VI. Poghiazul cumanilor

Zvonul cu minunea icoanei Maicii Domnului se domolise. Mai osteneau unii venind să i se închine, deşi câţiva, ca alde Hârtop sau Tâncabă, spuneau în gura mare că nu fusese minune, ci faptă omenească. Zugrăveala va fi fost făcută de cel călugăr găzduit peste noapte, care venise cu desaga la spinare.

Oricum, nu era cu putinţă, ziceau credincioşii, ca o mână omenească să fi desăvârşit într-o noapte chipul gingaş al Fecioarei. Babele proroceau pedeapsă cumplită – moarte năprasnică – celor ce nu dădeau crezare minunii, dar Tâncabă şi Hârtop râdeau de vorbele lor.

Timpul trecea. Fiecare îşi vedea de treburi. În curtea mânăstirii creşteau buruienile. Snagu, ciocănind pământul cu cârjele lui, se întâmpla să mai intre în biserică, dar mai des mergea cu luntrea după peşte, după vin. Copiii singuri stăpâneau Ostrovul.

Într-o zi, nu trecuse soarele de cumpăna lui, Snagu auzi larmă pe celălalt mal. Strigau unii să vină careva cu luntrea. Socotea omul să fie străini, că nu-l chemaseră pe nume.

— Heeei, Măăă. Careva! Luntreaaa!

Când Snagu se apropie, zări câţiva călugări în straie negre şi printre ei cunoscu şi pe cuviosul Antiohie. Pesemne cuviosul îi uitase numele. Noii oaspeţi ţineau de funie măgari încărcaţi cu desagi mulţi şi grei. Dobitoacele, ciulind urechile, trăgeau la apă, să se răcorească de zăduful zilei.

Snagu, după urarea de bun venit, la cererea lui Antiohie, plecă înapoi, făgăduind să se întoarcă cu luntrea cea mare, să poată trece şi dobitoacele cu încărcătura lor. Înţeleseseră cei din Ostrov că venirea preacuviosului Antiohie, însoţit de monahi nu era întâmplătoare, ci faptă chibzuită, pesemne pentru a pune iar vechiul lăcaş în slujba credinţei.

Bucuroasa era Neaga să vadă feţe bisericeşti, să nu mai fie locul pustiu. Lui Snagu îi era totuna, el vedea lume ducându-se la rateş. Pentru copii, venirea străinilor era prilej de veselie, de joacă. Holbau ochii la toate ce le făceau călugării. Numai Radu, când le pricepu rostul, sătul să tot privească, plecă după altele. Cel mai fericit era Costea, care, din zori şi până în seară, îşi găsea treabă prin mânăstire; ajuta după puterile lui, asculta la vorbele înţelepte ale călugărilor, sta la slujbe. Îl numise Radu, în derâdere, „călugăraşul”.

Mânăstirea părăsită avea nevoie de rânduire nouă. Îndată Antiohie se apucă să facă învelitoarea, şubrezită de vânt. Dregeau monahii pe dinăuntru, că-i căzuse tencuiala şi chipul Maicii Domnului începuse să se cojească.

Trecură veri, trecură ierni. Se înfiripase mânăstirea. Înalţi se făcuseră prunii în livadă, bogat îşi dădea via rodul, voinici crescuseră copiii Neagăi; numai Snagu, de atâta băutură, se stafidise, nici vlagă nu mai avea. Şi barba stareţului Antiohie cărunţise, dar se simţea voinic de muncă, dornic de înfăptuiri.

Hotărâse stareţul să împodobească cu zugrăveli pereţii bisericii. Gândea că în acest fel să amintească credincioşilor în ce chip făcuse Dumnezeu cerul, pământul şi să arate cu adevărat zămislirea omului, izgonirea lui din rai precum şi faptele şi patimile Domnului. Cei ce vor intra în biserică vor desluşi privind ceea ce nu puteau buchisi din slovă. Când Antiohie fusese peste Dunăre, pentru hirotonisire, în măreaţa cetate a Târnovei, făcuse ucenicie anume, de putea zugrăvi pe toate, după cum era tipicul şi pe înţelesul tuturor. Acolo, învăţase de la călugării veniţi din mânăstirea Chilandaru, a Sfântului Munte Athos, meşteşugul culorilor şi felul cum să întocmească chipurile, să înfăţişeze cu asemuire faţa Domnului şi a sfinţilor, a îngerilor şi a heruvimilor. De la ei aflase taina amestecului prafurilor de piatră cu lapte, cum să le moaie cu undelemn, cu răşină, cu zemuri de buruieni, ca să prindă în tencuiala udă.

Adusese cuviosul toate cele de cuviinţă. Dinainte ştiuse că se va apuca s-o scrie din pensulă. După ce orânduise toate pe dinafara mânăstirii, terminase tencuiala pe dinăuntru, începuse să zugrăvească pereţii altarului, catapeteasma şi, încetul cu încetul, an de an, trecu şi în părţile navei, unde stăteau bărbaţii. Când ajunse în pridvor, la partea femeilor, făcu prelungitoare, rezemată pe stâlpi. Aici, la intrare, zugrăvi pereţii înfăţişând judecata cea din urmă, cu caznele nelegiuiţilor şi ale păcătoşilor, să fie pildă celor care ar cădea în ispită, să fie femeilor spre luare-aminte. Înfăţişă muierea cea fără copii, care alăpta în lumea cealaltă cu ţâţele ei puii de şarpe şi pe femeia preacurvită, înşfăcată de diavoli, şi pe cea clevetitoare, prinsă în cuie de limba ei neastâmpărată. Dar nici bărbaţii nu erau scutiţi, lăsaţi uitării; caznele lor erau toate înfăţişate de-a rândul: a omului mincinos, a înşelătorului la cântar, a beţivului pe care îl înfundă diavolul într-un boloboc şi câţi alţii. Pe toţi îi zugrăvise Antiohie cu atâta pricepere, că fiecare chip era pildă şi spaimă pentru cei în viaţă, silindu-i să cugete la ziua de apoi.

Stăteau Costea şi Caplea în apropierea meşterului, minunându-se de toate câte vedeau şi mai dădeau cuviosului câte o mână de ajutor. Priveau cum stareţul cerceta izvoadele, ca să înfăptuiască zugrăveala.

Pentru Antiohie era desfătare să mânuiască beţişoarele cele cu smoc de păr în vârf, să umble la toate ulcelele cu prafuri, să aştearnă culorile una lângă alta, una peste alta, după chibzuială. Costea nu-l slăbea din ochi. Uita de casă, uita de masă. Neaga venea să-l cheme sau îi aducea mâncare, că nu se îndura să-l lasă răbdător şi nu-l putea depărta de la mojarele cu vopsele pe care, tot amestecându-le, tot frecându-le, nu mai ştia de trecerea timpului. Dar pe el nu borcanele de prafuri îl ţineau în apropierea zugrăvelii, ci dragul celor făcute de stareţ de cum îşi ducea în voie mâna, de lăsa pensula urmă vie şi înfiripa chipurile. Se aşternea sineala cerului alături de stacojiul iadului, verdele copacilor alături de aurul de pe rochiile sfinţilor; era mai mare dragul. Şi aveau chipurile atâta asemănare cu oamenii, de păreau să prindă viaţă, gata fiind să grăiască. I se părea că toţi acei pe care îi întruchipa, trăiesc aievea, mai mult decât cei din jurul lui, erau mai apropiaţi, îi putea privi fără sfială.

Zugrăvise cuviosul cu dibăcie, ca unul ce ajunsese la stăpânirea tainelor meşteşugului. Migălea la toate mărunţişurile. Mai întâi, tocmea marginile chipurilor cu vopsea întunecată, în urmă, da culoarea pielii întocmai după înfăţişarea omului, la sfârşit făcea şi hainele, cununile, copacii.

De aproape nu se desluşea bine chipul, dar de mai departe, de jos, toate se orânduiau pentru desăvârşita plăcere a ochiului. În faţa lui Costea se desfăşurau minunile Domnului, faptele sfinţilor, începuturile lumii. O vedea şi pe Eva, aşa cum o făcuse Dumnezeu, dintr-o coastă a lui Adam, stând gata să culeagă rodul din pomul raiului. Pe trunchiul solzit se încolăcea şarpele, ispitind femeia. Neînţeles îi părea păcatul Evei, dar goliciunea ei era mai îmbietoare decât mărul pomului.

Veni rândul să zugrăvească în tindă pe Salomia, fata Irodiadei, dănţuind în faţa regelui. O înfăţişă stareţul gingaşă, cu ochi mari, cu gură ca cireşile. După frumuseţea ei, socoti Costea să fie cea mai sfântă între femei. O zugrăvise cuviosul cu atâta meşteşug, că părea să joace cu adevărat. Ades i se întâmpla lui Costea s-o viseze. Purta haină albă şi sub pânza subţire se ghicea trupul mlădios, trandafiriu. Zburau vălurile dezgolindu-i piciorul. Nu se dumirea tânăra calfă cum de era cu putinţă ca asemenea înfăţişare să tăinuiască păcat. Stareţul cerca să lămurească în ce fel se trăsese moartea Sfântului Ion Premergătorul, dar băiatul rămase nedumerit.

Tot frecând la vopsele şi privind la mâna meşteră, primisese şi Costea tainele zugrăvelii, îi desluşise tâlcul. Învăţase numele şi înfăţişarea fiecărui sfânt, ale fiecărui mucenic, dar dintre chipurile zugrăvite, mai mult îi plăcea tot al Salomiei, măcar de i se spusese că fusese păcătoasă.

Văzându-l Snagu pierde-vară, tot stând la mânăstire după cele călugăreşti, îl ocăra, ameninţându-l cu băţul, îndemnându-l să-i vie în ajutor la pescuit. Treburile mânăstirii să le facă monahii, că erau destui. Şi Neaga îl dojenea, dar nu se îndura să-l lase nemâncat, când se întâmpla să vină prea târziu. Într-ascuns punea deoparte câte o bucată de mălai sau o strachină de fiertură, s-o găsească băiatul, că Snagu, cu inima lui neîndurătoare, nu i-ar fi dat, doar să flămânzească.

Se răcise vremea. Copacii lăsau să cadă frunze îngălbenite. Cei din sat strângeau bucatele în hambare, iar cei de la mânăstire înşirau pe aţă mânătărci, să se usuce. Tescuiau peştele în putini, iar în poduri atârnau carne la afumat. Se bucura fiecare să aibă îndeajuns, să iasă din iarnă.

Dar nu e după voia omului, ci după a Domnului. Uneori se nimereşte să n-ajungă bucăţica din strachină până la gură. Aşa şi cu rodul câmpului. Tocmai când au credinţă secerătorii să aibă haznă de cele semănate, se revarsă norii de lăcuste şi retează nodul paiului, de rămâne locul pârloagă, sau se întâmplă să se înmulţească sobolii într-atâta, încât să mănânce tot bobul, sau se sparg burdufurile cerului şi îneacă bucatele sau, mai rău, grindina toacă roadele livezilor şi spicele, de le face tot una cu pământul. Atunci socoteşte omul că năpasta e dată de la Dumnezeu, pedeapsă întru ispăşirea fărădelegilor săvârşite cu vrere sau fără vrere.

Dar, din toate năpastele, din toate răutăţile, mai mare este cea pe care o îndură omul de la om. Atunci cu greu scapă cu viaţă. Se întâmplă să năpustească duşmanii, care fărâmă totul în cale, de rămâne locul sterp în urma lor. Mari nenorociri, nespusă pagubă aduce nebunia împăraţilor şi a cnezilor când se războiesc între ei, semănând moarte şi pojar mistuitor. Mai vin uneori şi cete prădalnice, să jefuiască pe socoteala lor şi ca ereţii risipesc agonisita trudnică, de rămâne moşia pustie şi prefac vetrele de sat în silişte.

La vreme de seară, pesemne socotind să culeagă fără împotrivire rodul muncit de alţii, se revărsă un poghiaz venit tocmai din pustiul Răsăritului. În sat, fiecare trăsese la casa lui şi monahii se pregăteau de vecernie. Ceata de cumani, să tot fi fost ca la o sută de călăreţi, se oprise pe malul bălţii, privind la mânăstire. Văzând-o singuratică, jinduiră s-o prade. Ameninţători, strigau să li se trimită plute, dar stareţul, auzindu-i şi înţelegând că nu era de bine, porunci cuviosului Timotei să sune buciumul, să vestească primejdia.

Câţiva cumani, mai îndrăzneţi, se încumetară să treacă singuri apa, folosind ciobacele găsite pe mal. Când se apropiară, săgeţile trimise dinapoia meterezelor izbiră fără greş. Cei rămaşi nu se opriră. Cum ajunseră pe mal, se repeziră la porţi, dar le găsiră ferecate. Urmăriţi de săgeţi, se traseră înapoi, să se adăpostească în pădure. Cât va mai dăinui lumină, nu se vor încumeta să se apropie de palanuri. Între timp, cei rămaşi pe cel mal, aflaseră de la un mocan pe care îl munciseră, prăjindu-i tălpile, că în Ostrov nu erau decât cinci călugări, un paznic şchiop şi o femeie cu copiii ei. Socotiră prădalnicii că împotrivire nu vor avea, măcar că zidurile erau înalte şi porţile întărite. Trecură mai mulţi cu căpetenia lor de astă parte a apei, să fie de ajutor. Aşteptară să se lase întunericul şi aprinseră foc mare în pădure, departe îndeajuns să nu-i ajungă săgeţile apărătorilor. Bizuindu-se pe vâlvătaia flăcărilor, care orbeau pe cei din cetate, cumanii se apropiaseră de poartă, cu gând s-o desfunde, în timp ce alţii, la adăpostul întunericului, voiau să pătrundă înlăuntru, sărind palanul. Cei de la poartă izbeau cu securile, făceau larmă cât mai mare, să amăgească pe apărătorii din ceastă parte, dar nici nu gândeau ce-i aşteaptă. Peste intrare, în duşumeaua pridvorului de strajă, lăsaseră crijacii găuri anume prin care, la nevoie, puteau arunca bolovani şi smoală topită în capul celor ce s-ar încumeta să vină. Snagu le aflase rostul şi îndată porunci Neagăi să-i pună oala cea mare pe foc.

— Pregăteşte apă fierbinte, apă multă, să ospătăm cum se cuvine pe oaspeţi, să le încălzim cefile.

Când paznicii socotiră clipa potrivită, deschiseră capacele de la podină şi turnară în capul cumanilor apă clocotită. Se auzi urlet de durere; securile încetară să izbească, iar dinăuntru, de după porţi, izbucni un strigăt de izbândă.

Tocmai atunci Costea, stând la pândă, desluşi prin întuneric o nouă primejdie. Văzu cum cercau unii să sară peste ulucul înconjurător.

— Cuvioase! Duşmanii urcă palanul. Îi vezi? Cuvioase!

Îndată cuviosul Ieronim aleargă într-acolo şi, cu bărdiţa, fără cruţare, reteză mâinile celor ce se căţărau, o dată, de două ori, de trei ori. Viclenii căzură pe rând, cu braţele ciuntite, în fundul şanţului.

Cumanii, văzând împotrivirea neaşteptată, se traseră înapoi, lângă foc, să se sfătuiască. Credeau de bună seamă că-i înşelase olahul şi că în mânăstire se va fi aflând gloată multă.

Dincolo, peste apă, ascunşi în pădure, rămăsese parte din prădalnici, păzind caii, cu gând să dibuiască până în sat, unde vor face plean. Ştiau că era satul înconjurat cu şanţ, dar ce putea un şanţ împotriva lor.

Acum, că le amuţiseră pe veci vreo zece din cei mai buni şi alături se chinuiau în dureri grozave, gata să moară, cei cu mâinile scurtate, mai îndârjită era căpetenia lor. Porunci să se taie copaci, să facă fără zăbavă turn umblător, mai înalt ca palanul cetăţii şi să-l împingă pe suluri cât de aproape. De sus, vor săgeta înăuntru. Blestema şi suduia starostele prădalnicilor, ca turbat de mânie.

Îndată începură să taie copacii, să facă bârne mari, să le încheie, să înalţe turnul.

Se făcu iar zi. Soarele sta însă ascuns dinapoia norului şi peste apă, peste Ostrov, se răspândise o ceaţă de toamnă. Începuse şi un vânt aspru, se scuturau ultimele frunze. Alesese căpetenia păgânilor, ca să-l doboare, un stejar falnic, îndeajuns de gros să-l despice drept. Izbeau cumanii cu securile în trunchi mai sus de rădăcină, să le fie mai uşor, să nu se aplece, că ei de fel nu erau tăietori de lemne. Nu le ştiau rostul şi nici taina. Dădeau doi odată, când unul, când altul; izbeau grăbiţi, dar mai era mult până să-l răstoarne. Suna dinăuntru inima lemnului ca din cobuz. Fără încetare izbeau, de răsuna Ostrovul ca de toacă, o toacă de moarte. Azvârli un cuman laţul de frânghie, să prindă ramura cea mai groasă, să-l poată trage într-o parte.

În cer se adunaseră nori grei şi, cu toate că era nămiezul zilei, întunecase ca după asfinţit. Zburau frunzele ca fluturi galbeni, roşii, fluturi nebuni. Cumanilor li se păru că întunecarea firii era semn. Toate păreau că le stau împotrivă. Lucrau fără încredere, dar căpetenia mânioasă, arătându-le morţii şi pe cei ce se zvârcoleau de durere, mai cu dinadinsul îi îmboldea să-şi iuţească treaba.

În cuprinsul mânăstirii, stareţul Antiohie, singur, slujea în biserică. Aprinsese toate candelele, toate lumânările, ca de slujba învierii. Smerit, se închina cuviosul la chipul Maicii Domnului, îi cerea îndurare pentru lăcaşul care se afla sub ocrotirea ei. N-avea nădejdea-n isprava mâinilor omeneşti, prea puţine şi neputincioase. Numai mila Celui de Sus i-ar putea izbăvi.

Monahii îngrijoraţi stăteau de pază la metereze. Radu şi Costea, în pridvorul turnului, cu ochi ageri, privegheau la cele ce făceau duşmanii, la uneltirile lor. Neaga, pe lângă ceaunul cu apă clocotită, pusese de fiertură şi pentru monahi.

Cumanii izbeau fără contenire să doboare copacul. Se stârni vânt mai tare, trosnea lemnul de suflarea lui; un fulger brăzdă cerul. Copacul, deşi nu era tăiat la jumătate, se cutremură, se aplecă şi pe neaşteptate se prăbuşi. Dp-abia avu timp căpetenia să sară într-o parte. Oamenii încremeniră cu feţele încruntate şi deodată holbară ochii îngroziţi. Din mijlocul trunchiului răsărise un chip de femeie, chipul Maicii Domnului, ţinând pruncul în braţe. Un trăsnet căzu dincolo de apă în apropierea cailor şi îi lumină faţa. Se cutremură pământul. În baltă se porniră valuri de părea că fierb apele. Înspăimântaţi, cumanii cătau să se ascundă, să nu mai vadă arătarea cea ieşită din miezul copacului, tocmai peste tăietură. Dincolo de apă, caii, rupând legăturile, scăpară prin pădure, răzleţindu-se. Paznicii fugeau care încotro să-i prindă.

Căpetenia, copleşită de atâtea semne, se hotărî să părăsească Ostrovul. Porunci ca răniţii să fie înjunghiaţi, să li se curme suferinţele. Îi puseră într-o ciobacă, pe care o răsturnară la furcitura apelor. Înghiţea balta trupuri multe. Nemaiîndrăznind să privească înapoi, la chipul ieşit din scorbură, făcură calea întoarsă.

Cădeau trăsnetele, se zdruncina pământul, se cutremura văzduhul.

În Ostrov, în afara palanului mânăstirii, singur stăpânea chipul Maicii Domnului, chipul cel de piatră.

Cu toate că vintrele cerului vărsau potop de apă, ieşiră călugării cu stareţul în cap, să aducă chipul Maicii Domnului cel cu minunea, la loc, de cinste. Toţi i se închinară, măcar că era „chip cioplit”. Numai Antiohie, ca să nu calce legea, hotărî în mintea lui să-l zugrăvească.

Cumanii, înainte de fugă, ca să se răzbune şi să se despăgubească, se îndreptară spre sat. Deteră foc la câteva colibe mărginaşe, schingiuiră doi bătrâni, siluiră câteva femei, dar nu le fu dat să facă mare ispravă. Nici acolo nu izbutiră: ceata luptătorilor, adunată anume, veni pe neaşteptate şi îi puse pe fugă, izbindu-i cu securile, săgetându-i, împungându-i cu furcile. Căci, ca unul mai înţelept, Marin Hârtop, tălmăcind sunetul buciumului, adunase oameni din Grui şi din Satul Nou, într-o margine de pădure. Aşa-l zdrobise pe duşman. Însăşi căpetenia poghiazului căzu în mâinile lor. Prea puţini izbutiră să scape cu fuga. Pe cei prinşi, îi judecă Marin Hârtop şi puse să-i lege pe toţi şi îi aruncă de vii în apă, să fie partea peştilor, a bălţii.