XIII.La rateşul lui Tâncabă

Era zarvă mare la curtea lui Marin Hârtop. Femeile de la grajd, în loc să mulgă, încremeniseră cu mâinile pe ciubere, şoptind între ele, trăgând cu urechea; argaţii alergau care încotro să rânească bălegarul, să scoată apă din fântână, să dea ovăz la cai. De dimineaţă pornise cneazul să le vadă toate pe de-a rândul şi acum era mânios, vijelios: găsise grajdul murdar. Porni spre coteţe. În drum aruncă o privire la căpiţele de fân; erau desfăcute, împrăştiate. Merse şi la oborul râmătorilor. Străbătând ograda, roş la faţă, suduia cât îl ţinea gura şi, pe care îl întâlnea, îl altoia cu nuiaua; să scape de mâna lui, se ascundeau, mai ţipând, mai râzând: erau învăţate cu supărările stăpânului şi le ştiau trecătoare.

Din ajun, pe înnoptate, se înapoiase Marin de la munte. Lipsise îndeajuns să-i răvăşească slugile gospodăria. Nici la stână nu găsise rânduială. Făcuse numărătoarea mielelor de primăvară, socotise brânza, cântărise lâna, dar peste tot avusese lipsă. Se nimerea să fi fătat prea puţine mieluşele, berbecuţi prea mulţi; se plângeau mulgătorii că e iarba firavă, de secase din vreme izvorul laptelui. Şi lâna o tunseseră păcurarii plină de scaieţi, încâlcită; nici greutate nu avea după obicei. Acum că se înapoiase, ca într-un făcut, lua seama că toate mergeau dimpotrivă. Ziceau argaţii că au trecut niscaiva hoţi, cumani, care au luat într-o noapte cârlanul cel cu stea în frunte şi mai mărturisise altul că tocmai viţica bălţată, gata să fie gonitoare, se nimeri să plesnească de ştir; păstrase pielea dovadă. Nici păsările nu scăpaseră nevătămate. Vulpea le jăcmănise pe de o parte şi molima luase şi ea zeciuială din mulţimea lor. O scroafă, chipurile prea grasă, îşi strivise purceii. Cât despre fân, în loc să mănânce stogurile şi buruianul câmpului, ca să păstreze căpiţele pentru iarnă, le desfăcuseră tocmai din coamă, de pătrundea apa ploilor până la talpă. Nici prin casă treaba nu se dovedea a fi mers mai bine. Femeile nu torseseră îndeajuns fuior de băteală, de sta războiul cu urzeala neîmplinită.

Tuna şi fulgera cneazul de nevolnicia slugilor. Socotea că mai anul de când pristăvise Marga, soaţa lui, toate îi stăteau împotrivă. De se întâmpla să lipsească de la curte, să plece la munte, îşi făceau argaţii de cap, mergeau treburile de-a-ndărătelea, iar de rămânea locului, la Turbaţi, i se irosea averea la stână, îl înşelau ciobanii în fel şi chip. Pe vremea când trăia boreasa Marga, cele ale curţii şi ale casei erau ţinute de scurt. S-ar fi mângâiat de lipsa ei, dar de atunci erau toate în pagubă.

Când fusese tânără, flăcăii se aţineau după ea, ca muştele la miere; el, Hârtop, ştiuse să-i depărteze. Îi făcuse Marga şi fecior, pe Neacşu. Ce folos, că nu-i semăna nici la fire şi nici la chip. Umbla numai după femei prin sat, dormea pe unde nimerea, prin podul caselor, ba chiar şi pe sub laviţele oamenilor şi când îl dibuiau bărbaţii, îl cotonogeau. Nu era bun de nici o treabă; le lăsa pe toate după voia soartei. În ajun, de-abia îl zărise şi acum, puturosul, cu ochii păienjeniţi de somn, sta pe prispă, să privească, lung şi firav, cu umerii aduşi, ca o prăjină îndoită. Dumirindu-se de cele întâmplate, se uita surâzând cum se zbătea tată-său cu necazurile.

— Nevolnicule! Te-am lăsat aicea să le ai în grijă. Şi-au râs argaţii de tine!

— Ce, sunt vătaf peste slugi? Ştii bine că nu mă pricep la asemenea treburi mărunte. Am învăţat să cânt din alăută. Ţi-oi cânta şi ţie, să auzi ce meşter sunt.

— Să te aud, neisprăvitule, să te aud, netrebnicule! Femeile o să-ţi mănânce capul!

— Hei! Femeile. Femeile. De-ai avea şi tu măcar una, te-ar mai domoli, te-ar ajuta să-ţi mai treacă de necaz. Ai face-o vătaf în curte.

— Neobrăzatule! Cum ai zis?

— Hei, tată, nu te burzului. Dacă ai lua o ibovnică, aşa ca tot omul, ţi-ar mai potoli frământările. Îi fi prea bătrân să mai găseşti vreuna? Ţi-ar purta de grijă, n-ar mai juca slugile ţonţoroiul.

— Bine zici! Nici gândeşti ce bine zici.

Cum sta gata s-o ia la fugă, pentru îndrăzneala ce o avusese, Neacşu rămase mirat locului, holbând ochii, neînţelegând cum dintr-o dată se domolise mânia tătâni-su.

În privirea lui Marin sclipi o lucire de veselie şi faţa îi râdea. Intrând în casă, îşi mângâie barba zburlită, domolind-o.

— Catrino, Ileano, scoateţi din desagi pelcelele ce le-am adus de la munte. Vedeţi numai să nu le mânjiţi cu mâinile voastre murdare. E blană scumpă, albă ca neaua. Le-au dubit bacii cu meşteşug, îs mai moi ca obrazul vostru.

Când le avu în mână, le scutură uşor, să le înfoieze, privindu-le cu drag şi le pături într-o basma. Grăbit, coborî la beci, să umple plosca cea burduhănoasă cu drojdie bătrână, dintr-un boloboc cu doagă de stejar şi, nerăbdător, fără să mai îmbuce nimic, porunci să i se scoată murgul din grajd, să-i pună şaua roşie.

I se luminaseră ochii. Încetişor, fără grabă, trecu apă peste faţă, îşi pieptănă pletele cărunte, îşi netezi barba şi după ce-şi puse nădragi albi, luă peste cămaşă cojocel cu găitane. Din prag încălecă pe murgul unguresc. Era cal năzdrăvan, buiestraş. La trap îl purta de putea ţine o ceşcuţă plină cu vin, fără să se verse picătură. O porni, în urma lui venea călare un om, să-i fie de ajutor.

Se uitau slugile din curte cum o pornise stăpânul veselit de un gând nou, neînţelegând cum îi trecuse mânia tocmai la o vorbă îndrăzneaţă a lui Neacşu. Poate că fiindu-i singur fecior, îi îngăduia multe. Gurile rele cleveteau: ziceau unii că boiereasa, pe vremea când era tânără şi avea o moşie în Ţara Borsei, prin părţile Sohodolului, nu-l făcuse cu Marin, soţul ei, ci cu Ionaş, cel ce o ţinea pe sora Margăi; aşa tălmăceau asemuirea dintre Picu, feciorul ungureanului şi Neacşu. În felul ăsta, ar fi fost fraţi după tată şi veri după mame.

Dar lui Marin puţin îi păsa ce gândeau slugile, ce cleveteau limbile. Liniştit din partea supărărilor, călare pe buiestraş, avea tot răgazul să cugete. Soarele ajunsese la jumătate cale şi razele lui pătrundeau mădularele, de se simţea întinerit. Prin pădure, şleaul ocolea balta şi, spre mulţumirea lui, dintr-acolo sufla un vântişor răcoros.

Se mustra omul cum de nu-şi dăduse cu socoteala mai din vreme. N-ar fi păgubit atât de mult. În urmă, în drum spre munte, când se oprise la rateş să ia vorbă cu Tâncabă pentru cele burdufuri de brânză, o văzuse pe Maria. Atunci o privise mai cu dinadinsul şi poate că, postit fiind din privinţa femeilor, mult îi plăcuse, măcar că era şuie din partea şoldurilor. Gândi că într-un an, doi, se va împlini. Până la ziua aceea nu-i luase seama.

Acu, mergând pe buiestraş, îi veni în minte chipul ei şi păru că-i sună în ureche glasul fetei, puţin cântător, care se mlădie după vorbă. Avea două cosiţe negre ce-i atârnau pe piept, mai negre ca ale Margăi. Şi ea le purtase tot aşa. Ochii îi erau cuminţi şi-i mergea vestea că e harnică, nevoie mare. De la plecarea soră-si şi de când cu boala lui Tâncabă, ea ducea tot greul rateşului.

Pe cneaz îl cuprinse gând pătimaş. Îşi închipui rotunjimile pieptului, frăgezimea buzelor. De mult nu mai avusese asemenea năluciri. Socotea să fie fata nu numai plăcută în toate privinţele, frumoasă, harnică, supusă, dar i se potrivea şi la avere. Iar Tâncabă nu mai avea mult de trăit; scofâlcit, adus cobiliţă din umeri, când tuşea răsuna pieptul ca o putină dogită. Tot mergând uşurel pe poteca adumbrită de goruni, ale căror frunze îngălbenite sclipeau ca aurul în lumina nămiezului, cneazul începu să doinească. Frumuseţea codrului, a cerului, îi părură lui Marin semn de fericire, de bogăţie. Nici o clipă nu se îndoi că cererea lui ar putea să întâmpine vreo împotrivire. Doar cu Tâncabă tocmeala va fi anevoioasă, iar fata va da ascultare. De alte n-avea grijă: se ştia chipeş, voinic şi barba lui sură o purta scurtă, ca un tânăr. Nasul coroiat îi da o măreţie, care îl prindea bine. Şi ochiul, sub sprâncenele stufoase, îl avea negru, vioi. Nu-i putea sta împotrivă privirea oamenilor, necum a femeilor.

Cum de nu se gândise mai din timp la Maria? Numai să n-o fi dat Tâncabă altuia, să n-ajungă prea târziu, dar zgârcit cum îl ştia, nu se va fi îndurat să rămână fără slugă.

Tot mergând în trapul buiestraşului, chibzuia la felul cum să facă tocmeala cu Tâncabă. Cum să-l înduplece; fireşte se va împotrivi, nevoind să se lipsească de ajutor. Socotea Marin că va fi nevoit să-i dea marfă multă, dar oricât ar fi, va trage destule foloase de pe urma fetii şi repede îşi va răscumpăra paguba. Cu Tâncabă, vulpoiul, însă va fi greu de răzbit.

Tot socotind, tot chibzuind, ajunse la poarta rateşului. Înălţându-se în şea, îl zări pe bătrânul Pintea tocmai ieşind din casă.

— Hei, unde ţi-e stăpânul?

— Sărut dreapta. Acasă, se pregăteşte de masă. Adastă să trag ulucu într-o parte.

— Vezi şi dă murgului ovăz. După ce l-ai priponi, pune-i lui Stoian pe tipsie nişte caracude. Nu prea grase, să nu i se aplece. Apoi, îndreptându-se spre casă strigă cu putere:

— Tâncabă, hei! Bade Tâncabă! Scoate capul din bârlog.

Stăpânul ieşi în prag, mirat de atâta larmă.

— Ziua bună, bade Tâncabă. Eram dornic de o friptură cum ştie numai Pintea s-o pregătească. Drojdie bătrână am adus eu, iar vinul îl dai tu, m-auzi?

Stăpânul rateşului rămase nedumerit. Portiţa dinspre baltă se deschise şi Maria, aducând copaia cu rufe aşezată pe cap, peste glabnic, venea dreaptă, călcând uşor, să nu i se răstoarne povara. Cneazului, de cum o zări, i se curmă vorba. Se minuna văzând-o cum merge uşurel, cumpănindu-se din şolduri, de parcă nu păşea şi mai mult luneca pe poteca înierbată. Rumenită de dogoarea soarelui, îi păru mai frumoasă decât îşi amintise.

Drace! Şi paguba poate fi uneori spre folos. Asta-i trebuia: soţioară tânără, vrednică, frumoasă şi, de era cu putinţă, cu stare. Maria le avea pe toate, i se potrivea.

— Hei, cneazule, făcuşi atâta zarvă şi ai amuţit? Pofteşte mimai, pofteşte în casă.

— Poftesc, poftesc, dar mai întâi porunceşte lui Pintea să ne pregătească un crap, după meşteşugul lui, să mâncăm, să bem, să veselim. Avem multe de vorbit.

— Bucuros, bucuros sunt de oaspeţi şi de vorbă. Mario, Mario! Aleargă la baltă şi adu-mi din iazul nostru un crap din cei mari. Ia-ţi ciolbacul să-l poţi scoate. Pintea, îl vei face umplut cu nuci. Vezi de-i pune şi niscaiva boabe de struguri şi nişte miere, dar ce mai vorbă, tu le ştii mai bine. Să se lingă cneazul pe buze. Fugi, Mario, fata tatei.

— Mă duc, numai să las copaia în casă.

— Se nimereşte să fie cuptorul de pâine încins. O să iasă crapul înfoiat. Pintea, fă şi o zamă de mirodenii.

— Să-mi guşti drojdia din ploscă, bade Tâncabă. Ţi-am adus o drojdie, s-o pomeneşti!

— Ţi-o gust, Marine. Ţi-o gust şi. Dar ce să fie astăzi? Că, eu, le-am pierdut socoteala sărbătorilor.

De cum îl zărise pe cneaz, îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu plosca atârnată de umăr, bătrânul îşi dăduse scama că e ceva la mijloc. Când intrase Maria prin fundul ogrăzii, se oprise din vorbă; şi o privise pe sub gene cu minunare. Atunci îi fulgerase prin minte că nu venise cneazul numai să-şi bea drojdia la masa lui.

— Pofteşte, pofteşte în casă.

— O să-ţi spun două vorbe, când om fi singuri. Până s-o coace peştele şi s-o răci vinul în fântână, noi o să cercetăm potecile din pădure. Ce zici?

— Zic că eşti înţelept şi că vei fi ştiind ceva. Pintea, vezi de pregăteşte crapul şi Maria să puie masa. ca pentru cneaz.

— Asta-i numai ca să intrăm în vorbă, să îndulcim prinderea de limbă şi apoi să chibzuim. Ştiu bine că eşti bătrân, că vei avea nevoie de sprijin. Puterile te-au lăsat. Ţi-este coşul pieptului dogit. Auzi cum tuşeşti? Înţelept ar fi să laşi treburile pe mâini mai zdravene, iar tu să trăieşti în huzur, din ce-or munci alţii. Să n-ai griji. Vezi, ţi-oi aduce trei putini de brânză, de cele mari, de 15 ocale. Una s-o mănânci tu, două să le vinzi, apoi ţi-oi pregăti o viţea, un porc îngrăşat, să cântărească de două ori cât tine şi opt noatine şi un berbecel, să le laşi în ocolul curţii. Ţi-oi da şi miere şi vin într-un boloboc de zece vedre.

— Uşurel, mai uşurel. Să le luăm la rând hem. Hem. Despre putini, nici vorbă, fără opt nu mă pot gândi. Şi cum îţi vine socoteala: o viţea, un porc, opt noatine, tu care ai sute? Nu te ruşinezi? Şi bolobocul de zece vedre, chiar de l-aş bea singur, îl usuc într-o lună. Hem. Hem. Te gândeşte că Maria, fiindu-ţi soţie, vei avea câştig îndoit. Ea e vrednică, pricepută în toate ale casei, în ale curţii şi liniştit vei putea pleca la stână. Hem. Hem. Vei agonisi averi. Eu, săracul de mine, va trebui să-mi iau încă o slugă, s-o plătesc. O slugă! Hem. Hemm. Hem. Nu e numai harnică, pricepută la toate, dacă ai putut-o biciui. E şi frumoasă. Te-ai uitat la ea? Ai văzut-o? E fată mare.

— M-am uitat. Altcum nu veneam. Poate cam şuie la trup. Că e fată mare, că nu e, nu-mi pasă.

— Zici numai aşa, din gură, dar ia să nu fie. Şuie? Curând se va împlini. Dar dacă nu-ţi place: fata-i a mea, hem. Hem. Putinile-s ale tale. Hem.

— N-o lua aşa, Bade Tâncabă. Să începem de la capăt. Zici opt putini? E peste măsură. La patru putini poate că m-aş învoi. Cât despre mieluşele, să nu-ţi fie cu bănat, îţi voi da zece. Şi un batal peste socoteală, iar berbecul.

Se lungi vorba o vreme, taman bine să se coacă peştele.

Când se aşezară la masă, învoiala era făcută, tocmeala încheiată, îşi bătuseră palma. Tâncabă era mulţumit. Numai un lucru îl supăra – va trebui să-i spună fetei şi se îndoia de felul cum va primi vestea. Oricât. Cneazul nu putea să-i fie pe plac. Dar nu era grabă. Mai era vreme multă până la nuntă. După chibzuială hotărâse ca mai pe toamnă să vină Marin s-o peţească, cu strigători, cum e datina. Până atunci nevoit era omul să plece după suhaturi la baltă, pentru iernatul oilor.

Înfulecă cneazul, îmbuca Tâncabă, băură amândoi; trântiră cănile, mai traseră câte o duşcă din cel vinişor gălbui, ce-l adusese din pivniţă, mai băură şi din drojdia bătrână şi se veseliră. Nu le păru rău nici la unul, nici la celălalt.

Tot mâncând, tot sorbind din cele vinaţuri, se făcuse Marin Hârtop stacojiu la faţă, dar se ţinea tare. Numai ochii, ca la broscoi, păreau că-i ieşea din cap. Lui Tâncabă, în schimb, i se lungise nasul, vârful i se vineţise şi ochii îi lăcrimau.

Când începu să înnopteze, la plecare, îi fu greu lui Marin să urce în şa, dar era buiestraşul învăţat să stea nemişcat să nu dea din picioare. Folosindu-se de butucul prispei, împins de spate de Stoian, izbuti cneazul să se caţere pe spinarea calului. Râdea cneazul, dându-şi cu palma peste pulpă; râdea şi Tâncabă. Atunci se întorcea şi Maria. Venea însoţită de Costea, care ducea o pulpă de cerboaică săgetată de dimineaţă. Tinerii se opriră o clipă în loc, privind când la cneaz, când la Tâncabă. Nu era obişnuită fata să-l vadă pe bătrân atât de vesel. Se schimonosea de râs, ca atunci când înşela pe careva. Fără pricină, Maria se cutremură.

— Bună seara, copii. He, he, bună seara, Mario, ha, ha, răspunse cneazul la urarea tinerilor şi, aplecându-se în şa să se uite mai bine la fată, porni într-un râs prelung, un râs cu sughiţuri, de era mai să alunece de pe cal.

— Adu. Adu-mi. Şi mie. Cos. Cos. Teo. Ha, ha. Şi mie. O pu. O pulpă.

Iar îl apucă râsul, de îi curgeau lacrimi pe obraz. Calul, neliniştit, o porni fără voia cneazului; ieşi pe poartă, ducându-şi stăpânul ce se clătina în şa. O vreme i se mai auziră hohotele, până se pierdură în depărtare. Când Maria îşi întoarse privirile, îl zări pe Tâncabă zâmbindu-i cu înţeles. De n-ar fi fost Costea alături, ar fi fugit, s-ar fi ascuns.

Tâncabă rămase în prag, se uita după tineri. Până în astă-seară nu se gândise la Maria şi nici la Costea. Adesea îl văzuse pe flăcău aşteptând-o la baltă, tot şoşotindu-şi. Numai în astă-seară înţelese că băiatul nu venea numai s-aducă peşte şi vânat. Acum că s-ar putea pierde folosul tocmelii cu cneazul, va lua seama. Tâncabă rămase locului, privind afară. Se uită la orătăniile care se adunau la coteţe. Va veghea mai cu dinadinsul, dar, amintindu-şi de chipul alb al băiatului, de ochii lui prea limpezi, de felul cum uneori i se împleticeau vorbele şi cât de uşor izbutea să-l înşele, socoti să fie un netot. Maria poate îl îmboldea numai să iasă mai bine socoteala cu peştele. Aducea flăcăul marfă aleasă şi aveau câştig bun de pe urma lui. Nici Maria nu era chiar proastă. Totuşi. Paza bună îndepărtează primejdia rea.

A doua zi, cum stăteau la masă, bătrânul, uitându-se la fată, îi zise răspicat:

— Ştii, Mărio! Am socotit, hm. Hem. M-am chibzuit. Ţi-a venit sorocul să te măriţi. ai vârsta. Marin Hârtop, Cneazul, te-a văzut, hem. Hem. Şi eşti pe placul lui. Am hotărât să-i fii soţie. Hem. Hem. Este o cinste pentru tine. Hem. La iarnă facem nuntă. Ce te uiţi aşa? Nu înţelegi? E om mai vârstnic, văduv, dar potrivit pentru tine. Are casă belşugată, slugi, e om cu dare de mână. Ai să-mi mulţumeşti. Numai eu voi fi năpăstuit. Va să caut o slujnică în locul tău, hem. Hem. Nu mănânci? Ce ai? Nu ţi-e bine? Ori ţi-e gândul la obletul cela de Costea? Sau la muieraticul de Neacşu, sau la Picu? Lasă-i ciorilor. Nu-s de tine.

— Tată.

Atât putu rosti şi o podidi plânsul. I se scuturau umerii fără încetare.

— Uită-te ce nerozie. În loc să te bucuri, să fii la casa ta, să nu mai slujeşti la mine. Ori poate plângi de bucurie? Tâncabă îi trecu mâna pe cap, ca o mângâiere. Ascultă, fata mea, să fii cuminte. M-ai înţeles? O să vie cneazul. Vezi. El e cam îndrăzneţ, dar o să fiu şi eu pe aici.

Fata nu înţelese decât un singur lucru: o dădea după Hârtop. Un bătrân pe care nu-l iubea, un altul decât. Costea. I se sfâşie inima. De-abia acum îşi da seama că-l iubeşte. Şi înainte se gândise la el, avea plăcere să-l vadă. Simţea o durere în piept, un junghi şi toate gândurile i se învolburară. Tâncabă nu luă seamă, scoborî la beci, chemat de Pintea, să pritocească vinul cel nou.

În acea după-amiază, văzând bătrânul că nu-i veneau oaspeţi, plecă până la Gruiu, după merinde, poate ca să se şi laude cu ginerele ce-l căpătase.

Maria rămase singură. Nu-i încetă plânsul, parc-ar fi vrut cu lacrimi să-şi stingă focul inimii. Pe înserate se duse la baltă, îşi trecu apă proaspătă pe obraz, îşi răcori pleoapele şi o porni pe mal. Voia să iasă înaintea lui Costea, avea neapărată nevoie să-l vadă, să-i destăinuie nenorocirea ce-o copleşeşte. Era peste putinţă să fie nevasta lui Marin. Nu, nu, îl ura. Să nu-l mai vadă. Cum de îndrăznise cel burduhănos. Cu ochii lui şireţi. Îi văzuse privirea, parcă avusese o presimţire. Merse până la furcitura de unde încep să se lăţească apele. O munceau şi alte gânduri. Ce-i va spune lui Costea? Cum să nu-i mărturisească şi totuşi s-o înţeleagă. Dar dacă el nu o iubea. Sigur n-o iubea. Poate se juca numai, aşa cum se joacă flăcăii cu fetele din sat. Dar dacă în astă-seară nu va veni, ce se va face. Maria merse încă mult, doar să-l zărească mai din timp. Se urcă pe o ciotură de salcie.

Aşteptă. Cu răcoarea serii, toate începură să prindă viaţă nouă. Un freamăt trecu peste baltă, încreţind apele. Trestiile foşneau încetişor. Peşti săreau să prindă musculiţe. Câteva lişiţe băteau apa şi mai încolo, un lebădoi se roti, stârnind valuri. Alături, o coţofană se aşeză pe o ramură, dădu din coadă, dar zărind-o pe Maria, fugi în umbra copacilor.

Se întuneca. Apa clipocea între trestii. La apus un nor păstra margini de lumină.

Zadarnic aşteptase. Costea nu venea. O durere o strânse în piept şi începu să plângă. Nu-şi dăduse seama că-l iubeşte atât, măcar că adesea se gândea la el, chiar noaptea în somn. Îl lăsase să-i ţie mâna, îi îngăduise chiar s-o sărute. Fremăta de plăcere la atingerea buzelor lui. Atunci, în poiană, când cu moartea şarpelui, o prinsese în braţe, o strânsese mai tare decât s-ar fi cuvenit, se hârjoniseră. O sărutase pe gât, dar poate nu era decât joacă. Îşi amintea cum îl auzise bolborosind cuvinte fără şir, cum îşi pierduse firea atunci când o sărutase: să fie semn c-o iubeşte? Şi ea, uneori noaptea, culcată fiind, se simţea cuprinsă de fierbinţeli lăuntrice, măcar că buzele i se răceau. Apuca perna, o strângea la piept până pierdea suflarea. Dragostea să fie numai zbucium?

Întunericul cuprinse pădurea, stelele îşi răsfrângeau sclipirea în apă. Deznădăjduită, Maria luă drumul spre rateş.

Într-un târziu, Tâncabă se întoarse de la Grui. Pintea îi spuse că Maria fusese cuprinsă de friguri şi se culcase. Bătrânul se gândi să-i dea niscaiva fiertură cu buruieni amare, din cele de la baba Didana.