XIX.La îmblătit

Mai avea soarele cale de o suliţă să apună. Răsuna hudiţa de cântece, de chiote şi de loviturile îmblăciului, ce bufnea fără încetare pe bătătură. Fusese an bogat şi fiecare se bucura de belşugul pe care-l dăduse Domnul, în mila lui.

Tocmai din capul satului, Costea venea cu carul mergând alături de Maria, ţinând-o de mână. Dinapoi păşea Buioc. Toţi trei purtau furci pe spinare. În dreptul casei olarului, carul se opri. Pesemne cunoştea calul obiceiul stăpânului. Costea strigă:

— Grigore, hei Grigore! Vin să te văd la faţă.

Meşterul întârzie o clipă, până ieşi din ogradă, purtând o ploscuţă plină cu mied spumos, din cel făcut cu mierea de albine. Drag îi era lui Grigore de stăpânul ostrovului, că erau tot de o vârstă şi se jucaseră împreună din vremea copilăriei.

— Frate Costeo, ia mai stai! Bea puţin să prinzi puteri. Vei fi obosit tot ridicând în furcă atâta amar de bucate.

— Da, e al patrulea car astăzi.

— Toţi au avut belşug. Dar, îmi aduc aminte, puţin a lipsit să nu rămână pământul gol-goluţ. De n-ar fi fost să urneşti lumea din sat să bată din tingiri şi din pavăze, s-ar fi lăsat norul de lăcuste tocmai peste holdele noastre şi se alegea praful de bucate.

— Eh! Tot oamenii au făcut treaba, eu doar am dat cu gura.

— Ba de nu erai tu, ştii bine.

— Frate Grigore, aş avea nevoie de nişte străchini şi de vreo patru oale pentru fiertură, din cele mai măricele. Ţi-oi da grăunţe pe măsura lor. Mâine vin oamenii la îmblătit şi mă tem că n-oi avea îndeajuns. Apoi seara fac şi praznicul pentru seceră.

— Vin să te ajut, aşa se cade să mergem unii la alţii; cât despre oale, azi am desfăcut cuptorul, sunt călduţe încă. Ţi-oi da străchini înflorate cu humă şi ulcele împestriţate şi trase cu pieptenul, numai să ostenească Maria să aleagă după placul ei.

Se duse femeia la grămadă şi le luă la rând. De unele nu se îndura, că erau frumoase, de altele, că sunau limpede. Le-ar fi luat pe toate. Le izbea uşurel cu degetul, le apropia de ureche să le desluşească sunetul şi-i surâdeau ochii, ca la auzul unor chemări. Era atât de bucuroasă! Buioc le duse la căruţă, le puse între snopi, iar oalele mai mari le agăţă de ţepuşe.

— Douăzeci şi două de străchini şi cinci oale ţi-am luat, bade Grigore.

— Să le stăpâneşti sănătoasă şi să spargi multe altele.

— Mâine, când vei veni, ţi le-oi împle ochi cu grăunţe după obicei, să-ţi fie plată. Adu-ţi desagii.

Şi carul porni mai departe.

Grigore se întoarse în ogradă şi sfârşi de încărcat cuptorul cu oale crude. Era călduţ, taman bine, să se zbicească lutul. Nu izbuti să-l umple până-n gură; n-avea îndeajuns oale. Tocmai când sfârşi, auzi lătrat de câine, chiote, larmă neobişnuită. Merse până la poartă, dar nu zări nimic, şi iar intră în casă. Anghelica întindea pânza peste covată, să dospească aluatul.

— Am plecat, nevastă, mă duc pe uliţă, să văd ce-i; se aude larmă.

— Va fi nătângul cel de Caplea. O poznă de-a lui.

— Pregăteşte ciorba. După ce-oi mânca, am de gând să dau foc la cuptor. Vezi să fie jar. Mă duc.

— Duce-te-ai şi nu te-ai mai întoarce! Îngână Anghelica încet, să nu o audă.

D-abia se depărtă Grigore, că de după colţul casei, tiptil, călcând pe vârful picioarelor, se ivi Neacşu. Privea când într-o parte, când într-alta. Încredinţat că olarul se depărtase, mulţumit îşi răsuci mustaţa subţire. Tot pândind plecarea meşterului, îşi pierduse răbdarea.

De la o vreme, flăcăul se ţinea de capul Anghelichii, dar ea, mândră nu se lăsa amăgită de vorba lui. Îi era Anghelica pe plac, deosebită în felul ei, mărunţică, cu capul plecat când într-o parte, când într-alta, privind pieziş, gingaşă, dar împlinită, numai bună de ţinut în braţe.

— Seară bună, Anghelico! Frumoasă te arăţi, aşa cum te luminează focul din vatră.

— Ptiu! Ce m-ai speriat. De unde răsărişi, diavole?

— Ia de unde. De după colţ.

— N-ai fărâmă de minte. Fugi! Te-o găsi Grigore, te omoară. Du-te!

— Anghelico, eşti singură. Să-ţi ţin de urât. Bine că a plecat urâciosul. Cu mine vei petrece mai.

— N-am nevoie, lasă-mă! Am treabă. Nu pune mâna!

— Tare mândră mai eşti. Numai că te văd şi-mi vine apa în gură.

— Ia mâna de pe mine! Parcă nu ştiu cine-mi eşti. Spurcatule! Iar mai făcuşi una boacănă.

— Eu? Ce vorbe. Anghelico, pe tine când te-a plămădit Dumnezeu, bun lut a mai avut la îndemână şi multă osteneală şi-a mai dat.

— De unde le tot scorneşti? Numai de gură eşti bun! Lasă-mă! Scoate, mâna, lasă-mi cămaşa! Nu vezi că am treabă? O să te mânjesc. Ce-ai făcut Niculiţă? Ruşine să-ţi fie! Ai c-o păţeşti. O fată aşa de cuminte. A venit plânsă. Numai tu.

— Eu? O fi fost altul de vină. Ce-s numai eu în sat?

— Mi-a spus că ai ademenit-o la pescuit, i-ai făgăduit că ai să-i dai fel de fel de peşti, că ai să-i prinzi cu furca în apă şi i-ai înşirat câte în lună şi în soare, că ai să aprinzi făclie la piscul luntrii. Şi ea proastă s-a încrezut. Măcar de a adus-o pe Ileana, să nu fie singură, tu, păcătosule, ai venit cu Ion al lui Mânzu Şchiopul, s-o ţină pe Ileana şi ai plecat numai cu Niculiţa, ai dus-o pe celălalt mal, în hăţiş. Până în dimineaţă. I-ai făcut ce i-ai făcut. Neruşinatule. Vezi că le-am aflat pe toate? Apoi, a aşteptat-o taică-su. Dar pe astea tu nu le ştii. Şi i-a dat o mamă de bătaie, de am auzit-o jeluindu-se până a tăcut fără putere, mai să moară. Dădea bătrânul cu hăţurile cele de piele, de-a învineţit-o toată. Nu mă săruta, ticălosule! Lasă-mă. Nu, nu. Te-o prinde Grigore. Şi de mâna lui nu scapi. Fugi, drace! Cum îndrăzneşti să mai vii. Du-te! Vezi că se întoarce.

— N-ai grijă, e tocmai în capul satului, a venit un ursar. Anghelico, ascultă-mă, la noapte, când Grigore o să doarmă, şi o să doarmă greu, că-i obosit, te aştept în stupină. Mă-nţelegi?

Cum sta Anghelica plecată să cureţe nişte rădăcină de buruiană pentru fiertură, Neacşu o prinse de piept, îi erau sânii mărunţi abia îi umpleau palmele. Avea femeia şi un miros uşor de sudoare, de i se umplură nările şi mai tare i se aprinse dorinţa. Anghelica, de necaz de cele întâmplate cu Niculiţa, îl stropi peste faţă, îi dădu cu rădăcina de buruiană în cap, dar Neacşu nu luă seama şi ţinând-o strâns de la spate, o sărută pe ceafă, pe sub ureche, iar mâinile îi umblau forfota, de i se muiau femeii puterile.

— Lasă-mă. La-lasă-mă. Eşti un. Nu vreau.

De afară se auzi strigând:

— Anghelico. Anghelico. Vin de vezi ursul, hai, vino, hai lasă toate. Anghelico. N-auzi?

— Da. Da. Vin. Îndată.

La glasul lui Grigore, năucită de spaimă, femeia simţea că i se lipise limba în gură. Neacşu, măcar că era obişnuit cu asemenea întâmplări, ştiindu-l pe Grigore iute de fire şi grijuliu de femeia lui, dintr-o săritură se tupilă dinapoia uşii, care sta deschisă. Subţire cum era, taman bine încăpu. Grigore, urcând treapta, se opri în prag şi privi în odaie. I se păru ceva în neregulă, n-ar fi ştiut să spună ce; poate ochii Anghelicăi, poate vâlnicul tras într-o parte, sau cămaşa. Repede ieşi de zăvorî poarta. Gardul era înalt, cu straşină de spini, ca să-i păzească oalele şi stupina, de nu putea nimeni sări peste el. Gândea că, de va fi vreun ibovnic în preajma locului, îl prinsese în capcană. N-avea unde să se ascundă. Amar de el! Dar nu-l socotise pe Neacşu; se strecurase afară şi se pitise după cuptorul cel de oale, pe când el trăgea zăvorul şi-l proptea să nu se mai poată desface.

Grigore intră iar în casă, privi cu de-amănuntul, ridică ţoalele, cercetă sub pat, dete într-o parte putina, ba se uită şi înăuntru. Nu era nimeni.

— Anghelico. A fost careva pe aici! Ce te uiţi aşa la mine? Parcă ai vedea, o stafie. Răspunde!

Grigore, înalt, spătos, cu părul ca tăciunele, o privea ameninţător:

— Răspunde fă, n-auzi!

— Nu bărbate. A fost doar un câine, a dat târcoale prin ogradă, a speriat orătăniile.

Anghelica mai tare se aplecă peste vatră, să nu i se vadă dogoarea feţei.

— Câine zici, câine? Va fi fost scârba ceea de Neacşu. N-oi pune mâna pe el!

Deodată, cuprins de o grijă, omul se avântă afară, spre coteţul găinilor. Şi lui tot de acolo i se păruse că aude piuit.

Neacşu, simţindu-i apropierea şi văzând deschisă gura cea mare de peste cuptor, gura pe unde se încarcă oalele, se strecură înăuntru, se făcu ghem într-o parte. Simţi sub picioare cum se sfarmă ulcioarele. Se spărgea lutul fără zgomot, fiind pământ crud. De frică, Neacşu îşi ţinu răsuflarea.

Grigore, după ce cotrobăi prin coteţe, se înapoie în casă.

— Anghelico. Mă duc să orânduiesc cuptorul, să fac foc să se zvânte oalele, apoi oi merge să prind nişte hulubi, să-i dau lui Costea, să nu mă duc mâine cu mâna goală.

Grigore, oprindu-se în dreptul cuptorului, îşi aminti de ursar. Mult i-ar fi plăcut să mai vadă dihania, dar treaba înainte de toate. Va să facă puţin foc, să nu se răcească cuptorul peste noapte. Alături avea lemne pregătite. Aşeză peste gura cuptorului un fund de chiup, lăsă loc să treacă fumul; apoi împinse vreascurile subţiri în gura vetrei şi strigă:

— Anghelico, adu jarul, auzi Anghelico?

— Aduc îndată.

Larma din sat se apropia. În sfârşit, veni Anghelica cu o cioată plină de jar. Olarul o aruncă peste surcele, apoi, nerăbdător, o apucă pe Anghelica de braţ şi după ce deszăvorî portiţa, ieşiră pe uliţă.

Haita copiilor alerga în jurul dihaniei. Ursul, cu belciugul de nas, juca la capătul lanţului ce-l ţinea un ţigan, înalt şi pletos. În vreme ce-l îmboldea cu ciomagul, omul bătea cu o mână în daira, îndemnându-l să joace. Ursul mormăia nemulţumit, dar de voie, de nevoie sărea la poruncă. Avea blana jerpelită, când sta în picioare, întrecea cu căpăţâna lui pe toţi cei din jur. Doar Grigore, cu umerii lui largi, i s-ar fi putut măsura. Anghelica, prinsă de un gând, îi şopti că se duce până în casă, să aducă de mâncare fiarei şi, fără să mai aştepte răspuns, îşi făcu loc prin mulţime. Stătu femeia ce stătu, pesemne nu găsise ce ar fi vrut şi în sfârşit, când se înapoie, bucuroasă zvârli ursului o bucată de mălai. Dihania se bătu peste piept în semn de mulţumire şi jucă mai voioasă. Degetele iuţi ale ţiganului loveau în daira, făcând să-i sune zăngănitoarele după mişcarea mâinii. Erau minune să vezi cum bătea măsura cu labele lui groase, când pe un picior, când pe amândouă.

Se înserase. Oamenilor nu le mai era gândul la îmblătit; lăsaseră totul, se aţineau cu mic, cu mare după dihania păroasă.

Dinspre apus mai venea încă puţină lumină. Pe cerul trandafiriu, umbra neagră a ursului părea mai fioroasă. Râdeau fetele, le înghionteau flăcăii, strigau copiii asmuţind fiara. Deodată matahala se opri din joc şi supărată se îndreptă spre locul unde era mulţimea mai bulucită. Femeile ţipară, oamenii puseră mâna la curgătoare să scoată cuţitele, dar ţiganul cu chip frumos râse pe sub mustaţă şi, sucind puţin din lanţ, opri pe loc dihania. În învălmăşeală, Stanca lui Cirpător se nimeri să cadă în braţele lui Picu şi apoi să alunece în cele ale lui Pârvu. Se înghesuiră şi cei doi feciori ai lui Bahnă, să le vină în ajutor fetelor lui Răstoacă, de le era mai greu surorilor să scape din mâinile flăcăilor, ca de urs. Măcar că dihania se oprise, ţipau femeile mai vârtos.

Romul îşi umpluse desaga şi fiara, plictisită de atâta joc, mormăia supărată. Ţiganul, mulţumind în limba lui, trase de lanţ şi se depărtă. Trânti desaga pe spinarea ursului, care, urmându-l în patru labe, îşi clătină şalele. Alergau după el copiii în cârd, dându-se de-a berbeleaca, chiuind, bătând din palme, până ajunseră la marginea satului.

Adus de vânt, se răspândi miros de friptură, de lână arsă. Fiecare adulmecă cu plăcere, amintindu-şi de masă şi se sparse adunarea. Grigore gândi să vadă de cuptor, să prindă porumbeii la cuibar. Mai privi o dată în urma ursului. Făgăduise ţiganului un ulcior când va mai trece, de se minunară unii, că darnic nu era din fire.

Înapoindu-se în curte, o văzu pe Anghelica aruncând vreascuri peste foc. Oricum, vrednică femeie. Cu Neacşu va fi fost numai o părere, nu-l zărise.

— Domoleşte focul că mi se fărâmă oalele, de-abia erau zbicite.

— N-ai grijă, îs numai nuiele de salcie şi am astupat gura să nu tragă.

Grigore, rezemând scăriţa de foişorul hulubilor, cercetă fiecare cuib, până scoase doi pui graşi, cărora nu li se împliniseră penele, nu-şi luaseră încă zborul. Şi iar adulmecă un miros de lână arsă. Ciudat. Va fi intrat un sobol sau vreo cârtiţă în gura cuptorului.

De atâta treabă se culcară târziu. Pe Grigore iar îl apucă pofta de trupul Anghelichii. Prea bine ştia că femeia nu-l iubeşte, dar tocmai dintr-aceea o dorea şi mai tare. În fiecare noapte o chinuia frământând-o în palmele lui grele, în mâinile obişnuite să plămădească lutul. Şi în astă seară oftă din greu femeia, dar gândindu-se la Neacşu, îi veni să râdă şi neputându-se stăpâni, izbucni, sughiţă. Deşi îl ştia muieratic, îi era mai potrivit, subţire la trup, cu mustăcioara lui unsă cu seu, decât namila ceea de bărbat, care semăna mai mult a urs decât a om.

— Zi muiere. N-a fost Neacşu la tine? Zi. Te-am mai prins. Ţii minte. Când cu Chirţoiu. Voiai să-i fii soaţă. Zi, afurisito, şi pe Neacşu îl îndrăgeşti?

— Da. Da. Mi-e drag. Nu mă strânge. Mă doare. Lasă-mă.

Era trecut de miezul nopţii când adormiră.

A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, Grigore, frecându-se la ochi, merse la cuptor, îl înfundă cu lemne de salcie să ardă repede, să roşească oalele. Anghelica, din prag, îl privea zâmbind.

— Al naibii sobol. Tot mai pute. Cum de s-o fi băgat în cuptor?

După ce iuţi focul, porniră spre ostrov. Şi în ajun fusese Anghelica la seceră, să dea o mână de ajutor lui Costea şi azi îl va vedea la îmblătit.

Îşi amintea femeia de vremurile când aducea lapte la mânăstire şi-i fura băieţandrul câte o sărutare. Erau copii, pe atunci. Poate Costea nu-şi mai aducea aminte, dar ea nu uitase.

În Ostrov se lucra de zor. În faţa şurii, ţiganii lui Brandabura făceau arie de îmblătit, curăţau iarba, să rămână pământul neted. Ţigăncile stropeau cu apă din cofă, să se astâmpere praful, să se bătătorească locul.

Pe rând soseau luntrile: veneau cei din sat să facă clacă, şi câte doi şi câte trei, cu gândul la treabă, dar şi la praznicul de seara. Dintâi veni Grigore cu Anghelica lui, apoi Chirţoiul, dulgherul, cu Rada şi Niculiţa lui Torbată, cea păţită; veni şi Ileana lui Târcă, crăiasa secerişului. La o vreme se auziră ţipete dinspre păpuriş: se răsturnase luntrea lui Stâlpu, cu Gheorghe şi Petre şi cu Ion al lui Mânzu, Şchiopul, pesemne de cât hârjoneau pe Stanca; asta se juca cu mai mulţi flăcăi deodată. Mai târziu sosi şi Sofica, cu doi ţigani de ajutor; lăsase grija rateşului pe seama lui Pintea. Sosiră şi Pârvu, roşcovanul, nepotul lui Toma Capră şi Picu, vărul lui Neacşu, de-o seamă cu el şi tot numai cu gândul la muierile altora, de s-ar fi zis că-s fraţi. Veniră în urmă fetele lui Răstoacă, însoţite, după cum era firesc, de feciorii lui Bahnă. La urmă de tot ajunse şi baba Didona, cea meşteriţă în descântece, ghicitoarea satului.

Cu toţii veniseră să-l ajute pe stăpânul Ostrovului dar avea fiecare şi câte un gând ascuns: care să întâlnească pe iubita lui, care să se încredinţeze că ibovnicul n-o uitase, care să se joace de-a dragostea cu câte un bărbat, care să petreacă, care să clevetească, care cum era alde baba Didona, numai pentru mâncare.

La cuhnă, Maria, ajutată de Anghelica şi de Sofica, pregăteau mălaiul, învârteau făcăleţul în ceaunul cel mare; turnaseră şi lapte peste păsatul de mei, să fie mai gustos. La arie, flăcăii voinici mânuiau îmblăciul, izbind spicele. Fetele adunau grăunţele de sub paie şi le dădeau la ciur. Snopii scuturaţi în capul furcilor lăsau să curgă boabele. Ţigăncile măturau bătătura, fetele vânturau pleava, cerneau neghina. Costea fugea de la unul la altul, zvârlea snopii din stog, prindea târâşul să se tragă paiele într-o parte şi Brandabura cu ţiganii le adunau paiele şi le ridicau cu furcile să facă şiră.

Era cald. Soarele dogorea. Flăcăii lucrau numai în nădragi. Pe spinarea fetelor se lipeau cămăşile şi ieşea din ele un miros puţin acru, ce asmuţea poftele oamenilor. Stanca, plecată cu cofa după apă, nu se mai înapoiase. Se nimerise să fie în acea parte Petru, şi cofa, deşi fusese plină, se răsturnase. Rădiţa lui Răstoacă porni ca să aducă apă. Trecând prin livadă, văzu o pereche tăvălindu-se pe iarbă şi pufni în râs. Repede ridică cofa de jos şi o tuli devale s-o umple. I-ar fi plăcut să i-o răstoarne şi ei Pârvu, dar, parcă înadins, în astă seară el mai mult de soră-sa Joiţa se ţinea.

De la o vreme, Anghelica începu să se neliniştească. Neacşu nu venise încă. Să i se fi întâmplat ceva? Mai într-o parte, Ileana, crăiasa secerişului, privea pieziş spre Ion a lui Mânzu Şchiopul; ar fi vrut să-i vorbească, să-i amintească de făgăduiala de acum câteva zile, dar nu găsea clipa priincioasă. Şi Soficăi, la cuhnă, măcar că mâinile-i nu-i stăteau locului, îi fugea gândul la Toma Capră. Nici el nu venise, era aşteptat să sosească la praznic.

Răsuna Ostrovul de strigăte, de râsete. Toţi dădeau zor să sfârşească de istov până în seară. Stăpânul tocmise trei arii, să aibă fiecare unde lucra, că era lume destulă. Glumind, îndemnând pe cei lăsători, domolind zâzaniile, dând cu furca unde era nevoie, Costea, fugind de la unul la altul, avea grijă de toate.

Mărunţi, încurcând treaba, strecurându-se printre picioarele muncitorilor, agăţându-se de zăvelcile muierilor, Matei şi Mălin ai lui Costea îşi găseau de treabă, se tăvăleau în grămada boabelor, se urcau pe târâşul paielor la şiră. Fără folos îi izgonea Maria, plecau într-o parte şi veneau prin alta. Femeia nu-şi vedea capul de atâtea şi, peste toate; pentru întâiaşi dată simţise fătul mişcând în pântec.

Către seară, când era să se sfârşească îmblătitul, Maria aduse o gustare şi câte o măsură de vin, să mai prindă clăcaşii putere.

— Cum de n-a venit Neacşu? E nelipsit când sunt fete multe. Şi astăzi au fost destule, zise Costea râzând.

— Va fi având vreo ibovnică rămasă singură în sat.

— L-a cam pârlit focul. Zise Picu.

— Pârlit? Sări de colo Grigore, tocmai când ridica îmblăciul.

— I-a luat foc şura şi a căzut cu capul în jăratec, s-a împiedicat. Dar. Vorbeşti de lup şi lupu-i colea.

— Niculiţo. Îţi vine ibovnicul, şopti Ileana peste umăr. Se zvoneşte că a fost să te peţească, d-aia o fi întârziat.

— Mi-a făgăduit să nu mă facă de ruşine.

— Hei, Neacşule, cine ţi-a pârlit sprâncenele şi ţi-a scurtat mustăţile?

— Ia, mi s-a aprins şura şi m-am împiedicat de o cioată. Era tot satul plecat după ursar, n-a fost nimeni să m-ajute. De nu izbuteam să sting focul, se aprindea şi casa.

— S-a aninat focul de mustaţa păcătosului.

— Vin de gustă o stacană. Bine că n-a fost decât atât, zise Costea.

— Ba mi-am prăjit opincile şi cioarecii.

— Ţi-or face ibovnicele altele mai frumoase.

Grigore, măcar că greu la trup, se credea ager la minte şi gândi: Nu cumva. Mirosul de pârlit. Să fi venit tocmai de la cioarecii şi de la mustaţa lui Neacşu, de la focul şurii.? Ciudat să-i fi ajuns mirosul până în ograda lui, în preajma cuptorului. Şi neîncrezător se uită la Anghelica, apoi la sprâncenele spâne ale lui Neacşu.

— Fraţilor, vine şi Toma Capră, iacă vine să-ţi guste vinul, Costeo. Auziţi, să vă spun una, înainte să vină cneazul, m-aţi crede, nu m-aţi crede. M-am cuminţit. Niculiţo, a fost naşul Toma să te peţească la badea Tortabă, la tat-tu, Niculiţooo. ai să-mi fii mireasă.

— Neacşule! Se auzi strigătul de bucurie al Niculiţii, care deodată, izbucnind în plâns, se avântă în braţele flăcăului.

Grigore alături o auzi pe Anghelica oftând din adânc şi uitându-se la ea, o văzu cum, deşi rumenă din fire, se face galbenă ca ceara.

— Ce veste bună, strigă Maria, îmi pare bine pentru Niculiţa. Vezi, Neacşule, numai de te-ai face om rânduit.

— Binecuvântată să-ţi fie fapta, zise bătrânul Buioc.

— Tocmai bine, a venit şi cneazul Toma, aduc de băutură. La praznicul de seceriş l-om sărbători şi pe noul mire.

— Cinstită gazdă şi oameni buni, am să vă dau o veste. Mi s-a cuminţit finul. Azi am peţit-o pe Niculiţa. S-a învoit şi badea Tortabă. Vino, Neacşule, vin, Niculiţă să vă îmbrăţişez, să vă obrocesc.

— Trăiască, trăiască, strigară fetele şi flăcăii.

Cu astă vorbă, mai toţi se lăsară de lucru. Numai ici şi colo câte un îmblăci mai izbea în snopi.

— Îţi voi fi vătăşel, strigă Picu, dând din palme, şi voi purta toiagul cu batiste, şi flăcăul se anină de gât lui Neacşu.

Toma Capră se îndreptă către Ileana.

— Tu, aleasa secerişului, frumoasa frumoaselor, îngăduie celui mai bătrân flăcău să te îmbrăţişeze şi nu fugi chiar de adevărat, că nu te-oi putea prinde.

— Hei, hei. N-ai gust prost, zise râzând Sofica.

— Unde-ţi este cununa de spice, ramura grâului? De ce nu ţi-o porţi? Până mâine eşti crăiasă!

— Oi fi crăiasă, dar ce folos. Mi-am agăţat cununa-n ram.

— Ia uitaţi-vă la Grigore, meşterul de oale: e meşter şi la mânuitul îmblăciului.

Snopii, aşezaţi roată, cu spicele îndreptate către mijlocul ariei, îi izbea Grigore de-a rândul, mlădiindu-şi trupul, aducând, hădăragul pe lângă cap, de plesnea când într-o parte, când într-alta. Căpătâiul îmblăciului, de lemn de corn prins cu o curea, se răsucea de nici nu-l zăreai când izbea. Vedeai doar boabele sărind în bătătură, săltând snopii ca berbecii. Şi cum se învârtea Grigore, aşa deodată, ca din greşeală, îi scăpă îmblăciul din mână şi-l plesni pe Neacşu peste spinare.

— Văleu. Văleu. M-a omorât. M-a omorât.

— L-am scăpat, bată-l să-l bată.

Neacşu, frecându-se pe umăr, strâmba gura de durere.

— Lasă, finule, că îţi trece până la nuntă.

Râdea şi Niculiţa, râdeau şi ceilalţi. Numai Anghelina îşi dăduse seama că lui Grigore nu-i scăpase scula fără voie. Îşi aminti cu teamă de oalele din cuptor, pe care le zărise sfărâmate. Acolo rămăsese şi căciula lui Neacşu.

Boabele se înălţau grămezi. Paiele, aduse cu târâşul în stoguri, le ridicau ţiganii în sus pe şiră. Ultimul snop fusese îmblătit.

Începu şi praznicul. Se întinse masă lungă, îngustă, făcută din trunchiuri despicate, cu partea cea oablă în sus, peste care aşeză Maria străchini, linguri şi pită de grâu. Ulcioarele cu vin le adusese Costea de la beci. Bătrâna Branica şi Rafira cărau burdufuri cu brânză, oale cu ciorbă, talgere cu fiertură de peşte şi proţap cu friptură de berbec, împănată cu boabe de ienupăr. Fiecare se întindea în mâncări, rupea câte o ciozvârtă şi, ca să alunece îmbucătura, mai vârtos dădea vinul pe gât.

Dar nu se sfârşise bine masa, că iată trei codane, Stanca, Bădiţa şi o vecină a lor, se sculară şi ţinându-se de mână, începură să joace. Îndată flăcăii lăsară stacanele cu vin, se apucară de braţ şi întinseră horă. Trei paşi mărunţi într-o parte şi apoi doi dimpotrivă, bătuţi mai iute. Învârteau jocul pe arie. Se avântau flăcăii, se aplecau, se lăsau pe vine, săreau chiuind şi fetele, săltând uşor, răspundeau cu râsete. Ţambalul şi fluierul le ţineau măsura. Se iuţeau flăcăii, îşi împleteau paşii în mişcări meşteşugite. Răsuna pământul sub bătaia călcâielor, molcom foşnea paiul târât de picioarele fetelor. Răsuflarea se făcea scurtă, chiotele mai aprige, bufnea pământul, răsunau cobzele.

Hora se învârtea. La mijloc sta Ileana, crăiasa secerişului. Pe cap îi puseseră cununa de spice. Îi venea să plângă. Nu se hotăra să aleagă flăcăul. L-ar fi dorit pe unul, dar nu îndrăznea. Deodată, Ion al lui Mânzu, deprinzându-se din horă, o apucă de braţ şi o învârti în loc. Faţa Ilenei se lumină. Pe aria de alături, cei mai vârstnici întinseseră şi ei horă. Dintr-un început se prinse Sofica de braţul lui Toma. Porniră picioarele cneazului, amintindu-şi de tinereţe. Şi Anghelica intră în joc, cu să dea mâna lui Costea, care, nerăbdător, o apucase pe Maria de umăr; măcar că era domoală din pricina pântecului ei, se învârtea şi ea mai-mai ca celelalte.

Târziu, după asfinţit, când se înapoiară şirarii, cerând să li se dea mâncare, se sparse hora. Mai întâi plecă Toma cneazul care se nimeri să se urce în aceeaşi luntre cu Sofica. Plecă şi Neacşu însoţind-o pe Niculiţa, apoi Ileana, crăiasa secerişului, cu Ion al lui Mânzu şi nici Stana nu se duse singură, o însoţiră vreo doi-trei flăcăi. Plecară toţi şi vreme îndelungată se auziră râsete şi cântece. Apa oglindea făcliile aprinse în piscul luntrilor. Cel mai meşter dintre feciorii lui Bahnă încercă să prindă peşte cu ostia, furcă de oţel, din cele cu doi craci. O înfigea iute ca trăsnetul şi scotea câte o ştiucă, câte un crap, după cum nimerea. Când se întâmpla să scoată furca goală, râdeau cei din jur.

În ostrov rămăseseră Costea şi Maria, privind după luntre. Stăteau pe butucul de sub nuc, să se odihnească după o zi de trudă.

— Culcaţi îs băieţii?

— Dorm. A avut grijă Branica. Azi chiar nu-mi mai vedeam capul.

— A fost an mănos. Bobul e plin. Bun grâu.

— Bun, Costeo. Ai să poţi să-ţi împlineşti gândul. Îţi mai iei un cal.

— Da. Să-l am de arătură. Ştii una, Mario? Îmi vine să mai fac un bordei pentru oameni; îl voi tocmi pe Chirţoiu, că-i meşter bun.

— Tu numai cu gândul să clădeşti. Mi-e cald. E zăpuşeală, să mergem sus în foişor.

Urcară scara şi se aşezară pe laviţă, rezemaţi umăr de umăr. Stăteau plecaţi peste parmalâc, privind luciul bălţii. Nu departe, se vedea o lumină. Era făclia de pe luntrea Sofichii. Îl desluşiră pe Toma cneazul, care şi el încerca să prindă peşte cu ostia. Pesemne cneazul rătăcise calea, se depărta de sat în susul apei, către rateş. Pe Maria o prinse râsul, ghicise gândul Sofichii. Costea pufni şi el şi, strângând-o la piept, o sărută. O vreme tăcură, apoi ea, punându-şi capul pe pieptul lui, zise:

— Dacă va fi băiat, cum îl botezăm?

— Vreau să fie o fată, să-ţi semene.

— Dar pe ea cum.

— O să-i zicem. Maaa. Maria. Mioara.

— Mioara. Da, Mioara.

Tăcură. Luna se ridică peste copaci, o lună plină, puţin trandafirie. Frunzele fremătară. O adiere venită dinspre baltă trecu ca o mângâiere peste feţele lor.