V. Icoana

Aşezată, pe un buştean din cei rămaşi de la înălţarea mânăstirii, Neaga, cu o mână, îşi desfăcu pieptarul să dea ţâţă copilului din braţe. Sânul umflat atârna greu. Sub apăsarea degetelor, laptele ţâşni subţire până jos, pe un firicel de iarbă, făcându-l să tremure. Gura pruncului apucă sfârcul, începu să sugă, să tragă lacom până se înecă. Laptele îi curgea pe obraji, pe scutece. Femeia îl întoarse într-o parte, îl bătu pe spinare şi nerăbdătoare îi băgă iarăşi sânul în gură. Gândul îi era plecat aiurea.

Alături de ea, prin iarbă, se jucau doi copii: Radu, cel mai mare, bătea pământul cu un băţ, scormonind pulberea dintr-un muşuroi de cârtiţă. Celălalt, mai mărunt, Costea, sta gata să plângă, căuta adăpost în zăvelcile maică-si. Avea părul gălbui, ochii albaştri şi pielea bălană, deosebindu-se de fraţii lui mai oacheşi. Uneori, văzându-l atât de alb, Neaga îşi amintea de noaptea aceea când venise tatăl lui, crijacul. De atunci trecuseră mai bine de trei ani. Se obişnuise să fie soţia lui Snagu, gâdele lui Voicu, se obişnuise măcar că nu-l iubea. Omul, după făgăduială, le purta de grijă. Pe Costea, cel născut în Poiana Izvoarelor, îl credea al lui. Femeia, cu toate că ştia pruncul fără vină, avea uneori ciudă văzându-l atât de deosebit de ceilalţi, dar gândul nu prindea să se închege şi, cuprinsă de milă pentru fiinţa neputincioasă, îl ridica de jos şi-l săruta mai cu drag, se uita apoi la cestălalt din braţe, care sugea, fiul lui Snagu. El încaltea avea, ca toţi copiii vlahi, ochii ca murele.

Pruncul de la sân adormi. Alături, Costea muşca dintr-o bucată de mălai căzută din mâna lui Radu. Ochii Neagăi fugiră în zare, în susul apei, să desluşească, venind după cotituri, luntrea lui Snagu. În ajun, Tâncabă, care se mutase la strâmtoarea apelor, trimisese vorbă printr-un olah, să vină să ia un oaspete. Omul plecase de la amiazi şi nu se mai înapoiase. Când întârzia nu era semn bun. Venea băut.

Lacul îşi clătina domol valurile mărunte, făcându-le să sclipească. Spre apus, o dâră de soare însângera faţa lor şi Neaga, văzând-o atât de roşie, se cutremură ca de o prevestire. O munceau fel de fel de gânduri. De la o vreme văzuse atâta moarte, atâtea schimbări! Mai întâi crijacul care murise alături, lovit de Voicu, apoi osânda lui Voicu, înecat cu pietrele de gât şi, curând după aceea, cei trei olahi care se cufundaseră în apa bălţii fără urmă. Şi moartea dulgherului, căzut din turn şi piciorul lui Snagu prins sub trunchi, când îl născuse pe Costea. Şi Caplea – pruncul – venise înainte de vreme. De când Snagu rămăsese şchiop, toate mergeau mai din greu. Noroc de bunătatea călugărilor, care îl făcuseră paznic la poartă, îngăduindu-i să rămână în vechea colibă a lui Voicu.

Neaga îşi întoarse privirile spre mânăstire. Cum o vedea împotriva apusului, i se arăta neagră, mohorâtă. Doar turla cea mare, din revărsarea ultimelor raze, părea cuprinsă de foc. Singură biserica, sub adăpostul streşinii, rămăsese gălbuie, cu lemnul proaspăt. Crijacii. Sigmund. Tocmai când se pregăteau să pună temeliile unei noi biserici de piatră, le venise poruncă de plecare. Îşi aminti femeia cum la această veste plângeau monahii. Din vorba lor se înţelegea că erau izgoniţi de craiul Andrei. Dar călugării, purtători de paloşe, nădăjduiau că se vor întoarce cât de curând. De atunci trecuse anul şi rămăsese mânăstirea pustie. Snagu, portarul, o păzea. Avea în grijă să toarne ulei în candela cea din dreptul chipului de piatră al Maicii Domnului, după cum îi poruncise stareţul. Dinadins îi lăsase ulei din cel bun.

Neaga privi iar spre baltă. Luntrea tot nu se ivea. Era neliniştită. De când cu piciorul, Snagu mai vârtos prinsese gust la băutură şi ades îşi pierdea firea. Dar, de bine de rău, era omul ei.

Dintr-un început ea se temuse să-i spună şi lui de anumite taine. Nu-i povestise cum sub pomosteala de lângă vatră se găsea ascuns paloşul lung al crijacului; se sfiise să-i vorbească de paloş, să nu fie nevoită să-i destăinuiască şi altele. Şi acum, pe ce trecea vremea, cu atât era mai greu să-i mărturisească cele întâmplate.

Strigătele păstorilor, behăitul oilor, mugetul vacilor ce se auzeau de pe malul dimpotrivă o făcură să se uite peste baltă. Turmele mânate dinapoi coborau la apa. Erau mocanii, veniţi o dată cu crijacii, ce ajutaseră la înălţarea mânăstirii. Când îi vedea, pe Neaga o apucau părerile de rău. Se simţea atât de singură în Ostrov. Mai cu seamă de când Tâncabă, după moartea Marinei, soţia lui, se mutase tocmai spre obârşie, la cotitura apelor. De ar fi rămas crijacii, deşi glăsuiau altă limbă, nu ar fi simţit locul atât de pustiu. Pe Snagu mai mult nu-l vedea. El, tot cu luntrea într-o parte şi în alta, după peşte sau după băutură. De n-ar fi venit mocanii să-şi adape turmele, n-ar mai fi auzit glas de om. Copiii ce puteau vorbi? Se jucau, plângeau, gângăveau. I-ar fi plăcut Neagăi să locuiască în sat, printre oameni, să stea laolaltă cu femeile seara la o şezătoare, să audă poveşti, cântece. Pe înnoptate, când Snagu întârzia, se temea de singurătate. Umbra tăcută a mânăstirii o înfiora. În cuprinsul ei acum creşteau buruieni şi lespezi de morminte ascundeau morţi neîmpăcaţi. Acolo în biserică se petreceau lucruri ciudate.

Cu mai multe zile înainte, mergând să smulgă scaieţii la intrarea lăcaşului sfânt, auzise zgomot, un glas străin şi, voind să se lămurească, privise prin crăpătura uşii. În lumina slabă a candelei nu zărise nimic. Atunci, nedumerită, intrase în biserică şi deodată se oprise fără suflare. Desluşise crijac stând într-o parte, închinându-se în faţa altarului. Prin deschizătura mantiei îi sclipeau zalele şi, măcar de nu-l vedea decât pieziş, chipul îi era cunoscut. Dintr-un început se miră de înapoierea călugărilor în zale. Cum de intraseră fără ştirea ei? Deodată, îngrozită, gemuse făcându-şi cruce. Îl cunoscuse pe Simon, cel îngropat lângă altar, sub lespedea de piatră. El îşi întorsese faţa şi păruse că vrea să vorbească, dar nu grăi nimic. Apoi, îl văzuse cum foarte încet se afundă în pământ până la gleznă, până la genunchi, până la cingătoare. Pe faţa lui curgeau lacrimi. Femeia, nemaiputând sta în picioare, se prăbuşise la pământ. Când îşi veni în fire, biserica era goală, nici urmă de crijac.

De atunci nu mai îndrăznea să intre în biserică. Uneori, pe înserate, când se apropia, îi părea că aude un cântec de slavă, cel pe care obişnuiau să-l cânte străinii în limba lor neînţeleasă. Şi, totuşi, ştia bine că nu e nimeni înăuntru şi îngrozită fugea.

Soarele se afunda dincolo de pădure şi, pe baltă, dâra cea roşie se făcu vânătă, apoi se şterse cu totul. Numai într-o parte se mai oglindea câte o lucire trandafirie, răsfrântă dintr-un nor.

Costea, băiatul cel bălai, începu să plângă, iar Răduţ îşi lăsă şi el jocul, înghesuindu-se în fotele mamă-si. Neaga tot nu se îndura să intre în colibă. Ar fi trebuit să pregătească mâncarea pentru copii. În sfârşit, zări luntrea printre trestii, văzu umbra întunecată a lui Snagu vâslind, plecându-se când într-o parte, când în alta. O altă umbră sta jos, dinapoia luntrii. Neaga oftă uşurată. Se sculă, îl apucă pe Costea şi, urmată de Răduţ care o ţinea de vâlnic, pătrunse sub acoperiş.

Peste jarul aproape stins, zvârli un mănunchi de surcele, scormoni cenuşa să iasă flacără, să se facă lumină. Copilul cel din braţe îl aşeză într-o copaie, propti oala pe pirostrii şi îndată ieşi afară, în întâmpinarea celor ce soseau. Snagu, ciocănind pământul cu piciorul lui de lemn, urca dâmbul. În urma lui venea un călugăr înalt, slab, cu barba cărunţă. Purta, agăţată de un toiag, o legătură şi pe umăr îi atârna o desagă. Culionul îl făcea să pară şi mai înalt. Ca să intre pe uşă, îl scosese şi totuşi fu nevoit să se plece, să nu atingă pragul de sus. Binecuvântă femeia şi pe copii, făcând semnul crucii în dreptul fiecăruia. Apoi, parcă stânjenit de înălţimea lui, se aşeză pe singurul scăunel din colibă, un butuc cu trei picioare. Vorba suna domoală, dar în ochii negri, sub sprâncenele stufoase, luceau sclipiri pătrunzătoare.

Povestea cele întâmplate la drum. Venise dinadins la mânăstire, trimis fiind de Episcopia Durostorului, cea de peste Dunăre. Ajunsese acolo zvon, cum că prin părţile Vlasciei s-ar afla o mânăstire pe un Ostrov, o mânăstire întărită şi părăsită de crijaci. Gândeau cei din Durostor să fie păcat ca un asemenea lăcaş să rămâie în paragină, irosindu-se averea Domnului. El, ca unul ce umbla, avea poruncă să cerceteze şi, când va oblici, să dea de veste. Cât despre el, Antiohie, nu era decât un neînsemnat călugăr, un zugrav pornit la drum spre schitul Tisău, unde avea de lucru. Nimerise la rateşul lui Tâncabă. Acolo, din vorbă în vorbă, aflase de mânăstirea părăsită. Ar fi venit călare pe măgarul lui, dar dobitocul era vătămat la picior şi tot n-ar fi putut să treacă apa. Gazda îl sfătuise să odihnească şi să meargă cu luntrea. Bucuros era să fi ajuns şi socotea că Snagu, fiind paznic în Ostrov, va putea să-i dea lămuriri cu privire la mânăstire.

— După cum am aflat, sfântul lăcaş e închinat Maicii Domnului. Mai are vreun nume?

— I se mai zice „Mânăstirea crijacului”. Sau „a mortului”, fiindcă un crijac stă îngropat în dreptul altarului.

— Şi bălţii cum i se mai spune?

— Îi zic unii după numele meu, balta lui Snagu, că numai eu umblu forfota peste ape. De la plecarea crijacilor, am rămas singur stăpân peste toată întinderea ei. Olahii veniţi o dată cu mine stau mai departe, în „Satul Nou” şi ei nu se învrednicesc cu pescuitul.

— Dar cum ai învăţat meşteşugul bălţii?

— De fel sunt din Ţara Oltului. De copil aruncam undiţa în râu să prind peşte, sau scormoneam fundul cu ciorpacul. Ei, mocanii, sunt cu oile tot pe drumuri. Pornesc de pe plaiurile munţilor şi coboară până în lunca Dunării sau până la Marea cea mare, ce-i zice Neagră. Eu, cu beteşugul, cum vă spuneam în drum, mă îndeletnicesc să prind vietăţile din baltă şi ce prind afum şi schimb pe brânză, pe caş dulce, pe puţină băutură şi aşa mă îndestulez.

— Eşti vrednic dar. Ostrovul nume are?

— Ostrovul crijacilor, sau de la o vreme i se mai zice tot după numele meu, al meu Snagu, numele cel vechi nu l-am aflat.

Neaga spune că i se zicea Ostrovul morţilor, că în vechime ar fi fost cimitir. Când au săpat crijacii să pună temelie, au găsit oase, oase de uriaşi.

— Fă bine şi om merge la biserică.

Neaga sări de lângă vatră.

— Nu te duce pe întuneric, preacuvioase, nu te duce.

— N-ai grijă, femeie, va să răsară luna, nimerim drumul, aprindem opaiţ. Fireşte, la lumina zilei s-ar vedea mai bine, dar mă duc să mă închin.

— Nu vă duceţi, lăsaţi pe mâine.

— Preacuviosul va să doarmă în chilia stareţului. Are laviţă bună. Toate au rămas precum le-au lăsat.

— Cum de s-or fi îndurat crijacii să părăsească mânăstirea?

— Poruncă de la stăpânire. Zice-se că i-a izgonit craiul Andrei din pricină că înălţau cetăţi de piatră şi nu le era îngăduit să facă decât din cele de lemn.

— Hai, Snagule, sunt dornic s-o văd.

— Nu vă duceţi, preacuvioase, noaptea umblă stafiile.

— Tacă-ţi gura, muiere, cum să umble stafiile, candela înăuntru e aprinsă. O ţin aprinsă, cuvioase, după porunca stareţului Sigmund. Arde zi şi noapte în faţa chipului Maicii Domnului, cel cioplit în piatră.

— Cioplit? Zici cioplit? Măcar că stă scris să nu faci chip cioplit. Schismaticii Romei. Rămâi cu bine, femeie, n-ai teamă. Să purcedem, Snagule.

— Te urmez, preacuvioase, să iau opaiţul.

După ce intrară în curtea mânăstirii, Snagu deschise uşa bisericii; i se păru ciudat să nu fie lumină. În faţa altarului candela nu ardea. Era întâiaşi dată de la plecarea crijacilor că se stinsese flacăra. Pesemne se va fi sfârşit uleiul, sau se va fi înecat feştila rămasă prea scurtă. Cu opaiţul în mână, se îndreptă spre altar, cu gând să aprindă candela, dar cârja i se prinse între două lespezi şi, împiedicându-i-se, căzu; opaiţul îi scăpă din mână, se fărâmă bucăţi, răspândindu-şi uleiul. Biserica rămase în întuneric. Snagu, ajutat de călugăr, se sculă cu greu şi-l pofti să aştepte să aducă altă lumină.

Cuviosul Antiohie sta în mijlocul bisericii cu faţa spre altar. Căuta în întuneric să desluşească cele din jur, dar, neştiind locurile, nu se dumerea. Cum era cu ochii aţintiţi în beznă, i se păru că aude o şoaptă grăită în limbă străină. Înţelese că e o rugă. Călugărul îşi făcu semnul crucii, îngenunche, închise ochii şi-şi alintă glasul întru lauda Domnului. Cânta un psalm. Cu toată ciudăţenia întâmplării, sufletul nu i se clintise. Când preacuviosul ridică ochii, văzu auriturile de pe altar sclipind într-o lumină nefirească. Candela ardea, răspândind o lumină blândă. Se aprinsese singură. Sau flacăra nu se stinsese de tot. Poate va fi fost arzând cu o lumină ascunsă.

Când Snagu se înapoie, aducând opaiţul, nu înţelese cum de putuse călugărul să aprindă candela. Mai vie, mai albastră i se părea lumina ei.

— Candela. Candela, cuvioase. Cum de s-a aprins?

Călugărul nu răspunse, mai făcu o dată semnul crucii şi rămase pe gânduri. Fusese semn dumnezeiesc. În mintea lui hotărî: va aduce călugări de la Schitul Chiojd, de la Tisău, de la Cislău, de sus de prin peşterile munţilor şi lăcaşul va fi iar pus în slujba Domnului. Mânăstirea era întărită, dar, peste toate, o încingeau apele şi pădurile până departe, ocrotind-o. Nu se putea loc mai nimerit. Minunea candelei dovedea că Sfânta Născătoare îi da încuviinţare pentru înjghebarea unei noi aşezări mânăstireşti. Privi lung la chipul cel de piatră, se închină, îndoindu-şi trupul firav şi se întoarse spre uşă.

În curtea mânăstirii, Snagu îl îndreptă spre chilia unde, pe vremuri, locuise stareţul crijacilor. Chilia era ca toate celelalte, dar fiindcă în ea stătuse stăpânul mânăstirii, i se păruse şchiopului că e mai bună. Aduse dinafară legătura, desaga cu lucruşoarele călugărului şi puse jos un ulcior cu apă, să fie pentru noapte, apoi, lăsându-l pe călugăr singur, plecă.

Monahul se întinse pe crivatul de scânduri, dar zadarnic încercă să doarmă; se rostogolea când într-o parte, când într-alta. Gândul îi era la biserică, la chipul cel de piatră al Maicii Domnului. Ca meşter zugrav, era dornic de înfăptuiri. Nemaiavând răbdare, se sculă, luă opaiţul şi desaga cu scule, luă şi ulciorul cu apă şi se îndreptă spre biserică.

Târziu, în noapte, sau mai bine-zis, devreme, în zori, umbra călugărului, puţin adusă din umeri ca îndoită de o povară, se strecură afară până la tufanii cei bătrâni. Părea că duce în braţe un prunc învelit în ţoale. Peste puţin, cu mâinile slobode, se întoarse înapoi în biserică.

O dată cu lumina soarelui ce se revărsa din plin, ieşi monahul pe uşa mânăstirii. Snagu aştepta. Cuviosul, de cum îl zări, ceru să fie dus cu luntrea înapoi la rateş. Îi era degrabă să pornească. Neaga îl ospătă cu lapte de capră şi-l pofti să îmbuce pită de mei. Călugărul, nerăbdător, nici nu sfârşi bine de mâncat şi după cuvinte de mulţumită, binecuvântând pe cei din Ostrov, se urcă în luntre. Spunea râzând că-l aşteaptă asinul. Inima îi era plină de bucurie, îl ajutase Domnul întru toate. Se minuna de felul cum găsise scorbura unde ascunsese chipul cel cioplit. Acum biserica va putea sluji dreptei credinţe. Când va veni cu monahii lui, o va târnosi după lege şi vlahii din părţile Vlasciei vor găsi aicea sprijin şi adăpost în vreme de restrişte. Cât de curând, va sfârşi zugrăvelile de la Tisău şi se va reîntoarce să orânduiască toate cele de cuviinţă.

Înainte să fie luntrea prea departe, Snagu strigă femeii care rămăsese pe mal să nu uite, de întârzie în astă-seară, să puie ulei la candela din biserică, numai să toarne binişor. Îşi amintise de porunca crijacilor şi de cele întâmplate în ajun. Şi totuşi socotea că fusese îndeajuns ulei şi feştila se dovedise bună. Cum de se stinsese. Cum de izvorâse flacăra, sau poate cuviosul să fi făcut minunea. Dar nu cercetă mai departe. Tot vâslind, luntrea se îndepărtă în susul apei.

Şi în acea zi, după plecarea călugărului, potrivit rânduielii, fieştecare munci întru agonisita hranei, din zori până în seara. Dogoarea se muiase. Neaga, obosită, sta rezemată de un trunchi, alăptându-şi copilul. Din ochi îl urmărea pe Costea, care se lupta voiniceşte cu Răduţ. Mai că-l răzbea. Neaga, în sufletul ei, se întreba cum de Snagu nu desluşise pe chipul prea bălai al băiatului că semăna cu cei din Satul Nou.

Balta, trăgând umezeala serii, lăsase rouă, se făcuse răcoare. Ca în ajun, femeia sta să vadă ivindu-se luntrea lui Snagu. De astă dată omul va fi rămas la rateş, va fi sorbind dintr-o ulcică, o stacană ce se umplea mereu. Tâncabă îl înşela. Cu câte o vorbă, cu puţin vin, îi lua rodul muncii, peştele. În susul apei, la gâtuirea bălţii, avea o plută cu care trecea pe călători, fie de veneau dinspre Dunăre, de la Târnova, fie de coborau de pe plaiurile Ţării Borsei. Se făcuse omul hrăpăreţ. Obişnuia Tâncabă să ia vamă de la cei pe care îi ajuta sau pe care îi găzduia. Câte un călător mai zgârcit se întâmpla să nu voiască să-i dea plată, încercând să treacă apa cu piciorul. Mai mult păgubea, se afunda în smârcul înşelător şi de acolo, striga după ajutor. Atunci Tâncabă îl izbăvea de moarte. Om chibzuit, el nu se mulţumise să facă numai punte umblătoare peste apă, dar şi loc de odihnă, rateş pentru călători. Acolo găsea fieştecine mâncare aleasă şi adăpost, dar mai cu seamă băutură din belşug. Mulţi aveau plăcere să bea câte o năstrapă de vin, povestind snoave sau cele auzite din lumea largă. Veneau unii de departe numai să bea, să afle veşti de la Tâncabă, care le culegea pe toate din gura trecătorilor şi le povestea la rându-i, socotindu-le în preţul vinului.

Şi Snagu era doritor de veşti, îi plăcea vorba, dar mai cu seamă zama cea de struguri.

Neaga socotea că şi în astă-seară, potrivit obiceiului, omul se va fi oprit la rateş, unde Tâncabă îl cinstea cu câte o stacană. Îi aflase slăbiciunea. Adesea se întâmpla să se înapoieze acasă numai în cămaşă; îşi da totul pentru un strop de vin.

Înnoptase. Zadarnic îl mai aştepta. Neaga intră în casă şi gândi că, după porunca bărbatului, nevoită va fi să se ducă pe întuneric să pună ulei în candelă. După ce culcă copiii, nehotărâtă, mai stătu puţin. Merse până la mal şi, nemaiavând nădejde, se îndreptă spre mânăstire. Când să intre în biserică, o cuprinse teama, deschise uşa şi se opri în prag. Ca să-şi dea răgaz, să mai prindă încredere, începu să se roage. În sfârşit, înzdrăvenită sufleteşte, îşi îndreptă ochii spre altar, spre locul unde candela, ca de obicei, ardea în dreptul Maicii Domnului. Cum sta privind, rămase fără suflare. În firidă era lipsă chipul cel de piatră, iar pe fundul peretelui sta zugrăvită înfăţişarea Preasfintei Născătoare ţinând pe Domnul Isus în braţe. Pruncul cu faţa bălaie avea mâna mângâioasă dusă la obrazul Maicii Sale. Neaga, zdruncinată, îngenunche. Privirea Fecioarei era blândă, iar pruncul din braţe avea asemănare cu copilul ei, cu cel bălan. Îndată simţi pentru el o apropiere, o dragoste de mamă. Căpătând încredere, femeia se sculă, se îndreptă spre icoana zugrăvită, se uită cu ochii lăcrimaţi la Maica Domnului ca la o soră mai mare, ca la aceea care suferise atâtea şi putea înţelege şi suferinţele altora. Apoi, binişor, turnă din şip ulei în candelă. Se întreba cum de se va fi preschimbat dintr-o dată chipul cel de piatră în acesta zugrăvit, sau poate. Era numai o plăsmuire a minţii ei. N-avea cum să afle.

Mâine în zori va da de veste, îl va trimite pe Snagu să povestească minunea, să vină mocanii cu femeile lor să se închine.

Cum sta privind îi păru că aude, pornit din adânc, un geamăt. Călcase fără de vrere peste mormântul lui Simon. Plină de obidă, ruşinată, se îndepărtă. Când ieşi, crugul cerului era plin de stele. Liniştea stăpânea cu desăvârşire.

Răscolită în suflet, femeia se duse la bordei.

A doua zi, buimac de băutură, fără haină, fără opinci, Snagu, dus de apă, ajunse la Ostrov. Când Neaga îi povesti cum Maica Domnului cea de piatră se preschimbase în chip zugrăvit, omul, neîncrezător, rânji. Va fi fost o nălucire, aşa cum obişnuiau să aibă femeile şi, şoltâc-şoltâc, se duse până la biserică. Când ajunse înăuntru, se închină dar nu înţelese. Poate fumurile vinului îi mai tulburau vederea. Şi întorcându-se la lumina zilei, toate îi părură fireşti. Chiar dacă chipul cel de piatră se preschimbase în zugrăveală. Erau toate după porunca Celui de Sus. Se duse sub stejar, îşi puse braţul căpătâi şi adormi.

Neaga, nemaiaflându-l, lăsă copiii şi plecă să vestească pe cei din Satul Nou. Într-un târziu veni şi Tâncabă să se încredinţeze. Auzise vestea.