IV. Clădirea mănăstirii

Răsuna pădurea de loviturile securilor. Gorun după gorun, se clătinau uriaşii şi cu zgomot de tunet se prăbuşeau la pământ. De cârlige, înfipte în capătul trunchiului, îi trăgeau boii până la baltă. Acolo, pe apă, olahii, legându-i cu curmeie, împingeau pluta să ajungă dincolo, la malul ostrovului. De astă parte, cu tânjelile îi târau pe făgaş până la locul hărăzit mânăstirii. Se făcuse şanţ pe calea lemnului, de lunecau mai uşor pe jgheab decât la loc buruienos.

Sfârşiseră crijacii să înconjoare clădirea cu palan înalt. Înfipseseră adânc în pământ stâlpii cu proptitorile lor, să nu-i poată răsturna berbecii de război. Iar la colţuri înălţaseră turnuri cu pridvor de pază, de puteau străjile stăpâni laturile. La partea dinspre apă, făcuse Hermann crijacul, cel nou venit după moartea lui Simon, poartă întărită, după chipul cetăţilor de piatră.

În timpul ce le era îngăduit, se vredniceau olahii să-şi facă şi pentru ei adăposturi de iarnă. Aleseseră locul de curătură. Colibele le făceau din chirpici. Foloseau ramurile retezate de la trunchiuri şi, printre stâlpii ascuţiţi, înfipţi în pământ, împleteau lăstăriş, peste care zvârleau lut moale, scos din smârcul bălţii şi îi netezeau faţa până se umpleau crăpăturile. Ca să ţină mai bine, pregăteau lipitura frământată cu paie şi rogozuri, să facă legătură.

Peste căpriori aşterneau snopi de şovar, iar la coamă legau mănunchiuri de trestie. Alţii făceau case din trunchiuri aşezate unele peste altele, petrecute la colţuri, să ţină straşină acoperişului.

Tot lucrând la întăritură, se făcuse vară. Venise şi rândul bisericii. Le era degrabă crijacilor s-o sfârşească înainte de iarnă şi prea puţină vreme lăsau pe olahi să-şi vadă de treburile lor. Unii, crezându-se năpăstuiţi cu prea multă muncă, cuprinşi de dorul casei, plecară de istov, fără gând de întoarcere. Dar cei mai mulţi, bucurându-se de bogăţia pământului şi a pădurii, de belşugul vânatului, îşi aduceau muierile să le fie într-ajutor.

Sigmund de Manheim, stareţul, sfătuindu-se cu Iohannes, maistrul dulgher, întocmise planurile. Aşezându-i bârnele zi de zi, se înălţa biserica. În partea de apus, peste intrare, îi făcuseră turn înalt cu pridvor de strajă, iar dimpotrivă, peste altar orânduiseră crijacii să facă pod cu metereze, pe unde să poată azvârli bolovani şi smoală. Pentru desăvârşirea la timp, tocmise maistrul Iohannes oameni de dârvală, vlahi, aduşi dinadins din părţile Deliormanului, a pădurii celei nebune, cum îi ziceau cumanii. Cei mai mulţi, brodnici, veniseră de pe vadul Ialomiţei, dinspre Gruiu de dincolo de apă, să înlocuiască fugarii. Se aşezară cu toţii în vatră nouă, ca de ijderenie i s-a zis Satul Nou.

Constandin, după poreclă Snagu, tăietorul de lemne, îşi găsise în Ostrov, după moartea lui Voicu, colibă gata tocmită, iar, după învoirea mortului, şi femeie să-i pregătească fiertura. Ca unul mai priceput la doborâtul copacilor, lucra la o parte de ceilalţi, doar lua câte un ajutor. Se ferea de gloată, că dintre toţi cei noi veniţi, el singur se înfiripase mai bine şi-l pizmuiau olahii, că era cel mai puternic şi cel mai dibaci dintre tăietorii de lemne.

Căţărându-se ca o veveriţă, urca pe trunchi în sus, prinzându-şi mijlocul cu un curmei de după copac, în vreme ce reteza ramurile cu bărdiţa, una câte una, să rămână trunchiul curat ca lumânarea. De vârf lega funia şi o lăsa să atârne, să aibă de ce trage când o fi să-l răstoarne, apoi cobora şi apucând securea, repezea fierul în tulpină. Da o lovitură în lungul firului şi câte două de-a curmezişul, să sară aşchia, să deschidă trupul copacului. Când i se părea crestătura îndeajuns de adâncă, trecea pe partea cealaltă, cioplea lemnul până simţea că trunchiul înalt se cumpăneşte numai pe un miez subţire. Era minune cum nu se prăvălea jos cu totul. Dar până nu trăgea în partea potrivită, rămânea stejarul tot mândru, nehotărându-se să se răstoarne. Se agăţau de frânghie şi proptindu-se de aceeaşi parte, trăgeau smucind la poruncă, slăbeau deodată funia ca s-o întindă iar mai tare: „Hooo rup!” până ce copacul se clătina într-o parte şi, luându-şi vânt, frângându-se trosnind, se apleca din ce în ce mai repede şi se prăvălea din tot înaltul, zdrobind ce-i sta în cale.

Când Snagu da cu securea, buza fierului muşca adânc din lemn; şi la fiecare izbitură, ieşea din pieptul omului câte un „ha”, de părea că se goleau plămânii de suflarea lor, iar când ridica securea în sus, aerul îi intra şuierând printre dinţi. Fulgerător cădea fierul, de sărea aşchia galbenă, puţin roşcată către miez. Apoi, obosit se oprea în loc, îşi agăţa fierul sclipitor de un ram sau îl lăsa înfipt în trunchi şi scuipând în podul palmei, îşi freca mâinile să nu-i lunece coada toporului. Privind o dată în jur şi către creasta uriaşului, ce mai purta un smoc de frunze prindea iarăşi securea să izbească mai departe.

La amiază avea obicei Neaga să-i aducă mâncarea, că omul nu se mulţumea cu ce-i dau crijacii, o bucată de mălai de mei şi câte o rădăcină de buruiană. Era voinic, de aceea avea poreclă Snagu, muncea din greu şi la un trup atât de mare avea nevoie să înfulice mult. Dar mai cu seamă simţea în foalele lui o sete ca o arsură, care nu se stingea decât cu băutură. Când îi ducea lipsa, îi părea că nici treaba nu-i treabă, nici odihna, odihnă. Nu se mulţumea omul cu câte o duşcă şi dacă avea de unde, lua câte două, câte trei, golea plosca. Doar femeia, afurisita îl ţinea din scurt şi nu-i aducea după nevoi, după putere.

Târziu în toamnă sfârşiră crijacii şi biserica. Le era degrabă să gătească acoperişul chiliilor şi al stăreţiei, să aibă adăpost noii ciraci veniţi de peste munte.

Se schimbase timpul, căzuse bruma; ultimele frunze se scuturau de pe copaci. Olahii dădeau zor să sfârşească lucrul, tăiau că mai era de nevoie. Femeile strângeau muşchi de pădure să înfunde crăpăturile. Un meşter, venit dinadins, zidea sobe, înălţa cotloane cu fumuri, să ţină căldură.

În cea zi de toamnă, cum bătea un vântişor de miazănoapte, tăind Snagu cu securea în trunchiuri, era doritor să bea o duşcă, să prindă putere, să i se încălzească mădularele. Se dusese la un loc mai dosnic, ce îi zicea Poiana Izvoarelor şi dintre toţi copacii de pe margine alesese un gorun falnic, nu pe atât de gros cât era de înalt, şi drept ca bradul. Crescuse din umezeala grasă a poienii, nu departe de iazul în care, seara la apus, îşi oglindea frunzişul.

Atârnase Snagu frânghia de vârful copacului şi cu Stancu, ajutorul lui, încrestau lemnul de săreau aşchii pale-pale departe zbârnâind. Izbeau repede să sfârşească.

De fiecare dată când izbea cu securea, Snagu suduia la gândul că n-avea plosca la el. Femeia, tot potrivnică, îi dăduse numai lapte de capră. În schimb, îi făgăduise să-i aducă la prânz o stacană de zamă de prune.

Neaga întârzia. Poate din pricina pântecelui mare. Snagu scuipă în palme şi spuse vorbe de ocară.

— Vezi, Stancule, a trecut soarele de cumpăna lui şi muierea nu-mi aduce nici să îmbuc, nici să beau. O să mi se moaie puterile. Neştiind să mă afle, va fi nimerit la ceilalţi tăietori, sau poate o vor fi apucat durerile facerii. Ia-o din loc, Stancule. Du-te până la apă, strigă-i să vină. O să-i dau câteva ciomege pe spinare.

— Ar fi păcat. E vrednică, măcar că-i este pântecele greu, trebăluieşte şi îţi aduce mâncarea.

— Femeia de n-o baţi, se face închipuită. Socoteşte în mintea ei să-ţi fie asemeni. Hai, du-te, sfârşesc eu să-l dobor.

— Ia, mă duc.

Snagu izbea: gorunul se clătina, scârţâind din adânc. Tremura tulpina de loviturile fierului. Snagu ştiindu-se singur, îl subţia mai tare, să nu ţină decât într-o vână îngustă, vâna miezului, cea roşie ca sângele. Când socoti să fi tăiat îndeajuns, se duse într-o parte, trase funia, se propti, trase mai tare, copacul se clătină dar vâna cea de lemn nu vru să se frângă şi trunchiul rămase drept, cu faţa spre cer. Va fi nevoie să-l mai cresteze şi, lăsând frânghia, se aplecă să ridice securea de la pământ.

Atunci se întâmplă necazul: poate din cumpăneala ce i-o făcuse, sau mai degrabă din pricina că sufla vântul tare. Oricum, când să ridice scula, fără alt gând decât foamea ce-i zgârcea pântecele, i se păru deodată că se prăvăleşte cerul peste el. N-avu timp să cugete şi, cum se aplecase într-o parte, trunchiul, în căderea lui, îl atinse peste coapsă, mai sus de genunchi, trântindu-l la pământ.

Snagu nu simţi durere; rămase fără suflare, doar mirat. Nu ţipă. Privi la piciorul lui şi nu înţelese. Când voi să se scoale, văzu că e pironit. Atunci îl străpunse o durere surdă şi gemete îi ieşiră din piept. După o vreme, venindu-şi în fire, începu să strige după ajutor. Dar ce putere avea glasul lui la aşa depărtare? Ceilalţi tăietori, lovind cu securile, nu-l puteau auzi. Totuşi strigă fără socoteală. Lemnul apăsa, strivindu-i piciorul. Poate-i rupsese osul. Zadarnic încerca să tragă; durerea acum se făcu groaznică şi îi curma orice putere. De ar fi avut barda la îndemână, ar fi încercat să şi-l taie, să scape din prinsoarea chinuitoare. Dar scula sărise departe. Urla ca lupul prins în ghearele capcanei, hăulea văzduhul, dar oamenii nu-l auzeau.

După un timp lung, nespus de lung, desluşi zvon de glasuri. Stancu şi Neaga veneau. Auzindu-i ţipetele, se grăbiră mai tare, răspunzând la chemarea lui.

Neaga lăsă toate jos şi alergă cât îi îngăduia greutatea pântecelui. Femeia nu-şi pierdu cumpătul şi hotărî cu Stancu să încerce slobozirea piciorului, ridicând capătul trunchiului.

— Ridicaţi, ridicaţi, nu mai pot! Apucă pe dedesubt, ardică, Neaga, ardică, nu te lăsa, nu mai pot!

Omul şi femeia, opintindu-se din şale, încercară zadarnic să mişte lemnul, să-i slobozească prinsoarea, nu izbutiră să urnească trunchiul. Copacul era prea greu.

— Nu mai pot, ah! Omorâţi-mă, tăiaţi-mi piciorul!

— Ba mai bine o să tai lemnul, să-l scurtez sau. Alerg să aduc ajutoare.

— Nu te duce, Stancule frate, nu te duce, taie lemnul şi, de vrei, taie piciorul. Nu te duce.

— Să tai lemnul.

Neaga dădu lui Snagu o înghiţitură din ploscă şi omul se mai linişti. O vreme nu mai ţipă. Doar icnea adânc din piept. Părea că-i amorţise suferinţa.

Stancu alese locul şi începu să dea cu securea să cresteze tulpina. Da vârtos, dar la fiecare izbitură tremura lemnul de părea că răsună ca o coardă şi stârnea în piciorul omului dureri mai groaznice, care făceau să-i zvâcnească trupul. Snagu începu să urle. Nu era chip de tăiat. Stancu, hotărându-se, zvârli securea şi, fără să se uite înapoi, o apucă la fugă, să aducă ajutoare.

Alături sta Neaga, frământându-se, neputincioasă, privea la omul de jos şi de durerea lui i se surpau proptelile inimii. Peste puterile ei cercase să ridice lemnul şi din opintire o cuprinse o durere în şale. Gândi că se va fi zdruncinat plodul din locaşul lui. Deodată simţi o fulgerare de-a lungul spinării, din creştetul capului până la furcitura coapselor o străbătu un junghi, o strângere, o zvâcnitură, care o lăsă fără răsuflare. Când şi când se domolea suferinţa şi deodată o apuca şi mai tare.

Snagu iar începu să ţipe. Ar mai fi vrut să bea, dar Neaga, nemaiavând puteri, nu-i veni în ajutor, zdrobită de sfâşierea lăuntrică. Simţind cum i se despică trupul, se lăsase în genunchi, proptindu-se de trunchiul care strivea piciorul lui Snagu. Îşi încleşta braţele, îşi înfigea unghiile în coaja copacului.

Snagu privea la ea şi cu toată durerea ce-l muncea, înţelese ce se întâmplă.

Femeia gemea, uneori ţipa, se frământa, iar alături omul, uitându-şi suferinţele, scormonea pământul şi fiecare îşi rostea durerea singuratică. Erau aproape, îşi puteau atinge mâinile şi totuşi nu mai ştiau unul de altul.

Când sosiră tăietorii să salte lemnul, găsiră tăcere, Snagu istovit nu mai ţipa. Faţa îi era pământie, ochii i se adânciseră în fundul capului, dar totuşi priveau, înţelegeau.

Din spate veni un zgomot ciudat. Auziră scâncet de copil. Neaga, culcată la pământ, ţinea în braţe noul născut, încercând să-l înfăşoare în broboada ei de lână.

Când oamenii izbutiră să ridice trunchiul, găsiră sub el doar carne moartă, ce atârna din şold. Snagu nu mai simţea piciorul şi când îl tăiară, îi era sângele închegat.

Neaga se sculă cu greu, merse la iaz, la iazul cu ape străvezii, să-şi răcorească gura, apoi trecu pe capul pruncului mâna udă, să-i limpezească faţa cu apa iazului ce oglindea cerul şi stelele, copacii şi buruienele.