XVI.Tătarii

În acel an de la Christos 1241, se lăsase iarnă grea. Nu, pomeniseră bătrânii ger mai cumplit. Până afund îngheţaseră apele. Zăpada se aşternuse pe întreagă fire şi, de atâta nemişcare, de atâta tăcere, părea că îngheţase şi văzduhul. Nu se auzea călcătură de om, necum ciripit de pasăre; doar când şi când urletul haitei sau pe înnoptate croncănitul ciorilor trecând stol pe cerul plumburiu. Gorunii stăteau încărcaţi de promoroacă ca de o roadă nouă. Ceaţa din ajun se risipise şi razele dimineţii desprindeau de pe ramuri pufuri albe ce cădeau molatic, pătând zăpada cu umbre albastre. Jos, împotriva soarelui, sclipeau stelele de gheaţă.

Străjuind marginea; trunchiurile negre ale copacilor hotărniceau ţărmul, altcum nu s-ar fi cunoscut balta. Pârtii înguste legau Ostrovul de mal.

Pornise Costea prin pădure, cu paloşul la cingătoare, cu arcul şi tolba plină de săgeţi. Purta pe cap căciulă şi şubă miţoasă pe spinare. De duminică, cu ajutorul lui Caplea, pusese momeli la cârlige în copcile făcute dinadins. Să răsufle peştele. Spărsese pojghiţa prinsă peste noapte. Era dornic să mănânce carne proaspătă. Şi Neagăi i se urâse cu atâta afumătură.

Mergea repede de-a lungul stufului, să dibuiască vreo jivină bună de mâncare sau măcar una pentru blană. De atâta frig, se ascunseseră fiarele în vizuinile lor. Numai câte un lup răzleţ, cu pântecul alb, se încumetase noaptea până în preajma colibelor, nădăjduind să găsească vreo vită nepăzită, vreo oaie în afară de ocol. Şi haita pătrundea până în sat, sugrumând mulţime de oi. Bucuros ar fi săgetat Costea vreunul să-l jupească, dar fiara şireată pierea o dată cu întunericul. Astăzi, fiind zi cu soare, cum nu se mai văzuse de mult, se muiase gerul şi socotea că vor ieşi din ascunzători vieţuitoarele codrului. Fără vrere, se îndreptă spre rateşul lui Tâncabă. Gândul lui era la Maria; de trei zile n-o văzuse şi atuncea de-abia îi putuse grăi. Ea alerga dintr-o parte într-alta, copleşită de treburi. Tâncabă nu mai era de nici un ajutor. Din toamnă, bătrânul mai mult zăcea, durerile nu-i mai dădeau răgaz. Întorcându-se o dată pe vreme ceţoasă; se simţi fără putere, i se păruse că se surpase ceva în coşul pieptului; tuşea din adânc. Şi de data aceasta fără de folos venise baba Didona să-l descânte. Zicea, să fie piază rea zvârlită de Iele, cum s-o fi întâmplat să le întâlnească prin pădure. Şi toamna fusese umedă. Zadarnic îi fierbea Maria buruieni, din cele date de vrăjitoare. Când era mai rău, îl proptea în perine, să nu se şubrezească într-o parte şi afuma odaia cu cetină de molid şi cu boabe de ienupăr, din părţile muntelui. De n-ar fi fost decât bătrânul! Dar mai erau şi oaspeţii. Pintea, la cuhnă abia prididea şi, cum îl lăsase Dumnezeu tăcut din fire, pentru oaspeţi nu era de nici un ajutor. Maria singură avea de grijă să le dea băutura, să le pregătească pentru înnoptat, să le cumpere marfa, să facă tocmelile. Era nevoită să le împlinească pe toate. Bătrânul mai mult sta lungit, suduind, certând pe care cum apuca.

O dată cu căderea zăpezii celei mari, pentru Maria se mai împuţină treaba. Fiecare rămânea bucuros la casa lui.

Trecu Boboteaza. Se cutremura Maria ştiind că se apropie ziua nunţii. Până acum i se împlinise vrerea, se amânase peţitoria cneazului. În toamnă, fusese de lipsă să însoţească Marin Hârtop turmele de iernat, iar tocmai de sărbători, când gândea să i se împlinească dorinţa, fusese chemat la stână, să orânduiască cele de trebuinţă pentru fătatul oilor şi toate se amânaseră pentru mai târziu. Şi aşa Maria nu-l mai văzuse pe cneaz, decât o dată. Binecuvântate treburile stânei! Măcar că n-o peţise după datină, cu strigători şi cimpoieri, la toţi din sat le era de ştiinţă că Maria va fi a lui.

Nici Costea nu avea răgaz. Socotea fel şi chip cum să desfacă el caierul soartei. De cumva cneazul nu-şi va schimba gândul, nevoit era s-o fure pe Maria în ajun de nuntă. Sorocul era hotărât înaintea Postului cel Mare. Se vor ascunde în părţile muntelui şi numai după ce se va fi liniştit vrajba, se vor înapoia. Pregătise de toate: sanie, scule şi de ale mâncării, să nu ducă lipsă. Calul îl avea odihnit în grajd. În urmă le destăinuise pe toate mamei lui, s-o ferească de spaimă când va fugi.

Tot mergând, îşi aminti Costea de cei călăreţi care cu trei zile înainte se abătuseră la rateşul lui Tâncabă. Vorbise cu ei; aflase veşti năprasnice. Erau monahi catolici, din părţile Episcopiei Cumanilor, alungaţi de urgie. Şi înainte, prin zvonuri, aflase de năvala tătarilor. Chiar de sărbătorile Crăciunului, tot neamul cuman trecuse pe sub deal, îndreptându-se spre soare-apune. Mergea vorba cum căpetenia lor cerşea adăpost pe pământul regesc. Făgăduia, lepădându-se de păgânătate, să boteze întreg poporul său în credinţa cea catolicească, numai să-i fie îngăduit să rămână sub ocrotirea rigăi Bela, căci prea puţini din ei, numai cei de pe sub munte, din părţile Putnei, se făcuseră mai dinainte creştini. Veneau din depărtatul răsărit, de dincolo de Nipru, de unde-i urnise puhoiul tătarilor. Zadarnic cu ani înainte încercase hanul să lupte, să li se împotrivească; şi el şi tovarăşii lui moscoviţi, kievani, novgorodieni, susdalieni fuseseră înfrânţi, zdrobiţi. De atunci începuse pribegia neamului cuman, de care Costea aflase încă de pe când era copil. Acum întreg norodul hanului, gonit din urmă de tătari, fugea spre apus.

La mânăstire, ajunsese numai zvon: Ostrovul era în afara drumurilor. Nici o oaste, nici cea tătărască măcar, nu s-ar încumeta să pătrundă prin întunecimea codrului, peste apa bălţii.

Cei călugări povestiseră grozăvii despre tătari şi era minune cum izbutiseră să fugă din măcelul mânăstirii. Ca dintr-un făcut, scăpaseră doar câţiva, parcă tocmai să poată spune şi altora despre urgia ce o văzuseră, să ducă vestea, să înfioare lumea. Fugarilor le era degrabă să plece. Ziceau că năboiul venea din urmă, aproape.

Pe Costea îl muncea gândul că, de vor veni tătarii – măcar că nu-i venea să creadă – n-ar putea s-o apere pe Maria, el fiind la Ostrov. Şi bucuria ce o avusese de a se fi amânat nunta cu cneazul până în Făurar, nu ajungea să-l mângâie de neputinţa să-i fie de ajutor la nevoie. Se vor ascunde în pădure şi în vreun chip se vor descurca.

În faţa lui, prin zăpada căzută în ajun, zări două adâncituri şi alte două mai lunguieţe în urmă, aşezate pieziş, labele iepurelui. Uitând de toate, se luă după urme, se depărtă de drum. De la o vreme, se ivi o altă urmă, măi adâncă, mai mare; laba lupului călcând peste cele ale iepurelui. Urechiatul fugea greu prin zăpada moale. Costea pornise după iepure, dar nici pielea lupului nu era de lepădat. Acum piciorul omului călca peste toate urmele vânatului şi ale fiarei. Costea alerga. Deodată în poieniţă zări umbra întunecată a gadinei, care izbuti să-şi prindă prada şi o sfâşia. Flăcăul se opri. Săgeata fluieră, se înfipse în pieptul lupului, care fără geamăt căzu într-o parte. Iepurele încă viu, cu pântecele sfâşiat se zbătea prin zăpadă. Costea bucuros era să fi câştigat în afară de carne de mâncare şi blana fiarei. Îndată scoase cuţitul de la brâu şi tăie pielea în jurul labelor, de-a lungul pântecelui, în jurul gâtului şi, agăţând trupul moale de un crăcan de arin, începu să tragă blana. Jupuise cam jumătate, când se opri, şi rămase nemişcat. Auzise în depărtare un urlet, un răget ca de fiară şi totuşi era glas de om.

Cu urechea aţintită, căută să desluşească pricina. Larma venea dinspre apă. O luă într-acolo, cătând totodată să se apropie de rateş. Alerga. Când ajunse la marginea bălţii, se opri. Rămase năuc. Ieşind din pădure, trecând pe gheaţă, prăvălea în goană o ceată de călăreţi. Erau mulţi. Nu-i fusese dat să vadă asemenea fiinţe. Omul îmblănit şi calul păros nu se deosebeau, făceau tot un trup. Păreau scornituri din iad.

De-abia li se zărea faţa hâdă, cu nasul turtit sub acoperământul sprâncenelor, ochi parcă n-aveau. După spusa călugărilor, gândi să fie tătarii. Numai ei puteau fi cu o înfăţişare atât de fioroasă.

Cei mai mulţi goneau chiuind spre Ostrovul mânăstirii. Numai câţiva, ca la vreo zece, se desprinseră din mulţime şi se îndreptară pe gheaţă în susul bălţii.

La început, Costea privi uluit, uitând de toate, dar îndată ce-şi dădu seama că parte din tătari se îndreptau tocmai spre rateş, nu mai stătu în cumpănă şi întorcându-şi toate puterile, o luă la fugă de-a dreptul prin pădure, să scurteze cotitura bălţii, pe unde, alergau călăreţii. Socoti că de nu-l vor împiedeca nămeţii, va sosi în acelaşi timp cu ei şi atunci. Măcar că era singur împotriva atâtora, va încerca s-o scape şi de va fi să pice… Socotea să fie vreo zece cu suliţi, cu săbii, cu arcuri şi blănurile erau pavăză bună împotriva loviturilor. Dar el n-avea alt gând decât să ajungă la vreme.

După cotitura cea mare, trecură tătarii peste şovar mai puţin întărit; caii simţind gheaţa şubredă, încetiniră trapul, temători să nu se afunde. Astfel, ajunse flăcăul aproape o dată cu ei. Tocmai vreo patru-cinci descălecau în dreptul casei, iar ceilalţi urmau calea mai departe în susul apei. Pesemne răcnetele fuseseră auzite şi poarta era zăvorită. Trei duşmani descălecară, unul rămase la cai. Topoarele izbiră în oblonul de stejar. Încercară să pună foc acoperişului, dar fiind trestia cu zăpadă şi cu ţurţuri, nu izbutiră. Poarta căzu sfărâmată într-o parte. Tâncabă în prag îşi repezi barda, spintecă pe primul care intra, dar îndată şi el fu străpuns de suliţi. Dinăuntru se auzi ţipătul de groază al Mariei. Costea socoti că rău ar face de s-ar băga în învălmăşeală, căci ar omorî-o. Se furişă pe zăpada moale până la paznicul cailor, ce privea spre casă şi, repezindu-şi paloşul, îl spintecă în două, cum se despică buturuga. Omul se prăbuşi fără să icnească, ţinând dârlogii în mână. Ceilalţi tătari nu prinseseră de veste. Apucând pe Maria, o traseră cu sila afară, măcar că încerca să li se împotrivească. Costea cu greu se stăpâni să nu se avânte şi-i lăsă să iasă cu toţii din casă. Atunci încordă arcul şi slobozi săgeata. Chitise pe unul tocmai între ochi. Vârful ieşi prin ceafă şi se înfipse în stâlpul casei, de rămase tătarul pironit de perete. Încă o săgeată şuieră, dar trimeasă prea din grabă, nimeri un altul în umăr, fără să-l doboare, blana înmuind puterea săgeţii. Maria, zărindu-şi iubitul, ţipă de bucurie şi mai vârtos se smuci din mâna tătarului. Costea se avântă şi ajunse în faţa lui tocmai când îşi ridica sabia scurtă să ucidă fata. Paloşul primi lovitura şi o făcu să alunece într-o parte. Nemaiavând cum s-o apere pe Maria şi fiindu-i teamă să nu o rănească, dete drumul paloşului şi se năpusti peste tătarul rănit. Îl trânti la pământ, cercând să-l sugrume. Deşi rănit, tătarul era mai tare şi avea şi sabia, pe care era gata s-o repeadă. De nu şi-ar fi dat seama Maria, l-ar fi nimerit pe Costea, dar ea se aruncă peste braţul păgânului şi îşi înfipse dinţii în mâna lui. De durere, omul slobozi scula. Costea, zărind mai într-o parte sabia pe care o scăpase tătarul, o apucă şi înfipse fierul în beregata sălbatecului.

Lupta se sfârşise, Costea sculându-se, rămase uimit, neîncrezător, privind la atâta sânge, la atâtea trupuri căzute, ale tătarilor, al lui Tâncabă. Mai încolo Pintea rănit se ridică în cot gemând:

— M-au înjunghiat păgânii. Liii, rău mă doare. Mi-e sete. Duceţi-mă până-n pădure. Să mor acolo.

— N-ai teamă, Maria te va îngriji.

— Nu, nu, fugiţi cât mai e vreme. Vezi de Maria.

— Nu te lăsăm, te luăm cu noi.

— Lăsaţi-mă, se vor întoarce tătarii ce au luat-o în susul apei.

Socotea şi Costea că puteau sosi dintr-o clipă într-alta. Nu era vreme de pierdut. O ajută pe Maria să facă legătura la piciorul lui moş Pintea, să-i astâmpere sângele. Fără a zăbovi, îl duseră până la luntrea prinsă în gheaţă şi acoperită cu stuf, îl ascunseră înăuntrul ei. Îi lăsară şi de mâncare, să aibă la nevoie. Costea făgădui să vină peste noapte să-l vadă. Apoi, alese un cal pag, încălecă şi o puse pe Maria în faţă, pe greabăn. Luă şi căpeţelele de la ceilalţi trei şi o porni spre pădure. Nu merse mult şi calul se opri, se opinti. Şi începu să necheze. Pesemne simţise apropierea celorlalţi tătari. Măcar că era Costea meşter să stăpânească armăsarii, zadarnic încercă să-l împingă; nici cele iepe mulgătoare tătărăşti nu-i dădură ascultare. Ba mai mult, trăgeau înapoi, să se întoarcă, nevrând să ştie de porunca noului stăpân. Atunci, îndată slobozi caii şi luând-o pe fată de subţiori, îi dete drumul jos, iar el sări alături. Socotea că tătarii, găsind pe cei ucişi, vor ţine urmele prin zăpadă şi călare, repede îi vor ajunge! Altă scăpare nu era decât să lupte, să-i prindă fără de veste. Pe Maria o ascunse într-o scorbură, iar el luă drumul către rateş. Când zări acoperişul printre copaci, tocmai soseau tătarii. Descălecară miraţi, priviră la tovarăşii morţi şi mai cu seamă la cel ţintuit cu săgeata în frunte. Caii se adunară grămadă şi nechezară, frecându-şi boturile unul de altul.

Pădurea şi zăpada îngăduiră lui Costea să se apropie fără să fie văzut, fără să fie auzit. Când ajunse la o azvârlitură de piatră, îşi pregăti săgeata şi trase. Mai întâi ţinti asupra celui care rămas călare, ar fi putut să-l urmărească. Îl doborî, străpungându-i pieptul. Îndată mai încordă arcul şi săgeata se înfipse în braţul unui tătar. O nouă săgeată, ultima, izbi tocmai pe cel care încălica, ţintuind coapsa de pântecele calului. Îndurerat, dobitocul o porni nebuneşte, cu tătarul atârnat într-o parte, târându-l peste buturugi. Cel ce fusese numai rănit, se năpusti cu sabia ridicată, dar Costea avu timp să-şi scoată paloşul şi opri lovitura cu dibăcie. Amândoi luptau pe viaţă şi pe moarte. Dacă puterea creştinului era mai mică, totuşi el era mai sprinten, mai dibaci şi îndepărta fără greş sabia păgânului, făcând-o să alunece. Paloşul mai lung silea pe protivnic să dea înapoi. Îl încolţea spre zid şi deodată vârful se înfipse în pântecele tătarului, care căzu la pământ. Mai icni o dată şi-şi dete duhul. Din spate se auzi strigăt de bucurie. Maria nu se îndurase să rămână ascunsă în tufiş şi strecurându-se dinapoia copacilor, se îndreptase spre locul bătăliei. Mai degrabă ar fi murit de cumva Costea nu izbutea să învingă. Când ajunse la luminiş şi văzu isprava, alergă în braţele flăcăului. Erau scăpaţi, dar repede se gândiră să se îndepărteze. Îl mai văzură o dată pe Pintea, îi lăsară – luate de la tătariarc şi săgeţi, să nu fie fără apărare, iar ei alegând din cei mulţi, nu luară decât un cal bălan, care le păru mai blând, să-l aibă la nevoie.

Costea acum era dornic să vadă ce se întâmplase la mânăstire şi la coliba lui. Se îndepărtară, ţinând pârtia făcută de tătari de-a lungul bălţii. Când le păru loc potrivit să li se piardă urma, trecură prin păpuriş şi se afundară în pădure. El îşi umpluse tolba cu săgeţi tătărăşti. Prin ramul desfrunzit se vedea ridicându-se fum gros, care, dus de vânt, străbătea cerul de-a curmezişul. De departe se auzeau trosnind lemnele răscoapte de dogoare. Când Costea ajunse la marginea bălţii, zări Ostrovul, o grămadă de foc; nu desluşi nici o vietate. Acolo unde fusese mânăstirea, nu se înălţau decât flăcări şi fum. Se prăbuşiseră turnurile într-o vâlvătaie de scântei, părea că nici nu fusese cândva mânăstire. Costea stătu nemişcat. Coliba bătrânească nu se mai vedea. Năucit, o vreme nu înţelese. De durere îi amorţiseră şi mintea, şi mădularele, dar cu încetul se trezi, se hotărî. Lăsând-o pe Maria în tufiş, el trecu peste gheaţă în Ostrov. Din grămada de scrum unde fusele coliba, se ridica ici şi colo încă puţin fum. Alături flăcările măcinau palanul mânăstirii, iar dinspre biserică se înălţa nor gros şi câte o limbă de foc. Pojarul cel mare se sfârşise. Costea se strecură, prin dogoarea grămezilor de cenuşă, printre grinzi pline de jar; nici că mai cunoştea locurile. Deodată zări trupul stareţului Antiohie. Îl cunoscu după rasă. Capul îi era înfipt mai încolo într-o ţepuşă. Găsi şi trupurile celorlalţi călugări; unul rămăsese pe pridvorul în flăcări, dar ceilalţi erau răspândiţi în curtea mânăstirii, străpunşi de săgeţi, aşa cum îi ajunsese moartea. Şi, în dreptul altarului, lespedea de pe mormântul crijacului crăpase de dogoare. Cu grijă curăţă cenuşa de pe piatra fierbinte. Nici pe Neaga, nici pe Caplea nu-i găsi, zadarnic îi căută. Cercetă cu de-amănuntul prin cenuşa colibei sale, cercetă fără să-şi dea seama de ceea ce făcea, fără gând. Dezgropă cioburi de oale, câteva cârlige de acioaie arse, vreo două vârfuri de săgeţi. Tot ce fusese locuinţă, viaţă, pe Ostrov, toţi ai lui, mama, Caplea, stareţul, monahii, şoimul, calul, vitele, păsările nimic nu mai era. În sfârşit, ca o uşurare îl podidiră lacrămile.

Gândul Mariei îl trezi, îi dete noi puteri. Se înapoie alergând peste gheaţă. O cuprinse în braţe; acum plângeau amândoi, ea rezemată pe pieptul lui. Rămăseseră singuri în codrul Vlăsiei, singuri pe lume. Doar Pintea, moşneagul rănit, le aştepta ajutorul.

Fără să mai adaste, se afundară în desişul pădurii, nu prea departe, să poată veni înapoi la nevoie. Costea găsi vechea surlă, de unde avea obiceiul să pândească vânatul, şi o înveliră cu ramuri. Puteau să facă foc fără să fie văzuţi. Vor sta ascunşi până se vor depărta tătarii. Maria plângea la gândul că tatăl ei rămăsese mort pe pragul casei, fără lumânare la căpătâi. Şi Costea se frământa de soarta mamei, luată pesemne în robie. Îl vor fi dus şi pe Caplea, căci nu-i găsise trupul în Ostrov.

Noaptea cerul se lumină în viitoarea ce se înălţa de dincolo de baltă, dinspre Turbaţi. Fumul, abătându-se, aducea miros greu.

*

* *

Hoarda se depărta spre apus, ducând cu ea plean şi norod în ştreanguri. Pe drumul de zăpadă, bătut de copitele cailor, mergeau robii împinşi de şfichiuirea bicelor. Printre ei se târa Neaga la un loc cu alte femei, cu fete, cu flăcăi. Pe faţa ei nu curgeau lacrimi. Obrazul vânăt de frig părea împietrit.

Cneazul Marin Hârtop căzuse străpuns de hanger, după ce despicase doi tătari. Din curtea lui nu mai rămăsese decât gârliciul beciului – ca o gură mare deschisă, hămesită.

Pe locul unde fusese sat, printre pereţii arşi ce mai fumegau, printre morţi, doar Caplea se plimba cântând din fluier. Râdea de toate câte le vedea. După cotitură se opri lângă trupul unui copil, rămas cu ochii mari, deschişi. Îi vorbi, încercă să-i facă jucărie, dar dându-şi seama că doarme, şi fiindu-i teamă să nu-l trezească, nedumerit, dădu din cap şi pufni în râs. Apoi îşi puse mâna peste gură, să nu-i deştepte pe cei din jur din somnul lor şi ducându-şi turma cea închipuită, fluierând uşor, o porni, spre mânăstire, spre colibă. Ştia că acolo îl aşteaptă Neaga cu ciorbă caldă.