XX.Făurarul

Se împlinise sorocul să fie ales alt cneaz. Destoinic fusese Toma Capră, cu prisosinţă îşi făcuse îndatorirea, dar acum era bucuros să scape de apăsarea grijilor. Adesea avusese de înfrânt cerbicia oamenilor cu mintea scurtă, ce nu-şi aduceau de bunăvoie dabilele către stăpânire. De când cu tătarii, trecuse satul sub oblăduire domnească, dar unii, neavând prilej să-i simtă puterea, prea îndepărtată, îşi închipuiau că nu mai aveau nevoie de ascultare. Moşnenii, măcar de aveau ocinile câştigate din curătura pădurii, fiecare după puterea lui, tot pe loc domnesc îşi aveau pământul. Codrul fusese al mânăstirii şi acum era al Voievodului. Schimbaseră doar stăpânul. Şi vlahii, cei veniţi o dată cu crijacii, îşi schimbară numele, zicându-şi acum români, după pilda bătrânilor din Gruiu, spre deosebire de numele de vlahi, ce li-l dădeau străinii din părţile de dincolo de Dunăre.

Mult se muncise Toma Capră cu strângerea dabilelor. Fără folos ameninţa cu urgie cerească, le amintea de pojarul tătarilor. Se încerca să-i desluşească cum numai ajutorul domnesc, oastea Voievodului (de la Argeş), i-ar putea adăposti de primejdiile cele mari. Când nu putea să învingă împotrivirea lor, îl chema pe Costea, ca fiind unul mai dibaci la vorbă care ştia să-i înduplece, izbutind să adune găleţile şi datul ce se cuvenea domniei. Se codeau oamenii, că uitaseră de nevoie şi de urgie.

Scutit de dăjdii era cneazul, fiind mai-marele satului, şi Costea, ca unul ce-şi va primejdui viaţa când va fi să plece la bătălie. La amândoi le dădeau oamenii măsură de ovăz pentru cal şi plocoane la sărbători, după cum îl lăsa pe fiecare inima.

De când cu vorba alegerii unui nou cneaz, râvneau mulţi să ajungă mai mare peste sat. Jinduia şi Neacşu la această cinstire, ca unul ce se credea fiul lui Marin Hârtop, dar gurile rele ziceau că-l făcuse mumă-sa cu tatăl lui Picu.

Neacşu, prin iscusinţa lui scăpase de robie tătărască şi, ajungând ginerele lui Tortabă moşneagul, se credea om de frunte, în stare să cârmuiască soarta altora. Măcar de adusese nevastă în casă, tânără şi frumoasă, el tot după muierile altora alerga: din fire era preacurvar şi din această pricină nu-l iubeau oamenii. Numai amintirea lui tătâne-său, mort ca un viteaz, îndupleca inimile unora să-i ţie parte.

Lumea nu-şi găsea astâmpăr, umbla forfota. Se certau bărbaţii, cleveteau femeile. Unii gândeau să-l aleagă jude pe Târcă, fiind vrednic şi om cu stare; alţii erau de părere să rămână Capră, că se dovedise înţelept şi bun la suflet. Câţiva, rubedeniile, îl voiau pe Neacşu, cu gând ca prin mâna lui să ducă ei treburile satului.

În primăvara acelui an se întâmplă să vină om străin, de peste Dunăre, un meşter făurar. Se aşezase la marginea dinspre pădure a satului şi, după ce îşi înălţase coliba, se apucase de lucru. Făcea scule de tot felul. Era dibaci la foc şi ciocan şi din mâna lui ieşea criţă în fel şi chip. Se răspândise vestea în satele vecine, până la Ţigănie, în sus spre Târgşor şi la Gruiu, pe Ialomiţa, de venea fieşcare cu câte o bucată de fier să-i tocmească sculă dintr-un darab ce nu-l mai putea folosi, vreun coif spart, sau bardă frântă. El le prefăcea în ce nu gândeşti, în securi, mândre şi tăioase sau în lacăt greu, de ferecat hambare, de se mirau oamenii. Zicea că-l cheamă Brăducea.

Şi Neacşu tot la făurar se gândea. Îi rămăsese de la tatăl său un baltag şi vreo două securi sparte şi gândi Neacşu că, după pilda lui Costea, rău nu i-ar sta să-şi atârne paloş la cingătoare, îi va fi de folos să se aleagă cneaz. Într-aceea se duse cu criţă la meşterul Brăducea, poruncindu-i să-i facă spadă lungă. Atunci o văzu pe Teodora, soţia făurarului, femeie peste măsură de ghizdavă, cu părul roşcat, de credeai că-i para focului şi de vâlvătaia lui i se aprinse inima lui Neacşu.

Pe când Brăducea, meşterul, cu ajutorul lui Săiban făurea scule, pe de lături stăteau oamenii să-i privească. Şi Neacşu se nimerea să fie tot pe-acolo, dar nu cerceta la făurar cum răsucea fierul, ci muieratic cum era din fire, măcar că avea femeia lui, numai la Teodora se uita, iar meşterul, deşi nu privea în lături, le vedea pe toate şi dintr-aceea bătea mai cu înţeles pe nicovală. Alături, despuiat până la brâu, Săiban mânuia barosul. Când obosea, răsufla adânc, se oprea cu picioarele depărtate, îşi trecea braţul înnegrit peste frunte să-şi şteargă stropii ce-i curgeau în ochi. Stupind în palmă, apuca iar barosul, îi ridica să-l repeadă de sus pe fierul înroşit. Uneori îi părea lui Neacşu că-l îndreaptă împotriva lui şi fără de vrere sărea într-o parte. Râdeau oamenii, râdea Teodora.

Meşterul ţinea bucata înroşită cu cleştele şi bătea cu putere să întindă fierul. Cădea barosul cutremurând pământul şi până să-l ridice şi să izbească iar, suna ciocanul de trei ori limpede, să-i măsoare timpul. După voia mâinii se sucea criţă când într-o parte, când într-alta şi alături ciocanul, săltând, ţinea hangul pe nicovală. Îndată ce nu mai suna chemarea ciocanului, se oprea barosul şi Brăducea băga fierul în jar. Săiban apuca foiul prins în pământ, îi trăgea gura, desfăcându-i baierile şi repede turtea burduful să sufle, să iuţească focul. Şi tot bătând şi tot suflând, ieşea scula gata făurită.

Povestea acel Brăducea, că se oprise aci în Turbaţi din întâmplare, el mergând la Argeş, la Curtea Voievodului, unde voia să dovedească meşteşugul lui. Acolo va să facă scule mai alese decât cele plugăreşti. Totuşi, într-o vară se făcuse om de sat, repede aflase rostul la toate. Era înalt, lat în spate, şi întunecat la chip. Socoteau unii, poate în glumă, că va fi semănând cu fratele lui Costea, Radu, cel fugit cu măscăricii, dar rana albă ce-i brăzda faţa din frunte peste ochi şi peste nas, îi schimbase înfăţişarea şi, chiar de ar fi fost fiul lui Voicu, nimeni nu l-ar fi putut cunoaşte. De rostit, din gură nu obişnuia, fiind tăcut din fire. Mai multe vorbea ciocanul decât limbă lui.

Altcum nici femeia nu ştia limba ţării şi se înţelegeau cu vorbă grecească, din cea a romeilor. Brăducea răspundea când era întrebat, că o dobândise prin părţile Bizanţului, dar repede schimba vorba.

Dacă el avea chip însemnat, muierea cu părul roşu era ciudată. Pe nimic nu punea mâna, până n-o îmboldea făurarul. Purta haine scumpe şi chiar de erau învechite şi zdrenţăroase se mândrea cu ele. Erau din cele ce obişnuiesc în părţile împărăţiei cu izvoade cusute în fir, dulame şi rochii lucrate în aur şi mătase cum n-au mai pomenit cnejii, necum moşnenii. Teodora povestea cui sta s-o asculte – şi în sat femei dornice să clevetească erau destule – că era de neam mare, că fugise de la părinţi de dragul lui Brăducea. Mai spunea şi altele, pe care, fiindu-i limba mai mult străină, nu le înţelegea lumea. De o auzea făurarul, se mânia grozav, suduia şi o gonea cu gârbaciul. Ea, de necaz, îl ameninţa că va mărturisi toate cele, dar în iuţeala vorbii, o sucea pe limba ei şi nimeni nu mai pricepea. Doar câte unii ghiceau că ar fi fost faptă cruntă de omor. Apoi femeia se căia şi întorcea vorba.

Stăteau oamenii la sfat în bătătura făurarului, cumpănind socotelile pentru alegerea cneazului. O clipă se opreau să privească cum sar scânteile de pe nicovală.

Brăducea le auzea pe toate, le însemna pe răbojul minţii şi mâna meşterului lucra mai departe; numai când bătea fierul pentru Neacşu îi era în silă, făcea lucru de mântuială. Poate socotea că spada o va folosi un braţ nevolnic şi dintr-aceea poate nu călise miezul fierului să-i dea tărie, de rămăsese scula doar să aibă chip de paloş, să-i fie de fudulie. Nici fierul nu era de soi, fiind ars în inima lui. Neacşu n-avea grabă: se amăgea cu făgăduielile pe care le desluşea în ochii Teodorei.

Când paloşul fu gata, se mândrea Neacşu, de nu-l mai încăpeau locul şi, oriunde se ducea, chiar de ar fi fost la săpat cu hârleţul sau la tăiatul lemnului în pădure, se arăta tot cu el atârnat la cingătoare. Din neobişnuinţă, se împiedica piciorul în fier, de i se întâmpla să cadă. Prin sat, ca vulpea la coteţe, da târcoale pe la casele mocanilor când afla vreo femeie singură. Pesemne, de atâta lungime de fier, uşor se lua la ceartă cu oamenii, scoţându-şi paloşul pentru toate nimicurile, ameninţând mai mult spre a se grozăvi. Mulţi prinseseră ciudă şi bucuroşi l-ar fi ciomăgit, de n-ar fi fost rubedeniile lui să-l apere.

La vreme de ploaie, sub aplecătoarea fierarului se adunau oamenii şi stăteau vorbind de toate cele, cu ochii aţintiţi în spuză. Fiecare aducea câte o bucată de criţă, numai bună de lepădat, în dorinţa să-i făurească Brăducea ceva din nou. Nu sfârşea făurarul cu o treabă, că începea alta, dar el lua aminte la vorbele lor.

O dată cu ploile, începură să coboare mocanii spre păşunile de iarnă. Înainte de a porni cu turmele mai departe, cei din Turbaţi rămâneau o vreme în sat, să-şi vadă neamurile. Alegerea era nevoie să se facă până la plecarea lor. Întru aceasta, Toma Capră hotărî să se ţină adunare în prima zi după Sf. Dumitru.

Mai erau trei zile până atunci. Mai des se dondăneau oamenii cu vorbe. Fiecare voia să îndemne pe altul, să-l ademenească de partea lui.

— Hei, bade Cârpătoru, însorită să-ţi fie ziua!

— Eşti şugubăţ, mânzule: nu vezi că plouă? Spune, nu te-ai mai lăsat de părerea cu badea Târcă?

— De-ar ajunge după dorinţa ta, Neacşu să fie cneaz, urât te-ai căi. De când cu spada lui, caută pricină la toţi.

— De-ar fi trăit Marin, tătâne-su, l-ar fi făcut cneaz şi fără voia oamenilor. El fusese ales în atâtea rânduri. Avea cnejia pe viaţă, putea s-o lase moştenire.

— Moştenire? De-ar fi trăit, tocmai el s-ar fi împotrivit. Ce-ţi dai cu părere tu, bade Răstoacă?

— Neacşu nu-i seamănă; toată destoinicia numai la femei. Şi ţie, Cârpătorule, nu-ţi pare că de la o vreme se ţine după muierea ta?

— N-are decât! Slută cum e, nu-mi vine a crede. Mai curând după Stanca, sau după vecina dinspre pădure.

— De Teodora zici?

— Chiar, fârtate. Dar straşnic plouă!

Ajunşi toţi trei la adăpost, în coliba meşterului făurar, găsiră pe câţiva care se uscau la foc şi urmară vorba mai departe despre cei volnici să fie cneji.

— Ce te-a apucat, Brăducea, să-i faci lu' Neacşu sculă de omor? Dacă se întâmplă din greşeală să făptuiască?

— N-ai grijă, în mâna lui scula nu-i primejdioasă. Criţa pe care mi-a dat-o nu era de făurit paloş şi fierul nu s-a făcut oţel, măcar de-a trecut prin foc. E fier moale, sculă fără vlagă, chiar de-ar fi în mâini mai destoinice.

— Îl poartă la cingătoare, să semene cu de-alde Costea.

— Cu deosebire că el o ştie folosi împotriva cui se cuvine.

— Dar ce e cu acest Costea? Zise Brăducea. Nu vă pot desluşi gândul. După lauda ce i-o daţi, pare să fie un viteaz, care a luptat cu paloşul împotriva tătarilor, care stăpâneşte caii, precum niciunul dintre voi şi a făcut fel de fel de isprăvi. Dacă ar fi să dau crezare la câte le povestiţi.

— Ba, aşa e!

— Nu e decât adevăr.

— Atunci e însemnat în frunte. Când aveţi o pricină mai grea, îl chemaţi, îi cere ajutor însuşi Toma Capră, şi azi când e vorbă să alegeţi cneaz, vă gândiţi la unul ca alde Neacşu şi staţi să-i cumpăniţi faptele.

Nu-şi aduceau oamenii aminte să fi glăsuit Brăducea vorbă atât de lungă.

Se făcu tăcere. Stăteau gură-cască. Nu se dumireau cum de nu le trecuse prin minte lucru atât de firesc.

— Aşa e, se auziră câteva glasuri.

— Are dreptate!

— Da, tot el pe vremea secetei ne-a scutit de răzmeriţa robilor tătăreşti; singur a izbutit să-i pună în obezi. Le-a luat obiceiul furtişagului şi ne-a scăpat de mare pagubă.

— Dar gândiţi-vă numai la lupii din această iarnă, când nu pridideam să scăpăm oile de colţii fiarelor; haita ne-ar fi luat şi copiii din ogradă. Tot el le-a dat de hac.

— Noi, cu gândul la Toma şi Tortabă şi la netotul cel de Neacşu, uitam de cel mai vrednic. Când cu sărăcia, după secetă am trimis la domnie jalbă de iertarea dăjdiei; tot el a ticluit cartea cea cu slovă.

— V-aţi obişnuit să vă sară într-ajutor, la o nevoie alergaţi la el, iar acum, când e să-i daţi cinstirea cuvenită, l-aţi uitat.

— Ai nimerit-o, Brăducea, chiar azi am fost peste apă să-l văd. L-am întrebat pe cine să alegem cneaz, şi uitător de sine, mi-a vorbit de Toma, ca unul cu mintea întreagă.

— Neacşu s-ar fi cerut pe el însuşi.

— Duminecă, fraţilor, ne adunăm pe bătătura cneazului şi acolo vom face strigarea cum ne va cere inima. Vii şi tu, Brăducea?

— Eu? Altă treabă n-am? Azi aici, mâine-s departe, ce-mi pasă mie de cneazul vostru.

În dumineca sorocită, era cer luminos, măcar că după ploaia din ajun se mai târau ceţuri peste apă. Soarele cu blândeţe încălzea pământul. Din capătul uliţii veneau săteni şi se opreau în dreptul ulucilor lui Toma Capră, câte trei, câte patru, grămădindu-se. Cei vârstnici grăiau în şoaptă, iar flăcăii în gura mare. Numai cât se adunară mai mulţi şi intrară în ogradă. Printre cei dintâi se înfipse Neacşu al lui Hârtop. Încredinţat era ca până la amiază are să ajungă mai mare peste sat. Deşi nu s-ar fi încumetat să încalece pe un armăsar de bătălie, din fire simţindu-se mai bine pe spinarea lată şi domoală a măgarului, pusese pinteni la o zgarbură să zăngăne când izbea paloşul ce-i atârna într-o parte. Îmbrăcase bunda scurtă, cusută cu lânică roşie, ce o avea de la tătâne-su şi pe cap pusese cuşmă din oaie albă, miţoasă, să se deosebească de ceilalţi, ca unul ce va ajunge cneaz.

Aşteptau oamenii în bătătură. Toma Capră, cu baltagul în mână, semn al cnejiei, ieşi în foişorul de peste beci şi de acolo vorbi oamenilor.

— Domnul Cel de Sus să vă dea zi rodnică şi bună.

— Buuunăăă! Răspunseră oamenii.

— El să vă ajute şi să vă lămurească minţile. Cumpăniţi cum va fi mai bine şi alegeţi un nou cneaz. Cât despre mine, să nu vă mai gândiţi; am desăvârşit ce mi-a fost dat după puteri şi cât m-a tăiat capul. Mi-e dorinţa să vină altul la rând, să mai pot vedea de treburile mele, nu numai de nevoile altora. Moş Cârstea. Tu ca cel mai bătrân dintre noi toţi, moşnean care ai apucat alte vremuri, dinaintea venirii noastre, a olahilor. Tu care ştii datinile, rosteşte numele celor care sunt volnici şi totodată vrednic să fie aleşi.

— Ai dreptate, Toma, am apucat alte vremuri şi mai bune şi mai rele. Mi-aduc aminte de pe când eram flăcău. Ba chiar dinainte, fiind copilandru, a trecut pe la noi, Caloianul cu vlahii lui din Haem, să se adăpostească de pizma împăratului, aci în Vlăsia. Mai târziu am fost cu oastea cumanilor tocmai în preajma Dârstorului, să luptăm cu craiul romeilor, pe care cu ruşine l-am izgonit. Am apucat de am văzut când a bântuit boala cea grea, ce-i zice, vărsatul negru. Şi apoi. Dacă v-aş povesti pe toate câte le-am văzut cu ochii mei. Dar nu e vreme astăzi. Zicea cneazul Toma să-i strig pe nume pe cei bucuroşi să ajungă cneji. La toţi le-ar plăcea, dar vrednici nu-s decât puţini. Să se ştie. În capul tuturor îl numesc pe Toma Capră, ca unul ce a dovedit înţelepciune şi dreptate în trebile satului. Numai poate de i s-a urât şi n-ar mai vrea să-şi bată capul.

— Mi s-a urât, Moş Cârstea. Nu mai dovedesc cu atâtea scornituri între voi, cu atâta cicală. Dar zi mai departe

— Apoi fireşte, Neacşu are întâietate ca unul ce este feciorul lui Marin Hârtop, de prea cinstită amintire. Dumnezeu să-l ierte. Apoi la rând vine Badea Târcă, şi el este moşnean din părţile acestea, om cu stare şi priceput la multe. Poate îl veţi găsi prea bătrân, că e aproape de-o seamă cu mine. Altul nu văd, dornici vor fi mulţi.

— Nimeni altu'?

Din mulţime se auzi glasul lui Grigore:

— Dar pe Costea l-ai uitat?

— Da. Pe Costea, pe Costea, adăugară alţii.

— Nu e vorbă! Vrednic om, dar mie unul nu mi-a zis că ar dori să fie cneaz. Şi am părerea că, nefiind din sat, ci din ostrovul mânăstirii, nu e potrivit să-l alegem.

— Ostrovul, de când nu mai e mânăstire, îl stăpâneşte numai el. E de ai noştri, zise dulgherul.

— Ostrovul e departe şi n-ar putea fi la tot ceasul printre noi. Apoi, e bălai. Parc-ar fi străin.

— Cum vine vorba? Străin. După ce a făcut toate ce le-a făcut cu tătarii, cu ţiganii, cu lupii, cu lăcustele.

— Ce e drept, vrednic om.

— Ştie a desluşi buchiile cărţii, zise Moş Dincă.

— Asta n-ar fi nimic, dar mânuieşte paloşul ca niciunul. Când l-au văzut tătarii, le părea că Sânt' Dumitru le-a ieşit în cale.

— Cum rămâne cu Neacşu? Întrebă Tortabă, ca unul care era socrul lui, măcar că n-avea să se fălească de aşa ginere.

— Să ne fie cneaz, ziseră câţiva; şi el poartă paloş.

— Nu e vrednic. Are paloş, dar nu ştie a-l folosi.

— De-l alegeţi, va să vă fure muierile. Şi aşa de-ajuns aleargă după ele.

— Tacă-ţi gura, Ioane, că nu ţi-o fi furat-o pe a ta.

— Tocmai de aia, nătărăule, că a mea nu e slută ca a ta.

— Nătărău eşti tu. Lua-te-ar dracu în furca lui!

— Când ţi-oi da una.

— Hai, hai, nu vă luaţi.

— Iată, vine Costea! Strigă Toma Capră zărindu-l pe uliţă. Vrea să zică, Moş Cârstea, nesocotindu-mă pe mine şi dacă luăm de bună dorinţa oamenilor, trei sunt, din care să alegeţi cneaz. Cei ce-l vor pe Neacşu, să se rânduiască colea, la stânga, lângă grajd; cei cu Badea Târcă, la mijloc, în fund lângă piatra cea mare, că e loc de cinste; iar cei ce îl vor pe Costea să se adune sub nuc. Apoi vom face numărătoarea. S-a înţeles? Şi unde or fi mai mulţi.

— Priceput!

— Ştim!

— Bine ai venit, Costea!

— Domnul să fie cu voi! Bine te-am găsit, Bade Toma!

— Treci sub nuc.

Fiecare vorbea. Unii, ca la petrecere, râdeau, alţii, încruntaţi, stăteau gata să se încaiere.

— Haideţi, mă!

— Venit-aţi cu toţii?

— Toţi!

— Care o lipsi, paguba lui!

— Dar unde e Brăducea, făurarul?

— A zis că n-o să vină.

Se fărâmiţă adunarea. Încercară câţiva să îndemne pe ultimii veniţi de partea lor. Se strigau pe nume, după porecle, se ademeneau din vorbă cu făgăduieli măreţe, ba chiar, pe câte unul mai slab de înger, îl apucau de mână să-l ducă unde nu-i era voia. Cei mai iuţi din fire, se aprindeau, suduiau; vreo trei-patru, apucaseră să se îmbrâncească. Se făcu larmă grozavă. Măcar că era oprit să vie careva cu ciomag, mai ieşea câte un vârf de băţ pe sub zeghe. Socoti Toma din foişor că de astă dată nu se va sfârşi treaba fără încăierare, fără de capete sângerate, prea clocoteau patimile.

În faţa gârliciului, sub foişor, se adunară prietenii cneazului; printre ei se afla şi Costea. Venise cu câţiva să-şi arate părerea de rău că vechiul cneaz nu se învoise să mai fie ales. În fundul curţii, la Târcă, lângă pietroiul cel mare se adunară vreo patru-cinci, iar în dreptul grajdului, la Neacşu, să tot fi fost vreo doisprezece, numărându-l şi pe el, care striga cât îl ţinea gura să adune oamenii, făgăduindu-le cât în lună, cât în soare. Lângă nuc se strânsese puzderie. Moşnenii şi rumânii se înghesuiau de nu mai încăpeau sub umbra lui. Toma socoti că nu mai era nevoie de numărătoare şi de sus, mulţumit, mângâindu-şi barba, strigă:

— Ales cneaz este Costea.

— Trăiască Costea!

— Trăiască! Strigară toţi şi cei ai lui Târcă şi cei ai lui Toma şi chiar câţiva de ai lui Neacşu. Toţi merseră în întâmpinarea lui, cu semne de bucurie.

Supărat că nu i s-a împlinit visul, îmbujorat la faţă, suduind, Neacşu se da de ceasul morţii. I se luase ceea ce socotea că este dreptul lui. Râdeau oamenii, să-i facă în necaz. Peste măsură de mânios, pusese mâna pe paloş şi, avântându-se înspre mijlocul bătăturii, către Costea, strigă:

— Gălbejitură spurcată, fecior de lele! Tocmai tu să fii cneaz peste noi? Nicicând n-oi vedea una ca asta! Vin să te tai!

Apucă paloşul cu două mâini şi-l ridică sus ca pe o secure. Mai sprinten decât şi-ar fi putut închipui, Costea sări de o parte şi lovitura căzu în gol şi se înfipse în pământ. Neacşu blestemă, dar până să ridice scula, Costea îşi repezi paloşul, dar nu împotriva omului, ci împotriva fierului. Îl izbi mai jos de strajă, îl reteză scurt, de rămase Neacşu doar cu un crâmpei de paloş. Iubitul femeilor, trezit în mânie, se făcu galben la faţă. Îşi dete seama că-i venise ceasul morţii. Sta privind nedumerit, când la bucata cea de jos, când la cioata ce-i rămăsese în mână.

— Neacşule, n-am să te nimicesc, dar drept e să-ţi tai urechea. Să fii însemnat.

Şi dintr-o sucitură uşoară a paloşului îi crestă puţin urechea stângă, aşa cum se crestează oile sau porcii ca să se cunoască din turmă.

— Taie-l, taie-l, strigă Grigore.

— Costea, trăiască Costea, trăiască cneazul, urlă mulţimea.

Şi câţiva apucându-l, îl purtară pe sus, peste umeri, strigând de bucurie.

Împotriva obiceiului, de astă dată nu fusese nici moarte, nici capete sparte, doar câteva picături de sânge curgeau din urechea lui Neacşu. Afară de el, toţi erau bucuroşi, chiar Tortabă, socrul lui Neacşu, se înveselise în sufletul lui.

În mijlocul ogrăzii, fără rost sta înfipt un crâmpei de spadă.

De pe prispă, Toma privea, zâmbind cu mulţumire.

*

* *

Către seară, Neacşu, legat la cap, se duse să ceară socoteală celui ce-i făurise paloşul. Când ajunse la căsuţa din marginea satului, nu găsi pe nimeni. Coliba era părăsită. Neacşu se aşeză pe o cioată şi începu să plângă de necaz. Poate şi din părere de rău pentru plecarea Teodorei.

În astă-noapte, Costea rămase în sat, la serbare. Se întinsese masă mare în ogradă la badea Toma. Veselia era desăvârşită.

În ostrov, Maria, aflând prin vestitor că soţul ei fusese ales cneaz, începu să plângă, dar nu de bucurie, ci de jale. Măcar că i se făcuse mare cinste, părea că din acea clipă se sfârşise cu fericirea. Costea nu va mai fi numai al ei, va fi al satului, va fi al tuturor.