XII.Şoimul

Către seară, după ce sfârşea treaba la mânăstire, Costea dornic de limpezimea unor ochi viorii, a unui glas de fată, se urca în luntrea lui uşoară şi vâslea spre rateş. În drum se oprea pe la locurile unde în ajun îşi aşezase vârşele şi chiar de nu prindea decât peşte mărunt, vâslea mai departe, să spuie că de astădată nu aducea marfă de frunte. N-avea alt gând decât s-o vadă pe Maria.

De la o vreme, sub imboldul soarelui călduţ, mai des se îndeletnicea cu mânuitul arcului şi cu stăpânitul calului. Vlagă nouă i se urca în vine. Şi la oameni, ca şi la copaci, primăvara da puteri noi.

Deşi trecuse anul, se întâmpla să mai viseze la Salomia jucându-se cu vălurile în Poiana Izvoarelor, la fuga Ielelor; totuşi chipul Mariei îl urmărea mai mult, chiar şi trupul Salomiei avea uneori înfăţişarea fetei.

În zilele când o săruta pe Anghelica, codana ce venea cu lapte la mânăstire, se întâmpla s-o viseze şi pe ea, măcar că n-o iubea. Era sprinţară, cu ochi căprii, dar nu avea obrazul atât de fraged ca al fetii de la rateş. Şireată şi zglobie, îl tot îmbia s-o însoţească prin pădure până în sat, dar el, cu gândul la Maria, nu se lăsa amăgit şi îşi vedea de treburi. Nu-şi da seama cum, dar de câte ori o săruta pe Anghelica, se dojenea; îi venea să-i ceară iertare Mariei. Atunci mai tare îl cuprindea dorinţa s-o ia în braţe, s-o ridice de subţiori, s-o strângă la piept până ar face-o tot una cu trupul lui. Ades, hotărât, îşi închipuia felul cum o va săruta, cum o va cuprinde, dar îndată ce se aflau laolaltă, nu mai îndrăznea şi deşarte rămâneau visurile.

Când sta alături, copleşit de dorinţi, inima bătându-i în piept i se părea că i se zvârcoleşte ca peştele pe uscat. Scrâşnea din dinţi, strângea pumnii, răsufla din greu, îşi trăgea tuleiul de peste buză gata să-l smulgă. Maria se uita la el cu ochi întrebători, neînţelegând pricina şi nedumerită îşi îndrepta privirea în altă parte. Alteori râdea, uitându-se drept în ochii lui, de se zăpăcea flăcăul.

În astă-primăvară toate păreau mai frumoase, apele mai limpezi, frunzele mai verzi.

Când îşi aducea vânatul şi se nimerea să nu fie Tâncabă la rateş, o poftea în ciobaca lui, să-i arate cum vânează şoimul.

De se aflau oaspeţi la rateş, nu era chip. Altcum, rămânea Pintea picotind în colţul de lângă vatră şi fata, fără grijă, îl putea însoţi.

Într-o după-amiază luminoasă Costea zise:

— Vino, Mario, am adus şoimul, mişună peştele în baltă.

— Tata e plecat la târg, se întoarce peste două zile şi oaspeţi nu sunt acum. Dar m-aduci înapoi degrabă.

Şi fata râzând se urcă binişor în ciobaca pe care o proptea băiatul să nu se răstoarne.

— Ai să vezi Mario, cum pescuieşte şoimul. S-o ridica şi luna, îţi place luna?

— Cum să nu-mi placă, stau uneori târziu să mă uit la ea. Departe să fie?

— Zice stareţul, care toate le ştie, că măcar de pare aproape pân' la ea e cale lungă.

O vreme se uită Maria la şoimul din cuşca de nuiele, dar teamă îi era să pună mâna pe el, prea avea ciocul încovoiat şi ochii aprigi.

Luntrea aluneca uşor. Venise Costea cu ciobaca cea îngustă, cu piscul ascuţit ca buza securii şi îi unsese pântecele să spintece apa fără împotrivire. Aşezată dinapoi, Maria privea la toate, îi râdeau ochii. Se uita la flăcău şi îi plăcea să-i vadă mişcările iuţi, mlădioase, înfigând lopata când într-o parte, când într-alta şi îndreptând luntrea după voia lui. Era chipeş, în cămaşa albă cu râuleţ de lânică neagră, cu brâul roş petrecut peste iţarii de dimie.

Costea vâslea cu putere, până i se păru Mariei că zboară luntrea. Se pornise vânt; flăcăul prinse un petec de pânză de o prăjină, de-l împingea mai repede. Vâslea Costea, sufla vântul, fugea luntrea de era minune. Maria, temătoare de atâta iuţeală, de clocoticiul apei spintecate, se prinse cu mâinile de margini şi privi în ochii flăcăului, să capete încredere. Când ajunseră la furcitura apelor, se opri Costea din vâslit, trase şi pânza jos, scoase şoimul din colivia lui şi dezmierdându-l, fluierându-i uşor, mângâindu-l cu vorbe blânde, îl aşeză pe umăr. Îşi puse mânuşa de piele groasă, să nu-l rănească cu ghearele. Îndată pasărea răpitoare se urcă pe mână şi în semn de nerăbdare începu să ciugulească cureluşa legată de picior. O învăţase Costea să pescuiască. Primăvara, când se bate peştele la faţa apelor, era vremea potrivită.

Costea îşi ridică mâna peste cap, desprinse cureluşa şi fluierând în anumit fel, îi dete drumul. Şoimul întinzându-şi aripile, îşi luă zborul, se înălţă, punând stăpânire pe văzduh. Când ajunse sus, dădu roată de mai multe ori să cerceteze în adâncul apelor, desluşit fiecare lighioană. Îşi alese prada şi când îi veni bine, se repezi din înălţimi, adunându-se ghem. Căzu ca o piatră până aproape de apă. Când, desfăcându-şi larg aripile, îşi înfipse ghearele în spinarea lighioanei solzite. Izbind aerul, vâslind din greu, porni pieziş, tot ridicându-se, până ajunse peste luntre şi acolo, lăsându-se binişor cu aripile întinse, bătu pe loc să-şi încetineze zborul şi dădu drumul peştelui, care, fără greş, pică în fundul luntrei. Adusese un crap bătrân, cu solzi mari, verzi, pe spinare.

Şoimul se avântă iarăşi în albastrul cerului şi rămase sus, tot rotindu-se. Poate era ceasul nepotrivit, prea târziu şi peştele nu mai venea să zburde pe faţa apelor. Totuşi, iar se avântă săgeată, vâjâind prin aer; izbi apa de săriră stropii până departe. De astă dată, când îşi reluă zborul, nimic n-avea în gheare.

— A dat greş, zise Maria.

— S-a ascuns peştele prea adânc. Nu-l poate ajunge.

Şoimul mai încercă. De astă dată aduse o ştiucă lungă, ce sta să înghită o albişoară.

Maria privi la şoim, sus, apoi la Costea. Amândoi erau frumoşi, asemănători. Aveau aceeaşi dragoste pentru vânat şi nasul coroiat al tânărului amintea de ciocul încovoiat al păsării.

— Mult îţi place să vânezi. Tu milă n-ai de jivinele pe care le omori? Şi ele sunt fiinţe şi ele simt durerea.

— Şi ele, cum zici, Mario, şi ele sunt fiinţe ale Domnului care ni le-a dat să ne hrănim. De altfel, zice părintele Timotei, soarta tuturor vieţuitoarelor e să moară.

— Dar nu să fie mâncate.

— Fiecare după cum i-a fost hărăzit. Trupurile noastre nu le sfredelesc viermii în pământ? Şi fiarele se mănâncă unele pe altele. Priveşte numai cum fuge lăstunul după albina cea încărcată cu miere – vezi peştişorul din apă a sărit să prindă o muscă. Mario, vezi sus. A dibuit şoimul pradă nouă. Se roteşte din ce în ce mai strâns. Chiteşte vânatul. Uite-l cum pică. Dacă vânatul e prea mare şi nu-l poate lua în gheare, îi zdrobeşte capul sau, de nu, îl orbeşte cu ciocul şi-apoi, zburând deasupra, mă cheamă să-mi arate locul.

— Cum de-ai izbutit să-l îmblânzeşti şi să ştie atâtea?

— Pe mine m-a învăţat cuviosul Timotei. Multe ştie bătrânul, dar nu le mai poate face. Pe şoim l-am luat de pui şi-l hrănesc cu mâna mea. N-are voie să mănânce decât ce-i dau eu. Priveşte, Mario, priveşte cum bate din aripi, stând locului să-mi arate încotro s-o iau.

Costea, fără a mai adăsta, îşi îndreptă luntrea spre mal.

— Vino, Mario, vino şi tu, să vedem isprava şoimului.

— Mai bine te aştept aici. Ce să văd? Numai nu zăbovi.

— Vino, singur nu mă duc, hai vino.

Şi luând-o de mână, mai cu voie, mai fără voie, o trase alergând prin pădure, până la o poieniţă, peste care se rotea şoimul, ţipându-şi chemarea.

Când ajunseră, la început nu desluşiră nimic, doar dintr-o parte văzură cum se mişcă ierburile şi ascultând, auziră un şuierat. Costea dete drumul Mariei şi cu ciomagul în mână fugi într-acolo. O lighioană lungă, un şarpe, se-zvârcolea fără un ochi. Îl ciocănise şoimul. Era un şarpe din cei de apă, verde, dungat cu negru pe spinare şi atât de mare, că nu-l putuse ridica şoimul. Socoti Costea să aibă de la coadă la cap mai bine de cinci coţi ⁸ .

Voinicul făcu semn Mariei, care venea din urmă. Apoi, cuprinzându-i umerii, rămaseră să privească.

Şarpele se zvârcolea, se zbătea, dând lovituri din coadă, făcând să răsune pământul ca la bătaia îmblăciului.

Tocmai atunci mişcă ceva pe sub frunzare. Un arici se arătă, mergând binişor, adulmecând cu nasul lui de purcel, ieşit de sub acoperământul ghimpilor. Se opri. Rămase locului privind la zvârcolirile şarpelui. Ochii lui mici şi negri se uitau la lighioană fără frică. Şarpele stupi, ca şi când ar fi vrut să îndepărteze un duşman şi o vreme rămase nemişcat; zărise pe semne mogâldeaţa ţepoasă. Ariciul, cât ai clipi, se avântă spre capul lighioanei, s-o prindă de ceafă, dar nu izbuti să-şi înfigă dinţii la locul potrivit. Şarpele răsucindu-se, izbind cu coada, se dezbără de prinsoare şi zvârli duşmanul tocmai departe. În solzii lui rămăseseră înfipţi câţiva ţepi şi o rană pe spinare sângera. Deşi vătămat, se îndârji. Şi el simţise cum brăzdase cu colţii lui pielea fragedă de pe pântecele purceluşului ţepos. Se adună colac, privindu-l, gata să se destindă. De mânie coada îi zvâcnea şi capul ridicat se clătina când într-o parte, când într-alta, repezindu-şi limba furcită, cu un fel de şuierat ascuţit. Ariciul, pe jumătate ascuns în găoacea lui de ghimpi, îl privea de sub încreţiturile frunţii.

Deodată, lighioana sclipitoare se avântă, lungă, asemenea unei spade, dar ariciul, cu ochii lui cei mici, presimţise mişcarea, nu se lăsase amorţit de privirea adormitoare a şarpelui, care nu mai avea decât un singur ochi. Trupul ariciului se zgârci, se făcu ghem de ţepi. Şarpele se încolăci şi iar se destinse, ca să izbească mai tare, dar de fiecare dată îl pătrundeau ghimpii, îi sângera trupul, până şi în botul lui, cioplit ca de daltă, rămăsese o ţeapă înfiptă adânc. Zvârcolirile lighioanei păreau mai nesocotite, loviturile se făcură mai rare, mai moi. Încetul cu încetul, ariciul se desfăcu, scoase botul şi ochii se arătară sub ascunzişul lor. Când fu să primească o nouă lovitură, măcar că se rostogolea de fiecare dată, el se mişcă într-o parte şi se repezi la rândul lui. Şarpele n-avu timp să se dea înapoi; îl ţintuiseră dinţii ţeposului în ceafă. Îl prinsese de lângă cap, tocmai unde se subţiază trupul. Fără putere zvâcnea lighioana cea lungă; totuşi uneori izbutea să ridice ariciul, care nu slăbea prinsoarea. La o vreme şarpele rămase nemişcat, moale, doar când şi când îi mai zvâcnea coada. Fusese învins. Trupul lui mai avea mişcări lăuntrice. Sub piele se vedeau cum tresaltă muşchii, înainte să moară cu desăvârşire.

Lăsând-o pe Maria, Costea se apropie. Ariciul, speriat, dete drumul prăzii şi se făcu iar mogâldeaţă de ţepi. Flăcăul îi dete cu piciorul, rostogolindu-l până sub tufiş, iar cu călcâiul strivi capul şarpelui, să-i curme suferinţa.

— Şarpele a făcut să păcătuiască pe Eva. A ispitit-o să culeagă mărul pomului oprit şi ea i-a dat să guste şi lui Adam. În fiecare şarpe e sămânţa diavolului. Acesta a murit, un diavol mai puţin.

— Să fi fost numai Eva vinovată? Dar uite tot se zbate, măcar că l-ai strivit.

— Se va mai zbate, are şapte vieţi. Vinovată, zici, poate că nu. Ce fel de vină e să guşti dintr-un măr, dar a călcat porunca. Şi aplecându-se peste lighioană: am să-i jupoi pielea şi s-o întind pe un băţ, să-ţi fac toiag.

— Nu, nu! Mi-e scârbă de şerpi!

Mergeau spre baltă, ţinându-se de mână, păşind încet pe frunzele uscate, care foşneau sub picioare. Trecând într-o altă poiană, umbrele lor alăturate arătau mai lungi în amurg.

— Vezi, Mario, umbrele noastre s-au împreunat. Aş vrea, aş dori toată viaţa să fim. ca ele, totuna.

— Taci, Costea. Hai mai bine să fugim la luntre, că-i târziu, să nu fi venit careva la rateş pentru găzduire.

Dar în loc să fugă, Costea o apucă de umeri, o întoarse cu faţa la el şi o privi în ochi.

— Mario, lasă-mă să te sărut.

— Nu.

— Batâr o dată.

— Nu, nu.

— Tu nu-ţi dai seama cât de frumoasă eşti. Iia asta cu altiţa roşie îmi place atât de mult şi vâlnicul îţi şade bine, dar, Mario, te-am mai întrebat, spune-mi odată, ce porţi atârnat de grumaz? Arată-mi.

— Nu se poate, nu. Toată iarna am cusut la iie, mă bucur că-ţi place. Zici că mi se potriveşte?

— Nu schimba vorba. Mario, ţi-am mai cerut şi altă dată. Spune-mi ce ţii ascuns sub cămaşe, prins de lănţişor?

— Zice lumea că numai femeile vor să afle toate.

— Zi-mi femeie. Şi arată-mi.

— O punguliţă. Acum eşti mulţumit?

— O punguliţă? Ce fel? Arată-mi-o, Mario, vreau s-o văd.

— Nu-i cu putinţă, nu ţi-o arăt.

— Ba ai să mi-o arăţi. O să.

Şi Costea, cum o ţinea de umeri, apucă lanţul, dar Maria se zbătu şi cu amândouă mâinile prinse lanţul, să nu fie tras afară, să-l ascundă. Luptau amândoi şi cum el o ţinea, aplecându-se peste umărul ei, obrajii lor se atinseră şi gura lui cu mustăcioară o sărută în ceafă. Maria se cutremură, ţipă şi, spre apărare, dete drumul lanţului, dar din piept ieşi afară cruciuliţa cea de acioaie, cruciuliţa pe care i-o dăduse el de Paşti acum câţiva ani. Costea n-o văzu. O sărută pe gât.

— Lasă-mă, dă-mi drumul, mă supăr, mă supăr cu adevărat.

— Mario. Mario.

— Nu. Nu vreau. Lasă-mă.

Prinsoarea braţelor lui Costea nu slăbi, ba dimpotrivă şi Maria nu izbuti să scape.

— Dacă îmi dai drumul, îţi arăt ce am la gât.

— Îmi arăţi. Îmi arăţi?

— Dă-mi drumul, altcum nu mai vin niciodată.

— Iacă, te-am lăsat. Arată-mi.

Dar chiar de n-ar fi vrut Maria, cruciuliţa atârna afară peste cămaşă şi se vedea.

— E cruciuliţa ce ţi-am dat-o eu de Paşti. E chiar aceea pentru care m-am bătut cu nişte cumani. Ce bine-mi pare c-o porţi, Mario.

— O port că-i cruciuliţă. Şi că n-am alta.

— Ba ai, o ai pe cea de argint, ce ţi-a dat-o Sofica.

— Dar, dar nu ştiu unde am pus-o.

— Mario.

Şi Costea o prinse iar în braţe, încercând s-o sărute, dar ea o zbughi. Fugea repede ca o ciută. N-o urmări, se întoarse să ia şarpele, care tot mai tresărea. Când o ajunse din urmă la baltă ea intrase în ciobaca.

— Spune-mi, Mario, ţi-a plăcut lupta ariciului cu şarpele?

O vreme ea nu răspunse. El nu-i mărturisi că ceea ce-i plăcuse mai mult, era s-o fi ţinut rezemată de piept, să-i fi simţit trupul fremătând pe când se luptau jivinele pământului. Măcar că nu-şi putuse desprinde privirile de la încăierarea lor.

— Nu, nu! Am să visez la noapte. Am să visez. Să nu fie semn rău.

— Dimpotrivă, Mario, şarpele a fost nimicit. După vorba mea, am să-ţi fac toiag.

Ea nu-i răspunse. Începu să vâslească. Flăcăul, în joacă, încercă să-i smulgă lopata din mână.

— Nu, Costea, lasă-mă, vreau să mă deprind şi eu.

De sus, din cer să auzi strigătul şoimului. Îl uitase. Fluieră prelung, dar pasărea rămase sus să se rotească, să se mai bucure privind soarele pe care ceilalţi nu-l mai vedeau.

Costea se uită la Maria, la capul ei gingaş, cu cele două cosiţe atârnând pe umeri şi la ochii ei viorii, umbriţi de gene lungi. Mlădios îi era trupul când se-ndoia din mijloc în mişcări unduioase. Părea că sub straie i se desluşeşte frumuseţea. Fără de vrere, se uita la cămaşa desfăcută la gât, unde vedea cum începe rotunjimea sânilor. De atâta luptă, de fugă i se rumeniseră obrajii, sau poate şi din revărsarea ultimelor raze de soare. Ar fi stat Costea s-o privească toată viaţa.

— Ce te uiţi aşa la mine? Parc-acum mă vezi dintâi, sau vei fi vrând să vâsleşti. Ţine lopata, am obosit.

Costea luă vâsla şi puse mâna tocmai pe locul cald, unde ţinuse mâna ei. Ar fi dorit să-i sărute urma.

Vâslea uşor, lăsând în urmă valuri mărunte, broboane albe. Maria rămase cu mâinile atârnate în apă, dornică fiind să se răcorească de atâta fierbinţeală. Şi ochii ei priveau peste pădure, în zare, unde ultimele raze aprindeau jăratecul norilor. Era întocmai ca vâlvătaia pe care o simţea în piept.