XVIII.Romii

Să fi fost ca la cinci ani de la plecarea tătarilor. Era în miez de vară. Fără folos treceau norii, nu-şi slobozeau apele. De dogoarea cerului se despica pământul, deschizându-i gurile însetate. Sta codrul cu frunzele veştede, îngălbenite înainte de vreme, iar bălăriile se uscară. De atâta zăduf, jivinele pădurii cătau să se tragă la loc răcoros, la margine de apă. Răsuflând repede, lupii încercau cu boturile ridicate să presimtă o adiere. Printre ierburi, greierii scârţâiau ascuţit. Vitele pe bătătură, cu capetele plecate, nu mai nădăjduiau uşurare. Chiar peştii se ascundeau prin nămol, cătând să scape de apele încropite. Izvoarele pieriseră în adâncuri şi pe unde fusese odinioară smârc, se scorojea mâlul, de rămâneau stârvurile de broaşte să se usuce la soare. Pe alocuri, scăzând apele bălţii, se legase mal de mal. Ajungeau mistreţii până în Ostrov, stricau bucatele, scormoneau locul unde fusese vechea mânăstire.

Dar bântuirea secetei nu venise singură. Nu era deajunsă pedeapsă. Se abătuseră şi alte necazuri. În urma tătarilor, rămăsese, sămânţă rea: un neam de oameni ce li se zicea ţigani, oacheşi la piele, cu părul creţ şi negru ca tăciunele, deosebiţi de romii lăieţi, cu faţa smeadă şi pletoşi, veniţi din părţile de miazăzi. Şi aceştia din urmă erau o pacoste pe capul oamenilor, pentru toate furtişagurile ce le săvârşeau în trecerea lor. De când cu lipsa de pe urma secetei, mai tare îşi dădeau năravul pe faţă.

Ţiganii, fugiţi din robia tătărască, nu-şi găseau rostul. Călăreţii stepelor îi folosiseră ca bucătari, ca potcovari, dar şi să le ţină de urât cu jocul muierilor şi cu cântecele lor. Erau meşteri neîntrecuţi să cânte cu lăute şi din ţambale. Când plecaseră tătarii înapoi spre răsărit, robii cei adunaţi din toate părţile lumii izbutiseră să scape, să fugă fiecare în ţara lui, numai tăciunaţii rămăseseră fără căpătâi. Veniţi de cine ştie unde, nu se mai îndurau să plece. Găsiseră, ţară mănoasă şi oameni îndurători. Unii din în ei îşi făceau bordeie, spre deosebire de cei veniţi din părţile împărăţiei romeilor care trăiau pe la margini de sate, de păduri, meşteşugind fel de fel de scule, cazane de aramă bătute din ciocan, ace de acioaie, piepteni de os, linguri de lemn de tei şi alte mărunţişuri, pe care le schimbau pe bucate. Acum, că se împuţinaseră grânele, se apucaseră de furtişaguri. Ca vulpile, veneau tiptil pe lângă coteţele oamenilor şi le înşfăcau găinile; ca lupii, fugeau cu câte o oaie pe spinare, sau încercau să spargă hambarele. Dar şi romii, cei lăieţi făceau prăpăd, se furişau noaptea prin ogrăzi, dezlegau caii şi piereau fără urmă. Zadarnic alerga rumânul să dibuiască pe hoţ şi, chiar de l-ar fi ajuns, nu mai putea avea credinţă să-şi fi găsit în adevăr vita lui. Romul îi măsluia.

Dar tot seceta năpăstuia mai tare. Nu cădea din cer strop de rouă. Oamenii nu-şi găseau odihnă. Costea umbla prin pădure, sta la pândă cu gând să încolţească vreo fiară, din cele ce-i încălcaseră holdele, îi fărâmaseră burianul cel pus dinadins de Maria. De ajuns că se făcuseră bucate puţine şi firave, mai veneau şi jivinele pădurii să le strice. Nu se mai temeau fiarele nici de săgeată, nici de suliţa omului. N-aveau gând decât la mâncare. Mistreţii nu mai găseau ghindă, numai doar din cea fără miez şi umblau forfota peste tot. Socotea Costea că de va veni un vier din cei colţoşi, se va încerca să-l doboare cu suliţa. Dinainte se bucura să-i pună carnea la afumat, să se despăgubească de bucatele stricate, iar de va fi vreo scroafă, va căuta s-o prindă vie, fie cu laţul, fie numai s-o rănească, s-o pună la coteţ să puiască godănaci.

Cum sta Costea aşteptând, rezemat de un copac ales dinadins cu ramurile joase, să poată la nevoie urca, pe unul din crăcani, de va veni mulţime de mistreţi, îl purtau gândurile la Maria, la Matei. Rămăsese femeia sus în foişor, fără să poată dormi. Scâncise copilul toată seara. Poate i se va fi întors laptele mamei de atâta căldură. Tare păcat ar fi fost pristăvirea multaşteptatului fecior, primul născut. Se milostivise Domnul şi le dăruise un prunc şi îi era atât de drag. Poate se va îndura să-l scutească de rele.

De cu seară trecuse şi la mormântul crijacului, al lui Simon; aprinsese o lumânare, să-l îmbuneze, că de atâta vreme nu fusese pe lespedea lui să se roage şi tot răul se va fi tras poate, dintr-o mâhnire. Dar va fi după voia Domnului.

O adiere mai răcoroasă îi mângâia faţa. Îşi măsură îndoirea arcului, făcând să zbârnâie coarda, care cântă subţire, prelung. Şi gândul îi merse la rateş, la Sofica. Şi ea îngropase de curând lângă crucea lui Tâncabă, un prunc, ce-l lepădase mort. N-avusese zile. Ea da vina pe Lupu, că era slăbănog din fire, dar cleveteau gurile rele să-l fi avut mai degrabă cu un altul, fiind muiere ce uşor se da la trup de om. Îşi aminti Costea cum dintr-un început voise ea să-i prindă dragostea. Îl amăgise cu fel de fel de vorbe, zicându-i că e dornică să aibă batâr un prunc de la el, măscăriciul dovedindu-se nevolnic. Îndrăgea copiii. Încercase femeia să-l îmbie. Într-o zi, când se ştia numai cu el singură la rateş, găsi pricină de un şoarece sau gâză, care s-ar fi urcat în sus pe picioare, ca să-şi scoată vâlnicul, să-şi descopcie cămaşa; se arătase goală, dar el o privise fără patimă. Cum pricepuse şiretlicul, o întrebase doar dacă avea vreo nevoie şi când ea îi răspunsese că „da”, el deschisese uşa şi strigase după ajutor, măcar de-l ştiuse pe Lupu departe. Venise Pintea.

De-abia avusese timp Sofica să-şi pună ţoalele şi suduind îl izgonise pe bătrân, zicându-i că n-are treabă cu el. Fireşte că era mândră la trup, mai mândră ca soră-sa, dar ce folos. Ochii viorii ai Mariei nu-i avea nici o femeie în lume: oglindeau dulceaţa sufletului. Ş-apoi, îi jurase credinţă atunci pe paloş. Şi era jurământ greu. Îi fugi gândul la Anghelica. Şi ea încercase să-l aibă de ibovnic, dar nu izbutise; de ciudă se măritase cu Grigore, cel mai credincios dintre prietenii lui.

Deodată i se păru că aude zgomot pe celălalt ţărm, dar nu desluşi nimic. Va fi fost o căprioară venită să se adape. Se mai auzi un zvon, o pasăre fâlfâi printre ramuri. Iar îi merse gândul la secetă, la foamete. El va avea destule bucate să poată da şi altora, dar nu îndeajuns pentru toţi, pentru cei din Grui şi din Turbaţi. Moşnenii mai avuţi aveau ce mânca: le venea brânză de la oi, nu duceau lipsă. Dar cei mai săraci nu aveau nădejde decât în dania altora. Mulţi din cei rămaşi fără hrană încercau să se bage slugă pe mâncare. Numai romilor hoinari le plăcea mai mult furtişagul.

Trecuse jumătate de noapte şi Costea socoti că nu vor mai veni mistreţii. Zadarnic i-ar fi aşteptat. În sfârşit simţi o adiere răcoroasă, îndeajuns să mişte frunzele. Va fi bătând şi sus în foişor, să domolească fierbinţeala copilului. Îi era milă de Maria, care de la o vreme slăbise. Muncea peste puteri. Ar fi fost nevoie de braţe mai multe, ea se lupta cu toate ale casei, cu ţesutul, cu torsul, cu argăsitul. Şi Bucuţă era de ajutor, dar ce puteau numai două femei? De la Caplea nu mai era nădejde, prea avea mintea şubredă. Pentru grădină se bizuia pe Buioc, deşi era cam domol din fire. Dar toate ar fi părut mai uşoare, de n-ar fi fost seceta năprasnică.

Acum degeaba mai priveghea. Se va întoarce să vadă pruncul. Cum sta să plece, i se păru că aude iar un zgomot. Vântul să fi trecut prin ram? Era foşnet de frunză uscată, călcată în picioare. Mistreţ să fie? Îşi pregăti arcul şi stătu cu ochii aţintiţi, căutând să desluşească, în lumina îndoielnică a stelelor, spre locul unde secaseră apele. Nădăjduia să vadă umbra unui gligan, dar nu desluşi nimic. Deodată auzi vorbă omenească. Un glas poruncea în şoaptă. Era vorbă streină şi n-o înţelese. Cine să vie în miez de noapte tocmai aci, la Ostrovul pe care el singur îl stăpânea? Pesemne, răufăcătorii foloseau scăderea apelor, să treacă nestingheriţi, vor fi nădăjduind să-i găsească adormit, fără apărare. Costea îşi făcu semnul crucii şi liniştit rămase nemişcat. Trei umbre trecură la câţiva paşi. În întuneric el făcea totuna cu trunchiul copacului şi noii veniţi nu-l zăriră. Mai trecură doi, apoi încă vreo trei-patru. Stătu locului să le afle gândul, să-şi dea seama câţi erau. După vorba lor înţelese că erau ţigani, din cei scăpaţi din robia tătărască. Veneau să prade, poate chiar să ucidă. Altcum nu s-ar fi adunat atâţia. Costea înciudat, strânse mâna pe paloş, se oţeli. Ca la zece să tot fie, dar îi ştia nevolnici. Nici scule de ispravă nu aveau, doar ciomege, şi poate vreo secure. Se vedea că nu cunoşteau locurile, se îndreptau greşit. Costea mai rămasă o clipă să se încredinţeze că nu mai veneau alţii. Lupi. Scârnavi. Mai curând vulpi flămânde, uitând de teamă.

Când ţiganii ajunseră în dreptul casei, nehotărâţi se opriră. În lumina slabă a lunii, ascuns după copac, Costea îi desluşi; îşi încordă arcul şi slobozi o săgeată, chitind pe cel ce mergea în cap. Se auzi un răcnet de durere, urmat de ţipete de groază. Prinşi fără de veste, ţiganii se înspăimântară. A doua săgeată izbi pe un altul şi a treia străpunse încă unul. Îngroziţi, se îmbulzeau, fugeau, strigau, cu toţii, nu se dezmeticeau. Nu ştiau care încotro s-apuce. Loviturile nu veneau dinspre casă, ci de sub pădure şi era prea întuneric să desluşească oarece. Gemetele răniţilor îngrozeau pe cei rămaşi teferi. Se izbeau cu ciomegele unii pe alţii, crezând că sunt duşmani. Costea, lăsând arcul, se avântă printre ei şi în lumina stelelor luciul paloşului fulgeră de mai multe ori. Totuşi, în învălmăşeală, o bâtă zburdă nevăzută, atinse pe Costea peste braţul stâng. Gemu şi el de durere, dar dreapta mai aprig mânui paloşul. Vaietele celor zdrobiţi se amestecară cu răcnetele celorlalţi. Ţiganii, uluiţi, se azvârleau în baltă, în smârc; cu gând, să scape de moarte, dar neştiind înota, repede se întorceau la mal, dosădiţi, cu mâinile ridicate, rugători de iertare.

Din foişor, Maria auzise răcnetele ţiganilor. Fără a pregeta, puse mâna pe suliţă, să se apere. Buioc trase scara sus, să nu poată intra duşman, iar Caplea răcnea de se părea că avea glas cât şapte. S-ar fi speriat ţiganii de aşa mulţime, chiar de nu i-ar fi izbit Costea atât de crunt. Numai Bucuţa bătrâna, care dormea afară sub copaci, intrată în învălmăşeală, nu putu urca şi o lovitură de ciomag, dată în neştire, o ucise pe loc.

Cu ajutorul lui Buioc şi al lui Caplea, Costea culese pe fiecare ţigan ce se întorcea la mal, îi legă fedeleş şi-i băgă la beci. Maria, miloasă, dete apă celor vătămaţi, măcar că erau ca fiarele.

Copilului, pesemne de acel vânt răcoros, îi trecuse fierbinţeala şi, cu toată larma, acum se odihnea. Bucuros că-i fusese pruncul mântuit, Costea coborî la beci să vorbească robilor, să afle pricina ce-i mânase. Cu vorbă bună, că teama le era destulă, repede izbuti să le dibuiască gândul. Ţiganii mărturisiră ispita pe care o avuseseră să cuprindă Ostrovul, să sfârşească cu omul cel mai de temut. Povesteau că alţii, vreo patru-cinci, cu muieri, prefăcându-se călători, se vor abate pe la rateş şi, după împrejurări, ori vor adăsta ajutor din afară, ori, dacă nu vor fi oaspeţi străini, ştiind că acolo mai în putere nu era decât o femeie, singuri vor desăvârşi treaba. De cumva, întâmplător, s-ar afla străini, îi vor veseli cu cântecele lor în aşteptarea celor ce urmau să vină de la Ostrov.

Maria, auzind vorba ţiganilor, se îngrijoră pentru soră-sa măcar că de mult aflase de purtarea ei, de felul cum încercase să-i fure bărbatul; nu-i purta duşmănie, îi era tot dragă. Îndată l-ar fi îndemnat pe Costea să se ducă într-ajutor, dar nu se îndura la gândul să-l trimeată singur în primejdie. După scurtă chibzuială se urcară cu toţii în şaica cea mare. Casa rămase pustie, doar cu ţiganii în beci. Îi era teamă lui Costea că ar mai putea veni şi alţii, să omoare pe cine ar mai găsi. Destulă durere aveau pentru moartea Bucuţii. Plângea Buioc, plângea şi Maria, ţinându-şi în poale pruncul adormit.

Mai era puţin până ce zariştea să se moaie de lumină când ajunseră în dreptul rateşului. Caplea singur cu Maria se depărtă de mal, spre mijlocul apei. Costea, cu paloşul în mână, urmat de Buioc cu securea, se apropiau tiptil de casă. De departe se auzea larmă, cântec. Înăuntrul rateşului, la sunetul scripcilor, dănţuiau, după zgomot, părea să fie mulţime. Nu se mai pomenise aşa veselie la rateşul lui Tâncabă. Costea se îngrozi la gândul că poate venise prea târziu şi, dând buzna, trânti uşa de perete. Se opri în prag, năucit de ce desluşi în lumina fumegândă a opaiţelor. Ţigănci despuiate, pesemne de fierbinţeala băuturii, jucau în mijlocul odăii, strigau, săreau răscrăcănându-se, aruncându-şi ţâţele atârnate, când într-o parte, când în alta, după salturi. La intrarea lui, nu se opriră, nu luaseră seamă. La o parte, legat de un stâlp, Lupu cu un şomoiog de cârpe în gură holba ochii; îl văzuse pe noul venit. Faţa îi era sângerată. Alături, trântită pe masă, o văzu pe Sofica. Doi ţigani o munceau, îi strângeau pieptul cu vârtejul, să-i afle avuţiile, ascunzătorile. Frânghiile îi pătrundea adânc în carne.

Costea, după o clipă se dezmetici, şi ca să-i bage în sperieţi, răcni de se cutremurară pereţii. Toţi încremeniră. Capul unui ţigan zbură de pe umeri, rostogolindu-se până sub masă şi îndată paloşul se abătu şi spintecă pe celălalt. Podeaua se umplu de sânge. Ţigăncile îngrozite începură să urle, se trântiră la pământ, cerând îndurare. Nu băgă în seamă vânzoleala lor, le lăsă în grija lui Buioc. Încetişor, să n-o rănească, tăie legăturile Sofichii. Deodată se auzi desluşit un glas subţire, ciudat, ca de copil răguşit.

— Păzeşte. Vin ţiganii din pivniţă. Întoarce-te.

Fără a căuta să afle cine vorbise, se întoarse şi văzu tocmai ieşind prin chepengul beciului, un ţigan, urmat de un altul. Negriciosul, lămurindu-se repede, ridică plosca s-o zvârle în capul lui Costea, dar cel ce venea din urmă nevăzând ce se petrece, şugubăţ, îl îmbrânci şi mai că-l făcu să cadă. Văzând sclipirea paloşului, amândoi rămaseră înţepeniţi, de putu Buioc să le lege mâinile fără nici o împotrivire. Se auzi iar acelaşi glas piţigăiat:

— A mai rămas unul. Vine!

Vorbise Lupu, măscăriciul; şi totuşi gura îi era înfundată. Glasul îi izvorâse din adâncul pântecelui.

Şi pe acesta repede îl legă Buioc cu funia ce o sugrumase pe Sofica. Pe la mărgini, pe lângă pereţi, ţigăncile se târau de-a buşilea, căutând să se strecoare spre uşă, dar şi acolo le aştepta Buioc cu funia şi le lega una câte una de făcu salbă.

Acum Costea tăie funia ce-l lega pe Lupu şi îi scoase şomoiogul din gură. Îl izbiseră peste faţă, spărgându-i dinţii, vătămându-i limba, pesemne, de ciudă că nu vorbise, că nu-şi mărturisise averile. Măcar de nu mai putea grăi din gură, Lupu îşi spusese la vreme cuvântul.

Sofica, uitând de durerile ei, veni să-l ajute să-l dezlege pe Lupu. Aflând de Maria, se duse într-acolo, s-o cheme într-ajutor.

Trei ţigani şi şapte ţigănci fură închişi în beci, dar nu acolo unde ar fi voit ei, în cel cu butiile de vin, ci alături, într-unul mai îngust, mai adânc. Cu părul lor cârlionţat, cu ochii oacheşi, îmblânziţi de teamă, păreau nişte miei, din cei cu părul creţ aduşi de tătari. Altcum, deşi speriaţi, având obiceiul robiei, încercau în tot felul să îmbuneze pe noul lor stăpân. I se târau la picioare.

Cel mai îndrăzneţ, mai dezlegat la limbă, Brandabura, îngenunchind cu capul la pământ, vorbi:

— Hăulău. Săruta-ţi-aş tălpile. Măria ta. Hăulău, ne omorâţi. Să ştie că noi ţiganii tătărăşti pierim unde n-avem stăpâni, care să ne aibă în grijă. Fie-ţi milă de noi şi te vom sluji cu credinţă. Suntem dibaci, mâncaţi-aş. Hăulău. Ce am fugit din robia tătarilor? Rău e de noi când trăim pe seama noastră. Foametea ne-a răzbit, ne-a luat minţile! Bătrânii ştiau ce fac, au urmat hoarda.

— Năpârcă. Ce încredere pot avea în lifte ca voi?

— Ai îndurare, stăpâne, fii milostiv. Suntem voinici şi buni de muncă. Când vei fi întristat, te vom veseli, îţi vom cânta din scripcă. Femeile noastre vor dănţui, vor juca din geamparale şi fetele la sălaş sunt destule; bucuroase îşi vor da floarea fecioriei cum se cuvine stăpânului; vor împuia neam mult, să-ţi prisosească robii şi averea. Hăulău. Îndură-te.

— Răspunde, cine a zdrobit gura lui Lupu? Răspunde, ţigane!

— Pe acela l-ai răpus, stăpâne. Iată-l jos cu capul tăiat. Să spună şi jupâneasa dacă nu-i adevărat. Femeile noastre sunt dibace, rana lui de la gură o vor tămădui. Ia. Branica, Branica. Tu eşti cea mai înţeleaptă dintre noi. Arată ce poţi. Ai avut dreptate, mai bine ascultam de tine, Branica.

Afară se făcuse ziuă. Costea privi spre cer, dar soarele nu se vedea dinapoia norilor. În depărtare se auzi tunând. Vântul începuse să sufle de cu noapte. Acum se porni mai tare, îndoind ramurile, unduind valurile pe lac. O răcoare la veni dinspre miazănoapte. Picături grele căzură pe pământul însetat. Şi oamenii şi vitele stăteau cu faţa la cer. Aşteptau să vină mila Domnului.

Numai Lupu n-avu parte să se bucure de ploaie. Cu toate îngrijirile Mariei, cu toate leacurile pregătite de Branica, limba se umflă atât, de nu mai putu răsufla. Poate să fi avut înăuntrul lui şi alte vătămături ascunse şi omul, fără să mai poată vorbi nici măcar din foale, după trei zile pristăvi.

Îl boci Sofica, cum se cuvine, îşi smulse părul, se izbi cu pumnii în cap, de era mai mare minune. Şi Pintea, care tocmai se înapoia cu marfă de la munte, îl plânse ca pe un stăpân; se dovedise omul blând din fire şi împăciuitor cu toţii.

Îi făcură cei de la rateş înmormântare mândră, cu preot adus din părţile Târgşorului, îi puseră ort în podul palmei, să plătească vămile văzduhului şi îi aruncară cocoş negru peste mormânt, după datini. Groapa era alături de a lui Tâncabă şi-i puseră, la căpătâi cruce cioplită în două ape. Şi ca să nu fie Tâncabă mai prejos, îi făcură şi lui cruce nouă, mai înaltă, de era mai mare dragul trecătorilor, când o zăreau de departe, ca un semn sus pe gorgan. De atunci a rămas zicala locului „la crucea lui Tâncabă”, de s-a făcut apoi, cu vremea sucitura vorbei „la Tâncăbeşti” unde-i vadul apei.