Anul 1330

„Văzând Mihail, craiul Bulgariei, zice Gregora , că Ștefan, craiul Serbiei, nu se va așeza până când nu se va izbândi despre dânsul, căci au lepădat pe soru-sa, din care avea prunci de a urma în crăime, și s-au căsătorit cu sora împăratului, au trimis soli la împăratul și l-au îndemnat ca se năvălească în Serbia, prin ținutul romeilor, pentru că el încă va năvăli cu mare oaste pe de altă parte, ca stringându-l de doao laturi, se nu se poată apăra, ci perzând mult din ținutu-și se slăbească.

Drept aceea până la sfârșitul primăvărei s-au gătit de oaste și cu începutul vărei, împăratul, care nu avea oști de ajuns împrotiva sârbilor, s-au tăbărât în șesul Pelagoniei, lângă cetățuicile ce erau supuse romeilor, și acolo aștepta până va auzi ce s-au întâmplat cu năvălirea cea mai mare a lui Mihail, ca el apoi se facă cum i s-a vedea mai bine. Iară Mihail adunând oaste mare (căci avea din țeara sa 12.000 și trei mii de români, pe plată), prin partea cea de către mează-noapte a Hemului, au năvălit în Serbia, mai pe acolo, de-unde începe râul Strimonului. Deci patru zile după olaltă, toate le-au prădat și ars, câte i-au venit înainte, tăind și arborii, nici stându-i cineva împrotivă. A cincea zi s-au ivit craiul Serbiei, în răsăritul soarelui, aducând mari oști cu sine, ale cărora arme cu strălucirea lui lua vederea ochilor.

Stând oștile gata de a se bate și rădicându-se steagurile, Ștefan craiul pe ai săi i-au îndemnat să se bată cu inimă, el cu o mie de călăreți frâncești, care era mari în trup, tari și foarte învățați la bătae, s-au slobozit la steagul lui Mihail și luându-l fără de muncă, s-au grăbit la oastea lui Mihail și tăind sau culcând mare parte dintrânșii, pe însuș Mihail l-au prins viu, ci rănit, ceaialaltă oaste a lui Mihail mai toată au perit acolo; câți au mai rămas, li s-au luat armele și hainele și goli s-au lăsat acasă. Iară Mihail după aceea au mai trăit trei zile, dară așa de rănit, cât nu-și cunoștea pierderea sa, apoi nemaiputând răbda ranele, au murit a patra zi și împăratul auzind aceasta, nici făcând sau pierzând ceva, s-au înturnat în Țarigrad.”

Așișderea scrie Cantacuzenul , numai cât zice că Ștefan cu trei sute de alemanni s-au răpezit de au luat steagul de la Mihail IV și că pe bulgarii cei prinși, pentru aceea nu i-au ținut sârbii robi, pentru că sunt omofili și au gândit a fi păcat a-i ținea robi.

Iară despre Basarab Vodă așa scrie Turoție : „În anul acela, când au perit Felician cel nevrednic de pomenire, adică în anul Domnului 1330, după ce au strins craiul Carol Robert mare oaste, dară nu toată puterea sa… prin Zevrin au trecut în țeara lui Basarab, voivodului românilor, în luna lui septemvrie, îndemnat fiind de Thoma, voivodul Ardealului, și de Dionysie, fiul lui Nicolae, al fiului lui Anha, care țeară nu e de a se lăcui de neam strein, ca din țeara aceea se scoată craiul pe Basarab sau se-o dea vrunuia dintre acei doi îndemnători, ca se-o moștenească, măcarcă prințul (Basarab) tributul sau haraciul totdeauna l-ar fi, cu credință, plătit maiestății crăești. Iată după ce au cuprins craiul Severinul și castellul lui, toate le-au dat numitului Dionisie, cu cinste de ban. Care făcându-se, Basarab așa au vorbit cu craiul prin soli de omenie: «Pentrucă voi, domnule al mieu craiu! Ați lucrat în stringerea oștilor, munca voastră vi-oi plăti cu șepte mii de marce de argint; Severinul încă l-ați luat cu puterea și-l aveți în mâni, vi l-oi lăsa de bună voe; peste acestea haraciul cu care sunt detoriu coroanei voastre vi l-oi plăti cu credință în tot anul; și totuși pe unul din fiii noștri l-oi da curței voastre se slujească cu cheltuialele noastre, numai vă înturnați cu pace și vă feriți de primeșdii, că, de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele». Care auzindu-le craiul, cu sumeție au grăit către soli, zicând: «Așa spuneți lui Basarab: că el este păstoriul oilor mele, de barbe îi voi scoate din bârloagele sale». Atunci un baron credincios, comitul Zoliului și al Liptoului, anume Donci, așa au grăit craiului: «Doamne! Cu mare umilință și spre cinstea voastră vorbește Basarab, pentru aceea scrieți-i îndărăpt cu milă crăiască și cu dragoste». Atunci craiul au poftorit cuvintele mai sus aduse și lăsând sfatul cel mai înțelept, îndată au purces mai încolo să se bată și neputând afla zăhărea, pe sama sa și alor săi, în țeară necunoascută, între munți și între păduri, în scurt timp au început a flămânzi însuș craiul, ostașii lui și caii lor. Care întâmplându-se. S-au făcut trevgă sau încetare de la arme cu Basarab și făgăduind acesta că va fi ascultătoriu și craiului îi va da securitate de a se înturna cu ai săi și le va arăta cale direaptă. Craiul se înturna secur, și încrdințat în făgăduința necredinciosului shismatic, au venit într-o cale, cu toată oastea, care cale încungiura și de îmbe părțile se închidea cu râpe prea înalte și mai nainte, unde era calea mai largă, era umplută tare de români, pe mai multe locuri. Neștiind acestea craiul și băgându-se cu ai săi în calea aceea, mulțime nenumerată de români îmblând pe țermurii căei, arunca segeți în oastea craiului, care era în fundul căei, ce nici cale se poate zice, ci ca o corabie strimtă, unde, pentru strimtoare, cădea caii cei mai tari cu călăreții de toate părțile, pentru că nici se putea sui împrotiva românilor, pentru țepișul de îmbe laturile, nici putea merge mai încolo, nici putea fugi pentru împlături, ci sta ca și peștii în veise sau în mreajă; cădea tinerii și bătrânii, prinții și cei puternici, fără de alegere, ținând mișaoa întâmplare de sâmbătă până marți… Și s-au făcut acolo ucidere prea mare și au căzut mulțime nespusă de ostași, de prinți și de boieri, sâmbătă în ajunul Sfântului Martin și duminecă. Acolo au perit și trei preposiți, adică Andrei, prepositul Albei-Crăiești, bărbat foarte de cinste, și sub-cancelarul maiestății crăești, cu pecetea craiului au perit, iarăși Mihail, prepositul din Poșega, și Nicolae, prepositul din Alba Ardealului, iarăși Andrei, plebanul din Șarub și fratele Petru dintre dominicani, bărbat de omenie, au priimit păharul morței cel amar, pentru că în capetele lor au bătut cue de lemn. Omorâtu-s-au și niște preoți, care era capellani craiului, căzut-au și dintre comani mulțime nespusă… Dus-au românii așadară mulți prinși, vătămați și citovi, luat-au multe arme și veșmânturi scumpe, aurul și argintul și vasele cele scumpe, multe pungi de bani și mulți cai înșălați, înfrânați, care toate le-au dat lui Basarab. Craiul mutându-și armele și hainele au îmbrăcat cu iale pe Dejeu, feciorul lui Dionysie, pe care socotindu-l a fi craiul, amar l-au omorât. Iară craiul cu puținei, prin apărarea unor credincioși, de-abea au scăpat… Cădea prin pregiurul oștilor și din câneasca mulțime a românilor, ca muștele… Numerul românilor, care s-au ucis acolo prin unguri, numai computista din iad l-au cules. Craiul, după întâmplarea aceasta, au venit la Timișoară și de-acolo la Vissegrad.”

De vei lua afară slăbăciunea inimei, care o arată Turoție în sfârșit asupra românilor, așișderea scriu Bonfinie , Dluglosz , de Reva , Spondan și alții mai mulți.

Cum că pecetea, care au perit cu Andrei, prepositul Albei-Crăești, au fost pecetea cea nouă a craiului Carol Robert, se vede din hrisovul ce s-au dat lui Dejeu din elefant, tot întru acesta an mai nainte de a peri Andrei, care hrisov se află la Feiervari și se închide așa: „Am dat cartea aceasta, întărită cu pecetea noastră cea înduplicată, nouă și avthentică. Dat prin mânile cucernicului bărbat Andrei, prepositului besericei Albei, sub-cancellariului curței noastre, – în anul Domnului 1330, al crăimei noastre iarăși 30”.