X. La mânăstire

Obişnuia Simion Dascălu, la asfinţit, să plece cu lotca să pună nadă proaspătă la cârlige, să cerceteze coteţele, să ia peştele ce se va fi prins în capcane şi mai scormonea adâncul cu ciorpacul, de scotea câte un lin ori câte o caracudă aurie.

Căuta să-l ia şi pe Costea de ajutor, mai mult pentru a lui învăţătură şi atunci îi desluşea tainele vieţuitoarelor din baltă.

— Vezi, fiule, peştele, ca şi omul, după fel îşi are năravul. Bunăoară, roşioara adulmecă mai cu plăcere nada cu pâine şi se prinde la cârlig, iar dacă pui în vârful undiţei o râmă, ai noroc să prinzi un crăpcean. Ştiuca o momeşti cu o albişoară argintie, pe care lighioana hrăpăreaţă o înghite dintr-o îmbucătură, iar păstrăvului albăstrui, stropit cu mărgean, mai mult îi plac musculiţele, după care se aruncă afară să le prindă. Dar păstrăvul nu l-ai văzut, fătul meu, vieţuieşte numai în apele iuţi ale muntelui şi tu nu ştii.

— Uneori în limpezimea dimineţii, se-ntâmplă să zăresc munţii. Înalţi să fie? Mai decât turnul mânăstirii?

— Nici gândeşti s-ajungi în culmea lor tot urcând din zori până-nămiezi.

Nici cuviosul Ieronim nu se lăsa mai prejos. De dimineaţă, nevăzut de nimeni, îl trăgea pe Costea mai într-o parte, să-i arate meşteşugul războiului, felul cum să mânuiască sabia, cum să ţină pavăza, să nu-l izbească duşmanul. Îi arăta cum să întindă arcul, cum să chitească săgeata; când băiatul, din întâmplare, nu nimerea ţinta, măcar că ar fi fost măruntă cât vrabia, îl dojenea. Îi plăcea cuviosului să povestească fapte din trecut, isprăvi când se luptase cu câte cinci duşmani deodată şi îi răpusese pe toţi.

Băiatul sta privindu-l cu ochi mari, nu se sătura s-asculte poveşti de război.

Aşijderea preacuviosul stareţ, seara, la lumina opaiţului, îl chema şi-l dăscălea, căutând să-i toarne în minte cât mai multe; dar mai cu seamă se-ncerca să-i moaie sufletul cu credinţa cea curată. Îi destăinuia obârşia lumii, îi desluşea tainele firii, îi vorbea de Dumnezeu şi de faptele măreţe ale sfinţilor. Şi, ca să-l lumineze pe deplin, îl învăţa să deosebească slovele, buchisind în ceasloavele scrise pe piele de capră, aduse tocmai din împărăţia Romeilor. Învăţase Costea slova romlenească, de putea citi şi pe mormântul crijacului.

Călugării, de dragul lui, îl învăţau toate ce le ştiau, să-l facă om împlinit. Şi Timotei îi da sfaturi cum să stăpânească bine calul, cum să strângă pulpa, atât cât se pricepea. Dar Costea dibăcise mai bine decât călugărul sufletul calului. Tot Timotei îl învăţase să crească un pui de şoim, să-l aibă mai târziu de vânătoare.

Acum Costea, singur folosea vârşele şi coteţele moştenite de la Snagu. Se dovedea a fi îndemânatec la prinsul peştelui: aflase locurile mai priincioase, ochiurile de apă unde mişună lighioanele bălţii şi nici chiar cuviosul Simion nu era mai înţelept la aşezarea cârligelor pe un rând, de-a lungul malului.

Dar dacă aflase tainele bălţii, cunoştea şi obiceiul jivinelor pădurii: ştia să dibuiască ascunzişul orătăniilor cu aripi şi orice freamăt al trestiei, al tufişului şi al poienilor avea înţeles.

Cu toate că se deşirase la trup, n-avea puterea unui bărbat, dar cu mintea dovedea acolo unde alţii dădeau greş. Veneau flăcăi din satele vecine, din Turbaţi sau din Gruiu şi se luau la întrecere, dar el, iute de picior, îndemânatec şi ager la minte, îi stăpânea pe toţi. Ascultau de el: Grigore, feciorul olarului, Pârvu roşcovanul, Cherţoi lunganul şi Ion al lui Târcă, cel ce fusese turbat şi scăpat de vraci. Cu toţii, de se ivea o pricină, treceau de partea lui şi, de se întâmpla să fie unul la nevoie, săreau ceilalţi într-ajutor.

Costea era meşter să facă şi scule din toate cele ce se găseau, fie chiar şi din rămăşiţe lepădate, ce nu mai erau bune de nimic; le folosea pentru ce nici nu gândeşti: cârlige făcea din oase de peşte, sau din furcitura lemnului de corn; luntrea o înnoise de istov împănând-o cu papură, să nu mai prindă apă şi tot de la Simion Dascălul dibuise meşteşugul răchitei, să împletească coşuri, de le ducea să facă schimb în sat.

În sufletul lui, tare ar fi vrut stareţul Antiohie să-l facă monah, să-l aibă ucenic la Mânăstire, dar socotea că nu era îndeajuns de vârstnic şi ar fi însemnat să rămână Neaga fără sprijin. Nădăjduia că timpul nu e pierdut. Câţi nu veneau la sânul bisericii când li se cărunţea părul. Se minuna stareţul de băiat, cum le prinde pe toate, numai dintr-o vorbă.

Odată, lăsându-l pe Costea la frecatul prafurilor pentru vopsele, când se înapoie îl găsi încercându-se să zugrăvească chip de sfânt. Făcuse chipul Maicii Domnului. Izbutise chiar de-a binelea, numai că preacuviosului îi păru să fie o faţă cunoscută, avea o asemănare pământească şi, când îl întrebă, flăcăul, se roşi şi nu răspunse.

Peste toate îi plăceau lui Costea sculele de război, săbiile, săgeţile, buzduganele şi suliţele. De mult îşi făcuse arc cu care se încerca la vânătoare. Întocmise săgeţi măiestrite, codate cu pene, să ajungă fără greş la ţintă. În lipsă de vârf de criţă, le punea ţeapă din os de peşte. Nici sabie şi nici pumnal n-avea, dar şi le cioplise din lemn, după asemănare, cu tăiş întărit în foc.

Ziua umbla numai afară, fie iarnă fie vară. Deşi Neaga tot îl mai dojenea, fără de vrere îl privea ca stăpân, îi da ascultare, fiind singura minte de bărbat; frate-său mai mic, Caplea, dovedindu-se a fi împiedecat în faptele lui, numai bun să se ţie după vaci şi după oi.

De la o vreme, prin vrednicia lui, Costea îndreptase multe lipsuri. Celarul era plin de peşte afumat; în pod, calupurile de sare, luate pe schimb, stăteau grămadă. Pe bătătură mişunau orătăniile, iar mai încolo, în brazdă, îngrijea Neaga de tot felul de plante folositoare, bob, linte, rădăcini şi cânepă de fuior.

Pe înserate, Costea se ducea cu luntrea să aşeze coşurile, iar când se lumina de zi, le lua la rând, le cerceta, trăgea cârligele, la nevoie împrospăta momelele şi scotea peştele din vârşe. Îl alegea pe feluri, pe mărimi, cel de păstrat la afumat, celălalt plevuşcă, baboiaşi, pentru hrana zilnică; în sfârşit, fruntea o ducea în sat la Turbaţi, la cneazul Marin Hârtop sau dincoace, în susul apei, la rateşul lui Tâncabă. Apuca să ducă şi vânat, după cum se nimerea, mai mult pe schimb de sare. Când îi era îngăduit, lua şi bănuţi, pe care-i punea deoparte, în nădejdea să poată cândva dobândi criţă, să i-o bată făurarul din Târgşor, de s-ar pricepe să-i facă paloş cu două tăişuri, ca cele ale crijacilor.

Dacă ziua gândul îi era mai mult la scule de război, noaptea adesea visa la chip de fată. Tot mergând la rateşul lui Tâncabă, o vedea pe Maria, cu care mai făcea câte o glumă, mai schimba câte o vorbă; povesteau din ale lor, întâmplări mărunte. El îi mărturisi păsul, dorinţa lui de a avea o spadă adevărată, cu două tăişuri. Maria sta să-l asculte cu luare-aminte. De atunci, când se întâmpla să treacă pe la rateş vreun crijac, înapoindu-se din părţile Sfântului Mormânt, ea privea cu tot dinadinsul la paloşul lui, mai mult decât era firesc. Ce n-ar fi dat să i-l poată da lui Costea! Bucuroasă era când el îi aducea carte cu slove, de-o învăţa să buchisească. Ar fi rămas toată ziua împreună să vorbească, să se sfătuiască, dar deodată din casă se auzea glasul lui Tâncabă şi Costea repede se depărta cu luntrea.

De când fugise Sofica împreună cu măscăriciul, Maria nevoită era să vază de toate ale rateşului. Treabă era multă. Aproape că nu dovedea, chiar de o ajuta tată-său.

Când veneau oaspeţi, el mai mult sta s-o păzească, tot cu teamă să nu o piardă şi pe aceasta. Sofica, arătoasă, fusese mai de folos. Pe vremuri, mai îndelung rămâneau oaspeţii să bea câte o stacană, privind la fata care se învârtea în jurul lor. Maria nu ştia să le îndruge snoave, să le dea cu cotul. La trup era mai şuie, mai neîmplinită şi ochii ei viorii, ca de copil, nu aveau dibăcia să asmuţă pe călător la băutură. În urmă, ca s-o scutească, Tâncabă luase o slugă, un bătrân, îi zicea Pintea. În afară de treburile rateşului, mai făcea şi pe plutaşul, trecea călătorii peste apă. Priceput era la cuhnă. Ca el nimeni nu ştia să coacă vânatul, să-l stropească cu must de dude. Era meşter să facă crap umplut. Departe mersele faima lui Tâncabă pentru mâncăruri gustoase, vin şi bună găzduire. Îşi aminteau unii de Sofica şi nădejdea s-o vază îi aducea în aceste părţi mai des decât le-ar fi fost nevoia.

În vreme ce stăpânul ţinea oaspeţii cu vorba, îmbiindu-i la băutură, Maria purta grija celor de afară, culegea roadele grădinii, aducea apă, scotea vinul. Adesea nimerea să spele rufe la baltă, tocmai în vremea când venea Costea cu peştele prins peste noapte. El rămânea locului, sta s-o privească îndelung cum freca pânza cu lut din cel gras şi bătea cu maiul până se clătea rufa şi se limpezea. Ea, uneori, se oprea din lucru, rămânea cu mâna în apă şi asculta la vorba lui sau îi povestea din cele auzite de la călătorii veniţi să se ospăteze la rateş. Când sfârşea de spălat, el o ajuta să ghilească pânza, întinzând-o în poiană la soare.

Tâncabă, zgârcit din fire, cerca să mai înşele la cântar, dar Costea, ca să-i câştige bunăvoinţa, nu lua în seamă. Gândea bătrânul cu părere de rău la vremea ce va veni, când băiatul, copt la minte, nu se va mai lăsa păcălit. Altcum Costea îşi găsea socoteala. Fata, plină de ruşine pentru fapta tătânului ei, ca să-l despăgubească, îi surâdea mai cu blândeţe şi fără ştirea lui Tâncabă, peste învoială, îi mai da puţină unsoare sau câte un dărab micuţ de sare. Dar nu de unsoare se bucura flăcăul, ci de vorba mai dulce ce i-o spunea Maria.

Veniseră şi căldurile lui Cuptor. Ades, în amurg, Maria se ducea să se scalde în apa încropită de dogoarea zilei. Ascunsă dindărătul sălciilor, să n-o vadă nimeni, îşi scotea cămaşa şi apoi intra în baltă. Apa era mai rece în adânc şi o cuprindea uneori un fior plăcut; la margini, dând buruienile se prindeau de picioare, se speria, părându-i că o mână străină, mâna adâncului, vrea să o tragă afund. Ca să se îmbăieze, alegea loc limpede, fără păpuriş. Uneori căta în oglinda apei, îşi vedea trupul, dar ruşinată de goliciunea ei, repede îşi întorcea privirea.

Într-o seară, Costea pornise să-şi pună vârşele în susul apei; avea în gând să se ducă în urmă la rateş, s-o vază pe Maria. Luntrea aluneca uşor, fără zgomot. Raţe se abăteau printre trestii, zburând cu gâturile lungite, cenuşii pe fundul roşcat al cerului. Flăcăul cerceta de-amănuntul locul, să-şi poată aşeza capcanele. Auzind foşnet neobişnuit, ridică ochii şi desluşi în umbra serii, un trup de fată.

Maria, ieşind din apă, fugea, sub acoperământul copacilor.

Rămase năuc. De-abia o zărise din spate, dar lumina trandafirie a trupului, desprinzându-se pe frunzişul întunecat al pădurii, îi rămase în minte.

A doua zi nu îndrăzni să vină la rateşul lui Tâncabă, iar când în sfârşit se hotărî, Maria, în loc să coboare, rămase sus în camera ei, fără să vină să primească peştele. Când Tâncabă o chemă, sosi cu obrajii rumeni şi vorba îi era nedesluşită. Bătrânul, neluând seamă, începu să măsoare peştele la cântar. Lui Costea îi păru şi mai frumoasă, dar de-abia îndrăznea să se uite pe furiş.

De atunci, adesea visa la vedenia ce o avusese. Privind-o în ascuns, mai cu dinadinsul, urmărea trupul mlădios, sânul mic şi rotund ce se desluşea sub cămaşă. Îl frământau dorinţi neînţelese, îi venea s-o cuprindă în braţe, să-i mângâie obrazul, s-o sărute.

Ca să-i poată vorbi mai în voie, născoci să facă un mic heleşteu închis cu nuiele, în care intra apa bălţii; în el puneau peştele. Departe de ochii lui Tâncabă, aveau prilej să stea singuri. Şi bătrânul se mulţumise cu noua orânduială, care îi îngăduia să aibă oricând marfă proaspătă pentru călători. Maria îl însoţea pe Costea la heleşteu şi rămâneau îndelung să socotească pe răboj bucăţile aduse. Lungeau vorba, trecând mână de la mână peştele lunecos, li se încurcau degetele şi el îi prindea braţul, ţinându-l mai mult decât se cădea. Lighioanele solzite dintr-o zvâcnitură le scăpau jos în apă, dar lui nu-i păsa, nu se mai uita la ele, privea în ochii ei, fără să ştie ce să-i spună. Ea se roşea, trăgea mâna înapoi, coborând pleoapele.

— A scăpat un crap, ai să-l pierzi, lasă-mă să-l prind.

— Îţi dau altul, numai stai. Mai stai.

Şi ea rămânea. Deodată glasul lui Tâncabă se auzea dinspre casă, chemându-şi fata.

— Mărio. Mărio. Grăbeşte. Adu-mi trei bibani din cei frumoşi. Să fie pe placul târgoveţilor.

Zăpăcită, fata se ridica, lua peştele şi da fuga, fără să mai socotească. Încresta pe răboj după cum se nimerea.

Alteori Costea aducea vânat, păsări prinse cu laţul sau câte o căprioară străpunsă de săgeată. După rânduială, da mai întâi partea mănăstirii, iar din ce prisosea ducea la rateş. Prea puţin oprea pentru casă, numai câte o ciozvârte sau o pasăre măruntă, s-o îmbuneze pe mumă-sa.

Mândră era Neaga de vrednicia băiatului. Totuşi, se mira cum odinioară, când trăia Snagu, nu fusese de nici un ajutor, era numai cu gândul la joacă: să-şi cioplească săbii de lemn, să potrivească arcuri. Acum nevoia îl învăţase să agonisească hrană pentru el şi pentru casă.

Dar de una se mâhnea femeia. Îl vedea irosindu-şi tinereţea, învăţând meşteşugul războiului. Ades auzise pe cuviosul Ieronim depănând amintiri din tinereţe, când lupta în oastea craiului Ioniţă Caloianul ⁷ de la Târnova. Povestirile cu paloşe şi moarte nu-i plăceau Neagăi. Îl mai văzuse pe cuviosul stând dimpotrivă băiatului, sărind amândoi ca cocoşii şi dând cu paloşele de lemn, de se loveau chiar de adevărat, când se nemerea să nu fie scutul cel de piele la loc potrivit, ca să-i apere. Jocuri! Dar mai târziu? O să prindă rădăcină în sufletul lui. Parcă monahul alte treburi nu avea decât să-i arate cum să izbească, cum să se apere şi-l auzea strigând: „Punge. Punge. Nu te codi. Fă-te că dai sus la cap, apoi loveşte cu vârful în pântece, pe sub apărarea scutului. Ai înţeles? Încă o dată. Ameninţă sus şi împunge jos.”

Gândea femeia că nu era meşteşug pentru om de rând, dar va fi voia lui Dumnezeu. Altcum era mulţumită de toate ce le învăţa băiatul la mânăstire şi s-ar fi împăcat, dacă nu i-ar fi lipsit prea mult de acasă. Când la pescuit, când la vânat, când la călărie, când cu şoimul, când la învăţătură de slovă, era tot plecat şi mai că nu-l vedea. Nici Caplea nu sta pe acasă, tot după oi, doinind din fluier. Cu mioarele se împăca şi de n-ar fi fost să vină după mâncare, Neaga nici pe acesta nu l-ar mai fi văzut.