XV.O întâlnire

Se frământau apele. În jos, la furcituri, unde balta era mai adâncă, valurile se rupeau în stropi mărunţi şi se domoleau spre margini, la adăpostul malului. Acolo, trestia aplecându-se îşi fâlfâia moţurile întunecate, ca flamurile unei oşti de lăncieri.

Sus un vultur da roată, căutându-şi prada. Un stol de ciori îl urmăreau croncănind; păsările negre se repezeau, dar nu îndrăzneau să se apropie. Stăpânul văzduhului nu le lua în seamă.

Spre apus o margine de nor se scutura, cernându-şi stropii prin sită nevăzută. Erau nori trecători, goniţi de vânt.

Cel vultur se depărtă, urmat de ciori, până-l înghiţi zarea.

Lucind în bătaia soarelui, codrul cu frunzişul roşu părea zid de aramă străjuind în jurul bălţii. Câte o frunză zbura o vreme prin văzduh, apoi, căzând pe apă, frământată de valuri, se afunda.

Braţul înmănuşat se ridică peste cap şi slobozi cureluşa ce ţinea piciorul şoimului. Ciocul sclipi în soare. Pasărea bătând din aripi se înălţă, zbură împotriva vântului şi plutind, dădu ocoale să desluşească, peştele din baltă. Încreţitura valurilor nu îngăduia ochiului să-şi găsească prada şi pasărea, rotindu-se, se înălţă tot mai sus. O slobozise Costea, măcar că o ştiuse neputincioasă să vâneze şi o îndemna fluierând să rămână în văzduh: voia s-o zărească Maria, să-i fie temei că el o aşteaptă în tufărişul dinapoia rateşului.

Pentru Maria însă era greu să se îndepărteze. Din ziua învoielii cu cneazul, i se năzărise lui Tâncabă că flăcăul prea des îi călca pragul casei. Nu-i plăcea să-l vadă tot dând târcoale pe lângă fată. Intrase la grijă, mai cu seamă de când îl zărise sărutând-o pe furiş. Suduise bătrânul, ameninţase cu ciomagul, dar de teamă să nu-i fugă, după pilda soră-si, îşi stăpânii supărarea. Porunci băiatului să nu mai vină decât o dată la trei zile, iar pe viitor, marfa o va lua el în primire. O vreme, porunca-i fu îndeplinită.

Dar cu venirea ploilor de toamnă, i se umflară încheieturile de la picioare, i se înţepeni spatele şi mai tare îl scutura cea tuse seacă. Ades gemea de dureri; fără folos baba Didona îi dădu buruieni de leac şi nevoit fu s-o lase pe Maria să le facă pe toate în locul lui; numai din prag urmărea, când se ducea la vale, la iaz, să ia peştele în primire.

— Bagă-ţi minţile în cap, Mario! Vezi că te-am dat după cneaz. Hem. Hem. Să nu mă faci. Hem. Hem. Altcum.

Nu sfârşea vorba şi tusea îl împiedeca să rostească mai departe.

— Nu te mai supăra, tată, vezi că-ţi face rău.

Şi cearta se domolea.

Cum venise vremea să plece Marin cneazul la stână, s-aducă oile pentru iernat, trimisese vorbă în ajun că va să vină să-şi ia rămas bun. Dăduse întâlnire unor negustori de peste Dunăre. Dorea cu acest prilej, să mai vadă fata.

Tâncabă tuşi.

— Hem. Hem. Azi vine cneazul, hem. Vezi de te găteşte.

— Vine cneazul? Bine, tată.

— Ce te turburi?

— Mă turbur! Apoi, cum să nu mă turbur! E doar soţul ce mi l-ai hărăzit.

— Bine, bine, dă-i poruncă lui Pintea să pregătească la cuhnă cele de cuviinţă şi tu scoate din eleşteu o plătică şi ceva roşioară, să fie de-ajuns şi pentru negustori. Sunt în drum spre Argeş şi fac tocmeală cu Marin.

Când să meargă Maria la iaz, ridică ochii şi zări şoimul rotindu-se pe cer. În fugă aduse peştele şi, grăbită, porunci lui Pintea ce avea de făcut. Repede urcă în camera ei, să-şi pună cămaşa cusută cu lânică roşie, să fie frumoasă ca pentru. Cneaz. Apoi gătită şi fără de ştirea lui Tâncabă, se îndreptă spre locul hotărât. Nu era departe de drumul ce venea din sat. Alerga. Deodată, i se păru că aude strigăte şi gâlceavă. Speriată, se opri să asculte. Cunoscu glasul cneazului.

Îndreptându-se spre rateş, Marin Hârtop, cu gândul la fată, se clătina domol pe spinarea buiestraşului, când, ieşind la luminiş, roibul ciuli urechile. Auzise zgomot ciudat. Cneazul îl zări pe Costea aşezat pe o buturugă, cântând la fluier, cântând uşor ca pentru sufletul lui.

Şi de astă dată îl întâlnea pe flăcău! Ce tot căuta în preajma rateşului? Ostrovul era departe. De cum îl văzuse i se vărsase fierea de ciudă. Îşi aminti că trecuse vreme destulă de când îi poruncise să aducă o căprioară. Ajuns în dreptul lui, opri calul şi începu să-l certe.

Costea nu răspunse, cântă mai departe. Cneazul se întărită. Suduind, îl învinui că nu se ţinuse de cuvânt; nu-i îndeplinise porunca. Îi ceruse măcar o ciozvârtă, aşa cum adusese lui Tâncabă şi nu se învrednicise.

Vorbele bătrânului picau grele, aspre. Costea deodată se mânie. Sări în picioare şi zise:

— Dau ce se cuvine mânăstirii, iar partea mea o dau cui îmi place. N-am avut drum prin sat. Nu te mai răsti la mine, eşti cneaz la tine, la Turbaţi, nu eşti stăpân peste mine, peste cei din Ostrov.

— Câine spurcat! Ai îndrăzneala să mi te împotriveşti, să mă-nveţi care îmi este dreptul? D-abia, începe să-ţi crească tuleiul pe obraz, neisprăvitule. Îţi poruncesc ca de Sfântul Dumitru să-mi aduci o căprioară, ai înţeles? Că de nu.

— Porunceşte la argaţii tăi, mistreţ bătrân.

Cneazul se făcu stacojiu la faţă şi cu barba zburlită, repezi calul, ridică nuiaua şi izbi flăcăul peste cap.

— Fiu de scroafă, fecior de lele, să nu mai.

Dar Marin n-avu vreme să ridice a doua oară mâna că, sărind ca jderul, Costea îl cuprinse de mijloc, îl trase de pe cal şi îl trânti jos de răsună pământul; ca o răgace, rămase omul, ameţit, pe spate. Flăcăul trăgându-şi paloşul, îi propti vârful în beregată.

— Să nu mişti că te ucid! Ţi-oi tăia limba spurcată, vier bătrân, să nu te mai aud grohăind.

Acum că-l trântise la pământ, că-l vedea neputincios, ca prin farmec îi trecu mânia. Îndepărtându-şi paloşul, începu a râde.

— Hai! Moşneagule, scoală-te. Vezi-ţi de treabă, numai învaţă să-ţi măsori cuvintele.

— Nemernicule, ai avut noroc că m-ai nimerit fără baltag, altcum îţi despicam ţeasta. Te-oi mai întâlni. De vrei să te scutesc de pedeapsă, în genunchi să vii să-mi ceri iertare, ai înţeles. În genunchi. O să mi te aducă legat, să te judec.

— Tu să mă judeci? Judecă pe-ai tăi. Cine să mă lege? Care să îndrăznească? Du-te. Suie-te pe cal. Ai nevoie de ajutor! Te dor mădularele? Du-te acasă, că boţit şi înnoroiat cum eşti, nu îi putea merge unde aveai gând, hai. Du-te, ha, ha, ha.

Maria, ascunsă după copac, nu îndrăznea să se arate. Era fericită că se stăpânise Costea şi sânge nu cursese. Groază avusese să nu-l omoare pe cneaz, dar acum o cuprinse altă teamă, se gândea la răzbunarea lui Hârtop. Sta ascunsă să n-o afle bătrânul, s-ar fi supărat de moarte să fi fost văzut.

Cneazul se depărtă bodogănind.

Merse cât merse, nu ajunse departe şi după obiceiul lui i se potoli mânia. Începu a râde. Râdea de el însuşi, de păţanie. Avusese zile! Îl scutise Dumnezeu de moarte. Învăţătură de minte să nu mai plece fără baltag, fără însoţitor.

Ce îndrăzneală nemaiauzită! Se schimbaseră vremurile. Un flăcău! Mai ieri un copil! Purta paloş! Cum de era îngăduit ca un oarecare să poartă spadă? Va vorbi la mânăstire să-l pedepsească. Spurcăciunea avea dreptate. Puterea lui nu se întindea şi peste Ostrov. Ar fi dat argaţilor poruncă să-l snopească, dar ştia că va avea supărare cu monahii. Mâine, pe nemâncate, iar va lua drumul rateşului, de astă dată va veni însoţit şi cu baltag. Aşa se întâmplă în acea zi ca Marin Hârtop să nu ajungă la rateş.

După plecarea lui, Costea rămase locului, privind în urma călăreţului. Iar se încruntă. Se întreba cum de se putuse stăpâni, cum de nu-l omorâse. Avusese vârful paloşului în beregata lui şi-i scutise viaţa, măcar că îi era duşman de moarte. Acum îi părea rău. Niciodată nu va mai întâlni asemenea prilej. Ca să-şi schimbe gândul, începu să cânte din fluier.

Pe la spate, Maria uşurel se apropie şi-l cuprinse în braţe.

— Costea, te-am văzut, bine îmi pare că nu l-ai ucis. Mult te mai iubesc.

— Tu, Maria? Ai venit? Ai văzut? Ştii, puteam să-l omor, dar o putere mi-a oprit braţul, Mario.

— Costea, dragul meu. Ce bine ai făcut! Altcum ai fi fost ucigaş. Era fără apărare, fără baltag. Un bătrân.

— Da, ai dreptate, era fără apărare. Voi căta alt prilej, când va avea sculă în mână, să poată da şi el.

— Nu, Costea, nu căta pricină. Nu vreau să omori. La nevoie vom fugi şi numai dacă ne va urmări, numai atunci, ca să ne apărăm.

— Mario, tu eşti peste măsură de bună, de blândă, de frumoasă, atât de frumoasă, atât de dulce.

Costea deodată o cuprinse de subţiori, o ridică de la pământ cu braţele întinse, o aduse cu faţa alături de obrazul lui, se uită în ochii ei, o sărută şi apoi, ca pe un copil, o duse alergând în desişul pădurii; pentru el era atât de măruntă, atât de uşoară. Maria amuţi, înecată de fericire. Numai când şi când i se auzea câte un suspin.

Soarele ajunse aproape de jumătate cale. Pierise şi norul de ploaie, se domoliseră valurile. Şoimul prinsese câţiva peşti, cărora le dăduse drumul în luntre. Dar, nedumerit de nepăsarea stăpânului, zbură spre Ostrov.

Când Maria se mai dezmorţi, îşi netezi părul, îl sărută încă o dată şi fugi spre rateş, să nu prindă de veste tatăl ei. I se bătea inima de fericire şi de teamă.

Tâncabă o aştepta în prag.

— Unde ai fost?

— Până la baltă, să mă îmbăiez, să mă fac frumoasă, pentru oaspetele de cinste, după porunca ta. Mi-am pus fota neagră, cea încreţită.

— N-îi lua urmele Sofichii. Te omor! Vino, fată, vino, va să sosească cneazul dintr-o clipă într-alta. Nici târgoveţii n-or întârzia. He. He.

Spre seară sosiră şi negustorii, trei vlahi de peste Dunăre, din Haem. Povestiră cum se întâlniseră nu departe cu o slugă a cneazului, un flăcău dibaci ce cânta din flaut atât de frumos că se opriseră să-l asculte. El le spusese că Marin Hârtop cneazul îl trimisese dinadins să ducă vorbă negustorilor că nu va veni în astă-sară. Până atunci, ca să le treacă de urât şi să nu piardă răbdarea, cneazul îi ruga frumos să se ospăteze pe socoteala lui.

Oricum, oricine ar fi plătit, bucuros le dădu Tâncabă băutură cât le poftiseră gâtlejurile, de se veseliră târgoveţii toată noaptea.

A doua zi, Marin cneazul, cu baltagul la cingătoare, semn al puterii lui şi însoţit de o slugă, luă drumul rateşului. Socotea că-l vor fi aşteptând negustorii, măcar că nu le trimisese vorbă. El venea mai mult de dragul fetei. Chiar de nu-i va găsi, nu era bai. Urmând să plece pe timp mai îndelungat, peste Dunăre, la Marea cea mare, să tocmească locuri de suhat pentru iernatul oilor, cugeta să facă nunta mai din vreme decât hotărâse cu Tâncabă, să nu-l apuce postul Crăciunului, altcum ar fi nevoit să amâne până după sărbători şi nu mai avea răbdare.

Ades îl urmărea amintirea Mariei. Îşi închipuia trupul gingaş, sânii mărunţi care ridicau vârfuind pânza subţire. Nu mai avea răgaz să aştepte. Prea avea poftă să-i sărute gura, să-i frământe trupul. Şi buzele le avea roşii ca zmeura, aşa de frumoase că păreau să fie trase din condeiul lui Antiohie stareţul.

Mergând prin pădure, îşi aminti şi de flăcăul din ajun, de îndrăzneala lui. Se va duce la mânăstire să se plângă. De când îşi atârnase paloş la cingătoare, îşi pierduse minţile. Nimeni nu putuse afla unde găsise scula. Umbla vorba prin sat că nu era copil de olah, de-al lui Snagu, ci mai curând de neamul celor streini, veniţi să dureze mânăstirea. Şi gândea Mărin în cuget, că altcum un olah de rând n-ar fi avut atâta îndrăzneală, că după vorba: „ce naşte din găină, scormone pământul”, sămânţa de crijac paloş mânuieşte. Numai puţin să fi apăsat şi-i zbura viaţa. De ar fi fost copilul lui Snagu, nu s-ar fi putut stăpâni, l-ar fi străpuns. Ochii lui albaştri, părul bălai. Prea îl deosebeau de flăcăii din sat. Nici că se amesteca cu ceilalţi, doar pe Grigore. Îl avea ca pe un câine credincios. Vremea toată sta la mânăstire, să facă treaba călugărilor. Tot de la ei să fi prins meşteşugul războiului. Păcat că feciorul lui nu-i semăna. Un muieratic, un pierde-vară, măcar că era fecior de cneaz. Sau poate. Şi vechea bănuială îi trecu iar prin minte. Îl ciupi de inimă asemănarea cu Picu. Dar mai bine să nu ştie!

Când ajunse la rateş, gazda şi negustorii, îl primiră, cu cinstea cuvenită, numai că de atâta băutură li se împleticea limba în gură. Tâncabă în şoaptă îl încredinţă că-i împlinise porunca. În aşteptarea lui, ospătaseră târgoveţii după plac. Băuseră cu toţii până dimineaţă. Băuseră pe socoteala lui.

Marin tresări, clipi dintr-un ochi.

— Ce vorbă? Ce socoteală? Ce poruncă?

— Vorba ce-ai trimis-o, hem, hem. Că nu vii decât astăzi şi să te aştepte negustorii şi să bea cât le-o fi pofta, să le treacă de urât. Eşti tare înţelept, hem. Te-ai socotit să-i înşeli mai uşor. Ei beţi şi tu treaz, hem, hem. Da, da, îţi scoţi pârleala. Şi câştigul cu vârf. Te-am priceput. Le-ai fi dat după voie.

— Cine a îndrăznit să spună asemenea nerozie?

— Grăiţi voi, cinstiţi negustori, că nu mă crede. Au întâlnit dumnealor un flăcău, care dezmierda codrul din fluier, hem. Zicea că l-ai trimis tu. Purta cel fluierar, spun târgoveţii, un paloş. Hei, hei, aşa sunt slugile alese de cneaz.

— Paloş. Zici paloş. Da, eu l-am trimis.

Marin Hârtop înţelese că era Costea cel cu pricina, doar el singur avea paloş, numai el putea să fie atât de îndrăzneţ şi sângele îi năvăli în obraz. Se întrecuse flăcăul cu gluma. Nici măcar nu se putea plânge, nu putea destăinui păţania din ajun.

— Bine, Tâncabă, bine, am să. Înseamnă pe răboj, om socoti la urmă.

Deodată i se muie privirea. O zărise pe Maria ieşind prin chepengul beciului, aducând un ulcior de vin. Cu ochii la fată uită de supărare.

Maria, gătită cu vâlnicul încreţit ce-i foşnea în jur, cu cosiţele pe umeri, cu cămaşa cu altiţă roşie, era mândră ca o jupâniţă, din cele de neam, cum mai văzuse Marin o dată, când fusese în Cetatea de scaun. Inima lui Hârtop săltă de bucurie la gândul că atâta frumuseţe curând va fi a lui.

Fata, trecând, se aplecă uşor şi puse ulciorul pe masă. N-avea plăcere să-l vadă pe Marin şi un val de roşeaţă îi îmbujoră faţa.

— Frumoasă mai eşti. ca ruptă din soare, se aprinde jarul din inima oricui te vede. Ptiu, să nu te deochi!

— Nu mai râde, bade Marin, ştii bine că nu-i adevărat.

— Voi, cinstiţi târgoveţi, spuneţi dacă-i minciună? E mândră. Să bem o stacană în cinstea ei. Să trăiască. Hai, beţi fraţilor.

— Trăiască badea Marin. Cneazul. Că e om darnic. Trăiască Maria, că tare-i mândră!

Tot închinând, tot cinstind, negustorilor şi cneazului li se urcase vinul la cap. Nici Tâncabă nu se lăsa mai prejos, că doar era pe socoteala ginerelui şi însemna pe răboj ulcioarele, mai câte unul, mai câte două. Cu toţii înşirau vorbe fără rost. Tâncabă, de la o vreme, aţipi; negustorii cântau cât îi ţinea gura, beţi turtă. Chiar de nu se lăsase noaptea, începură câte unul a picoti, atât munciseră din ajun să mănânce şi să bea. Doar Marin, venit în urmă, se ţinea tare.

Către seară, Maria intră în odaie. Cneazul, la vederea ei, trezit din amorţeală, se sculă în picioare. I se aprinse o flacără ciudată în ochi. Când trecu fata, o apucă de mijloc şi căută să-i sărute gura, dar ea se zbătu, încercând să-l depărteze, să scape.

Faţa roşie, pofticioasă a cneazului se aplecă peste gura ei şi Maria simţi suflarea lui caldă cu miros de vin. O mână o cerceta la piept.

Ea, îngrozită, ţipă din toate puterile. Cei de la masă râdeau, îndemnându-l cu glume necuviincioase.

— Nu te lăsa. Hai. Hai. Arată ce ai putut la tinereţe. Pune-o pe masă.

Tâncabă, deşi dezmorţit puţin, se prefăcea că doarme.

Tocmai atunci. Să fi fost din întâmplare, Costea intră pe uşă. Îi sună paloşul de duşumea. În mână ţinea o pulpă de mistreţ, grea de părea să fie un buzdugan. Merse drept la cneaz.

— Ţi-am adus, iată ţi-am adus vânat, după dorinţă. Ţine pulpa asta de porc, apuc-o. Vezi! Cade! Ţi-o dau în dar, numai când îi mânca, vezi să nu ţi se oprească în gât. Maria! Vino cântăreşte peştele. N-am vreme de adăstat.

Cneazul, uluit, dădu drumul fetei şi căscând ochii, privi la Costea. Îi păruse că-i o iazmă; fără de vrere întinse mâna şi apucă cea pulpă de mistreţ.

Maria slobodă, fugi. În urmă îl auzi pe Costea urând la toţi seară bună. Cneazul, în sfârşit, se dezmetici.

— Pintea, Pintea, pune pulpa la cuptor, s-o mâncăm, fraţilor. Treburile le-om lăsa pe mai târziu.

Tâncabă, în colţul lui, părea că se trezeşte. De astă dată se bucură de venirea flăcăului; descurcase treaba, altcum. Cine ştie.