15.UN DOCUMENT EDIFICATOR

La deschiderea Parlamentului, în primăvara anului 1934, opoziţia revoltată de rezultatele frauduloase ale alegerilor, care-i decimase rândurile, a declanşat atacuri furioase împotriva guvernului liberal. În momentul „Discursului la Mesaj”, toţi conducătorii opoziţiei s-au succedat la tribuna Camerei, condamnând violenţele comise de către guvern pentru asigurarea majorităţii parlamentare.

Cu această ocazie, a fost deschisă şi problema Gărzii de Fier, a dizolvării ei, a arestărilor ilegale efectuate în întreaga ţară. Oratorii au cerut punerea în libertate a victimelor răzbunării partidului Liberal şi egalizarea anchetelor. În cursul acestor dezbateri furtunoase, s-au evidenţiat, prin energica apărare a tineretului legionar, Octavian GOGA, conducătorul Partidului Naţional-Creştin, şi Grigore IUNIAN, şeful Partidului Radical-Ţărănesc. Primul era preşedintele unei formaţiuni politice de dreapta; în timp de Grigore Iunian reprezenta tendinţa de stânga în politica românească. Acesta din urmă se despărţise de Partidul Naţional-Ţărănesc şi-şi formase propriul său partid, de orientare mai radicală. La ultimele alegeri, el reuşise cu mare greutate să obţină cei 2 la sută din voturile cerute de legea electorală şi, astfel, să aibă 4 deputaţi în Parlament.

Totuşi, deşi poziţia lui a fost foarte departe de idealurile legionare, omul acesta nu putuse suporta spectacolul sângeros oferit ţării de Partidul Liberal. Grigore Iunian era un „rara avis” în politica românească de după război. Democrat convins, el cerea aplicarea strictă a constituţiei şi respectul total al voinţei poporului. Teroarea dezlănţuită de Partidul Liberal în timpul alegerilor, şi după atentatul de la Sinaia, îl revoltase: hotărâse atunci să intervină cu întreaga lui energie în favoarea miilor de legionari ce gemeau în închisori fără nici o formalitate legală, ridicaţi arbitrar de poliţie şi jandarmi.

Vasile MARIN, profund emoţionat de discursul ţinut la Cameră de Grigore Iunian, discurs în care el făcea rechizitoriul partidului guvernamental, acuzându-l deschis de agitaţia ce domnea în ţară, îi trimite o scrisoare de mulţumire în numele său pesonal şi în numele acelora care nu puteau vorbi. În aceeaşi scrisoare, îi punea la dispoziţie noi date referitoare la situaţia prizonierilor, rugându-l să-şi continue curajoasa acţiune, în vederea lămuririi opiniei publice.

Scrisoarea lui Vasile Marin, prin personalitatea aceluia care o scrie – el însuşi strălucit avocat şi om cu o vastă cultură – cât şi prin revelaţiile sale asupra teroarei în curs, constituie un document unic în analele legionare, pe care nici un istoric nu-l poate ignora. Document unic datorită bogăţiei şi preciziei materialului informativ, ca şi prin sursa din care provine. Nu-i vorba de material reconstituit retrospectiv, din amintiri. Această scrisoare n-a fost compusă DUPĂ tragicele evenimente, ci ÎN CURSUL acestor evenimente, şi de către o persoană care a trăit pe pielea lui, zi cu zi, oră cu oră, drama omului hăituit, ce, posedând un cap lucid, nu se lasă copleşit de evenimente şi le înregistrează dimpotrivă cu claritate.

Luând în considerare importanţa capitală a acestor scrisori pentru lămurirea unui asemenea capitol de istorie românească, alături de celelalte două scrisori ale lui Vasile Marin despre care s-a vorbit într-un capitol anterior, noi o publicăm în întregime, aşa cum ea a rămas în operele lui:

6 Martie 1934 „Stimate Domnule Iunian, Am citit cu multă emoţie şi deosebită plăcere intelectuală, temeinicul şi vigurosul discurs pe cale l-aţi rostit la Cameră, cu ocazia discuţiei la mesaj. O mărturisesc cu sinceritate, pentru că mai presus de orice, acest discurs, prin multele adevăruri pe care le conţine, constituie o lecţie de înaltă etică politică şi un catehism de civism, eroic, în aceste vremuri de degradantă laşitate în simţire şi cugetare. M-au impresionat deosebit atât talentul care a cinstit expunerea cauzei noastre, cât şi argumentaţia strictă în care aţi încleştat retorica de bâlci parlamentar a unor oameni, care şi-au pierdut de mult măsura tuturor cuvintelor pe care le debitează, şi a actelor pe care le comit.

Cu cele mai vii mulţumiri, ale mele şi ale camarazilor mei, închişi sau prigoniţi ca şi mine, între hotarele unei ţări, care se pare că nu ne mai aprţine, îmi îngădui în legătură cu aceeaşi chestiune, să fac apel la bunăvoinţa Dvs. de a lua în considerare unele lămuriri care vor pune, cred, şi mai mult în lumină masiva înscenare menită să anticipeze sinistrul simulacru de judecată al Gărzii de Fier. Aceasta, acum cu atât mai mult acum, când de nicăieri nu se rosteşte cuvântul cel adevărat.

E necesar să se cunoască de opinia conştientă a ţării acesteia, câtă vreme va mai fi rămas de pe urma valului de lichelism care a inundat strămoşeasca noastră ţarină de la instalarea la conducere a echipei exploatatorilor de cadavre, că procesul acesta al nostru se judecă în faţa poliţiei şi nu înaintea justiţiei.

Nu au fost „arestaţi”, aşa precum s-a vorbit la Cameră, cei peste 5.000 de legionari şi nelegionari din toată ţara, ci pur şi simplu confiscaţi, confiscaţi din ordinul ispravnicilor poliţiei şi nu al parchetelor, fie civile, fie militare. Proba cea mai evidentă o constituie faptul că arestările încep abia acum după două luni de la confiscare. Comunicatele cenzurii Consiliului de Război stau mărturie. Aşa-zisele „trieri” sunt praf în ochii mulţimii căreia i se creează iluzia unor laborioase cercetări, de pe urma cărora închişi rămân doar cei „vinovaţi”…Or, planul a fost diabolic întreţinut; se ştia că se confiscă oameni cu totul străini de cauză, dar erau deţinuţi numai pentru a face figuraţie la cercetări: interesul era, ca o dată detaşaţi de grupul adevăraţilor membrii ai Gărzii, aceştia din urmă să apară cu toţii, în faţa lumii, drept vinovaţi. Operaţia era simplă şi nu e lipsită de abilitate; pe de altă parte, dai oarecare satisfacţie opiniei publice, iar pe alta, reţii la dispoziţia bunului plac pe câţi îţi sunt indezirabili.

De altfel, temeiurile legale ale acestor arestări nu există. Ca exemplu poate servi chiar cazul meu. Casa în care locuiesc a fost călcată în trei rânduri până acum; şi de fiecare dată poliţia, în număr de la 5 la 10 persoane, s-a prezentat între orele 12-3 noaptea. Şi nici la cea mai recentă „vizită” făcută acum 2 săptămâni, deşi instrucţia era într-o fază oarecum înaintată şi deci posibilităţile de a proceda legal deschise, oamenii poliţiei nu erau întăriţi nici cu cea mai simplă formalitate judecătorească: nici mandat de ducere, nici mandat de percheziţionare, nici mandat de arestare. Aşadar, şi acesta e cazul tuturor camarazilor mei închişi sau prigoniţi, deşi justiţia nu mă caută, arcanul poliţienesc funcţionează continuu şi, îndeosebi, noaptea.

Cu toată seriozitatea pe care o necesită aici afirmaţiunile mele, ţin să vă mai relevez un lucru extrem de semnificativ. Prin unele persoane devotate mie şi cauzei, am aflat că justiţia militară nu ne caută, iar comisarii regali sfătuiesc pe cei ce se interesează de soarta urmăriţilor „să se ferească de poliţie”, ei neavând nici un fel de probe împotriva respectivilor.

Cu aceste date, fac apel la bunăvoinţa Dvs., rugându-vă să urmăriţi mecanismul presupusei instrucţiuni: justiţia militară – competentă sau nu, nu interesează aici – nu te caută; te caută în schimb poliţia şi siguranaţa şi o dată ce ai ajuns acolo, după 5-6 zile de „cercetări preliminarii”, apar şi probele, confecţionate „pro causa” şi care, acestea, dau temeinicie legală a lansării mandatului de arestare. Iată, onorate domnule Iunian, cum se pregăteşte instrucţia „odiosului atentat de la Sinaia”, şi iată cum devin participanţi ai „complotului” toţi membrii mai de seamă ai organizaţiei Garda de Fier.

Trecând la alt capitol al penibilei înscenări, am citit în răspunsul subsecretarului de la Iaşi la viguroasa Dvs. comunicare, că toate aceste măsuri au fost determinate de „caracterul clandestin al Mişcării Gărzii de Fier, a cărei acţiune violentă e sintetizată în asasinatul de la Sinaia”…Se găseşte în pasajul acesta, în insinuarea aceasta infamă, toată ipocrizia mentalităţii liberale care, în disperare de cauză, leagă acţiunea unei întregi organizaţii, cu lupta deschisă în plină lumină, de un act comis, în urma unui tragic proces de conştiinţă, de către cei trei membrii ai acestei organizaţiuni, şi numai de către ei trei. Elaborat şi executat numai de ei însişi. Dar insinuarea calculată de mai sus, implică şi o altă faţă a problemei: noi nu putem fi trimişi, cum afirmă sentenţios în aplauzele miluiţilor urnei numitului domn, „în faţa justiţiei pentru caracterul sbversiv şi clandestin”.

Dovadă, fără replică, o constituie toată acea serie de procese intentate Gărzii de Fier, exact pentru aceleaşi consideraţiuni, de către guvernul d-lui Vaida, „cel cu protecţia şi cu metoda persuasiunii”, care ne-a însângerat, ne-a frânt oasele şi ne-a pus în lanţuri la Vişani, la Chier, la Teiuş, la Hârşova şi pe tot cuprinsul ţării şi care, prin eternul Tilea, ne-a înscenat cercetări şi arestări pentru fabricaţie de bani falşi la Răşinari.

Or, toate aceste procese, fie la Tribunalele Tighina, Rădăuţi, Caransebeş, Arad, Alba-Iulia, Cluj, Constanţa – fie la Consiliul de Război – C. I. A. 31 august 1933 – fie la Curtea de Apel – Bucureşti S. III şi Timişoara – 22 noiembrie 1933 – şi pe care am avut onoarea să le pledez şi eu pe toate, au fost câştigate de Garda de Fier. Stau mărturie de acestea, sentinţele date pe tot cuprinsul ţării. Pentru licenţiatul Facultăţii de drept de la Iaşi, cocoţat azi pe banca ministerială în calitate de procuror al intereselor antinaţionaliste, reamintim dictonul de drept: non bis în idem.

Păşind cu binevoitoarea Dvs. îngăduinţă, la chestiunea existenţei faimosului complot, de pe urma căruia a răsărit nenorocitul atentat de la Sinaia, nu-mi pot stăvili indignarea care mă cuprinde, când văd cum se ţes firele rostuite să urzească formidabila înscenare. Pentru cauza cea mare a dreptăţii şi pentru respectul adevărului, vă rugăm, onorate d-le Iunian, să continuaţi a demasca pe toţi aceşti măsluitori de legi.

În toată lupta angajată împotriva noastră de către guvernul forţelor oculte şi al imbecilităţii interesate, atentatul de la Sinaia apare ca un nenorocit incident. El nu este concluzia unei acţiuni puse la cale de noi, fiindcă nimeni dintre noi nu l-a dorit şi nici unul dintre noi nu l-a recomandat. N-a existat nici un complot, după cum ţipă pe la toate răspântiile toţi aceia care sunt interesaţi să strivească mişcarea Gărzii de Fier. De altfel, o ştiu prea bine toţi aceşti domni, începând cu figuranţii ministeriali şi sfârşind cu presa în contact puţin cu lupta guvernului, al cărui reprezentant autentic este d-l Şeicaru, care declară între prieteni „că se face o mistificare, dar este necesară, fiind vorba de salvarea Siguranţei Statului burghez şi – horrible dictu! – democrat”…

Din toate declaraţiile celor trei tineri care au făptuit atentatul, şi pentru a căror extorcare s-au utilizat metode de care Torquemada însuşi s-ar fi felicitat, reiese că numai ei, neîndemnaţi de nimeni, au pus la cale acest atentat şi l-au făptuit, gândind că prin aceasta răzbună şi repară o serie de nedreptăţi şi pedepsesc acţiunea antinaţională a unui guvern angajat complet pe interese potrivnice românismului. Or, justiţia represivă – în loc să urmărească numai pe aceia care au declarat şi din cercetări reiese că au comis un act, împinşi fiind de propria convingere că servesc o cauză – la ordinele vindictei liberale, această justiţie caută să întindă reţeaua cât mai mult şi, speculând un fapt, împotriva tuturor probelor şi în tăgada cea mai sfruntată a sfintei dreptăţi, caută să angajeze în acelaşi proces o mişcare întreagă pentru a o distruge, şi dacă se poate şi pe toţi oamenii care merg paralel sau concentric cu ea, cum ar fi cazul cu Nae Ionescu.

Răspunsul subsecretarului de stat, monument de patimă şi de inexactitate, mai conţine în el şi o sfruntată tăgadă a adevărului.

Ce afirmă domnia-sa? Aceea că „la 29 dec. când s-a întâmplat asasinatul de la Sinaia, nu mai exista în închisorile din ţară nici un deţinut. Li se făcuse formele necesare, şi în conformitate cu legile în vigoare erau să fie trimişi în faţa instanţelor respective”.

Vă mărturisesc că nici chiar de la cel mai autentic liberal, născut şi crescut în şcoala ipocriziei, nu m-aş fi putut aştepta să aud o afirmaţie mai patent necinstită.

Dar bine, stimate d-le Iunian, eu sunt tocmai unul dintre ultimii deţinuţi la Jilava şi am fost eliberat chiar în după amiaza zilei de 29 decembrie, ora 3 jum. În aceeaşi zi, am fost eliberaţi: Ion Moţa, Sterie Ciumeti, şi subsemnatul.

Cum se pot afirma acele lucruri de pe banca ministerială, când nouă nu ni s-a făcut nici cel mai elementar simulacru de cercetare; ridicaţi cu forţa, în noaptea dizolvării Gărzii, 9-10 decembrie, fiecare de pe unde ne găseam, cei mai mulţi din casele lor, eu de la Sighişoara, unde candidam pentru Târnava Mare, cap de listă; ridicat de poliţie, transportat cu agent la Bucureşti, trecut prin beciurile poliţiei şi depus la Jilava, fără cea mai neînsemnată formă procedurală. Deţinuţi la Jilava 19 zile. Şi aici intervine paradoxul: că tocmai deţinuţii cereau cercetarea şi judecarea, iar autorităţile refuzau. Am utilizat toate mijloacele pentru a obţine cercetări ori emiterea unor mandate de arestare: am declarat greva foamei, am protestat prin ziare, până la rege, iar în cele din urmă am cerut prim-procurorului Tribunalului Ilfov să se sesizeze de ilegala detenţiune a unor cetăţeni. Acesta nu numai că a refuzat să-şi îndeplinească datoria, dar ne-a făcut cunoscut prin a treia persoană, că nu poate lua cunoştinţă de starea noastră, fiindcă altfel şi-ar risca postul.

Faţă de acest nemaiîntâlnit abuz de putere, pe cale de petiţie, publicată în ziarul”Cuvântul”, am cerut Procurorului General al Curţii de Apel, pe de o parte, să se sesizeze de situaţia noastră, iar pe de alta, să ceară darea în judecată a Primului Procuror, pentru tăgadă de dreptate. Această nouă cerere, făcută pentru aceleaşi motive, a avut, din aceleaşi consideraţiuni, nul efect. Fapt care ne-a determinat să cerem Procurorului General al Curţii de Casaţie darea în judecată şi a procurorului General al Curţii de Apel.

Iată, onorate, D-le Iunian, care era la 29 decembrie situaţia juridică a acelora cărora „li se făcuseră formele legale necesare” etc. Toată acea detenţiune se reducea la o confiscare de fapt, iar singurul nostru paznic, colonelul Izet, comandantul închisorii militare Jilava, spunea unora dintre noi, că dacă ar trebui să interpreteze litera legii şi dacă nu s-ar teme pentru existenţa sa şi a familiei sale, el ar trebui să deschidă porţile fortului şi să ne spună: Poftiţi! Eu nu vă pot deţine un minut mai mult.

Ceva mai mult. La plecare ne-a eliberat dovezi de ilegala noastră detenţiune, pe care le păstrăm şi de care a doua zi înţelegeam să ne servim ca probe în justiţie, în acţiunea pe care am fi intentat-o atât pentru daune, cât şi pentru pedepsirea funcţionarilor abuzivi, care ne confiscaseră. A intervenit însă, în aceeaşi seară, nefericitul act de la Sinaia, şi o dată cu aceasta s-a deschis guvernării, cu metode de bandiţi chinezi, ocazia de a spăla toate ruşinile cu care se acoperise până atunci.

Vă spunem toate acestea, stimate d-le Iunian, ca să le ştiţi Dvs., şi astfel să le ştie toată ţara cea adevărată, care nu este numaidecât şi oficială. Nu avem presă, plătită cu bani grei din anemiatul buget al ţării şi nici un post de radio la dispoziţia noastră de dimineaţa şi până seara, cu care să organizăm zăpăcirea opiniei publice. Noi nu avem la dispoziţie nici clopotul cel mare de la Patriarhie, nici stolul de clienţi ai străzii care răspândesc pe la colţuri infamiile.

De pe urma confuziei, permanent întreţinute…, justiţia domnilor de la guvern a însemnat confiscări, schingiuiri, întemniţări şi sechestrări de femei, de femei care nu aveau nici un amestec în Mişcare. soţii sau logodnice, luate ca zălog, după sistemul bandiţilor, şi torturate pentru a obţine informaţii asupra soţilor ori logodnicilor lor: cazul d-nei Codreanu etc.

Se vorbeşte de complot, de siguranţa statului ameninţată, de violenţă etc. Vă întreb pe Dvs., şi pe toată lumea de bună credinţă din ţara aceasta, chiar dacă printr-o ipoteză, cu totul absurdă, am admite ca adevăruri toate cele alambicate de declaraţiile ministeriale, vă întreb ce rost are deţinerea şi arestarea d-rului Nicolae Roşu, ziarist, care nici măcar nu era membru al Gărzii de Fier? Vina? Aceea că în calitate de medic legist şi cu simţăminte de bun român, a ajutat să se facă lumină în chestiunea Ciumetti. D-rul Roşu, conspiratorul, poartă vina de a fi indentificat şi fotografiat cadavrul unui „oarecare”, adus la morgă şi care din întâmplare aparţinea unui oarecare Sterie Ciumetti. Iată marea vină şi iată culpa aceluia implicat în cercetările unui proces care este în aceeaşi măsură penibil şi monstruos.

Sunt aci lucruri despre care poate aveţi şi Dvs. cunoştinţă, onorate d-le Iunian, şi cu a căror înşiruire eu v-am luat-o din preţiosul Dvs. timp. Veţi ierta totuşi acestea, unui om care a trăit tot ceea ce vă expune şi pe al cărui credit vă rog să-i faceţi onoare a vă întemeia. De aci de unde mă găsesc, caut să contribui cu puţinătatea mea la luminarea unor lucruri, care nu pot dăinui la infinit, nici chiar în ţara noastră plină de răbdare şi, aş îndrăzni să spun, contagiată de laşitate. Împotriva guvernului care organizează sistematic exasperarea, împotriva guvernului zgâlţâit de furia instinctelor primare, împotriva campionilor ipocriziei şi ai răzbunării lor, cuvântul Dvs. autorizat va cădea ca o sabie a răzbunării justiţiei ultragiate. Cuvântul Dvs. pus în slujba adevărului şi a sincerităţii, va fi un proiector de lumină. Descoperiţi-i şi arătaţi-i, aşa cum sunt, ţării, şi făcând aceasta veţi fi servit cauza cea mare a justiţiei şi vă veţi câştiga recunoştinţa celor mai buni dintre fiii ţării acesteia”.