XXXI.În oglinda apei

Trecură zile, trecură ani, iar veni primăvara. De atâta soare se topise zăpada. Jos, pe sub frunzele putrede, mijeau viorele, aprinzând ici şi colo luminiţe albastre. Vlaga urca în trunchiuri, se avânta până la capătul ramurilor, furcind vârfurile, spărgând mugurii, dând viaţă nouă întregii firi. Sălciile de la marginea bălţii îşi tremurau mlădiţele subţiri, mângâind apele. Pe alocuri, printre trestiile uscate de an, răchita se aprindea roşie. Din plutele înalte, cu frunză argintie, atârnau ciucuri care se desprindeau şi cădeau uşor, duşi de vânt.

În ajun plouase. Printre bulgării negri ai ţarinei, grâuleţul îşi arăta colţul, iarba înverzise; înfloriseră caişii, cireşii.

Fiecare se veselea la gândul că, o dată cu primăvara, se vor acoperi ogoarele cu bucate, se va încărca ramul cu rogoade. Tineri şi bătrâni îşi lepădau cojoacele, iar flăcăii priveau cu jind la pieptul fetelor care, slobod, se umfla pe sub cămăşi, fremătând la câte o mişcare prea iute. Părea că mustul gliei urcă şi prin vinele oamenilor. Mai tare se aprindeau dorurile ţinute sub obrocul zăpezilor.

La cei mai vârstnici izvorau din ceaţa amintirilor vechi chipuri întinerite.

În Ostrov, aşezat sub o tufă, cuviosul Chiprian privea cu luare-aminte la o chiorchină de liliac gata să înflorească. Ţinea ramura în mână, aplecând-o până în dreptul feţei, să-i simtă mireasma şi cugeta la minunile Domnului, cum le rânduise pe toate. După iarna geroasă, o rază de soare dezmorţea pământul, pornea să încolţească sămânţa în ogor, să crape mugurii. Puterea dumnezeiască le înnoia pe toate: din moarte izvora viaţă, copacul îşi găsea hrană din putregaiul frunzelor, iar buruiana înflorea sugând mustul morţilor din pământ.

Cuviosul Chiprian slobozi ramura încărcată de boboci, îşi reaminti de altă floare, dar repede, ca să-şi curme ispita, întoarse capul şi privi spre mânăstire. Şi ea crescuse din cenuşă, întruchipată rugă către cer, acoperământ peste morminte. Înlăuntrul ei se adăposteau lespedea crijacului, mormântul Neagăi şi acum în urmă cel al Mariei. Pe Caplea îl astrucase afară, la umbra unui cireş. Dar mânăstirea nu crescuse din mustul pământului. Era rodul sufletului, avântare de credinţă, boltă cerească rezemată doar pe temelie pământească. El, cuviosul Chiprian, o înălţase întru iertarea păcatelor şi spre lauda Domnului.

Trecuseră trei ani şi mai bine de când o astrucase pe Maria. Gândul care îi încolţise atunci în minte era înfăptuit. El, dimpreună cu Pahomie, erau acum slujitorii mânăstirii. Cuviosul îl scosese din calea ispitelor, îl îndrumase să-şi capete iar liniştea, să uite de lume, de farmecele înşelătoare. Ridicase cu îndemnul lui biserică nouă, dar n-ar fi izbutit s-o desăvârşească atât de măreaţă fără ajutorul Voievodului. Seneslau îi trimisese meşteri pietrari, dulgheri, zugravi. Pentru ca să meargă toate după bună rânduială, tocmise şi oameni de dârvală din împrejurimi.

El dăruise mânăstirii jumătate din bunurile pământeşti ce le avea, Ostrovul tot şi parte din Vlăsia. Copiilor le lăsase codrul şi pământul de haznă. Pentru el păstrase numai paloşul, îl agăţase în chilie de perete. Va rămâne acolo până la moarte, să-i folosească de cruce.

Cum sta călugărul sub liliac, adulmecând uşoara lui mireasmă, zări ieşind pe portiţa mânăstirii două feţe bisericeşti. Erau cei dintâi ciraci, veniţi în viaţa călugărească. Bătrânul Pintea, cel de la rateşul lui Tâncabă, uitat de Dumnezeu şi de moarte, venise să-şi uşureze povara ce o avea de dus pe cealaltă lume. Al doilea era bătrânul Stanciu, vizitiul, care nemaiputând stăpâni caii, nu se mai simţea legat de lume. Şi alţi monahi veniseră de la Tislău, de la Chiojd. Se călugărise şi meşterul care ajutase la ridicarea mânăstirii, legat fiind de înfăptuire, nu mai voise să plece.

Cuviosul Chiprian îşi aminti de copii: Matei şi Mălin erau purtători de scut în oastea domnească. Pe Mioara, deşi în apropiere, arar o vedea, doar când aducea pentru mânăstire daruri de la Sofica sau câte ceva de ale gurii pentru monahi.

Cu un an înainte, primise veşti de la Argeş. Porniseră feciorii Voievodului la vânătoare de mistreţi în codrul Vlăsiei şi Matei, însoţindu-i, se abătuse până la Ostrov, să-l vadă pe tătâne-su, spătarul, care încă nu îmbrăcase haina călugărească. Adusese daruri pentru mânăstire, odoare bisericeşti lucrate de doamna şi de jupânesele de la Curte. De la jupâneasa Năstaca adusese un patrafir cusut de mâna ei şi o icoană a Maicii Domnului pictată pe lemn sfânt, de la Ierusalim. Darurile le însoţise jupâneasa cu carte scrisă, în care mărturisea că udase cusătura cu lacrămi de pocăinţă. Făgăduia că va trimite şi altele, dar mai cu seamă îl ruga să nu împlinească gândul ce-l aflase cu călugăria; să nu uite că îl aşteaptă oastea. Nădăjduia că odată şi odată va izbuti să vină spre a se închina la Sfânta Mânăstire din Ostrovul Snagovului.

Mult îl tulburase cartea jupânesei.

Cu acest prilej, află că Voinea, şubrezit de pe urma războiului, nu mai avea zile multe de trăit. Costea desluşi gândul ascuns al jupânesei, care, fără înconjur, îl sfătuia să nu se călugărească. Ca să scape de ispită, mai cu râvnă se străduise la înălţarea mânăstirii. După sfatul lui Pahomie, plecaseră până la Chiojdul Mare, unde stareţul schitului îl rânduise monah după legea bisericească. Numai astfel izbuti o vreme să ostoiască patimile. Ruga şi truda îi frângeau trupul, îi limpezeau mintea.

Noaptea, întins pe laviţă, fără paie, să-i fie pedeapsă trupească, nu izbutea să adoarmă. Măcinările inimii îl munceau. Îl frământau dorinţi. Fără vrere, chiar în somn, visa la trupul gingaş al Năstachii, la gură, la ochii ei. Şi când se deştepta, i se părea că simte gustul cel de fragă. Îndată se scula, se despuia de cămaşă şi aşezându-se în dreptul paloşului prins în perete, se izbea cu biciul pe spinare până o făcea numai sânge. Atunci, uşurat prin usturimea pielii de durerea lăuntrică, adormea. Ca să nu se mai gândească la Năstaca, încerca să-şi amintească de Maria, dar chipurile celor două femei se îmbinau şi înfăţişarea Mariei se făcea tot mai ceţoasă, mai ştearsă, de n-o mai putea desprinde din negură. De când sfârşise clădirile, mai tare îl furaseră gândurile pătimaşe. Şi astăzi, mireasma cea de liliac, lumina dulce cernută prin tinerele frunze, toate îl îmbiau către moliciune. O dată cu primăvara, cu mirosul de liliac, chipul Năstachii învia mai aievea.

Năstaca nu avea nici o vină. O osândise el în minte, măcar că toată greşeala era a lui. El îşi călcase jurământul, o amăgise cu vorbe mincinoase şi tot el se lepădase de ea, nu voia s-o mai vadă. Măcar cea care murise era liniştită, sta de-a dreapta Domnului, dar acum gândul se făcuse mai chinuitor pentru nedreptatea săvârşită faţă de Năstaca. Îl rodeau mustrările.

Uneori îl apuca dor de-i venea să lase toate, să calce legea călugăriei, să fugă până la Argeş, să-i ceară iertare, să-i mulţumească pentru darul dragostei sale, pentru însuşi păcatul ce-l săvârşise, apoi să se întoarcă la mânăstire. Dumnezeu, în nesfârşita lui bunătate, va înţelege, îl va ierta. Dar adesea socotea că toate erau ispite ale diavolului, care se străduia să-l mistuie ca în flăcările iadului. Pahomie, stareţul, căruia îi mărturisise gândul, se mâniase şi îl dojenise cu asprime.

Cu cât trecea vremea, cu atât chipul Năstachii, în loc să se şteargă din minte, mai cu adevărat i se arăta şi mai tare îl cuprindea văpaia. Setea de îmbrăţişare, de gura ei, îi chinuia trupul şi gândul. Ar fi dorit, măcar o clipă, s-o ţină în braţe. Îşi amintea de paşii de pe scară, de umbra ce se arătase în uşă, aducând vestea năprasnică, umbra neagră a lui Pahomie.

Deodată i se păru că umbra străvezie a liliacului se întunecă, se mişcă, se face mai neagră, mai lungă decât fusese. Din spate auzi vorba stareţului.

— Frate Chiprian, să-mi fie iertat că-ţi tulbur liniştea. A venit un olăcar din partea lui Tuhomir şi a fiului tău Mălin; omul doreşte să-ţi vorbească. Îl vei găsi la capătul din sus al Ostrovului.

— Mălin? De ce n-a venit aici în Ostrov?

— O fi aflat de opreliştea să nu calce străinii în Ostrov.

— Mălin este îndrituit să vină să se închine la mormântul maicii sale!

— Fireşte, dar îl însoţeşte pe Tuhomir, vlăstarul domnesc.

— Mă duc, cuvioase Pahomie; pesemne voi întârzia, voi lipsi de la slujbă. De mult nu l-am văzut pe Mălin, se va fi schimbat.

— Du-te, dar încearcă de uită legăturile pământeşti. Pentru fiul tău, Cerul te va ierta.

Cuprins de o presimţire nedesluşită, Costea grăbi pasul. Când ajunse la capătul de jos, îl găsi pe Gavrilă, caraula satului. El era olăcarul.

— Mărite spătare.

— Nu-s spătar, sunt cuviosul Chiprian! Vorbeşte.

— Pentru mine, orice haină îi pune, tot spătar vei fi. Am luptat în oastea ta, te-am urmat şi aici, dar monah nu mă fac. Nici tu n-ai să rămâi vreme lungă călugăr. Când Voievodul te va chema.

— Când Voievodul va avea nevoie. Mă voi ruga pentru izbânda lui. Spune ce ai de spus.

— Stăpâne, jupânul Mălin, feciorul Măriei Tale, îţi cere iertare că nu a venit să te aştepte la mal; îl însoţeşte pe Tuhomir. Ar dori să-ţi sărute mâna.

— Dar unde este?

— Te roagă smerit să te osteneşti până la Poiana Izvoarelor. Fiind loc ferit, au găsit de cuviinţă să întindă masă vânătorească.

— Masă vânătorească? Acolo?

— Da. A poruncit să vină oameni din sat să pregătească prânzul şi să aducă toate de trebuinţă, pită, băutură, frigări, că vânatul îl vor aduce mărimile lor.

— Cine mai este?

— Măria Sa Tuhomir, cu fratele său Vlad şi alte feţe luminate. Nu i-am văzut.

— Desprinde luntrea, eşti sigur că. A vorbit de Poiana Izvoarelor?

— Sigur, Măria Ta.

— Zi, Gavrilă, cunoscut-ai încă pe careva?

— Măriri, vlăstare boiereşti, prea puţin i-am văzut.

Luntrea se izbi de mal şi amândoi săriră pe uscat.

— Leg ciobaca şi fug să dau vorbă la oamenii din sat, după porunca jupânului Mălin. E iute din fire, ca şi Măria Ta. Nu-i place să aştepte.

— Du-te, Gavrilă.

Caraula se îndreptă alergând spre sat, iar cuviosul Chiprian o apucă pe potecă, bucuros la gândul să-şi îmbrăţişeze feciorul. Era vreme lungă de când nu-l mai văzuse. Se va fi făcut flăcăul voinic. Îi semăna la faţă şi poate din acea pricină îi fusese atât de drag Mariei.

Mergea repede, nerăbdător să ajungă, să aibă veste de la Matei, de la. Nu mai călcase pe ceastă potecă dinaintea războiului cu tătarii. Cum de alesese Mălin tocmai Poiana Izvoarelor?

Auzi în depărtare sunând cornul vânătorilor. Asmuţeau câinii. Poate se va fi abătut vreo ciută să se adape la eleşteu şi se luaseră tinerii după ea.

Când ajunse în Poiana Izvoarelor, nu era nimeni, nu văzu nici o vietate. Vânătorii goneau departe, se auzeau câinii lătrând. Rămase cuviosul Chiprian nedumerit. Mălin îl chemase, îl făcuse să vină în grabă, pe el tătâne-său, spătarul, om vârstnic şi nu se învrednicise să-l aştepte!

Înciudat, se rezemă de copac, privi la eleşteu, acelaşi ca în trecut. Peste puţin vor ieşi nuferii. Trestia, înălţându-şi smocurile, va tremura iarăşi şi pe iarbă, la lumina lunii, vor juca Ielele. Vor veni mistreţii şi căprioarele să se adape. Mai auzi cornul sunând în depărtare.

Sus, soarele dogorea, să câştige vremea pierdută, cum se întâmplă uneori primăvara. Nori cenuşii se adunau în zare. Un vânt cald, venit de departe, mişca frunza fragedă a copacilor. Jos, la adăpost, între trestii era linişte. Luciul apei nu se tulburase.

Cuviosul Chiprian se aşeză pe un lemn putred, tocmai pe trunchiul cel ce se prăvălise peste piciorul lui Snagu. El însă nu ştia, n-avea de unde să ştie că se născuse alături şi că Neaga îi trecuse apa iazului peste faţă. Cum sta privind la luciul bălţii, ascultând la cântecul păsărilor, îl cuprinse o vrajă. La adăpostul pădurii, poiana înverzise mai timpuriu. Apa era atât de limpede!

Costea se apropie să privească; în adâncul verzui, ierburile unduiau cu mişcări şerpuitoare, iar în luciul iazului vedea crugul cerului, norii fugeau. Zărea totodată fundul şi faţa apei, cerul şi pământul.

Peste crestele copacilor sufla vântul. Printre ramurile abia înfrunzite şuiera subţire Băltăreţul, venit de la miazăzi.

Se auzea foşnetul trestiei, freamătul frunzelor şi o lişiţă speriată fugind în şovar. Răsuna şi codrul în depărtare. De-abia mai desluşi lătratul câinilor. Cuviosul, în straie întunecate, aplecat peste oglinda eleşteului, îşi zări chipul. Îi păru ciudat, nu se mai văzuse de mult. Purta barbă firavă, roşcată, dar ochii îi erau neschimbaţi, doar ceva mai întunecaţi.

Aci, în Poiană, iar îl cuprinseră dorurile. Îi trecu prin minte jocul Ielelor, al Salomiei, care tot cu Năstaca o asemuia. Rămase nemişcat într-o încordare, într-o chemare a chipului de femeie, al Năstachii. Îi vedea trupul. Gura. Închise ochii s-o vadă numai pe ea, să şi-o închipuie, să-i fie aproape.

Când îi deschise, avu o nălucire. Alături de faţa lui, în oglinda apei, se ivi un alt chip, cel drag, al ei, parcă izvorât din adâncuri, ieşit la lumină. Era aproape, lipit de obrazul lui, atât de aproape! O iazmă să fie? O închipuire? Şi cum balta îşi încreţea apele, valurile jucându-şi oglinzile mişcătoare, chipurile se amestecară, se făcură totuna. Costea îşi întoarse capul, să se încredinţeze că nu era decât nălucire.

Jupâniţa Năstaca sta aievea alături. Nu era vedenie. Îi simţi buzele fierbinţi lipindu-se de gura lui. În vine i se revărsă un râu de foc.

— Năstaca!

— Costea!

Atât izbutiră să grăiască şi iar buzele se împreunară cu nesaţ. Pierdură suflarea.

Ca să se încredinţeze că Năstaca era alături, o apucă, o strânse în braţe, apoi o îndepărtă s-o privească. Îi simţise gustul buzelor şi toată văpaia, ce fusese închisă sub obroc, izbucni nestăpânită. Uită de legea monahiei, uită de toate. Gurile lor erau când de foc, când de gheaţă.

Soarele coborâse, cornul vânătorilor se apropia tot mai mult, veneau câinii lătrând, dar ei nu-i auziră. Rezemaţi de un copac, se uitau unul la altul.

— Costea al meu, Costea! Am visat atât la această clipă. Iarăşi al meu!

— Năstaca mea!

— Costea, află, voi fi numai a ta. Sunt vădană. Şi tu, fii iarăşi spătarul ţării, vino la Argeş, Voievodul te aşteaptă, te aşteaptă oastea. Vino, Costea! Ai înălţat biserică, ai făcut mânăstirea, ţi-ai răscumpărat păcatele cele care zici că le vei fi având. Lasă grija mânăstirii lui Pahomie. Ţi l-am adus pe Nour. E acolo ascuns în pădure. Vino! Vei da mânăstirii prăzile câştigate asupra duşmanului. Ce înseamnă un monah mai puţin? În timp ce lipsa spătarului o simte întreaga ţară. Gândeşte-te la mine. la cei care te iubim. Vino! Încalecă pe Nour. N-am lăsat pe nimeni să puie şaua pe spinarea lui. Să plecăm.

— Năstaca. Mi se clatină mintea. Ai uitat că sunt monah? Am uitat şi eu!

— Nu mai eşti călugăr, ţi-am adus carte de dezlegare, uric domnesc. Părintele Atanasie al Argeşului, cel care singur are dreptul de a hirotonisi, la cererea Voievodului, a încuviinţat să te dezlege. Ştia că fără tine suferă oştirea. Are nevoie moşia, se zvoneşte că vor veni iar tătarii.

— Năstaca, are nevoie Biserica de mine.

— Costeo, zice Voievodul că are nevoie de paloşul tău, de braţul tău. Ascultă-l!

— Năstaca, are nevoie Domnul cel de Sus de slujitori, de păstori.

— Costeo, zice doamna că suferă Sfatul Ţării de lipsa ta.

— Are nevoie mânăstirea de netrebnicia mea.

— Au nevoie prietenii, are nevoie Voievodul, doamna, apoi Mălin, Matei, copiii. Înduplecă-te!

— Au nevoie morţii, cei îngropaţi, care sunt singuri. Nu pot trăi decât prin rugile mele.

— Morţii sunt aproape de Dumnezeu; ei trăiesc viaţa îngerească. Tu eşti pe pământ, vino, Costea, vino!

— Sunt călugăr, mi-e cu neputinţă.

— Ai fost călugăr, azi eşti ostaş. Ascultă porunca Voievodului.

— Sunt legat prin jurământ.

— Te-au dezlegat.

— Năstaca!

— Costea! Am nevoie eu de tine, eu care nu pot trăi decât prin tine.

— Năstaca, ţi-e uşor să mă-nvingi, ai milă de mine!

— Costea, ai tu milă. Am plâns atât, m-a muncit dorul tău! Vino, Costea, nu mai şovăi, îndură-te! Te iubesc.

Năstaca i se lipi de trup şi îl cuprinse într-o îmbrăţişare nestăpânită.

Lătratul câinilor se apropiase.

— Sunt năuc, m-ai înfrânt.

— Abia acum, eşti învingător. Vei ieşi ca soarele dintr-un nor. Scoate-ţi hainele cernite.

— Mă duc să-mi iau paloşul. Ai dreptate, toate mă-ndeamnă, toate mă cheamă. Năstaca mea.

— Du-te de-ţi ia paloşul. Mălin şi feciorii Voievodului te vor sărbători, bucura-se-vor iarăşi de apropierea ta. Du-te, adu-ţi paloşul şi gândeşte-te la mine, care te aştept. Du uricul de dezlegare, lasă-l în chilia mânăstirii şi de-l întâlneşti pe Pahomie, nu-i spune că m-ai văzut. Spune-i că te cheamă Voievodul.

— Va fi la slujbă, nu-l voi întâlni.

— Vino, vino repede. Vezi, s-a înteţit vântul, vine furtună. Nu vom putea face ospăţul în poiană. Trebuie sa căutăm un adăpost. Costea, îţi aminteşti, ziceai că aicea în Poiana Izvoarelor m-ai văzut întâi, m-ai văzut în chipul stăpânei Ielelor, al Salomiei. Îţi sminteşti? Visul tău s-a împlinit.

— S-a împlinit!

— Costea, dacă suflă vântul mai tare. Dacă vine furtună, unde să ne ducem?

— Mergeţi la rateşul lui Tâncabă. Eu voi veni de-a dreptul. Năstaca mea, să te mai sărut, să port gustul buzelor tale, gustul cel de fragă.

— Costea. al meu.

— Alerg să-mi iau paloşul.