IX.Moartea lui Snagu

Pe frunzele îngălbenite, stropii atârnau, sclipind în soarele dimineţii. Cerul, spălat de ploaie, era albastru, puţin verzui; părea mai adânc ca-n alte zile.

Lupu măscăriciul, înalt, mlădios, se îndrepta spre mal, urmat de ortacul lui, scurt şi gros, cu nasul berbecat, cu părul creţ ca al oilor. Duceau în desagi sculele lor. Le încărcaseră în luntrea lui Snagu. În timp ce şchiopul vâslea, măscăriciul destăinuia cu amănunte, la urechea Mielului, farmecele trupeşti ale Sofichii. Era cale lungă, dar Lupu grăia cu atâta patimă, că nici nu luară seama când ajunseră în dreptul Ostrovului.

Radu şi Costea văzând luntrea, alergară întru întâmpinare. Numai Neaga se-ncruntă: zărise străini. Nu-i plăcea lume nouă. Îndeobşte, oaspeţii veneau hămesiţi, înfulecau fără să se mai sature. Dimpotrivă, băieţii se bucurau, le plăceau toate cele nemaivăzute. Lupu, ca să le câştige încrederea, începu să facă măscări: trăgea din nasul însoţitorului său o panglică ce nu se mai sfârşea, scotea din urechea lui un bănuţ de argint, pe care, în văzul tuturor, îl pusese pe limbă. Toţi rămâneau cu gurile căscate. Radu, înalt aproape cât măscăriciul, se uita când în gura, când în urechea lui şi nu înţelegea. Încercă şi el. Puse banul sub limbă, aşa cum îi arătase şi se scobi în ureche, dar nu găsi nimic. Lupul, în schimb, scotea bănuţul când din cea dreaptă, când din cea stângă, nu dădea greş. O dată îl scoase chiar din urechea lui Radu. Neaga, mai într-o parte, bodogănea. Costea sta neîncrezător, căuta să înţeleagă. Caplea nici măcar nu încerca, iar Radu, tot vrând să facă „întocmai,” gata-gata era să înghită argintul.

Către amiază, după ce împărţiră prânzul cu Snagu, se duseră la mânăstire. Stareţul Antiohie îi primi cu bunăvoinţă, ascultă povestea cu turbaţii din părţile Târgşorului şi mulţumi pentru ajutorul ce-i dăduseră călugărilor îndreptându-i să găsească vraci. Porunci să se dea noilor veniţi toată cinstea, să fie ospătaţi şi găzduiţi. Către seară, înainte de vecernie, călugării se veseliră văzând năzdrăvăniile pe care cei doi măscărici le încercau în faţa lor. Povesteau şi snoave potrivite, ca pentru feţe bisericeşti.

O dată cu venirea întunericului, se duseră să se culce într-o chilie. Când a doua zi intrară în biserică, se minunară de frumuseţea zugrăvelilor pe care Antiohie le aşternuse pe ziduri. Dar şi aci, în sfântul lăcaş, gândurile Lupului fugeau tot la rele. Prinsese gust la frăgezimea cărnii de fată şi nu venise aici la mânăstire să se facă pustnic. Îi era degrabă să se-ntoarne.

După trei zile, sătui, odihniţi, cu desagi pline, având în punga de la cingătoare şi câţiva banali sau pfenigi de Friezach, din cei de argint, plecară de cu noapte, fără să-şi ia rămas bun. Veniră doi, plecau trei, Radu îşi legase soarta de a lor. Îi va duce până la hanul lui Tâncabă, cu luntrea cea nouă a lui Snagu. Era priceput la mânuitul lopeţilor, la pescuit, la vânătoare cu laţul şi încă la altele. După chibzuială îndelungată, cei doi prieteni, socotind că băiatul le-ar prinde bine, se învoiseră să-l ia. Va fi de ajutor la cărăuşie. Mai târziu, de va fi volnic să înveţe meseria, vor fi trei să facă măscări şi va fi mai uşor, când s-adună mulţime să privească, să fie câte unul care să ducă vorba, să tragă cu ochiul. Dar gândul Lupului era mai mult la Sofica. Se chibzuia fel şi chip cum să facă. De va lua seama bătrânul, se vor depărta, vor folosi aşternut frunzele şi muşchiul copacilor. Nici vinul cel gălbior al lui Tâncabă nu era de lepădat.

Neaga, la prânz voi să dea de mâncare copiilor; îl căută pe Radu. Află de la Costea că plecase cu cei doi străini să-i ducă la rateş. O clipă îi păru bine că nu se dusese Snagu; iar s-ar fi afundat la băutură. Totuşi, o munceau presimţirile. Întrebându-l pe Caplea, acesta, fără înconjur, mărturisi că Radu fugise. Neaga, învrăjbită de mârşăvia măscăricilor, îmboldi pe Snagu să plece după ei, să-i ajungă din urmă, să-l aducă pe Radu. În simţirea ei, avusese dreptate: de câte ori veneau străini în Ostrov, nu era de bine.

Când, târziu, Snagu ajunse la rateşul lui Tâncabă, nu mai erau nici măscăricii, nici Radu, şi peste toate fugise şi Sofica. Folosindu-se de lipsa bătrânului, plecat în ajun la târg, se înhăitase fata cu măscăricii.

Maria, fata cea mică, de-o samă cu Caplea, ca să potolească mânia lui Snagu, să nu cumva să se ia după fugari, teamă fiindu-i pentru soru-sa, aduse un ulcior. El sudui, blestemă, dar repede îşi uită supărarea în mireasma celui vin, puţin acrişor. Bună era zeama de struguri, mai bună ca apa la necaz; apa e înecăcioasă. Radu. N-o pune mâna pe el. Era băiatul lui Voicu. pe semne de aceea. al lui Voicu înecatul.

Îşi aminti de dimineaţa însorită, asemănătoare cu cea de astăzi, când îl îmbrâncise peste margini. Uneori, stând să prindă peşti cu undiţa, vedea pe faţa apei ridicându-se broboanele, întocmai ca atunci şi simţea cum îl sugrumă ceva de gât. Pesemne că, acolo în fund, Voicu scormonea mâlul. Odată chiar i se păruse că-i vede ochii privindu-l. Dar dăduse cu nuiaua, se tulburase luciul şi nălucirea pierise.

Mai bău o stacană, se ridică şi dădu să plece în urmărirea celor fugari. De Sofica nu-i păsa, o pomenea doar ca s-o sperie pe Maria, să-i mai aducă băutură. Dar Radu era tocmai la vârsta când îi putea fi de folos. Ce nu fugise Costea! Măcar că era feciorul lui, îl socotea netrebnic. Mai bine îl făcea Dumnezeu fată. Părul îl avea spălăcit şi ochii cei albaştri îi erau blânzi, deşi uneori atât de aspri. Cu el nu era chip să te înţelegi – prea avea firea tăcută şi mândră! Nu se juca cu ceilalţi decât să se războiască. Treabă! O făcea pentru mânăstire. Chiar lui Radu, deşi mai mare, îi era teamă de privirea lui ca apa lacului de adâncă. Caplea, singur, îi va fi de un ajutor; deşi cam prostănac, pentru muncă era bun.

— Mărio. Auzi, Mărio. Mai scoate-mi un ulcior. Altcum mă duc s-o prind pe afurisita de soru-ta. O aduc legată. Năpârca, ea l-o fi asmuţit pe Radu. O ucid. M-auzi. O ucid.

Maria, mai de voie, mai de teamă pentru Sofica, umplea ulciorul, să-i ieie gândurile, să-l îmbuneze. Îi dădu şi o stacană din zeama cea de prune; care arde pe gât.

Către amiază, de atâta băutură, Snagu începu să chicotească. Maria, mai liniştită din partea Sofichii, care acum se va fi îndepărtat, da vinul cu socoteală.

— Nu vrei să-mbuci ceva? Am o ciorbă de peşte. Dar vin, să ştii că nu mai dau fără bani. Mă află tata şi mă bate. De-acu ce iei, să fie de plată.

— Legată o aduc. Legată. Ce n-a fost tat'-tu aici. Oi pune mâna pe ei. Pe Radu, pe măscărici. Să afle cine e Snagu. Nu-mi zice degeaba Snagu Constandin.

Dar Maria era încredinţată că Sofica va fi ajuns departe. Snagu n-avea decât să plece. Nu-i va mai da vin, afară doar cu plată dinainte.

— Mărio, mai dă-mi din zeama cea de prune. Zgârcito. Mai dă-mi. Ia peştele uscat din desagă. Ia cât socoteşti. Ca tată-tu. Ştii cât îl preţuieşte el? Dă-mi să beau, auzi, guşteriţo. Nu mă înşela. Dă-mi.

— Cum să te înşel? Îţi dau băutură pentru tot peştele?

Soarele apunea peste pădure. Snagu bău până nu mai avu putere să ducă la gură şi ceru Mariei să-l ajute, s-ajungă la luntre; şchiop fiind, îi era teamă să nu lunece. În luntre nu-i mai păsa, va trece să cerceteze vârşele, cârligele, să strângă peştele, de la coteţe şi nădăjduia, dacă va fi prins ceva mai deosebit, să se întoarcă iar să bea, să-şi înece necazul. De nu, va odihni învelit în şuba lui pe fundul luntrei, ca să scape de gura Neagăi… Se ştia vinovat, dăduse peştele uscat pe băutură. Plăcut e să dormi în luntre, când încetişor te duce la vale, spre Ostrov.

Ascuns dinapoia gorunilor, soarele mai aprinse în frunzişurile tomnatice câte o sclipire de foc. Într-o parte, bolta cerului era mierie şi, dinspre soare-apune, deasupra stejarilor, roşie. La margini, trestiile uşoare îşi tremurau moţul, foşnind la orice adiere. Măciuliile negre ale papurii se înălţau, ca vârfuri de suliţe. Din desişul stufului, un stârc, cu gâtul îndoit, cu labele roşietice, stârnit dinapoi, îşi luă zborul, ducând un şarpe în cioc. Speriate de zgomotul vâslei, două raţe bătură apa, pierzându-se în stufiş. O clipă broaştele tăcură, dar repede porniră mai tare cântecul lor.

Luntrea aluneca lăsând în urmă dâra undelor ce se depărtau în lături, până se izbeau de mal, de unde, răsfrânte, porneau înapoi, stricând oglinda apelor. Cu mişcările încete, luntraşul îşi înfigea lopata, strecurându-se prin stuf. Căuta ochiurile limpezi unde-şi aşezase coteţele. De-ar găsi vreo ştiucă albastră, din cele mari sau vreun crap cu burta aurie, se va înapoia la rateş. Mult e dulce vinul la inima omului pricăjit. Piciorul îi făcea viaţa anevoioasă, nu mai putea umbla după treburi, după turmă, doar în cârje sau cu luntrea. Avea nevoie de o mângâiere. Un strop de vin. Teamă îi era că nu va găsi decât mărunţiş, din cel numai bun să-l ducă acasă, pentru Neaga. I se păru că-i aude vorba, i se urâse de gura ei. Când venea şi el mai vesel, îl lua din scurt, îl întreba de toate cele şi nu mai era trai. Astă dată, luase peştele să-l schimbe pe sare şi pe o sulă de acioaie, să-i fie de cusut pielea. Sula va spune c-a pierdut-o, dar sarea. Sarea.

Vâslea încet, pătruns de aleanul vinului, legănat de unduirea luntrii. Norii cei roşietici acum nu se mai oglindeau pe baltă. Câteva ciori întârziate zburară dintr-o parte, căutând un hoit. Acum cerul întunecat, ciuruit, lăsa să treacă sclipiri de dincolo. De peste boltă: stelele. Acolo era numai lumină.

Piscul luntrii se propti în păpuriş, un ochi de apă lucea între trestii. Snagu era moleşit, dar îi era sete, sete de vin. Sete de altă viaţă, poate de lumina cea de dincolo. Îl cuprinse o toropeală. Ar fi lăsat totul, s-ar fi culcat în şuba lui, dar gustul vinului îi veni deodată pe limbă, amăgitor, îmbietor. Dorea să-l simtă iar, curgând pe gâtlej. O adiere i se prelinse pe faţă ca o mângâiere. Îl învioră. Hotărât, îşi afundă braţul în locul cunoscut, unde ştia că trebuie să fie capcana. Se aplecă peste margini. Mâna dibui prin apă, dădu de împletitura de răchită, a coşului. Afundă braţul mai adânc, să-l apuce şi simţi cum ceva se mişcă, cum zvâcneşte peştele înăuntru. Era pesemne vreun crap din cei mari, ce nu mai putea scăpa. Gura capcanei era mărginită cu ţepi întorşi ascuţiţi dinadins.

Snagu, ţinându-se de luntre, trase, dar nu urni capcana, ba dimpotrivă, coteţul părea că se afundă. Îngrijorat, dornic să nu-şi piardă vânatul, se aplecă mai tare, îşi strecură mâna prin gaură, să prindă peştele. Şi deodată îşi simţi degetele apucate într-un cleşte. Jivina înfipsese dinţii în carnea lui. De durere îşi trase braţul atât de repede, încât vârfurile se înfipseră în mână, prinzând-o în capcană. O durere nespusă îl săgetă. Îşi simţea mâna mestecată, suptă, înghiţită. Peştele gustase sânge şi căuta s-o înghită, s-o tragă între dinţişorii lui ascuţiţi, întorşi ca şi ţepii capcanei, spre-năuntru. Snagu nu vedea ce se întâmplă sub apă. Deodată îl fulgeră un gând: Voicu! Da, Voicu se deşteptase din adânc! Îi apucase mâna şi-l trăgea la fund!

Ca să scape, duse celălalt braţ şi apucă coşul de răchită să-l ridice. Smuci, dar părea că o putere nevăzută îl trăgea în jos. Degeaba se propti în genunchi. Se aplecase peste măsură, nu mai avea cum să se ţină şi nu se mai rezema decât de coşul care acum se afunda. Era Voicu! El îşi înfipsese dinţii în mâna lui! Aluneca. Căută să mai prindă marginea, dar nu izbuti, îl trăgea Voicu. Dintr-o smucitură a întregului trup, izbuti să tragă coşul până afară, o clipă, numai o clipă şi atunci văzu capul lui Voicu. Era capul lui Voicu! Băgase mâna în gura mortului! Îngrozit, vru să-l împingă. Alunecă iarăşi, faţa i se afundă în apă şi luntrea se răsturnă.

Apele tremurară puţin. Din adâncuri ieşiră câteva beşicuţe. Luntrea se mai clătină o vreme, apoi rămase locului, prinsă în stufăriş.

Zadarnic aşteptase Neaga toată noaptea. Pesemne Snagu nu izbutise să-l ajungă pe Radu. Către amiază, cuviosul Ieronim sosi şi el în Ostrov. Adusese vraciul, cel care ştia să taie sub limbă. Nu-l găsise după vorba măscăriciului în părţile Târgşorului, ci tocmai în sus pe Teleajen. Neaga nădăjduise că monahul se va fi întors cu luntrea lui Snagu, dar călugării, la întoarcere nu-l văzuseră. La rateşul lui Tâncabă, călugărul aflase de fuga lui Radu, ba şi de a Sofichii. Nici bătrânul nu-şi da cu socoteala încotro s-apuce. Îngrijorată, Neaga porni singură, în vreme ce Costea cerceta de-a rândul malurile Ostrovului. Ajunsă la vadul lui Tâncabă, nu avu altă lămurire, doar că Snagu băuse în ajun până târziu seara. Şubrezit, Maria îl dusese până la luntre şi-l văzuse vâslind în josul apei.

Zile de-a rândul îl aşteptară. Nici Radu nu se înapoie.

În sat, prin mila lui Dumnezeu, vraciul săvârşise minunea: oprise molima.

*

* *

După o iarnă grea, când desprimăvără, cuviosul Simion se urcă în ciobacă să aşeze momeli la cârligele din susul bălţii. Tot cercetând marginea, după ochiurile limpezi, printre trestii găsi luntrea lui Snagu. Sta răsturnată cu dosul în sus. Veniră la faţa locului stareţul Antiohie şi oamenii din sat. Răscolind cu cârligele, traseră afară un coteţ de nuiele. Înăuntru găsiră oscioarele unei mâini şi un cap de ştiucă.

— Va fi a lui Snagu? I-a prins dracul mâna, să-l ducă la-fund, în iad, în iadul cel de apă.

Cum era pe-nserate, unora uitându-se la coteţul cu pricina, putrezit, găurit de vreme şi de lighioane le păru că se asemuie unui cap de mort cu gura căscată, gata să-nghită. La locul ochilor erau două găuri, în care sclipeau, albi, câţiva solzi de peşte.