XXVII.Carte de la Argeş

După Lăsata-Secului, de Ovidenie, când dezlegat e tot omul să mănânce peşte, se întâmplă vreme vântoasă, cu lapoviţă şi crugul cerului sta întunecat foarte.

Pe sub pădure, ocolind balta, cu capetele plecate împotriva vântului, alergau trei călăreţi. Rătăcind drumul, nimeriseră la rateşul, ce-i zice al lui Tâncabă, măcar de i se schimbase stăpânul. După ce ospătară, îi îndreptă Toma Capră spre sat, la Turbaţi.

Aspru sufla vântul, năpustindu-se asupra oamenilor, mai să-i răstoarne; se bulucea pe sub zeghii, ridica sumanele, se strecura pe sub pieptare, de amorţea suflarea. Deşi aveau căciuli din cele cu blană cârlionţată şi încălţăminte înaltă, iar pe spinări şube miţoase, îi pătrunsese frigul şi ploaia. Când intrară în sat, nu întâlniră ţipenie de om. Sta fiecare la adăpost, cum se cuvenea, să huzurească pe urma trudei de vară. Chiar de auzeau larmă sau tropot de cai, nu se urneau de la gura sobei. Nici câinii nu părăseau pragul casei, să latre după obicei. Doar Caplea, deschiotorat la cojoc, umbla, fără noimă pe uliţa mare, cântând din fluier ca pe timp de vară, fără să ţină seama de ploaie şi de vânt. Striga la niscaiva dulăi, născociţi în mintea lui, îndemnându-i să bată latura, să adune oile, suduia cătând după vreo mioară, ce o credea pripăşită prin vecini.

De când cu boala jupânesei Maria, îşi făcea de cap, nu mai da pe acasă şi dormea pe sub vreo şură sau în coteţe laolaltă cu orătăniile. Degeaba avea aşternut rânduit la casa lui frăţâni-su, nu-l folosea. Numai iarna, de-l răzbea foamea, se întorcea în sat, mai venea pe acasă. Îi era silă să dea ochii cu ai lui. Mai bine să fie de râsul oamenilor, decât să rabde ocara celor din casă. Singură Mioara îl înţelegea, amândoi cătau la stele, la prietenii din lună. De ea nu avea teamă şi fără împotrivire îi da ascultare.

Se minunară călăreţii văzând cum merge păstorul fără oi cântând din fluier să ţină ison vântului. Pricepând că este unul sărac cu duhul, într-o doară îl întrebară de casa cneazului, dar spre mirarea lor omul păru că se deşteaptă, le făcu semn să-l urmeze şi, zbughind-o, sări prin bălţi, fără să ţie seama unde calcă. Ajunşi la curte, le ieşiră înainte slugile care aflând că veneau călăreţi aducători de veşti de la Cetatea Argeşului, îndată deschiseră porţile şi cu mare cinste îi primiră.

Descălecară străinii şi urcară pe prispă. Aşteptară să-i întâmpine stăpâna, să-i poată înmâna cartea ce o aduseseră dar stătură întristaţi foarte aflând că jupâneasa zăcea. Le povesti Branica cum, după plecarea stăpânului, de atâta întristare, fusese cuprinsă de lingoare. Babele însă ziceau că mai curând îi vor fi zvârlit Ielele vreun deochi, vreo năpastă. Prea o scutura tusea de i se roşeau buzele cu o boare de sânge. Şi faţa mai galbenă i se arăta. Descântaseră babele, oblojiseră slugile, aduseseră vraci s-o afume cu buruieni şi păr de fată înecată în noapte fără lună, îi dăduseră să mănânce şi piele de şopârlă, din cele fără coadă, dar nimica nu adusese folos. Gândea Maria că mai degrabă i-ar fi priit un duhovnic s-o grijească pentru dezlegarea sufletului de trup.

Presimţise că pe Costea nu-l va mai vedea. Se mângâie la gândul că ea cea dintâi va părăsi astă lume şi se bucura: de dincolo mai uşor îl va ocroti.

Auzind larmă, Maria întrebă slugile şi află cum sosiseră călăreţii cu veste de la Argeş. Jupâneasa se cutremură. Cu toată opreliştea vracilor, încercă să se ridice, dar neizbutind singură, porunci să fie ajutată şi purtată de subţiori. Femeile o îmbrăcară, îi rânduiră părul şi-i trecură inel la deget, apoi binişor o aşezară în jilţ, rezemându-i capul în perne. Când toate fură rânduite, porunci să se deschidă uşile.

Noroiţi, aşa cum erau de la drum, intrară străinii; argatul lor rămase afară. Cel dintâi era om cu barbă firavă, înalt, uscăţiv şi, deşi nu se putea cunoaşte după haină, se înţelegea din vorbă că e faţă bisericească. Al doilea, mai tânăr, mărunt de statură, cu mustaţa neagră, era, după semnul de pe umăr, purtător al flamurii domneşti.

Cuviosul, cel cu barbă firavă, ridicând mâna, făcu semnul crucii şi binecuvântă pe jupâneasă, în timp ce stegarul plecându-se rosti cuvinte ce se cuveneau soaţei stăpânului.

— Binecuvântează-mă, Prea Sfinte, binecuvântează-mă, iar Domnia Ta, cinstite stegar, bine venit să fii printre noi. Poruncit-am să se pregătească toate cele de nevoie pentru haine curate, hrană şi odihnă. Veţi fi obosit după atâta cale. Vă cer iertare că nu vă pot da cinstea cuvenită din pricina slăbiciunii mele.

Stegarul cel dintâi răspunse:

— Preafericiţi suntem jupâneasă Mario, că am ajuns în casa spătarului şi că-i putem împlini porunca. Trimisu-ţi-a carte cu slove de mâna lui, să-ţi fie mângâiere, că adus-am veste mai puţin îmbucurătoare. Deşi învingător, spătarul, rănit în bătălie, este nevoit să mai rămână vreme îndelungată în Cetatea de Scaun. Când va trece iarna şi s-o desprimăvăra, are credinţă că va veni înapoi în casa lui. Dar cartea îţi va spune mai desluşit. Iat-o. Vom aştepta până vei binevoi s-o buchiseşti.

— Cinstiţi crainici. Ochii îmi sunt păienjeniţi, nu mai pot desluşi slovele, nici obişnuinţă nu mai am. Dacă. Preacuviosul.

— Pahomie, îmi zice, întru iertarea păcatelor.

— Preacuvioase, milostiveşte-te de mine, ostenindu-te. Vei fi învăţat buche destulă.

— Îţi voi împlini dorinţa. Ştiut este că spătarul nostru, soţul Domniei Tale, este meşter în ale slovei. La început stă scris: „Să se ştie, această carte am scris-o eu Costea, spătarul, a doua zi după Lăsata-Secului, în Cetatea de Scaun a luminatului Voievod Seneslau, stăpânitorul Ţării de la Argeş, pentru Maria, jupâneasa mea”.

— Iar înăuntru, tot cu slove latineşti, citesc: „Mario, măcar de-mi este mai uşor a mânui paloşul decât scula cea de scris, neputându-ţi vorbi, îţi trimit carte. Află dar, că după bătălie, căpătând izbândă, m-am întors la Argeş. Cu toată nevrednicia mea, prin marea îndurare a Domnului şi bunătatea Voievodului, înălţatu-m-a spătar peste oastea cea mică. Dar mai află că singur paloşului cinstea cuvenindu-i-se, întunecatu-mi-s-a bucuria de rana de la picior, pricinuită de săgeată înveninată care mi-a luat putinţa de a mă urni. Întru aceea m-am hotărât, pentru ca să-mi aducă veşti de la tine şi toate cele ce le voi cere mai la vale, să-ţi trimet pe cei doi mai vrednici ortaci ai mei: cuviosul Pahomie, ostaş al Domnului, este unul care ridicând Sfânta Cruce în faţa păgânului, poate să-i oprească năvala, sau, aplecând-o cu milă spre cei însângeraţi are putinţa să le aducă uşurare. Iar însoţitorul lui, Stroici, stegarul flamurii Voievodului, este acela carele a retezat capete multe la bătălia de pe Vadul Oltului şi care mi-a venit în ajutor în lupta cu Farcaş, pe când, rănit fiind, cătam să smulg săgeata din coapsă. M-a izbăvit de moarte.

Rogu-te prin ei să-mi dai leacuri din cele ce ştii a face, spre a mă tămădui cât mai grabnic. Am dorinţă să mi-l trimiţi pe Mălin, ca să-l fac fustaş la curte. Cum e vremea geroasă, ai grijă să dai blănuri destule. Am lipsă de zeghea mare miţoasă. Pune într-o legătură pieile de cerbi, cele vânate de mine, să le am de dar pentru doamna, care m-a îngrijit şi să împart la jupânese; iar, pentru Voievod, pune de-a başca cuşma cea de mieluşel alb, ce am luat-o de la hanul tătărăsc, să-i fie mândrie în vălmăşală. Pentru mângâierea ta află că Matei e sănătos şi că toţi îl îndrăgesc. L-a făcut doamna purtător de pavăză şi se încearcă la toate cele ce sunt de nevoie unui viteaz, spre a fi de ajutor Voievodului şi doamnei.

Fii încredinţată, jupâneasă, că izvorul tuturor bucuriilor este bunul Dumnezeu, în care să ai neclintită încredere. El mă va mântui în ziua de apoi de multele mele păcate. Binecuvântată să fii. Lăsându-te în paza Lui, te îmbrăţişez frumos.”

Cu această vorbă, se opri călugărul. Răsuflă adânc apoi, uitându-se în josul cărţii, adaose:

— A pus spătarul pecetea inelului său, să se cunoască „Paloşul înfipt în spinarea unui mistreţ”, paloşul cu straja în cruce arată cum credinţa stăpâneşte puterea şi cum sufletul este de-a pururi deasupra trupului. Dar, jupâneasă, ce-ţi este? Să chem slugile?

Pe obrazul Mariei curgeau lacrimi. Faţa îi era ca de ceară, ochii îi stăteau închişi. În sfârşit, încordându-şi voinţa, grăi:

— N-am nimic, n-aveţi grijă. O clipă de slăbiciune. Spuneţi-mi, a suferit mult? Cine îl îngrijeşte?

— La început însăşi doamna şi apoi nepoata ei, jupâneasa Năstaca. Jupânesele au venit să-i ţie de urât, i-au adus bunătăţi de tot felul, să-i treacă de fierbinţeli. Când se învineţise rana, pus-a doamna oblojeală cu balsamuri, de îndată a stăvilit răul. Pentru el chemat-au vraci din Cibin, de i-au făcut legătură cu coajă de arin şi unsori şi l-au ţinut nemişcat, să-şi facă osul fiertura şi carnea lipitură. Dar el, spătarul, mai multă încredere are în leacurile pe care le faci tu. Noi am venit pentru ca să-i împlinim dorinţa, să-ţi dăm linişte şi încredere şi să-l ducem pe fiul tău până la Argeş.

— Voi pleca cu el, mă voi duce să-l îngrijesc pe Costea. Am învăţat să fac balsam, să pun oblojeli. Mâine veţi odihni. Apoi vom pleca. Nu voi avea pace până n-ajung.

— Jupâneasă Marie, nu te arăţi zdravănă la trup, ba chiar îmi dau cu părerea că eşti mai obijduită decât stăpânul nostru. Rămâi locului. Spătarul ţi-a cerut cele ce îi erau de nevoie. Când se va îndrepta va lua drumul întoarcerii. Prea ţi-e sănătatea şubredă să te pui la drum.

— Şubredă? Eu şubredă? M-au zdruncinat veştile şi dorul, acum sunt în stare. Voi pleca.

Ca să dovedească spusele, se ridică în picioare. Stătu o clipă şi i se muiară încheieturile. Neputincioasă, căzu în jilţ. Oftă şi începu să plângă.

— Slăbită cum eşti, nu poţi merge la Argeş, jupâneasă, nu-ţi îngăduie trupul.

— Voi pleca. Purcedeţi fără mine. Singură voi veni, îl voi îngriji.

— Vei face cum îţi este voia, jupâneasă. Eşti stăpână. Dar te va doborî oboseala, frigul.

— Ascultă sfatul nostru, nu pleca – drumul e greu. Dar. ne vom supune voinţei tale. Spătarul a poruncit să-ţi facem voia.

— Bine, voi mai rămâne să mă întremez. O să pregătesc leacurile. După sfânta duminecă vom porni.

A treia zi era ger, fulguia uşor. Sania cu doi cai cetlăiaşi trase în faţa casei. Pe jupâneasă o urcară slugile şi se rezemă în perine să nu o zdruncine. Mălin sta alături, n-avea răbdare să ajungă mai repede la Curte.

Cuviosul Pahomie şi Stroici încălecară. În prag, plângea Mioara, care ar fi dorit să plece şi ea. Rămânea în seama lui Tortabă. Bătrânul Buioc şi Branica cercau s-o mângâie, dar pe din ascuns îşi ştergeau lacrimile: ştiau bine că stăpâna nu se va mai întoarce. Singur Caplea se bucura că nu va mai avea cine să-l dojenească. O va lua pe Mioara să-i arate casa aricilor din pădure, o va învăţa să prindă sticleţi, să cânte din fluier.