XVII.Înapoierea Sofichii

Trecuse năboiul tătarilor. În urma lor rămaseră scrum şi sânge. De nu s-ar fi ascuns lumea în adâncul codrului, prea puţini ar fi scăpat cu viaţă şi mulţi ar fi fost luaţi în robie. Însăşi firea se arătase neîndurătoare. Pe unii îi ajunsese moartea de ger şi de foame.

O dată cu dezmorţirea apelor, cu înmugurirea copacilor, nemaiauzind nici un zvon, ieşeau fugarii din desişul pădurii; temători, se înturnau la vatra satului şi priveau cu deznădejde locurile unde odinioară se înălţaseră colibele lor; acum nu mai erau decât gropi şi grămezi de cenuşă.

Ca prin minune, izbutiseră câţiva să fugă din jugul tătarilor: venise şi Neacşu al lui Marin Hârtop şi Mânzu, ce i-a zis „Şchiopul”, că rămăsese olog de un picior. Mai şchiopătau şi alţii. Veneau tocmai de departe. Mulţi n-au avut putere să ajungă, murind pe drum.

Cu primăvara, satul îşi înălţă iară casele. Pădurea răsuna de loviturile securii. Avea codrul lemn din belşug şi balta îndeajunsă trestie să acopere toate colibele.

Împrejurul satului, vlahii dezgărdinau buturugile, lăzuiau pădurea, setoşi să întindă moşia, s-o facă agru. Lupta omul cu codrul ca să stăpânească pământul. Unde nu răzbea toporul, făceau arsură. Dar lăstarii tot înaintau împotriva ogorului, iar rădăcinile se întindeau pe sub pământ.

În sat se schimbase vechea orânduire. După moartea lui Marin Hârtop, se adunaseră bătrânii. Mai cu ceartă, mai cu bătaie, aleseseră cneaz pe Toma Capră, ca fiind om cu stare, înţelept la vorbă şi nepripit la faptă. Va să facă dreptate în certurile mărunte şi va stânge dabila ce se cuvenea stăpânirii: datul de la stupine, goştina de la oi. De când cu năvala tătarilor, se legaseră vlahii din Vlăsia să trimită şi oameni de război, ca muntenii, la porunca domniei de la Argeş, să apere ţara. Socoteau că prea rămăsese moşia fără apărare şi acum, că pribegiseră cumanii, numai Voievodul Munteniei, stăpân peste plaiuri, le putea fi de apărare. Se îndatorau moşnenii, în afară de dajdia hotărâtă, să trimeată oameni pentru oaste, după putere, călăreţi cu caii lor, cu sculele lor de război. Fiecare sat dator era să dea ajutoare, oameni, căruţe, bucate, vite. Numai cel viteaz, ales să meargă la oaste din partea satului, era scutit de dăjdii, ba şi primea de la fiecare, atât cât îi lăsa inima, ca răsplată pentru primejduirea vieţii. După cneji, ostaşii aveau întâietate, li se cuvenea cinstirea. N-aveau oprelişti. Cu ani înainte, Marin Hârtop zadarnic încercase să silească satul la asemenea îndatoriri, cum se obişnuia în părţile muntelui şi numai după moartea lui, se socotiră că avusese cneazul dreptate şi îi ascultară sfatul.

Ca unul care se dovedise viteaz între toţi, mai priceput la călărie şi la mânuitul armelor, pe Costea îl alesese sfatul bătrânilor să plece la chemarea Voievodului. Avea cal pe socoteala satului şi un ajutor cu un murg de schimb, pe Stancu al Ghionoaiei. Dintre vlahi, singur feciorul Neagăi purta paloş. Faima vitejiei lui se răspândise până departe, în satele vecine.

De la plecarea tătarilor, trecuse încă o iarnă, venise încă o vară. Uitaseră oamenii de restrişte: îşi făcuseră la loc colibele, munceau ogoarele.

Costea rămăsese stăpân în Ostrov. Acum Maria îi era soţie. Fuseseră tocmai la Tisău să se cunune, în legea creştinească.

Îndată ce vremea îngădui, se apucă să ridice casă, după felul celor din părţile muntelui, din bârne de gorun. O făcuse înaltă, peste beci zidit. Ferestruicile erau înguste, sa nu poată pătrunde făcătorii-de-rele, iar scara se ridica la nevoie. Înălţase peste gârlici foişor, cu stâlpi de lemn, ca să vadă până departe, peste apă şi spre cotitura bălţii.

Înfiripase şi gospodărie temeinică. Avea cai, oi plecate la munte, râmători la cotineţe, orătănii în ogradă. Făcuse şi car cu roţi din cele pline.

Maria pricepută era la toate. Nu începea Costea o treabă fără să-i ceară sfatul. Ziua lucra în grădină să stropească bobul, lintea şi burianul cu rădăcini, se ducea în livadă să cureţe pomii de uscături, de omizi; seara, când întuneca, în loc să se odihnească, arunca suveica prin urzeală şi iarna, la gura sobei, ascultând vorba lui Costea, trăgea lâna din furcă de zbârnăia fusul. Singura lor mâhnire era că nu au încă prunci şi mereu se rugau Celui de Sus să le împlinească dorinţa. Baba Didona făgăduise Mariei că-i va da buruieni potrivite.

De ajutor era şi Caplea, măcar că se născuse sărac la minte şi, peste toate, rămăsese zănatec de pe urma tătarilor. Voinic şi ascultător la vorba lui Costea, muncea unde era nevoie: tăia copaci, căra buturugi, ridica greutăţi, că doar era fiul lui Snagu. Dar, când îl apuca dorul de ducă, nu mai era de nici un folos: râdea de toate cele sau, dimpotrivă, începea să plângă şi o pornea pe mai multe zile, de nu mai ştia nimeni de el. Trecea apa, se ducea în sat cântând din fluier.

Ca să desăvârşească toate cele că erau de făcut, Costea tocmea şi oameni de dârvală, altcum n-ar fi prididit. Priceput la pescuit, iscusit la vânătoare, dibaci la întinsul laţului, izbutise într-un an să agonisească mai mult ca alţii în trei.

În preajma iernii vânduse cu preţ bun blăni din cele de vulpi, de lup şi peşte afumat. Mai dădu ceară de albine, miere la putină şi boştină din pădure. Ca prin minune scăpase stupina de jaf; când veniseră tătarii, buduroaiele se aflau sub zăpadă. În schimb, lua de la negustorii ungureni scule, acioaie, securi, cuţite, toate de folosinţă.

Pe locul mânăstirii mistuită de foc, rămăsese doar morman de cenuşă, peste care prindeau a creşte bălării. Costea curăţise lespedea crijacului, şi înainte să-şi facă acoperiş la casă, înălţă peste locul altarului şi peste mormânt învelitoare de stuf, să le apere de ploaie. Pusese şi lăturoaie, să nu le calce dobitoacele. La capătul cosoroabei, peste coamă, înfipsese cruce cioplită din lemn. În locul altarului, se mai păstra sfânta masă.

Amintirea mânăstirii rămăsese vie pentru oameni, de-i ziceau focului „la mânăstire” iar apei, de când cu moartea lui Voicu, lui Snagu, „balta mortului”. Dar mulţi obişnuiau să-i mai zică şi „apa snagului” că era apă mare, adâncă, puternică în faptă când se mânia. Streinii, neştiind chiar înţelesul cuvintelor, cum că „snagă” însemnează „putere”, îi ziceau schimonosind vorba, „Balta Snagovului”.

În susul apei, rateşul, cu toate că fusese călcat de tătari şi măcar că stăpân nu mai avea, rămăsese întreg, nevătămat. Îl păzea Pintea, argatul, care prin îngrijirile Mariei se vindecase. Pe Tâncabă îl îngropară nu departe de apă, la loc înalt, pe gorgan şi-i puseseră cruce încrestată.

Pintea se înapoiase, dar, singur, departe de sat şi de Ostrov, îi era teamă. Noaptea închidea porţile şi fiind vremea blândă, dormea la marginea pădurii, să nu cumva să-l prindă tătarii. Ziua îşi vedea de treabă. Costea îi aducea hrană, dar mai prindea şi el câte un peşte la coteţe sau câte o pasăre cu laţul. Umbla greu şi cu frigul cel mare betegise de o mână. O dată cu toamna aduna uscătură, strângea ghindă, făcuse căpiţă de fân şi stoguri de rogozuri, să aibă la iarnă pentru capre şi oi. Dar treabă multă n-avea, de când cu năvala, mai nimeni nu trecea pe la vadul lui Tâncabă şi, de n-ar fi fost călătorii spre Târnova, locul ar fi rămas pustiu. Deşi mai era vin bun la pivniţă în boloboace, nimeni nu avea răgaz să facă drum dinadins să-l guste. Cei din Turbaţi şi din Grui nu pridideau să-şi facă la loc colibele, să-şi adune cele de trebuinţă gurii, să-şi bocească morţii. Sămânţă de ajuns nu avuseseră să pună în pământ. Se temeau ca nu cumva să se întoarne tătarii; unii nici că se înduraseră să zvârle lamura grâului. În brazdă, Costea, dimpotrivă, rămas singur stăpân în Ostrov, semănase fără sfială, să scoată pământului rod cât mai mult. Ca să-i fie de ajutor, luase o pereche de vlahi din Gruiu, care neavând nici copii, nici neamuri, nu se învredniciseră să-şi reclădească bordeiul. Omului îi zicea Buioc, iar femeii Bucuţa. Repede se legaseră de stăpânii Ostrovului. Femeia mai mult prin casă, s-o ajute pe Maria. Omul mai prin livadă, mai prin stupină, mergea şi la rateş cu de ale gurii, când nu avea Costea răgaz. Maria nu se ducea acolo; de când cu înmormântarea nu mai călca pragul casei unde murise Tâncabă. Mereu îl visa plin de sânge, spintecat în piept. Nu ieşea din Ostrov, se simţea la adăpost, măcar că pe timp de îngheţ se lega mal de mal.

În sat se mai întorcea câte unul din robia tătărască. Aducea vestea că se urneau hoardele înapoi spre răsărit, dar urmau a trece pe alte căi. Se întorceau pesemne în pustiul lor şi fiecare mulţumea Domnului că se îndurase să-i scape de o nouă urgie. Duce-s-ar în iadul de unde izvorâseră!

În amurg obişnuia Pintea să stea pe prag, să se bucure de ultima lumină a zilei. Într-o seară, auzi glasuri de peste apă. Îl cuprinse teama, dar repede se linişti desluşind glas de femeie. De când cu primejdia tătarilor, nu mai obişnuiau muierile să plece la drum. Dar cugeta Pintea, ca unul păţit, că ceea ce născoceşte mintea de femeie, nu-i poate sta împotrivă nici diavolul.

— Hei! Oameni buni. Hei! Să trecem apa.

— Sosesc.

Pintea împinse luntrea şi ajunse pe cel mal. Sub copaci fiind mai întuneric, nu desluşi chipurile celor nou veniţi. Femeia se apropie, îl cercetă mai cu dinadinsul. Omul, alături, un lungan slăbănog, părea să-i fie slugă. Ea poruncea, deşi straiele nu-i dădeau înfăţişarea de stăpână. Fiecare îşi ducea desagii pe spinare.

— Moşule, ne e foame. Ai să ne dai ceva de îmbucat? Apoi om odihni.

— Se-ntâmplă să fie.

— Ce vorbă „se-ntâmplă”? Pe vremuri era belşug.

— Ţi-a mai fost drumul pe la noi?

— Sunt mulţi ani de atunci.

— Acum de unde veniţi?

— Tocmai de dincolo de apa Dunării. Ia spune, stăpânul rateşului, bătrânul, unde este?

— Colo sus pe gorgan, sub cruce. L-au ucis tătarii.

Se făcuse tăcere. Nu se auzea decât apa izbită de lopată. Ajunseră la mal. Când fu să intre în casă, femeia se opri şi punând mâna pe braţul lui Pintea, întrebă stânjenită:

— Şi pe tine te-au tăiat tătarii? Erai în slujba lui?

— Da. Da, eram, şi pe mine m-au lovit, de-am rămas cu beteşug la picior şi la braţ.

— Spune-mi, Maria. Maria, fata lui Tâncabă, mai trăieşte? Ori au luat-o în robie?

— Ea m-a tămăduit, altcum pristăveam. Trăieşte.

— Dar, cum de-a scăpat?

— Apoi de n-ar fi fost Costea viteazul, care să fi ucis mulţime de tătari, s-ar fi sfârşit şi cu ea şi cu mine.

— Zici Costea? Feciorul lui Snagu şi al Neagăi? De unde răsare vitejia. Şi Maria unde este?

— E în Ostrov, îi este soţie.

— Moşule, spune-mi de tata. De Tâncabă.

— Ziseşi. De tată.? N-îi fi Sofica, cea fugită?

— Sunt.

— Ei. Fii bine venită, stăpână, în casa ta. Te vei îndura să rămâi.

— Spune de tata.

— Află că în ultima vreme zăcea de boală grea, dar s-a apărat voiniceşte. A spintecat vreo doi tătari, apoi mulţimea lor l-a doborât. A luptat ca un mistreţ.

— A luptat?

— Da, şi eu am luptat dar m-au izbit în picior, am picat; de-ar fi avut răgaz, nu mă scuteau de moarte.

— Şi-ai rămas singur, moşne. Cum, îţi spune pe nume?

— Pintea. Să-ţi fiu slugă.

— Să intrăm. Urmează-mă, Lupule. Dă-ne, moşule, de mâncare şi în urmă vom odihni. Mâine în zori oi vedea de treburi. Îţi aminteşti, Lupule, de locurile astea? Pintea. Vezi, ăsta-i omul meu. Să-i dai ascultare.

Îmbucară ceva, băură un şip de vin. Şi merseră fără altă vorbă să odihnească. De astă dată Pintea dormi în casă.

La trei zile veni Costea, aducând după obicei vânat pentru bătrânul paznic.

Când deschise uşa, zări o femeie urcată pe o masă, cu poalele ridicate într-o parte, cu mânecile suflecate. Îndată o cunoscu, măcar că n-o văzuse de atâţia ani.

Vremea se dovedise fără putere, nu-i ştirbise frumuseţea. Pielea obrazului sta întinsă, şi fragedă, iar părul bogat se-nnoda în cozi grele deasupra capului. Toată făptura ei dovedea vlaga tinereţii.

Când se întoarse şi-l zări pe Costea, nu l-ar fi cunoscut, de nu i-ar fi desluşit ochii albaştri şi părul auriu. Îşi aminti de copilandrul de odinioară, care tot umbla după soră-sa şi pe care ea nu-l luase în seamă. Cum sta nemişcat în uşă, se arăta mândru, falnic.

— Tu eşti, Costea? Te-am cunoscut după ochi. Te-ai făcut bărbat chipeş. N-a fost tocmai proastă soră-mea. Intră! Ce stai! Nu mă mai cunoşti? M-am schimbat?

— Bine ai venit, Sofico, tu nu te-ai schimbat, eşti tot aşa de frumoasă.

— Bine te-am găsit, Costeo. Eu nu te-aş fi cunoscut de te-aş fi întâlnit în altă parte.

— Bine că te-ai hotărât să vii înapoi în casa ta.

— Casa mea şi a soră-mi.

— Maria îşi are casa ei. E numai casa ta. De când a murit Tâncabă, n-a venit decât la mormântul lui, să-l îngrijească, da' peste prag n-a mai trecut.

— Ei, iacă, păcătoasa de mine, nici nu m-am vrednicit să mă duc la mormânt. Tot cu treabă şi cu nătărăul ăsta de om. Pintea, de ce nu mi-a amintit.

Pintea, din colţul lui, nu răspunse şi dădu din umeri.

— Dar spune, cumnate, am aflat c-ai luat-o pe Maria, nici tu n-ai copii?

— Din păcate. Nu. Dar.

— Şi eu aş fi vrut să am unul, dar cu nevolnicul ăsta, pas să ai copii. Îl mai cunoşti? E Lupul, Lupişcă măscăriciul. Lupu fără colţi. Nu-i ca toţi oamenii. Are trup de ţipar, joacă pe funie ca pasărea pe ram, suge vinul din ulcior ca pruncul ţâţa mamii şi când zici că tace, vorbeşte din foalele pântecelui, însă altă treabă nu face. Hai, vorbeşte, nătărăule! Taci? Cu mine taci? Până nu murise Mielu, el făcea pe mutul. Zi, Lupule, ţi-l aminteşti pe Costea, fratele lui Radu?

Măscăriciul dădu din cap în semn că şi-l aminteşte, dar nu scoase nici măcar un cuvânt.

— Cumnată Sofica, ce veşti de la Radu?

— Ştie Domnul unde-o fi. Şi el învăţase să facă măscări, alerga pe funie, înghiţea şerpi, îl înlocuia pe Mielu, care dăduse ortul popii, pân-a fugit şi el cu una din Târnova care, fiind de neam, s-au luat părinţii fetei să-l ucidă. Zice-se c-ar fi ajuns meşter făurar la curtea împărătească a romeilor, dar nu cred.

Sofica rămase gânditoare.

— De-i dam ascultare, poate aş fi fost şi eu, pe la curţile împărăteşti. N-aş sta să curăţ tavanul de păianjeni, să lipesc pomosteala.

Şi întorcându-se către bărbatu-său:

— Ştii una, Lupule, coboară în beci şi adă un ulcior, om sărbători întoarcerea noastră.

— Lasă, Sofico, bem data viitoare cu Maria.

— Du-te, Lupule, la astă treabă te pricepi. Ce-mi văd ochii, ai paloş? Am aflat că eşti voinic neînfricat. Singur te-ai luptat cu puhoiul de tătari. Zice-se că de-ar fi fost încă trei ca tine, se înturna hoarda. Ai nimicit mulţime de păgâni!

— Vorbe. N-a fost decât o întâmplare.

— Întâmplare o fi fost, dar fără braţ viteaz să mânuiască paloşul, nu se putea face.

— Poate voi căpăta laudă mai temeinică, de voi lupta în oastea Voievodului. Până atunci.

— Ne-a povestit Pintea că secerai capetele tătărăşti ca spicele în lan şi cum te-arată chipul, îl cred pe cuvânt.

— Moş Pintea, prea mă laudă. Pe tătari i-am învins prin vicleşug, tocmai când badea Tâncabă se lupta cu ei. De n-ar fi fost bătrânul să le ţină piept. Iar mulţimea. Cum merge vorba! Numai vreo şapte-opt să fi fost. Plec să dau de veste Mariei. Se va bucura! Mâine vom veni să-ţi aducem plocon de bun sosit.

— Iacă şi ulciorul. Stai! Te-i duce mai târziu. Ai să vezi cum poate Lupu să dea vinul pe gât, nici nu-l auzi gâlgâind. Curge ca undelemnul. Viaţa toată ar petrece-o în beci. Şezi, Costea, bea o stacană cu noi!

— Pe mâine, cumnată, să vie şi Maria.

— Să nu faci una ca asta. Bea pentru revederea noastră şi mâine bem iar.

Trecând mâna prin păr, Sofica îşi potrivi şuviţele răzleţe. Îşi mai netezi rochia şi apoi, uşoară, sări să se aşeză pe masa de stejar, lângă ulcior. Turnă vin şi pofti la băutură. Surâdea, arătându-şi dinţii albi printre buzele cărnoase; obrajii îi erau încă rumeni de munca ce-o făcuse. Pieptarul sta întins pe plinătatea sânilor tari. Piciorul îi juca fără astâmpăr, de i se vedea glezna subţire. Ochii ce îi sclipeau şăgalnic, grăiau mai mult decât ar fi putut spune limba cea din gură. Costea dădu vinul pe gât şi se uită la ea, minunându-se de atâta frumuseţe. Deodată, ameţit de mireasma băuturii, de izul firesc al femeii puţin asudate, de ochii ei îmbietori, fu cuprins de teamă, de o teamă cum nu mai simţise cândva. Puse stacana jos şi fără să se mai uite înapoi, o zbughi afară, alergând pe poteca ce duce la baltă.

Sofica ieşi în prag şi, văzându-l depărtându-se, îi strigă:

— Costea. Costea. Întoarce-te, ce-ţi este?

Apoi izbucni în râs. Gândea mirată, că unul ce nu pregeta să se lupte cu mulţimea tătarilor, nu se încumeta să-i înfrunte privirea; fugea. Păcat că era sperios, dar. Îl va îmblânzi. Nici când, nu văzuse bărbat aşa falnic. Îşi încruntă fruntea, dar la un gând ascuns i se lumină faţa.

Rămase un timp, să privească din prag. Când se întoarse în odaia întunecată, ulciorul era gol şi Lupu dormea cu capul pe masă. Nu-i pasa. Avea, încă în minte lucirea pletelor aurii. Privirea ochilor albaştri.