Jidanii militanți

Cei mai răi dușmani ai Evreilor sunt Jidanii îndârjiți, care aleargă neastâmpărați de ici până colo, ca să asmute, umplu gazete, broșuri ori volume costisitoare de calomii formulate în pripa împulsiunii veninoase și amăgesc pe cei lipsiți de pricepere, ademenesc pe cei slabi de înger ori siluesc pe cei ajunși în strâmtorare, ca să-și câștige astfel ajutători și printre cei ce-n fundul inimii lor numai cu viuă repulsiune se aproprie de dânșii.

Cei mai mulți dintre acești luptători ai lui Iuda au cu toate aceste multă știință de carte și sunt destul de deștepți, ca să-și poată da seamă, că relele ce se nasc din reaua lor faptuire se revarsă în cele din urmă numai asupra acelora, pe care pretind a-i apăra.

Nu e între dânșii nici unul, care nu e în stare să înțeleagă, că cu cât mai nerușinate sunt calomiile publicate de dânsul la adresa Românilor, cu atât mai grea are să fie posițiunea Evreilor din România. În fața acestor calomii chiar și cel mai sincer binevoitor al lor e nevoit să tacă cel puțin și vorbă bună pentru Evrei numai oameni rău strâmtorați pot să pună.

E învederat lucrul acesta, și trebue neapărat să-l știe și ei.

Atunci de ce mint? De ce calomniază? De ce nu-și stăpânesc pornirea pătimașă?

Pentru-că nu iubirea către neamul lor, ci mânia oarbă îi mână înainte.

Măsura iubirii de neam e cumpăneala, cu care susții cauza comună. Acela care-și iubește neamul, se gândește de trei ori mai înainte de a-și mărturisi gândul și cumpănește fiecare vorbă, pentru ca nu cumva prin zisa lui pripită să strice vrând a face bine. Fără de măsură e numai omul, care, jignit în amorul lui propriu ori în interesele sale, se gândesce numai la sine și numai a sa mulțumire o caută.

S-a supărat Jidanul, face spume la gură, înjură din resputeri, aleargă ca smintit și puțin îi pasă, ce-o să iasă din toate aceste pentru frații lui.

Ori nu cumva el crede, că scriind minciuni, alergând, ca să asmuțe, amăgind pe cei proști, ademenind pe cei păcătoși și silind pe cei slabi va avea în cele din urmă mulțumirea de a vedea, cum Europa va sili pe Români să le dee Evreilor toate drepturile!?

Nu, e mai cu minte Jidanul decât ca să-și poată face asemenea ilusiuni.

Va fi crezând însă, că ne vom speria noi și strâmtorați, cum suntem, ne vom da pe brazdă.

Asta se poate. E Jidanul, care nu scie ce va să zică bărbăția, accesibil pentru gândul că-n strâmtorare putem și noi s-ajungem a fi deopotrivă cu dânsul.

Dacă asta ar fi, e o dovadă de bună credință să li-o spunem atât Jidanilor, cât și celor intrați în simbria lor, că se înșeală.

Noi Românii suntem un neam de oameni, care are rost în lumea aceasta, și lucrul acesta nu numai noi îl simțim, ci tot o dată și ceilalți îl sciu.

Așa numai de dragul a câțiva Jidani rătăcitori n-are să sguduie Europa temeliile zidirii, pe care noi cu binevoitorul ei sprijin am ridicat-o. Poate să ne dea sfaturi, poate să stăruie, dar nu are să ne siluiască: numai atunci, când noi înșine vom crede, că e sosit timpul, și numai așa, cum noi vom socoti potrivit cu interesele noastre de conservare națională, numai atunci și așa, vom resolva cestiunea, a căreea actualitate azi n-o admitem.

Nu e destul să ne uităm împregiurul nostru, pentru ca să ne pătrundem de gândul, că mult timp va trebui să treacă până la ziua, în care vom putea și noi să ne gândim, dacă e ori nu bine să-i socotim pe Evrei deopotrivă cu alți oameni.

Azi nici că ne putem gândi la aceasta.

Nu vedem noi cele ce se petrec în Rusia, în Galiția, în Ungaria, în Austria, chiar în Franța și în America: toți de pretutindeni se căiesc de a-i fi socotit pe Evrei deopotrivă cu alți oameni, toți se feresc de dânșii și iau măsuri, ca să-i țină departe. E oare cu putință, ca tocmai noi, care am fost mai chibzuiți decât ceilalți, să ne perdem acum sărita!?

Nu suntem noi de ieri, de alaltăieri pe pământul acesta, multe au fost, și mari și grele, nevoile prin care am răsbit cu inima tare și liniștită, pe mulți am lăsat să vie și să se ducă, de mulți mari și puternici am scăpat și nu ne mai putem teme de cât de propriile noastre păcate, căci singure aceste mai pot să ne frângă.

Să se astâmpere deci luptătorii lui Iuda, care numai la punga sa se gândește, să înceteze cu calomiile și cu asmuțările și cu vânătoarea de suflete, și dacă-și iubesc neamul, cum noi iubim pe al nostru, să nu încarce în capul lui urgia obștească, ci să-și întrebuințeze știința și deșteptăciunea spre a face prin o educațiune națională din săi – nu Români, ci oameni ca toți oamenii, cel puțin ca Țiganii, care merg, precum zice proverbul, cu satul, în care i-a aruncat soarta.