Propaganda semitică

E cestiune de conservare națională să nu suferim, ca Evrei să ia parte la viața noastră culturală.

Sunt acum vre-o două-zeci de ani numai puțini dintre noi recunoșteau adevărul acesta; cei cu desăvîrșire mulți erau de părerea, că intrearea în viața noastră culturală a Evreilor e pentru noi un mare succes, și Evreii „deștepți,” care începuseră să lucreze alăturea cu noi, erau îmbrățișați cu toată căldura și se bucurau de o particulară încuragiare. Și ar fi riscată afirmarea, că dînșii nu erau vrednici de încuragiarea aceasta, căci munca lor încordată trebuia să fie luată drept dovadă suficientă, că voiau cu tot dinadinsul să-i fie folositori țării, pe care o considerau ca patrie a lor.

In curând a ieșit însă la iveală, că Evreii sunt lipsiți de aptitudinile cerute pentru lucrarea comună și ast-fel, chiar voind cu tot dinadinsul să facă binele, sunt osândiți a face numai răul. In loc de a se potrivi cu noi, ei erau împinși de firea lor a-și da silința să ne facă de o potrivă cu dînșii, și unii mai indirect și mai cu precauțiune, iar alții c-o insolență revoltătoare au luat în bătaie de joc preocupările noastre religionare, tradițiunile noastre naționale, obiceiurile moștenite de la părinți noștri, tot ceea ce constitue temeliile viețuirii noastre împreună.

Prin o firească reacțiune s-a produs dar în noi îndemnul de a face tot ceea ce ne stă prin putință, ca să scoatem pe Evrei din viața noastră culturală, iar aceasta nu din urăm, ci ca măsură de apărare nețională. Noi, care atâta timp am stat sub înrîurirea bizantină, ne-am jertfit existența națională, dacă n-am combate cu toată stăruința pe cea semitică.

Chiar dacă am reușit însă să facem peste putință înrîurirea directă a Evreilor, stăm sub înrîurirea lor indirectă, care e covîrșitoare.

Noi am crescut și trăim mai mult ca oameni de cât ca Români și ne orientăm în toate amănuntele vieții noastre după popoarele de la Apus, pe care Evreii au reușit să le semitiseze, și mai ales după Paris, care e un fel de Babilon jidovit.

N-avem de cât să ne examinăm în toată liniștea pe noi înși-ne, ca să ne încredințăm, că chiar printre noi sunt cei mai zeloși propagatori ai spiritului semitic și că jidovești sunt chiar și multe din apucăturile, prin care combatem înrîurirea jidovească.

Nota caracteristică a spiritului semitic e lipsa de simțîmînt comun.

Ne fiind în stare să ia parte la bucuriile și la durerile semenilor săi, Semitul privește toate lucrurile din punctul da vedere al folsului practic, pe care el însuși poate să-l tragă din ele. Bine e pentru el ceea ce îi priește, iar rău ceea ce îl jignește în interesele lui positive. Ast-fel Evreii nici ei între ei nu se iubesc. Țin unii la alții și se solidarisează, fiindcă au aceleași interese, în mijlocul unei lumi străine se aseamănă între dînșii, se înțeleg mai ușor și de ajută în daraverile lor. Om și om însă în gândul lor nu sunt tovarăși de suferințe, care se simt mîngâiați mîngâindu-se unul pe altul, ci soți de exploatare, care împreună-și fac mai ușor treburile, și omul pe urma căruia nu poate să tragă nici un folos, pentru Semit nu prețuiește nimic cum nu prețuește nimic darul firesc, prin care nu poate să câștige nimic.

E fără îndoială și Evreul e în stare să facă bine și să ajute pe alții, nu însă numai pentru-ca să aibă mulțumirea de a fi alinat suferințe, la care nu ia parte, ci în vederea unui folos positiv, tot-deauna cu ostentațiune, fie spre a se insinua, fie spre a-și crea o posițiune în societate Acest fel de a vedea lucrurile e atât de comun în societatea noastră, în cât e greu să găsești oameni, care admit, că el e semitic.. Cei mai mulți sunt convinși, că așa e omul din fire și că alt-fel nici nu poate să fie. Până chiar și în cărțile noastre de citire rostul vieții comune e presentat din acest punct de vedere utilitar.

Văzând, cum lipsa de simțîmînt comun ne duce spre descompunere socială, unii dintre conducătorii vieții noastre publice, care se gândesc și la viitor, stăruie cu multă hotărâre, ca simțământul patriotic să fie cultivat în școală, prin serbări naționale, prin conferințe publice, prin publicațiuni periodice și prin fel de fel de alte mijloace, care pot să aibă efectul dorit în societate, în care sîmțământul comun e bine desvoltat și are numai să fie conservat. În mijlocul unei societăți pornite spre destrămare însă toate acestea sunt banalități, cum banalitate e sfînta cuminecătură pentru cel ce și-a perdut credința.

Cu vorbe frumoase, cu forme deșerte, cu declamațiuni patetice nu se mai poate vindeca societatea noastră de boala, în care am aruncat-o prin propagarea unei culturi stricate.

Nu e, înainte de toate adevărat, că patriotismul ne lipsește.

Românul cel adevăra, săteanul, a dovedit cu prisos, că-și iubește țara și neamul, și o dovedește aceasta și astă-zi prin îndelunga lui răbdare. Eară noi ceilalți ar trebui să fim smintiți, ca să nu iubim țara aceasta, în care putem să ne facem toate chefurile – ca nicăieri aiurea în lumea aceasta.

Ceea ce ne lipsește nouă e conștiința, că tot ceea ce e al totorora e și al fie-căruia în deosebi și că lovitura, pe care o primește unul, pe toți îi atinge.

Deși ține mult la țară și la neamul lui, săteanul român a perdut cu desăvîrșire simțîmântul, că pe sine însuși se păgubește când strică ceea-ce e al comunei, al județului și amai ales al statului și că propriile sale interese le servește purtând grijă de avutul comun. Ear aceasta pentru-că noi ceilalți l-am deprins prin faptele noastre cu gândul, că avutul comun e al celui ce are dibăcia cuvenită, ca să pună mâna pe el.

Au fost, ce-i drept, și sunt azi între noi oameni, care-și află mângîierea vieții în îndrumarea spre bine a vieții noastre comune; fiind însă puțini, ei au fost ori sunt nevoiți a-și călca pe inimă și a le face concesiuni celor mulți, care nu caută în viața publică de cât mulțumiri individuale. E lucru firesc, că marea mulțime a poporului, cetățeni indiferenți politicește și tinerimea lipsită de experiență stau cuprinși de uimire în fața acestei învălmășeli, nu mai sunt în stare să deosebeassă pe cei buni dintre cei răi și rămân cuprinși de simțîmântul, că întreaga viață publică e o goană pentru participarea la beneficiile stăpânirii și că tot-deauna cel mai stăruitor ori cel mai slugarnic iese de asupra în învălmășeala acestei goane.

Nu e adevărat lucrul acesta, căci, dac-ar fi adevărat, nu am fi putut să realisăm progresele pe cari toți le recunosc: acesta e însă simțîmântul, pe care promiscuitatea viețiii noastre publice îl produce în inimile celor politicește indiferenți; așa trebue să creadă mulțimea, când vede lucrând împreună oameni, care s-au tratat unii pe alții de mișei, și conștiința comunității de interese morale e din zi în zi mai slabă când totul pare a atîrna de comunitatea intereselor materiale. Dac-am fost în stare să ne pătrundem de convingerea, că e o cestiune de conservare națională să nu suferim, ca Evreii să ia parte la viața noastră culturală, ne vom pătrunde mai curînd ori mai târziu și de convingerea, că e cestiune de conservare națională să ne reîntărim conștiința comunității de interese morale și că aceasta n-o putem face de cât combătînd cu toată energia spiritul semitic, ce care suntem cuprinși.

Aceasta e adevăratul rost al mișcării antisemite, pe care numai Evreii și cei deopotrivă cu dînșii își dau silința s-o presente ca fiind pornită din ură de rasă și din fanatism religios. Ne apărăm noi ființa, și nu e între noi nimeni nici prea jos, nici prea sus, ca să se poată socoti dispensat de datoria de a lua parte la această luptă de apărare națională.