1) ÎNTEMEIEREA PARTIDULUI „TOTUL PENTRU ŢARĂ”

Legiunea „Arhanghelul Mihail” ca şi „Garda de Fier” fuseseră dizolvate în 1931-1932. Gruparea „Corneliu Codreanu”, nume sub care Mişcarea participase la alegerile din 1932, avusese aceeaşi soartă în 1933. Guvernul Tătărăscu, pentru a preveni o refacere a Mişcării, impusese Parlamentului votarea unei legi a „apărării statului” inspirată dint-un text al unei legi similare din Cehoslovacia. Conform dispoziţiilor acestei legi, membrii unei organizaţii politice dizolvate nu-şi puteau relua activitatea într-un alt partid, decât după scurgerea unui an de la data dizolvării.

„Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” fusese dizolvată la 10 Decembrie 1933. Termenul legal pentru reluarea activităţilor politice ale membrilor săi expira deci la 10 Decembrie 1934. În acea zi, şeful Legiunii adresă o scrisoare generalului Cantacuzino prin care-i solicita colaborarea în vederea fondării unui partid nou, în cadrul căruia membrii Mişcării să poată activa politic într-o manieră legală. Corneliu Codreanu rămânea pe vechea poziţie a Legiunii şi a Gărzii de Fier, sperând să determine anularea – pe cale juridică – a actului ilegal de dizolvare. În noua grupare politică, îşi rezerva dreptul să se ocupe cu educaţia membrilor ei.

Noul partid, „Totul pentru Ţară” a luar naştere câteva luni mai târziu, la 20 Martie 1935, sub preşedinţia generalului Cantacuzino. Primul act al noului şef de partid a fost de a se duce la Comisia Centrală Electorală, pentru a alege semnul electoral al partidului, în tabloul de semne stabilit de Comisie. În ţara noastră, candidaturile individuale nu existau, şi fiecare partid trebuia să se prezinte în faţa alegătorilor cu un semn distinctiv. Generalul alese – un pătrat cu două puncte în centru:

Odată împlinită această formalitate, Generalul lansă un Manifest. Manifestul reproducea, în prima parte, scrisoarea Căpitanului; şi, în cea de-a doua, într-un stil clar şi concis de militar, anunţa că-şi asumă responsabilitatea noului partid şi-i fixa orientarea în cadrul politicii româneşti.

Partidul „Totul pentru Ţară” nu era schimbat, în realitate, în sistemul lui de organizare. Partidul era forma politică sub care Mişcarea putea să se manifeste în împrejurările de-atunci. Mişcarea, fenomen viu, dispunea de o ordine interioară pe care membrii ei o respectau, independent de vicisitudinile vieţii politice.

Din punctul de vedere al structurii, Mişcarea şi Partidul nu se deosebeau unul de celălalt. Partidul funcţiona după regulule conţinute în „Cărticica şefului de cuib”, şi nu avea alte organisme de exprimare decât pe acelea ale Mişcării.

Singura deosebire dintre Mişcare şi Partid era că aceasta din urmă avea ca preşedinte pe generalul Cantacuzino. Acesta reprezenta Partidul în relaţiile cu cercurile oficiale şi cu celelalte partide. Însă această dedublare a conducerii nu altera poziţia Căpitanului. După cum organismul legionar nu se divizase spre a forma un partid nou, conducerea lui supremă nu era partajată. Exista un singur Şef suprem: Corneliu Zelea Codreanu. Generalul nu era decât un soldat la ordinele lui, însărcinat cu o importantă funcţie politică, în cadrul Mişcării. El nu întemeiase noul partid, decât după ce primise autorizaţia expresă a Căpitanului.

Exista totuşi o împărţire a muncii între Corneliu Codreanu şi generalul Cantacuzino. Căpitanul, preocupat în esenţă de educaţie, nu intervenea decât rareori în activitatea politică, şi numai când survenea vreun eveniment deosebit de important. Generalul era om de teren. El inspecta organizaţiile, participa la adunările publice, intervenea în conflictele dintre autorităţi şi legionari cu prestigiul şi curajul său proverbiale.

Generalul a adus cele mai mari servicii Căpitanului în relaţiile cu guvernul şi cu Palatul. De fiecare dată când se pregătea vreo lovitură împotriva partidului, o scrisoare a Generalului, adresată unui membru al camarilei, era suficientă pentru ca să înceteze maşinaţiunile ca prin farmec. În scrisorile sale, Generalul nu menaja nici guvernul, nici pe Elena Lupescu, şi nu ezita să le amintească sfârşitul lui Duca. Avertismentele Generalului, făcute într-un mod amuzant ori serios, produceau totdeauna efectul dorit.

Rolurile erau admirabil împărţite. Căpitanul pregătea cadrele şi asigura eficacitatea Mişcării în toate manifestările politice. Generalul acoperea frontul politic oficial şi servea drept scut împotriva numeroşilor duşmani ai Mişcării.

2) CREAREA „REGIUNILOR”

La 5 Iunie 1935 au apărut „Liniile generale ale Partidului Totul pentru Ţară”, semnate de şeful lui, generalul Cantacuzino.

Elementul nou adus de acest partid în sistemul de organizare a Mişcării Legionare a fost crearea de „regiuni”…În total, se prevăzuseră fostelor provincii istorice, pentru crearea regiunilor, fără să facă din asta o regulă absolută; uneori, anumite judeţe erau anexate la o altă provincie, pentru că erau mai lesne de condus de la un anumit centru; şi, de asemenea, pentru a dovedi că unitatea politică a neamului românesc depăşea vechile diviziuni istorice.

Cu crearea regiunilor, „organizaţia de bază” a Mişcării a căpătat caracter definitiv. Ea era compusă din următoarele unităţi: cuib – garnizoană – plasă – judeţ – regiune. Capitala poseda o organizare aparte, formată din patru sectoare, corespunzătoare organizării sale administrative. Cuiburile, în Capitală şi în alte mari oraşe ale ţării, erau grupate în familii de cuiburi, corespunzând garnizoanelor din sate sau din oraşele mici. Familiile de cuiburi reunite formau sectoarele respective. Capitala avea, în afară de aceasta, o organizaţie originală, numită „Răzleţii”…Aşa cum indică numele ei, această organizaţie era destinată încadrării elementelor legionare flotante, adică legionarilor ce rezidau temporar numai în Capitală, sau care, dacă se stabileau definitiv acolo, n-aveau nici o legătură cu una din organizaţiile de sector. Cu timpul, totuşi, această organizaţie a „Răzleţilor” considerată la început drept o organizaţie de tranziţie sau de adaptare, devine aşa de puternică, încât depăşeşte în importanţă chiar pe aceea a sectoarelor. Nu numai legionarii veniţi din provincie, ci şi un număr mare de legionari din Bucureşti se înscriu în rândurile „Răzleţilor”…Intelectualii, în special, îşi manifestau preferinţa pentru această organizaţie, astfel încât, prin 1937, „Răzleţii” deveniseră unitatea de elită a Capitalei.

La începutul lui Octombrie 1935, a avut loc în Bucureşti prima „Conferinţă Naţională a şefilor de regiuni”…Timp de trei zile, s-a dezbătut, sub conducerea Căpitanului, toate problemele de organizare ale Mişcării, din stadiul de dezvoltare la care ajunsese ea.

Corneliu Codreanu a precizat rolul şi atribuţiile Şefului de Regiune şi a insistat în mod deosebit asupra educaţiei legionare. El fixă deosebirea importantă dintre elementele ce aparţinuseră Mişcării înainte de 1933 şi acelea care i se raliaseră după prigoană: primele, singurele, aveau dreptul la titlul de „LEGIONAR”; celelalte, intrate după prigoana din 1933-1934, erau numai „MEMBRII AI MIŞCĂRII”.

Pentru ca un „membru” să devină „legionar”, trebuia să justifice o activitate neîntreruptă de trei ani. A fi „legionar”, potrivit noilor dispoziţii, însemna să meriţi primul grad din ierarhia Mişcării.

În Mişcarea Legionară existau „funcţii” şi „grade”…Funcţiile – şef de cuib, şef de garnizoană, şef de familie de cuiburi, şef de sector, şef de plasă, şef de judeţ, şef de regiune, şef de corp legionar – aveau un caracter temporat. Gradul era permanent. El era acordat legionarilor cu vechime şi care au dovedit o activitate excepţională în diverse domenii: organizare, educaţie, tabără de muncă, comerţ, propagandă, doctrină legionară etc. Era acordat pe baza unei selecţii făcute de către Şeful Legiunii în masa legionarilor. Gradele reprezentau cadrele verificate ale Mişcării, corpul ei de elită, rezerva inalienabilă. Pentru ca un legionar să fie „gradat”, trebuia ca el să-şi fi dedicat în întregime existenţa aspiraţiilor Mişcării Legionare.

Un gradat legionar nu era obligat să exercite o funcţie. El putea să nu fie decât un simplu membru de cuib. Cu toate acestea, influienţa lui asupra organizaţiei cuibului era foarte mare. El supraveghea bunul mers al acestuia, ajuta pe noul şef prin experienţa şi sfaturile sale, se ocupa de educaţia membrilor noi şi conducea în mod obişnuit şantierele şi taberele de muncă. În vremea prigoanelor, când organizaţia vizibilă dispărea, legionarul cel mai mare în grad lua comanda camarazilor închişi, sau a grupurilor ce se formau în clandestinitate. Când legătura cu centrul era tăiată, gradaţii luau iniţiativele cerute de evenimente.

Pentru ca un legionar să fie numit şef de judeţ sau de orice altă unitate superioară, nu era nevoie să posede un grad. Mai mult, îndată ce-i expira mandatul, sau îi era ridicat de comandantul său de la Centru, el nu mai avea nici o putere asupra organizaţiei pe care o condusese. Atunci, sau trecea în rânduri, sau primea o altă misiune. Funcţiile, temporare, nu durau decât un an sau doi, trei maximum; gradele erau definitive.

Ierarhia gradelor legionare era următoarea:

— legionar

— instructor legionar

— comandant-ajutor legionar

— comandant legionar

— comandant al Bunei Vestiri.

Acest grad de „Comandant al Bunei Vesatiri”, cel mai înalt grad în ierarhia Mişcării, fusese creat de Căpitan la 2 Decembrie 1936. El a fost acordat mai întâi primilor săi camarazi de luptă la fondarea Legiunii: Ion Moţa – Corneliu Georgescu – Ilie Gârneaţă – Radu Mironovici.

La aceeaşi dată, au mai fost distinşi cu acest grad inginerii Gheorghe Clime şi Ion Blănaru şi avocatul Mile Lefter. Aceştia aparţinuseră Ligii Cuziste, dar se raliaseră, încă de la primul ceas, noii organizaţii legionare.

Cu crearea regiunilor şi a gradului de Comandant al Bunei Vestiri, Mişcarea ajungea la culme, atât la culme, atât în domeniul funcţiilor, cât şi în acela al gradelor.