VII.De Paşti

În anul de la Christos 1237, fiind primăvara timpurie, de Sfintele Paşti ale Învierii se îmbrăcase firea în straie bogate, înflorise liliacul, cireşii stăteau grei de neaua florilor, înverzise codrul.

Luna, cu cornul plecat într-o parte, sta să împungă turnul. Pe apă, o dâră de argint tremura la unduirea stârnită de vânt. Către margini, sub umbra întunecată a pădurii, venea mulţimea credincioşilor în straie de sărbătoare. Porniseră călări sau în căruţe, iar nevoiaşii pe jos, de cu noapte, pe nemâncate. Cei din apropiere îşi aduceau copiii. Veneau şi cumani, din aceştia noi trecuţi la credinţa Romei şi care nu făceau încă osebire de cea a vlahilor.

Luntraşii aşteptau pe mal, care cu câte o ciobacă, cu câte o luntre mai mare, din lemn încheiat, gata să ducă norodul la Sfânta Mânăstire. Snagu pusese făclia aprinsă pe piscul luntrei, să-l desluşească mai bine noii veniţi. Şi Radu, măcar că n-avea decât vreo şasesprezece ani, aştepta cu ciobaca lui, nădăjduind să capete turte, faguri de miere şi altele de ale gurii. Chiar cei mai săraci vor da de pomană câte ceva, măcar un covrig.

Costea nu plecase cu ciobaca. Se dusese la capătul Ostrovului în întâmpinarea lui Tâncabă şi a fetelor lui, Sofica şi Maria. Ştia că acolo trăgea bătrânul, după cum obişnuise înainte, când locuia în această parte.

Dobândise, Costea, cu câteva zile înainte, o cruciuliţă de acioaie ⁶ . Deşi tânăr, fusese ales căpetenie peste o ceată de copii şi se luptase, mai în joacă, mai în adevăr, cu cei ai cumanilor. Învingător, ceruse să ia cruciuliţa ce o văzuse atârnând de gâtul unuia. Era pradă şi zălog de la cei învinşi. Acum, îi venise în gând că bine i-ar sta Mariei să-i fie podoabă de grumaz. Azi, de Paşti, îi va da cruciuliţa.

Nici Caplea, cel mic, blând şi ascultător, nu plecase, îşi găsise de lucru pe lângă Neaga. Nu-i plăcea să se depărteze de casă. Marea lui bucurie era să cânte din fluier, cum îl învăţase un mocan. Cânta mergând după oile lui Snagu.

Luntrile încărcate se depărtau de mal. Lopătarii vâsleau grăbiţi să se înapoieze, să aducă alţi oaspeţi.

În curtea mânăstirii, lumea se aduna în tăcere. Biserica fiind neîncăpătoare, mulţi rămâneau afară. Cuviosul Timotei, mai vârstnic, trecea prin mulţime, cântând rugăciuni potrivite şi fiecare le îngâna în şoaptă. La uşă, Simion paracliserul împărţea lumânări de ceară.

Venise omenire din susul şi din josul văii. Numai la sărbători mari, „din an în Paşti”, se întâlneau unii cu alţii. Cei veniţi de prea departe şi care ascultaseră prohodul de Vinerea Mare, îşi aduseseră merinde. Stăteau în pădure să aştepte Învierea. Femeile roşiseră ouă şi cele mai meştere le împestriţaseră.

Doar copiii, neînţelegând toată mucenicia din jur, zglobii, se veseleau. Nu că le-ar fi fost inima împietrită, ci asemenea buruienilor, nu puteau să nu se bucure de atâta frumuseţe primăvăratecă.

Prin reţeaua tinerelor frunze şi a ramurilor subţiri, se întrezărea cerul, plin de stele. Doar câte un nor venea dinspre apus. Şi în sufletele fragede mijeau mugurii, gata să înflorească la o adiere mai caldă.

Şi-n trupuri, curgea vlagă nouă. Măcar de nu-şi dădea seama, lui Costea şi la alţii mulţi, le pornise sângele mai iute. Nu-şi găsea astâmpăr. Costea îl vedea pe Neacşu, fiul cneazului Marin Hârtop, de o seamă cu Radu, care da târcoale la fete. În astă-seară, se ţinea după a lui Tâncabă, mai cu seamă după Sofica, mai trupeşă. Neacşu era deşirat la trup, frumos la faţă, cu părul cârlionţat, ochii galeşi şi îndrăzneţi. Pe amândouă surorile le-ar fi vrut pentru el. Nu îngăduia altuia să se apropie. Îi era ciudă lui Costea că-l avea de potrivnic. Nici c-ar fi putut sta o clipă cu Maria să-i dea cruciuliţa, dacă ea nu s-ar fi tras într-o parte, să-i vorbească. Când i-o dădu, fata se uită lung la cruciuliţă, apoi la el; o vreme nu înţelese. În sfârşit, ochii îi luciră de bucurie, îşi trecu şnurul de gât şi, când vru să mulţumească, Sofica o trase de mână să vie după Neacşu.

Costea rămase locului, nehotărât; ar fi vrut să caute pricină flăcăului care, fiind băiatul cneazului, îşi credea îngăduit orice. Şi vorbele lui Neacşu spuse Mariei, adânc îl mâhniseră. Poruncise fetei să nu se uite la el, că nu e decât un copil, un spălăcit – şi altele pe care nu le înţelegea. De n-ar fi fost apropiată clipa Învierii, Costea s-ar fi aruncat asupră-i, i-ar fi arătat ce poate un copil.

Tocmai se auzi bătând toaca de jos, cea de lemn. Răsună prelung. Apoi începu să bată toaca cea de acioaie, de sus, nemişcătoare. Era semn de începere a slujbei. Înăuntrul bisericii era aproape întuneric. Numai o candelă ardea, revărsând luciri. Credincioşii, în genunchi, aşteptau minunea.

Deodată, de la luminiţa albă ce o ţinea stareţul, se aprinse o lumânare, apoi alta, şi, din mână în mână, flacăra trecu mai departe. Se răspândi cuprinzând biserica, curtea mânăstirii, până afară, dincolo de porţi. Văzduhul era nemişcat şi lumânările îşi înălţau limbile de foc, tremurătoare, unele lângă altele, de păreau să cuprindă întreg Ostrovul.

Antiohie, stareţul, în odăjdii, ieşi în pragul bisericii, făcu slujbă după rânduială şi, când sfârşi, ca să vestească întregului norod, strigă „Christos a înviat!”. Mulţimea răspunse într-o suflare.

Toţi cântau. Costea nu îşi mai aminti de supărare.

Maria rămase cu mâna pe cruciuliţa ce-i atârna de gât; nici Sofica nu mai privea la băieţii care-o înconjurau; Marin cneazul, cu ochii înlăcrimaţi, cânta. Uitase şi el de griji. Îi pierise din minte vestea cea năprasnică, ştirea adusă de cumanii veniţi din depărtatul răsărit, fugind de urgia seminţiei ieşite din Tartar, din iadul pustiului. De teama lor, cumanii nu s-ar fi oprit nici la capătul pământului. Dar acuma cneazul se înseninase. Barba căruntă îi tremura pe piept.

După utrenie, cei cu locuinţe mai în apropiere rămaseră să audă şi liturghia, dar cei mulţi plecară spre casă. Urcaţi în luntrii cu lumânările aprinse, roiau în jurul Ostrovului, se împrăştiau spre malul dimpotrivă. Fieştecare îşi păzea cu mâna flacăra, să n-o stingă vreo adiere. Li se desluşeau feţele luminate, iar luntraşii vâsleau domol, să păstreze flăcările nestinse. La capătul fiecărei luntri puseseră feştile, adăpostite în colivie cu beşici de bou, alţii aveau lumânări groase înfipte în ţepuşe. Apele negre răsfrângeau mii de luminiţe şi fiece unduire înmulţea licăririle roşietice. Luntrile purtătoare de flăcări alunecau în tăcere, lăsând în urma lor dâră de foc.

După un nor, luna îşi arătă iar cornul, dar îndată se ascunse. În depărtare se auzi un uruit prelung. Deodată se porni un vânt care înfioră pădurea. Faţa apelor se încreţi. Lumânările fâlfâiră, unele se stinseră, luntrile se clătinau dintr-o parte, un fulger despică întunericul. Luntraşii vâsliră mai repede. Mâinile credincioşilor ocrotiră cu mai multă băgare de seamă flăcările slabe, care pâlpâiau. Şi iar se făcu linişte, tăcere desăvârşită, o tăcere apăsătoare.

După o vreme un trăsnet căzu în apropiere. Văzduhul trosni, pământul se cutremură, pe ape porniră valuri. Stropi grei începură să cadă. Lumea ajunsă la mal se adăpostea cum putea: care sub frunzişul pădurii, care punându-şi ţoluri peste capete şi spinări.

Curând furtuna se îndepărtă; lumânările se stinseseră, doar ici, colo mai ardea câte-o faclă de răşină.

Frumoasa zi a Sfintelor Paşte, începută cu soare de primăvară, se sfârşise în vijelie şi trăsnete.

Bătrânii vedeau în aceasta semn rău. Pe cei tineri mai mult îi năcăjea că obişnuita masă de după slujbă, unde fiecare se ospăta din ce aduseseră cu toţii se dusese pe apa sâmbetei.