3Provocările

După două luni de lupte, de bătăi cu jandarmii, de închisori şi procese, „Echipa morţii” reveni la Bucureşti, acoperită de glorie. Îndrăzneala acestor legionari şi sacrificiile lor n-au fost zadarnice. Mitul legionar s-a răspândit precum o dâră de praf de puşcă în marea provincie, leagăn al neamului nostru. Transilvania îşi punea, de acuma înainte, toate nădejdile în tânăra mişcare naţionalistă. Vechile partide erau astfel iremediabil compromise şi, însuşi numele de Iuliu Maniu, venerat în Ardeal, nu mai putea opri declinul Partidului Naţional-Ţărănesc.

Violenţele suportate de „Echipa Morţii” nu erau un fapt izolat. Ele făceau partem dintr-un sistem de provocări, întins în toată ţara, destinat să creeze un climat de tensiune în jurul Legiunii. Mişcarea a fost supusă, până în vara anului 1933, la un crescendo de ilegalităţi şi hărţuită de autorităţi până la asfixiere.

Loviturile curgeau din toate părţile fără încetare. Peste tot se simţea „mâna energică” a autorităţilor. Armand Călinescu, subsecretar la Interne, se ocupa personal de „problema legionară”…El dădea ordine, studia reacţiile şi conducea pas cu pas campania de provocări contra Legiunii. Guvernul prgătea astfel atmosfera pentru Prigoana cea Mare ce se urzea în culisele Palatului.

În luna mai 1933, Corneliu Codreanu avu o întrevedere cu primul-ministru, Vaida-Voevod. Acesta se plânse de agitaţiile Gărzii de Fier:

— Pentru ce nu începeţi ceva constructiv?

— Domnule ministru, v-am răspuns, am luat hotărârea ca să fac un dig pe malul Buzăului. Aveţi ceva de obiectat?

— Nu. Foarte bine. Foarte frumos” (Corneliu Codreanu, „Pentru legionari”, p.427).

Întărit cu această declaraţie şi aprobare, Corneliu Codreanu dădu instrucţiuni legionarilor să se adune, la 10 iulie 1933, la Vişani, un sat aşezat pe malul râului Buzău. Râul acesta inunda în fiecare an acoperind cu apele sale ogoarele. Solicitat de săteni, Corneliu Codreanu luă decizia să construiască un dig de protecţie, prin munca voluntară a legionarilor.

Peste 200 de tineri, în majoritate studenţi, răspunseră la apelul Căpitanului şi ajunseră la Vişani. Abia sosiţi în această localitate, se văzură încercuiţi de mai multe companii de jandarmi, care, somându-i să se culce la pământ, se apucară să-i bată cu o cruzime de animal feroce. Tinerii legionari suportară toate loviturile, fără să schiţeze cea mai mică rezistenţă. Apoi, legaţi cu coarde de funii, au fost lăsaţi o jumătate de zi în noroi şi în ploaie. De acolo, fură conduşi pe jos în capitala judeţului, Râmnicu-Sărat, şi iarăşi maltrataţi la sediul Jandarmeriei, şi după patru zile de torturi repuşi în libertate.

„Jandarmii erau în aşa fel instruiţi de ofiţeri, din ordinul Ministerului de Interne, unde d-l Armand Călinescu, după propriile declaraţii, avea un rol precumpănitor în măsurile de oprimare şi de schingiuire a noastră, încât loveau în aceşti copii cu ura cu care ar fi lovit în cei mai mari duşmani ai Neamului românesc” (C. Z. C.,”Pentru legionari”, p.435)

Atrocităţile comise de autorităţi la Vişani depăşeau tot ce putuse suferi până atunci tineretul ţării. Nicicând teroarea guvernamentală nu a făcut atâtea victime printre legionari şi nu manifestase atâta dispreţ faţă de lege.

În definitiv, ce crimă voiau să comită aceşti tineri? Voiau să salveze populaţia satului de inundaţiile care, aproape în fiecare an, le distrugeau recoltele, oferind, totodată, un exemplu constructiv întregului tineret al ţării şi populaţiei întregi. Însă, cei ce trăiau din exploatarea poporului nu puteau admite acest exemplu, nu puteau tolera ca tinerimea noastră să urmeze altă cale decât cea trasată de ei, aceea a corupţiei şi a dezordonii politice şi sociale.

Atmosfera era grea, peste tot se trăia la limita răbdării; în această atmosferă era suficientă o nouă provocare, cât de mică, pentru ca să se abată asupra ţării şi a Mişcării catastrofa. Corneliu Codreanu simţea disperarea invadând spiritul legionarilor. Sfâşiat sufleteşte de atâtea umilinţe şi nedreptăţi, el trimise o scrisoare primului-ministru Vaida-Voevod, avertizându-l asupra consecinţelor tragice pe care le-ar putea avea noile provocări.

Era mai mult decât un strigăt de revoltă. Era un strigăt de disperare, venind din străfundurile inimii, născut din presentimente sumbre. Vaida-Voevod era deci avertizat că regimul de opresiune impus Gărzii de Fier nu putea continua fără să provoace reacţii fatale.

La începutul scrisorii sale, Corneliu Codreanu relata martiriul pe care toate guvernele îl impuseseră tineretului naţionalist, de peste 10 ani, din cauza convingerilor lui româneşti şi creştineşti.

„Vă voi spune numai că de 10 ani au obosit guvernele României Mari, lovindu-ne. a fost guvernarea liberală şi ne-a strivit sub lovituri. A venit d-l Goga şi ne-a strivit şi el în 1926. A venit d-l Mihalache şi şi-a făcut şi el o glorie, pe lângă stăpânii străini, de a ne lovi barbar, de a ne extermina. A venit guvernul Iorga-Argetoianu, care din nou a lovit în noi până când a obosit. În sfârşit, aţi venit Dvs., continuând cu loviturile.

Dintre toţi aceştia, nimenea nu s-a întrebat, domnule Prim-Ministru, dacă mai putem suporta nesfârşitele chinuri fizice şi morale care de multe ori tindeau să depăşească puterile noastre de rezistenţă”.

După ce face o descriere detaliată a incidentelor de la Vişani, Corneliu Codreanu demonstreză că atrocităţile comise în această localitate nu constituie un eveniment izolat. Ordinul de a lovi Mişcarea era general. În concluzie, Căpitanul arăta care era starea de spirit a legionarilor şi la ce se putea aştepta guvernul, dacă va continua politica provocărilor: „Domnule Prim-Ministru, Vă atrag atenţiunea, în modul cel mai cuviincios, că noi, care cunoaştem istoria şi care ştim jertfele făcute de fiecare popor, atunci când dorea să-şi răscumpere o soartă mai bună, noi tineretul de azi al României, nu refuzăm această jertfă.

Nu suntem laşii care fugim de jertfa cuvenită unei alte Românii.

Dar, iarăşi vă atrag atenţiunea, că eu am făcut acestor tineri şcoala sentimentului demnităţii omeneşti, şcoala onoarei.

Noi ştim să murim, după cum vă vom dovedi. Putem fi închişi. Ne pot putrezi oasele în fundul închisorilor. Putem fi împuşcaţi, dar nu putem fi pălmuiţi, nu putem fi înjuraţi şi nu putem fi legaţi cu mâinile la spate.

Noi nu ne aducem aminte ca neamul nostru -în trista dar mândra noastră istorie româneascăsă fi primit vreodată a fi dezonorat.

Sunt pline câmpurile noastre de morţi, dar nu de laşi.

Azi suntem oameni liberi, cu conştiinţa clară a drepturilor noastre. Sclavi nu suntem şi nici n-am fost.

Moartea o primim, dar umilinţa nu.

Fiţi sigur, domnule Prim-Ministru, că aceste zile pline de umilinţă şi de nedemnitate nu le putem trăi.

După zece ani de chinuri, fiţi, vă rog, încredinţaţi că avem suficientă forţă morală să găsim o ieşire onorabilă din viaţa pe care nu o putem suporta fără onoare şi fără demnitate” (C. Z. C., „Pentru legionari”, 1940, p.436, 439, 330).