Miserii

N-avem noi Românii să ne temem decât de propriile noastre păcate.

Sunt zadarnice alergăturile lui Iuda și minciunile lor și silințele lor de a ne îndupleca să nu-i mai socotim pe Evrei deopotrivă cu ceilalți străini așezați pe pământul României: legile noastre sunt bine chizuite și drepte, și nici noi nu voim să le schimbăm, nici alții nu se încumetă a face încercarea de a ne sili să facem ceea-ce nu voim.

Posițiunea legală a Evreilor are să rămâie tot cea de astă-zi, ba una din nechibzuite, în care s-au avântat Jidanii, e că de aici înainte Evreii le vor fi încă mai nesuferiți Românilor și că cererile de împământenire ale lor vor trece mai cu anevoie prin corpurile legiutoare ale României.

Nu are însă să rămâie neschimbată și posițiunea de fapt a Evreilor.

Sunt cifre nemiloase, care ne încredințeză, că ei se sporesc, și sporirea aceasta ar fi peste putință, dacă ea n-ar fi o necesitate organică.

Ni-e fără îndoială greu să ne împăcăm cu gândul, că în actuala fasă a vieții noastre naționale Evreii ne sunt indispensabili. Ceea-ce îi face însă exigenți și îndrăsneți e tocmai conștiința, că avem nepărată nevoie de dânșii, și Dumnezeu ni-a dat mintea, ca să judecăm și să recunoascem adevărul – ori și cât de jignitor ni-ar fi el.

Nu mai e dar vorba, dacă sunt ori nu, ci de ce anume sunt indispensabili și ce trebue să facem, ca să ne putem lipsi de dânșii.

Ai sădit în grădina ta un pom de soiu bun și te bucuri urmărindu-l în crescerea lui. Dacă pământul e bine afânat și potrivit cu felul răsadului, dacă pomul are destulă lumină și destulă umezeală, bucuria îți este viuă și necurmată, căci crescerea înaintează repede și făă de întrerupere. Dacă însă pământul e prea slab ori prea gras, dacă e prea puțină, ori prea multă umezeală, căldură ori lumină, mai curând ori mai târziu se ‘ncuibă păduchi fie pe scoarța fragedă, fie pe frunzele plăpânde. Slabit de aceștia, pomul prinde mușchi, care îl sleiesc și ei, și devine în cele din urmă teren favorabil pentru prăsilă de bureți și pentru viermii, care-i rod rădăcinele. Și toate aceste se urmează cu necesitate organică, și în același fel se petrec lucrurile în întreaga lume viețuitoare: cresce și se sporesce ceea-ce se desfășură în condițiuni priincioase, și se piere încetul cu încetul ceea-ce nu se poate potrivi cu mediul ambiant.

Evreii se sporesc și ei în mijlocul nostru fiind-că noi înși-ne le creăm priincioase condițiuni de desfășurare: țipăm, răcnim, ne sbatem, ne îmbărbătăm unii pe alții, ca să purtăm lupta contra lor, dar prin felul nostru de a viețui le ușurăm traiul și ne facem încetul cu încetul și pe nesimțite robi ai lor.

Simte ori și care dintre noi, că cea mai de aproape și mai învederată dintre causele acestei robiri naționalesunt trebuințele noastre multe și mari. Ele ne-au aruncat în crisa economică, din care nu am ieșit încă și care ne face să stăm sfiicioși în fața Evreilor puternici prin bogățiile ce au sciut să adune. Nici recunoascerea adevărului nu ne-a făcut să ne punem frâu: cheltuim ca mai mnainte și suntem însetați de noui împrumuturi.

Crisa economică nu e dar de cât urmarea firească a decăderii morale, în care ne aflăm.

Virtutea virtuților și temelia vieții morale e stăpânirea de sine, iară noi, atât de mult suntem stăpâniți de trebuințele noastre exagerate, în cât ni-e peste putință să primim gândul, că în strâmtorarea, la care am ajuns, nu ne mai rămâne de cât să ne îmbărbătăm, să renunțăm la o însemnată parte din mulțumirile cu care ne-am deprins, să muncim mai întins de cât în trecut și să adunăm fie0care o parte din ceea-ce agonisim, pentru ca cu toții împreună să ne formăm un mare capital național.

Stat, județe, comune, credite fonciare, așezăminte economice, financiare și industriale, neguțători și particulari, platim în fie-care an dobânzi, care se urcă la multe milioane, și nu ni e rușine să mărturisim, că cei ce primesc aceste dobânzi trăiesc în țări mai sărace de cât a noastră, nici să stăruim ca noui capitaluri străine să fie aduse în țară.

E învederat, că decăderea morală e și ea urmarea firească a sminteniei intelectuale, căci numai omul smintit poate să fie ademenit de gândul, ă cei ce gâfâie sub sarcina datoriilor are să facă noui datorii, ca să resufle mai ușor.

Mila ne cuprinde, dacă nu chiar disprețul, când ne mai aduceam câte o dată aminte de părinâii și de bunii noștri, căci nu mai suntem în stare să înțelegem farmecele vieții lor, de oameni cumpătații, care, mulțumindu-se cu puțin, trăiau totdeauna în belșug.

Boierul de neam mare, care stapânia un colț de țară, se scula și el în revărsatul zorilor de zi din culcușul lui curat, dar la fel cu al târgovețului modest, își spăla cu apă proaspătă mâinile și fața, se îmbrăca și se pieptăna, își făcea rugăciunea de dimineață și ieșea împăcat în sufletul lui să-și vadă gospodăria.

Inviorat după noaptea petrecută în somunl liniștit și întăritor, el simțea în întreaga ei întindere mulțumirea firească, de care toată vietarea e coprinsă când soarele-și revarsă răsărind lumina încă slabă peste cele ce numai prin-trânsul au ființă. Aerul proaspăt, răcoarea dimineței, adierea ușoară a vântului, albastrul cerului senin, verdele fraged al câmpului și florile risipite peste el, valurile limpezi ale pârîului, cântecul păsărilor înveselise, întreaga lume atât de minunată în alcătuirea ei se desfășoară în fața lui și el ferit de alte preocupări, o vede în toată amănuntele ei încântătoare și se bucură, că trăește și se simte înălțat în gândul lui de a fi om.

Și i se reînoește crescând bucuria când își vede pământul încărcat de rod și via bine îngrijită, stupii cei plini ce albine harnice, scroafele cu purcei, turma de miei, herghelia și tamaslîcul; îi saltă inima când se întoarce la cucoana lui harnică și –și mângâie copiii voioși și neastâmpărați. Se bucură dar și când vre-un om nevoiași ori o văduvă săracă vine să i se plângă, căci nu e în lumea aceasta nimic mai dulce ce cât pornirea de a ajuta pe alții și nu e mulțumire mai curată de cât să poți mângăia pe semenii tăi alinâdule suferințele. Acela, care a ajuns odată să cunoască mulțumirea aceasta, e mereu însetat de ea și trage de la gura sa, ca să-și-și poată îndulci viața făcându-le și altora parte din ale sale.

Noi nu mai cunoaștem aceste mulțumiri firești. Ele ne par banalități. Atât de multe ne sunt nevoile zilnice, atât de negre ne sunt gândurile, atât de ‘n goană ne petrecem viața, în cât ne strecurăm ca niște orbi prin lumea lui Dumnezeu, nu ne mai dăm seama despre rostul trecerei noasrte prin viața aceasta și nu mai ajungem să vedem seninul cerului ce se ‘ntinde de-asupra capetelor noastre.

Dar nici cei de atunci nu ereau toți așa cum nî-i presenți tu, vor fi zicând blasații, - care țin să iee și decăderea morală drept moștenire rămasă de la părinți.

Nu toți au fost, dar numai cei ce așa erau au putut să păstreze țara aseastă, s-o coată din nevoi și să mi-o lase în starea în care am primit-o noi cei ce azi ne răsfățăm într-însa și numai cei ce așa ereau nu aveau nevoie de Evrei. Cei l-alți, fiind mai ca noi, aveau nevoe de Evrei și li-au deschis drum largih mișlocul nostru.

Satana are viață fără de sfârșit și e pretutindeni și în toată clipa de față. N-a fost între părinții noști și nu e între noi nici unul, căruia nu i-a șoptit, la ocasiuni potrivite, în ureche: Nu te lăsa să fii prostit de vasmele popilor și ale visătorilor: păreri deșarte și serbede sunt toate cele sufletești, visări lipsite de ori-ce ființă adevărată, și pentru munca vieții nu găsești compensațiune de cât în plăcerile trupești și ‘n satisfacerea amorului tău propriu, a vanității tale.

Sunt și astă-zi oameni, care nu se ‘ncântă de șoaptele aceste ci ‘și fac de trei ori semnul crucii și merg înainte pe drumul croit de bătrâni; și au fost și atunci oameni, care se încântau, și aceștia nu mai puteau să trăiasc fără de Evrei cum nu putem nici noi să trăin fără de legiunile de ispititori ci de mijlocitori, care toți sunt uneltele Satanei.

Nu e în lumea aceasta nimani, rău ori bun însu-și prin sine, ci sunt unii oameni cu virtute, care stăruie, iar alții oameni slabi de ânger, care șovăie și cad în cele din urmă, mintea ne-a fost slabă, ea ni s-a smintit și zadarnice ne sunt toate sbuciumările câtă vreme nu ne vom fi venit în fire, ca să înțelegem că greșit e în chiar temeliile lui întregul nostru fel de a vedea lumea.

Am putea să-i alungăm pe Evrei din mijlocul nostru ori să-i măcelărim, dar, dacă am face-o aceasta, mâine am alerga neastâmpărați în toate părțile ca să ne căutăm alți, oamenii ca dânșii, căci nu sunt ei singuri în felul lor și plină e lumea de uneltele lui Satana.

Cu cât mai mult ne vom pătrunde însă de convingerea, că mulțumirea cea adevărată a vieții, nu în plăcerile trupești, nici în satisfacerea slăbiciunilor individuale, avem să o căutăm, cu atât mai vârtos vor simți Evrei și cei de o seamă cu dânșii, că sunt de prisos în mijlocul nostru și se vor duce, încetul cu încetul, și fără de gălăgie aiurea, unde stăpânirea luI Satana e mai temeinic așezată.

Numai pornită din gândul acesta poate să fie binecuvântată lupta contra Evreilor.

N-avem să dăm în Evreii, care-și agonisesc pânea muncind potrivit cu aptitudile lor firești, ci ‘n păcătoșii, care cheltuiesc mai mult de cât ceea-ce pot agonisi, în smintițiicare propagă spiritul de destrăbălare[,] în cei ce se înbuibă, în nerușinații, care-și petrec viața în desfrâu și sunt gata să facă toate mișeliile pentru-ca să poată urma înainte cu desfrâul.

Ear lupta ast-fel înțeleasă e cu mult mai ușoară de cum vor fi crezând mulți dintre noi.

Ne-a mers nouă Românilor vestea, că suntem oameni risipitori și cu moravuri ușoare, nu însă pentru-că suntem în adevăr risipitori și cu moravuri ușoare, ci pentru-că prea suntem îngăduitori față cu puținii care-și risipesc avutul în desfrânări. Nu stricată e societatea noastră, ci slabă, și inima-îți sângerează, când vezi oameni cu mintea întreagă și cu inima curată, adevărate modele de virtute antică, presentându-se în fața lumii braț la braț cu stârpituri morale, de care ar trebui să se depărteze cu oroare.

N-avem noi nevoe de cât de mai multă disciplină pentru ca să se ascundă în toate ungherele cei ce ne fac de rușine răsfățându-se în viața noastră publică și să iasă la iveală adevărul, că suntem mai buni de cum părem.

Share on Twitter Share on Facebook