XXVI. Bătălia

În acea dimineaţă a lunii lui Cuptor, văleatul 1261, oastea aştepta la o margine de pădure, gata să pornească întru întâmpinarea duşmanului, Cercetaşii aduseseră vestea că mulţimea tătarilor se urnise spre apa Mostiştei.

Soarele dogorea. În zarişte tremura văzduhul, tulburând vederea. Tocmai la capătul câmpiei se înălţă un nor de praf: se apropia hoarda.

În tabăra muntenilor sunau chimvalele de război. La un semn, călăreţii săriră în şei, şi, aplecaţi pe oblâncuri, înfipseră pintenii în pântecele cailor. Şi de altă parte se înălţă praful scornit de copite. În capul oastei gonea Preda, marele armaş. Coiful lucea în soare, iar sarica albă îi atârna pe umeri, să-l cunoască ai lui. Înapoi, mai răsfiraţi, veneau vitejii cu steagurile lor. Zadarnic căutau ostaşii să-l vadă pe Voievod, nu-l aflară. Nedumeriţi erau vitejii, ca tocmai el să fie lipsă, la vreme de grea cumpănă. Se îndoiau unii în mintea lor. Mergea vorba că o parte din oaste rămăsese în urmă.

Din capătul câmpiei veneau tătarii, însoţiţi fiind de slugile lor, cumanii. Sagan, nepot bun al marelui Batu, îi adusese de departe, de pe Volga. El rămăsese cu o ceată să privească de sus de pe gorgan. Vedea cum se avânta ordia neînfricată. Dimpotrivă, zărea venind valahii, cei ce-şi ziceau munteni. Se bucură. Îi ştia, singuri, fără de ajutoare, îi măsură din ochi. Deşi se arătau puţini la număr, socotea că lupta nu va fi tocmai uşoară. El însuşi, hanul, nu va intra în învălmăşeală decât la nevoie. Degetele cu unghii lungi mângâiară barba. Surâzând pe sub mustăţi, socoti că va zdrobi pe Voievod, care îndrăznea să i se împotrivească. Nimicise cerbicia altora, mai de seamă şi nu venise tocmai din părţile Volgii să se împiedice aci, la mijlocul drumului. De altfel, primise ştire cum că Farcaş, cneazul de peste Olt, potrivit făgăduinţei, la porunca lui se urnise şi dânsul să lupte împotriva Voievodului de Argeş, astfel că acesta era nevoit să-şi împartă oastea. N-avea grijă. Cu alţii ar fi folosit şi viclenia, dar de astă dată nu va fi nevoie, va izbi de-a dreptul, să-i spulbere de istov, să le treacă orice gând de împotrivire. Trimisese, cu zile înainte, oameni de încredere să oblicească oastea valahilor şi iscoadele se înapoiaseră cu bine, afară de două, pe care le aştepta să vină din clipă în clipă. Spuneau că duşmanul îşi bulucise oştile dincolo de albia unui pârâu, dar că oastea lor era mică şi nu se arăta bucuroasă de luptă. Socotea Sagan să înalţe, cu tigvele valahilor, gorgan, să ia aminte urmaşii, să nu se mai încumete să se măsoare cu fiii stepei. După izbândă, va îngădui hoardei să se reverse în tot cuprinsul ţării. Era belşug de ajuns: femei frumoase şi bucate multe.

Dar hanul nu ţinuse socoteală de iscusinţa muntenilor. Nici că luase aminte la lipsa iscoadelor. Îşi închipuia să fie numai o întârziere.

La adăpostul pădurii, dincolo de albia smârcoasă a Mostiştei, ostaşii Voievodului aşteptau ascunşi, nemişcaţi. Smoliţi fiind pe de-a-ntregul, nici paloş, nici suliţă, nici coif nu lucea. Să fi fost ca la trei steaguri, cu flamurile lor, floarea vitejilor. Pe sub tufişuri, alături de călăreţii descălecaţi, stăteau pe brânci pedestraşii cu coasele, purtând în mâini frunzare de stejar. Straiele şi feţele mânjite cu noroi, arătau tot una cu pământul. Li se vedea numai albul ochilor. Erau nerăbdători să intre în luptă, ruşinaţi să fi rămas departe de bătălie. Doar câte unul, uitând de poruncă, se ridica în cot, să privească spre câmpie, la cei ce dădeau iureşul. Singur dintre toţi, Seneslau Voievodul sta în şa, să vadă mai departe. Şi calul lui părea să fie altul: un cal de lut, din care crescuseră ramuri, verzitură; doar copitele frământau pământul. Nemişcată stătea oastea, nu se desluşea ce să fie. Oamenii păreau rădăcini, trunchiuri, lăstari. Voievodul, de cum zări mantia albă a lui Preda şi steagurile ce veneau în urmă, îndreptându-se spre vadul dinainte cunoscut, fu cuprins de nerăbdare. Calul, simţindu-i neliniştea, bătu din copite. Seneslau scrâşni din dinţi, îl văzu pe armaş cu călăreţii trecând apa şi năpustindu-se asupra hoardei. Aşa puţini cum erau, care cu suliţele, care cu paloşele, luptau aprig, dar, ca bulgărul de ceară, aşa se topeau în vâlvătaia bătăliei. Picau trei-patru dintre tătari, dar se prăbuşea şi câte unul de-ai armaşului şi de astă parte erau puţini. Vodă, privind se cutremură. Cum sta călare, se aplecă într-o parte şi rosti încet către cel care sta alături.

— Ce prăpăd! Mi se frânge inima, Costeo. Dar îmi pare că a prins vicleşugul născocit de tine. Momeala cu armaşul izbuteşte. Îl va aduce pe Sagan la locul potrivit. Priveşte, a coborât şi hanul de pe movila lui. De-abia aşteaptă să facă ai noştri cale întoarsă, să treacă smârcul. Uite colo. Uite. Vezi cum i-a năpădit? A venit vremea. Hai, Costeo. Să pornim!

— Nu, Măria Ta. Încă puţină zăbavă, să treacă gârla şi apoi. Norocul nostru a fost că am prins iscoadele tătărăşti. Au crezut că-i numai pădure şi n-a putut afla Sagan de steagurile noastre, nu se păzeşte din această parte.

— El crede că ne este împărţită oastea, aşa după cum am lăsat să se răspândească zvonul. Chiar de s-ar îndrepta Farcaş spre cetatea de scaun în ajutorul pârcălabului veni-va oastea contelui de Cibin.

— Trimis-a Măria Ta vorbă să plece femeile şi copii din cetate să caute adăpost în munţi. Doamna. Jupânesele? Ar fi păcat mare.

— N-ai grijă. Am poruncit. Dar ce zici, Costeo, să pornim?

— Trimit înainte gloata cosaşilor de-a lungul apei, pe sub sălcii. Noi călăreţii să mai zăbovim puţin.

Costea îşi scoase din sân năframa roşie; o agăţă de umăr. Pe cap îşi potrivi coiful ascuţit, ca al saracinilor, numai că acesta avea cruce de aur pe fruntier. Apoi atinse paloşul; se gândi să fie vrednic de crijacul Simon.

Pădurea se puse în mişcare. Rădăcinile prinseră viaţă, copacii cu frunzare se urneau din loc, porneau, dădeau glas.

Acolo, pe câmpie, lupta era cruntă, însuşi armaşul, după ce tăiase câteva capete păgâne, copleşit din toate părţile, întoarse calul şi fugi înapoi spre smârc. Ciudat numai că părea să fie punte sub apă, de nici copitele nu se înfundau. Cei care rămăseseră alergau, cercând fiecare să găsească vadul. Dar se întâmpla să mai rătăcească urma şi să se afunde. Muntenii fugeau, urmăriţi fiind de tătari, care îşi strigau cântecul de izbândă. Cum îi ajungeau pe creştini, îi tăiau, îi spintecau fără cruţare. Se repezeau tătarii într-un iureş năprasnic. Venea şi Sagan însoţit de ai lui, sunând din surle, şi izbind cu paloşele pe scuturi, să facă larmă, să bage groază. Nici cei câţiva luptători mai îndârjiţi ce se opinteau încă la marginea apei, nu-i putură încetini mersul. Intrând în baltă, măcar că li se înfundau caii până la burtă şi nu se mai puteau urni, veneau alţii şi iar alţii, până ce treceau peste ei. Veneau ca smoala topită, ce se revarsă din cazan. La o vreme se împotmoli şi Sagan, dar izbuti să se urnească din nămol. Muntenii, cunoscând dinainte vadurile, nu-şi pierduseră cumpătul, cei mai mulţi ajungând de cea parte gata iar de luptă.

Armaşul se opri. Îşi suci calul cu faţa spre vale. Privi surâzând cum se zbat tătarii să iasă din mlaştină şi strigă cât îl ţinea puterea: „Doamne ajută!”.

O trâmbiţă de argint, cea a Voievodului, răsună limpede tocmai în spatele tătarilor şi din cea parte se ivi oastea ieşită din pădure. Flamurile Ţării purtate de stegari fâlfâiau, plesnite de vânt. Venea în goană Voievodul pe armăsarul lui smolit de humă. Alerga înaintea tuturor. Costea cu vitejii goneau mai într-o parte. De-a lungul apei, gloata cu lănci, cu coase, se răspândea prin zăvoi, picând în spatele duşmanului. Păgânii, împotmoliţi, văzând ca o nălucire grosul oastei lui Seneslau ieşind pe neaşteptate, înţeleseră că erau prinşi în capcană. Cei mai mulţi stătură la îndoială, se spăimântară. Însuşi Sagan, hanul, şovăi. Să-l dovedească pe armaş, ori să se întoarcă împotriva noilor veniţi, să-şi apere spatele şi carele cu proviant. N-avea altceva de făcut, după socoteala lui, decât să treacă smârcul, tot înainte, împotriva celui mai slab, cel care fusese pe jumătate înfrânt. Calul hanului cel dintâi prinse picior, se încordă, îşi lungi gâtul şi începu să-şi tragă copitele din nămol. Costea socoti că dacă nu-l ajunge acum, îl va scăpa. Hotărât, dete drumul la dârlogi, se prinse de oblânc şi proptindu-se în mâini, îşi aduse genunchii în şa, şi apoi se înălţă în picioare. Nour, parcă îngreunat, se afundă mai mult, dar şi el prinse pământ sub copită, astfel că putu, opintindu-se, să se apropie de cel pe care îl urmărea. Deodată Costea, arcuindu-se, îşi făcu vânt, sări şi înfipse paloşul în spinarea tătarului. Oţelul rămase acolo. Din greu icni hanul şi îndată îşi dete sufletul. Alunecând din şa într-o parte, se afundă în apă. Roibul fără povară sui la mal şi cu scările bălăbănind în lături, o luă razna peste câmp. Costea căzuse şi el, înota să ajungă la ţărm, unde îl aştepta Nour.

Când fu la mal, se întoarse şi văzu plutind straja paloşului, al cărui vârf rămăsese înfipt în trupul hanului. Acesta se dase la fund, dar nu tocmai adânc, proptit pe nişte buruieni. Când tătarii văzură lucind în soare semnul crucii, semn nefiresc plutind pe faţa apelor, se îngroziră. Semnul dovedea izbânda creştinilor. Tătarii fugeau, mulţi îşi zvârleau armele, sau se lăsau prinşi.

Costea intră iarăşi în baltă, îşi smulse paloşul, şi-l sărută la încrucişarea străjii.

Se orândui gloata muntenilor de-a lungul smârcului, cei cu arcurile şi cei cu coasele, să-i aştepte pe tătarii care se zbăteau în mlaştină şi nu ştiau încotro s-apuce.

Preda armaşul trecuse înapoi vadul cu toate cetele lui, şi se îndrepta spre căruţele cu proviant. Acolo se aflau legaţi robii adunaţi din toate părţile lumii; olahi de dincolo de Păduri, sclavoni, bolohoveni, brodnici din părţile Siretului, numai tineret, fete şi flăcăi, luaţi cu de-a sila.

Încercară paznicii tătari să le ia viaţa înainte să fie sloboziţi, dar nu avură vreme. Însuşi Seneslau cu vitejii lui veni să-i copleşească. Ce mai rămăsese din hoardă fugeau care încotro, dar suliţele şi săgeţile muntenilor îi prindeau de pe urmă. Încercară călăreţii ordiei, cei ce ieşiseră din smârc, să se adune, să facă spărtură, să scape de strânsoare, dar fără folos; îi încolţi gloata cu securile, cu coasele, retezând picioarele cailor.

Până în seară istovise Costea tăind şi spintecând, obosi şi armăsarul de atâta goană. Făcură măcel mare, de se adunară vulturii, simţind ospăţ pregătit. Şi pe sus venea stolul lung al corbilor, de umpluse cerul şi se întreba fiecare de unde izvorâse aşa mulţime.

Oastea lui Seneslau se aduna. Tătarii, legaţi, împiedecaţi de picioare, dădeau ajutor, strângeau trupurile ostaşilor căzuţi pe câmpie, săpau gropile. Un preot făcu slujbă, mai întâi de mulţumită către Domnul cel de Sus, care se îndurase să izbăvească Ţara de primejdie şi apoi către Sfântul Gheorghe, ocrotitorul oştilor. În afară făcu slujbă morţilor şi cântă prohodul.

Se bucurară cu toţii de mulţimea robilor, de belşugul ce îl găsiseră în căruţe, dar mai cu seamă se veseleau în sufletele lor că scăpase Ţara de pârjol.

Voievodul trimisese spre Argeş să ducă vestea şi de acolo solie mai departe la Cibin, către riga Bela, care tocmai se afla cu oastea în părţile de peste munţi. Nădăjduia că mulţumită marelui ajutor ce îl dăduse creştinătăţii, să nu mai aibă supărare pentru stăpânirile lui din Ţara Făgăraşului. Şi totodată cerea îngăduinţa să-l izgonească pe vicleanul Farcaş din ţara lui de dincolo de Olt, să-l pedepsească, ca pe unul ce căzuse la învoială cu păgânul. Întru aceasta plecaseră doi sfetnici, cei mai învăţaţi, pricepuţi în vorbă latinească, din cea care se grăia la curtea rigăi.

Costea, apropiindu-se de Voievod, smerit îl rugă să-i îngăduie ca, în drumul lui de întoarcere, să se abată pe la Ostrovul din Snagov, să hodinească două-trei zile, în timp ce oastea îşi va urma calea pe sub dealuri, până în Lovişte.

Voievodul bucuros se învoi, nu era mare ocol şi viteazului i se cuvenea această cinste, doar izbândise după sfatul lui. Îl va lăsa pe armaşul Preda să îndrepte oastea de-a lungul Ialomiţei şi Argeşului, să-l afle pe Olt. De acolo va porni împotriva lui Farcaş.

Aştepta numai învoirea rigăi.

Slugile întinseră pe iarbă masă îndestulată. Cei mari şi cei mici stăteau laolaltă, numai căpeteniile, stegarii, şi jupânii încălecară pe obloanele de la căruţe. Fiecare bea în voie din boloboacele tătărăşti. Toate erau din belşug.

Seneslau Voievodul ridica cupa de argint în cinstea lui Costea şi, sculându-se, îl îmbrăţişă faţă de toată oastea, ca pe un frate. Cinstea era deosebită. Îi râdeau ochii Voievodului şi barba aurie îi fremăta de mulţumire. Costea puse un genunchi în pământ şi-i sărută mâna. Peste toate Voievodul îi făcu dar cupa de argint din care băuse şi în semn de înălţare la treapta de mare stegar, îi întări stăpânirea pe moşie şi codru, atât cât va putea cuprinde din Vlăsia, prin părţile Snagovului, călare, cale de o zi, din zori până în asfinţit. Îndată puse să se facă uric domnesc, cu pecetea inelului său. De atâta bucurie, Costea nici că mai simţea tăietura de la braţ. Vraciul domnesc îi făcu legătură cu leacuri.

După ce odihniră peste noapte în corturile lor, pe mânecate, urmaţi numai de câţiva mai apropiaţi ai Voievodului, luară calea în sus pe valea Ialomiţei. Costea se gândi la bucuria ce o va avea Maria şi copiii pentru isprăvile lui, dar mai cu seamă pentru cinstea ce le-o făcea Voievodul abătându-se din cale. Totuşi gândul lui era la Argeş. Când Voievodul pornise solie la Cetatea de Scaun, trimisese şi el carte scrisă jupânesei Năstaca, să-i vestească izbânda. Nu-i pomeni de năframa însângerată.

A doua zi, să fi fost ca la două suliţi să apună soarele, când ajunseră în dreptul Gruiului, lăsară Ialomiţa pe mâna dreaptă şi o luară prin pădure, să ajungă la balta Snagovului. Socotea Costea să sune din corn când va fi pe mal, ca să vie luntrile. După ce va odihni, vor merge la vânătoare, că erau jivine destule în codrul Vlăsiei.

Nu apusese soarele când ajunseră la baltă. Lumină era încă destulă. Ceata se opri pe mal şi privi spre Ostrov. Costea, nedumerit, se încruntă, se frecă la ochi, privi în jur: poate se înşela. Pe Ostrov toate erau la locul lor, fără doar de casa lui. Nu mai zări nici foişor, nici coperişul cel de trestie solzit, cu coamă în două caturi, nu mai zări nici zidurile date cu var. Simţi în inimă un junghi şi rămase nemişcat, năucit. Voievodul Seneslau îl privi întrebător.

— Ce se întâmplă, frăţioare, ce-ţi este?

— Măria Ta, să-mi fie cu iertăciune. Nu înţeleg. Sau înţeleg prea bine. Iată. În locul unde mi-a fost casa, unde ar trebui să fie casa, nu mai văd nimic. Doar o moviliţă. Toate cele acarete, magazii, odăi, au rămas neschimbate. Numai casa. Şi nu e nălucire. Cer iertare Măriei Tale. Nu desluşesc ce poate fi.

Costea duse cornul la gură şi suflă prelung. Mai suflă o dată. De pe celălalt mal se desprinse o luntre. Venea Buioc, vâslind binişor, potrivit cu puterile lui. De cum fu de-ajuns de aproape, Costea îi strigă:

— Buioc, bade Buioc, ce-i cu Maria? Unde-s copii?

Omul ridică mâna în semn de liniştire şi apoi arătă spre Turbaţi, strigând:

— Sunt în sat, sunt bine, au scăpat sănătoşi.

Când moşneagul ajunse la mal, povesti în faţa tuturor cele întâmplate. Depănă de-a fir a păr răzmeriţa ţiganilor şi felul în care bărbătoasa jupâneasă, stăpâna lui, scăpase copiii. Răsuflă jupân Costea uşurat. Casă, cu voia Domnului, va face alta. Bine că-i scăpaseră copiii şi soaţa.

— Nu-i de folos să stăm locului, Măria Ta. Veţi odihni în sat. Tare rău îmi pare că nu pot să dau cuvenita cinste Măriei Tale. Aveam şi un vin care mi-ar fi plăcut să-l guşti.

— Stăpâne, vin mai este. Din pivniţă au scăpat trei poloboace, poate de afumătură, şi vinul s-a făcut parcă mai bun. Din butoaiele din care au băut ţiganii, s-a scurs vinul şi a înecat butiile care au scăpat.

— Să purcedem, Măria Ta, vom gusta vinul în astă seară. Veţi fi găzduiţi în casa ce o am în sat.

Voievodul şi Tuhomir, fiul lui, ziseră vorbe de mângâiere şi apoi cu toţii, în trapul cailor, ocoliră balta şi ajunseră în sat. Buioc spusese că Maria se afla în casele fostului cneaz, care se mutase în rateşul lui Tâncabă.

Cum sta zăcând pe crivat fără putere, Maria auzi ropot de cai şi de glasuri de oameni. Sări din loc, uitând de boală şi ieşi în întâmpinarea noilor veniţi. Când ajunse pe prispă şi îl văzu pe Costea intrând în ogradă, i se clătinară stâlpii inimii şi nevoită fu să se reazeme de pălimar. Ar fi vrut să îngenuncheze, să mulţumească lui Dumnezeu, dar nu avu putere. Voievodul şi însoţitorii lui rămaseră călări privind. Costea, ajuns în dreptul scărilor, sări din şa, urcă şi o cuprinse pe Maria în braţe. Capul ei se lăsă într-o parte. Se făcuse galbenă ca ceara de prea mare bucurie. Nu rosti decât o vorbă: „Costea”. Veniră şi copiii Matei, Mălin şi Mioara şi, văzând-o pe mama lor cum sta pierdută cu ochii închişi ca moartă, o ridicară binişor şi o întinseră pe laviţă. Apoi Matei, la o vorbă a lui tătâne-su, ştiind datina, alergă, luă pâine şi sare, un urcior de vin şi ieşi în întâmpinarea Voievodului, în semn de bun venit.

Când Maria îşi mai veni în fire, se sculă, se duse către Voievod cerându-i iertare şi îi sărută mâna. Apoi, parcă înzdrăvenită, purcese să pregătească cele de trebuinţă. Ajutată de Branica şi de femeile din casă, îndată orânduiră toate ca să găzduiască cu cinste pe stăpânul Ţării. În odaia cea mare pentru oaspeţi, întinseră lăicere şi atârnară scoarţă mândră de-a lungul peretelui. Le aşeză pe toate cât mai potrivit pentru odihnă.

Vestea venirii Voievodului şi a cneazului Costea se răspândi în sat. Alergau oamenii să-l vadă, fiind cinste nemaivăzută să se afle printre ei faţă atât de luminată. Bucuria fu şi mai mare când auziră de înfrângerea tătarilor şi de înălţarea cneazului pe treptele cârmuirii. Era dreapta răsplată a vitejiei. Avuseseră teamă să nu ajungă păgânii până în sat, să-i ia în robie. La lumina focului aprins pe bătătură, fiind noapte răcoroasă, povesteau scutierii de isprăvile căpitanului de steag, care amăgise pe duşman, ducându-l la pieire şi cum tot el singur izbutise să răpună pe Sagan, hanul tătarilor.

De bucurie, aducea fiecare ce avea mai bun la casa lui: câte o ciozvârtă de berbec, câte un peşte proaspăt, câte o pasăre grasă, şi, cei mai neputincioşi, vreun burdufior de brânză ori un fagure de miere. Buioc cu ajutoarele lui sosi într-un târziu, aducând ploşti din cele mari, pline cu vin vechi. Mai purtaseră în traiste şi în coşuri poame şi borcane cu fel de fel de rogoade prinse în miere. Se minunară oaspeţii de astă dibăcie. Meşteşugul dulciurilor îl învăţase Sofica când fusese prin ţara romeilor, în oraşul lui Constantin-Craiul. De la ea îl ştia Maria. Dar vinul era mai bun ca toate. Parcă de dogoarea focului mai tare se învechise şi căpătase mireasmă deosebită.

Într-un târziu, când petrecerea era în toi, veni şi Toma Capră cu Sofica lui. Şi el aducea bunătăţi, fel de fel. Amândoi se închinară, iar pe stegarul mare, cumnatul lor, îl îmbrăţişară cu mândrie.

O zi şi o noapte benchetuiră veselind, bând şi mâncând. Povestea fiecare isprăvi înfăptuite sau închipuite. Cei bătrâni, cu mai multe se lăudau.

Costea avea grijă, să nu ducă nimeni lipsă. Branica îi da ajutor, că Maria, după ce izbutise să orânduiască cele de cuviinţă pentru oaspeţi, şubrezită, nu mai avusese putere să se ţină în picioare. Rămăsese nemişcată în jilţ. Căpătase beteşug de când cu răzmeriţa, în pieptul ei se surpase ceva. O piatră grea, străină, o apăsa mereu şi când tuşea, se ivea pe buze o spumă trandafirie.

— Să n-ai grijă, m-am zdruncinat de bucurie că te-ai întors, o să-mi treacă. Vezi, Costea, când a fost cu ţiganii. În noaptea ceea am şezut nemişcată să mă uit cum arde casa. M-a udat roua. Am îngheţat toată. Eu eram sloi şi acolo ardea casa noastră.

— Lasă, Mario, vom clădi alta mai frumoasă, temeliile sunt încă bune şi lemn e destul în pădure, lasă, Mario.

— Oricât, nu va mai fi cum a fost.

— Mario. Ce păcat de boala ta acum cu venirea Voievodului. Mâine plecăm cu luntrile pe baltă să vânăm cerbi. Doreşte Voievodul să aducă blănuri pentru doamna. Vom merge în jos unde au făcut cerbii zăgaz. Mă duc să pregătesc.

— Mai rămâi, Costea. De-abia te-am văzut.

— Vin mai târziu. Mă aşteaptă luntraşii.

Stătură oaspeţii până veni veste că trece în sus armaşul pe Ialomiţa; dar de bine ce petrecuse, hotărî Voievodul să mai rămână o vreme. Vor ajunge oastea din urmă.

Ultima zi, când se înapoiară de la vânătoare aducând mistreţi străpunşi cu suliţa, aştepta la curte crainic de la Argeş. Mult se bucură Voievodul de cele ce află. Chiar înainte de luptă, riga încuviinţase să se dea ţara lui Farcaş celui ce va izbuti să învingă. Seneslau, în bucuria lui, împărţi daruri la oameni să-i păstreze amintirea. Abătu din cale două care din cele luate de la tătari şi dărui, după cum se potrivea, postavuri făcute de saşi, vase de aramă, scule de argint cu nestemate, iar jupânesei Maria îi dădu o dulamă cu blană, lucrată toată în fir; Sofica primi un pieptar de mătase, din cele făcute în depărtatul răsărit, cum purtau tătarii, tot cusut cu peruzele pe mătase galbenă.

După atâta bună plăcere şi ospăţuri, veni şi ceasul plecării. Voievodul îl sfătui pe Costea să rămână locului, să-şi vadă de soţie şi de toate cele de nevoie, să-şi ridice casa la loc. Dar el nu se îndură să se despartă de vitejii cu care trebuia să plece la război împotriva lui Farcaş, cel care îndrăznise să pustiască Ţara până în apropiere de Cetatea de Scaun, nevoind-o pe doamna şi pe jupânese să fugă în munţi. Se cutremurase Costea la gândul primejdiilor pe care le-ar fi putut îndura jupâneasa Năstaca. Îl încercase dorul. Şi braţul se vindecase. Urma sângelui nu se mai vedea decât pe năframă.

Căpitanul de steag hotărî să-l însoţească pe Voievod să-l ajute mai departe cu paloşul lui. Seneslau nu se împotrivi, mărturisindu-i că i-ar fi fost greu să se lipsească de un asemenea viteaz. Pentru multa lui osteneală şi pentru pagube, îi făgădui Voievodul că, îndată ce va sfârşi cu Farcaş, îi va trimite meşteri pietrari şi dulgheri să-i ridice casă mai mândră decât fusese. Costea ceru încuviinţare ca, totodată, să vie şi Matei, să-l însoţească, ca să înveţe meşteşugul războiului, aşa cum se cuvine unui viteaz. Să fie scutier în „oastea cea mică” a Voievodului.

Plângea Maria în inima ei, şi, când era de faţă cu ceilalţi, de-i scăpa câte o lacrimă, repede o ştergea să nu se vadă. Plângea pentru cele prea multe măriri ale lui Costea, de la cnejie la jupân, iară de la jupânie la căpitan de steag şi pe ce se înălţa, pe atât se depărta. Plângea Maria şi de noua plecare, de noile primejdii, că-l simţise mai înstrăinat, că-l văzuse atât de puţin. Şi acum, fără milă, îl lua pe Matei. Cine ştie când îi va mai vedea?

În prima zi de toamnă începuse să burniţeze; frunzele, purtate de vânt, zburau pe sus.

În faţa casei încălecă Voievodul, încălecară şi sfetnicii; o porniră cu toţii în trap uşor. Costea rămase în urmă să-şi îmbrăţişeze soaţa şi copiii. Acum, că nu mai erau alţii de faţă, Maria nu-şi mai stăpâni plânsul. Avea presimţire că n-o să-l mai vadă. Se rugă Domnului să nu fie din pricina morţii lui. Pe când îl îmbrăţişa, Matei, alături nerăbdător, zise:

— Tată, hai tată, s-a depărtat Voievodul, îi pierdem urma.

Încălecară şi ei. Ieşind pe poartă, băiatul nu-şi întoarse privirea către mamă-sa. Căta numai înainte.

Curgeau lacrimi una după alta, pe obrazul Mariei. Când ultimul călăreţ se făcu nevăzut după cotitură, căzu în genunchi, fără de putere, încredinţată fiind că-l văzuse pentru ultima oară.

Din cea parte a satului, se auzi sunet de fluier. Venea Caplea, ducându-şi din urmă turma oilor închipuite. La sosirea Voievodului fugise, se ascunsese în Ostrov, nu voise să i se înfăţişeze. Acum se bucura şi de plecarea stăpânului, a lui Costea.