XXII.Mistreţii

Costea mergea încet, urmând şleaul vitelor. Se înapoia acasă. În răcoarea serii, la umbra copacilor, mai simţea oboseala. În sat se iscase zavistie din pricina unor noatine cărora le pierduseră bacii socoteala. Se amestecaseră turmele şi semne nu mai aveau, fiind spălate de ploi.

Cu greu izbutise să facă împăcăciune. În urmă, avusese alte necazuri, pentru strângerea dabilei, pentru brânza oilor. Încercaseră să-l înşele de-alde Picu. Se prefăcuse, când să dea partea lui de goştină, că greşeşte la numărătoare. Dar nu era numai atât. Îl munceau şi alte griji. Gândul îl purta la Maria. De la o vreme tânjea femeia şi zicea baba Didona că ar fi lingoare. De când cu moartea Bucuţei, nu mai răzbea cu treburile casei. Destul se istovea cu grija copiilor, a cuhnei, a mulsorii, a ţesutului şi nu le mai putea împlini pe toate. Măcar că Branica ţiganca mai ajuta, nu-şi vedea capul. Nici pe Buioc, căruia îl slăbiseră puterile, nu-l mai ascultau ţiganii. Şi toate se duceau de râpă: el, cneazul, tot pe drumuri era acum şi casa singură, fără stăpân. Pas să vezi de ale tale, când te cheamă oamenii pentru toate nimicurile.

De cum se ascunsese soarele dinapoia zării, se strecură pe sub frunziş, venind dinspre apă, o adiere răcoritoare. Îl cuprinsese pe Costea, dorinţa să mai zăbovească, să se uşureze de zăduful zilei, să-şi schimbe gândurile.

Când trecu pe lângă pârâiaş, care curgea de la Poiana Izvoarelor, însetat, Costea se culcă la pământ şi sorbi apa limpede. O vreme rămase nehotărât şi îmbiat de alte gânduri, se abătu din drum. De mult nu mai fusese prin Poiana Fermecată; părea că-l stăpânea o teamă: de câte ori se întâmpla să treacă în apropiere, îl urmăriseră visuri ciudate, închipuiri păgâne. Se simţi turburat, deşi nu-i mai ieşiseră Ielele înainte. Mergea într-acolo mânat de o chemare, de o aducere-aminte, de chipul Salomiei, nu de cel zugrăvit, ci de unul aievea.

Ajungând la iaz, se opri mirat că nu mai vede nuferi plutind, ca altă dată; nu mai erau decât rogozuri din cele cu rădăcini ce le plac râmătorilor, rămurică subţire şi şovar cu foaia lată; peste apă numai lintiţă din cea pe care o mănâncă broaştele. Din fund se ridica pădurea verde a brădetului, care, unduind, dădea adâncului nălucirea unor braţe ce se întind să prindă.

Cuprins de amintiri, de doruri nelămurite, Costea se aşeză pe o buturugă şi privi la cer. Deşi era în amurg, zări stelele printre păreţii înalţi ai plutelor, care se înălţau ca ghizdurile unui puţ.

Simţi lipsa unor chipuri din cele văzute nu de mult, când fusese la Argeş, la Cetatea de Scaun a Domniei. Acolo îi fu dat să vadă lume multă, lume aleasă, îl cunoscuse pe Voievod, om lipsit de trufie şi prietenos din fire. De când cu jocurile de turnir, îl luase în deosebită cinste, poftindu-l chiar să rămână în oastea cea mică şi-l făcuse, pentru vrednicia lui, mai mare peste o ceată. Ca să se deosebească de gloată, pusese la căciulă pană de cucoş.

Mult îi fusese drag de Voievod şi se bucurase de apropierea lui, dar parcă mai mult îi plăcuseră doamna şi jupâniţele. Mândre se arătau în dulamele lor, cusute cu fir şi cu mărgăritare pe dimioară scumpă, adusă din alte ţări şi doamna, tânără şi frumoasă mergea în ciuboţele roşii, iar jupânesele în cizmuliţe galbene, de n-ai fi zis că-s de piele, atât erau de subţiri. Apoi dacă hainele erau frumoase – asemenea nicicând nu văzuse – mai pe plac îi erau chipurile. Dar peste toate, îi plăcuse o jupâniţă mândră, cu pieliţa obrazului albă şi cu buzele rumene ca cireşele date în copt; îi lăsa gura apă numai la gândul lor. Ochii jupâniţei Năstaca, fata vornicelului de Curte, îl cutremuraseră, când se nimeri ca să se uite la ei. Şi ades se uitase. Poate să fi fost numai o părere, dar şi jupâniţa, când îi era cu putinţă, tot la el privea.

După jocul de turnir, unde izbutise cu dibăcie să întreacă pe toţi, întinsese cluceria masă mare, pe iarbă, afară din Cetate. Îşi amintea cum jupânesele îi aduseseră bunătăţi de ale gurii şi băuturi. Toate erau frumoase, dar mai îmbietori îi păruseră ochii jupâniţei Năstaca. La sfârşit, când pornise hora, se-ntâmplase să fie tocmai alături. Când ea se rezema de mâna lui şi-l privea pe sub gene, i se păruse că se învârteşte pământul sub el.

În cea primăvară, se stârnise veste de război. Cei hotărâţi pentru oaste plecară împreună cu el la locurile de adunare. La cnejie rămăsese să ducă treburile mai departe Tortabă moşneanul. Mergea zvonul că Voievodul avea neînţelegere cu craiul unguresc pentru Ţara Almaşului cea de peste munţi. Ajunsese oştirea cu steagurile ei dincolo de cheile Oltului, dar, spre bucuria tuturor, nici n-apucaseră să lupte şi aflară că ajunseseră mai-marii la împăcare. Făcură cu toţii cale întoarsă în Argeş. Înainte de slobozirea ei, stătu să veselească pentru izbândă, după îngăduirea domnului.

Dar fericirea e trecătoare; s-a destrămat oastea, care încotro a trebuit să plece la locurile de obârşie. Prea scurtă i se păruse vremea. La întoarcere, avusese bucuria să revadă pe Maria şi pe copii, că mult îi mai erau dragi; dar chipul jupâniţei Năstaca, cu ochii sclipitori şi boiul subţire, nu-i da pace.

Cu gândul aiurea, de-abia mai dibuia treaba, de-abia mai desluşea ce avea de făcut. În ostrov şi în sat, numai necazuri.

În astă-seară, aci în poiană, chipul jupâniţii mai tare îl ispitea. Se închega amintirea ei ca o nălucire, când aproape, când departe. Năstaca avea asemănare cu Salomia, stăpâna Ielelor. Îl muncea dorul, îl rodeau şi alte gânduri. Frumoasă cum era, nu îi vor fi dat pace peţitorii. În inimă simţea ca o înţepătură, măcar că de ştia bine că fata nu putea fi a lui, dar n-ar fi vrut să fie nici a altuia.

Ar fi tot stat să-şi amintească de ochii cei ca murele ai jupâniţii, de făptura, de trupul ei gingaş. Şi totuşi, simţea o greutate că avea aşa gând de păcat în suflet. Era un făcut: de câte ori venea în Poiana Izvoarelor, îi treceau prin minte numai chipuri de femeie, al Salomiei, ale Ielelor şi pe vremuri chiar al Anghelichii, chipuri care îl răscoliseră. Şi acum cel al Năstacăi îl muncea cu patimă.

Dar n-avu parte să viseze mult şi auzi un zgomot ciudat, un grohăit de râmător.

Uitând de toate, se ridică binişor şi, deşi lumina era îndoielnică, desluşi peste iaz, printre buruienile înalte colţii albi ai unui mistreţ. Se uită mai bine şi văzu că în jur mişunau godănaci; era o scroafă însoţită de purcei, pe care-i chema să nu se depărteze; să nu s-afunde prea adânc în apă. Costea îşi pusese în gând s-o ucidă, apoi să-i prindă purceii. N-avea arcul cu care s-o poată săgeta, dar socoti că-i va fi de-ajuns paloşul. Îl scoase din teacă şi binişor se strecură ocolind iazul să ajungă dinapoia fiarei. Să tot fi fost la zece paşi, când scroafa, simţindu-l, se întoarce şi grohăind ameninţător, îşi aplecă capul în pământ gata să izbească. Costea nu se opri, voia să ajungă cât mai aproape. Mistreaţa, pe neaşteptate, îşi luă vânt şi cu cea mai mare iuţeală se repezi spre om. Nu putuse bănui că o matahală atât de mare avea atâta agerime, încât de abia avu vreme să sară în lături, să scape de colţii scroafei, dar totuşi, izbuti să-i dea o lovitură. Repezi paloşul dinapoia scroafei, de o atinse la picior. Dar tăietura era prea puţin adâncă, numai de-ajuns s-o îndârjească. Până să se oprească din avântul ei, să se întoarne iarăşi, avu vreme omul să treacă dindărătul unui copac. Fiara, grohăind fioros, se repezi. De astă dată paloşul reteză vâna de la piciorul de dinapoi şi scroafa căzu jos. Abia acum îi venea bine lui Costea să se apropie, s-o înjunghie. Godănacii se strânseseră în jurul mamei lor, guiţând speriaţi.

Nu făcuse trei paşi, pregătindu-se să-i reteze beregata când auzi grohăituri mai puternice, dintr-o parte. În lumina îndoielnică a serii, desluşi cum dinapoia pădurii venea în goană turma mistreţilor. Simţise pesemne chemarea scroafei şi în goană veneau acum cu toţii, într-ajutor. Lui Costea i-ar fi fost cu neputinţă să se împotrivească iureşului. N-avu vreme să înjunghie scroafa şi fără a mai sta la cumpănă, alese copacul cel mai apropiat, un arin nu prea gros, ce avea ramurile joase. Apucându-l de un crăcan, se urcă până la furcitura lemnului. Deocamdată era la adăpost. Fiarele se opriră la piciorul copacului, izbind în trunchi să-l răstoarne. Loviturile erau atât de puternice, că se cutremura lemnul. Grohăind, râmau pământul, scormoneau pe sub rădăcini şi alţii stăteau cu râtul în sus, gata să-l prindă, de va pica. Dar Costea era fără grijă. Nu vor izbuti să dezrădăcineze ei copacul.

Se ridicase pe cer o jumătate de lună şi, aşa ciuntită, răspândea deajunsă lumină să se poată desluşi împrejur. Dinspre iaz, auzea gemetele scroafei, care intrase în apă să-şi astâmpere durerea. Godănacii alergau roată, guiţând neliniştiţi. La picioarele arinului, mişunau fiarele, nu-şi găseau astâmpăr, dădeau cu râtul, grohăiau.

Ajunsese luna tocmai sus, dar mistreţii nici gând nu aveau să plece. Unul, mai îndârjit, izbea fără încetare cu colţii în trunchi şi-l tăia ca din bardă. Sfâşia, rupea lemnul. Făcuse şanţ adânc şi ceilalţi, pricepându-i gândul, se îmbulzeau pe rând, izbind fiecare în acelaşi fel, despicând aşchii după aşchii de se cutremura copacul. Când se auzea un geamăt al scroafei, mistreţii mai tare se mâniau, mai dârz loveau.

Trecuse de miezul nopţii şi, socotea Costea, că de vor stărui fiarele până în zori, se va subţia trunchiul şi vor izbuti să doboare copacul.

O clipă îi veni în gând că Ielele se vor fi preschimbat în mistreţi, voiau să-i răpească viaţa. Dar era cu neputinţă. Ielele, frumoase, mai uşor îl puteau amăgi cu chipul lor de femeie, cu chipul Salomiei, al.

Într-un târziu, hotărî să facă o încercare. Se agăţă de crăcanul cel mai de jos al copacului şi, aplecându-se, îşi repezi paloşul să atingă spinarea unui porc, dar lovitura n-avu destulă putere; vârful izbi coama şi fierul alunecă pe platoşa păroasă. Ţinându-se cu o mână, prins cu picioarele în jurul copacului, se lăsă mai jos, atârnat în gol şi iar repezi paloşul, izbutind de astă dată să încresteze ceafa unuia, tocmai de ajuns ca să-l îndârjească mai tare. Mai atinse încă pe un altul, fără folos. Loviturile rămâneau neputincioase, oprite de părul gros al fiarelor. Nu mai putea rămâne atârnat, simţea că-i amorţeşte braţul. De abia se mai ridică. Nu fusese îndeajuns de vrednic. De-ar fi ţinut paloşul mâna tatălui său, crijacul, el, poate ar fi răzbit împotriva turmei. Simon. Prea puţin, în vremea din urmă, îi îngrijise mormântul. Necazurile, fără vrere îl depărtaseră de cele sufleteşti şi dorinţele pătimaşe, chipul Năstacăi, nu-i dădeau răgaz, puseseră stăpânire pe el. Era muncit ca de o căinţă, dar nu se îndura să lepede patima.

Privind la lună, ca să-i treacă de urât, începu să cânte. Îngână cuvintele ştiute de altădată, un psalm învăţat de la cuviosul Antiohie. Îşi aminti frânturi, nu-l ştia tot, dar se potrivea cu gândurile lui lăuntrice.

De-abia acum pătrundea deplinul înţeles al psalmului şi o linişte îl cuprinse, o linişte cum de mult nu mai simţise. Nu-i mai păsa de mistreţii de jos; de chipul ispititor al Năstacăi, de zvârcolirile lumii ce-l înconjura, de năluca Salomiei. Ştia, de bună seamă, că nu putea fugi, orice-ar face şi că voia Domnului se va împlini.

Iar începu să cânte.

Din depărtare se auzi lătratul dulăilor de vânătoare Răsună şi cornul de os, ca o vestire. Costea fluieră cu degetele puse cruce în gură. Fiarele, la picioarele trunchiului, neliniştite, începură să izbească iar în lemn. Câţiva se depărtară, voind parcă să facă paza dinspre partea de unde se auzea zgomotul. Strigătele oamenilor, lătratul câinilor se apropiară mai tare. Deodată dulăii năvăliră în poiană, repezindu-se asupra mistreţilor Pe cei dintâi îi spintecară fiarele. Într-o clipă fură zvârliţi, călcaţi în picioare, sfârtecaţi. Câinii, prinzând teamă, dădeau roată mai de departe, aruncându-li-se când şi când pe spinare. Porcii se mişcau cu repeziciune, dădeau lovituri, se învârteau, dar totuşi, neputându-şi suci gâtul, cu greu se apărau. Deodată năvăliră în poiană oamenii cu suliţi, cu securi, cu arcuri. În capul tuturor, mânând ceata, alerga Tortabă; din urmă veneau călare Maria şi Matei. Mistreţii înfruntară noii veniţi şi se năpustiră într-un iureş, strivind totul în cale, spintecând câinii, răsturnând oameni. Vânătorii se deteră după copaci şi pe când trecea puhoiul, repeziră fuşteile. ⁹ Bâzâind ca tăunii, zburau săgeţile, se prindeau de spinări, rămânând atârnate. Mulţi mistreţi căzură străpunşi. Costea sări jos şi mânuindu-şi paloşul, încrestă adânc pântecul unui porc, cel mai mare, stăpânul turmei. Vierul o apucă prin desişul pădurii, lăsând urmă de sânge iar ceilalţi se luară după el. Vânătorii şi haita de câini, mânaţi de Tortabă, se depărtară în adâncul pădurii. Singuri, Maria şi Costea rămaseră în poiană. Matei plecase şi el după mistreţi.

— Costea, dragul meu. Cum de nu te-au sfâşiat fiarele?

— Aşa a fost voia Domnului. Dar pe tine cine te-a vestit?

— Te-am aşteptat aseară până târziu şi dacă am văzut că trece de miez de noapte, am luat pe Matei şi pe Buioc şi cu ei am trecut apa, să aflăm ce ţi s-a întâmplat, gândind să ajungem în sat. Umblam ascultând prin noapte, doar vom desluşi vreun semn de la tine. În dreptul potecii ce se lasă spre poiană, am auzit o larmă. Când am ajuns mai aproape, am desluşit grohăitul mistreţilor. Şi deodată auzirăm cântecul tău. Tăcuseră fiarele. Eram neputincioşi să gonim turma mistreţilor şi repede am alergat în sat să-l deşteptăm pe badea Tortabă, să-ţi venim într-ajutor. Îndată el a trezit oamenii, sunând din corn, a slobozit câinii şi am pornit-o cu toţii.

— Mario, Domnul te-a trimis într-ajutorul meu. Vezi trunchiul, mai jumătate l-au retezat. Încă puţin şi dovedeau să mă doboare.

— Dar ce căutai în Poiana Izvoarelor? E în afară de calea ta; te-au fugărit mistreţii, sau te-ai luat după iazmă, în lumina cea de lună.

— Chiar, Maria, chiar. După o nălucire, o iazmă care a pierit. Dar unde-i Matei?

— Matei s-a luat după vânători. Să plecăm de aici; mi-e teamă de apa asta verde. Vezi colo, s-a uscat iarba, a rămas locul gol, nu călca! În roata unde au jucat horă Ielele. Frumoasele. Vină.