XXVIII.Jupâneasa Năstaca

Ningea molcom, cu fulgi mari ce pluteau nehotărâţi în lumina îndoielnică a nopţii. Zăpada se aşternea groasă pe uliţe, pe acoperişuri, ca o învelitoare de dimie albă. Ţinea cald pământului şi înăuntrul caselor.

În catul de sus al odăilor pentru straie, deşi trecut de miez de noapte, Costea nu izbutea să odihnească. Îl frământau gândurile. Ca să-şi domolească zbuciumul lăuntric, se sculă binişor şi rezemându-se de perete, se trase până la vatră, unde pâlpâia o flacără domoală. Fumul se înălţa prin hornul deschis, cu policioară pe margini. Aplecându-se, apucă din grămadă o buturugă şi o zvârli peste jar. Scântei se împrăştiară până departe pe duşumea, fumegară puţin şi se stinseră. Un miros de brad cuprinse odaia. Jupâneasa Năstaca strivise în uleiul candelei boabe de ienupăr care, arzând, răspândeau mireasmă. Opaiţul cu două feştile atârna de tavan, iar focul lumina colţul dinspre crivat. Ungherele rămâneau întunecate.

Înainte să se aşeze pe scăunaşul de lângă vatră, Costea desprinse paloşul atârnat în perete, îl trase din teacă şi aplecându-l peste flacără, îl privi. Cercetă tăişul, iscodind îndeaproape luciul fierului. Deodată se încruntă. Desluşise cum pe alocuri, pe faţa oţelului, se ivise o ceaţă care îi întuneca lucirea şi într-o parte, sub strajă, zări câteva pete roşietice. Ţinea paloşul cu vârful spre vatră şi privea pe sub pleoape. Dintr-o atingere uşoară a degetelor lungi îi mângâie tăişul, să-i simtă firul. Când dovedea vreo asprime, se apleca mai tare, îl cerceta îndeaproape, nedumerit. Niciodată nu avusese paloşul atâtea pete, chiar de stătuse prin ploaie. După bătălii, ştergându-i sângele, rămânea scula sclipitoare, aşa curată cum o scosese întâia oară din pământ. Să fie semn? Semn al nevredniciei lui? De neînţeles era ca tocmai la adăpostul casei să i se întineze strălucirea, să i se tulbure faţa. Costea luă gresia şi trase piatra pe oţel să-i cureţe faţa, să-i scoată asprimile tăişului. Dar în timp ce freca, gândul era aiurea. Năstaca şi în astă-seară venise să-i aducă de mâncare. Ca de obicei, îi făcuse legătura la picior, măcar că nu mai avea nevoie. Îl oblojea să creadă lumea că nu e vindecat, că nevoit e să stea încă la Argeş. Era dorinţa lui, după planul ei. Cu zile înainte se lipise osul, se închisese rana. Noaptea, când nu-l vedea nimeni, se ridica, şi călcând binişor, umbla prin odaie, ajutându-se de o cârjă, fiindu-i mădularele încă şubrede.

Daca mâinile şi oblojelile jupânesei Năstaca se dovediseră de folos, vindecându-i piciorul, dimpotrivă, ochii ei, gura ei făcuseră rană mai adâncă.

Îl munceau dorinţe pe care cu greu le putea stăpâni, mai cu seamă de când se simţea slobod să meargă.

Se căia să fi trimis pe cuviosul Pahomie la Snagov, să-i ceară leacuri de care nu mai avea nevoie. Voise doar să-i vestească izbânda şi înălţarea lui la spătărie, dar mai cu seamă să-i ceară pe Mălin, ca să-l înveţe şi pe acesta la meşteşugul războiului.

Când fusese adus rănit la Argeş, aflase că în afară de pârcălabul Preda şi de vitejii lui, numai doamna cu câteva jupânese rămăseseră în cetate. Norodul fugise în susul râului, să poată trece peste munţi. Doamna cu ajutoarele ei, mai puţin temătoare, având încredere în izbândă, îngrijea de răniţi. Jupâneasa Năstaca îl luase în casa ei, împreună cu alţii. Soţul ei, slugerul Voinea, era plecat să strângă prăzile de peste Olt. Bucuroasă că se înapoiase Costea, măcar că era beteag, ea unelti să facă în casa ei adăpost pentru răniţi, să-l poată avea mai aproape. Doamna nu se împotrivi, ba fiindu-i nepoată, o ajută să-şi împlinească dorinţa. De-ajuns îi era să găzduiască atâţia viteji vătămaţi în bătălie. Năstaca îl adăpostise într-o cameră la catul de sus, al odăilor, ce le folosea la păstratul straielor şi bucatelor.

În acea seară, cum sta frecând paloşul să-i treacă norul ce-i întuneca luciul, tot gândind la jupâneasă, mai nestăvilite năvăliră dorinţele, întunecându-i vederea. Nerăbdător, rezemă spada de perete şi rămase cu privirile în foc. Chipul ei juca în lumina flăcărilor. Îi făgăduise jupâneasa, cu glas stins că la miez de noapte, când vor dormi slugile, se va urca la el. Totodată îl făcuse să jure pe straja paloşului, că alt decât s-o sărute, nu se va încumeta şi el, supunându-se, jurase cum i se ceruse, măcar ştiind în inima lui că de va avea prilej, îşi va călca cuvântul. Şi-o închipuia în braţe, caldă, mlădioasă arcuindu-se într-o ultimă împotrivire – şi ar simţi gustul cel de fragă al buzelor ei.

Pe uliţa dinspre biserică, auzi caraula vestind miez de noapte şi linişte în cetate. Auzind ora, i se frământă gândul. Simţind că trece vremea şi că poate jupâneasa temătoare, se va fi răzgândit. Poate îi va fi ghicit nestăpânita dorinţă.

De afară nu mai venea nici un zgomot. Căzuse zăpadă şi zgomotele erau vătuite. Îi fugi gândul la Maria. La frământarea ei când va fi aflat de rana lui. Şi pe ea o iubea, dar altfel, o iubire domoală, o dragoste care îşi revărsase cândva dogoarea. Jarul se stinsese sub cenuşa vremii. Dar el era cuprins acuma de o vâlvătaie ce se aprinsese ca cetina de brad. Năstaca! Numai de-i rostea numele în minte şi sângele se avânta mai iute, bătând pereţii tâmplelor ca ciocănelele toacei. Ştia că face păcat, dar nu se putea stăpâni. Visa la buzele ei, cireşe pietroase, la ochii ei negri traşi în părţi, mai frumoşi ca cei ai Salomiei, la pieptul ei mărunt şi tare, la coapsele lungi. Şi deodată îl cuprinse ciuda că astă frumuseţe nu era a lui. Acelaşi necaz ca atunci când în Poiana Izvoarelor fugărise zadarnic pe stăpâna Ielelor. Dar jupânesei Năstaca îi sărutase gura, îi simţise gustul de fragă şi purta caldă amintire sânului rotund, când se vârfuise în mână sub pânza subţire. Şi ochii îi avea râzători, uneori şăgalnici. Dar în această seară visa mai mult la trupul ei, la pântecele alb ce va fi având luciri de scoici de umbre de prună în pârgă. De necaz, Costea apucă paloşul ca să spulbere nălucirea sau s-o învieze aievea; izbi în jar, dărâmă cioturile aprinse, răspândindu-le până în mijlocul odăii. Scânteile fumegară o vreme. Apoi, cu părere de rău, rezemă iarăşi paloşul de perete.

Era mult trecut peste miez de noapte. Voi să se ducă la fereastră, să desfacă oblonul, să-l pătrundă gerul, să-i domolească fierbinţeala lăuntrică. În aceeaşi clipă auzi paşi molcomi ce urcau, făcând să trosnească treptele. Rămase locului. Inima începu să-i bată mai iute. Iar simţi zvâcneli în gât, în tâmple. Ar fi vrut să sară, să-i iasă înainte, s-o cuprindă, s-o ridice în braţe, s-o topească în dogoarea care îl mistuia şi totuşi rămase nemişcat. Să fi fost pasul ei, sau careva străin? Nu trebuia să ştie nimeni că era în stare să umble. De l-ar afla vindecat, s-ar nărui visul? Nu mai auzi nici un zgomot. De ar fi Năstaca! Poate fusese numai o născocire a minţii. Scrâşni din dinţi, se ridică, se duse la uşă şi o deschise. Năstaca era pe prag. Sta nemişcată în hainele albe, care îi cădeau drept până jos. Ochii îi erau deschişi mari, speriaţi, mai întunecaţi parcă în faţa ei străvezie.

Venise!

Fără să mai adaste, ca şi când n-ar fi fost vătămat, o cuprinse şi o ridică de la pământ, precum şoimul îşi apucă prada. Năstaca, aproape în neştire, rămase moale, închise ochii. Braţele lui îi încingeau trupul, ele părea că i-l face tot unul cu al lui.

Caraula mai trecu o dată. Un cocoş cântă undeva într-o curte. În odaie flacăra din vatră se stinsese. Fitilele opaiţelor fumegau uşor.

— Năstaca. Aş vrea să fii numai a mea.

— Costea. Te iubesc atât de mult. Te iubesc şi îţi mărturisesc, spre ruşinea mea. Că nu-mi pare rău. Sunt o păcătoasă. Când am venit, m-am încrezut în tine, m-am încrezut în vorba ta.

— Năstaca. Iubita mea, numai a mea.

— Voi fi a ta, numai a ta, a nimănui altuia.

— Iubito, nu mă satur. Ochii tăi au acum o dulceaţă ce nu o cunoşteam.

— Înainte mă apăram, luptam; acum.

— Eşti mai frumoasă. Neînchipuit de dragă.

— Mai e puţin să crape de zi. Costea, trebuie să plec. O să vin să-ţi aduc mâncare la amiazi.

— Şi la noapte vii iar.

— Vin. Nu m-aş mai duce!

— Ceasurile îmi vor fi nesfârşite. Voi visa la tine, la ochii tăi, la dulceaţa ta. Ce am să fac când se va afla că m-am vindecat?

— Nu vreau să mă gândesc, acum sunt fericită. Mă cutremur la gândul că ne-am putea despărţi. Nicicând n-am visat că îmbrăţişarea poate fi ca o desăvârşire. Pe soţul meu. Ştii bine. Nu-l iubesc. Nu l-am iubit niciodată. Acum mă duc. Voi veni. Să-ţi fac oblojelile.

— Rămâi să te mai îmbrăţişez Năstaca, să păstrez încă pe buzele mele gustul gurii tale.

— Lasă-mă, mi-e teamă, prea sunt fericită, mă cutremur. E vina mea, nu trebuia să te ascult. De ce ai jurat? Nu trebuia. Şi poate, poate că păcatul e al meu. Deşi nu te crezusem. Tot am venit, îl iau asupră-mi. Ţi-am fost o ispită.

— Ştii bine că, pentru ca să te înduplec, aş fi făcut orice. Am jurat, altcum nu veneai.

— Poate. Chiar puţin a lipsit să nu vin. Dacă nu mi-ar fi fost milă de aşteptarea ta.

Cum stăteau alături, îmbrăţişaţi, deodată răsună cuprinsul odăii. Paloşul se prăbuşise, izbind vatra. Sună oţelul prelung, ca o mustrare. Costea rămase nemişcat. Simţi cum i se pune un nod în gât şi aşteptă până tăcu glasul fierului. Năstaca se apropie şi mai tare, şi îşi ascunse capul în pieptul lui.

— Mă tem. Să fi un semn.

— Nu-i nimica, când te-am auzit venind pe scară, am uitat să pun paloşul în teacă, l-am rezemat de zid. Mă duc să-l ridic. Se va îi mâniat de uitare.

Năstaca, neliniştită, se ridică şi ea. Îşi potrivi părul greu, şi se duse până la fereastră. În tăcerea nopţii îi păru că aude departe un zgomot de zurgălăi. Erau clopoţeii unei sănii ce se apropia. Desluşi tropotul cailor, îi auzi oprindu-se în dreptul porţii. Speriată se întoarse şi se uită la Costea.

— Ai auzit? E Voinea! Cunosc sunetul clopoţeilor, îl ştiu prea bine. Ce mă fac? Nu mă va găsi în camera mea. Şi de aici nu pot să ies.

Se auziră desluşit clopoţeii după cum îi scuturau caii nerăbdători să intre în grajd.

Costea apucă paloşul pe care tocmai îl pusese în teacă. Nu scoase nici o vorbă şi rămase cu urechile aţintite, întunecat la faţă. Năstaca, plângând, se apropie de el, îl cuprinse în braţe, se lipi de trupul lui.

— Iubitul meu, scapă-mă, ajută-mă, nu mai pot ajunge la mine, e prea târziu. Ne omoară pe amândoi. Am auzit paşi pe scară. Vine, vine într-acoace. Nu-nţeleg. Cum de ştie.

— Linişteşte-te, Năstaca, sunt lângă tine.

— Apără-te, Costea, altfel te omoară. De mă omoară pe mine, nu-i nimic, nu mi-e teamă, nu-mi pasă; apără-te tu.

Paşii se desluşiră greoi. Năstaca, îngrozită, se desprinse şi încet se depărtă spre colţul odăii, spre colţul cel mai întunecat.

Liniştit, Costea sta gata de luptă. Urmărind zgomotul de afară, îşi dete seama că Voinea mai avea de urcat câteva trepte.

— Vino să te mai sărut o dată.

— Apără-te, dacă izbuteşti, voi fi numai a ta.

Paşii se opriră în dreptul uşii. Jupâneasa, în straiele lungi, sta rezemată de perete şi părea o arătare albă ce se desprindea din fundul zidului înnegrit.

O mână izbi canatul şi fără să aştepte răspuns, împinse uşa care se deschise mare.

Ca o fulgerare, Costea ridică paloşul, dar mişcarea se opri scurt. În faţa lui se afla cuviosul Pahomie, care privea nedumerit, când la paloş, când spre colţul luminat de rochia albă a jupânesei Năstaca. Apoi, uitându-se în ochii lui Costea, zise:

— Jupâne spătar, Dumnezeu s-a milostivit să nu faci omor zadarnic. Pune-ţi paloşul în teacă. Mă bucur că te găsesc zdravăn şi pe picioare, dar. Pregăteşte-te. Să-mi fie cu iertare. Te aşteaptă o mare încercare. În sanie. Aicea, jos. Trupul jupânesei Maria.

— Maria, cum Maria, cum trupul? Vorbeşte odată, Pahomie.

— Credincioasa ta jupâneasă a voit cu tot dinadinsul să vină până la Argeş, să te îngrijească şi nici pe Mălin nu s-a îndurat să-l lase doar cu noi la drum. De n-am fi luat-o cu noi, ar fi venit singură în urma noastră. Au lăsat-o puterile. În drum către tine s-a stins.

— S-a stins! Îngână Costea.

— Poate că era vătămată în adâncul ei. Aseară, înainte de popas, am întrebat-o cum îi este. N-am primit răspuns. Credeam să fi adormit, dar dormea somnul de veci. Când am oprit la moşia lui Voinea, mi-am dat seama că e moartă.

— Pahomie, zici moartă. Eşti.

— Nu şi-a dat seama că moare. În ultima zi se făcuse doar mai nerăbdătoare, îi era degrabă să ajungă. Pe Mălin l-am lăsat la curţile jupânului Voinea, căruia i-am cerut o sanie cu cai proaspeţi, să venim fără oprire până în Argeş. Jupân Stroici a rămas cu Mălin, vor veni peste zi.

Jupâneasa Năstaca, ieşind din umbră, se apropie.

— Să-mi fie cu iertare preacuvioase, l-ai văzut pe soţul meu, l-ai văzut?

— Da, jupâneasă, tocmai sosise în ajun. Urma să se puie la drum spre Argeş. Jupâneasă, rogu-te să pregăteşti ce e de trebuinţă ca să găzduim trupul jupânesei Maria. La nevoie poate va fi bine aici, în odaie.

— Maria aici? Nu!

— Îţi trimit lumânări să le aprinzi pentru veghe. Spune-mi ce mai e nevoie.

— O slugă de ajutor, să aducem pe jupâneasa Maria.

— Aici, nu!

— Plec, jupâne spătare, să orânduiesc camera cea mare.

— Jupâneasa Maria a fost sfântă femeie. Inima ei era blândă şi vitează. Îşi va găsi loc la dreapta Domnului.

— Cobor. Voi pregăti cele de cuviinţă.

— Cobor şi eu. Îmi vei da o slugă să mă ajute să ducem pe jupâneasa Maria unde ne vei arăta, zise cuviosul, Pahomie.

— Vin şi eu, Pahomie.

— Rămâi, spătare. Nu poţi coborî treptele. Voi trimite slugile să te ajute.

— Nici o clipă nu mai stau. Vreau s-o văd! Aşteaptă-mă, ajută-mă, Pahomie, să cobor. O vom duce la biserică, aici e cu neputinţă. Dă-mi paloşul, Năstaca. Jupâneasă Năstaca.

— Poftim paloşul, jupân spătare. Să te ajut?

Nu veni răspuns. Nu se auzi decât zgomotul paloşului izbind treptele, ca un toiag.

Soarele sta ascuns dinapoia dealurilor, dar lumina cea dintâi a zorilor se răspândea uşor, nefirească. Cât priveai cu ochii, totul era alb. Casele păreau turtite sub acoperişul de zăpadă care le ascundea şi fiecare stâlp de gard îşi avea căciuliţa de nea aplecată într-o parte.

Pe drumul ce duce în sus de-a lungul apei, călcând la pas, scuturându-şi capetele cu clopoţei, făceau caii pârtie în zăpada neumblată. În urma saniei acoperită cu zăbranic negru, mergeau doi inşi cu capetele plecate, iar vizitiul păşea alături de cai. Spătarul nu spunea o vorbă. Din ochi nu izvorau lacrimi. Ceva mai înapoi venea Pahomie, îmbrăcat în straie negre cu camifalcă pe cap.

În mintea lui Costea se perindau clipele trecutului, clipe uitate. Maria! O vedea venind în întâmpinarea lui când sosea cu luntrea la rateşul lui Tâncabă, când li se împleteau degetele apucând vietăţile apei, degetele ei calde şi-i vedea surâsul de fecioară. Retrăia vânătorile cu şoimul, plimbările în amurg, dar mai cu seamă serile când, împreună, stăteau în foişor sau la gura sobei să povestească şi să-şi spună grijile. Apoi ispita, mereu ispita care îl urmărise din copilărie: chipul Salomiei celei zugrăvite de mâna stareţului Antiohie, stăpâna ielelor şi, de la o vreme, ispita năprasnică, Năstaca, pentru care îşi călcase jurământul. Toată viaţa numai ispite. Luptase şi fusese înfrânt. Cruntă îi fusese pedeapsa. Maria cea fără de prihană, căldura vieţii, şi dimpotrivă Salomia, Năstaca, flăcări mistuitoare.

Sania se opri. Biserica Domnească, clădită din grinzi rotunde, se înălţa printre chiliile mânăstirii. Cuviosul Pahomie bătu în poartă. Un călugăr îi deschise. Înăuntrul bisericii ardeau lumânări, se slujea de utrenie. Fără nici un cuvânt, călugării apucară trupul şi îl puseră pe o raclă, îl duseră înlăuntrul clădirii. Unul dintre ei începu să bată toaca. Ciocănelele izbeau rar, criţă răsuna prelung să amintească celor din viaţă că pe fiecare îl aşteaptă aceeaşi soartă. Cei ce aud să se roage pentru sufletul ce plecase în veşnicie.

Pahomie trase vălul de pe capul Mariei. Faţa i se arătă liniştită, întinerită parcă de un zâmbet. Poate ştia că prin moartea ei îl va aduce pe Costea pe calea cea dreaptă. Era fericită, nu va fi prea târziu.