Cine pleacă?

Ioan Slavici, „Cine pleacă?,” în Apărarea Națională, III (1902), nr. 85 (18 Aprilie), p. 1.

Călare pe armăsar sirep, cu capul ridicat și cu buzduganul în mână, gata în fie-care clipă să se încaere în luptă, și să-și pună viața în joc, - așa ni-l închipuim, căci așa-l scim pe barbarul medieval – e omul stăpânit de un singur gând: că el este el însuși, singur în felul lui, mai presus de toți și de toate, și că i se cuvine să-i țină în supunere pe toți și toate să le stăpânească. Intrupare a egoismului nelimitat, el e rîvnitor, nesățios în poftele lui și desfrînat în satisfacerea trebuințelor sale. Aspru și nemilos, el calcă în picioare ori în copitele calului seau holdele semănate de alții, rumpe, frînge, dărâmă ori dă pradă focului bogățiile, pe care nu le poate lua cu sine, schingiuesce și omoară pe cei ce nu vor să i se dea robi, își consideră soția ca sclavă, e gata să intre în luptă și cu frații, și cu fiii, și cu părinții săi spre a-și susține întâietatea și nu e mijloc de care nu se folosesce spre a-și asigura succesul.

Noi Românii nu am suferit nici odată în mijlocul nostru asemenea barbari. Am fost prădați adese-ori, dar n-am prădat nici odată; am fost robiți, dar n-am robit pe nimeni; am fost cuceriți, dar n-am cercat să facem cuceriri; am fost siluiți să ne lepădăm de lege și de neam, dar nu am siluit pe nimeni să primească legea ori neamul nostru; am suferit mult și am răbdat în delung, dar n-am făcut pe nimeni să suferă.

Viu s-a păstrat tot d-a-una în inimile noastre simțimîntul, că străbunii noștrii au venit aici, ca să menție ordinea, să îmblânå eaască sufletele și să apere hotarele lumii stăpânite de moravuri mai dulci. Eroii noștri dar toți au fost apărători de țară, de neam și de lege, mari prin înțelepciunea cu care au sciut să susțină dreptatea, și prin bărbăția cu care au respins pe asupritori, iar nu prin destoinicia lor de a stoarce măduva din oasele altora.

Chiar Mihaiu-Vodă Viteazul, căruia cei lipsiți de judecată îi fac atâta nedreptate, a fost numai aprig și neobosit apărător. El n-a pornit lupta contra Turcilor, ca să strice legătura încheiată de Mircea cel înțelept, ci ca să le impună și Turcilor respectarea ei, și n-a trecut nici în Ardeal, nici în Moldova, ca să cucerească, ci ca să alunge pe niște usurpatori, cari îi erau dușmani, și să restabilească starea legală. A avut și el soarta lui Francisc de Guise și a fiiului său Henric, a lui Vilhelm de Orania, a luI Henric III, și a lui Henric IV; soarta lui Wallenstein a avut-o, căci așa era timpul în care trăia; mișelesce a fost ucis, dar Turcii n-au mai îndrăsnit să-și facă cuib pe pământul românesc și Poarta s-a lepădat de gândul de a preface țara în pașalîc. Nu pe aprigul luptător, ci pe învingător îl prea-mărim noi, căci murit-a el, dar cei rămași în viață au scăpat de mari suferințe, și fără de dînsul n-ar fi putut să urmeze epoca de înflorire națională a lui Mateiu Basarab.

Eară Vlad-Vodă Țepeș, pe care unora le place să-l iea drept un fel de monstru, n-a tras în țeapă pe cei ce nu voiau să i se supună, ci pe cei ce nu munceau, pe cei ce nu-și făceau datoria, pe cei ce turburau ordinea și pe cei porniți spre jaf și spre asuprire, pe barbarii timpului său, și nu ar fi urmat epoca de înflorire a lui Radu și a lui Neagoe, dacă Țepeș n-ar fi făcut în Muntenia ceea-ce Ștefan a făcut în Moldova și Mateiu Corvinul în Ungaria. Românul adevărat, ori și unde se ivesce el, e neînduplecat restabilitor al bunei rînduieli.

Mare a fost Vlad între marii timpului său, și mai ales astă-å i fie-care dintre noi trebue să fie mereu cu gândul îndreptatspre el, ca în toată clipa să avem în vedere, că nu avem să suferim în mijlocul nostru de cât oameni, care-și fac în toate împrejurările datoria, că fie-care dintre noi are să muncească potrivit cu însărcinarea pe care a primit-o, și că nimănuia nu i se cuvine să trăiască din săul altora.

Aceia, cari sînt stăpîni pe moșii întinse, nu le au pentru ca să-și poată petrece viața în răsfățare, ci pentru ca prin neadormită purtare de grijă să facă din ele grădini de frumusețe, și nu celor ce stăpînesc mari averi, ci celor celor ce sciu să le chivernisească bine li se cuvine în mijlocul nostru stima generală.

Aceia, cari ocupă posițiuni înalte, nu au fost ridicați în ele pentru ca să poată face toate capriciile și să încuragieze slugărnicia, ci pentru ca să conducă o lucrare săvîrșită de mulți împreună, să facă selecțiunea după destoinicii și să privegheze cu neadormire, ca fie-care să-și facă în deplin datoria, și stima generală nu li se cuvine stăruitorilor ce-au sciut să se ridice de asupra altora, ci celor ce nu scapă nici o dată din vedere, că cu cât mai mari îți sînt datoriile, și sînt neobosoți în purtarea sarcinilor ce au primit și neînduplecați față cu cei negligenți ori neonești.

Aceia, cari fac negoț, nu-l fac pentru-ca, profitând de nevoile, de slăbiciunile, de nepriceperea ori de ușurința altora, să agonisească mari averi, ci pentru-ca să mijlocească schimbul averilor, și stima generală nu i se cuvine celui ce a sciut să adune milioane, ci celui ce ține mulți oameni în continuă și rodnică lucrare, sporesce bogățiile țărei și prin conducere înțeleaptă și concurență onestă reduce prețurile și ușurează traiul å ilnic.

Tot ast-fel meșteșugarul nu-și exercită meseria, ca să trăiască mai ușor, ci ca prin producte solide să satisfacă în mod efectiv trebuințele publicului, și nu avem să suferim în mijlocul nostru cârpaci, care nu-și pricep meseria și lucrează în pripă și pe apucate, ci numai adevărați profesioniști, cari lucrează perfecționându-și meseria.

Nu se petrec însă tocmai așa lucrurile în viața noastră, dar așa voim să se petreacă. Mai e încă multă barbarie la nai: sînt încă proprietari, care-și lasă moșiile în părăginire ori le istovesc prin exploatarehoțească, sînt parveniți, cari s-au ridicat prin slugărnicie ori prin apucături mișelesci, sînt neguțători, cari se îmbogățesc ruinând pe alții, sînt meșteșugari, cari strică tot ceea-ce le cade în mână, sînt, dar voim să nu mai fie.

Dacă dar străinii, cari s-au stabilit în mijlocul nostru, se împacă cu felul de a viețui, pe care îl voim noi, și sînt gata să muncească întins și cinstit alăturea de noi, ei pot să fie siguri, că-i vom îmbrățișa cu stimă și cu iubire, ori și care ar fi legea și neamul lor, căci îmbrățișând pe cei vrednici se ridică neamul nostru. Aceia dintre dînși însă, cari nu voesc ori nu sînt în stare să se împace cu acest fel de a viețuo, să nu-și facă ilusiunea, că vom înceta vre-o dată a ne da silința să-i isolăm ca pe niște înciumați.

Noi, care nici în timpurile de barbarie nu ne-am barbarisat, am putut să fim ruinați economicește și să ne perdem cultura intelectuală, dar nu ne-am schimbat firea și nu putem să suferim în mijlocul nostru oameni, cari trăesc secând puterile de vieață ale altora. Cu cât mai mult ne ridicăm prin cultură, cu atât mai vîrtos iese în noi la iveală firea cea adevărată a rasei noastre și cu atât mai neînduplecați devenim față cu cei ce nu sînt în stare să iubească pe semenii lor și să ia parte la lucrarea obștească, cu atât mai mult stăruim, ca prin legi bine chibzuite și prin o severă disciplină socială, să se pună răgaz contra tuturor apucăturilor barbare.

Dacă sînt dar între Evreii din țara noastră unii, cari s-au hotărît a emigra, ei au luat hotărîrea aceasta numai pentru că, oameni cu minte, au simțit, că așa, ca pînă acum, nu vor mai putea să trăiască în mijlocul nostru și se simt incapabilii de a viețui ca noi.

E o chestiune de iubire de oameni să-i încredințăm, că au toată drepttea și să-i sfătuim să-și caute aiurea teren de exploatare. Aici la noi să rămâie numai cei ce voiesc și pot să muncească întins și cinstit și să ia cu inimă curată parte la lucrarea noastră pentru ridicarea nivelului cultural al țărei.