VIII. Turbaţii

În sala rateşului, cu pereţii înnegriţi de fumul opaiţelor, flacăra din vatră îşi revărsa lumina pâlpâitoare.

Doi călători, în straie de ungureni, cu scurteici de piele, îşi întindeau picioarele la foc. Afară bătea vânt de toamnă, norii atârnau jos. Câte o suflare mai vijelioasă smulgea frunzele gălbenite, îndoind copacii, rupând ramuri. Se auzeau picând streşinile, gemând trunchiurile. Pe aşa vreme Tâncabă nu se învoise să ducă pe călători peste apă. Ca să le treacă de urât, poruncise Sofichii să le toarne vin, din cel acrişor, plin de mireasmă, care îi va înfierbânta mai temeinic decât focul din vatră.

Tot gustând şi privind la fata cu ochi negri, băură un şip, apoi încă unul; li se dezlegară limbile. Tâncabă, vrând să afle câte cele din lumea largă, mai puse să aducă din beci o ploscă cu un vinişor străveziu, mirosind a pelin. Plescăiau din limbă oaspeţii, să-l guste mai bine. Rău nu le pătea să mâie peste noapte la un izvor atât de dulce. Dacă li se desfăta gura, nici ochii nu duceau lipsă, urmărind-o pe Sofica, ce, sprintenă, unduind din şale, îi îmboldea cu câte o privire.

Povestea ungureanul snoave, de râdea şi Tâncabă, apoi mai înghiţea câte o duşcă, cercând în treacăt să pipăie şoldul ce-i venea la îndemână.

— Hei, fârtate, unde ai găsit aşa miere care să curgă pe beregată? Merge drept în suflet, te unge şi, de n-ar fi să-l.

Străinul n-apucă să sfârşească vorba. Uşa se deschise, vântul se năpusti, zvârlind frunze şi stropi de apă. Un călugăr se arătă în prag, urmat de alt călugăr – Simion – şi de Snagu proptit în cârjă.

Când gazda văzu feţe bisericeşti, plecat grăi:

— Venirea cuviosului Ieronim este o cinste pentru rateş, o cinste neaşteptată pe aşa vreme. Mai bine ar fi rămas Cuviosul la Mânăstire şi ar fi trimis pe Snagu.

— Am venit din porunca stareţului, e de nevoie.

— Fireşte! Nu s-a pus cuviosul la drum de pomană. Cu ce vă pot fi de folos? Poftiţi preacuvioase, puteţi bea vin bun. Întrebaţi pe ceşti doi. Numai şedeţi. Sofica! Maria!

— Vinul tău e bun, ce e drept. Păcat că eşti zgârcit. Zise călugărul Simion. Cuviosul Ieronim n-are vreme. Ne oprim puţin, aşteptăm caii şi purcedem mai departe.

— Dar ce păs grăbit aveţi?

— Am pornit să căutăm un vraci, din cei ce ştiu leac împotriva turburării minţilor, ce-i zice turbare.

Străinii se deteră într-o parte şi făcură loc noilor veniţi.

— Turbare? Se miră Tâncabă. Zi, Snagule, dar cine, cum?

— Să grăiască cuviosul Ieronim, el le ştie mai bine, c-a fost în sat.

— De n-ar fi să aflu ajutor, n-aş povesti cele ce le-am văzut. Nu sunt dibaci în ale vorbei. Avem puţin răgaz până or veni caii. De la obârşie le-oi înşirui pe toate, numai aşa le veţi putea desluşi. Să fie zece zile, înturnându-se ciobanii noştri de la munte, izgoniţi fiind de zăpezi, maseră într-o noapte în nişte păduri şi au auzit cum se luau câinii la harţă cu lupii. A doua zi au găsit un hoit de fiară, dar nu din pricina câinilor. După înfăţişare socotiră că ar fi murit de turbare. Mocanii, după puţine zile, n-au apucat s-ajungă în sat, că dulăii s-au pornit să muşte tot în jur, vite şi oameni, ş-apoi s-o ia razna peste câmp, fără a privi nici într-o parte, numai drept înainte, în pământ. Alergau cu gâturile ţepene, cu gurile spumate de bale, muşcând, neţinând seama de i-ar fi stăpân sau strein şi piereau, luaţi de „ducă-s-ar în pustie”. Dar n-a fost pricină numai că au pierit dulăii. Prăpădul a veni în urmă.

— Dar ce prăpăd să vină?

— Zice Hârtop că necazul a început cu Codin al Stancăi şi cu Toader Cârlig, de-au ieşit din bordeiele lor răcnind, cerând să bea, iar când li se da apă, în loc să ducă ulcica la gură, înfricoşaţi, scrâşneau din dinţi şi o azvârleau cât colo. Întunecate le erau feţele, însângeraţi ochii, nu mai voiau să vadă pe careva. Astea ni le-a povestit cneazul, care a venit azi de dimineaţă să ceară ajutor de la stareţ. S-a rugat să facem slujbă de dezlegare pentru cele rele. Preacuviosul Antiohie ne-a trimis pe mine şi pe Ion Dascălu să ne încredinţăm de cele spuse. Le-am văzut şi ne-am cutremurat. Încăpuţi în gheara diavolului, se trânteau oamenii la pământ, îşi încordau mădularele, se arcuiau din spate, făcând punte pe creştet şi pe călcâie, ş-apoi rămâneau ţepeni, până învineţeau. Bătrânii, ca unii ce-au văzut multe, spre ajutorare se suiau cu picioarele pe mijlocul lor, să-i dezdoaie, dar nu le era de folos, mai de grabă trosneau oasele. Şi mureau înăbuşiţi, fără suflare. Eu fiind, mai umblat prin lume, am lăsat pe fraţi să se roage, ca mila Domnului să-i dezlege pe cei nenorociţi, şi-am pornit după porunca stareţului să oblicesc un vraci, din cei care vor fi ştiind să taie sub limbă, să scoată sângele râu, cel cu viermuşi. Dar numai Domnul îi va putea izbăvi. Îndurarea sa e mare. Şi de îi va fi în voie, va înfăptui minunea prin mâna vraciului, numai să-mi fie îngăduit să-l găsesc. Chiar cei ce au scăpat de colţii câinilor, îi muşcă oamenii, până şi copiii nevinovaţi au ajuns ca fiarele, îşi înfig dinţii şi când le vine sorocul, năbuşesc, rămân ţepeni. Unii au fugit în pădure şi cuprinşi de dureri, se urcă în copaci şi de acolo de sus, se aruncă de se izbesc la pământ. Apoi şi vitele cu ochii însângeraţi, ieşindu-le parcă din cap, îşi îndreaptă coarnele în ţărână, se reped, împung, până cad istovite. V-am povestit toate câte le-am văzut. Urgie. La rândul vostru, de vă stă în putinţă, îndreptaţi-mă să găsesc ceea ce caut. Nădăjduiesc că Tâncabă, ca unul ce se află la răscrucea drumurilor, va fi ştiind.

— Dac-aş şti.

Călugărul, cu privirea pierdută în lumina jarului, părea că le vede iarăşi pe toate.

Unul din străini, cel mai înalt şi mai limbut, se ridică şi spuse:

— S-ar putea, să vă fiu de folos. Trecând în sus de Târgşor, ne-a sfătuit gazda să ne păzim de lupi, care au muşcat oameni în părţile locului. S-ar putea să fie tocmai din cei care s-au luat la harţă cu dulăii păcurarilor. Dar spre luminare, au adăugat că s-ar fi găsind un vraci, care ştie să taie sub limbă pe cei apucaţi de boala diavolicească, de le scoate viermuşii, ce le mănâncă sângele. Tămăduieşte, fără greş. Însumi am văzut o femeie, pe care o apucase dorul de „ducă-s-ar în pustie”, iar după ce se vindecase, povestea cum toate i se păreau alt decât le vedea de obicei; se năpustea pe cele ce erau în apropiere, crezându-le departe, iar de cele din depărtare părându-i aproape, se ferea să nu dea peste ele. O chinuise setea, dar când vedea apă, se cutremura, i se înnoda beregata. Nici lumină nu suferea, ar fi intrat în gaură de şarpe. Atunci o legară rudele şi o duseseră la vraci, care cu meşteşug a tăiat-o sub limbă. Femeia se tămăduise. Atât am aflat! Nu ştim unde este vraciul, dar cei târgoveţi de la marginea din jos vă vor putea lămuri mai bine. Pornind de dimineaţă, până seara ajungeţi. Numai de s-ar învoi vraciul.

— Dumnezeu mi te-a scos în cale. Fără zăbavă mă pun la drum. De ne-o ajuta Domnul, aducem vraciul, să scape bieţii oameni de prăpăd. Cinstiţi oaspeţi, cum v-aş putea răsplăti? Spuneţi cum vă este numele să-l pomenesc la slujbă? Şi încotro vă poartă paşii?

— Numele e uşor să vi-l lămuresc. Chiar Lupu îmi zice, dar cei de peste munte m-au poreclit Vâlcu sau Farcaş, fiecare după limba lui. Pe însoţitorul meu l-au botezat Mielu şi aşa a fost sortit ca oaia să se-mperecheze cu Lupul. Dovadă că nici Lupu nu e atât de rău, cât îi merge faima, şi nici Mielul atât de blând cum îl arată înfăţişarea. Suntem oameni de ispravă. Ne mulţumim cu puţin, numai să ne îndestulăm pântecele. Dumnezeu ne-a înzestrat cu mâini lungi să apucăm, cu picioare agere să hălăduim, şi, pe semne dintr-o greşeală, cu o gură spintecată până-n urechi numai bună să păcătuiască; o gură nesătulă, pâlnie în care să se afunde mâncărurile, să curgă băutura. Pe toate le punem în slujba celor ce ne dau pită şi vin. Le cântăm din gură şi din cimpoi, scârţâim din alăută, batem ţambalul în timp ce cu piciorul scuturăm clopoţelul şi, dacă ni se astupă gurile vorbim din foale. Suntem măscărici. Ghicim soarta oamenilor în stele, facem din trei – cinci, mergem pe sârmă, scoatem foc pe gură, panglici pe nas şi toate cele, pe care omul nici nu le-a visat.

— Dar, oameni buni, învăţaţi în atâtea meşteşuguri cum de se întâmplă să rătăciţi prin meleagurile noastre şi nu vă aflaţi găzduiţi la vreo curte împărătească?

— Ar fi multe de povestit. Porniţi din Bălgrad, cetatea de scaun a principelui de coroană Bela, unde nu ni se dăduse cinstea cuvenită, am tras un timp la curtea contelui Conrad din Ţara Loviştei, dar şi aicea, din pricina unor vorbe pizmaşe, am plecat, căutând să ne găsim rostul prin alte ţări şi acum ne îndreptăm spre Crăiia Târnovei, să ne încercăm norocul.

— Dar însoţitorul, cum de este atât de tăcut? Ne-ar putea povesti şi el.

— Mielul, cum îl vedeţi, a rămas aproape mut. E dibaci la joc pe sârmă şi la scule de suflat. I s-a retezat limba de pe când era în ţara lui, a bolohovenilor, la izvoarele Seretului zice-se că îi era limba veninoasă, furcită şi i-au scurtat vârful.

— Mergeţi spre Târnova?

— Da. Ne îndreptăm spre Ţara lui Assan. Dacă nici acolo nu ne-om căpătui, vom merge şi mai departe, până la Crăiia romeilor, care stăpâneşte Gurile Pământului, la strâmtoarea apelor.

— Lupule, dacă nu mi-ar fi gândul la cele ce le-am văzut şi dacă n-aş avea grabă, bucuros aş sta să te ascult, până în zori. Dar iată că au venit. Aud nechezatul cailor.

— Nu puteţi porni pe întuneric, zise Tâncabă.

— Şi noaptea caii dibuiesc şleaul: n-am vreme de zăbovit.

— Dumnezeu ne are-n grijă, frate Ieronim; a stat ploaia, s-a domolit vântul.

— S-a milostivit Domnul, a limpezit şi vremea, ne-a scos în cale şi pe aceşti doi cinstiţi călători. Poate vom izbuti. Măscăriciul Lupu ne-a dat îndreptare; să purcedem, frate Simioane.

— Aveţi de grijă, când vă veţi afunda în pădure să vă păziţi de fiare şi de făcători-de-rele. Puneţi la cingătoare baltagul.

— Avem scut credinţa cea creştină.

— Ai dreptate, cuvioase. Răufăcătorii, când văd faţă bisericească, nu se-ncumetă.

— Mai bine-aţi rămâne să odihniţi în astă-noapte. Pe noi gazda n-a vrut să ne treacă apa, zise măscăriciul şi ochii îi fugiră la Sofica:

— Dacă-ngăduie badea Tâncabă, noi ne vom pune la drum mâine în zori. Om merge la mânăstire să ne închinăm.

Călugării însă nu zăboviră. După o înghiţitură de vin gălbior, îndeajuns să le încălzească mădularele, purceseră către miazănoapte.

Măscăricii se învoiră cu Snagu, Mielu dând din mâini şi celălalt din gură. Îi va duce cu luntrea până în Ostrov. Socotea Lupu să se înfrupte prin mila călugărilor. Sfintele Mânăstiri sunt îndestulate şi neprihăniţii călugări, uşor de îmbunat şi la nevoie de înşelat. Minuna-se-vor ca îndeobşte de năzdrăvăniile lor şi desagii se vor umple cu bunătăţi.

Snagu, surâzând pe sub musteaţa căruntă, rămase cu mâna pe clondirul de pe masă. Tâncabă, zgârcit din fire, de astă dată se lăsă prins în mrejele limbuţiei măscăriciului, părând că n-o vede pe Sofica umplând stacană după stacană. Ea era oacheşă, înaltă, trupeşă, şi tot da târcoale în jurul mesei. Ungureanul găsea locul prielnic, vinul bun. Fata îmbietoare. Socotea că va mai veni.

Târziu Sofica plecă să se odihnească şi, trecând în odaia de alături, privi înapoi cu înţeles.

Când Tâncabă, purtat de fumurile vinului picoti alături de Snagu, măscăriciul, răsucindu-şi mustaţa, se strecură tiptil în camera fetei.