XXIII.Se roşesc apele

Trecuse nămiezi. Soarele dintr-o parte revărsa lumină aurie, luminând umbrele copacilor. Pe şleaul din capătul satului se înălţa o pulbere uşoară, scornită de copitele unui măgăruş şi de o droaie de copii ce se aţineau după el. Dinaintea dobitocului mergea un om cu capul plecat, prăfuit, în zdrenţe. În urma lui, o femeie încă tânără se ţinea într-o parte, pe spinarea măgarului. Se desluşeau sub broboadă şuviţe de păr, care la soare se aprindeau ca flăcările.

Drumeţii nu intrară în sat; ocoliră ogrăzile de la margine, până ajunseră la coliba pe care o făcuse Brăducea. De când plecase făurarul, rămăsese părăsită. Tot pe atunci, se pierduse şi Neacşu. Răsufla satul, având un netrebnic mai puţin, măcar că mai era unul care îi semăna, Picu şi care cerca să-i împlinească locul. O vreme, unele muieri fără căpătâi umblaseră să-l găsească. Plânsese Niculiţa o lună, jelise un an şi apoi i se uscaseră ochii. Chiar de îl dorea, nu arăta.

Bahnea, la o vreme, povestise să-l fi zărit la Târgşor, cerşind la uşile oamenilor, însoţit fiind de o femeie. Se făcuse meşter cântăreţ. Li se da pomană pentru desfătarea ce o aduceau. El cânta din ţiteră, ea numai din gură. Nu degeaba învăţase el să mângâie coardele cu buricul degetului. Şi glasul îl avea plăcut, cu el fermeca femeile.

Acum ajunsese la loc de odihnă, găsind afară din sat coliba cea părăsită. Cu toate că acoperişul era desfundat tot mai bine ca sub cerul liber, gândi Neacşu. Nu cerca să se ducă la casa părintească. Ştia că de acolo îl va izgoni Tortabă. Dar nu aflase că după plecarea lui, socru-su o desfăcuse bucăţi, bucăţi şi o mutase la el în ogradă. În bătătura lui Hârtop rămăsese locul ca în palmă. Trebuia s-o adăpostească pe Teodora şi prea mult amar îndurase ca să-i mai pese de vorbele altora. Îşi amintea de vremurile bune când, fudul cu paloş la cingătoare, se plimba pe uliţa satului. Azi nici nu îndrăznea să se arate. Uneori îl apuca dorul s-o părăsească pe cea care îl stăpânea, dar era numai gând trecător. Îl ţinea femeia în adâncul măruntaielor şi el nu crâcnea. Uitase de vremurile când nu se afla muiere cu care să nu-şi încerce norocul. Acum n-avea ochi decât pentru ea, pentru Teodora.

Fugiseră împreună de la Argeş, de acolo trecuseră munţii, tot cântând. Colindaseră până departe şi după mai bine de un an se întoarseră înapoi, de unde plecaseră. Cântaseră pe orice vreme, pe cer senin, pe vreme de ploaie şi măcar de le îngheţa limba în gură, cântau. Teodora îi ţinea isonul. Avea un glas aspru, puţin răguşit, care plăcea bărbaţilor, ca vinul acrişor, care pişcă la limbă, dar care la urmă iasă dulce mireasmă.

Neacşu visase tot drumul la satul din marginea pădurii, la baltă, la casa tătâne-su, la belşugul de altădată. Îl podidiră lacrimile văzând coperişul cel bătrânesc mutat în curtea lui Tortabă. Peste toate, răi ca muştele, copiii se învârteau în jurul lui, râdeau, îl batjocoreau. Era nevoit să-i gonească cu nuiaua, altcum ar fi năvălit în colibă. Ca să-i mai astâmpere, le cânta o doină din cele cu păstori şi cu mioare. Şi apoi le spunea poveşti cu vitejiile Zmeului Negru şi cu fata lui Verde Împărat.

Şi aşa, venind azi să asculte, venind mâine să se joace pe bătătură, trăgeau cu urechea la câte o poveste, dar mai mult la cântece. Aduceau unii dintre ei, după cum se nimerea, câte o bucată de mălai, un peşte sărat sau niscaiva brânză. O vreme i se păru lui Neacşu că se înseninează viaţa. Începu să lucreze, să taie nişte rogozuri pentru foc, snopi de trestie pentru acoperiş şi făcu o brumă de gospodărie. Se minuna satul că-l vede pe Neacşu stând locului şi muncind. Dar el nu trecea pe uliţă şi numai ocolea casele oamenilor să ajungă fie la baltă după pescuit, fie de-a dreptul la pădure să culeagă ierburi şi ciuperci.

Teodora se făcuse mai frumoasă ca altădată. Pesemne înflorea de al doilea foc al dragostei. Sta numai în casă şi se orânduia la cuhnă, iar de veneau copiii să-i asculte, ieşeau amândoi în prag şi le cântau din ţiteră, sau din ocarină, iar ea ţinea isonul. Uneori se nimerea şi Caplea să vină cu droaia de copii; el cânta din flaut.

De la o vreme, în toamnă, începu Neacşu, temător, să se arate pe uliţă, dar oamenii se prefăceau că nici nu-l văd şi râdeau între ei. Odată îl întâlni Tortabă, socru-său, care, cunoscându-l, ridică ciomagul să dea; de-abia izbuti Neacşu să fugă din faţa lui. Niculiţa, nemaiputând răbda ruşinea, îi trimisese vorbă prin baba Didona să se înapoieze, că-l va primi în casa ei ca soţ legiuit, numai s-o gonească pe femeia cea streină. Ba chiar merse ea la colibă, dar Teodora o întâmpină cu vorbe de ocară, stupi după ea, îmbrâncind-o.

Neacşu nu răspunse la chemările Niculiţii. Pe vremuri îi plăcuse mâncarea din ieslele altora, dar acum, parcă era vrăjit.

Vorbea satul că-l fermecase femeia roşcovană. Anghelica, întâlnindu-l într-o seară, încercase să-l ademenească cu şoapte, cu ochiri galeşe dar nu izbutise. O clipă numai i se aprinseră privirile, numai o clipă şi apoi se stinseseră, parcă n-o mai cunoştea. Şi trecuse mai departe. Fără îndoială îl legase Teodora prin farmece. Pieriseră şi amintirile. Se făcuse ursuz, singuratic.

De se întâmpla să treacă oamenii prin fata colibei, spre pădure, aruncau câte o vorbă. Unii ar fi avut multe de spus. Înduraseră nu numai cuvintele lui de ocară, ba şi altele, chiar de nu erau încredinţaţi de necinstirea femeilor lor.

— Te-ai făcut pustnic, curvarule?

— Hei, Neacşule, ţi-a fiert meşterul Brăducea paloşul la loc?

— Te-ai făcut cneaz peste. Copaci?

— S-o lepădat făurarul de femeia lui şi ai cules-o tu din drum!

— Te-a robit vrăjitoarea cu părul roşu.

— Femeia dracului. S-a aprins focul iadului pe cap.

Cu cât erau mai mulţi, cu atât vorbeau mai tare, să-i audă Neacşu, dar el nu răspundea. Trecu şi Costea o dată călare să-şi dea seama de ce se întâmplă, şi-l strigă din casă. Îl întrebă dacă avea vreo nevoie, vreun păs. Îl vestea că are să plătească despăgubire pentru părăsirea de soţie. Dar Neacşu care nu răspunsese la vorbele de ocară ale oamenilor, se întărită şi, ieşindu-şi din fire, sudui. Costea, dând din umeri, merse mai departe. Numai Teodora se uitase la el, îl poftise în casă. Îi plăcuse chipul lui Costea. Desluşise o asemănare, ceva în privire, care îi amintea. Dar poate era numai o părere.

Măcar de venise toamna şi timpul era schimbător, copiii tot se aciuiau pe bătătura lui Neacşu şi abia când se înnopta se înturnau acasă. Învăţaseră să cânte cu toţii. S-ar fi făcut unii meşteri cântăreţi, să colinde, să plece de acasă, să vadă ce e dincolo de pădure.

De la o vreme lipsea câte unul. Ziceau ceilalţi că zăceau pe acasă cu fierbinţeală, de ieşea focul iadului prin piele. Muri dintâi băiatul Anghelicăi şi al lui Grigore olarul, apoi cel al Stancăi, de era din flori. Mai trecu o vreme. Se îmbolnăvi fata cea mai mică a lui Tortabă, sora Niculiţii şi tocmai când era să iasă la horă, se prăpădi. Alerga baba Didona de la unul la altul, fără să dea de capăt bolii. Îi cuprindea pe copii ca un foc, un pojar, şi după câteva zile deodată se răceau, vineţeau şi rămânea numai trupul lor fără suflare. Cum se întâmplă, că mureau numai din cei care mişunau la marginea pădurii, la coliba lui Neacşu. Mai erau alţii, care, fie din ce pricină, nu se duseseră. Parcă era un făcut, numai din cei mai iubitori de cântări. Se mărise cimitirul, de ziceau cârtitorii că era mai rău ca pe vremea turbării. Azi îl vedeai pe copil sănătos şi ca mâine era mort.

Zicea baba Didona când se ducea la câte o înmormântare, unde se adunau femeile, să fie blestem de la diavol, afară ori de vreun deochi aruncat de o femeie fără copii, dornică să aibă prunci pe cealaltă lume. O vrăjitoare. Ştiut era că spurcatul, stăpânul iadului, dă putere muierilor ce i se închină.

Murise şi Măriuca, o nepoată a lui Târcă. Se adunaseră femeile, rudele, vecinele în jurul gropii şi şoşoteau unele la urechile altora, se jeluiau că nu se mai oprea urgia. Baba Didona umbla ca bondarul de la una la alta.

— Care să fie?

— Una care n-are prunc. Care să fie?

— Una care să n-aibă milă.

— Străină să fie.

— Am înţeles, zise Niculiţa. Femeia cu părul roş.

— Teodora lui Neacşu.

— Mi-a omorât copilul, zise Anghelica.

— Şi pe al meu, ţipă Stanca, şi pe al meu. Îl ademenea în faţa colibei să-i cânte, să-i descânte. E vrăjitoare!

— Vrăjitoare! I-a dat Ruxandrei ceapă de lalea să-şi lepede fătul.

— Numai să omoare copiii, chiar din pântec, numai să omoare.

— Afurisita! Vrăjitoarea! Văzut-o-a careva să-şi facă semnul crucii când fulgeră sau tună? O păgână!

— Însemnată de Ucigă-l toaca, cu părul roş. Ne ademeneşte copiii. Le-a aruncat piază rea.

— Şi al meu zace. E mai mult mort. L-am afumat cu pelin, i-am dat frunză de frasin.

— Pune-i spânz în ureche.

— Vrăjitoarea ne omoară copiii.

— Mi-a furat bărbatul.

— Mi-a deochiat fata.

— Blestemata, a adus moartea cu ea. S-o izgonim!

— Să ne dea copiii.

— Să-mi dea bărbatul înapoi!

— Să moară vrăjitoarea!

— Moarte! Moarte!

Femeile porniră de la cimitir strigând, ridicând braţele spre cer, despletindu-şi părul şi se îndreptară spre capătul uliţei, la coliba Teodorei.

Ţipetele lor stârneau pe cele ce mai erau prin ogrăzi. Lătrau câinii, ieşeau bărbaţii în porţi, iar muierile care se mai aflau în case, lăsau făcăleţul şi o porneau să-şi dea seama ce se întâmplă. Se mai înhăita şi câte un gură cască. Veni şi Caplea. Bătrânii rămâneau pe bătătură, surâdeau cu sfială. Văzuseră multe. Cu vârsta aflaseră că dacă intră zavistia între femei, nici Cel de Sus nu le poate opri; priveau în urma lor, se cruceau şi apoi îşi vedeau de treabă.

Când mulţimea femeilor ajunse la marginea pădurii, în dreptul colibei, părea să fie o haită de lupoaice. Se asmuţeau unele pe altele, ţipau, urlau, unele plângeau, îşi smulgeau broboadele, părul.

Teodora se odihnea în casă, iar Neacşu picotea pe bătătură sub copac, la umbră. Larma îl trezi. Sări în picioare. Femeile se repeziră asupra lui. Una îl apucă de cămaşă, alta de păr, alta îl zgârie pe faţă. Neacşu crezu că-i sosise ceasul morţii, dar deodată prinsoarea slăbi, auzi un urlet care ieşea din toate gurile şi dintr-o smucitură scăpă, fugind cât îl ţineau picioarele în desişul pădurii. Câteva femei se ţineau după el; printre ele, plângând, Niculiţa.

Teodora auzise răcnetele, ţipătul de groază al lui Neacşu; buimăcită ieşi în prag. Femeile, când o văzură, rămaseră o clipă nedumerite; îl scăpară pe Neacşu, şi mai fioroase se repeziră asupra ei. Teodora, cu părul roşcat, cu ochii verzi mari, speriaţi, rămase dreaptă, frumoasă.

— Vrăjitoarea, zgripţuroaica! Ne-ai omorât copiii! Piei în iad!

Ţipau toate. Fiecare voia s-o apuce. Se îmbrânceau între ele, înghesuindu-se care mai de care să-i smulgă părul, să rupă o bucăţică de carne. Zina o muşca de piept, Stanca o sfâşia cu unghiile.

Grecoaica, proptită din toate părţile, rămăsese în picioare. Ţipa prelung bolborosind în limba ei. În sfârşit, împinsă, se prăbuşi şi peste ea căzură şi altele, împiedicându-se. Baba Didona striga:

— La baltă, la baltă, să i se stingă focul iadului din păr, s-o spele apele!

— La apă, la apă, urla mulţimea.

Care de care, încercând s-o apuce, o călca cu picioarele. Din faţa însângerată nu mai ieşi nici un ţipăt. Femeile, luând-o de păr, trăgând de picioare, smucind de mădulare, ducând-o pe sus, din mână în mână, luară calea bălţii. Erau mânjite de sânge, îmbătate de mirosul lui. Câteva mergeau cântând: vestitoarele; în urmă, grămadă, ducând trupul moale, în nesimţire, venea puhoiul. Vreo două-trei, mergeau pe de lături, jeluind; bocitoarele. La mal se opriră. O clipă stătură nedumerite. Se făcu tăcere. Zina lui Bahnă strigă:

— S-o cununăm cu Voicu, cu Snagu.

— La apă, la apă!

Şi ducând-o pe braţe, pe umeri, intrară în baltă şi făcură vânt trupului.

— Să i se stingă focul!

Trupul se afundă. Femeile, parcă trezite, încetară să strige. Unele din ele apucară să se spele de sânge pe mâini, pe faţă. Altele îşi potriviră părul, cămăşile sfâşiate, fotele desprinse.

În locul unde pierise trupul Teodorei se înroşi apa. Apoi se înroşi toată balta în lumina soarelui apune. Sângera şi cerul.

Femeile rămaseră mute. Parcă fără să înţeleagă de unde se iscase atâta sânge. Una câte una, în tăcere, pline de obidă, se îndreptară către sat.

În seara aceea şi în cele următoare, copiii nu-l mai găsiră pe Neacşu, nici pe Teodora. Povesteau cei mai mari cum se făcuse femeia cea cu părul roşcat rusalcă, o zână care amăgea pe luntraşi. Molima parcă îşi muiase puterile. Se revărsa pojarul pe faţa pruncilor, dar fierbinţeala îi aprindea şi îndată se domolea. Nici la cimitir nu se mai aşterneau copiii, iar baba Didona, rânjind, umbla din casă în casă şi şoptea la urechea muierilor:

— V-am spus, roşcovana îi vrăjise!