XIV.În zăvoi

A doua zi cerul se arătă luminos, spălat de roua dimineţii. Prin fereastra îngustă a odăii, o rază aurie pătrunse şi se aşeză, mângâioasă, pe faţa Mariei. Deşteptându-se, rămase buimacă. Privi afară la soare. Îi trecuse fierbinţeala din ajun. Se îmbrăcă degrabă şi cu gândurile limpezite, fugi spre baltă. Avea presimţirea că-l va găsi. De cum ajunse, zări luntrea ascunsă în păpuriş, dar pe Costea nu-l văzu; pesemne n-o aşteptase, plecase după vânat. Durerea, o clipă înăbuşită, îi năvăli iar în suflet. Îi veni să plângă. Făcu câţiva paşi şi strigă:

— Costea! Unde eşti, Costea?

Foarte aproape, îi păru că-l aude râzând şi, îndreptându-şi ochii spre un tufiş, îl văzu cum sta privind în jos, la ceva lung, sclipitor. Faţa îi era gânditoare, puţin întunecată. De astă dată nu-i sări înainte, după obicei; îşi îndreptă ochii în jos, la picioare, ca şi cum ar fi vrut să-i arate lighioana lucitoare printre ierburi. Vreun şarpe! Maria căta numai la ochii lui, mirată fiind de umbra ce i-o desluşise pe faţă. Era fericită să-l vadă, să-i fie alături şi îndată îi trecu necazul. Se uita la el cum sta drept, înalt şi cu înfăţişarea mândră. Soarele îi trecea prin şuviţele de păr şi capul era prins într-o mreajă de aur. Îi bătu inima mai tare. Ar fi vrut să i se arunce în braţe dar, deodată, se simţi neputincioasă, picioarele n-o mai puteau duce. Ameţi, genunchii îi tremurară, i se închiseră ochii. Pe obraji îi curgeau lacrămi fierbinţi şi, moale, alunecă grămadă.

Costea, trezindu-se din visul lui, sări, îngenunche alături şi o cuprinse în braţe.

Ea deschise ochii, îl privi şi, fără a mai şovăi, îi luă obrajii şi-i sărută, dar, ruşinată, îşi ascunse faţa. Acum, el nu-i mai dădu pace, o îmbrăţişă, îi culese lăcrimele cu buzele şi când ajunse la gură i-o apucă cu sete, sorbind-o. Amândoi îşi pierdură suflarea, rămaseră năuci.

Costea, venindu-şi în fire, îşi depărtă capul s-o privească mai bine.

— Ce ţi s-a întâmplat, Mario? Spune!

— Aseară. Aseară. Te-am aşteptat. N-ai venit. Mi-a fost atât de greu. Printre sărutări îl mai întreabă: Ce n-ai venit?

— Aseară. N-am putut. Am găsit.

— Mi-a fost atât de greu, cum de n-ai ştiut, de ce n-ai venit?

— Spune, Mario, care este pricina?

— Voiam să-ţi spun. Dar acum nu pot.

— Ce pot face?

— Nu poţi nimic, nu poţi. Totul s-a sfârşit.

— Ba pot! Acum pot orice. Vezi paloşul colo în iarbă, îl vezi? Un paloş de crijac. Ai văzut cavalerii cei în criţă, care vin de la Sfântul Mormânt? E un paloş ca al lor, făurarul care l-a făcut a fost un mare meşter. Priveşte cum sclipeşte. Am vrut să te înşel, să crezi, când l-îi vedea în iarbă, că-i un şarpe.

— Costea, acum ţi s-a împlinit visul! Ai un paloş! Dar cum? Pentru mine însă totul s-a sfârşit. De aseară.

— Acum mi s-a împlinit visul cel mare, ştiu că mă iubeşti. Ai să-mi fii soţie, Maria.

O podidiră lacrimile şi el de-abia putu desluşi:

— Nu, niciodată. Cu neputinţă. Voi fi soţia lui. Marin. Cneazul. Hârtop.

— Cum, ce spui? Vrei să fii soţia lui?

— Nu vreau. Nu-l pot suferi. Tata spune.

Costea sări în picioare. Se făcuse roşu de mânie. Ridicând paloşul de jos, îl făcu să străfulgere în lumina soarelui.

— Cine îndrăzneşte? Cine-a spus? Marin Hârtop, Cneazul? Dar nu e cu putinţă! E om bătrân.

Maria îşi ridică faţa, îl privi cu ochi miraţi, apoi un surâs îi lumină chipul.

— Tata a hotărât să mă dea după cneaz. Da! Măcar că are fecior mai vârstnic ca tine; zice că-i om cu stare, că are slugi, casă mare, mai ştiu eu ce. Aseară. Mi-a poruncit aseară să mă păzesc de tine. Şi un val de lacrimi îi învălui vorba.

Socotea că, neputincios va fi paloşul lui Costea împotriva voinţei tatălui ei, împotriva cneazului. Numai o nădejde mai avea, să se învoiască să plece. Vor fugi împreună.

Flăcăul nu ceru nici o desluşire şi, hotărât, încruntat, înfipse paloşul în pământ şi privind la strajă ca la o cruce, se închină şi zise:

— Pe această spadă jur să fac toată putinţa ca să-mi fii soţie şi, de va fi voia Domnului, îţi voi rămâne credincios până la moarte.

Apoi se aruncă în genunchi, alături de ea, căutând s-o dezmierde, să-i liniştească plânsul.

— Nu voi îngădui, Mario. Dacă tu nu-l iubeşti, e cu neputinţă. Îl voi ucide. Am paloşul. Voi căuta pricină cneazului.

— Nu, Costea. Nu ucide. Nu te-aş mai putea iubi.

— Bine. Bine. Numai spune că mă iubeşti pe mine. Că nu te vei însoţi cu nimeni altul decât cu cel pe care îl vei fi ales tu. Şi, Mario, răspunde-mi, tu m-ai ales pe mine?

— Da, pe tine, te-am ales, îmi eşti atât de drag. Multă vreme nu mi-am dat seama.

— Mărio, sunt fericit! Tu. Paloşul.

— Până acum nu ştiam că mă iubeşti, credeam că te joci, ca să petreci.

— Dar cum de n-ai înţeles? Nu simţeai cum mă frământ? Nebuneam lângă tine. N-ai grijă. Cel care ar îndrăzni să râvnească la tine, nu va mai avea zile.

— Pentru mine e prea târziu. Mai bine fugim.

— Mai bine îi înving în luptă. Dar, bine! Fugim dacă vrei tu. Fugim.

Şi vorbele erau însoţite de sărutări fierbinţi. Îmbărbătată de cuvintele auzite, i se astâmpărase durerea lăuntrică, dar în braţele lui fu cuprinsă de un alt zbucium. Cosiţele i se deznodară, gura, cu buzele uşor răsfrânte, era deschisă ca o poamă despicată, inima i se zbătea repede în piept şi, toată, fremăta până în adânc. Costea îi copleşi faţa cu sărutări. Ameţiţi, lunecară pe iarba moale şi fără împotrivire ea se lăsă stăpânită de strânsoarea lui, precum floarea de dogoarea soarelui.

La căpătâi veghea paloşul înfipt în pământ. Deasupra, ramul codrului se clătina uşor, însoţind suspinele lor cu freamăt de frunze.

Îndelung rămaseră îmbrăţişaţi, neîndurându-se să se despartă. Cea dintâi Maria se ridică şi privi lung la Costea. Avusese dreptate tatăl ei să-i spună în ajun. Să se teamă.

— Acum. Mărturiseşte-mi de ce n-ai venit aseară, iubitul meu.

— Din pricina paloşului, uită-te bine, e scula tatălui meu.

— A lui Snagu? E cu neputinţă.

— Nu, nu a lui Snagu. A tatălui meu!

— Atunci cum? Dar n-am văzut paloş în mâna oamenilor de rând.

— Tatăl meu n-a fost om de rând. E o taină, Mario, o poveste pe care eu însumi n-am înţeles-o bine, dar a cărei mărturie este paloşul.

— Grăieşte, te ascult.

— Vezi, Mario, că eu sunt atât de fericit, că nu mai ştiu. Cum să-ţi povestesc. Mă uit la tine. la paloş. Mi s-au zăpăcit minţile. Mai lasă-mă să te sărut. Eşti frumoasă. Atât de frumoasă. Ce fericit sunt. Mario!

— Te iubesc?! Şi tu eşti mândru ca un fecior de împărat! Dar spune-mi.

— Aseară plecase mama până în sat. Îmi dăduse să păstrez nişte bani de argint, ce-i căpătase de la negustorii în trecere spre munte, care ne cumpăraseră tot peştele afumat. Zicea mama să-i păstrez, să-i ascund, să-i avem pentru vremuri de nevoie. Să fac în aşa chip, să nu afle nimeni, nici Caplea, că n-are îndeajunsă minte. Erau arginţi mulţi şi nu-i puteam ascunde oriunde.

— Dar paloşul?

— Paloşul. ai să pricepi. În livadă n-aveam cum să mă duc, că se ţinea frăţâne-meu de mine şi m-am socotit că tot în cuprinsul colibei să-i pun; era mai sigur şi la îndemână şi a fost voia lui Dumnezeu să aleg locul din fata vetrei, ca fiind mai umblat, mai bătătorit; am început să dau cu o ţepuşă, să fac gaură, când iată că vârful lemnului se izbeşte de ceva tare şi nu mai vrea să intre. Fără folos am ciocănit şi socoteam că piatră nu putea să fie. Mi s-a părut ciudat. Am scormonit până a ieşit la iveală mânerul paloşului. Strălucea criţa în ascunzătoarea ei, de parcă era argint lămurit. Când am scos scula de oţel, i-am văzut straja pusă de-a curmeziş, dându-i chipul Sfintei Cruci. Am fost atât de năucit că, banii, am uitat de ei.

— Ce minune! Al cui să fi fost paloşul? Cine să-l fi îngropat tocmai în coliba ta?

— Adastă şi ai să înţelegi! Ieşisem în prag, să-l văd mai bine; tăişul lucea în soare. Nu mă săturam să-l privesc, când iată că se înapoiază mama, mă vede, se uită la paloş şi trage un ţipăt. Pe urmă a început să geamă. Se făcuse galbenă la faţă, rezemată de stâlpul uşii. Îmi era să nu cadă jos. Am aşezat-o pe scăunel. Când şi-a mai venit în fire, mi-a trecut mâna pe cap, să mă dezmierde şi a început să vorbească rar, cu glas stins; de-abia o înţelegeam.

„Aşa a fost orânduit să fie! Ţie, fiul lui, ţi-a fost hărăzit să-l găseşti. E voinţa Domnului. Acum e paloşul tău.” Şi văzând cum stam neînţelegător, îmi spuse de mai multe ori, mai desluşit: „Copilul meu. Greu îmi vine să grăiesc. Ai vârsta înţelepciunii. Află dar că nu eşti fiul lui Snagu, deşi îţi sunt mamă. Tatăl tău. Altul. Un crijac. Simon din Dăbâca cel astrucat lângă altar, sub lespedea cu cruce săpată. Tu care ştii a buchisi şi slove din cestelalte, citeşte scrisoarea de pe piatră, îi vei desluşi numele. A venit Simon tocmai din ţara lui ca să propovăduiască legea cea catolică în aceste părţi şi a păcătuit şi prin voia Domnului a pristăvit de lovitură cruntă. Altceva să ştii, n-ai nevoie. Paloşul era al lui, acum e al tău. Singur tu, fiul crijacului, ai îngăduinţă să-l atingi.” Mama tăcu şi pe faţă începură să-i curgă şiroaie de lacrămi. Zadarnic am întrebat să-mi spună cum l-a cunoscut pe acel crijac, dar ea n-a voit să răspundă; într-un târziu a adăugat numai: „Fiule, sunt taine care nu se pot dezvălui, mai bine să rămână îngropate cu cei morţi. Despre tatăl tău mai află că era înalt, chipeş, frumos la faţă, cu plete de aur ca ale tale; de nu i-ar fi fost firea atât de iute, poate că nu-l pedepsea Dumnezeu. Iar cel ce l-a răpus, n-a avut zile, îndată a plătit fapta lui. Du-te, fiule, şi roagă-te pe mormântul tatălui tău, aşa cum te-am învăţat când erai copil. Ruga ta l-ar ajuta. Cere Domnului îndurare, căci sufletul său plânge şi cere izbăvire. Şi am căutat să aflu de-i făcuse vreun rău, dar ea, tot plângând, mi-a răspuns: „Nu. Nici un rău. Ia paloşul, du-l la altar să ţi-l sfinţească preacuviosul Antiohie. Împlineşti optsprezece ani; cândva tot ţi-l dădeam. Paloşul este singura moştenire ce o ai de la tatăl tău şi pletele tale bălaie.” Mario, atât am aflat. Înţelegi de ce n-am venit aseară? M-am dus cu spada la mormântul crijacului, al tatălui meu. Şi m-am rugat cum m-a învăţat mama, pentru sufletul lui, şi am aşezat spada peste lespede, să se bucure mortul în lumea lui, c-o simte aproape. Şi-ţi mărturisesc, nu m-oi crede, în biserica luminată doar de candela din dreptul Maicii Domnului, era tăcere desăvârşită. Dar poate a fost numai o părere. Am auzit desluşit un zvon, am auzit ca un suspin ieşit din pământ, un oftat de uşurare al celui ce zăcea acolo în raclă. Se bucura pentru ruga ce o înălţasem Domnului; mă crezi, Mario? Şi m-a cuprins deodată o linişte desăvârşită, ca o lumină. Am căzut în genunchi şi au început să-mi curgă lacrimi, dar nu de durere. Mario, Mario, dar tu de ce plângi? De ce?

— Plâng, de plânsetul tău de aseară, plâng de fericire. Aş vrea să mă rog şi eu pe mormântul crijacului. Crezi că paloşul lui, paloşul tău va putea. Să ne ajute?

— Prin semnul lui vom fi uniţi, el ne va apăra.

— Costea. Acum că ştii că eşti fiul unui crijac, al unui cavaler. Poate că fata lui Tâncabă să nu-ţi mai fie potrivită.

— Mario, cum poţi avea asemenea gânduri?

Şi cuprins de focul dragostei, o luă în braţe, copleşind-o cu sărutări.