XXIV.Năframa

Se răspândise zvon de cotropire. Fugari de peste munţi povesteau pârjolul pe care-l făceau tătarii. Sosind la vreme ajutor de la craiul unguresc, păgânii nu răzbiseră să ia cetăţile şi, măcar că nu fuseseră învinşi, se depărtaseră. Cu făţarnică grabă trecuseră înapoi munţii, de li se părea creştinilor că fugeau de frica lor. Însă căpeteniile hoardei plănuiau, după obiceiul lor plin de vicleşug, să se întoarne pe neaşteptate iarăşi, ca să zdrobească totul, să facă plean de robi şi de bucate.

Dincoace de munţi, la Argeş, din porunca Voievodului, sunase bucium de război. Oamenii de la câmpie şi de pe plaiuri porneau la locurile de adunare, ştiute de fiecare, prin văi sau la furciturile apelor.

Încă nu aflase Voievodul de unde va veni năboiul tătarilor dar, de bună seamă, vor încerca să înşele privigherea celor de peste munţi. Bătrânii socoteau că păgânii vor face calea schimbată, revărsându-se prin părţile şesului, pe sub dealuri, cu gând să treacă împotriva craiului Unguresc tocmai dinapoia oastei lui, prin părţile Oltului, sau mai departe prin zănoagele Severinului.

Sosiră şi iscoadele, aducând vestea că se strânsese hordia tătărască prin părţile de sus ale Siretului şi o pornise încetişor pe firul văii, spre miazăzi. Pe urma lor rămânea pământul sterp.

La auzul acestui prăpăd, hotărâse Voievodul, ca unul ce avea răspunderea ţărilor de la munte, până la apa cea mare a Dunării, să pornească cât de repede oastea, gloata şi călărimea, să iasă în întâmpinarea duşmanului. Nu era vreme de aşteptat.

Ajutoarele ce le făgăduise contele Herman al Cibinului nu sosiseră. Că saşilor mai bine le plăcea să lupte la adăpostul zidurilor, decât la loc deschis, pe când vlahii, neavând cetăţi, obişnuiau să dea piept cu duşmanul, folosind cu dibăcie ascunzişurile pădurilor, strâmtorile muntelui, capcanele smârcurilor unde, chiar puţini la număr, dar cu vitejie, se puteau măsura cu duşmanii.

Fiind adunată mulţime îndeajunsă, poruncise Voievodul să se facă în acea zi sfeştanie. Dorea ca înainte de a porni, să vadă oastea orânduită pe cete, pe steaguri, fiecare cu căpetenia sa. Cu acest prilej va desluşi pe chipul oamenilor putinţa de izbândă. Rostind şi o vorbă potrivită de nădejde, îşi va însuşi sufletele lor.

Pe tăpşan, în livada din sus de cetate, fără rânduială se întinsese sălaş, corturi de toate mărimile, de toate culorile, care de pânză unsă cu smoală, care de piele de vită dubită cu păr cu tot, care făcute din papură împletită, ţuguiate ca buduroaiele de albine. Cei mai puţin vrednici făcuseră adăposturi cu frunzare, să-i apere numai de roua nopţii. Mai în jos, să nu spurce apele, erau adunate carele de proviant. Sub coviltirul lor de rogojini, păreau case umblătoare. Le orânduise clucerul de oaste, roată, cu oiştile în afară, să folosească de ţarc pentru vite şi de loc întărit. Le aşezase astfel, chiar în lipsa primejdiei, numai să se deprindă oamenii.

Dincolo de primul rând de şanţuri, lângă cetate, străjuia oastea cea mică, alcătuită din călărime.

Trecuseră trei zile de la prima buciumare şi tot mai soseau zăbavnici. Unii în căruţe, alţii pe jos, după putinţă, aducând cu ei sculele lor de război. Numai vitejii călări veniseră toţi la timp. Se aduna oastea în sus de Cetate, pe Râul Doamnei. Se pregăteau ostaşii, se orânduiau pâlcurile, se închegau steagurile.

Era forfotă mare printre corturi, din poiană până sub pădure. Nu se dovedeau cu lucrul: unii să aducă mâncarea de la căruţele cu proviant, alţii să mâie vitele la adăpat, să împletească cozile cailor, să le lustruiască părul, dar cei mai mulţi trebăluiau la umbra copacilor, frecau oţelele, scoteau rugina de pe coifuri, ascuţeau fiarele pe vreo piatră de tocilă sau se duceau la făurar ca să subţieze din foc buza prea groasă a unei săbii. Un dubălar întindea pielea scorţoasă pe câte o ramă de lemn, împănând-o pe dedesubt, să facă scut. Alţii îşi curăţau straiele, îşi schimbau cămăşile, îşi scuturau iţarii. În sfârşit, unii, mai grijulii, se lăsau bărbieriţi de câte o mână meşteră. Se auzeau strigăte, cântece, suduieli. Porniţi din tot cuprinsul ţării, se adunaseră aci în poiană, cei coborâţi din piscul munţilor laolaltă cu cei ieşiţi din adâncul codrului sau din câmpie. La toţi le era vorba aceeaşi şi acelaşi gând îi lega pe toţi. Veniseră dinadins să-şi apere moşiile.

Într-o parte, făcuse Stancu, feciorul Ghionoaiei, cort din piei de cerb. El avea grijă de cneazul Costea, de toate ale lui, de cai şi de lucruri. Avea pe samă cele două iepe de război, dar de două zile de când căpătase cneazul armăsarul de la domnie, nu mai avea pace, numai de el vedea: punea şaua pe spinarea lui Nour, să-i potrivească chinga, să-i lustruiască scările de acioaie. Era o mândrie de şa luată pradă de la tătari. Cu ajutorul scărilor subţiri şi uşoare, sălta în trap de nu obosea nici calul, nici omul. În acea zi, în târgul din jos de cetate, umbla lumea forfotă pe uliţi. Se îndreptau târgoveţii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, în sus spre tăpşan, fiecare doritor fiind să vadă oastea când va trece, înainte de plecare, prin faţa Voievodului. Din gură în gură se dusese vestea că se va face orânduita sfeştanie, iar, la pornire, armăşeii vor împlini lipsurile ce s-ar ivi printre luptători.

La început, când se răspândise ştirea cu năvala tătarilor, cuprinşi fuseseră târgoveţii de frigurile bejeniei şi de n-ar fi fost pârcălabul să urce în turn să facă strigare, încredinţând mulţimea să n-aibă a se teme, cu toţii ar fi fugit. Vestise pârcălabul că porunca era dată să se adune oastea chiar în cetatea Argeşului, că tătarii, erau încă departe şi că fuseseră izgoniţi din Ţara celor Şapte Turnuri.

Şi jupâneasa Năstaca avea poruncă de la clucer, soţul ei, cât de curând să plece într-o anumită ascunzătoare, dar nu se îndurase să se depărteze; aştepta să vadă adunându-se oastea şi numai de va fi nevoie va însoţi pe doamne. Jupâneasa avea casa aşezată într-o parte, aproape de pădure, o clădire albă, înaltă şi cu foişor, crescută ca floare sub copaci. Pereţii erau de lemn, peste temelii de piatră. De sus din foişor, avea jupâneasa vedere spre piaţa târgului şi le putea afla pe toate. De acolo auzise vestea cu tătarii şi buciumul de război. Îl văzuse pe clucerul Voinea, soţul ei, încălecând, însoţit de ispravnici, şi plecând în grabă, să strângă bucate din părţile şesului, să le aducă la locuri dinainte hotărâte. Rămăsese jupâneasa singură.

De când se aduna oastea, ea sta să privească din foişor, în jos spre piaţă, sau în sus spre tăpşan, unde se ridicau noile corturi. Îşi amintea cât de bine petrecuse cu câţiva ani înainte. Şi atunci fusese zvon de război şi totul se sfârşise în serbări şi în jocuri de turnir. De astă dată, nădăjduia că va mai veni viteazul ce-i fusese drag. Îi păstra o neştearsă aducere-aminte în inima ei. Pe atunci era încă fericită, nemăritată. Dar Costea era numai un viteaz de rând, prea mărunt ca să-i fie soţ; poate nici nu va fi fost flăcău, n-avusese cum să-l întrebe. Acum totul se schimbase nu după voia ei, ci după voia părinţilor. Era soţia lui Vinea. În sfârşit, a treia zi după ce sunase buciumul de război, îl văzuse pe Costea. Sosise printre cei dintâi, îndată îl cunoscuse. Sta lângă porţile Cetăţii, aşteptând să treacă mărimile sau poate. Îşi închipuia. În nădejdea s-o vadă. Tare se mai veselise în inima ei, dar pe faţă nimic nu arătase; voia să-şi dea seama dacă venise dinadins pentru ea sau era acolo numai dintr-o întâmplare.

Era ultima zi, se pregăteau toţi de plecare.

Costea, nerăbdător, aştepta călare la furcitura drumurilor să vină vitejii din ceata lui, să-i cerceteze cu de-amănuntul, cum se cuvenea înainte să-i vadă Voievodul. Juca armăsarul, bătea din copite şi spumega zăbala. Cum sta aşa, visând, cu faţa luminată de ochii ca albăstrelele, cu mustaţa gălbioară, pe umăr cu o zeghe uşoară, cusută cu găitan şi cu paloşul atârnat într-o parte, părea a fi un Făt-Frumos. Văzându-l, jupâniţele cele mândre nu se sfiau să-i arunce o privire, iar femeile câte o vorbă meşteşugită, adusă cum e cârligul undiţii. Dar Costea, din şa, nici că le auzea. Gândul îi fugea înapoi, când la porţile Cetăţii o întâlnise pe Jupâniţa Năstaca şi de atunci nu era clipă să nu-i fie mintea la ea.

De cum o zărise, nu-şi putuse ascunde bucuria, dar numai o clipă. Jupâniţă trecuse aproape, mai să-l atingă şi fără o vorbă luase drumul pe uliţa din sus.

Nour bătea din copite, se răsucea pe loc, dar Costea îl struni, tot cu gândul la Năstaca. Îşi amintea cum se depărtase părând să nu-l fi cunoscut. De ciudă îi venise ameţeală, îi tremuraseră picioarele. Iar i se înfăţişase chipul Salomiei, cea din copilărie, dar mai mlădioasă, mai subţire, cu ochii mai mari, traşi puţin spre tâmple. Îi trecuse prin minte că se va fi măritat. O urmărise. O privise din spate şi i se păruse că pasul era uşor, ca al unei ciute. Când ajunsese în dreptul casei, deschizând portiţa se oprise în prag şi privind înapoi îi surâse cu înţeles.

Strigase la fata din casă că se duce în pădure dinapoia grădinii. Ajunsă la adăpost de vederi, îl chemă pe nume, nu se mai sfiise. În acea clipă el uită de tot necazul şi, căzându-i la picioare, îi sărută mâinile. Privirile ei grăiau mai mult decât ar fi îngăduit vorba. Atunci el, fără să mai adaste, îi mărturisi dragostea. Îi spuse cât era de fericit de războiul care îi îngădui s-o vadă. Ea îi povesti apoi cu amănuntul cum, fără voia ei, părinţii o măritaseră cu Voinea, clucerul. Ochii negri se aprinseseră ca jăratecul şi apoi se muiaseră într-o boare de lacrămi.

Se întâlniseră şi a doua zi; se întâlniseră dimineaţa, după-amiaza, seara. Uitase de toate, de război, de Voinea, de Maria.

La îndemnul Năstachii, îl poftise doamna să prânzească la Curte. Voievodul, măcar că trecuseră ani de atunci, îndată îl cunoscuse. Mulţumit era să-l aibă în oaste. Îl orândui să fie căpetenia unei cete de viteji şi porunci să i se dea cal din herghelia domnească, ca semn de întărire la Jupânie; că după datină, darul de cal face boierul.

Costea era mândru de înălţarea lui în treptele stăpânirii, dar totodată se frământa ştiind că se apropia clipa despărţirii. Nici calul n-avea astâmpăr, necheza.

În sfârşit, veni şi ceata vitejilor. Costea îi cercetă cât trecură prin faţa lui. Toate le găsi în bună rânduială. Sculele erau curate, fiarele bine ascuţite. Către amiazi ceata se înapoie la corturi. Costea nu mai avea răbdare. Dădu armăsarul lui Stancu şi el, aproape fugind, se îndreptă spre casa jupâniţei. Astăzi, pentru ultima dată, va s-o mai vadă. Ca şi în celelalte zile, ea îl aştepta în păduricea din spatele casei, sub copacul cel cu ramurile joase, care îşi întindea frunzişul în lături până aproape de pământ. Acolo, ocrotiţi de vedere, se simţeau ca într-un cuib. Erau îndeajuns de aproape de uliţă, să afle la nevoie ce se întâmplă şi totodată la adăpost, să nu fie nici zăriţi şi nici auziţi.

Ca de obicei Costea îngenunche şi-i sărută mâna. Era frumoasă ca o icoană, mult mai frumoasă decât Salomia, decât stăpâna Ielelor din Poiana Izvoarelor.

— Năstaca, stăpâna mea, plâng la gândul despărţirii. Te-am văzut prea puţin. Voi duce dorul ochilor tăi. Voi rămâne cu tine până va suna adunarea. Plecăm la amiazi, după sfeştanie.

— Să-ţi povestesc: a zis aseară Voievodul Seneslau că te va lua în apropierea lui. Doreşte să fii în sfatul de război. Pe câte am înţeles de la doamna, are de gând să te pună căpetenie peste un steag de viteji, după ce veţi pleca. Dragul meu, te-am văzut dibaci când ai strunit armăsarul cel domnesc. Dinadins ţi l-au ales pe Nour, alt nimeni nu l-ar fi putut încăleca. Erai întocmai ca Sfântul Gheorghe. Voia Nour să te răstoarne, dar nu izbutea să te clintească din şa. Auzeam cum se minunau toţi. Păreai un zburător.

— Lasă zburătorii, lasă caii, Năstaca, şi îngăduie-mi acum, înainte să fie prea târziu, îngăduie să te îmbrăţişez, să iau cu mine amintirea buzelor tale. Sunt ani de când visez la gura ta, la ochii tăi.

— E cu neputinţă, Costea. Nu ne-a fost dat să fim uniţi. Ar fi păcat, nu mă face să cad în ispită. Păcat e chiar când mă doreşti. Şi tu. Nu uita că ai o soţie. O soţie pe care o iubeşti ştii bine. Şi eu îl am pe Voinea. Dar mărturisesc, nu-l iubesc. Numai tu îmi eşti drag.

— Poate că nu ne vom mai vedea, Năstaca, dacă mă vor ucide tătarii.

— Nu, nu. Am credinţa că ai să fii învingător, ai să te întorci cu prăzi bogate, cai, scule de război, blănuri scumpe. Mie ai să-mi aduci cea mai frumoasă podoabă. Ochii tăi. Nu. Nu. Nu mă strânge aşa Costea. Ameţesc. Lasă-mă; nu e bine. ai milă.

Nemaiputându-se stăpâni, braţele o strânseră, o încinseră, gura lui îi prinse buzele. Deodată simţi un gust de fragă. Buzele ei aveau mireasma fragilor culese în umbra pădurii.

Lui Costea i se păru că înăuntrul pieptului i se cutremură temeliile vieţii.

Cimpoierii sunară vestind adunarea. Chimvalele băteau mereu, tot mai tare. Îmbrăţişarea se desprinse, gurile se depărtară, mâinile căzură neputincioase de-a lungul trupurilor. Ei rămaseră fără suflare. Costea trebui să se stăpânească, şi, fără să se uite înapoi, fugi în sus spre tăpşan, unde îl aşteptau vitejii. Năstaca, cu ochii înlăcrimaţi îl urmări până nu-l mai văzu. Atunci o podidi plânsul, o cuprinseră părerile de rău. Prea i se împotrivise. Poate că păcatul n-ar fi fost atât de mare!

Când ajunse Costea aproape de cort, îi ieşi înainte Stancu, vestindu-l că în lipsa lui i se aduseseră daruri. Mai întâi venise făurarul de la curte, unul Brăducea; zicea a fusese cândva în sat la Turbaţi. Îi adusese dar, ca să-i fie întru apărare, coif de oţel subţire, uşor, bătut cu ciori de aur. Apoi mai primise o teltie albă, lucrată pe margini toată cu lânică roşie; mai fusese adusă, din partea unei jupânese al cărui nume slujnica îi tăinuise, o năframă roşie. Spunea femeia că se făcuse roşie de cât îi sângerase inima stăpânei, la gândul despărţirii. Veniseră cei cu daruri tocmai de dimineaţă, îndată după plecarea lui. Pe năframă sta cusut în fir de aur la colţuri, câte o literă: N. S. T. C., iar la mijloc, prima literă din Az-buche. Năframa o legă Costea de umărul stâng, să-i fie aproape de inimă şi o lăsă să-i atârne în vânt. Îi va fi cu noroc.

După slujba ce se făcu în poiană, Voievodul de Argeş veni călare, însoţit de sfetnicul curţii. Cu toţii se opriră într-o latură şi la un semn, în sunetul surlelor şi al chimvalelor, începu oastea să treacă prin faţa lui. Mergeau cete-cete, spre şleaul domnesc ce coboară de-a lungul apei. În cap veneau vitejii, călări, cu flamurile lor, orânduiţi în rânduri de câte 3, de câte 4. Erau mândri şi ţineau capetele sus. În urmă trecu pedestrimea, suliţarii, strigând numele Voievodului şi pe al Sfântului Dumitru. Apoi veniră arcaşii şi prăştierii în pas greoi. Fiecare steag, fiecare jupă ¹⁰ îşi avea cimpoierii şi fluierarii. Mai în urmă venea gloata cu scule, cum se nimerea, care cu securi, care cu coase, care cu ghioage. La aceştia le împărţeau armăşeii să le împlinească lipsurile, câte o suliţă, ori câte o sabie mai de nădejde.

Dinaintea unei jupe de viteji trecu Costea călare pe armăsarul cel negru. Când ajunse în dreptul Voievodului, închină paloşul, dar zărind-o pe Năstaca, uită să-l mai ridice. Era o Năstacă deosebită, necunoscută, o stană de piatră. Ea îl privi cu ochii mari, atât de mari, încât nu mai desluşi decât prăpastia ce se deschidea înăuntrul lor. Oastea venind în urmă, îl împiedică să zăbovească. Calul nu se opri. În cântecul surlelor şi al cimpoaielor săltă mai departe. Costea nu mai vedea nici pe Voievod, nu vedea nici ostaşii, nici calea, ci numai ochii mari ai Năstacăi, cu tot adâncul lor, şi simţi deodată în gură un gust de fragă.

Târziu se dezmetici. Puse paloşul în teacă. Din urmă Stancu zise:

— Păcat că nu a fost stăpâna, jupâneasa Maria; s-ar fi bucurat să te vadă, călare pe Nour, în capul jupei.

Prinsă de umăr, năframa roşie, cu litere de aur, fâlfâia în vânt. Până departe o urmări jupâneasa Năstaca, dar i se înecă vederea de atâtea lacrămi. Le şterse pe furiş şi cu ochii rugători se întoarse către doamna. Numai ea îi ştia taina inimii. Dar şi ochii doamnei erau înlăcrămaţi. În goana roibului plecase Voievodul Seneslau cu vitejii lui, plecase să scape Ţara, să învingă.