XXX.Olăcarul

Se făcuse întuneric. Toma Capră aruncă o mână de surcele pe foc, nu că i-ar fi fost frig, ci să facă mai multă lumină. Îi era urât în odaia cea mare a rateşului.

Toate i se păreau mai întunecate în astă-seară. Drumeţii nu cercetau vadul, nici că venise vremea să treacă mocanii cu turmele pe calea muntelui sau negustorii cu marfă spre Dunăre: de-abia se topiseră nămeţii. La umbra copacilor mai rămânea câte un petec de zăpadă întinată. Fără de mare nevoie nimeni nu pornea la drum. Puţinii călăreţi care trecuseră în ultima vreme, de la Crăiia Târnovei, cu solie către Voievodul de Argeş. Duceau în desagii şeilor carte în sul pecetluit şi, fără de ei, nimeni nu-i va fi ştiut cuprinsul şi nu voiau să-l destăinuie. Cercase Sofica în fel şi chip să le afle taina, nu izbutise. Olăcarii grăbiţi, având poruncă să nu întârzie, îmbucau de-a-ncălare şi fără să adaste, după ce treceau vadul, dădeau pinteni cailor.

Doar ultimul se oprise, nu de plăcere, ci de nevoie, că i se spetise calul la drum. Singur acestuia îi dezlegase muierea baierile gurii. De astă dată avusese Sofica mai mult noroc. Omul, un vlah din părţile Haemului, se rugase de un cal, făgăduind să dea cât i se va cere, numai să purceadă fără întârziere mai departe. Şi Sofica, meşteră la vorbă, până să se înapoieze Toma, plecat după roibul din livadie, trăsese pe vlah de limbă şi aflase multe.

Nemaistăpânindu-şi gura, mărturisise vlahul năpasta ce se abătuse peste Ţara Târnovei. Era trimis chiar de la curţile Crăiei şi povestea cum în cetate, o dată cu dezgheţul începuse să bântuie molimă năprasnică, adusă de oşti înapoiate din părţile Tesalonicului. Moartea izbea fără osebire şi fără cruţare pe oricine. Fugea lumea care încotro. El însuşi văzuse prăbuşindu-se pe uliţi oameni în putere, ca loviţi de trăsnet. Cădeau fără o vorbă şi pristăveau. Alţii, dimpotrivă, zăceau îndelung, li se usca limba în gură, se făcea scoarţă, neagră şi li se învineţea buzele. Dar la cei mai mulţi le ieşea la subţiori gâlma care, plesnind, lăsa să curgă zamă. Aceştia îndelung chinuiţi, mai greu treceau în ceea lume.

Şi hrana o puneau în gură fără folos, li se zgârceau măruntaiele, le zvâcneau mădularele, se zvârcoleau şi apoi rămâneau întinşi, fără vlagă, până la moarte. Blestem dumnezeiesc. Unii, de teamă, îşi pierdeau minţile. Porneau care încotro, să se ascundă, peste câmp, prin păduri. Dăduse poruncă stăpânirea ca nimeni să n-aibă voie să vorbească de molimă. Fiecare avea îndatorirea să-şi urmeze treburile după rânduială. Omul nu afla de cele întâmplate la vecini, că numai noaptea veneau căruţele să încarce leşurile, să le zvârle în afară de oraş. Duhnea văzduhul de mirosul lor. Nici el, olăcarul, n-avea îngăduinţă să glăsuiască despre cele văzute şi de l-ar afla că descleştase gura, amar de el. Dar nu mai putea răbda. Trebuia să vorbească. Se jură Sofica că nu va spune nimănui, nici măcar soţului ei, necum altora.

Îndată ce plecase femeia în întâmpinarea lui Toma, olăcarul, rămas singur, se desfăcu la piept să cerceteze dacă mai zărea petele cele întunecate. Se linişti, pielea pieptului îi era curată.

Olăcarul se învoi să rămână peste noapte. Cu Toma repede ajunsese la înţeles pentru cal şi spuse că va trece negreşit pe drumul înapoierii.

Plecase olăcarul fără să aibă ştiinţă că purta în trup sămânţa morţii, a ciumei. Nu i-a fost dat să ajungă. Singur calul, cu şaua alunecată într-o parte, se înapoiase la rateş.

Gura Sofichii, gură de femeie, nu era pecetluită şi de-abia plecase olăcarul că mărturisi bărbatului câte le aflase. Se îngrijoră omul. Înţelese Toma că răul se prinde de la om şi cum stătuse frăţeşte să bea adălmaşul cu olăcarul, era cuprins de teamă, mai cu seamă acum în urmă de când cu venirea calului, dovedind că murise olăcarul. De la o vreme avea ameţeli, slăbiciuni în mădulare. Dar încercă să nu se gândească.

Şi în astă seară îi păreau toate întunecate şi afară, şi în suflet. Mai zvârli o mână de nuiele, să facă lumină.

Sofica veni în sfârşit cu hârdăul de la mulsoare şi, văzându-l cum sta mâhnit, crezu să fie din altă pricină.

— Ei bărbate, iar eşti amărât. Împacă-te. Aşa a fost să fie de la Dumnezeu. Ştii bine, nu e vina mea, nici a ta. N-am avut parte de Mărioara noastră. Hai de mă ajută să pun cheagul. Când sunt oaspeţi, îţi ţin de urât. Acum, cu primăvara, ce să vină.

— Nu e asta.

— Parcă nu te ştiu? Lasă că o să dea Dumnezeu o fată după pofta inimii tale. Hai, vino. Dar ce ai?

— Nimic, ce să fie? Mi-e capul greu. Nu mi-a priit mâncarea la prânz. Aş bea un vin, să-mi mai încălzesc mădularele. Parcă deodată m-a cuprins o răceală.

— Ştiu eu ce te doare. Te apucă gândurile. Şi pe mine mă rod uneori noaptea. Dar cu treabă, mai uit. Tu eşti om bun şi nu-mi mărturiseşti.

— În astă-seară nu mă simt în apele mele.

Când se sculă să apuce hârdăul, auziră de afară tropot de cal ce se apropia.

Sofica ieşi în prag şi strigă lui Pintea să deschidă porţile. Nu era chiar întuneric, dar pe sub copaci de-abia se zărea călăreţul. După felul cum îşi mâna calul, Sofica ghici că-i Costea. De la moartea Mariei, numai o dată îl văzuseră, în astă iarnă, când astrucaseră pe Caplea şi atunci de-abia îi putuse vorbi, să afle de felul cum pierise zănatecul, înghiţit de apa bălţii. Costea spusese doar câteva cuvinte. Din vorba altora, aflase că se apucase spătarul să înalţe în Ostrov biserică şi că nu avea gând de înapoiere la Argeş. Zice-se că ceruse Voievodului să-l scutească pentru un timp de cinstea spătăriei.

Prin întuneric, Sofica rămăsese în prag să-l aştepte. Altul ca el nu se mai afla în lume, doar umblase şi văzuse multe. Deşi pe Toma Capră îl îndrăgea, păstra în inimă amintirea unor dorinţi neîmplinite, care încă o nelinişteau. Când îl vedea pe neaşteptate, simţea ca o înţepătură în inimă şi o clipă i se oprea suflarea.

Şi de astă dată simţi cum îi zvâcneşte inima, dar nu mai avea vârsta tinereţii şi patimile se liniştiseră.

— Costea. Mă bucur că te văd. Nădăjduiesc că venirea ta să fie numai de bine.

— Dumnezeu să fie cu tine, vin şi eu când am răgaz. De astă dată numai de bine, atât cât se poate.

— Intră numai. Pintea, ia calul, dă-i ovăz ca unui armăsar spătăresc.

— Lasă gluma, cumnată Sofica. Nu-mi arde de spătărie şi Nour, armăsarul, a rămas la Argeş.

— Merge vestea că te-ai apucat să înalţi biserică. Pofteşte.

— Dar badea Toma să fie plecat?

— Pune laptele la închegat. Bucuros va fi să te vadă.

Falnic i se înfăţişă Costea. Înalt, purtând plete aurii, cu mantia lungă fără mâneci şi cu paloşul atârnat într-o parte. Când îl vedea, obişnuită fiind cu oamenii de rând, măcar că era mândră, se simţea măruntă. Şi vorba mai măsurată o stăpânea.

— Sofico, pe vremuri aduceam la rateş vânat şi peşte. În astă-seară am venit cu o pulpă de mistreţ. S-o ia Pintea din desaga de la şa şi s-o pregătească cum va şti mai bine. În astă-seară sunt oaspetele vostru.

Toma, auzindu-i glasul, îi ieşi înainte.

— Bine ai venit, Costea, îţi duceam dorul. Deşi Ostrovul nu e departe, nu m-am învrednicit să ajung până la tine. Ce te aduce?

— Să te văd, să vorbim. Poate ce-oi spune să vă fie pe plac.

— Şezi jos, frate Costeo. Pentru mine eşti ca un frate, un frate mai mic în vârstă. Dar mai mare. În vrednicie.

— Lasă lauda deşartă, sunt ca toţi oamenii. Numai învăţătura monahilor şi paloşul m-au ajutat.

— Cum îţi este sănătatea?

— Slavă Domnului. Acum că am început să clădesc biserica, doresc s-o văd sfârşită. Tu, cu sănătatea?

— Nu prea bună. În ultimele zile şi astăzi mai cu seamă parcă aş avea pietre în cap. Sofico, ai grijă de masă, adu vin, ştii tu de care. Orânduieşte. ca pentru spătarul Voievodului.

— Fie spătăria la Argeş. În Ostrov lucrez cu palmele la biserică. Tare m-aş lăsa de măriri, să mă fac schivnic.

— Tu, monah?

— Da, monah. Dar, frate Toma, mai întâi să ne aşezăm la masă. Aştept pe Sofica, să audă cele ce am de zis.

— Sofico! Sofico! Vină să auzi ce are de spus spătarul. Bine că ai adus ulciorul de vin, să nu se usuce limbile.

— Băutura s-o luăm la vremea ei. Ascultă, cumnato, şi daţi-vă cu părerea. Am nevoie de ajutorul vostru.

— Ajutorul nostru?

— Frate Toma, tu m-ai cinstit cu acest nume şi tu, cumnată Sofico, ştiţi bine că în afară de copii şi de voi, alte rude nu mai am. S-au dus toţi pe rând: Maria, Dumnezeu s-o ierte, că multe am păcătuit faţă de ea; Neaga, mama mea, de care nu m-am bucurat îndeajuns şi Caplea, zănatecul cel din urmă. De Radu nu mai ştiu nimic.

— Dumnezeu să-i ierte!

— Şi băieţii îmi sunt plecaţi la Argeş. Chiar de aş fi acolo, tot nu i-aş vedea. Cel mai vârstnic este în oastea mică a domnului, iar Mălin e la pârcălăbie, pe lângă doamna, învaţă obiceiurile de la Curte. Mi-a rămas doar Mioara. Pentru ea am venit să mă sfătuiesc cu voi. Eu nu mă simt în stare să-i port de grijă. Până se va mărita, are nevoie de o mână de femeie. Nici Caplea nu mai este să-i ţină de urât. E tot singură.

Costea nu sfârşi vorba şi Sofica, sărind de la locul ei, îmbujorată la faţă, dădu din palme.

— Mioara. Dă-ne-o în grijă, Costea. Îi sunt mătuşă, îmi este dragă. Pentru mine şi pentru Toma ar fi o mângâiere. Suntem singuri. Ce zici, bărbate?

— Zic că ar fi bine. Tinereţea ei ne-ar înfrăgezi inimile. Vezi, frate Costeo, nu ne-a fost dat să ne trăiască copilul. Pesemne pedeapsă de sus pentru multele mele păcate. Şi poate pentru cele ale Sofichii. Le-o fi ştiind ea pe ale ei. Dacă ne-o laşi pe Mioara.

— Asta mi-e dorinţa. Lucrând la înălţarea bisericii, nu pot să văd de ea. Fata la Turbaţi, eu în Ostrov.

— Dacă te-ai apucat să clădeşti, ai dreptate. Dă-ne-o, Costea. Ce gând ai cu biserica?

— M-am încumetat s-o înalţ spre iertarea păcatelor mele. Doresc să fie adăpost celor morţi şi dacă sa va îndura Cel de Sus. După sfatul cuviosului Pahomie, o voi face mânăstire, întocmai cum s-au ostenit crijacii. Dar nu o voi clădi cetate, cu turnuri sau metereze. Singura întăritură fi-va altarul, apele şi codrul. Voia Domnului e îndeajunsă pavăză împotriva duşmanilor.

— Măreţe gânduri! Dar monahi de unde vei aduce?

— Vor veni, n-ai grijă. Dar. Dar de ce n-aş spune. Unul aş fi eu, aş rămâne acolo, în Ostrov, călugăr, să-mi ispăşesc păcatele. Cuviosul Pahomie va fi stareţ.

— Cum e cu putinţă? Tu, spătarul, viteazul, nu te gândeşti, poate vor mai veni tătarii, vor primejdui Ţara. Apoi tu va trebui să-ţi găseşti soţie. Doar nu vei rămâne mereu văduv. Eşti încă om în putere. Se vor afla destule să te îndrăgească. Dumnezeu s-o ierte pe soru-mea, dar ea de acolo, de sus, te-ar binecuvânta. Băieţii sunt mari. Mioarei îi purtăm noi grijă. Faci bine să înalţi biserică, fie şi mânăstire; nu strică să-ţi răscumperi păcatele ce îi fi zicând că le ai, dar. Monah. Să te faci monah. Nu ai cugetat bine.

— Cumnată, grăieşti fără socoteală. De-abia trecut-a anul de când am astrucat-o pe Maria, soră-ta, şi îmi vorbeşti.

— Nu te supăra, am grăit pentru mai târziu. Spătar şi monah nu se potrivesc.

— Lasă omul la gândul lui, nevastă. Până una alta, să bem o stacană, să aducă friptura. Sărbătorim în astă seară vestea cu Mioara. Mâine până în prânz, să fie cu toate lucruşoarele ei aici în rateş. Îmi va fi o fiică dragă. Dumnezeu să-ţi răsplătească bunul gând ce l-ai avut! Ea ne va fi lumina singurătăţii noastre. Poate mai târziu, când îi va veni sorocul, o vom duce la Argeş.

Stătură până în toiul nopţii. Târziu se duse fiecare la odaia lui. Toma, măcar de simţea cum se clatină bolovanii în cap, era prea bucuros să aibă în sfârşit o copilă după dorinţă.

Costea nu aşteptă să se facă ziuă. Pe mânecate puse şaua pe murg şi o porni spre casă, să dea poruncă pentru Mioara. Socotea în suflet că, ostoit din această parte, va putea să se călugărească.