XXV.Răzmeriţa

În acel an dăduse Domnul ploaie îndeajuns şi la vreme. Spice grele îndoiau paiul. Se încărcaseră pomii de roade iar în poieni, în lunci, vitele nu dovedeau să mănânce iarba. Cosaşii lăsau în urmă pale de fân mirositoare. Asudau sub arşiţă secerătorii, tăind firul meiului. Îl puneau jos în mănunchiuri, iar din urmă femeile, cu legăturile muiate, prindeau snopii. De atâta belşug erau nevoiţi oamenii să mai sape câte o groapă, să cuprindă grânele toate. Fusese orz cât nu mai văzuseră. Socoteau că vor avea hrană destulă şi peste anul ce va să vină. Şi dobitoacele înţelegătoare zburdau mai voioase. Lâna crescuse lungă, subţire pe spinările ţurcanelor. Vacile, de atâta suhat, dădeau lapte mai gras şi mânjii cu picioarele subţiri, şubrede, priveau miraţi în jur, şi porneau în fugă după iepe. Viţeii bălani izbeau cu botul în ugerele vacilor să ţâşnească mai uşor mustul laptelui alb.

În livada cea din Ostrov, puseseră argaţii proptele sub pomi să nu se rupă ramurile de atâta poame. Atârnau merele văratece rumenite într-o parte, nepătate de nici o gâză. Sub copaci, stupii erau plini de miere şi roiseră o dată, unii chiar de două ori. Nici buduroaiele nu fuseseră de ajuns să le adăpostească pe toate.

La atâtea bucate se cuvenea şi muncă multă. Din zori până în seară nimeni nu se oprea, fără doar să bea or, să îmbuce câte un boţ de mălai. Bucuroşi erau oamenii de bogăţia holdelor, de belşug, dar întunecată le era inima că plecase oastea şi nu ştiau de va birui puhoiul tătarilor. Cu teamă aşteptau veştile. Mulţi ar fi fugit să se ascundă în tainiţele codrilor, dar nu se îndurau să-şi lase rodul muncii. În afară de călăreţii datoraţi Voievodului, mai plecaseră cinci pedestraşi cu sculele lor de război. De va fi voia domnului nădăjduiau să învingă, altcum numai cenuşă s-ar alege de tot belşugul şi amar de vieţile oamenilor. Din porunca lui Tortabă, cneazul al doilea, se trimiseseră la locul de adunare două care pline cu proviant. Ajunsese vestea că se urnise oastea de la Argeş.

În Ostrov, de ziua Adormirii Maicii Domnului, către seară, sta Maria în foişor să privească prin ogradă. În acea zi de sărbătoare, oamenii nu lucrau; care din argaţi erau plecaţi la scăldătoare, care stau lungiţi la umbra stejarilor; alţii jucau arşice pe bătătură. Femeile cu copii se adăpostiseră sub aplecătoarea magaziei, să se răcorească de arşiţa zilei. Singură stăpâna nu avea odihnă. Se istovea cu grijile mai mult decât dacă s-ar fi obosit cu munca. Cu toate că se cădea să se desfete de ziua numelui ei, dimpotrivă, o muncea un gând care nu-i da răgaz.

Privea peste pălimarul prispei, printre stâlpii meşteşugit încrestaţi. Privea la toate, la curtea umbrită, înconjurată cu gard înalt de nuiele, împletite, cu straşină de mărăcini şi mai într-o parte, la şopronul cu coperiş de trestie, la casa oamenilor, a argaţilor. Peste căsuţă, într-un colţ, era cuibul berzelor. Una îşi adusese capul înapoi, lipindu-l de spinare, cu ciocul îndreptat spre cer şi începuse să bată repede, cu un sunet de giamparale, într-un anumit fel, de părea că vorbeşte soaţei. Îşi aplecă capul înainte, nu stătu mult şi-şi îndreptă ciocul spre cer şi iar începu să bată. Soaţa îi răspunse în acelaşi chip, ţăcănind ca toaca de lemn. Ar fi vrut Maria să le desluşească graiul.

Bărzoiul îşi arcui picioarele subţiri, întinse aripile şi vâslind se avântă în sus, spre cer. Dădu roată peste casă şi a doua barză se înălţă şi ea. Se ridicau tot mai sus până se făcură nevăzute. De obicei, seara ele rămâneau pe la cuiburi, şi nu le era vreme de plecare. De ce să se depărteze tocmai la apus de soare? Maria sta cu inima îndoită, era semn, un semn pe care nu-l putea desluşi. Şi gândul iar îi fugi departe în munţi, la Curţile Voievodului de Argeş, unde plecase Costea. I se părea nesfârşit timpul de când o pornise, urmat de Stancu, să-şi facă datoria faţă de sat, de ţară şi de Voievod; nu se împliniseră nici zece zile şi îi părea vremea mult mai lungă. Venise vestea că luaseră oştile drumul spre câmpia ce-i zicea Bărăgan. Ar fi vrut să-l însoţească pe Costea. Îi trecuse prin minte să îmbrace nădragi şi zeghe bărbătească, ca să plece cu el. Dar la urmă nu se îndurase de copii. După douăzeci de ani de trai laolaltă, orice despărţire i se părea peste măsură de grea. Apoi o cutremura şi gândul primejdiilor ce le avea de înfruntat, răni, poate chiar moarte. Mai plecase el acum câţiva ani, dar atunci nu se lăsase cu război, nu fusese vărsare de sânge. Şi totuşi de atunci. Se schimbase ceva. Adesea era abătut, cu gândul departe. Se purta aspru cu copiii, cu slugile. Grija toată era la cnejie, la cai, la câmp. Când se întorcea seara, obosit, de-abia vorbea, nici că se mai uita la careva. Fireşte, femeie tânără nu mai era şi poate la Argeş, vederea mărimilor să-i fi întunecat inima. Poate că în semuirea celor de acolo o va fi găsind proastă, va fi văzut chipuri mai gingaşe. Acum ar fi vrut să fie lângă el, să-l apere de primejdii. Vederea bucatelor ce se adunau în hambare nu-i alina zbuciumul şi ar fi avut dreptul să se bucure: gropile erau pline de grâne, putinile cu miere, de la prima strânsoare, se orânduiau în beciuri. Numai una îi abătea gândurile şi lucra fără istov, să nu simtă, să nu cugete.

Deşi se sărbătoarea ziua numelui ei, pe Maria n-o răbdase inima să nu puie mâna când pe una, când pe alta. Pe ţigani, măcar de erau necredincioşi, îi lăsase fără de muncă. Ograda rămăsese neorânduită şi ea singură, cu Branica, făcuseră treaba pentru toţi. Se rugase de Sfânta Născătoare s-o ierte de păcate, să-i liniştească inima.

Către seară, obosită, simţi o alinare. Se îndurase Maica Domnului. Totuşi, privind la cuibul gol, la păsările plecate înainte de vreme, iar o apucau gândurile. Berzele nu-şi părăseau cuibul decât la vreme de primejdie. Ce semn vor fi desluşit? Să fie oare pentru cel ce se află departe? Sau era pentru cei de aici?

Deodată uşa se deschise şi pătrunseră cu larmă mare în foişor, băieţii. Fruntea Mariei se descreţi, îi privi pe fiecare. Matei, cel mai mare, iute de fire, puţin uscăţiv, semăna cu Tâncabă. Avea nasul mare, părul negru, numai ochii îi erau albaştri şi uneori la supărare, se întunecau, se făceau aproape negri. În schimb mezinul era asemenea lui Costea, avea părul auriu şi era scump la vorbă. Deşi mai mic, avea cugetarea înţeleaptă.

Mălin se urcă pe genunchii mumei sale, iar Matei, mai dornic de scule de război se duse să desprindă arcul din perete, arcul tatălui său. Încercă să-l încovoaie.

— Mamă, spune mamă, când vine tata? Povesteşte-mi cum a făcut atunci cu tătarii. Cum de i-a răpus pe toţi? Şi acum o să facă la fel?

— Ţi-am mai spus-o de atâtea ori, ai uitat?

— Nu, dar îmi place să mai aud.

— Mamă, uită-te, am putut să întind coarda, ai văzut? Tata a spus că dacă oi putea să-l întind, mi-l dă. Îl voi lua mâine la vânătoare, îmi iau şi câinii! Priveşte, vezi, cum îl încordez?

— Eşti voinic! O să se bucure tata când te va vedea.

Mălin însă nu se sinchisea de arc şi, cu capul în poalele mamei lui, îi ceru:

— Povesteşte mamă, povesteşte-mi de pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ şi de pe vremea când crijacul cel viteaz a întâlnit zgripţoroiul cu şapte capete. Şi de zâna apelor.

— Să vă povestesc dragii mei, aşezaţi-vă aici. Dar unde-i Mioara?

— A rămas în livadă, aşteaptă să răsară luna. Zice să-şi vadă prietenii. Auzi prostie. Prietenii din lună.

— Să nu râdeţi. Şi eu, când eram copil, aveam prieteni ciudaţi; nu-i ştia nimeni, numai eu îi cunoşteam. A fost pe atunci o zână mică, ce sta ascunsă într-o scorbură de copac. Când înnopta, pe vreme cu lună, ca în astă-seară, ieşea din ascunziş, se scălda. În apa sclipitoare a lacului, se juca prin iarba înaltă şi se pierdea prin tufăriş, ca să răsară iar în altă parte. Se apropia mai s-o ating, dar n-am izbutit niciodată s-o mângâi, fugea. Sălta uşor, îşi rotea poalele peste ierburi, plutind, fără să le strivească. Apoi se oprea în faţa mea şi pe neaşteptate mă întreba: „Ce-ţi doreşte sufletul? Cere-mi ce vrei, repede, şi-ţi îndeplinesc. Numai nu cumva să-ţi fie dorinţa nesăbuită” şi eu rămâneam năucă, nu răspundeam. Spiriduşa pornea iar, se învârtea, sălta în jurul meu până se topea în umbră. N-aveam nici o dorinţă anume, îmi ajungea s-o văd. I-am cerut odată s-o îmbrăţişez. A râs. S-a depărtat şi mi-a strigat: „Cu neputinţă”. Uneori îi mai vedeam veştmântul alb lucind într-o rază de lună. Îi auzeam râsul. Când m-am făcut mai mare, ca voi, zadarnic am mai căutat-o, n-am mai văzut-o. Mă rugam de sălcii s-o slobozească din ascunzişul lor. Nu i-am mai auzit glasul şi a trecut vreme. Am uitat de ea. Ca în astă-seară m-aş duce s-o caut. Să-i cer. Ceea ce n-am ştiut să cer atunci. Poate Mioara ar găsi-o mai uşor. Pentru mine nu va mai veni. Prea am dat-o uitării, nu-mi va mai răspunde. Şi dacă i-aş cere să-mi împlinească dorinţa. ar zice că-i cer ceva nesăbuit, ar fugi râzând. Poate Mioara.

Matei se aşezase cu picioarele cruciş pe duşumea şi privea la mamă-sa în timp ce Mălin, închizând ochii, adormise. Maria îi trecu mâna prin şuviţele de păr. Acelaşi păr uşor, moale.

Se lăsase întunericul. Doar luna roşie se ridicase peste copaci. Nu se auzeau decât greierii scârţâind, ca după o zi călduroasă. Departe, în sat, lătrau câinii.

De la scară se auzi un zgomot de paşi urcând în foişor. Branica se opri în prag, nehotărâtă. Dar la un semn al Mariei se apropie şoptind:

— Stăpână. Aş vrea să-ţi spun. Am aflat ceva.

— Vorbeşte, Branica, vorbeşte mai tare, nu te aud, ce este?

— Am lăsat-o pe Mioara în livadă ca să vin.

— Ce face Mioara?

— N-ai grijă, se uită la lună. Stă cu Caplea, care îi cântă din fluier. Dar sunt altele. După-amiază m-am dus la scăldătoare. Mă despuiasem dinapoia unui tufiş, când am auzit vorba lui Brandabura venind într-acolo. Nu era singur, îl urma Carabulea şi încă unul, pe care nu l-am cunoscut. Era şi unul de la jupâneasa Sofica, robul surorii tale. Şi vorbeau între ei în limba noastră. Iar eu fiind fără cămaşă, am rămas ascunsă.

— Ce mare lucru, Branica?

— Stăpână, fără de vrere am auzit multe. Nemernicii cugetă să vină peste noapte, să puie foc la magazie, şi te vor pândi când vei ieşi în ogradă, să te răpuie. Apoi vor să dea foc la casă, să omoare copiii. Au gând să vină după miez de noapte, când e somnul mai greu. Iată ce am aflat, stăpână. Mai spuneau multe: cum vor pleca cu lucrurile stăpânului, cum pe mine mă vor omorî, cum îl vor ucide pe Buioc. Vorbeau şi de tătari. Acum, cu mintea ta luminată, vezi ce-i bine de făcut. Ei sunt cinci şi pot avea ajutor şi de muierile lor. Noi numai nişte femei cu trei copii şi un moşneag şi cu Caplea neputincios.

Maria tăcu. Nu scoase nici o vorbă. Gândul îi era la plecarea berzelor. Păsările simţiseră primejdia. Ea singură nu se putea împotrivi. Costea era departe, iar Caplea nu era de nici un ajutor. Va urma pilda berzelor. N-avea altceva de făcut.

— Stăpână, să ne închidem în casă, să nu ieşim când vor da foc la magazie. Nu vor putea sparge uşa. De ar fi un bărbat să tragă cu arcul. Dar Buioc.

— Eu pot să trag cu arcul, zise Matei.

— Mulţumesc Branica. Vom face altfel. Ia-o pe Mioara din livadă şi împreună cu Matei şi cu Caplea treceţi apa. Tu ia-ţi arcul, săgeţile şi jungherul din perete. Măcar că e întuneric, ascunde-le sub haină, să nu ţi le vadă. Umblaţi ca şi când nimic n-ar fi, dar cu luare-aminte, vâsliţi uşor, să nu se audă; ai grijă Matei, nu vorbi, stăpâneşte-te, nu te lua la ceartă cu nimeni, orice ar fi. Eu rămân cu Mălin. Voi veni mai târziu.

— Mamă, n-ai grijă, o iau pe Mioara în seama mea.

— Ce bine că stau cu tine mamă, zise Mălin, am să te apăr.

— Îl voi lua pe Buioc şi vom urma aceeaşi cale. Mai târziu. Tu, Mălin, rămâi în foişor, priveşte afară şi de ţi se pare ceva neobişnuit, dă-mi de veste. Du-te, Branica. Vezi să nu afle Caplea înainte să fiţi pe celălalt mal.

— Plec, stăpână.

— Ai grijă de copii, ca de ai tăi. Pe urmă du-te de-a dreptul în sat la Tortabă, el ţine locul cneazului; vesteşte-l să strângă oamenii, să vină degrabă, să împiedice pe Brandabura să-şi îndeplinească fapta. Păgânul! Ei cred că vor veni tătarii.

Branica, urmată de Matei, coborî spre livadă s-o afle pe Mioara. O strigă în gura mare s-o audă toţi, cum obişnuia seara.

Maria rămasă singură, se oţeli, spuse o rugăciune în gând. Mai întâi trecu prin cămări, îşi luă ceva lucruri, făcu o legătură şi coborî în beci. Acolo va să ascundă ce avea mai de preţ, loc ştiut numai de ea, la adăpost de foc şi de hoţi.

Când veni vremea, ieşi din casă, însoţită de Mălin, numai cu o legăturică în mână. În prag îl întâlni pe Brandabura, care părea că păzeşte locul. În ultimul timp, nemaisimţind mâna stăpânului, se făcuse îndrăzneţ. Cum mărturisise însuşi dintr-un început, ţiganii aveau nevoie de stăpân, să-i strunească, n-avea teamă de femeie. Maria trecu pe lângă el şi cu glas rar, apăsat, îi porunci:

— Branda, du-te în camera noastră şi adă-mi pătura cea mare. Aşterne-o sub nuc. O să mă întind acolo e mai răcoare.

Ţiganul, mormăind, se supuse. Era obişnuit să asculte de poruncă şi nu voia să dea pe faţă răzvrătirea lui înainte de vreme. Ştia că Matei şi cu Mioara erau încă afară, prin ostrov. Vor veni cu toţii şi îi va închide în capcană.

Fără grabă, ţiganul urcă scările. Nu era timp de pierdut. Mergând ca în plimbare Maria şi copilul trecură pe la coliba lui Buioc şi cu glasul liniştit îi porunci să vină. Omul o urmă supus. Vorba stăpânei era poruncă ce o asculta cu drag. Coborâră la mal şi luară luntrea cea mai uşoară. Maria desprinse şi celelalte luntri, de le trase în larg, să nu le mai poată folosi ţiganii.

Vâsleau încet, fără zgomot de-a lungul stufului, până ajunseră dincolo. Ea cunoştea pădurea, potecile. Va merge în întâmpinarea oamenilor. Poate că va fi ajuns Branica. Îi era degrabă să vină cu ajutoare, să împiedice înfăptuirea.

Brandabura întinse pătura sub copac şi apoi aşteptă. Timpul trecea. În mintea lui pătrunse o îndoială. De obicei stăpâna nu-l trimetea să facă lucruri mărunte. Ar fi chemat una din femei, pe Branica. Şi apoi mai desluşise ceva în glasul ei. Un sunet aspru, neobişnuit. De ce nu se întorcea? O văzuse îndreptându-se spre locul unde erau luntrile. Ciudat să se fi dus tocmai într-acolo. Îi luă urma. Când ajunse la mal, o văzu departe, vâslind. Îi veni să strige, să se repeadă să se arunce în apă, dar nu ştia să înoate. Alte luntri nu mai erau: fusese înşelat.

Mânios, îngrijorat, se întoarse să caute pe ceilalţi ţigani, să vadă unde se află Matei, unde e Mioara şi năpârca ceea de Branica. De Matei, deşi era copil, îi era totuşi teamă. Avea fire de stăpân. Aflaseră oare ceva? Dar cum să afle?

Îşi găsi ortacii de rele dormind sub şopron. Îi deşteptă şi le spuse repede toate cele văzute. Ţiganii începură să-l caute pe Matei, dar nici pe el, nici pe Caplea, şi nici de Branica nu-i putură afla.

Fără zăbavă, urmaţi de muierile lor, intrară în casă, erau grăbiţi să sfârşească. Răscoliră, nădăjduind să găsească lucruri de preţ, giuvaere, pfenigi de Frisac sau din cei ai romeilor, subţiri, cu chipul lui Christos, aşa cum purta stăpâna la gât. Scotociră peste tot, dar nu găsiră mai nimic, doar câteva scule mărunte: cuţite, ace. Femeile scoaseră dintr-o ladă câteva cămăşi lucrate la mâneci şi poale, strâmte, aşa cum le aveau romeii. Ţigăncile le îmbrăcaseră, dar repede se iscă ceartă, fiecare voind s-o aibă pe a celeilalte, părându-i-se mai frumoasă. Se traseră de păr, sfâşiară cămăşile. Învrăjbiţi, că nu găsesc nimic, ţiganii răsturnară toate cele din casă, deteră foc, apoi, luând femeile, împingându-le, trăgându-le cu de-a sila, sparseră cu securile uşa de stejar a beciului. Măcar vor gusta vinul. Dădură cep la butia cea mare. La început se mulţumiră să umple stacanele la şipotul care curgea, dar tot înghiţind câte o duşcă, tot gustând, nu se îndurară să piardă aşa bunătate. Ţigăncile beau şi ele, dar parcă cuprinse de o presimţire, îşi îndemnau bărbaţii să plece, le era teamă de focul care se auzea scăpărând. Brandabura, ca unul ce băuse mai mult, suduind, le izbi cu dosul palmei peste faţă. Tot gusta pe nerăsuflate vinul negru, vinul alb, începură şi femeile să bea vârtos. Cu încetul le păru la toţi că intraseră în rai, în raiul ţiganilor.

Sus, peste ei, ardea casa, ardea trestia de pe acoperiş, ardea foişorul. Ce le păsa. Când va fi vremea, se vor avânta afară. Aşa belşug nu mai pomeniseră. Adusese stăpânul butii de departe, tocmai din Dealul Mare, de peste Târgşor. Curgeau şuvoaiele de vin pe gâtlej, ţâşneau din spărtura doagei de-a dreptul în gurile lor, curgeau şi pe de lături. Se împingeau unii pe alţii, se înghesuiau să ajungă mai în apropierea şuvoiului. Brandabura, nerăbdător, mai dădu cu toporul, să aibă de unde bea fiecare. Carabulea se urcă peste boloboc şi, aplecat peste vrană, sorbea de-a dreptul, cu capul în jos. Vinul tot curgea, scădea dinăuntrul butoiului. Carabulea, să nu-i ducă lipsă, se aplecă mai tare, tot mai tare, până ce alunecă.

Casa ardea. Pocnea lemnul de dogoare, scăpărau scântei, se prăvălea câte o grindă. În beci pătrundea mirosul de fum, un miros acru, care strângea de gât. Ţiganilor nu le păsa, îşi limpezeau gâtlejurile cu vin bun. Afară, flăcările se înălţau roşii, întunecând stelele, luminând tot Ostrovul.

O grindă de la gârlici, plină de jar, se prăbuşi zvârlind scântei şi se rostogoli pe trepte. O clipă ţiganii se dezmeticiră. Fumul se făcuse gros. Nu mai era chip de răsuflat. Brandabura vru să iasă şi repezindu-se pe scări, se împiedică de o altă grindă care luneca pe trepte. Căzu jos. Aerul se făcu fierbinte. Femeile începură să urle. Ceilalţi ţigani, peste măsură de beţi, nu-şi dădeau seama de primejdie. Unul se apucase de gât, îşi încleştase mâna în beregată, nemaiputând răsufla. Brandabura încercă să se ridice, dar căzu cu faţa peste grinda plină de jar. O femeie mai sprintenă izbuti să sară, să urce scara, să iasă afară. Dar trecând printre flăcări îi luă părul foc, se aprinse cămaşa pe ea. Ardea ca o faclă. Poate de tăria vinului se aprinse mai tare. Înnebunită, alergă până la baltă. Se zvârli în apă să-şi stingă dogoarea.

În zori, Maria cu oamenii din sat ajunseră înapoi la mal. Ostrovul era luminat de flăcări. Îşi aminti de pârjolul tătarilor, dar de astă dată ardea casa ei, îi ardeau amintirile, trecutul. Privi neputincioasă până târziu la prăpădul focului. Nici nu vru să treacă dincolo în Ostrov.

Prin cenuşa arzătoare, din care mai ieşea fum, oamenii scormoniră, cercetară, dar găsiră numai blide sparte, cârpici întărit. În beci, înecaţi în vin, răscopţi, fierţi, zăceau câţiva ţigani.

— Costea! Unde eşti Costea? Îl luă pe Mălin şi-l strânse la piept. În inimă simţi că se rup proptelele vieţii.

Sus, pe cer, berzele dădeau ocoale; îşi căutau alt cuib.