XI.Ielele

Înflorise teiul. Mireasma dulce se răspândea departe, sub codru, până peste baltă. Prin raze de soare treceau albine, scântei aprinse, încărcate cu praf galben de floare. Lăstunii săgetau văzduhul, se lăsau cu toată iuţeală până jos, atingeau uşor faţa apei să prindă o gâză şi se înălţau iarăşi bătând grăbit din aripi. La marginea pădurii, măceşii îşi desfăceau bobocii şi mărăcinii, cu flori mărunte, albe, răspândind mirosul puţin amărui.

Ţinând arcul în mână şi cu tolba plină, Costea în ciobacă trecu apa cu gând să s-afunde în pădure, să găsească vreo lighioană potrivită pentru săgeţile lui. În Ostrov nu mai afla decât soboli, cârtiţe şi popândăi. În astă-seară poate va avea noroc să doboare vreo căprioară. Ades le văzuse cum în amurg veneau să se adape la iazul din Poiana Izvoarelor, unde era apa mai limpede. Sfioase, se apropiau, stăteau o clipă să privească în jur cu ochii lor mari, bulbucaţi, sub gene lungi şi după ce căpătau încredere, îşi îndoiau gâtul, depărtându-şi picioarele din faţă, să ajungă mai uşor cu botul la apă.

Părăsi şleaul ce ducea spre Turbaţi şi urmă firul unui şipot izvorât din Poiana Izvoarelor. Şuşotind, se strecura pârâiaşul printre buturugile sălciilor şi ale gorunilor. Lui Costea îi plăcea să prindă raci în scorburile mâlului. Îl învăţase cuviosul Simion cum să cerceteze cu mână uşoară pe sub buturugile care se afundau în apă. Şi acum îl mai durea degetul de prinsoarea unui clonţar.

De astă dată n-avea gând decât la căprioare, la cocoşi de pădure, la iepuri.

Când ajunse în Poiana Izvoarelor, uimit rămase locului să privească la iazul din mijloc. Parcă niciodată nu-l văzuse, nu-i luase seama. Fânul crescuse mult, presărat cu fel de fel de flori, albe, roşii, albastre. Îi era mai mare mila să calce peste ele. Numai la margini, sub copaci, iarba rămăsese măruntă; pe rădăcini, pe trunchiuri, de atâta umezeală, crescuse muşchiul ca o dimie verde, din cele bătute, îmbrăcând coaja scorojită. Mirosea a lemn putred, a flori, a umezeală.

Iazul sta oglindă nemişcată, înconjurat de stânjenei de baltă, iar peste apă pluteau nuferii albi cu miezul lor galben. În tăcerea desăvârşită, părea că eleşteul e fermecat. Uită de arc, de săgeţi, de vânat. Se aşeză jos să privească florile, ierburile, copacii, cerul, care acum, pe înserate, îşi oglindea culorile schimbătoare.

În mersul lui, soarele se lăsa dincolo de copaci. Umbrele se lungiră, se făcură mai negre şi sus se aprinseră norişori răzleţi. Pe Costea îl cuprinse aleanul, îşi scoase fluierul de la brâu şi începu să cânte viers dulce, ca pentru inimă de flăcău, aşa cum îl învăţase Bahnă al păcurariului, cel ce păzea oile mânăstirii. Baciul era meşter mare. Îi făcuse fluier din lemn de păr, cu şase găuri, legat cu brăţări de aramă şi încrestate subţire, de era mai mare mândreţe. Avea sunet limpede ca de privighetoare. Tot cântând, îl ajunse un dor, de n-ar fi ştiut să spună ce şi cum. Îi trecură prin minte fel de fel de chipuri, chipuri da fete: al Mariei, al surorii sale, Sofica, al Stancăi şi al Anghelicăi, cea care venea pe la mânăstire s-aducă lapte şi caş dulce. Şi tot gândindu-se la ele, la ochii, la gura lor, i se muiară stâlpii inimii. Aşeză fluierul jos, alături de arc, se întinse şi îşi puse braţul căpătâi.

Soarele înroşi cerul şi se afundă în cea parte a pământului. Începură să se aprindă stelele. Răsări şi luna, o lună plină, rotundă, răspândind lumina ei fără căldură. Iazul strălucea printre buruieni şi pe frunze, bobiţele de rouă străluceau ca nestemate. Nuferii se aprindeau albi, răspândind în jurul lor lumină nefirească. În tufişurile înflorite se desprindeau trandafirii pe întunericul pădurii.

Deodată lui Costea i se păru că aude zvon, sunet duios de glasuri cum nu mai auzise cândva, doar poate în Biserică atunci când ţineau isonul femeile. Glasurile păreau să iasă din mijlocul iazului. Şi văzu în lumina nuferilor chipuri, spiriduşi, aşa cum povestea Neaga, mama lui. Îngeri să fie? Fiinţe luminoase începură să joace, când pe o floare, când pe alta, lunecând pe faţa apelor. Boiul lor mărunt se desluşi mai aproape, mai limpede, glasurile erau blânde, vorbele dulci. Cântau numai pentru el, ca şi când ar fi vrut să-l alinte. Luminile ieşite din nuferi se măriră. Prindeau chip. Erau Ielele, Frumoasele, cu părul despletit, cu văluri lungi până la gleznă, asemenea celor ce atârnau de trupul Salomiei dănţuind în faţa lui Irod, Salomia cea zugrăvită de Antiohie pe peretele bisericii. Şi frumoasele jucau cântând, unduind din braţe, alunecând pe apă, urmărite de o rază albă de lună. Ajunsă până la florile de la margine, ţinându-se de mână, sărind uşor unele după altele, strecurându-se între ierburi. Erau aproape, li se deosebea chipul: unele erau bălane, cu părul de aur, altele aveau cosiţele negre ca noaptea. Feţele lor îi aminteau pe cele cunoscute. Le putea da nume. Cea dintâi semăna cu Sofica, una cu Maria şi alta cu Anghelica lui Angheloaia. Toate păreau frumoase, înalte, mai bine înveşmântate decât oricare din cele ce le ştia. Numai aceea care avea semănare cu chipul Salomiei era mai frumoasă decât în zugrăveală. Ea le stăpânea pe toate, le ducea într-o parte, apoi, le trimitea în alta şi când încetau să cânte, singur glasul ei se auzea. Săltau, alergau ţinându-se unele de altele ca mărgelele unui şirag. Se desprindeau, se împerecheau două câte două jucând, se despărţeau; se uneau iarăşi şi se făceau nevăzute, ca să iasă la lumină mai departe, înapoia unui copac. Acum Salomia se apropie de el şi desfăşurându-şi vălul sau înnodându-l cu mişcări dibace, când molatice, când mai iuţi, săltând uşor pe vârful piciorului, părea un fulg luat de o adiere. Se apropia de ar fi putut s-o cuprindă. Şi deodată desfăcându-şi vălul, îşi arătă frumuseţea sânilor albi, albi ca nuferii cu miez roşcat. Vălul iar se răsucea, se desfăşura cu totul, lăsând-o goală, cum sunt chipurile femeilor de la judecata din urmă, zugrăvite în pridvorul bisericii. Şi mâinile Salomiei îl îmbiau să vină, să se scoale pe jos, să joace cu Ielele, să intre în horă. Privea la trupurile lor uşoare, subţiri, nespus de frumoase, care se ghiceau sub învelişul unduitor. Salomia se depărta o clipă şi îndată se apropia şi mai tare, aplecându-şi faţa de părea gata să-l sărute. Atunci el luă seama la gura ei surâzătoare, la buzele ca două cireşi despicate ce aşteaptă să fie culese.

Se cutremură, un nod i se puse în gât: mai repede îi bătea inima şi cuprins de dorinţa să le îmbrăţişeze, să le mângâie, întinse mâna s-o apuce pe Salomia. Dintr-o mişcare iute a şoldului se trasă într-o parte. Costea iar întinse braţul, dar şi de astă dată îi scăpă. Ea, ca să-l amăgească, venea din ce în ce mai aproape, gata să-l sărute. Dar ca o nălucă când încerca să o cuprindă i se strecura pe alături. În locul cântecelor, auzea râsetele fetelor ca stropi căzând dintr-o fântână. Fugeau toate, mânate de stăpâna lor dintr-o parte, în alta. Salomia îşi desfăşura vălul în mişcări îmbietoare, ca să-l adune apoi mai strâns în jurul trupului, de părea mai străveziu, în lumina albăstruie a lunii. Şi gura ei îl atingea în treacăt, peste ochi ca o aripă de fluture, iar când era gata să i se aşeze pe buze, să-l sărute, Costea simţi numai o mireasmă de zmeură, ba, de fragă.

Înnebunit de răscolirea ce-i frământa, fără să-i poată tălmăci rostul, înciudat să nu le poată prinde, începu să alerge în urma lor. Dar Ielele, Frumoasele, cântând, râzând, fugeau se ascundeau pe după un copac, treceau peste apă, îi dădeau târcoale, îl înconjurau şi ţinându-se de mână, se învârteau repede, din ce în ce mai repede, de ameţea.

Hora se strângea aproape, din ce în ce mai aproape, dar când voia să le apuce, inelul horii se desfăcea, desfăşurându-se într-un şir, care aluneca sau sălta printre ierburi, printre flori, peste apă.

Pierzându-şi cumpătul, asmuţit de jocul lor, alerga cu mâinile întinse, aşa cum fugise odinioară după fluturi, dar acum erau trupuri mari cu trupuri de fete, aveau înfăţişarea Soficăi, a Mariei, a Anghelicăi; zadarnic încerca să le prindă. Ar fi vrut să le strângă la piept, să le ţină în braţe. Fugeau Frumoasele, se strecurau prin iarbă dinapoia măceşului, alunecau pe faţa apei, oprindu-se pe miezul florilor. Salomia începea să joace în timp ce Ielele nemişcate, o priveau, ţinând isonul cu glasurile lor. Acolo pe nuferi se credeau la adăpost.

Urmărindu-le, Costea intră în apa iazului, dar tocmai când gata era să ajungă, s-o cuprindă pe Salomia, simţi cum o putere îl trage înapoi îl trage de picior, îl ţintuieşte locului. Părea că mii de braţe se încolăcesc şi-l trag la fund. Iar Salomia, cu gura ei de cireaşă, râdea. I se vedeau dinţii albi strălucind. Toate vălurile căzură şi se arătă goală, cu luciri de fildeş.

Dar deodată pieliţa ei se făcu verzuie şi într-o clipită picioarele ei se prefăcură în cozi solzite; părul undui verde ca brădetul broaştei; numai sânii rămaseră nuferi albi puţin trandafirii. Salomia se aruncă în apă să-i scape şi dând din cozi, îl stropi pe faţă.

Costea se deşteptă. Peste ochi, peste frunte cădeau picuri de rouă.