XXIX.Lupii

Cu greu luneca sania, măcar de se muiase viscolul. Pieptiş goneau mijlocaşii, făcând pârtie, scormonind zăpada, o spulberau pe de lături. Troienele stăteau proptă în botul saniei. Pe întinderea albă rămânea urmă răscolită şi dârele lucioase, făcute de tălpice, se prelungeau la nesfârşit, fără să se unească.

Şleaul din faţă nu se desluşea. Doar ici şi colo trunchiurile groase ale copacilor, semne de hotar, îndrumau pe călători.

Nori încărcaţi de zăpadă atârnau aproape de pământ. Ciorile în stoluri lungi, unduind ca văluri negre bătute de vânt, se deşirau pe cenuşiul bolţii şi piereau în zare. Când trecea sania pe lângă o margine de pădure, corbii, luându-şi zborul, se înălţau croncănind sălbatec, se roteau pe sus până se depărta primejdia şi, odată liniştiţi, se aşezau ciorchine grele, îndoind ramul. Câte o cioară jucăuşă rămânea în cer şi apoi, parcă trăsnită, luneca într-o parte până aproape de pământ, dar înainte ca să izbească, sucindu-se, îşi lua zborul.

Caii suflau, sforăiau. Boturile frământând zăpada, lăsau să cadă bale. Din trupurile încălzite se ridica abur, care prefăcându-se în chiciură, atârna de coamă, de fiece smoc de păr. Pe unde frecau curelele pieptarului se adunase spumă albă.

În sanie, trei oameni stăteau tăcuţi, însoţind un coşciug învelit cu zăbranic. Trupul Mariei era aşezat în sicriu, cu picioarele înainte. De-a dreapta şi de-a stânga făceau strajă spătarul Costea şi cuviosul Pahomie. În faţă, vizitiul mâna caii, făcând să răsune harapnicul. Ca să n-adoarmă de atâta frig, mai arunca câte o vorbă, chiar de ştia că rămâne fără răspuns.

Se apropiau de Vlăsia. Socotea Stanciu că, de vor putea ţine caii în trap întins, vor ajunge mult înainte de mijlocul nopţii. Dar de la o vreme îşi pierduse nădejdea.

— Stăpâne, s-a muiat Bălşica, iapa cea din dreapta.

— Zici, Stanciule?

— S-a muiat Bălşica. Om face bine să oprim s-o schimb cu cetleiaşul cel din dreapta, să mai odihnim caii.

— Faci Stanciule, cum crezi că e mai bine, zise cuviosul.

— Când ajungem la loc adăpostit, sub pădure, oprim. Le-oi da ovăz şi, dacă îngăduiţi, îmbuc şi eu ceva.

— Bine, Stanciule, fă cum te taie capul.

— Hei, stăpâne, când am pornit din Turbaţi cu jupâneasa Maria, nu credeam să mă înapoiez cu ea în coşciug. O ştiam sleită de puteri, dar vezi, ea la gândul să te vadă, jupâne spătar, uitase de boală, de lingoare şi tot îndemnându-se părea că se înzdrăveneşte. La drum era voioasă. Drace! A poticnit Năruja, şchioapătă; oprim cât de curând, i-a căzut potcoava, s-o fi atins cu piciorul dinapoi. Drace!

— Nu mai sudui, Stanciule.

— Dreptate, preacuvioase, dreptate.

— Zici că a căzut? Întreabă Costea.

— Am potcoavă de prisos, mă pricep s-o pun. Să ajungem numai până la curte. De tânăr am învăţat de la tătari să nu plec la drum fără de cele trebuincioase. La ei, fiecare călăreţ are cal de schimb şi potcoave şi le bate la rece. Caii lor au copite cât strachina de mari şi le folosesc ca lopeţi să scoată de sub zăpadă iarba uscată. Aşa se hrănesc caii lor pe unde ai noştri ar muri de foame. Şi le e părul.

— Lasă poveştile, Stanciule. Vezi că se cuvine tăcere când e un mort în sanie.

— Am uitat, preacuvioase, bat-o s-o bată de limbă, am uitat, sunt un păcătos, mă ia gura pe dinainte. Să mă ierte Dumnezeu şi iartă-mă şi tu preacuvioase. Una-i gura şi alta inima. Era jupâneasa noastră o femeie. Dumnezeu s-o ierte. O femeie.

Şi dete din harapnic de atinse cu şfichiul faţa zăpezii, lăsând însemnare, după voia lui, numai rotogoale.

— Chitesc, stăpâne, cu harapnicul, de-ţi desprind nuca din ram. Am o dibăcie. Da, da, nu se cade să vorbesc. Am înţeles preacuvioase, tac. Iac-aici începe Vlăsia, o să ţinem de-a lungul Ialomiţei şleaul pe sub pădure. Dar cum vă spuneam, au tătarii nişte cai. Ai zice că au blană de urs pe spinare şi le-a dat Dumnezeul lor, crăpa-r-ar fierea în ei, copite să calce pe zăpadă, să nu se afunde. Nu te supăra cuvioase, că şi supărarea e păcat.

Vorbea Stanciu de unul singur, dar nici spătarul, nici cuviosul nu-l ascultau. Costea sta nemişcat în fundul saniei. Părea că gerul îi cuprinsese trupul, dar în suflet se roteau vârteje. Îl purtă gândul la întâmplările din urmă, la bătălia de pe Vadul Oltului, când paloşul fusese neputincios. Nu izbutise să-l doboare pe Farcaş, ba dimpotrivă, puţin lipsise să nu fie omorât. Nu-l mai ocrotise Domnul. Oare din pricina păcatului de trufie, când îl înălţase Voievodul spătar al doilea, sau era pentru iubirea lui nelegiuită? De la o vreme păcătuise cu multe: nu-şi mai amintise de Dumnezeu, de credinţă, de biserică, uitase şi de soţie, călcase jurământul şi Domnul, în mila lui, îi dăduse prevestiri, răzmeriţa ţiganilor, boala Mariei şi apoi rana de la picior, dojană cerească, să-l aducă pe calea cea dreaptă, dar el, dimpotrivă, mai tare se afundase în patima lui. De două ori călcase jurământul, şi faţă de Maria, şi faţă de Năstaca. De astă dată, cerul îl pedepsise năprasnic, îi cruţase viaţa, în schimb îi smulsese jumătate din el, partea cea mai bună. Acum îşi da seama cât de mult o iubise, îşi cântărea nemernicia. Dragostea ei era asemenea pâinii celei de toate zilele, pe care n-o ştii preţui decât atunci când îi duci lipsa. Şi nebunia din inima lui, patima pentru Năstaca, îl potopise. Ea întruchipase ispitele unei vieţi nebănuite. Năstaca n-avea vină, cum n-are vină mărul din pom, că-i arătos şi dulce. De când venise Pahomie, nu se mai uitase la ea. Doar îi mai auzea glasul speriat. „Apără-te, scapă-mă!” atunci ar fi izbit chiar fără îndemnul ei de ar fi fost Voinea. Dar venise Maria, venise să-l oprească, să-l scape de păcat. Şi de astă dată, de departe îl împiedecase să ucidă, ca atunci cu cneazul Hârtop. Rămăsese Voinea la moşia lui. Murise Maria, să-l apere de osândă. Dar ce vină avea Năstaca?

Acum iar îl muncea gândul Năstachii, de care nu izbutea să se lepede, măcar că alături zăcea Maria moartă. Zadarnic se încerca să-i găsească cusur, zadarnic se străduia să se gândească la Maria, la Maria tuturor bucuriilor, părtaşa durerilor, Maria care îl izbăvise de atâtea ori. I se arăta chipul Năstachii, cu gura ei întredeschisă, cu buzele ispititoare, cu ochii care se aprindeau de patimi, îi vedea nările cum fremătau de dorinţi, îşi amintea de căldura trupului din care de-abia gustase.

Costea tresări, deşteptându-se din vis. Privi în jur la întinsul zăpezii, la stolul ciorilor ce se deşira izvorând din depărtata zare, plutind la nesfârşit deasupra, părând că-l urmăresc. Socoti că va ninge iar. Îl cuprinse deznădejdea, pierduse totul, pierduse pe Maria, pierduse şi pe Năstaca. Lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraz, se ura pe el însuşi pentru gândurile ce-l frământau. Simţea buzele Năstacăi; pe gură şi trupul Mariei sta alături, înţepenit de ger.

Şi o mai vedea pe Năstaca păşind alături de doamna în biserică. Veniseră să aprindă lumânări pentru sufletul Mariei. Stătuse mult în genunchi să se roage, apoi se depărtase. Nu se uitase la el. În zadar a doua zi, fără vrere, cercetase norodul care sta să privească cum pornea coşciugul în sanie. Într-o parte desluşise pe doamna, pe Voievod care îl însoţise până la ieşirea din cetate. Se ruşina de nădejdea ce o avusese s-o mai zărească o dată pe Năstaca.

Şi acum, cu toate că ar fi trebuit să aibă gura plină de cenuşă, să-i simtă amărăciunea, îşi amintea de gustul buzelor ei. Încercă să-şi şteargă mustaţa, gura; fără folos scuipă. Îi tot venea mireasma cea de fragă.

Când ajunse la marginea pădurii, sania se opri. Stanciu scoase din chichiţă traistele cu ovăz, le agăţă de după urechile cailor, scoase şi de ale mâncării pentru stăpâni şi pentru el. Fără grabă dezlegă murgul cetlăiaş şi-l puse la oişte, în locul iepii. Costea şi Pahomie se deteră jos din sanie. Îşi bătură braţele peste umeri, să şi le dezmorţească.

— Se lasă întuneric. Când vei fi gata, pornim, zise cuviosul.

— Pornim. Mai e cale până la Turbaţi. Vom ţine pe sub pădure, pe ceastă parte a apei. Mai bine se desluşeşte şleaul.

— Ce părere ai, spătare Costea? N-ar fi mai nimerit să trecem Ialomiţa?

— Să facă Stanciu cum crede. Vom ajunge târziu, dar tot vom ajunge. Va fi lună plină.

— Să nu fie cu bănat. Mi-aş da părerea, ca unul mai bătrân, să tragem într-o curte de oameni. Satele sunt de această parte a văii. Vor odihni caii şi pe mânecate om purcede. Iar dacă nu vă este în voie, vom goni tot aşa şi poate om ajunge. Poate n-om ajunge. Numai să nu ne iasă fiarele în cale.

O porniră. Se îngâna ziua cu noaptea. Pe zăpadă, când e lună plină, cât de înnorat ar fi cerul, se revarsă lumină pe întinderea albă. Sania urma firul văii. Aci se iveau ochiuri de apa scăpate de sub prinsoarea gheţii. Zăpada, pe alocuri, făcea punte şi sub copite suna a gol. Trunchiurile copacilor păreau mai negre, desprinzându-se pe întinderea albă. Nu se auzea alt zgomot, fără doar fâşâitul tălpicelor, suflarea cailor şi ropotul copitelor strivind zăpada.

Amuţise şi Stanciu. Când şi când trosnea din bici. Alergau caii mânaţi de dorul grajdului, sau poate de vreo teamă, pe care numai ei o desluşeau. Ciuleau urechile când într-o parte, când într-alta şi vreo doi nechezară sforăind, scuturând capetele de părea că ar fi simţit o duhnire neplăcută. De harapnic nu mai era nevoie, că sirepii fugeau fără alt îndemn. Proptit în genunchi în apărătoarea din faţă a saniei, Stanciu, cu hăţurile în mână, cerca să-şi stăpânească murgii.

— Nu e bine, stăpâne. Au adulmecat miros de jivină păroasă. Priviţi înapoi, poate veţi desluşi ceva.

— Nimic nu se vede. Dacă o fi vreo fiară, am ac de cojocul ei. Are spătarul paloş şi tolbele cu săgeţi sunt pline.

— Bine ziceam! Iată-i, stăpâne. Nu vin din spate, ci dintr-o parte. Vântul le-a împins mirosul într-acoace, de l-au simţit caii.

— Lupii!

— Ţine caii să nu obosească, că n-or alerga mai iute decât lupii.

— Greu să-i stăpânesc. Numai de nu s-ar rupe hamul, nici paloşul nu ne-ar putea mântui.

Ieşind din desişul pădurii, lupii fugeau de-a lungul apei pe celălalt mal. Zăpăiau câineşte. Se îndemnau să se adune. Era haită mare.

Costea şi cuviosul Pahomie se ridicară în picioare. Îşi încordară arcurile, îşi puse săgeţile la îndemână. Costea trase spada din teacă, se uită la straja paloşului şi sărută semnul Sfintei Cruci. Nu-i era teamă de moarte. Bucuros ar fi fost să piară, dar nu putea să se împace cu gândul că trupul Mariei ar putea să cadă pradă haitei. Îl va apăra. După dorinţa ei, va fi astrucată în Ostrov. Mai sărută o dată paloşul: acum era gata de luptă. Stanciu, adunându-se de umeri, scânci înăbuşit. Cuviosul Pahomie, alături, glăsuia o rugăciune. Făcu semnul crucii şi binecuvântă pe cei din jurul lui. Vizitiul ţinea hăţurile mai strâns să nu poticnească vreun cal şi privea cu coada ochiului într-o parte, la haita care alerga peste gheaţă, luând urma saniei. Era mulţime de nu se putea număra.

Fugeau roibii spulberând zăpada, cu coamele în vânt, cu capetele ridicate, îndoite înapoi, sau lăsate în piept, sub apăsarea zăbalei. Stanciu ştia că de se vor arunca lupii în pieptul cailor, nu-i va mai putea apăra, se vor opri încâlcindu-se în hamuri. Şi atunci.

— Săgetează, stăpâne, pe cel care s-ar încumeta să ne întreacă, să iasă dinaintea cailor; le-ar sări înainte, să îi prindă de grumaz. Săgetaţi numai la nevoie.

Deoparte şi de alta, la câţiva paşi, fugeau lupii cu limbile atârnate. Alergau în salturi prin zăpada înaltă, zvâcneau din şale la fiecare săritură, înaintau mai greu decât roibii, înfruntându-se în omătul moale. Mulţimea lor ţinea urma saniei. Câte unul mai voinic, în salturi lungi, se avânta înaintea celorlalţi, îi întregea şi ajungea pe lăturile cailor. Dar atunci, harapnicul destins dintr-o smucitură trosnea răsucindu-se după gâtul fiarei, sau se prindea de câte o labă, de se da lupul de-a berbeleacul prin zăpadă şi rămânea înapoi, urlând de mânie.

Alergau cetlăiaşii călcând pieziş, înfoind şalele în afară să poată izbi mai uşor din copite. Lupii se apropiau tot mai mult, unii gata să sară în sanie. Atunci paloşul, cu o strălucire albastră, izbea fiara în cap, în bot, de rămânea locului însângerată. O clipă haita se oprea, se aduna în jurul trupului, îl adulmeca, lingea sângele cald şi repede porneau să câştige vremea pierdută. Din mulţime doar trei-patru rămâneau să înfulece din pântecele moale al celui căzut.

Celor ce se încercau să întreacă sania, să iasă înaintea cailor, câte o săgeată li se înfigea în coaste, rămânând atârnată până se prăbuşea fiara. Costea socotea îngrijorat că dintru început avuseseră ca la patruzeci de săgeţi şi acum nu mai rămăseseră decât puţine, iar lupii erau încă mulţi. E drept că de câte ori pica o fiară, se rupeau câţiva din mulţime şi haita se împuţina. Îndârjiţi, înfometaţi, simţind miros de carne caldă, se apropiau. Cetlăiaşii zvârlind din copite, zdrobeau falca vreunui lup ce se apropiase mai tare. Biciul lui Stanciu nu prididea. Izbea în mulţime şi, de se întâmpla ca o fiară mai iute de picior să scape în faţa cailor, cădea străpunsă de săgeată.

Tot gonind, sirepii străbătuseră cale lungă. Noaptea era străvezie. Părea că lumina izvorăşte din zăpadă. Şi haita lupilor se deşira neagră pe întinsul alb. Ici şi colo se aprindeau luminiţele verzi ale ochilor ca licuricii, a două câte două. Pe de lături, umbrele fiarelor se întindeau, arcuindu-se în salturi, dar şi ele se făceau tot mai rare.

De la o vreme, se rărise haita, obosiseră fiarele. Nici roibii nu erau mai odihniţi, dar grosimea zăpezii mai puţin le sta lor împotrivă ca lupilor, care se înfundau până la piept. Tot picând, tot rămânând în urmă să-şi mănânce tovarăşii, se împuţinaseră fiarele, dar şi săgeţile erau pe sfârşite. Strigă Costea:

— Mai am două săgeţi.

Stanciu, prinzând încredere, simţind parcă deznădejdea fiarelor, răspunse întorcându-şi capul:

— Mai sunt săgeţi sub scaun, în chichiţă. Am de toate la drum. N-or fi ele cumpănite şi împănate ca ale jupânului spătar, dar tot sunt bune pentru o piele de lup. Mă ridic să le puteţi lua.

Lupii, parcă înţelegând ce-i aşteaptă, se răzleţiră. Numai vreo doi încercară să se prindă de sanie, dar paloşul le reteză avântul. Unii, dorind să-şi astâmpere foamea cu stârvurile celor căzuţi, se opreau, privind totuşi cu părere de rău în urma saniei şi, împinşi de lihnirea pântecului, făceau calea întoarsă, să mai găsească vreun ciolan de ros.

Urletul lupilor se auzea tot mai slab. Parte din ei ţineau încă urma, în nădejdea că se va opri sania cândva. Sirepii, înfricoşaţi, păstrând în nări mirosul fiarelor păroase, simţindu-le apropierea, înfierbântaţi de îndemnurile lui Stanciu, goneau spulberând zăpada. Se înălţa pulberea ei ca un nor subţire albăstrui.

Luna, deşi ascunsă, cuprindea firea. Lumina ei venea de sus, izvora de jos răsfrântă şi lucrurile nu mai aveau umbră. Se arăta, când norii se destrămau, plină, rotundă, făcând să sclipească zăpada.

Când şi când mai venea din urmă urletul haitei. La o vreme nu se mai auzi. Se făcu linişte. Nici caii nu mai sforăiau, nu mai adulmecau mirosul fiarelor. Costea, în picioare, cu braţele rezemate de straja paloşului, mulţumi bunului Dumnezeu că şi astă dată îl ajutase; nici săgeţile, nici paloşul nu dăduseră greş.

Sufletul i se limpezi. Se liniştise însăşi firea din jur. Izvora lumină din sufletul lui, o lumină nefirească, ca aceea pe care o răsfrângea zăpada. Şi sufletul îi fusese urmărit de haita patimilor. Acum ştie. Învinsese, îl ajutase Domnul. Maria va ajunge în Ostrov.

În taina nopţii, sania luneca fâşiind uşor.

Lupii, răzleţiţi, rodeau stârvuri. Îşi arătau colţii unul altuia, sfâşiau pe cei răniţi, lingeau zăpada grea de sânge.