XXI.Neaga

După arşiţa zilei, se lăsase răcoare. O adiere venită dinspre apă, dinspre smârcuri, scornea duhniri de putregai, îmbinate cu miros de flori de izmă. Liniştea părea desăvârşită. Amuţise ciripitul păsărilor; dar câte o jivină foşnea prin tufiş, câte un şarpe îşi freca solzii de ierburile uscate. Printre copaci arar se auzea fâlfăitul molcom a unei bufniţe ce sălta din ram în ram.

Nu răsărise luna. Din cer picau stele, alunecau prin văzduh. Izvorau din întuneric, stăteau o clipă nemişcate şi avântându-se, cădeau ispitite de vraja pământului, pierind înainte să ajungă, lăsând în urmă o dâră de foc. Mai adâncă se făcea noaptea, dar îndată altele ţâşneau din întuneric. Îngemănate, se repezeau, luminau tăria, se stingeau şi pentru ochii orbiţi, crugul cerului rămânea şi mai întunecat.

Pe şleaul codrului se târa o bătrână. Mergea privind la ploaia de stele – la nălucirea lor. Ştia că atunci când o stea pică de sus, din cer, un suflet se stinge, un om moare pe pământ. Gânduri chinuitoare o purtau acasă la cei ce vor mai fi trăind, la feciorii ei, la Radu, la Caplea şi la Costea, cel mai drag. Se perindau amintiri, se aprindeau ca stelele din cer. Răscolită de închipuiri, începu o rugă mută. Rostea în gând: „Facă Domnul Atotputernicul, facă să ajung, să-i găsesc în viaţă, să-i îmbrăţişez măcar o dată. Şi dacă va fi voia Domnului, apoi să mor.” Altcum viaţa nu-i mai era de folos. Luptase din răsputeri împotriva morţii, trăise numai să ajungă, să-i poată îmbrăţişa. Voise să mai trăiască încă o zi, să mai trăiască încă alta. Până să ajungă la capătul drumului. Şoptea încetişor: „Îndură-te, Doamne Isuse, ai milă, îngăduie să răscumpăr viaţa lor cu preţul vieţii mele, să-i găsesc pe toţi, mâna Ta, Doamne, să-i fi ocrotit de rele.”

Fiecare pas era un chin. Apăsarea piciorului pe pământ o săgeta până în adâncul mădularelor. Tocise câteva rânduri de opinci şi acum mergea legată la picioare cu coajă de mesteacăn. Tălpile îi sângerau. Ţurloaiele i se învineţiseră de atâtea căzături, cămaşa îi era zdrenţe. Deşi istovită, nu se oprea, mergea mereu. De ar fi stat locului n-ar mai fi putut să se scoale. I s-ar fi înţepenit picioarele. Mergea mereu, se ştia aproape; ar fi voit să fugă, dar nu avea puteri, nu avea decât teamă, teamă să n-ajungă, să nu mai afle pe ai ei, să nu-l găsească pe Costea. Să nu mai găsească mormântul crijacului, al lui Simon, să se mai roage o dată pe lespedea cu slove săpate.

Mergea, măcar că era noapte; cunoştea codrul, stejarii care în tinereţe îi şoptiseră cântecul lor, uneori mânia, alteori durerea.

Nu purta desagă, în fiecare mână ţinea câte un toiag, să-şi rezeme trupul, să uşureze apăsarea piciorului. Pe faţa zbârcită, uscată de vânturi, numai ochii negri se aprindeau luminoşi. Aveau scânteieri ciudate când privea la câte o stea căzătoare. Stelele cerului, vieţile oamenilor. Şi ele picau de sus, picau mereu.

Calea fusese lungă, nesfârşită. Răbdase foame, răbdase durere, numai să ajungă. O duceau gândurile înapoi. Acum că se ştia aproape, îşi amintea iureşul tătarilor pe caii lor sălbateci, trecând peste gheaţă până în Ostrov; nimic nu li se împotrivise. Apoi măcelul, capul cuviosului Antiohie purtat în ţepuşă în lumina flăcărilor care mistuiau biserica. Ea încercase să se ascundă în livadă; o găsiseră, o prinseseră şi, legată, izbită, împinsă în turma robilor, mânată dinapoi, mersese zile şi iar zile. Îşi amintea biciul, frigul şi foamea. Mâncarea, doar câte o fărâmă de mălai de mei zvârlită de departe de câte un călăreţ, asupra căreia se năpusteau înfometaţi, iar tătarul îi împingea cu lovituri de le zdrobea spinările. Hoarda trecuse munţi, trecuse ape şi în urmă ajunsese la Cetatea Budei, înconjurată cu palanuri mari de lemn. Tătarii făcuseră mare măcel. Acolo îndurase multe. Dar Domnul nu se miluise s-o cheme la EL. La plecarea tătarilor înapoi spre răsărit, rămăsese în robie ungurească. De atunci trecuseră ani. Prea bătrână să mai aibă preţuire, stăpânii o izgoniseră. Cuprinsă de noi nădejdi, luase calea întoarcerii. Erau zece ani de când pârjoliseră tătarii coliba din ostrovul bălţii. Zece ani! Uneori îi părea că fusese abia ieri! Nu ştia drumul, dar se lăsase mânată de o călăuză lăuntrică, ce-i arăta calea – poate numai ocrotirea Maicii Domnului, Maica Îndurătoare. Trecuse prin cetăţi pline de norod, se oprise în sate, se ascunsese prin locuri pustii. Străbătuse păduri de cetini, pe ale căror frunze uscate îi luneca piciorul. Luntrile o purtaseră peste ape şi pierduse calea pe întinsul câmpiei, rătăcise prin codri, urcase munţi, coborâse văi, cerşise în preajma caselor şi mânată de biciuirea dorului, străbătuse întinsul pământului. Mergea. Mergea şi acum. Mergea mereu.

Stelele nu mai picau. O dâră albă se întindea spre răsărit. Ciocârlia se avânta spre cer. Desluşi un zgomot ce-i păru bine cunoscut, îi veni să se oprească, să-l asculte. Era orăcăitul broaştelor, cântecul lacului. Îl auzise zile şi nopţi, timp de o viaţă întreagă. Broaştele bălţii îi cântau de bun sosit. Copacii prieteni aşterneau covor de frunze, să-i scutească piciorul. Îşi uită durerea, iuţi pasul. Pădurea se lumina, se răreau ghindarii. Câte unul, singuratic, îşi întindea ramurile noduroase până peste baltă. Apa sclipea printre trestii. O apă lată, cu valuri mărunte, unduind la suflarea vântului dimineţii. Ostrovul era dincolo, mai departe, nu ieşise chiar în dreptul lui. În lumina zorilor căută să desluşească mânăstirea, dar nu o văzu. Îşi aminti că flăcările mistuiseră totul.

Şi gândul îi fugi repede la lespedea de pe mormântul lui Simon. Scăpat-a piatra neatinsă de urgie? Şi Costea. Mai vedea-va pe Costea? Vru să păşească înainte, dar apa o împiedica. Acum, în ultima clipă, nu-şi va putea împlini dorinţa. Apă duşmană i se punea stavilă ei şi nu se împotrivise tătarilor, li se făcuse punte de gheaţă. Apă haină! Ea desăvârşise moartea lui Simon. Tot nemiloasa baltă înghiţise pe Voicu, înghiţise pe Snagu! Nesătula baltă înghiţea mereu, balta înecaţilor, peste care pluteau nuferii, sufletele ce se ridicau din fund, să mai prindă lumina. Apa acum îi era potrivnică, apa îi oprise mersul. „Fie-ţi milă, apă, îndură-te!”

Neaga se rezemă de un copac. Nu trebuia să se aşeze. Prinse o ramură din cele care înaintau peste baltă. Făcu un pas, mai făcu unul. Răcoarea îi uşură durerea din picioare. Intră până în genunchi. Privea spre ostrov. Îndărătul lui se aprindea cerul, răsărea soarele, nădejdile, lumina. Acolo va fi Costea.

Să fi fost soarele ca la două suliţi când mai multe luntrii se apropiară de Ostrov. Toma Capră aştepta să coboare pe o scândură prinsă în taraci, să nu se nămolească picioarele oaspeţilor. Veneau în urmă şi în alte ciobace, cu lăutari cântând din cimpoaie şi din alăute. Cneazul Costea şi Maria, în straie de sărbătoare, aşteptau cu masă întinsă, să primească peţitorii. Roteau bucătarii peste groapa cu jar un cerb întreg, cu coarnele legate pe spate. Butiile stăteau desfundate, să li se guste vinul.

Trecuseră cinci ani şi mai bine de când rămăsese Sofica vădană, măcar că Lupu nu-i fusese decât ibovnic. Acum se aţineau mai cu dinadinsul bărbaţii. Mulţi ar fi vrut s-o îndrăgească. Trupeşă, frumoasă cum era, putea amăgi cu ochii ei negri pe oricine, numai ea să fi dorit. Se întâmplă să-i fie pe plac Toma. El era om falnic, voinic şi i se potrivea. De mult stăruia să-i fie soaţă şi acum se învoiseră să facă nuntă.

De dimineaţă veniseră, după datină, peţitorii lui Toma s-o ceară pe Sofica. Urma s-o ceară lui Costea, neaflându-se alte rude mai apropiate. El singur putea încuviinţa legiuita cununie. Peţirea şi nunta erau prilej de ospeţe şi în acest an de belşug voiau să folosească împrejurarea. În urmă sosiră şi prietenii ginerelui, flăcăi mai bătrâiori îmbrăcaţi care mai de care mai frumos, în straie mocăneşti, cu şube puse pe umeri numai de fudulie, că doar era luna lui Cuptor.

Starostele peţitorului striga din ciobaca lui, să-i dea fata pentru al său împărat. Şi vorbele îi erau însoţite de cântecele fluierului şi al cimpoiului. Costea de pe mal răspundea scurt că nu se învoieşte, că n-a aflat de vreo fată de împărat; să plece peţitorii în alte părţi ale lumii.

De sus din foişor, Sofica, îmbrăcată cu iia de sărbătoare, cu vâlnic negru rotat, privea bucuroasă la Toma Capră. Deşi era trecut de povârnişul vieţii, Sofica îl avea drag, fiind om chipeş.

Cimpoierii porniră să cânte şi starostele striga cât îl ţinea gura. Dar nici de astă dată Costea nu se învoi. În sfârşit, îndurându-se de jalea peţitorilor, porunci să fie adusă acea fată de împărat pe care o căutau. Veni o ţigancă neagră şi hâdă, o hârcă bătrână, îmbrăcată numai în zdrenţe. Râzând, întrebă Costea dacă pe aceasta o căutau. Chiuind şi ţipând răspunseră flăcăii că se va fi înşelat stăpânul. Şi iar începu cimpoierul a cânta şi peţitorii a striga. Costea, miluindu-se, aduse din casă o altă ţigancă, ceva mai tinerică, dar slută şi răpănoasă. Peţitorii iar strigară că nu pe aceasta o voiau.

În sfârşit, Costea, la a treia strigare, el însuşi, ducându-se în casă, o luă pe Sofica de mână, şi o înfăţişă lui Toma Capră.

— Asta să fie fata de împărat ce căutaţi?

— Asta-i, asta-i, să ne-o dai pentru mândrul nostru crai.

— Să v-o dau, să nu v-o dau?

Peţitorii, dându-se jos din luntri, întinseră ploştile, puseră pe cea mai mare la picioarele lui Costea şi când acesta o ridică, cu strigăte de bucurie închină în cinstea mirelui şi a miresei.

Începu ospăţul. Masa era întinsă la marginea apei, la umbra copacilor, să fie răcoare. Cântau lăutarii, scârţâiau scripcarii, suflau cimpoierii. Costea şi Maria, gazde grijulii, orânduiau toate, împărţeau friptura, porunceau argaţilor. Ulcioarele pline treceau din mână în mână şi încă nu se adusese vinul cel bun.

Cu toată veselia celor din jur, Costea singur între toţi nu se bucura. Îi era bunăvoia stingherită. Nici băutura nu-i priia. Deşi pe faţă se arăta cu zâmbet, să nu-şi întristeze oaspeţii, îl muncea un gând. Visase în astă-noapte pe maică-sa, pe Neaga, de părea că e aievea. O vedea, dar nu era nici moartă, nici vie. Sta dreaptă, fără glas. Doar mâinile şi le întindea. Privea la el, se ruga s-o mântuie şi el nu înţelegea ce primejdie o ameninţă, cum să-i vie în ajutor. Se deşteptase şi, urmărit de vedenia pe care o avusese, nu mai putuse adormi. Se urcase în foişor şi privise cerul brăzdat de stele căzătoare. Mult stătuse să caute desluşirea visului. De mult va fi moartă şi totuşi în astă-noapte o simţea atât de aproape. Dacă nu s-ar fi stăpânit, ar fi plecat s-o caute, măcar de nu ştia unde. Spre dimineaţă aţipi şi o visă iar pe Neaga, dar de astă dată era moartă pe patul lui. În zori îl trezi Maria. De îndată îl furase vârtejul pregătirilor. Poruncise bucătarilor şi argaţilor, adusese boloboacele, gustase vinul, orânduise masa, lăsând-o pe Maria să vadă de îmbrăcămintea Sofichii. În învălmăşeală uitase de Neaga.

Veniseră oaspeţii, se aşezaseră la masă, vorbeau, râdeau, dar Costea se simţea singur în mulţimea lor. Gândul îi fugea în altă parte. Îl urmărea visul din astă-noapte. Cum sta la masă privind în zare spre celălalt mal, zări o ramură ce se întindea peste baltă, de care atârna ceva neînţeles, până jos în apă; era prea departe să-l desluşească.

Sta laolaltă cu prietenii lui, dar era străin de câte se petreceau în jur. Maria luase seama şi privirile i se făcură mai cercetătoare. Căuta să înţeleagă, dar nu îndrăznea să-l întrebe. Numai în şoaptă îi spuse că era vremea să închine în cinstea oaspeţilor. Costea uitase. Ca trezit, stătu o clipă să-şi adune gândurile, ridică plosca şi o închină, către mire.

— Bade Toma, ridic plosca în cinstea ta, ca unul ce eşti vrednic s-o iei pe Sofica. Să-ţi dea Domnul viaţă lungă şi fericită. Mila lui să-ţi dăruiască prunci după dorinţă, să-ţi fie cârje la bătrâneţe. Înţelept, târziu te-ai hotărât să-ţi iei soţie, dar ţi-ai ales-o frumoasă şi vrednică. Iar tu, Sofico, te-ai dovedit să fii nu numai femeie ghizdavă, dar şi deşteaptă, alegându-l pe Toma ca soţ. Trăiască Toma. Trăiască Sofica.

— Trăiască. Trăiască ani lungi şi fericiţi.

— Tăcere, să vorbească Toma.

— Trăiască!

— Frate Costeo. N-am darul să grăiesc cu meşteşug. Tu ai fost învăţat de călugări să buchiseşti slovă, să mânuieşti sabia, să struneşti calul. Eu ţi-oi spune cât mă taie capul. Sunt fericit că o iau pe Sofica şi sunt mândru să-ţi fiu cumnat. Dintre toţi. pe tine te preţuiesc mai mult şi toţi cei de aici te au în mare cinste. Închin în cinstea ta, Costeo, ca fiind cel mai vrednic dintre noi.

— Trăiască cneazul Costea. Trăiască!

În vreme ce se închinau şi se ospătau cu fel de fel de bunătăţi, din friptura cea de cerb, din hălcile de mistreţ, din peşte umplut cu mirodenii, din poamele coapte cu miere, din tot felul de dulciuri pregătite cu făină de grâu, Costea iar rămăsese pe gânduri. Nu privea la cei din jurul mesei, cum rupeau bucăţile de carne să le mănânce, cum îşi turnau din ulcioarele miedul pe gât, cum se prelingea vinul cel roş pe bărbi, pe haine, cum se ştergeau pe prosopul întins între tipsii; nu privea decât în zare, unde mai deosebea ramura ce o văzuse odinioară.

Un argat se strecură, şoptindu-i la ureche.

— Stăpâne. Peste apă. Pluteşte o cioată. Dar nu e cioată, poate-i om, are şi o năframă. Nu se zbate. Acolo. Vezi. Vine parcă într-acoace. Lunecă pe apă.

— Da, da văd. Fugi şi pregăteşte luntrea. Rămâi, Mario. ai grijă de oaspeţi.

Cei de la masă nu-şi dădură seama că plecase gazda. Aveau ce bea, aveau ce înfuleca. Numai unul zise: „Ce l-a apucat?” şi uitându-se în urma lui, începu să râdă. Şi Toma n-o privea decât pe Sofica; parcă o vedea întâiaşi dată, atât era de frumoasă.

Pe mal sub copac, ţinându-se de o ramură, Neaga luneca încet în clisa moale. Picioarele i se afundau. Nu le mai simţea. De ar fi vrut să se urnească, i-ar fi fost cu neputinţă. Răcoarea apei îi alinase durerile, dar îi înţepenise genunchii. Nu-i mai putea îndoi, să-şi tragă picioarele din mâl, să urce înapoi pe mal. Sta atârnată de ramura cea lungă, aplecată peste apă. Ajungând mai spre capătul ei, lemnul se îndoi mai tare.

Cu privirile căuta dincolo spre insulă. Lacrămi îi curgeau pe obraz. Se schimbase înfăţişarea Ostrovului. Turnul mânăstirii nu mai era. În locul unde fusese coliba lui Voicu, a lui Snagu, văzu casă puternică, cu foişor şi apărată de palanuri de părea cetate.

Frigul o cuprinse din ce în ce. De la brâu în jos parcă nu mai era trupul ei.

De mult se făcuse ziuă. Acum vedea cum în Ostrov mergea lumea forfota. Vântul aducea dintr-acolo miros de carne friptă. Se auzea larmă, râsete, cântece. Prin mulţime, văzând plete aurii lucind în soare, i se păru că desluşeşte pe Costea. Ar fi vrut să strige de bucurie, dar nu putu scoate decât un geamăt. Nimeni nu-l auzi. Prea era departe Ostrovul să-i poată desluşi pe ceilalţi, dar îşi închipui că printre cei de acolo va fi Radu, Caplea şi, pesemne, copiii lor. Numai şuviţele de aur ale lui Costea, lucind când şi când, o făceau să se cutremure.

Trecu vreme. Veniră luntrile, sosiră oaspeţii, se auziră sunete de cimpoaie, strigăte de larmă. Dar ea din ochi nu urmărea decât sclipirea cea de aur.

Neaga încearcă să mişte. Îi fu cu neputinţă să urce la mal. Va merge spre adânc, spre Ostrov. Într-acolo nu avea nevoie să-şi îndoaie genunchii. Coborând spre fund, simţea cum se face mai uşoară. Mai încercă să strige, dar glasul îi era înăbuşit în piept. Desfăcu basmaua, o prinse de toiag şi o ridică în sus. Poate o va zări careva. Dar până atunci va merge înainte, va coborî să fie mai aproape. Va merge pe fund şi poate, poate. Îi va fi dat să meargă peste ape. Cu voia Domnului. Dar tot trupul îi era prea încărcat de păcate. Altcum, ca Petre, ar fi plutit. Va încerca. Trebuia să ajungă. Să-l îmbrăţişeze. Chiar moartea s-o ajungă. Numai să fie astrucată în ostrov, alături de Simon. Aproape de ai ei.

Era lesne de coborât. Apa se înălţa. Neaga se simţi mai uşoară, înaintă foarte încet, mai mult luneca. Apa ajunse la brâu, apoi la piept, ajunse la gât, la gură, dar ea nu se opri. Când gata să se afunde, răsuflă adânc şi merse înainte. Bar deodată picioarele nu se mai sprijiniră pe fund. Trupul se răsturnă şi se culcă pe spate. Plutea ţeapănă, nemişcată. Doar gura şi nasul rămase afară. Răsuflă adânc şi se afundă iară. Dar capul îi ieşi iar la faţa apei. Neaga nu mai simţea decât o bucurie nemărginită. Zărea prin ceaţa apei, aproape, pletele galbene ale lui Simon, ale lui Costea, dar nu era decât soarele sus pe cer, un soare ce o îmbrăţişa.

Când Neaga se trezi, îşi dădu seama că este întinsă pe un crivat acoperit cu o pânză albă. În odaie era aproape întuneric. O lumină slabă se răspândea de la candela din dreptul icoanei Maicii Domnului. Mişcă braţul şi întâlni capul lui Costea. Îi trecu degetele prin şuviţele de păr. Cunoscându-l, simţi, în suflet o desăvârşire. I se împlinise visul.

— Costeo.

— Eu sunt, mamă.

— Copilul meu, vino mai aproape. De-abia te mai văd. Mi-s ochii împăienjeniţi. Măcar să te simt.

— Mamă!

— Unde-i Radu, unde-i Caplea?

— Radu nu s-a întors, iar Caplea, iacă-l, e aici. Apropie-te, frate.

— Costea, dragul meu. V-am găsit! Acu pot să mor!

— Mamă, măicuţă, linişteşte-te, ai să trăieşti.

— Nu, m-am legat, m-am legat să plec.

— Cum, mamă, unde?

— Lasă, Costea. E mai bine aşa.

— Ce e mamă, ce ai? Zise Costea, cuprinzând-o cu braţul. Dar Neaga închise ochii, adormită parcă. Costea o rezemă de perne şi ascultă şoapta ce de-abia trecea prin buzele uscate.

— Doamne, mulţumescu-ţi că mi-ai dăruit această clipă. Maică Prea Curată, îndură-te şi ia-mă de mână. Şi du-mă aşa cum m-ai călăuzit până aici. Nu mă părăsi, nu mă lăsa singură pe. Poteca morţii, pe drumul lung ce-l mai am de. Străbătut. Ţine-mă să nu mă cufund, ajută-mă să trec peste apa cea mare. Trimite luntrea. Ta. Să mă. Culeagă, Maică, să mă ducă peste Hău.

După o vreme i se auzi suflarea lină şi aţipi. Trezită deodată, întrebă:

— Dar tu, Costea, ai copii, ai soţie? Adă să-i văd, să-i.

— Vino, Marie, îmbrăţişează pe mama; iată şi copiii, iată-l pe Matei, pe Mălin, Mioara. Maria.

O bucurie străbătu prin ochii Neagăi, privind-o pe Maria.

— Te cunosc, da, parcă te cunosc. Eşti fata cea cuminte a lui Tâncabă. Binecuvântată să fii de Domnul!

Neaga făcu semn lui Costea, care îngenunche alături. Vorba venea şuierând:

— Copii dragi, m-au lăsat puterile, mi s-a răcit trupul. Frigul mă cuprinde. Mi-a ajuns la pântec. Se urcă la piept. ca apa bălţii, se urcă mereu. Costea. Dragul meu. pe tine te-au învăţat călugării. Cântă-mi cântecul pentru moarte. Dar Costea înainte. Spune-mi. Lespedea crijacului. A lui Simon. A scutit-o focul? Se mai vede? Bine. Bine. Când mă vei pune în pământ, să nu fie departe. Să fie sub straşină. Să pice apa pe mine. Să-mi fie pedeapsă pentru păcatele mele. Tot voi fi alături de voi. Maică Prea Curată, milostiveşte-te de mine. Costea. Cântă. Cântaţi cu toţii. Simt cum frigul şe urcă. Îmi îngheaţă inima, cântaţi. Maică Prea Curată, milă.