PARTEA A PATRA

ANUL O MIE NOUĂ SUTE ŞAISPREZECE, OCTOMBRIE. NOAPTE. Ploaie şi vânt. Ţinutul Polesiei. Nesfârşite tranşee deasupra mlaştinii străjuite de anini. În faţă, reţele de sârmă. În tranşee, noroi rece. Scutul umed de oţel al postului de observare luceşte stins. În bordeie, ici, colo câte o rară luminiţă. Un ofiţer scund şi îndesat zăbovi o clipă la intrarea unui bordei ofiţeresc; alunecând cu degetele ude pe copci, îşi descheie grăbit mantaua, scutură apa de pe guler, îşi şterse în pripă cizmele pe braţul de paie intrat adânc în nămol şi abia după aceea împinse uşa şi, aplecându-se, intră înăuntru.

Pala gălbuie de lumină revărsată din gazorniţă luci uleios pe obrazul celui nou venit. Un ofiţer cu vestonul descheiat se ridică de pe patul de scânduri, îşi trecu mâna prin părul zbârlit şi pornit pe încărunţire, căscă.

— Plouă?

— Plouă, răspunse musafirul, dezbrăcându-se şi atârnându-şi mantaua şi şapca fleşcăită de apă într-un cui de lângă intrare. La voi e cald. Din cauza răsuflărilor.

— Mai adineauri am făcut foc. Prost e că musteşte apa freatică. Ploaia, lua-o-ar dracii, are să ne scoată de aici… Hai? Dumneata ce crezi, Bunciuk?

Frecându-şi mâinile, Bunciuk se încovoie şi se chinci lângă sobiţă.

— Înjghebaţi şi voi nişte duşumele. În bordeiul nostru e o frumuseţe: poţi să umbli desculţ. Dar unde-i Listniţki?

— Doarme.

— De mult?

— Cum s-a întors din controlul posturilor s-a şi culcat.

— N-ar fi timpul să-l trezim?

— Hai, fie! Tragem o partidă de şah.

Bunciuk îşi scutură cu degetul arătător picurii ploii de pe sprâncenele largi şi stufoase, apoi rosti încetişor, fără să ridice capul:

— Evgheni Nikolaevici.

— Doarme, suspină ofiţerul cărunt.

— Evgheni Nikolaevici.

— A? Ce este? se ridică Listniţki într-un cot.

— Nu facem o partidă de şah?

Listniţki coborî picioarele de pe laviţă, îşi frecă îndelung pieptul plin cu pernuţa palmei, moale şi trandafirie.

Către sfârşitul primei partide veniră şi ofiţerii de la sotnia a cincea – esaulul Kalmâkov şi sotnicul Ciubov.

— O noutate! strigă Kalmâkov încă din prag. După toate semnele, regimentul are să fie mutat.

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? zâmbi neîncrezător podesaulul cărunt Merkulov.

— Nu crezi, nea Petea?

— Ca să spun drept, nu.

— Comandantul bateriei a transmis vestea prin telefon. De unde ştie dânsul? O fi ştiind-o, că abia ieri s-a întors de la statul-major al diviziei.

— O baie cu aburi nu ne-ar strica!

Ca un surâs de desfătare, Ciubov făcu un gest ca şi cum şi-ar fi bătut şoldurile cu o măturică de baie. Merkulov râse.

— N-ai decât să aşezi un cazan în bordeiul nostru – că apă avem din belşug. Şi gata-i baia!

— E umed, umed al naibii, gazdelor! mormăi Kalmâkov, cercetând cu privirea pereţii de bârne şi stratul de pământ hlisos.

— Balta-i alături.

— Mulţumiţi celui de sus că staţi lângă baltă, ca în sânul lui Avram, se amestecă în vorbă Bunciuk. Cei din câmp liber înaintează, iar noi stricăm aici doar câte un încărcător pe săptămână.

— Mai bine să înaintezi, decât să putrezeşti de viu.

— Nea Petea, rostul cazacilor nu-i să fie nimiciţi în atacuri. Nu pentru asta ne ţin aici. Ca să crezi altfel, trebuie să fii ori naiv ori ipocrit.

— Dar după tine, pentru ce ne ţin?

— La aman, după vechea datină, stăpânirea va încerca să se proptească pe umărul cazacului.

— Vorbeşti aiurea! dădu supărat din mână Kalmâkov.

— Cum aşa, aiurea?

— Uite aşa!…

— Lasă, Kalmâkov! Nu mai tăgădui adevărul.

— Ce mai adevăr!…

— Dar e treabă cunoscută şi răscunoscută tuturor. De ce te mai prefaci?

— Atenţiune, domnilor ofiţeri! strigă Ciubov şi, cu o plecăciune teatrală, îl arătă pe Bunciuk. Horunji Bunciuk va începe acum să prorocească după cartea de vise social-democrată.

— Faci pe măscăriciul? zâmbi Bunciuk, înfruntând cu ochii privirea lui Ciubov. Ei bine, zi înainte. Fiecare cu vocaţia lui. Eu susţin că de la mijlocul anului trecut noi nu mai vedem războiul cel adevărat. De atunci de când a început războiul de poziţie, regimentele căzăceşti au fost băgate tot prin locuri ferite şi sunt puse la păstrat până la vremea de trebuinţă.

— Şi apoi? întrebă Listniţki, strângând figurile de şah.

— Şi-apoi, când pe front se vor isca tulburări – şi acest lucru este inevitabil: războiul începe să-i scârbească pe soldaţi, lucru dovedit prin sporirea numărului de dezertori – atunci, pe cazaci îi vor arunca să înăbuşe răscoalele, să le reprime. Guvernul ţine trupele căzăceşti ca pe o piatră prinsă în vârful unui ciomag. La momentul oportun, va încerca să spargă cu acest bolovan craniul revoluţiei.

— Şubrede prepusuri, scumpule! Deşarte închipuiri… Înainte de toate, nu se poate anticipa asupra mersului evenimentelor. De unde ştii tu despre viitoarele tulburări şi despre altele? Dar dacă am admite altă ipoteză? Aliaţii îi zdrobesc pe nemţi, războiul se încheie printr-un sfârşit strălucit; atunci ce rol îi atribui tu căzăcimii? obiectă Listniţki.

Bunciuk schiţă un zâmbet.

— Nu prea seamănă a sfârşit, şi cu atât mai puţin a un sfârşit strălucit!

— Campania se prelungeşte…

— Şi se va prelungi încă mult şi bine, făgădui Bunciuk.

— Tu când ai venit din concediu? întrebă Kalmâkov.

— Alaltăieri.

Rotunjindu-şi buzele, Bunciuk scoase un rotocol de fum şi aruncă jos mucul.

— Pe unde ai fost?

— La Petrograd.

— Ei, cum e pe acolo? Vuieşte capitala de larmă? Drace, cât n-aş da să petrec acolo măcar o săptămână!

— Puţine lucruri îmbucurătoare, începu Bunciuk, cântărindu-şi cuvintele. Pâinea n-ajunge. În cartierele muncitoreşti, foamete, nemulţumire, proteste surde…

— Nu ieşim noi bine din acest război. Ce părere aveţi, domnilor?… rosti Merkulov, iscodindu-i întrebător cu privirea pe toţi.

— Războiul ruso-japonez a dat naştere revoluţiei din nouă sute cinci; războiul acesta va fi încununat cu o nouă revoluţie. Şi nu numai cu revoluţie, ci şi cu un război civil.

Ascultându-l pe Bunciuk, Listniţki schiţă un gest nelămurit, ca şi cum ar fi încercat să-l întrerupă la jumătatea frazei, apoi se sculă şi începu să măsoare cu paşi mari bordeiul, încruntându-se. Cu mânie reţinută, glăsui:

— Mă miră faptul că în mijlocul ofiţerimii noastre sunt astfel de tipi. Făcu un gest spre Bunciuk, care şedea încovoiat. Mă mir, fiindcă până acum nu-mi este limpede atitudinea sa faţă de patrie şi de război. O dată, într-o convorbire, s-a exprimat foarte vag şi totuşi destul de clar pentru a da de înţeles că el este pentru înfrângerea noastră în acest război. Te-am înţeles bine, Bunciuk?

— Da, sunt pentru înfrângere.

— Dar pentru ce?… După mine, oricare ar fi convingerile tale politice, să doreşti înfrângerea patriei tale este… o trădare naţională. Este o dezonoare pentru orice om cumsecade.

— Vă amintiţi că fracţiunea bolşevică din Dumă a făcut propagandă împotriva guvernului, contribuind prin aceasta la înfrângere? interveni Merkulov.

— Tu, Bunciuk, împărtăşeşti punctul lor de vedere? i se adresă Listniţki.

— Dacă mă pronunţ pentru înfrângere, înseamnă că-l împărtăşesc, şi ar fi ridicol dacă eu, membru al P. M. S. D. R., bolşevic, n-aş împărtăşi punctul de vedere al fracţiunii mele de partid. Ceea ce mă miră mai mult este că tu, Evgheni Nikolaevici, intelectual, om cult, eşti analfabet politiceşte…

— Sunt înainte de toate un soldat devotat suveranului. Sunt scârbit şi numai când îi văd pe „tovarăşii socialişti”.

„Înainte de toate eşti un nătărău; iar apoi, un soldăţoi încrezut”, gândi Bunciuk, cu zâmbetul stins pe buze.

— Nu-i alt Dumnezeu afară de Alah!…

— În mediul ofiţeresc, a fost dintotdeauna o situaţie excepţională, adăugă Merkulov, scuzându-se parcă. Noi stăm oarecum la o parte de politică, nu ne păsa de nimic.

Esaulul Kalmâkov îşi mozolea mustăţile pleoştite, sclipind sfredelitor cu ochii săi focoşi de mongol. Ciubov stătea culcat pe pat şi, trăgând cu urechea la glasurile celor ce vorbeau, cerceta cu privirea desenul lui Merkulov bătut în perete, îngălbenit de fum de tutun: o femeie pe jumătate goală, cu chip de Marie Magdalenă, zâmbind languros şi viţios, în vreme ce-şi contemplă sânul gol. Cu două degete ale mâinii stângi, ea îşi dezmiardă sfârcul brun, degetul mic îl ţine încovoiat la o parte; sub pleoapele lăsate în jos – umbra şi lumina caldă a pupilelor. Umărul uşor ridicat îi opreşte cămaşa care lunecă în jos; în gropiţele claviculelor – jocul mătăsos al luminii. În atitudinea femeii era atâta eleganţă şi atâta firesc, nuanţele mate aveau un colorit atât de fermecător, încât Ciubov, zâmbind fără să vrea, admira desenul artistic, iar discuţia, deşi ajungea la auzul lui, nu-i mai pătrundea şi în cuget.

— Ce frumos! exclamă, luându-şi ochii de la desen, şi o nimeri destul de prost, căci tocmai în acea clipă Bunciuk îşi termină fraza:

—… ţarismul va fi nimicit, puteţi fi siguri! Răsucindu-şi o ţigară şi zâmbind caustic, Listniţki privea când la Bunciuk, când la Ciubov.

— Măi. Bunciuk! strigă Kalmâkov. Stai puţin, Listniţki! Auzi, Bunciuk?… Bine, să admitem că războiul acesta se va transforma în război civil… Şi apoi ce va urma? Bine, veţi răsturna monarhia… Şi, după dumneata, care trebuie să fie regimul? Ce fel de putere?…

— Puterea proletariatului.

— Parlament, vrei să spui?

— Fleacuri!… zâmbi Bunciuk.

— Dar ce anume?

— Trebuie să fie dictatura clasei muncitoare.

— Aha! Aşa, va să zică?!… Şi ce rol revine intelectualilor, ţărănimii?

— Ţărănimea va merge după noi, o parte din intelectualii cu scaun la cap, la fel, iar pe ceilalţi… Iată ce vom face cu ceilalţi… Cu un gest repede, Bunciuk răsuci tare, într-un fel de coardă, o hârtie pe care o ţinea în mâini, o flutură şi strecură printre dinţi: Iată ce vom face!

— Zburaţi cam sus!… zâmbi ironic Listniţki.

— Şi ne vom aşeza tot sus, sfârşi Bunciuk.

— Să vă aşterneţi din vreme ceva paie, ca să cădeţi pe moale.

— Dar pentru ce dracu ai mai venit voluntar pe front şi ai căpătat încă şi gradul de ofiţer? Cum se împacă asta cu convingerile dumitale? Ui-mi-tor! Omul e împotriva războiului… ha-ha! Împotriva nimicirii acestor… fraţi de-ai săi întru clasă… şi, deodată, îl vezi horunji!

Kalmâkov se pocni cu palmele peste carâmbii cizmelor şi izbucni într-un râs sincer.

— Câţi muncitori germani ai stârpit cu secţia dumitale de mitraliere? întrebă Listniţki.

Bunciuk scoase din buzunarul de la piept al mantalei un sul mare de hârtii, îl frunzări îndelung, stând cu spatele la Listniţki; apoi, apropiindu-se de masă, netezi cu mâna vânoasă o foaie de ziar, îngălbenită de vreme.

— Câţi muncitori germani am împuşcat eu… rămâne încă de văzut. Şi am plecat voluntar, fiindcă tot m-ar fi mobilizat. Cred că toate cunoştinţele pe care le-am dobândit aici, în tranşee, au să-mi fie de folos în viitor… Da, în viitor. Iată ce spune aici… Şi el citi cuvintele lui Lenin:

— Să luăm armata modernă. Iată un bun model de organizare. Şi această organizare este bună numai fiindcă este mlădioasă, pentru că poate să imprime milioanelor de oameni o singură voinţă. Astăzi aceste milioane de oameni stau pe la casele lor, în diferite colţuri ale ţării. Mâine vine ordinul de mobilizare, şi ei se adună la punctele fixate. Astăzi ei stau în tranşee, adeseori chiar luni întregi. Mâine, într-o altă formaţie, pornesc la asalt. Astăzi fac minuni, ascunzându-se de gloanţe şi şrapnele. Mâine fac minuni în luptă deschisă. Astăzi detaşamentele lor de avangardă minează câmpul; mâine ei înşişi se deplasează la zeci de kilometri, după indicaţiile din văzduh ale aviatorilor. Iată ce se numeşte organizare: milioane de oameni, însufleţiţi de o singură voinţă, să-şi schimbe în vederea unui anumit scop formele de acţiune, să-şi schimbe locul şi metodele de activitate, să-şi schimbe uneltele şi armele potrivit cu schimbarea condiţiilor şi cerinţelor luptei.

Acelaşi lucru se poate spune despre lupta clasei muncitoare împotriva burgheziei. Astăzi nu există o situaţie revoluţionară”…

— Dar ce este aia, „situaţie”?… întrerupse Ciubov. Bunciuk se mişcă asemenea unui om trezit brusc din somn şi-şi frecă fruntea boltită cu degetul mare, încercând să priceapă întrebarea.

— Te întreb, ce înseamnă cuvântul „situaţie”?

— De înţeles, îl înţeleg, dar n-am să-l pot explica aşa cum trebuie.

Bunciuk zâmbi senin, simplu, ca un copil. Era straniu să vezi surâs pe faţa sa, lătăreaţă şi ursuză, ca şi cum un iepuraş cu blăniţa cenuşie ar fi sărit, zvârlind din lăbuţe, zbenguindu-se pe un câmp de toamnă, posomorât în urma ploilor.

— Situaţie” înseamnă stare de lucruri, împrejurări, aşa ceva, dacă vrei. Nu-i limpede?

Listniţki dădu din cap în chip vag.

— Citeşte mai departe.

— Astăzi nu există o situaţie revoluţionară, nu există condiţii care să genereze frământări în sânul maselor pentru ridicarea combativităţii lor; astăzi ţi se dă în mână buletinul de alegător – ia-l, învaţă să organizezi lucrurile în aşa fel încât să loveşti cu el în duşmanii tăi şi nu să promovezi în parlament, la locşoare rentabile, oameni care de frica închisorii se agaţă de fotoliu. Mâine ţi se va retrage buletinul de alegător, şi ţi se dă în mână o puşcă şi un minunat tun cu repetiţie, construit după ultimul cuvânt al tehnicii – pune mâna pe aceste instrumente ale morţii şi ale distrugerii, nu pleca urechea la lamentările sentimentale ale acelora care se tem de război; mai sunt pe lume încă multe lucruri care trebuie nimicite prin foc şi fier pentru a elibera clasa muncitoare, şi dacă în rândurile maselor creşte ura şi deznădejdea, dacă există o situaţie revoluţionară, pregăteşte-te să creezi organizaţii noi şi să întrebuinţezi atât de folositoarele instrumente ale morţii şi distrugerii împotriva propriului guvern şi a propriei burghezii”…

Bunciuk nu isprăvise de citit, când vagmistrul sotniei a cincea bătu la uşă şi intră în bordei.

— Blagorodnicia voastră! se adresă el către Kalmâkov. A sosit un curier de la statul-major al regimentului.

Kalmâkov şi Ciubov se îmbrăcară şi plecară. Merkulov se aşeză să deseneze, fredonând. Listniţki nu conteni a se plimba prin bordei, ciupindu-şi mustăcioara şi chibzuind. Curând plecă şi Bunciuk, după ce îşi luă seara bună. Se strecură prin şanţul de comunicaţie strâmt, clefăind în noroi, ţinându-şi gulerul cu mâna stângă şi încheindu-şi cu cealaltă poalele mantalei. Vântul bătea ca o săgeată prin canalul îngust al şanţului, se împiedica de ieşituri, şuiera şi se rotea. Păşind în întuneric, Bunciuk surâdea unui gând ascuns. Din nou îmbibat de umezeala burniţei şi de mirosul frunzişului putred de anin, ajunse în bordeiul său. Comandantul secţiei de mitraliere dormea. Pe faţa sa smeadă, cu mustăţi negre, se întrezăreau urme vinete de nesomn (trei nopţi de-a rândul jucase cărţi). Bunciuk scotoci în sacul său de soldat rămas din alte timpuri, arse lângă uşă o grămăjoară de hârtii, vârî în buzunarele nădragilor două cutii de conserve şi câţiva pumni de cartuşe de revolver şi ieşi afară. Vântul dădu năvală pe uşa rămasă o clipă deschisă, împrăştie cenuşa sură a hârtiilor arse lângă prag şi stinse lămpioara din care ieşea fum.

După plecarea lui Bunciuk, Listniţki mai umblă tăcut vreo cinci minute, apoi se apropie de masă. Merkulov, cu capul aplecat oblic, desena. Vârful bine ascuţit al creionului aşternea umbre fumurii. Faţa lui Bunciuk, brăzdată de zâmbetul său obişnuit, zgârcit şi parcă silit, privea de pe pătratul alb de hârtie.

— Energică mutră!… zise Merkulov, ducând într-o parte mâna cu desenul şi ridicând ochii la Listniţki.

— Ei, ce zici?… întrebă acesta.

— Dracul să-l ştie! răspunse Merkulov, înţelegând rostul întrebării. Părea un om ciudat. Acum şi-a dat arama pe faţă şi multe s-au limpezit. Dar înainte, nu ştiam de unde să-l iau. Cunoşti, cred… Se bucură de o trecere nemaipomenită la cazaci, în special la mitraliori. N-ai observat-o?

— Da! răspunse oarecum nehotărât Listniţki.

— Mitraliorii sunt cu toţi bolşevici. Bine a mai ştiut să-i monteze! M-a uimit numai că adineauri şi-a dat cărţile pe faţă. Pentru ce? Ne-a vorbit parcă să ne facă în ciudă, zău! Ştie doar că nimeni dintre noi nu poate împărtăşi asemenea concepţii, şi totuşi le-a turnat toate pe şleau! Poate pricepe cineva în ce scop? Că doar nu-i din cei care se înfierbântă. Periculos tip.

Cugetând la ciudata comportare a lui Bunciuk, Merkulov puse desenul la o parte şi începu să se dezbrace. Îşi atârnă ciorapii uzi pe sobiţă, întoarse ceasul şi se culcă, după ce fumă o ţigară. Adormi pe dată. Listniţki se aşeză pe taburetul unde stătuse Merkulov cu un sfert de ceas înainte şi scrise lăbărţat pe spatele desenului, rupând acul grafitului ascuţit: „Excelenţă, Bănuielile pe care vi le-am adus la cunoştinţă anterior s-au confirmat pe deplin astăzi. Horunji Bunciuk, în convorbirea avută cu ofiţerii din regimentul nostru (au asistat, în afară de mine, esaulul Kalmâkov şi sotnicul Ciubov de la sotnia a 5-a şi podesaulul Merkulov de la a 3-a), urmărind scopuri care, mărturisesc, nu-mi sunt cu totul limpezi, a explicat misiunile pe care le îndeplineşte conform convingerilor sale politice şi, probabil, din însărcinarea conducerii de partid. Avea la el hârtii subversive. Astfel, de pildă, el a dat citire unor fragmente din organul său de partid „Kommunist”25 ce se tipăreşte la Geneva. Fără îndoială, horunji Bunciuk duce o activitate subversivă în regimentul nostru (există presupuneri că tocmai de aceea a intrat voluntar în regiment), mitraliorii au fost obiectul direct al propagandei sale. Ei sunt descompuşi. Influenţa lui dăunătoare se resimte în starea morală a regimentului: au fost cazuri când oamenii au refuzat să îndeplinească misiuni de luptă, lucruri despre care am raportat la timp către S. Sp. a St. M. al D.26 etc.

Zilele acestea, horunji Bunciuk s-a întors din concediu (a stat la Petrograd), aprovizionat din belşug cu literatură de subminare; acum el va încerca să-şi desfăşoare activitatea cu mai multă intensitate.

Rezumând toate cele expuse mai sus, ajung la următoarele concluzii: a) vinovăţia lui Bunciuk este stabilită (domnii ofiţeri care au asistat la convorbirea cu el pot confirma sub prestare de jurământ cele relatate de mine); b) este necesar să fie arestat urgent, în scopul întreruperii activităţii sale revoluţionare, şi să fie tradus în faţa Curţii marţiale; c) secţia de mitraliere să fie supusă unei trieri urgente, cei mai periculoşi urmând a fi îndepărtaţi, iar ceilalţi să fie trimişi în spatele frontului sau împrăştiaţi prin alte regimente.

Vă rog să nu-mi uitaţi râvna sinceră de a servi în folosul patriei şi al Monarhului. Înaintez o copie după această scrisoare la S. Sp. a CA.

20 octombrie 1916

Sectorul nr. 7

Esaul.

EVG. LISTNIŢKI”

Dimineaţa, Listniţki trimise raportul cu un curier la comandamentul diviziei. După ce-şi luă dejunul, ieşi din bordei.

În dosul coamei lunecoase a parapetului, deasupra mlaştinii, se legăna ceaţa; scamele ei rămâneau parcă agăţate în ghimpii reţelelor de sârmă. Noroiul lichid se aşternea de două degete pe fundul tranşeelor. Şuviţele lutoase de apă se strecurau din crenele. Cazacii, în mantale ude, înnămoliţi, fierbeau ceai în gamele pe scuturi de oţel şi fumau, stând pe vine, cu armele rezemate de taluz.

— De câte ori vi s-a spus să nu faceţi foc pe scuturi! Ce, nu înţelegeţi, ticăloşilor?… strigă mânios Listniţki, când ajunse la primul grup de cazaci aşezaţi în jurul micului foc fumegând.

Doi inşi se ridicară în silă; ceilalţi stăteau mai departe chinciţi, strângând poalele mantalelor şi fumând. Un cazac cu faţa smeadă şi bărbos, cu cercel de argint atârnat de lobul zbârcit al urechii, răspunse, vârând sub gamelă un mănunchi de vreascuri mărunte:

— Cu dragă inimă ne-am lipsi de scut, blagorodnicia voastră, da' cum altminterea să faci foc?… Uite ce apăraie! Poate-i de o palmă.

— Scoate imediat scutul!

— Va să zică noi să stăm flămânzi? Aşa-a… zise un cazac cu mutra lătăreaţă şi ciupită de vărsat, încruntându-se şi privind într-o parte.

— Mai îndrăzneşti să vorbeşti? Scoate scutul! ordonă Listniţki, zvârlind cu vârful cizmei vreascurile care ardeau sub gamelă.

Cazacul bărbos, cu cercel, vărsă apa caldă din gamelă şi şopti, zâmbind încurcat şi înciudat:

— Iacă, ne-am şi băut ceişorul, băieţi!…

Cazacii urmăriră în tăcere pe esaulul care se îndepărta de-a lungul tranşeei. În privirea umedă a celui bărbos, tremurau scânteieri tăioase.

— Ne-a blefturit de pomană, câinele!

— E-e-eh! oftă prelung altul, aruncând cureaua armei pe umăr.

În sectorul plutonului patru, Merkulov îl ajunse din urmă pe Listniţki. Venea gâfâind în haina nouă de piele, care scârţâia. După ce-l chemă la o parte pe Listniţki, îi şopti grăbit, duhnind înţepător a mahorcă:

— Ai auzit noutatea? Cică Bunciuk a dezertat astă-noapte!

— Bunciuk? Cu-um? Ce spui?

— A dezertat… Pricepi? Ignatici, comandantul secţiei de mitraliere – ştii, stă în acelaşi bordei cu Bunciuk – Ignatici zice că dânsul nu s-a mai întors de la noi. Va să zică, după ce a ieşit de aici, a şi spălat putina. Iată cum…

Listniţki îşi şterse îndelung ochelarii şi îşi îngustă pleoapele.

— S-ar zice că eşti emoţionat? îl privi iscoditor Merkulov.

— Eu? Ce te-a apucat? De ce să fiu emoţionat? M-ai uluit pur şi simplu cu vestea ta.

A doua zi dimineaţa, vagmistrul intră codindu-se în bordeiul lui Listniţki şi, după o pauză, raportă:

— Blagorodnicia voastră, azi-dimineaţă, cazacii au găsit în tranşee hârţoagele astea… Cam urâtă treabă! Aşa că am venit să vă raportez. Să nu ne găsim beleaua cumva!

— Ce fel de hârţoage? întrebă Listniţki, ridicându-se de pe pat.

Vagmistrul îi înmână câteva petice de hârtie, strânse în pumn. Cuvintele multiplicate la maşina de scris se înghesuiau pe sferturi de coală de hârtie ieftină. Listniţki citi pe nerăsuflate:

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

TOVARĂŞI SOLDAŢI!

De doi ani durează războiul blestemat. De doi ani vă chinuiţi în tranşee, apărând interese care vă sunt străine. De doi ani se varsă sângele muncitorilor şi al ţăranilor tuturor naţiunilor. Sute de mii de morţi şi de schilozi, sute de mii de orfani şi văduve, iată rezultatele acestui măcel. Pentru ce luptaţi? Ale cui interese apăraţi? Guvernul ţarist a vârât în foc milioane de soldaţi pentru a acapara pământuri noi şi a asupri populaţia acestor pământuri, aşa cum asupreşte Polonia subjugată şi alte naţionalităţi! Industriaşii din lumea întreagă nu pot împărţi pieţele în care ei şi-ar putea desface producţia fabricilor şi uzinelor; nu-şi pot împărţi profiturile; împărţirea se face prin forţa armelor, şi voi, oameni neştiutori, mergeţi la moarte în lupta pentru interesele lor, omorâţi truditori care sunt la fel cu voi.

Destulă vărsare de sânge frăţesc! Dezmeticiţi-vă, oameni ai muncii! Duşmanul vostru nu este soldatul austriac sau german, înşelat la fel ca voi, ci propriul vostru ţar, propriul vostru industriaş şi moşier. Întoarceţi armele împotriva lor! Fraternizaţi cu soldaţii germani şi austrieci! Întindeţi-vă unii altora mâinile peste reţelele de sârmă cu ajutorul cărora v-au despărţit ca pe nişte fiare. Sunteţi fraţi de muncă, urmele însângerate de bătături crăpate de muncă n-au dispărut încă de pe mâinile voastre, n-aveţi nimic de împărţit. Jos autocraţia! Jos războiul imperialist! Trăiască unitatea de nezdruncinat a oamenilor muncii din lumea întreagă!

Listniţki citi ultimele rânduri, înăbuşindu-se de emoţie. „Iată! începe!”, gândi el, cuprins de ură şi apăsat de greutatea presimţirilor care-l năpădiseră. După ce sună de zor, căpătând legătura telefonică cu comandantul regimentului, îi raportă cele întâmplate.

— Ce dispoziţii ne daţi, excelenţă? întrebă în cele din urmă.

Cuvintele comandantului căzură apăsat în mijlocul bâzâitului ca de ţânţar şi în zbârnâielile îndepărtate ale telefonului:

— Să faci imediat percheziţie: dumneata, împreună cu vagmistrul şi comandanţii de plutoane. Peste tot, inclusiv la ofiţeri. Voi întreba astăzi statul-major al diviziei când au de gând să schimbe regimentul. O să-i grăbesc. Dacă veţi descoperi ceva cu prilejul percheziţiei, raportaţi imediat…

— Cred că asta e isprava mitraliorilor.

— Da? Voi ordona imediat lui Ignatici să-şi percheziţioneze cazacii. Toate cele bune!…

După ce adună în bordeiul său pe comandanţii de plutoane, Listniţki le făcu cunoscut ordinul comandantului de regiment.

— Ce porcărie! se indignă Merkulov. Cum? Ne vom percheziţiona unii pe alţii?

— Pe dumneata cel dintâi, Listniţki! strigă Razdorţev, un sotnic tânăr, fără mustăţi.

— Să tragem la sorţi!

— În ordine alfabetică…

— Domnilor, lăsaţi glumele! întrerupse aspru Listniţki. Bătrânul bineînţeles a cam sărit peste cal: ofiţerii din regimentul nostru sunt ca soţia lui Cezar27! A fost un singur duşman – horunji Bunciuk – dar şi acesta a dezertat, în schimb, cazacii trebuie cercetaţi. Chemaţi-l pe vagmistru.

Veni vagmistrul, un cazac în vârstă, decorat cu trei cruci „Sfântul Gheorghe”. Tuşind, îi cercetă cu privirea pe ofiţeri.

— Cine dă de bănuit în sotnia ta? îl întrebă Listniţki. Cine crezi că ar fi putut răspândi aceste manifeste?

— N-avem dintr-ăştia, blagorodnicia voastră! răspunse cu convingere vagmistrul.

— Totuşi manifestul a fost găsit în sectorul sotniei noastre. Ce străini au fost în tranşee?…

— N-a fost nici un străin, din nici o altă sotnie.

— Hai să mergem, să-i luăm pe toţi la rând! rosti Merkulov, făcând un gest cu mâna şi îndreptându-se spre ieşire.

Percheziţia începu. Pe feţele cazacilor străbăteau felurite simţăminte: unii se încruntau, nedumeriţi; alţii se uitau speriaţi la ofiţerii care cotrobăiau în puţinele lor lucruri căzăceşti; ceilalţi râdeau pe ascuns. Un brav uriadnic, cercetaş, întrebă:

— Dar spuneţi, ce căutaţi? De s-a furat ceva poate că ştie careva, poate să fi văzut pe undeva?

Percheziţia nu dădu nici un rezultat. La un singur cazac din plutonul întâi, se găsi în buzunarul mantalei un exemplar mototolit al manifestului.

— L-ai citit? întrebă Merkulov, aruncând jos, cu o groază comică, foaia boţită.

— L-am ridicat şi eu de pe jos pentru răsucit ţigări, zâmbi cazacul, fără să-şi ridice ochii.

— De ce zâmbeşti? strigă mânios Listniţki, roşindu-se şi apropiindu-se de cazac; genele-i aurii şi scurte tremurau nervos sub ochelari.

Chipul cazacului deveni deodată serios, zâmbetul se mistui ca măturat de vânt.

— Se poate, blagorodnicia voastră! Păi, eu aproape nu ştiu carte. Cu mare greu desluşesc slovele. Ş-am ridicat foaia fiindcă nu-i hârtie pentru fumat; tutun e, dară foiţă nu-i. D-aia am cules hârtia de pe jos…

Cazacul vorbea cu o voce aţâţată, tare, în care răzbeau învăluiri de ciudă.

Listniţki se îndepărtă, scuipând. Ofiţerii îl urmară.

A doua zi, regimentul fu scos de pe poziţie şi retras la vreo zece verste în spatele frontului. Doi oameni de la sotnia de mitraliere fură arestaţi şi înaintaţi Curţii marţiale, o parte din cei rămaşi fură trimişi la regimente de rezervă, iar restul fură împrăştiaţi prin regimentele Diviziei 2 de cazaci. În cele câteva zile de repaus, regimentul intră într-o oarecare ordine. Cazacii se spălară, curăţiră hainele de jeg, se bărbieriră cu îngrijire, nu aşa cum o făceau în tranşee, unde scăpau adeseori de părul crescut pe obraji folosind un procedeu simplu, însă dureros: aprindeau părul cu un chibrit, iar când focul, pârjolind barba, se apropia de piele, îşi ştergeau obrazul cu un prosop ud, pregătit mai dinainte. Acest procedeu se numea „porcesc”.

— Cum să te bărbieresc, porceşte sau altminterea; îşi întreba muşteriul bărbierul plutonului.

Regimentul se odihnea acum. Cazacii arătau mai ferchezuiţi şi mai voioşi, dar Listniţki, ca şi toţi ofiţerii, ştia că această voie bună nu durează mai mult decât o zi frumoasă în noiembrie; azi este, mâine nu-i. Era de ajuns ca cineva să scape o vorbă despre plecarea pe poziţie, pentru ca expresia feţelor să se schimbe îndată, şi nemulţumirea, duşmănia mohorâtă, se lăţea sub pleoapele lăsate în jos. Se simţea o osteneală de moarte, o istovire, şi tocmai această osteneală dădea naştere unei cumplite nestatornicii morale. Listniţki cunoştea prea bine cât de sălbatic devine omul atunci când, aflându-se în această stare, se năpusteşte către vreo ţintă.

În 1915, văzuse o companie de soldaţi cum pornise de cinci ori la atac sub ochii săi, suferind pierderi nemaipomenite şi supunându-se la repetatele ordine: „Se reia atacul!”, până când rămăşiţele companiei se ridicară cu de la sine vrere din sector şi porniră spre spatele frontului. Listniţki şi sotnia lui primi ordin să-i oprească şi când, desfăşurându-şi sotnia în trăgători, încercase să le taie retragerea, ei începură să tragă asupra cazacilor. Din toată compania nu rămăseseră decât cel mult şaizeci de oameni, şi Listniţki văzuse atunci cu câtă vitejie disperată, nebunească aceşti oameni se apărau de cazaci, se prăbuşeau sub loviturile de sabie, mureau şi, totuşi, se avântau la moarte, la nimicire, o dată ce le era totuna de unde le venea moartea.

Întâmplarea aceasta îi stăruia în amintire ca un avertisment groaznic, şi Listniţki se uita iscoditor, cu tulburare şi simţăminte necunoscute până atunci la chipurile cazacilor, în timp ce gândea: „Oare şi aceştia vor fugi la fel într-o bună zi? Vor porni şi nimic, în afară de moarte, nu va fi în stare să-i mai oprească?” Întâlnind privirile lor înciudate, ostenite, trăgea fără ocolişuri concluzia: „Da, aşa vor proceda şi aceştia!”

Cazacii se schimbaseră într-adevăr cu desăvârşire, faţă de anii trecuţi. Până şi cântecele lor erau altele, noi, născute din război şi pătrunse de o mohorâtă tristeţe. Seara, trecând prin faţa încăpătoarei magazii de fabrică în care fusese cantonată sotnia, Listniţki auzea cele mai adeseori unul şi acelaşi cântec, plin de dor, nespus de trist. Era totdeauna cântat pe trei-patru voci; tenorul conducător, de o puritate şi de o putere rară, tremura, înălţându-se deasupra başilor profunzi:

O tu, iubit meleag, pământ drag strămoşesc, Nu te-oi vedea de-acum scăldat în zori, Când prin grădini tăcut, tot ascultam vrăjit Cum, cântă-n tril duios privighetori.

Iar tu iubită, scumpă mamă, Nu te-adânci în jale-amară.

Că doară cei ce pleacă la războaie Nu-s toţi sortiţi, ca-n foc să piară.

Listniţki trăgea cu urechea, oprindu-se, şi simţea că tristeţea sinceră a cântecului îl pătrundea şi pe el. O strună încordată se întindea parcă în inima ce-şi grăbea bătăile; timbrul catifelat al tenorului trăgea de această strună, o făcea să vibreze dureros. Listniţki rămânea pe undeva prin preajma magaziei, privea în ceaţa înserării de toamnă şi simţea cum ochii i se scaldă în lacrimi, cum ceva îi înţeapă pleoapele, dureros şi dulce.

Pe-ntinse câmpii călăresc tot mereu.

O jale adâncă mă prinde deodat', Şi sufletu-n mine, vai, parcă presimte Că nu m-oi întoarce acasă vreodat'!

Başii încă nu isprăveau bine vorbele din urmă, că tenorul se şi înălţa deasupra lor, şi sunetele, tremurând asemenea aripilor unei dropii cu pieptul alb, grăbindu-se în zbor, chemau altele după ele, depanând firul povestirii:

Un glonţ de plumb c-un şuierat prelung Sălbatic, pieptul mi-a străpuns.

Căzui pe cal, iar sângele şuvoi În coama-i neagră s-a tot scurs…

Cât statură la odihnă, Listniţki auzi numai o dată, o singură dată, vorbele înălţătoare, înviorătoare ale unui străvechi cântec căzăcesc. Făcându-şi plimbarea obişnuită de seară, trecea pe lângă magazie. Voci şi râsete de oameni, pe jumătate beţi, îi ajunseră la ureche. Listniţki ghici că magazionerul, care fusese la târgul Nezviska după alimente, adusese de acolo şi nişte basamac să-i cinstească pe cazaci. Cazacii se împrăştiaseră cu rachiul de secară şi acum se ciondăneau pentru ceva, în hohote de râs. Întorcându-se de la plimbare, Listniţki auzi încă de departe învolburările puternice ale cântecului, însoţit de fluierul sălbatic şi ascuţit, dar îmbinându-se minunat cu versul:

În război cin' n-a luptat, Frica nu l-a încercat.

Uzi la piele, noapte, zi, Nu putem nici adormi.

„Fi-iu-iu-du! Fi-u-u-u! Fiu-u-u!”, curgea fluieratul într-un şuvoi lung, vibrant, se rotea în spirală, şi cel puţin treizeci de glasuri tunau de îndată, acoperindu-l:

Pe câmp – groază îi şi jale În orice zi şi-n orice ceas.

Un hoţoman din cei mai tineri, fără îndoială, zdupăia de foc pe scândurile podelei, fluierând scurt de te năucea. Izbiturile de călcâie răsunau icnit, acoperite de cântec:

Marea spumegă vuind, Flăcări vasele cuprind, Noi le stingem, Turcii-nvingem, Fiţi slăviţi, viteji cazaci!

Listniţki păşea, zâmbind fără să-şi dea seama, străduindu-se să calce în ritmul vocilor. „Poate că în unităţile de infanterie acest dor de casă nu se resimte cu atâta putere”, gândea el, dar judecata îi răspundea cu întâmpinări reci: „Adică ce, la infanterie sunt oare alţi oameni? Fără îndoială că ei, cazacii, reacţionează mai dureros la asemenea silnică zacere în tranşee, fiindcă sunt obişnuiţi cu veşnica mişcare, după felul slujbei lor. Căci, iată, vreme de doi ani sunt nevoiţi să rămână locului, sau abia să se urnească şi să se întoarcă îndărăt, în infructuoase încercări de ofensivă. Armata este mai slabă ca niciodată. E necesară o mână forte, un succes mare, o ofensivă impetuoasă – toate acestea i-ar înviora. Dar istoria cunoaşte destule cazuri când, în epoca unor războaie de lungă durată, cele mai inflexibile şi disciplinate trupe se descompun sufleteşte. Până şi Suvorov a făcut această experienţă pe propria-i piele… Cazacii însă vor rezista. Chiar dacă va fi să părăsească frontul, vor fi cei din urmă. Orice s-ar spune, ei sunt o mică naţiune, ocupând o poziţie aparte, războinică prin tradiţiile ei, nu o adunătură de prin fabrici sau de mitocani de la ţară.”

O voce dogită din magazie începu „Kalinuşka”, parcă pentru a-l încredinţa că adevărul e dimpotrivă. Alte voci o susţinură, şi Listniţki, plecând, fu urmărit de aceeaşi tristeţe revărsată în cântec:

Ofiţerul se roagă lui Dumnezeu.

Cazacul acasă se cere mereu:

— Tinere-ofiţer, mă lasă, Că eu vreau să plec acasă, Că eu vreau să plec acasă, La ai mei, să plec acasă.

La tata, maica ce m-adastă La tata, maica ce m-adastă Şi la tânăra-mi nevastă”.

Trei zile după fuga sa, Bunciuk intră pe înserate într-un târg aşezat în zona din apropierea frontului. În case, luminile erau aprinse. Un pui de geruleţ acoperise băltoacele cu o pojghiţă subţire de gheaţă, şi paşii rarilor trecători se auzeau din depărtare. Bunciuk mergea trăgând cu urechea, ocolind străzile luminate, strecurându-se prin ulicioare pustii. La intrarea în târg, fusese cât pe ce să dea peste o patrulă, şi acum călca cu paşi de lup, lipindu-se de garduri şi fără a-şi scoate mâna dreaptă din buzunarul mantalei lui, mânjită de murdărie: petrecuse toată ziua într-o şură, îngropat în pleavă.

În târg se afla baza unui corp de armată şi staţionau oarecare trupe. În orice clipă, îl ameninţa primejdia unei întâlniri cu vreo patrulă, şi de aceea degetele lui păroase încălzeau mereu mânerul crestat al revolverului din buzunarul mantalei.

Ajuns la marginea cealaltă a târgului, Bunciuk rătăci îndelung pe o ulicioară pustie, aruncând priviri printre porţi şi cercetând iscoditor faţa fiecărei cocioabe. După vreo douăzeci de minute, se apropie de o căsuţă sărăcăcioasă din colţ, îşi aruncă ochii printr-o crăpătură de la obloane şi, zâmbind, intră cu hotărâre pe portiţă. Bătu; o femeie în vârstă, îmbrobodită cu un şal, îi deschise.

— Boris Ivanovici nu stă cumva la dumneata în gazdă? întrebă Bunciuk.

— Da. Poftim de intră…

Bunciuk se strecură pieziş pe lângă ea, ca să încapă pe uşa îngustă. Auzi zăngănitul rece al zăvorului în spatele său. Într-o cămăruţă scundă, luminată de o lămpioară puţintică, un om în vârstă, îmbrăcat milităreşte, şedea la o masă. Îngustându-şi ochii, îl cercetă încordat, apoi se ridică şi întinse amândouă mâinile spre Bunciuk, cu o stăpânită bucurie.

— De unde?

— De pe front.

— Şi?…

— Precum vezi! zâmbi Bunciuk şi, atingând cu vârful degetului centironul omului în uniformă, îl întrebă încetişor: Ai vreo cameră?

— Da, da. Hai, treci încoace…

Îi făcu loc lui Bunciuk într-o odăiţă şi mai mică; fără să aprindă lumina, îl aşeză pe un scaun, apoi, închizând uşa camerei vecine, trase perdeaua de la fereastră şi întrebă:

— Ai plecat cu totul?

— Cu totul.

— Pe-acolo ce mai este?

— Totu-i gata.

— Băieţi de încredere?

— O, da.

— Ar fi bine mai întâi să te dezbraci şi apoi să stăm de vorbă. Dă-mi mantaua. Îţi aduc îndată apa pentru spălat.

În vreme ce Bunciuk se spăla într-un lighean coclit, de aramă, omul în uniformă, mângâindu-şi părul tuns scurt, vorbea cu o voce obosită şi înecată:

— Deocamdată, ei sunt încă incomparabil mai puternici decât noi. Datoria noastră este să creştem, să ne lărgim influenţa, să muncim fără odihnă la explicarea adevăratelor cauze ale războiului. Şi creştem – poţi fi sigur de aceasta! Iar cei ce pleacă de la dânşii vin în chip inevitabil la noi. Un om adult este fără îndoială mai puternic decât un băiat; dar când acest adult îmbătrâneşte şi ajunge hodorog, acelaşi băiat va fi în stare să-l doboare. În cazul de faţă, vedem nu numai debilitatea senilă, ci şi paralizia progresivă a întregului organism.

Bunciuk isprăvise cu spălatul şi, frecându-şi faţa cu un ştergar aspru de pânză, rosti:

— Înainte de plecare, mi-am expus părerile în faţa ofiţeraşilor! Ştii ce caraghioslâc a ieşit? Fără îndoială, în urma plecării mele, îi vor scutura de mitraliori; poate, vreunul din flăcăi va merge şi la judecată, dar ce vorbă poate fi dacă nu există dovezi?… Sper că vor fi împrăştiaţi prin diferite unităţi – apă la moara noastră! Ei au să facă pământul şi mai roditor… Ah, ce mai băieţi am lăsat acolo! Oameni de cremene!

— Am primit un bileţel de la Stepan. Roagă să i se trimită un flăcău priceput în ale milităriei. Ai să te duci la el, dar cum să facem cu actele? Vom izbuti oare?

— Ce-ar fi de lucrat la dânsul? întrebă Bunciuk şi se ridică în vârful picioarelor, atârnând ştergarul în cui.

— Instruirea băieţilor… Şi tu, precum văd, nu vrei deloc să mai creşti? zâmbi gazda.

— La ce bun? glumi Bunciuk, schiţând un gest negativ cu mâna. Mai ales în situaţia mea de acum. Trebuie să fiu cât mazărea în păstaie, ca să nu mă bage nimeni în seamă.

Statură de vorbă până ce-au mijit zorile cenuşii. Iar după o zi, Bunciuk, travestit şi schimbat într-un chip de nerecunoscut, cu acte pe numele soldatului Nikolai Uhvatov din Regimentul 441 Orşa, reformat definitiv în urma unei răni la piept, ieşi din târg, îndreptându-se spre gară.

În sectoarele Vladimir-Volânski şi Kovel, unde acţiona Armata specială (armata era a 13-a la număr, dar fusese denumită „specială” deoarece 13 este un număr nenorocos, iar de superstiţii sufereau până şi marii generali), în ultimele două zile ale lui septembrie începură pregătirile pentru ofensivă. Comandamentul alese o bază de plecare prielnică pentru desfăşurarea ofensivei, în apropiere de satul Sviniuhi; se dezlănţui pregătirea de artilerie.

Neobişnuit de mare era numărul gurilor de foc aduse la locul hotărât. Timp de nouă zile, sute de mii de proiectile de toate calibrele măcinară spaţiul ocupat de cele două linii de tranşee germane. Chiar în prima zi, îndată după începerea năprasnicului foc de artilerie, nemţii părăsiră prima linie, lăsând doar observatori. Peste câteva zile, evacuară şi linia a doua, mutându-se într-a treia.

În a zecea zi, unităţile de vânători ale Corpului ele armată „Turkestan” porniră la ofensivă. Înaintau în valuri, după tactica franceză. Tranşeele ruseşti aruncară afară şaisprezece asemenea valuri. Legănându-se, rărindu-se, spumegând lângă nodurile hidoase de sârmă ghimpată mototolită, talazurile cenuşii ale mării omeneşti năvăleau fără istov. Iar dinspre partea germană, de dincolo de buturugile de arini vineţi şi zguriţi de foc, de peste crestele cocoşate de nisipuri, văpaia asurzitoare a loviturilor de tun bubuia, zguduia, zgâlţâia pământul şi bântuia într-un neîntrerupt muget.

Hu-u-u… Hu-u-u… Huc! Hac! Buuuum-m!

Din când în când, salva unei baterii singuratice sfâşia mai precis larma continuă, apoi tunetul neîntrerupt se rostogolea iarăşi, înainta, cuprindea tot ţinutul pe o distanţă de multe verste în jur.

Huuuuu… Huuuuu… Huuuuu…

Trrrraaa-rrraaa-ta-ta-ta! răpăiau bezmetic mitralierele germane.

Trombele negre ale exploziilor ţâşneau vijelios din pământul nisipos, brăzdat în lung şi în lat pe distanţă de o verstă, şi valurile atacatorilor se spărgeau, clocoteau, se risipeau ca stropii în jurul pâlniilor de obuze şi se târau, se târau mereu…

Răbufnirile negre ale exploziilor frământau ţărâna din ce în ce mai des, ţipătul pieziş, sfâşietor ai şrapnelelor îi răzbea tot mai stăruitor pe atacatori, focul mitralierelor alipit de pământ îi biciuia tot mai nemilos, îi sfârteca fără să-i lase să ajungă la reţelele de sârmă ghimpată. Şi nu i-a lăsat. Din cele şaisprezece valuri, nu ajunseră decât cele trei din urmă, apoi se scurseră înapoi în şuviţe, în picături, parcă sparte de reţelele sfârtecate, de unde se ridicau către cer parii arşi şi prinşi de sârma răsucită…

În ziua aceea, tranşeele ruseşti vărsară peste nouă mii de vieţi omeneşti în pământul nisipos şi trist din preajma satului Sviniuhi.

După două ceasuri, ofensiva fu reluată. Porniră trupele Diviziilor a 2-a şi a 3-a, din Corpul de vânători „Turkestan”. În stânga lor, au fost aduse prin îngustele şanţuri de comunicaţie, unităţi din Divizia 53 de infanterie şi Brigada 307 de vânători siberieni; la flancul drept al Corpului „Turkestan”, înaintau batalioanele Diviziei a 3-a de grenadieri.

Comandantul Corpului 30 din Armata specială, generalul-locotenent Gavrilov, primise ordin de la statul-major al armatei să arunce două divizii în sectorul Sviniuhi. În cursul nopţii, Regimentele 320 „Cembar”, 319 „Bugulma” şi 318 „Ciornâi Iar” din Divizia 80 infanterie fură scoase de pe poziţii şi înlocuite cu puşcaşii letoni şi cu rezerviştii abia sosiţi. Regimentele au pornit noaptea; cu toate acestea, unul din ele fusese îndreptat în chip demonstrativ în direcţia opusă şi, abia după ce străbătu 12 verste de-a lungul frontului, primi ordin să se întoarcă. Regimentele mergeau în aceeaşi direcţie, dar pe drumuri diferite. În stânga itinerarului Diviziei 80, mărşăluiau Regimentele 283 „Pavlograd” şi 284 „Vengrov” din Divizia 71. Imediat în urma lor, venea Regimentul de cazaci de Ural şi Regimentul 44 de cazaci pedeştri.

Înainte de plecare, Regimentul 318 „Ciornâi Iar” staţionase pe malul râului Stohod, lângă târgul Sokal, nu departe de conacul Rudka-Merinskoe. Dimineaţa, chiar după prima etapă, regimentul fu orânduit în pădure, în bordeie părăsite, şi, timp de patru zile, învăţă tactica ofensivă franceză; în loc de batalioane în lanţuri de trăgători, mergeau pe jumătăţi de companii; grenadierii învăţară cum să taie cu cea mai mare iuţeală reţelele de sârmă ghimpată şi făcură repetate exerciţii de aruncare a grenadelor, după care regimentul porni din nou. Merseră timp de trei zile prin păduri, prin rarişti, pe drumuri părăsite şi brăzdate de urmele roţilor de tun. O ceaţă scămoasă şi rară plutea legănată de vânt, agăţându-se în crestele de pini, se scurgea deasupra rariştilor şi, asemenea unui erete care a pus ochii pe un hoit, se rotea între arini, deasupra lintiţei cenuşii a smârcurilor ce dospeau miasme. O pâclă ploioasă pogora din cer. Oamenii mergeau uzi leoarcă, posomorâţi. După trei zile, se opriră în apropiere de sectorul ofensivei, în satele Bolşoi-Porek şi Malâi-Porek. Statură douăzeci şi patru de ore în repaus, pregătindu-se pentru calea morţii.

În vremea aceasta, alături de statul-major al Diviziei 80, mergea şi o sotnie specială de cazaci în marş spre zona luptelor apropiate. În sotnie fuseseră vărsaţi cazacii din seria a treia de mobilizare, de loc din satul Tatarski. Plutonul doi era alcătuit în întregime din ei; acolo se aflau cei doi fraţi ai ciungului Alexei Şamil – Martin şi Prohor, fostul mecanic de la moara cu aburi a lui Mohov – Ivan Alexeevici, ştirbul Afonka Ozerov, fostul ataman al satului, Manâţkov, şchiopul şi moţatul vecin al lui Şamil – Evlanti Kalinin, lunganul Borşciov, greoiul Zahar Koroliov, cu gâtu-i scurt de urs, veselul ghiduş al întregii sotnii, Gavrilă Lihovidov, cazac cu o mutră neobişnuit de fioroasă, dar vestit prin faptul că îndura mereu şi fără murmur bătăi din partea bătrânei lui mame, în vârstă de 70 de ani, şi a nevestei sale, muiere nu tocmai arătoasă, dar rea de muscă. Şi mulţi alţii se mai aflau în plutonul doi şi în celelalte plutoane ale sotniei. O parte din cazaci erau curieri la comandamentul diviziei; dar la 2 octombrie fură înlocuiţi cu ulani, şi sotnia, din ordinul comandantului diviziei, generalul Kitcenko, fu trimisă pe poziţie.

La 3 octombrie, dis-de-dimineaţă, sotnia intră în satul Malâi Porek, chiar în clipa când îl părăsea batalionul întâi al Regimentului 318 „Ciornâi Iar”. Soldaţii, ieşind în fugă din cocioabele pustii şi pe jumătate surpate, se adunau în front pe uliţa satului. În faţa plutonului din capul coloanei, se foia un tânăr sublocotenent cu chipul smead. Desfăcea pacheţelul de ciocolată, scoţându-l din porthartă (buzele lui umede, de un roz-aprins, erau mânjite de ciocolată), umbla de-a lungul coloanei, iar mantaua-i lungă şi ponosită, cu noroiul uscat la poale, i se clătina între picioare, ca o coadă de oaie. Cazacii mergeau pe partea stângă a uliţei. Într-unul din rândurile plutonului doi păşea mecanicul Ivan Alexeevici; era primul din flancul drept. Privea cu grijă numai unde călca, căutând să sară peste gropile băltoacelor. Auzindu-se strigat pe nume din rândurile infanteriştilor, întoarse capul, alunecându-şi ochii peste şirurile lor.

— Ivan Alexeevici! Dragul meu prieten! Rupându-se din pluton, un soldat mărunţel alergă spre el în trap de raţă. Încerca din fugă să împingă arma la spate, dar cureaua aluneca şi patul puştii ciocănea surd în gamelă.

— Nu mă recunoşti? M-ai uitat?

Ivan Alexeevici cu greutate îl recunoscu pe Valet în acest soldăţel cu faţa acoperită până la pomeţi de funinginea părului ţepos.

— De unde-mi vii, leatule?

— Uite… Cu serviciul…

— Din ce regiment eşti!

— Trei sute optsprezece, „Ciornâi Iar”. Nu mă aşteptam… nu m-aş fi aşteptat să mă întâlnesc cu ai noştri, aici…

Fără să sloboadă din palma lui bătătorită mâna mică şi murdară a lui Valet, Ivan Alexeevici zâmbea bucuros şi mişcat. Valet, ţinându-se grăbit după paşii mari ai celuilalt, tropăia în fugă, uitându-se de jos în sus în ochii lui Ivan Alexeevici. Iar privirea ochilor săi mici şi apropiaţi, o privire de obicei răutăcioasă, era acum nespus de blândă şi umedă.

— Precum vezi, mergem la ofensivă…

— Şi noi, tot acolo.

— Şi altminterea, cum o mai duci, Ivan Alexeevici?

— Eh, ce să mai vorbim!

— Şi eu, la fel! Din nouă sute paişpe încoace, nu mai ies din tranşee. N-am avut nici casă, nici familie, şi uite că pentru cineva tot a trebuit să plătim oalele… Iapa după ale ei, iar mânzul, din prostie…

— Ţi-l aminteşti pe Stockman? Bomboană de om, Osip Davâdovici al nostru! Dânsul ni le-ar lămuri pe toate. Ce om, ai? Ce om era, ah!

— Da, el ne-ar lămuri toate! strigă însufleţit Valet, agitându-şi pumnişorul şi strâmbându-şi botişorul de arici într-un zâmbet. Nu-i chip să-l uit. Îl preţuiesc înaintea tatii! Cu tata n-am avut a face cine ştie ce în viaţă. Nu prea îi datoresc multe… Şi-acum, nu se aude nimic despre el? Nu ştii nimica?

— Îi pe undeva, prin Siberia, oftă Ivan Alexeevici. Îşi face sorocul.

— Ce spui? făcu Valet, mergând cu paşi mărunţi, săltăreţi, de piţigoi, alături de tovarăşul înalt şi ciulind scoica ascuţită a urechii.

— Stă la închisoare, dacă nu cumva îi şi mort acum.

Valet mai merse un timp alături, tăcut, uitându-se când îndărăt, acolo unde se aduna compania, când la bărbia energică a lui Ivan Alexeevici, la gropiţa adâncă şi rotundă care se săpa exact la mijloc, dedesubtul buzei de jos.

— Rămâi cu bine! spuse el, eliberându-şi mâna din degetele osoase şi reci ale lui Ivan Alexeevici. Se prea poate să nu ne mai vedem…

Ivan Alexeevici scoase şapca cu mâna stângă şi se aplecă, cuprinzând umerii strâmţi ai lui Valet. Se sărutară zgomotos, despărţindu-se ca pentru totdeauna, iar Valet rămase în urmă. Deodată, îşi trase capul între umeri, încât numai scoicile brune-trandafirii şi ascuţite ale urechilor mai ieşeau deasupra gulerului sur al mantalei de soldat; astfel, gheboşându-se şi poticnindu-se, porni pe drumul bătătorit.

Ivan Alexeevici ieşi din rând şi-i mai strigă, cu tremur în glas:

— Mă frăţioare, dragă prietene. Îndârjit şi colţos mai erai! Îţi aminteşti? Tare erai, ca cremenea! Hai?

Valet îşi întoarse faţa îmbătrânită de lacrimi, strigă şi izbi de câteva ori cu pumnul în pieptul său negricios, cu coastele care se vedeau prin mantaua descheiată şi prin cămaşa cu gulerul rupt.

— Fost-ai, lele… Eram tare, dară acum m-au strivit! M-au dat gata!

Mai răcni ceva, sotnia coti pe o altă uliţă, şi Ivan Alexeevici îl pierdu din ochi.

— Ăsta-i Valet? îl întrebă Prohor Şamil, care păşea în urma lui.

— E un om! răspunse surd Ivan Alexeevici cu buzele tremurând, mângâindu-şi nevestica – puşca de pe umăr.

La ieşirea din sat, în calea sotniei începură să se ivească răniţii – mai întâi câte unul, apoi în grupuri de câţiva, pe urmă din ce în ce mai numeroşi. Câteva căruţe, încărcate peste măsură cu soldaţi grav răniţi, abia se târau… Mârţoagele din hamuri erau îngrozitor de jigărite. Spinările lor ascuţite şi jupuite de piele, sub nenumăratele lovituri de bici, îşi arătau oasele trandafirii cu mici pete roşii şi cu firişoare de păr prinse pe alocuri în cheaguri de sânge. Caii se opinteau sub poverile grele, sforăind şi icnind într-atâta, încât boturile lor înspumate aproape că atingeau noroiul. Uneori o iapă se oprea, umflându-şi răpusă coastele slabe, cu gratiile ciolanelor ieşite afară, clătinându-şi capul care, din pricina slăbiciunii, părea uriaş. O plesnitură de bici o zorea să se urnească din loc şi, după ce se legăna în dreapta şi în stânga, se smucea şi o pornea înainte. Agăţându-se din toate laturile de draghinile căruţelor, răniţii se târau cu paşi împleticiţi.

— Din ce unitate?… întrebă comandantul sotniei, alegând un om ceva mai prietenos la chip.

— Corpul de armată Turkestan, Divizia a 3-a.

— Ai fost rănit chiar azi?

Soldatul îi întoarse spatele fără să răspundă. Sotnia, abătându-se din şleau, mergea spre pădurea ce se zărea ca la o jumătate de verstă. În urmă, plescăiau în glod paşii greoi, de pedestrime, ai companiilor din Regimentul 318 „Ciornâi Iar”, care ieşiseră din sat. Departe, pe cerul mohorât şi spălăcit de ploi, atârna un balon captiv german, ca o neclintită pată galbenă-cenuşie.

— Ia uitaţi-vă, măi cazaci! Ce drăcovenie spânzură într-acolo?

— Un cârnăţoi…

— Se zgâieşte de sus, blestematul, să prindă cum se mişcă oştile.

— Da' ce, crezut-ai că de pomană s-a cocoţat el la o aşa înălţime?

— Phii, că sus mai e!

— Ba bine că nu… Nici cu obuzul nu-i chip să-l ajungi.

În pădure, compania întâi din Regimentul „Ciornâi Iar” îi ajunse pe cazaci din urmă. Până în seară au stat lipiţi de pinii umezi; apa le pătrundea pe după gulere, un tremur le scutura spinările; n-aveau voie să facă foc, dar chiar să fi vrut, greu le-ar fi fost să-l aprindă sub ploaie; numai o dată cu înnoptarea, au fost duşi la adăpost. Şanţul nu era îndestul de adânc, abia să ascundă omul în picioare; pe fund călcau într-un strat de apă gros de-o palmă. Vântul aducea un iz de mâl, de cetină putredă şi un miros dulceag de ploaie. Cazacii se chinciseră, strângând poalele mantalelor, fumând şi depănând firul cenuşiu şi şubred al cisluirilor. Plutonul doi, după ce-şi împărţise raţia de mahorcă primită înainte de a porni, se îmbulzea la o cotitură de şanţ, în jurul uriadnicului. Acesta, aşezat pe un sul de sârmă uitat, istorisea fel de fel despre generalul Kopâlovski, în a cărui brigadă îşi făcuse serviciul în timp de pace şi care fusese omorât lunea trecută. Nu-şi isprăvi însă povestirea, căci comandantul de pluton strigă deodată: „La arme!” şi cazacii săriră în picioare, trăgând cu lăcomie ultimele fumuri de ţigară şi arzându-şi degetele. Sotnia ieşi din adăposturi şi porni din nou prin pădurea întunecoasă de pini. Mergeau, făcându-şi curaj cu glume. Cineva fluiera.

Pe o rarişte mică, dădură peste un lung şir de cadavre. Zăceau unul lângă altul, umăr lângă umăr, în felurite atitudini, unele de-a dreptul necuviincioase şi cu atât mai îngrozitoare. Pe lângă morţi umbla un soldat cu arma şi cu masca de gaze atârnată de centură. Pământul jilav de lângă cadavre era puternic frământat, se vedeau nenumărate urme de picioare, făgaşuri adânci lăsate în iarbă de roţile unei căruţe. Sotnia trecu la câţiva paşi prin faţă. Mirosul greu şi dulceag de hoit se răspândea, plutind în jur. Comandantul sotniei opri cazacii; împreună cu comandanţii de plutoane, se apropiară de soldat şi prinseră a vorbi ceva cu dânsul. În acest răstimp, cazacii, stricând rândurile, se dădură mai aproape de cadavre, descoperindu-se şi privind chipurile ucişilor, cu acel fior ascuns de groază şi de curiozitate animalică, pe care orice om viu îl are în faţa tainei celui mort. Toţi morţii erau ofiţeri. Cazacii numărară patruzeci şi şapte de trupuri. Cei mai mulţi erau tineri după înfăţişare, între 20 şi 25 de ani, şi numai întâiul din dreapta, cu epoleţi de căpitan, părea om mai în vârstă. Mustăţile lui negre şi dese atârnau trist deasupra gurii larg deschise, tăinuind răsunetele mute ale celui din urmă strigăt; sprâncenele late se încruntau într-o arcuire îndrăzneaţă, pe faţa golită de sânge. Unii dintre morţi erau în scurte de piele mânjite de noroi, ceilalţi în mantale. Doi sau trei nu aveau şepci. Îndelung rămaseră cazacii privind chipul unui locotenent, frumos şi după moarte. Zăcea pe spate, cu mâna stângă strâns lipită de piept, iar cea dreaptă, aruncată într-o parte, îngheţase pentru veşnicie pe mânerul revolverului. Cineva încercase pesemne să i-l scoată din mână; pe palma lată şi galbenă se zăreau zgârieturi albe, dar se vede că se încleştase prea tare pe oţel, nemaivoind să-l părăsească. Capul cu păr blond şi creţ, cu şapca dată la o parte, atingea pământul cu un obraz, mângâindu-l parcă, iar buzele portocalii – pornite spre albăstreală – se strâmbau într-o dureroasă expresie de nedumerire. Vecinul din dreapta zăcea cu faţa în jos; mantaua cu gaica ruptă se cocoşa pe spatele lui, descoperind picioarele puternice, cu muşchii vârtos încordaţi în pantalonii kaki şi în cizmele scurte de box, cu tocurile scâlciate. N-avea şapcă, n-avea nici vârful capului, retezat de o schijă; în cutia goală a craniului, înrămată în ţurţurii umezi ai părului, se vedea apă trandafirie pe ploaie. Alături de el zăcea altul, vânjos şi scund, fără faţă, cu o scurtă descheiată şi cu cămaşa ruptă; pe pieptul său dezgolit spânzura pieziş falca de jos, ceva mai jos de păr îi rămăsese o fâşie îngustă din frunte cu pielea arsă şi răsucită în formă de suluri, iar între falcă şi frunte erau numai oase sfărâmate, o piftie de un roşu-închis. Mai încolo, o grămadă de membre strânse de o mână grăbită, zdrenţe de manta, un picior sfâşiat şi strivit, în locul capului, iar ceva mai departe, încă un mort, un băieţandru cu buzele pline şi cu chipul oval de adolescent; o rafală de mitralieră îi ciuruise pieptul, mantaua îi era găurită în patru locuri, cu zdrenţele pârlite, ieşite din găuri.

— Ăsta… ăsta pe cine o fi chemat în ceasul morţii? Pe maică-sa? întrebă Ivan Alexeevici, bâlbâindu-se şi clănţănind din dinţi, apoi, întorcându-se brusc, se îndepărtă bâjbâind într-un mers de orb.

Cazacii plecară în grabă, făcându-şi semnul crucii, fără să se mai uite îndărăt. Iar după aceea, păstrară tăcere îndelungă, strecurându-se pe poteci înguste de pădure, zorind să iasă din mrejele priveliştii lăsate în urmă. Lângă un şir lung de bordeie goale, părăsite, sotnia se opri. Ofiţerii intrară împreună cu un curier sosit în galop de la statul-major al Regimentului „Ciornâi Iar” şi abia atunci ştirbul Afonka Ozerov vorbi în şoaptă, apucând mâna lui Ivan Alexeevici:

— Flăcăiaşul ăla… ăl de la margine… te pomeneşti că în viaţa lui n-a apucat să pupe o muiere… Şi l-au măcelărit! Cum vine asta? Cum?

— Dar unde i-a doborât atâţia? se amestecă în vorbă Zahar Koroliov.

— Au fost la atac. Aşa spunea ostaşul ăl de îi păzea pe morţi, răspunse Borşciov, după o clipă de tăcere.

Cazacii stăteau în repaus. Întunericul se împânzea deasupra pădurii, dar vântul mâna norii şi, sfâşiindu-le perdeaua, dezgolea scânteierile viorii ale îndepărtatelor stele.

În bordeiul unde se adunaseră ofiţerii sotniei, comandantul dădu drumul curierului, deschise plicul şi, după ce-i parcurse pe tăcute cuprinsul, la lumina unui muc de lumânare, citi cu glas tare: „În zorii zilei de 3 octombrie, germanii, întrebuinţând gaze asfixiante, au intoxicat trei batalioane din Regimentul 256 şi au ocupat prima linie de tranşee. Vă ordon să înaintaţi până la a doua linie de tranşee şi, după ce veţi face legătura cu batalionul 1 din Regimentul 318 „Ciornâi Iar”, să ocupaţi un sector în linia a doua, ca să-l aruncaţi pe inamic din prima linie, chiar în cursul acestei nopţi. Veţi avea la flancul drept două companii din batalionul 2 şi un batalion din Regimentul „Fanagoraia”, din Divizia 3 de grenadieri.”

După ce dezbătură situaţia şi fumară câte o ţigară, ofiţerii ieşiră. Sotnia porni înainte.

Pe când cazacii se odihneau lângă bordeie, batalionul 1 din Regimentul „Ciornâi Iar” le-o luă înainte şi se apropie de podul de peste Stohod. Podul era păzit de un puternic pichet de mitraliere, trimis de unul din regimentele de grenadieri. Plutonierul-major de la pichet explică comandantului de batalion situaţia, şi batalionul, trecând podul, se despărţi în două: două companii o luară spre dreapta, iar una, cea din urmă, coti spre stânga, rămânând în rezervă, împreună cu comandantul batalionului. Companiile mergeau desfăşurate în lanţ de trăgători. Pădurea rară era plină de gropi. Soldaţii păşeau, încercând cu băgare de seamă pământul cu picioarele; din când în când, unul cădea, înjurând de mamă cu voce scăzută. În compania de la extremitatea flancului drept, mergea Valet, al şaselea din margine. La comanda „pregătirea pentru atac!”, încarcă arma şi păşi întinzând-o înainte, zgâriind tufişul şi trunchiurile pinilor cu ascuţişul baionetei. Doi ofiţeri trecură prin faţa lui, de-a lungul lanţului de trăgători; vorbeau cu jumătate de glas. Vocea de bariton, puternică şi plină, a comandantului de companie se tânguia:

— Mi s-a redeschis rana cea veche… A dracului buturugă! Înţelegi, Ivan Ivanovici, am nimerit în întuneric cu piciorul într-o buturugă şi m-am lovit de cioată. Din această pricină mi s-a deschis rana şi nu mai pot merge. Va trebui să mă întorc…

Baritonul comandantului tăcu o clipă, apoi, îndepărtându-se, se auzi şi mai înăbuşit:

— Ia comanda primelor două plutoane. Bogdanov va lua celelalte două, iar eu… zău, nu pot, pe cuvântul meu de onoare, nu pot! Sunt nevoit să mă întorc!

Vocea lătrătoare de tenor a sublocotenentului Belikov îi răspunse răguşit:

— Ciudat! De câte ori mergem la luptă, vi se deschid rănile vechi!

— Domnule sublocotenent, te invit să taci! ridică glasul comandantul.

— Nu face nimic, nu face nimic! Puteţi să vă întoarceţi!

Trăgând cu urechea la paşii lui şi ai altora, Valet auzi un zgomot grăbit în spatele său; înţelese că era comandantul care pleca îndărăt. Iar după o clipă, Belikov, trecând cu majorul la flancul stâng al companiei, bombăni:

— Ce miros au, ticăloşii! Ori de câte ori se prevede o luptă serioasă, se îmbolnăvesc din senin, sau li se deschid rănile vechi. Şi tu, abia ieşit din şcoală, poftim, ia comanda a două plutoane… Nemernicii! Ce i-aş mai… în faţa soldaţilor…

Vocile amuţiră brusc, şi Valet nu mai auzi decât plescăitul umed al paşilor săi şi un ţiuit strident care-i stăruia în urechi.

— Mă, frăţie!… şuieră în şoaptă unul din stânga.

— Ei?

— Mergi?

— Me-merg! răspunse Valet, căzând şi alunecând pe şezut într-o pâlnie de obuz umplută cu apă.

— Ce întuneric!… auzi glasul din stânga.

Merseră un minut, fără să se vadă unul pe celălalt şi, pe neaşteptate, aceeaşi voce sâsâitoare rosti, chiar lângă urechea lui Valet:

— Hai să înaintăm cot la cot! Are să ne fie mai puţin frică…

Tăcură din nou, târându-şi cizmele umflate prin hleiul umed. Luna ştirbă, pătată, ţâşni deodată din ceaţa norului, se cufundă ca un peşte, sclipind din solzii galbeni, strecurându-se timp de câteva clipe printre valurile unduioase, apoi, răzbind în cerul curat, îşi revărsă lumina palidă, făcând să scânteieze fosforescent cetinişul umed al pinilor, şi s-ar fi putut spune că în razele lunii cetina începuse să miroasă mai tare şi că pământul umed avea o răsuflare şi mai rece. Valet se uită la vecinul său. Acesta se opri brusc, dădu din cap ca izbit în creştet şi îngăimă, descleştând buzele:

— Ia te uită!

La trei paşi de dânşii, stătea sub un pin un om, cu picioarele larg desfăcute.

— Un o-o-om! spuse Valet sau poate rosti cuvintele numai în gând.

— Cine-i? strigă soldatul care mergea alături de Valet, ducând repede arma la ochi. Cine-i? Trag!

Omul de sub pin tăcea. Capul îi atârna într-o parte, ca un talger de floarea-soarelui.

— Doarme! făcu Valet, înaintând într-un tremur şi făcându-şi curaj cu un râs clănţănit.

Ajunseră în dreptul omului. Valet se holbă, întinzându-şi gâtul. Tovarăşul său atinse cu patul armei trupul înţepenit în mantaua cenuşie.

— Mă, leatule! Ce, dormi? Mă, frăţie! spuse el batjocoritor. Da' ciudat mai eşti… De ce?… Vocea i se curmă. Un mort! strigă, dându-se îndărăt.

Clănţănind din dinţi, Valet făcu o săritură înapoi, iar omul de sub pin se prăbuşi, asemenea unui copac retezat, drept în locul unde stătuse Valet cu o clipă înainte. Îl întoarseră cu faţa în sus şi abia atunci îşi dădură seama că sub pinul acela îşi găsise cel din urmă adăpost un om intoxicat cu gaze, care fugea de moarte purtând-o în plămânii săi – ostaş al uneia din cele trei batalioane ale regimentului 256 infanterie. Flăcăul, voinic şi lat în spete, zăcea cu capul prăvălit într-o parte, cu faţa mânjită în cădere de noroiul cleios, cu ochii mâncaţi de gaze, transformaţi în ceva lichid; limba umflată, cărnoasă, ieşea ca o piatră neagră şi lucioasă printre dinţii încleştaţi.

— Mergem! Să mergem, pentru Dumnezeu! Lasă-l să zacă aici, şoptea soldatul, smucindu-l pe Valet de mână.

Plecară şi dădură îndată peste al doilea cadavru. Morţii începură apoi să apară tot mai des. În unele locuri, cei gazaţi zăceau în clăi, alţii înlemniră stând pe vine, unii stăteau în patru labe, ca şi când ar fi păscut iarbă; iar unul se făcuse colac la gura şanţului de comunicaţie dinspre a doua linie de tranşee, vârându-şi în gură mâna muşcată din pricina chinurilor.

Valet şi soldatul ce i se alăturase ajunseră în fugă din urmă lanţul trăgătorilor care le-o luaseră înainte, iar după ce-i depăşiră, porniră cot la cot, mai departe. Amândoi săriră în gura neagră a tranşeei ce şerpuia în zigzag; pe urmă se despărţiră.

— Să scotocim prin bordeie. Poate c-o fi rămas niscai haleală pe-acolo… rosti tovarăşul lui Valet, cu glas îndoielnic.

— Haidem.

— Tu, la dreapta; eu la stânga. Până ce-or veni ai noştri, facem noi un pic de revizie.

Valet scapără un chibrit, intră pe uşa căscată în cel dintâi bordei, dar sări la clipeală îndărăt ca zvârlit dintr-un arc: zăceau acolo două cadavre rostogolite cruciş, unul peste celălalt. Mai cercetă alte trei bordeie, căutând în bobote, cu o izbitură de picior deschise uşa unui al patrulea şi fu cât pe ce să se prăvălească jos, auzind un glas străin, metalic:

— Wer ist da? 28

Scuturat de fiori fierbinţi, Valet sări îndărăt amuţit.

— Das bist du, Otto? Weshalb bist du so spät gekommen? 29 întrebă neamţul, ivindu-se din bordei şi îndreptându-şi agale, cu o mişcare din umăr, mantaua pusă în spate.

— Mâinile! Sus mâinile! Predă-te! strigă răguşit Valet, lăsându-se pe vine, ca la comanda „pentru luptă”.

Neamţul, mut de uluire, ridică încet mâinile şi se întoarse pe jumătate, privind parcă într-o vrajă vârful ascuţit şi sclipitor al baionetei îndreptate asupra lui. Mantaua îi lunecă jos de pe umeri, uniforma verde-cenuşie cu un singur rând de nasturi i se încreţi la subsuori formând nişte vălurele, palmele mari de muncitor tremurau, iar degetele i se mişcau ca şi cum ar fi atins nişte clape invizibile. Valet stătea în aceeaşi poziţie, cercetând cu ochii trupul înalt şi îndesat al soldatului neamţ, nasturii de metal ai vestonului, cizmele scurte cu şireturi la carâmbi, boneta puţintel înclinată într-o parte. Pe urmă, îşi schimbă dintr-o dată înfăţişarea, se clătină de parcă l-ar fi scuturat cineva de mantaua lui prost croită, scoase un sunet ciudat, gutural – s-ar fi zis un fel de tuse ori un sughiţ de plâns – şi făcu un pas spre neamţ.

— Fugi! rosti el cu glasul în tremur, fără expresie. Fugi, neamţule! Nu-ţi port ură. Şi n-am să trag.

Îşi rezemă arma de taluzul tranşeei, se ridică în vârful degetelor şi, întinzându-se cu tot trupul, apucă mâna dreaptă a neamţului. Mişcările lui, pătrunse de siguranţă de sine, îl câştigau pe prizonier într-atâta, încât acesta coborî mâna în jos, ascultând cu încordare ciudatele sunete ale graiului străin.

Fără să şovăiască, Valet îi întinse brusc mâna lui neagră, bătătorită de cei douăzeci de ani de trudă, strânse degetele reci, inerte ale neamţului şi ridică palma: petale viorii căzură de pe secera lunii deasupra palmei înguste şi galbene, învârstată de nodurile ruginii ale vechilor bătături.

— Sunt muncitor, urmă Valet, cu un fior, scuturat parcă de friguri. La ce bun să te ucid? Fugi! Îl împinse uşor cu mâna dreaptă de umăr, arătând spre desişul negru al pădurii. Fugi, prostule, că acuşi vin ai noştri…

Neamţul se uita mereu la mâna lui Valet, zgârcindu-şi chinuitor trupul aplecat înainte şi ghicind ceva din înţelesul vorbelor de neînţeles pentru el. Stătu aşa o clipă, două; ochii săi se încrucişară cu ochii lui Valet; apoi, deodată privirea îi tresaltă într-un zâmbet de bucurie. Neamţul făcu un pas îndărăt şi, cu un gest larg, îşi întinse brusc braţele, strângând cu putere mâinile lui Valet, scuturându-le, cu un surâs radios şi plin de emoţie, aplecându-se şi neslăbindu-l din ochi:

— Du endlässt mich?… O, jetzt hah ich verstanden! Du bist ein russischer Arbeiter? Sozial-Demokrat, wie ich? So? O! O! Das ist wie im Traum!… Main Bruder, wie kann ich vergessen? Ich finde keine Worte. Nur, du bist ein wunderbarer wagender Junge… Ich…30

În acest torent de cuvinte rostite într-o limbă străină, Valet prinse unul singur pe-un ton de întrebare: „social-democrat?”

— Ei da: sunt social-democrat… Da' fugi!… Cu bine, frăţioare… Ia dă-mi laba.

Cei doi, care se înţeleseseră numai instinctiv, se priveau drept în ochi – bavarezul înalt, spătos şi scundul soldat rus. Bavarezul şopti:

— În den zukünftigen Klassenkämpfen, werden wir în denselben Schützengräben sein, nicht wahr, Genosse? 31 şi dintr-un salt fu pe parapet, ca o fiară mare, sură.

În pădure clefăiră paşii unui lanţ de trăgători. În faţă mergea o patrulă de cercetaşi cehi, cu ofiţerul lor. Erau cât pe ce să împuşte pe soldatul care ieşea din bordei, unde cotrobăise după merindele de pripas.

— Stai! Ce, nu vezi că nu-s duşman?… Dumnezeul şi paştele!… ţipă el speriat, zărind gura neagră a ţevii de armă îndreptată spre dânsul. Stai că nu-s duşman, repetă el, strângând la piept, ca pe un copil, un codru de pâine.

Recunoscându-l pe Valet, un subofiţer sări peste tranşee şi-l izbi în spate cu patul armei:

— Te stâlcesc în bătaie! Îţi dau borşul pe nas! Unde mi-ai fost?

Valet păşea moale, sleit de puteri; nici chiar lovitura n-avu efectul aşteptat. Clătinându-se, îl uimi pe subofiţer cu răspunsul lui blajin, neobişnuit la el:

— Mergeam şi eu înainte… Iar tu, nu te mai zburli la mine!…

— Şi tu să nu umbli de capul tău! Ba rămâi în urmă, ba te vâri înainte! Nu-ţi cunoşti îndatoririle? Ce, eşti boboc?

Tăcu o vreme, apoi întrebă:

— Ai tutun?

— Este, da' cam muced.

— Ia dă niţel!

Subofiţerul aprinse o ţigară şi se îndepărtă spre coada plutonului.

Cu puţin înainte de zori, cercetaşii cehi dădură peste un post de observare german. Nemţii sfâşiară liniştea cu o salvă de arme, apoi traseră încă două salve la intervale egale. O rachetă roşie ţâşni deasupra tranşeelor, răsunară voci; scânteile purpurii ale rachetei nu se stinseseră încă pe cer, când începu tirul artileriei, dezlănţuit de nemţi.

Buum! Buum! Şi, ajungând din urmă răsunetul primelor bubuituri, încă două: bum! bum!

Vâj-vâj-vâj-vâj-j-j-i-i! şuierară obuzele cu o putere crescândă, sfredelind aerul ca nişte burghiuri, zburdând cu un scrâşnet deasupra capetelor soldaţilor din primele două plutoane; o clipă de linişte, şi răbufniră uşurător, undeva departe, lângă podul peste Stohod: bah! bah!

Lanţul de trăgători, care mergea cam la vreo sută de paşi în urma cercetaşilor cehi, se culcă la pământ chiar după prima salvă. O rachetă îşi revărsă lumina purpurie, îngăduindu-i lui Valet să vadă cum soldaţii se târau, asemenea unor furnici, printre tufe şi copaci, fără să mai dispreţuiască pământul noroios, ci lipindu-se strâns de el, căutând apărare. Oamenii mişunau lângă fiecare adâncitură, se prelingeau în cea mai mică zbârcitură a pământului, îşi vârau capetele în orice gropiţă. Şi totuşi, când focul pârâitor de mitralieră stropi şi răscoli pădurea, asemenea unei grindine puternice de mai, oamenii nu mai rezistară; se târâră îndărăt, strângându-şi capul între umeri, lipindu-se de pământ ca nişte omizi, târându-se asemenea unor şerpi, fără a-şi îndoi braţele şi picioarele, lăsând în urma lor o dâră de noroi. Unii săreau în picioare şi o rupeau la fugă. Gloanţele explozive zburau prin pădure, retezând cetina, despicând pinii, intrând în pământ cu un sâsâit de viperă, săreau şi explodau cu o pocnitură.

Când se întoarseră în a doua linie de tranşee, din primele două plutoane lipseau 17 oameni. Cazacii din sotnia specială se regrupau în apropiere. Merseseră ceva mai la dreapta de aceste două plutoane; erau prudenţi şi poate c-ar fi izbutit să-i surprindă pe nemţi, omorându-le mai întâi santinelele, dar, după ce deschiseseră focul asupra cehilor, nemţii se alarmaseră în tot sectorul. Trăgeau la nimereală. Cazacii se aleseră cu un rănit şi cu doi morţi. Îl aduseră cu ei şi, în timp ce se încolonau, mai schimbau câte o vorbă:

— Trebuie să-i îngropăm pe-ai noştri.

— Au să-i îngroape şi fără noi.

— Să ne gândim acum la ăi vii, că morţilor ce le mai trebuie?

După o jumătate de ceas, veni un ordin de la statul-major al regimentului: „Ordon batalionului, împreună cu sotnia specială de cazaci, să atace inamicul după pregătirea de artilerie şi să-l scoată din prima linie de tranşee”.

Pregătirea de artilerie, cam anemică, dură până la amiază. Cazacii şi infanteriştii instalaseră observatori şi se odihneau în bordeie. La amiază, porniră la atac. O canonadă tuna în stânga, în sectorul principal – ofensiva se dezlănţuise din nou şi acolo.

La extremitatea flancului drept înaintau cazacii de dincolo de Baikal; în stânga lor, Regimentul „Ciornâi Iar”, împreună cu sotnia specială de cazaci; apoi, Regimentul de grenadieri „Fanagoraia”; urmau Regimentele „Cembar”, „Bugulma”, 208 şi 211 de infanterie. Regimentele „Pavlograd” şi „Vengrov”; Divizia 53 ataca la centru, Divizia a 2-a de vânători din Turkestan – la flancul stâng. Artileria tuna în tot sectorul, ruşii înaintau pretutindeni.

Sotnia mergea în lanţ cu intervale măricele. Aripa ei stânga era lipită de flancul drept al Regimentului „Ciornâi Iar”. Îndată ce se ivi parapetul tranşeei, nemţii deschiseră un foc nimicitor. Sotnia înainta în salturi, fără urale; cazacii se culcau la pământ, goleau magaziile puştilor, alergau din nou. Se aşternură definitiv la pământ, cincizeci de paşi în faţa tranşeelor. Trăgeau fără să mai ridice capul. Nemţii aruncară în faţa tranşeelor, pe toată linia frontului, arici de sârmă ghimpată şi încâlcită. Lovindu-se de sârmă, cele două grenade aruncate de Afonka Ozerov săriră în sus, explodând. Cazacul se ridică într-un cot, pregătindu-se s-o arunce şi pe a treia, dar un glonţ îl pătrunse mai jos de umărul stâng şi îi deşi prin şezut. Ivan Alexeevici, care era lungit aproape de el, zări cum îi tremură scurt picioarele şi îl văzu apoi rămânând ţeapăn. Mai căzu mort şi Prohor Şamil, fratele lui Alioşka Ciungul, pe urmă, fostul ataman Manâţkov, iar un glonţ îl nimeri pe şchiopul, moţatul vecin de casă al lui Şamil – Evlanti Kalinin.

Într-o jumătate de ceas, plutonul doi pierdu astfel opt oameni. Esaulul, comandantul sotniei, şi doi ofiţeri comandanţi de plutoane fură de asemenea ucişi şi sotnia se retrase târâş, fără ordin. Când se aflară în afara zonei focurilor, cazacii se adunară buluc; jumătate din oameni lipseau. Bătuseră în retragere şi cei din regimentul „Ciornâi Iar”. La batalionul întâi pierderile erau şi mai mari, şi mai însemnate, dar, cu toate acestea, un ordin sosi iarăşi de la statul-major al regimentului: „Să se reia imediat atacul, să fie respins cu orice preţ inamicul din prima linie de tranşee. De reuşita atacului pentru restabilirea situaţiei iniţiale depinde succesul final al operaţiei pe toată linia”.

Sotnia se desfăşură într-un lanţ subţirel. Porniră iarăşi. Se culcară din nou sub focul nimicitor al nemţilor, la o sută de paşi de tranşee. Unităţile începură din nou să se topească, şi oamenii năuciţi intrau parcă în pământ, zăceau fără să ridice capul, fără să se mişte, încremeniţi de groaza morţii.

Spre seară, plutoanele trei şi patru dintr-o companie a Regimentului „Ciornâi Iar” se clătinară şi o rupseră la fugă. Strigătul: „Ne-au încercuit!” ajunse la urechile cazacilor. Se ridicară şi ei, se rostogoliră îndărăt, strivind tufele, căzând jos, pierzându-şi armele. Ajungând în goană într-un loc ferit, Ivan Alexeevici se prăbuşi sub un pin frânt de un obuz, răsuflă o clipă şi-l zări pe Gavrilă Lihovidov, care se apropia. Păşea cu picioarele împleticite, ca un om beat, cu ochii în pământ, apucând ceva invizibil în aer, iar cu cealaltă mână mătura parcă de pe obraz o pânză nevăzută de păianjen. N-avea nici armă, nici sabie; părul blond-închis, ud de sudoare, îi atârna drept deasupra ochilor. Ocoli poiana şi se apropie de Ivan Alexeevici, unde se opri, înfigându-şi în pământ privirea rătăcită în gol şi năucă. Genunchii îi jucau într-un tremur mărunt, se îndoiau, iar lui Ivan Alexeevici i se părea că Lihovidov se apleacă pentru a-şi lua vânt ca să se înalţe în zbor.

— Uite… ca să vezi cum… începu, încercând să spună ceva, clar faţa lui Lihovidov fu zgâlţâită de un spasm.

— Stai! strigă apoi Lihovidov şi se lăsă pe vine, răşchirându-şi degetele şi privind speriat în jur. Ascultă acilea! Am să-i trag acuşa un cântec. Vine în zbor o păsărică a domnului la bufniţă şi-i zice:

Spune-mi, bufniţa mea, Spune-mi, Kupreianovna, Cine-i mai tare, Ca tine mai mare?

Iată, vulturul îi ţar, Şi eretele-i maior, Iară uliul, esaulul;

Porumbeii din pădure Îs cazacii din Ural.

Ăi din gardă îs hulubii, Iară alţii-s la oştire.

Graurii-s calmucii, Stăncuţele-ţigăncuţele.

Boieroaica-i coţofană, Raţa sură îi pifană, Moldovence-s bibilici…

— Stai! păli Ivan Alexeevici. Opreşte, Lihovidov! Da' ce-i cu tine? N-ăi fi cumva bolnav? Hai, spune!

— Nu te amesteca! răspunse celălalt, stacojiu la faţă, ţuguindu-şl buzele vinete într-un rânjet tâmp şi continuându-şi înfiorătorul recitativ:

Moldovence-s bibilici, Dropiile-s prostănace, Pescăruşii-s bătăuşii, Ciorile-s tunarii, Corbii îs volohii, Iar pescarii… pelicanii…

Ivan Alexeevici sări în picioare:

— Hai să mergem, hai la ai noştri, că ne prind nemţii! Auzi?

Smulgându-şi mâna, grăbindu-se, lăsând să-i cadă de pe buze balele calde, Lihovidov continuă să zbiere:

Privighetoarea-i vioristă, Rândunica îi coristă, Iar cocorul, burtă goală.

Perceptoru-i piţigoiul Şi străjeru-i vrăbioiul…

Şi, pe neaşteptate, întrerupându-şi rostirea, începu un cântec tânguitor şi răguşit. Nu era cântec, ci un urlet de lup, înteţindu-se şi revărsându-se mereu din gura larg căscată; saliva sidefie tremura, lucind pe dinţii ascuţiţi şi lungi ca nişte colţi. Ivan Alexeevici se uită cu groază în ochii nebuni şi piezişi ai tovarăşului, cu puţin înainte om ca toţi oamenii, privea la capul său cu părul lins şi la scoicile de ceară ale urechilor. Iar Lihovidov urla înainte, cuprins de o sinistră mânie:

Goarna slavă ne-a vestit, Pe creştini i-am slobozit, Căci la Dunăre luptând, Pe sultan noi l-am înfrânt.

Peste deal, zburam nainte Ca lăcustele în stol.

Au tot tras mereu din flinte Toţi cazacii de la Don, Orătănii câte-or fi, Toate vi le vom tăia, Iar pe neveste şi copii În robie i-om lua.

— Martin! Martin, fă-te-ncoa! strigă Ivan Alexeevici, zărindu-l pe Martin Şamil, care şchiopăta prin poiană.

Celălalt veni mai aproape, sprijinindu-se în armă.

— Ajută-mi să-l duc. Îl vezi? arătă Ivan Alexeevici cu ochii spre nebun. S-a sfârşit cu el. I s-a suit sângele la cap.

Cu o mânecă ruptă de la cămaşă, Şamil îşi pansă piciorul rănit, apoi, fără să se uite la Lihovidov, îl luă de un braţ. Ivan Alexeevici îl apucă de celălalt. Porniră aşa tustrei.

Peste deal, zburam nainte Ca lăcustele în stol… continuă să strige Lihovidov, cu voce mai potolită. Şamil, cu o strâmbătură dureroasă, îl rugă:

— Lasă, măi, nu mai ţipa! Lasă, pentru Dumnezeu! Acuşica ţi-ai isprăvit zborul. Ajunge!

Orătănii câte-or fi, Toate vi le vom tăia…

Smintitul se smucea din braţele cazacilor, fără să-şi întrerupă cântecul; doar din când în când îşi strângea tâmplele între palme, scrâşnea din dinţi şi, cu falca atârnată în tremur, îşi clătina capul în care clocotea năprasnicul pârjol al nebuniei.

La vreo patruzeci de kilometri mai în jos, pe cursul râului Stohod, se desfăşurau luptele. De două săptămâni în şir stăruia mugetul fără preget al tunurilor. Noaptea, spadele razelor de reflector spintecau până departe cerul violet, străluceau asemenea unor fulgere multicolore şi rapide, făcându-şi parcă cu ochiul, umplând de neînţeleasă tulburare pe acei care priveau de dincoace răbufnirile şi vâlvorile războiului.

Regimentul 12 de cazaci se aciuase într-un sector mlăştinos şi sălbatic. Ziua trăgeau arare focuri asupra austriecilor, care se strecurau, alergând prin şanţurile nu tocmai adânci; noaptea, apăraţi de mlaştină, dormeau sau jucau cărţi, fără grijă; numai santinelele urmăreau înfricoşătoarele răbufniri portocalii de lumină într-acolo unde se dădeau luptele, cam la vreo patruzeci de verste mai jos, pe valea Stohodului.

Într-o noapte geroasă, când vâlvătăile îndepărtate brăzdau cerul mai vârtos ca de obicei, Grigori Melehov ieşi afară din bordei, se strecură prin şanţul de comunicaţie în pădurea care se ridica în dosul tranşeelor, asemenea unui smoc de păr coliliu crescut pe tidva neagră a colnicului, şi se culcă pe pământul neted şi înmiresmat. Aerul din bordeie, lăsat în urmă, duhnea, îmbâcsit de fum; fumul des de tutun spânzura ca o faţă de masă cu ciucuri deasupra măsuţei unde un grup de opt cazaci jucau cărţi; iar în pădurea de pe creştetul colnicului adia un vântuleţ uşor, ca stârnit de aripile unei păsări nevăzute trecând în zbor; ierburile ucise de brumă răspândeau o nespus de tristă mireasmă, întunericul se aduna mai negru deasupra pădurii sluţite, sfârtecată de obuze; cuibul de scântei al pleiadelor se stingea pe cer într-un abur uşor; carul-mare zăcea răsturnat alături de calea-laptelui, cu oiştea frântă pieziş, iar la miazănoapte steaua polară îşi pâlpâia lumina domol sclipitoare.

Grigori privea în sus, clipind din ochi, şi lumina glacială a stelei, parcă înţepătoare, îi storcea lacrimi tot atât de reci, printre gene.

Culcat acolo, pe colnic, îşi aminti deodată, fără să ştie de ce, noaptea în care mersese din satul Nijne-Iablonovski la Iagodnoe, la Axinia, şi, cu o durere tăioasă, îi revăzu chipul. În amintire îi răsăriră, nedesluşite şi împâclite de timp, trăsăturile feţei ei, nespus de dragă şi totodată străină. Cu inima zvâcnind pe neaşteptate, încercă să plăsmuiască trăsăturile, aşa cum le văzuse ultima dată, desfigurate de durere, cu brazdă roşie pe obraz, lăsată de bici, dar amintirea îi arăta cu înverşunare numai celălalt chip, puţin aplecat, cu un zâmbet triumfător. Iat-o cu capul întors, cu înfăţişarea şăgalnică şi drăgăstoasă, fulgerându-l de jos cu privirea ochilor ei negri, de foc; buzele-i roşii, pline de păcat, nesăţioase, şoptesc ceva nespus de duios şi cald; îşi întoarce încet privirea, două smocuri mătăsoase şi late de păr i se revarsă pe grumazul smead… Cât de mult îi plăcea pe vremuri să le sărute!…

Grigori tresare. I se pare o clipă că simte adierea lină şi îmbătătoare a părului Axiniei; încordându-şi tot trupul, îşi umflă nările. Dar nu; e numai izul tulburător de frunziş veşted. Chipul Axiniei, oval, păleşte şi se mistuie. Grigori închide ochii, îşi întinde palmele pe trupul scorţos al pământului, apoi priveşte fără să clipească din pleoape la steaua polară, care tremură dincolo de pinul frânt, la marginea cerului, asemenea unui fluture albăstrui şi sclipitor, în zbor pe loc.

Frânturi răzleţe de alte amintiri îl năpădiră fără şir, întunecându-i chipul Axiniei. Îşi aduse aminte de săptămânile petrecute la Tatarski, printre ai săi, după ruptura cu Axinia; noaptea, dezmierdările lacome, istovitoare, ale Nataliei, care stăruia parcă să-şi răscumpere răceala ei feciorelnică de altădată; ziua, purtarea grijulie, aproape linguşitoare a celor din familie, respectul cu care consătenii întâmpinau în el pe primul cavaler al crucii „Sfântului Gheorghe”. Grigori întâlnea pretutindeni, chiar la el acasă, aceleaşi priviri furişe, pline de minunare şi respect; îl cercetau ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă că era tot el, Grigori, flăcăul zurbagiu, voios şi zănatic, de altădată. Bătrânii stăteau la sfat cu dânsul pe medean, ca şi cum ar fi fost deopotrivă cu ei, se descopereau când răspundeau la salutul lui, iar fetele şi femeile se uitau cu vădită admiraţie la făptura lui voinică, puţin adusă de spate, la mantaua de care era prinsă la piept crucea cu panglică vărgată. Grigori vedea că Pantelei Prokofievici nu-şi ascunde mândria, păşind alături de el, în drum spre biserică sau spre medean. Şi tot amestecul acesta fin şi veninos de linguşire, de respect şi de admiraţie ucidea treptat seminţele acelui adevăr pe care le semănase Garanja în cugetul său. La întoarcerea de pe front şi la a doua plecare într-acolo, Grigori nu mai era acelaşi om. Acel ceva căzăcesc, supt o dată cu laptele mamei, îndrăgit de-a lungul vieţii, ieşise învingător asupra marelui adevăr omenesc.

— Ştiam eu, Grişka! Îi spusese la despărţire Pantelei Prokofievici, cam băut, frământându-se şi netezindu-şi părul argintiu înspicat cu fire negre. Ştiam eu de mult că ai să fii un cazac pe cinste. Când ai împlinit un an, te-am scos afară în ogradă, după vechea noastră datină căzăcească – îţi aduci aminte, bătrâno? – şi te-am pus călare pe cal. Iară tu, hoţomanule, mi l-ai şi apucat de coamă! Chiar atuncea mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva de soi din tine, şi aşa a şi fost!…

Grigori plecă astfel pe front ca un vrednic cazac. Fără să se împace în suflet cu absurditatea războiului, păstra însă în mare cinste faima sa de cazac…

Anul o mie nouă sute cincisprezece, luna mai. Regimentul german 13 de Fier înaintează cu oamenii descălecaţi lângă satul Olhovcik, străbătând lăicerul izlazului, de un verde-aprins. Mitralierele ţăcănesc ca nişte greieri. Mitraliera grea a unei companii ruseşti, culcată lângă pârâu, le răspunde cu rafale greoaie. Regimentul 12 de cazaci se angajează în luptă. Grigori aleargă în lanţul de trăgători al cazacilor din sotnia sa şi, privind îndărăt, vede discul topit al soarelui pe cerul de amiază şi un altul, la fel, în apele liniştite ale pârâului acoperite de mâţişorii aurii ai sălciilor înflorite. Dincolo de pârâu, după câţiva plopi, se ascund oamenii lăsaţi la cai, iar drept în faţă se vede lanţul de trăgători germani, cu sclipirile galbene ale vulturilor de aramă de pe căşti. Vântul se joacă cu fumuleţul peliniu al împuşcăturilor.

Grigori trage fără grabă, ocheşte cu băgare de seamă şi, între două focuri, ciulind urechea la strigătul comandantului de pluton, care indică înălţătorul, mai are timp să dea jos încetişor cu gândăcel pestriţ care i se căţărase pe mâneca bluzei. Urmează atacul… Grigori doboară un locotenent german, dintr-o lovitură, cu patul ferecat al armei, ia prizonieri trei soldaţi nemţi şi, slobozind focuri pe deasupra capetelor, îi sileşte să alerge în trap către pârâu.

La Rava-Ruskaia, în iulie 1915, împreună cu un pluton de cazaci, salvează o baterie căzăcească pe care puseseră mâna austriecii. Tot acolo, în timpul luptei, pătrunde în spatele inamicului şi deschide focul cu puşca-mitralieră, punând pe fugă pe austriecii care porniseră la atac.

Depăşind Baianeţul, capturează într-o încăierare un coşcogea ofiţer austriac, îl aruncă de-a curmezişul şeii ca pe un berbec şi galopează, simţind mereu în nări duhoarea de scârnă omenească ce vine de la ofiţer şi tremurul trupului său gras, năduşit de groază.

Mai limpede încă îşi aminti Grigori, aşa culcat pe neagra pleşuvie a colnicului, mai viu încă trăi ceasul care îl făcuse să dea ochi cu Stepan Astahov, duşmanul său de moarte. Lucrurile se petrecuseră atunci când Regimentul 12 fusese luat de pe front şi trimis în Prusia Orientală. Caii căzăceşti frământau cu copitele ogoarele nemţeşti bine îngrijite, cazacii dădeau foc locuinţelor germane. Pe tot drumul străbătut de dânşii plutea fumul roşiatic şi se mistuiau încet ruinele înnegrite ale zidurilor şi acoperişurile crăpate, de ţiglă. Lângă oraşul Stallupönen regimentul trecu la atac, împreună cu Regimentul 27 de cazaci ele la Don. Grigori îşi văzuse în treacăt fratele slăbit, pe Stepan, cu faţa proaspăt rasă, şi pe alţi cazaci şi consăteni. Regimentele au suferit atunci o cruntă înfrângere în luptă. Nemţii îi încercuiseră şi când cele douăsprezece sotnii se repeziră la atac, una după alta, pentru a rupe cercul inamic, Grigori îl văzu pe Stepan sărind jos de pe calul său corbiu, ucis, şi rotindu-se ca o sfârlează. Străfulgerat de o hotărâre care îl îmbucură nespus, Grigori îşi struni cu greu calul, şi atunci când cea din urmă sotnie trecu în galop, mai-mai să-l strivească pe Stepan sub copitele cailor, Grigori se apropie în goană de el, strigându-i:

— Apucă-te de scară.

Stepan încleştă cureaua scării în pumn şi goni, ca la o jumătate de verstă, alături de calul lui Grigori.

— Nu goni aşa de iute! Nu goni, pentru Dumnezeu! îl ruga el, pierzându-şi răsuflarea.

Trecură astfel cu bine locul unde cercul fusese rupt. Mai aveau cel mult o sută de stânjeni până la pădurea în care descălecau sotniile salvate din încercuire, când un glonţ îl lovi pe neaşteptate pe Stepan în picior, şi el se rostogoli la pământ, scăpând scara din mână. Vântul îi smulse lui Grigori şapca, îi aruncă moţul de păr peste ochi. Grigori îşi dădu părul îndărăt şi întoarse capul. Şchiopătând, Stepan alergă la o tufă, aruncă acolo şapca sa de cazac şi se aşeză jos, scoţându-şi în grabă nădragii cu lampasuri roşii. Grupele de luptă ale lanţului de trăgători germani înaintau în salturi, de peste dâmb, şi Grigori pricepu: Stepan ţinea la viaţă, îşi lepăda nădragii de cazac, ca să fie luat drept infanterist, căci, pe vremea aceea, nemţii nu lăsau în viaţă cazacii prizonieri… Ascultând porunca inimii sale, Grigori întoarse calul şi veni într-un zbor până la tufă, descălecând din mers:

— Încalecă!

Nu, Grigori n-avea să uite niciodată căutătura fugară din ochii lui Stepan. Îl ajută să se urce în şa, alergă, ţinându-se de scară, alături de calul leoarcă de sudoare.

Ţiuuu… vibra în văzduh ţiuitul fioros al gloanţelor şi se rupea sfâşietor, dispărând din auz: iuuuut!…

Deasupra capului lui Grigori, deasupra chipului ca de var al lui Stepan, alături, pretutindeni, acelaşi şuierat ascuţit, sfredelitor: ţiuuuuu-ut, ţi-uuu-ut, iar în urma lor, alte răbufniri de împuşcături, asemenea trosnetului unor păstăi uscate de salcâm: Pac-pac! Pac-pac! Ţa-ţac-ac-ac!

Când au ajuns în pădure, Stepan coborî din şa, cu obrazul schimonosit de durere, aruncă dârlogii şi se trase în lături, şchiopătând. Sângele i se prelingea pe carâmbul cizmei stingi şi, la fiecare pas al piciorului rănit, un şuvoi subţire de un roşu-vişiniu ţâşnea printr-o crăpătură deasupra tălpii. Stepan se rezemă de trunchiul unui stejar umbros şi îi făcu semn cu degetul lui Grigori. Acesta se apropie.

— Cizma ghiolcăie de sânge, rosti Stepan. Grigori tăcu, privind într-o parte.

— Grişka… Când am pornit azi la atac… Auzi, Grigori? începu Stepan, căutând ochii celuilalt, cu ochii săi adânciţi în orbite. Când înaintam, am tras în tine din spate… de trei ori am tras… N-a vrut Dumnezeu să te omor…

Privirile lor se întâlniră. Căutătura sfredelitoare a lui Stepan sclipea cumplit din orbitele adâncite. Stepan vorbea, aproape fără să-şi desfacă dinţii încleştaţi.

— Tu m-ai scăpat de la moarte… Îţi mulţumesc! Dară pentru Axinia, nu pot să te iert… Nu mă rabdă inima. Nu-mi cere, Grigori!

— Nici nu-ţi cer! îi răspunse Grigori. Se despărţiră astfel, tot neîmpăcaţi…

Alte amintiri… În luna mai, regimentul, împreună cu celelalte unităţi din armata generalului Brusilov, rupsese frontul lângă Luţk, cutreiera spatele liniilor inamice, izbind şi primind lovituri. În apropiere de Lvov, Grigori duse din proprie iniţiativă sotnia la atac, captură o baterie austriacă de obuziere, împreună cu servanţii. Peste o lună trecu înot Bugul, ca să prindă o „limbă”. Doborî la pământ o santinelă, şi neamţul, zdravăn şi dârz, se zbătea nebuneşte, luptând cu Grigori, pe jumătate gol, şi, încleştat de el, încerca să răcnească şi nu voia să se lase legat nici în ruptul capului.

Ca un zâmbet pe buze, Grigori îşi aminti întâmplarea.

Câte şi câte asemenea peripeţii nu-i adusese mâna vremii, aruncându-le în calea sa, în decursul atâtor bătălii mai vechi sau mai noi! Grigori îşi păzea cu străşnicie vrednicia de cazac, nu pierdea nici un prilej să-şi arate vitejia, fără preget îşi punea în primejdie viaţa, se încumeta la toate nebuniile, se strecura travestit în spatele austriecilor, le răpea santinelele fără vărsare ele sânge: cazacul zburda slobod în el, şi simţea că-i pierise pentru totdeauna mila aceea pentru om, care îl apăsa în cele dintâi zile de război. Inima i se împietrise, se uscase ca un câmp sărat, pe vreme de secetă, şi nu se mai deschidea pentru milă, aşa cum nici sărătura nu suge apa. Cu un dispreţ rece, se juca cu viaţa sa, cu vieţile altora, fapt pentru care căpătase faima de viteaz, patru cruci „Sfântul Gheorghe” şi patru medalii. În timpul rarelor parade, stătea alături de drapelul regimentului sărutat de fumul bătăliilor din atâtea războaie; ştia însă că n-are să mai râdă ca altădată, ştia că ochii i se adânciseră în orbite şi umerii obrajilor i se ascuţiseră: ştia că, sărutând un copil, îi vine greu să-l privească deschis în ochii lui limpezi; ştia Grigori cu ce preţ îşi plătise gradele şi şiragul întreg de decoraţii…

Stătea acum culcat pe colnic, cu poala mantalei îndoită sub coastă, rezemându-se în cotul braţului stâng. Amintirea îi învia numaidecât cele trăite în ultimii ani, şi câte o întâmplare din îndepărtata copilărie venea să se strecoare asemenea unui fir azuriu şi subţire, printre răzleţele şi fugarele episoade ale războiului. O clipă, Grigori îşi oprea cu dragoste şi tristeţe gândul asupra unora, apoi trecea la altele, mai proaspete. În tranşeele austriece, cineva cânta iscusit la mandolină. Sunetele subţirele veneau în zbor dintr-acolo, legănate de vânt, trecând peste undele Stohodului, tremurau uşor deasupra pământului, de atâtea ori udat de sânge omenesc. Stelele se aprindeau mai puternic la zenit, întunericul se împânzea tot mai des şi ceaţa, în miez de noapte, creştea ca o cocoaşă deasupra mlaştinii. Grigori fumă două ţigări, una după alta, mângâie cu o aspră dezmierdare cureaua armei, se ridică de pe pământul primitor, sprijinindu-se în degetele de la mâna stângă, apoi păşi alene spre tranşee.

În bordei, cazacii îşi continuau jocul de cărţi. Grigori se prăbuşi pe patul de scânduri, vru să mai rătăcească, în amintire, pe potecile umblate odinioară, năpădite de buruiana vremii ce se aşternuse peste ele, dar somnul veni să-l răpună. Aţipi de îndată, căzu grămadă, aşa cum l-a apucat somnul, şi văzu în vis stepa fără de sfârşit, dogorită de suflul fierbinte al arşiţei, desişurile roz-viorii de plevăiţă, urmele copitelor de cal nepotcovite, printre tulpini de cimbru moţat şi liliachiu… Stepa era pustie, spăimos de tăcută. El, Grigori, păşea pe pământul cuprins de nisipuri, dar nu-şi simţea paşii şi de aceea îl copleşea groaza… Trezindu-se şi ridicându-şi capul, cu obrajii brăzdaţi de urmele întipărite în timpul somnului incomod, Grigori molfăi îndelung din buze, ca un cal care simte o clipă mireasma străină a unui fir de iarbă necunoscută. Se cufundă apoi într-un somn greu, fără vise.

A doua zi, se sculă cuprins de un dor tainic şi stăruitor.

— Ce eşti aşa de acru? Te pomeneşti că ţi-ai visat staniţa, ai? îl întrebă Moţatul.

— Ai ghicit. Am visat stepa. Mi s-a tulburat sufletul. Ce m-aş mai duce acasă! Mi s-a urât în slujba ţarului…

Moţatul râdea îngăduitor. Stătea tot timpul în acelaşi bordei cu Grigori, se purta faţă de el cu respectul pe care o sălbătăciune puternică îl are faţă de alta, tot atât de puternică; de la prima lor ceartă, în 1914, nu mai avuseseră nici o ciocnire, şi înrâurirea Moţatului avea un efect vădit asupra firii şi psihologiei lui Grigori. Războiul schimbase mult felul de a gândi al Moţatului. Luneca încet, dar neabătut spre negarea războiului, vorbea îndelung despre generalii trădători şi despre germanii cuibăriţi în palatul ţarului, într-o zi, scăpase o vorbă: „Să nu te aştepţi la nimica bun, de vreme ce însăşi ţarina îi de sânge nemţesc. Când i-o abate, ne poate vinde pe nimica…”

O dată, Grigori îi înfăţişase temeiul celor învăţate de la Garanja, dar Moţatul nu le încuviinţase.

— Cântecul nu-i prost, dară vocea-i cam răguşită, rostise el cu un zâmbet ironic, pocnindu-se uşor peste chelia vineţie. Mişka Koşevoi trâmbiţează toate astea, de parcă ar fi un cocoş pe gard. Revoluţiile acestea n-au nici un rost, îs numai zburdălnicie. Pricepe şi tu o dată că nouă, cazacilor, ne trebuie puterea noastră, şi nu alta! Ne trebuie un ţar puternic, cam la fel cu Mikolai Mikolaici32; noi n-avem acelaşi drum cu mujicii, cum nu-i chip să aduni gâştele şi cu porcii într-o singură turmă… Mujicii vor să puie laba pe pământ, muncitorul vrea să capete o leafă mai bună… dară nouă ce-or să ne dea? Pământ? Avem berechet! Şi altceva, ce ne mai trebuie? Vezi şi tu că ăştia ne momesc cu traista goală! Ţarul nostru îi pârlit şi bleg, ce să ne mai ascundem după deget. Tat-său era ceva mai tare, da' ăsta s-o pomeni cu o revoluţie straşnică, aşa cum a fost în nouă sute cinci, şi totul s-o da de-a berbeleacul, mama mă-si!… Nu, asta nu ni-e la îndemână! Dacă, doamne fereşte, ăştia îl alungă pe ţar, o să ne vină şi nouă rândul să plătim… Unii şi-or aminti duşmănia cea veche; alţii s-or apuca să împartă pământurile noastre la mujici. Nu, trebuie să fim cu ochii în patru.

— Totdeauna judeci strâmb, se încruntă Grigori.

— Şi tu vorbeşti aiurea! Eşti încă tinerel, necălărit. Mai stai oleacă, până ce-or să te strângă mai tare în chingi, ş-atunci ai să vezi de partea cui îi dreptatea…

De obicei, cu această încheiere dezbaterile lor luau sfârşit; Grigori tăcea, iar Moţatul căuta să aducă vorba la cu totul altceva.

Chiar în ziua aceea, Grigori fusese silit să ia parte la o întâmplare cu cântec. Ca întotdeauna, la amiază sosi bucătăria de campanie, oprindu-se dincolo de colnic. Cazacii au dat zor, înghesuindu-se în şanţurile de comunicaţie. Mişka Koşevoi merse să ia mâncarea pentru plutonul trei. Aduse mai multe gamele, aburind, înşirate pe un băţ lung, şi, de cum intră în bordei, strigă:

— Asta nu mai merge, fraţilor! Păi ce, suntem câini?

— Da' care-i baiul? întrebă Moţatul.

— Ne hrănesc cu hoituri! strigă indignat Koşevoi.

Îşi aruncă îndărăt moţul de păr auriu, semănând cu un ciorchine îndesat de hamei sălbatic, puse gamelele pe pat şi, uitându-se pieziş la Moţatul, îl pofti:

— Ia adulmecă şi tu, să vezi a ce pute ciorba! Aplecat deasupra gamelei sale, Moţatul îşi mişca nările, strâmbându-se, iar Koşevoi îl imita fără să vrea, cu nările lărgite, schimonosindu-şi chipul pământiu.

— Carne împuţită! conchide Moţatul.

Cu un gest de scârbă, împinse gamela şi se uită la Grigori.

Acesta se sculă brusc de pe pat, îşi aplecă nasul coroiat deasupra ciorbei, se dădu îndărăt şi, cu o mişcare leneşă a piciorului, răsturnă gamela la pământ.

— De ce faci asta? întrebă Moţatul, cu vocea îndoielnică.

— Da' tu nu vezi de ce? Uită-te! Sau eşti chior? Ce-i asta? îi arătă Grigori zeama tulbure care se lăţea la picioarele lor.

— Valeu, viermi! Mamă, mamă! Şi eu care nici nu-i văzusem. Bună mâncare! Nu-i ciorbă, e supă de fidea. Cu viermi în loc de potroace…

Jos, lângă bucata de carne de un roşu-spălăcit, în cerculeţe de grăsime, se aflau viermi albi, fierţi, graşi, întinşi, fără viaţă.

— Unu, doi, trei, patru! numără în şoaptă Koşevoi, fără să ştie pentru ce.

Tăcură un minut. Grigori scuipa printre dinţi. Koşevoi trase sabia şi spuse:

— Să arestăm ciorba asta, şi hai la comandantul sotniei.

— Asta-i! Că bine zici! întări Moţatul. Se grăbi să-şi scoată baioneta, spunând: Noi o să ducem ciorba, iară tu, Grişka, eşti dator să mergi după noi! Ai să raportezi comandantului.

Moţatul şi Mişka Koşevoi mergeau cu săbiile scoase, ducând o gamelă plină cu ciorbă, atârnată de o baionetă. Grigori îi însoţea, mergând în urma lor, iar după dânşii se mişca prin şanţuri, în zigzag, un val întreg cenuşiu-verde de cazaci ieşiţi în grabă din bordeie.

— Ce-i, mă?

— Alarmă?

— Poate o fi ceva cu pacea?

— Ha!… Pace îţi trebuie? Nu vrei un pesmete-n gură?

— Au arestat o ciorbă cu viermi!

Lângă bordeiul ofiţerilor, Moţatul şi Koşevoi se opriră. Aplecându-se, Grigori se strecură în „vizuina de vulpe”, ţinându-şi şapca cu mâna stânga.

— Nu te-nghesui! îşi arătă colţii Moţatul, aruncând o privire răutăcioasă unui cazac care-l împinsese uşor.

Comandantul sotniei ieşi afară, încheindu-şi mantaua şi privind nedumerit şi oarecum îngrijorat la Grigori, care păşea în urma lui.

— Ce s-a întâmplat, fraţilor?

Ochii comandantului alunecară iscoditor peste capetele cazacilor.

Grigori se postă în faţa lui şi răspunse, în mijlocul celei mai depline şi încordate tăceri:

— Am adus un arestat.

— Ce fel de arestat?

— Iată-l… arătă Grigori gamela cu ciorbă, aşezată jos, la picioarele Moţatului. Iată-l, arestatul! Ia uitaţi-vă cu ce sunt hrăniţi cazacii dumneavoastră!

Sprânceana i se ridică într-un unghi frânt, tremură mărunt şi se destinse. Comandantul sotniei urmări iscoditor expresia chipului lui Grigori, se încruntă, îşi mută privirile asupra gamelei.

— Au început să ne hrănească cu mortăciuni! strigă arţăgos Mişka Koşevoi.

— Să se schimbe artelnicul!

— Scârnăvia!

— S-a îngrăşat, diavolul!

— Ăsta haleşte numai ciorbă de rinichi de vacă!

— Şi noi, cu viermi! glăsuiră cei din rândul întâi. Comandantul sotniei aşteptă până când larma de voci se potoli, apoi rosti cu asprime:

— Linişte! Acum, tăcere!… S-a spus totul! Pe artelnic îl schimb chiar astăzi. Voi numi o comisie pentru a-i cerceta activitatea. Dacă este vorba de carne alterată…

— La judecată cu el! tunară voci din spate.

Glasul comandantului se înecă într-un nou torent de strigăte.

Schimbarea artelnicului se petrecu însă în timpul marşului, nu pe loc. Numai la câteva ceasuri după ce cazacii mânioşi arestaseră ciorba şi o duseseră la comandantul sotniei, Regimentul 12 primi ordin să părăsească poziţia şi să pornească în marş spre România, după un itinerar anexat la ordin. Noaptea, cazacii fură înlocuiţi cu vânători siberieni. Regimentul îşi reluă caii în târgul Rânvici şi a doua zi dimineaţa porni în marş forţat spre România.

Mari unităţi erau trimise de sârg în ajutorul românilor, pe care-i copleşeau mereu înfrângerile. Aceasta se vădea chiar din faptul că în prima zi de marş, oamenii cu cartiruirea, plecaţi în ajun în satul unde li se hotărâse cantonamentul de noapte, s-au întors fără nici o ispravă: satul era ticsit de infanterie şi de artilerie care, tot aşa, grăbeau spre frontiera României. Regimentul fu astfel silit să mai străbată opt verste, pentru a-şi găsi locuri de mas noaptea.

Şaptesprezece zile au mers într-asemenea chip. Caii erau sleiţi din pricina lipsei de hrană. În zona din preajma frontului, pustiită de război, furaje nu se mai găseau; localnicii, parte pribegiseră înlăuntrul Rusiei, parte se ascundeau prin păduri. Cocioabele fără acoperişuri se ridicau mohorâte, cu zidurile goale; arareori cazacii dădeau peste vreun sătean amărât şi speriat, strecurându-se prin uliţa pustie, dar şi acela se mistuia pe dată ce zărea oameni înarmaţi. Zdrobiţi de atâta necurmată mărşăluire, chinuiţi de frig şi scrâşnind pentru caznele lor, pentru cai, pentru toate cele îndurate, cazacii desfăceau acoperişurile de paie ale lăcaşurilor din satele care scăpaseră de devastare, nu se mai sfiau să prade bruma de furaje, şi nici un fel de ameninţări din partea comandanţilor nu-i mai puteau opri de la samavolnicie şi jaf.

Chiar în apropiere de teritoriul românesc, ajuns într-un sătuleţ ceva mai înstărit, Moţatul izbuti să fure dintr-un hambar ca la o baniţă de orz. Stăpânul hambarului îl surprinse asupra faptului, dar Moţatul snopi în bătaie pe basarabean şi duse tainul de orz calului. Comandantul plutonului îl găsi lângă conovăţ. Moţatul atârnase traista de gâtul calului, umbla în jurul lui, mângâindu-i cu mâinile tremurătoare coastele coşcove, şi se uita în ochii lui, ca în ochii unui om.

— Uriupin, pui de căţea! Dă orzul înapoi! Nu te gândeşti, scârnăvie, că au să te împuşte pentru asta?

Moţatul îl împunse pe ofiţer cu o privire piezişă, tulbure şi, trântindu-şi şapca de pământ, izbucni într-un strigăt deznădăjduit, pentru întâia oară de când se afla în regiment:

— Judecaţi-mă! Împuşcaţi-mă! Omorâţi-mă, da' orzul tot nu-l dau! Ce, calul meu trebuie să crape de foame? Ai? Nu dau orzul! Nu dau nici un bob!

Se apucă de cap, trase de coama calului, care mesteca cu lăcomie, încleştă mânerul sabiei.

Tăcut, ofiţerul şovăi o clipă, privind la şoldurile cumplit de scofâlcite ale calului, clătină din cap şi rosti:

— De ce-i dai grăunţe când e înfierbântat? Vocea lui era vădit stingherită.

— Nu, că a apucat să se răcorească! răspunse Moţatul aproape în şoaptă, culegând în palmă boabele căzute din sacul de ovăz şi punându-le la loc.

În primele zile ale lui noiembrie, regimentul se afla gata instalat pe poziţii. Vânturile bântuiau deasupra Carpaţilor, ceaţa geroasă se înfunda în defileuri, pădurile de pini miroseau pătrunzător, pălite de întâiul ger, şi ochii oamenilor desluşeau din ce în ce mai adesea urme de fiare pe cea dintâi zăpadă scârţâitoare, potopită în munţi: lupii, cerbii şi căprioarele pribegeau înlăuntrul ţării de spaima războiului, părăsindu-şi ascunzişurile lor vechi şi sălbatice.

În ziua de 7 noiembrie, Regimentul 12 asaltase cota 320∘. În ajun, tranşeele erau încă ocupate de austrieci, dar, în ziua asaltului, aceştia fuseseră înlocuiţi cu saxoni, proaspăt aduşi de pe frontul francez. Cazacii mergeau pe jos, urcând povârnişurile pietroase, uşor presărate cu zăpadă. Grohotişul îngheţat luneca, scrâşnind sub tălpi, iar pulberea subţire de omăt se înălţa ca un fum. Grigori, care păşea alături de Moţatul, îi destăinui, cu un zâmbet vinovat, neobişnuit de sfios pentru dânsul:

— Parcă mi-e frică… S-ar zice că pentru prima dată merg la atac.

— Ce tot spui? se minună Moţatul.

Îşi purta arma plină de zgârieturi, ţinând-o de curea, în timp ce-şi sugea ţurţurii de gheaţă de pe mustăţi.

Cazacii înaintau la deal în lanţuri frânte, fără să tragă. Crestele tranşeelor inamice păstrau o tăcere ameninţătoare. Dincolo de creastă, la nemţi, un locotenent saxon, cu faţa îmbujorată de vânt şi cu nasul jupuit, dându-se înapoi cu tot trupul şi zâmbind, striga cu înfocare soldaţilor săi:

— Kameraden! Wir haben die Blaumäntel oft genug gedroschen! Da wollen wir's auch diesen einpfeffern, was es heisst mit uns'n Hühnchen zu rupfen! Ausharren! Schiesst noch nicht! 33

Sotniile de cazaci porniră la asalt. Pietrele fărâmicioase curgeau la vale sub picioare. Aşezându-şi la loc capetele glugii lungi şi îngălbenite, Grigori rânjea nervos. Obrajii lui scofâlciţi, sub miriştea neagră a bărbii, nerasă de mult, şi nasul său coroiat aveau o nuanţă albastră-gălbuie; ochii sclipeau întunecat sub genele acoperite de brumă, ca două bucăţi de antracit. Calmul său de totdeauna îl părăsise. Luptând împotriva blestematei frici care-i năpădise sufletul, spuse Moţatului, îndreptându-şi privirea neclintită spre creasta argintie a tranşeelor, estompată de ninsoare:

— Ăştia tac. Nu mişcă! Ne lasă înadins să ne apropiem. Mi-i frică şi nu mi-e ruşine de asta. Ce-ar fi, dacă m-aş întoarce îndărăt?

— Ce tot trăncăneşti azi? întrebă, bombănind, Moţatul. Acilea, frate, îi ca la jocul de cărţi: n-ai încredere în tine, te-ai ars! Te-ai făcut turtă de ceară la faţă, Grişka. Fie că eşti bolnav, fie că… o să te dea gata chiar astăzi. Uite! Uite! Văzut-ai?

Un neamţ cu manta scurtă şi cu cască ascuţită la vârf se ridică pentru o clipă deasupra tranşeelor şi dispăru de îndată.

În stânga lui Grigori, mergea un cazac chipeş, blond, din staniţa Elanskaia; scotea mereu din mers mănuşa din mâna dreaptă şi mereu o punea la loc. Repeta necontenit aceeaşi mişcare, păşind grăbit, îndoind anevoie picioarele de la genunchi şi tuşind cu exagerare. „Parcă ar merge singur noaptea… tuşeşte în silă, îşi face curaj”, gândi Grigori. Mai încolo, zări obrazul pistruiat al uriadnicului Maksaev. Ceva mai departe păşea Emelian Groşev, ţinând hotărât arma, cu vârful baionetei înclinat puţin într-o parte. Grigori îşi aduse aminte că numai cu câteva zile în urmă, Emelian furase în timpul marşului un sac cu porumb de la un român, spărgând lacătul de la cămară chiar cu baioneta aceasta. Aproape cot la cot cu Maksaev, mergea Mişka Koşevoi. Fuma cu nesaţ şi îşi sufla nasul, ştergându-şi degetele de poala stânga a mantalei.

— Mi-e sete! spuse Maksaev.

— Mă strâng cizmele, Emelian! se plânse Mişka Koşevoi. Nu mai pot merge din pricina lor.

Groşev îl întrerupse mânios:

— Ia mai las-o cu cizmele! Ţine-te bine, că acuşi o să ne stropească neamţul cu mitraliera!

Chiar după prima salvă, Grigori oftă şi căzu doborât de un glonţ. Voia să-şi panseze braţul rănit, duse mâna la pansamentul din cartuşieră, dar valul sângelui cald care îi ţâşnea cu tărie la cot, înăuntrul mânecii, îl istovi cu desăvârşire. Se prăvăli cu faţa în jos şi, ascunzându-şi capul îngreunat după un bolovan, simţindu-şi gura uscată iască, linse pe nerăsuflate o grămăjoară pufoasă de zăpadă. Cu buzele tremurătoare, apuca cu nesaţ pulberea subţire şi albă; cu o nemaipomenită frică şi tulburare, trăgea cu urechea la ţăcănitul sec şi aspru al gloanţelor şi la vuietul atotcuprinzător al focurilor. Ridicându-şi capul, îi văzu pe cazacii din sotnie cum fugeau la vale, alunecând, căzând, trăgând fără noimă îndărăt şi în sus. O spaimă inexplicabilă şi fără rost îl făcu să zvâcnească în picioare şi să alerge tot aşa, în vale, spre marginea zimţată a pădurii de pin, de unde regimentul pornise atacul. Grigori îl ajunse din urmă pe Emelian Groşev, care târa după dânsul pe comandantul de pluton, rănit; îl ducea în fugă la vale, coborând cu el panta; sotnicul se poticnea ca un om beat şi, aplecându-se din când în când pe umărul lui Groşev, vărsa cocoloaşe de sânge negru, închegat. Sotniile se rostogoleau ca un puhoi spre pădure. Grămăjoare sure de stârvuri rămăseseră pe povârnişurile cenuşii; răniţii, pe care tovarăşii lor n-au izbutit să-i scoată din foc, se târau singuri. Mitralierele îi împroşcau din urmă cu gloanţe.

U-u-u-u-u, ta-ta-ta! se spărgea în rafale torentul neîntrerupt al focurilor.

Sprijinindu-se de braţul lui Mişka Koşevoi, Grigori intră în pădure. Gloanţele ricoşau pe clinul poienii mici de lângă pădure. La flancul drept al nemţilor, o mitralieră răpăia sacadat. S-ar fi spus că o mină puternică aruncase o piatră pe cea dintâi pojghiţă subţire de gheaţă, făcând-o să salte iute şi zgomotos.

U-u-u-u-ta-ta-ta-ta!

— Ne-au tras-o cu vârf şi îndesat! strigă Moţatul, ca şi când s-ar fi bucurat.

Rezemat de trunchiul roşiatic al unui pin, trăgea alene asupra nemţilor, care răsăreau în salturi deasupra tranşeelor.

— Pe proşti trebuie să-i înveţe cineva minte! strigă Koşevoi, înăbuşindu-se şi smulgându-şi mâna din mâna lui Grigori. Ticăloşi sunt oamenii! Merită s-o păţească mai rău! Când are să curgă tot sângele din ei, abia atunci au să-şi dea seama pentru ce îi mână la măcel!

— Unde vrei s-aduci vorba? îl privi Moţatul cu ochii micşoraţi.

— Un deştept pricepe şi singur, iar un prost… ce să înţeleagă un prost? N-ai să-l dumereşti, nici dacă i-ai bate adevărul cu o ţintă în cap!

— Ţii minte că ai depus jurământul? Ai depus, au ba? întrebă aţâţat Moţatul.

Fără să-i mai răspundă, Koşevoi căzu în genunchi; strângea zăpada de jos cu mâinile tremurătoare şi o înghiţea cu lăcomie, cutremurându-se şi tuşind.

Dând ocol satului Tatarski, soarele de toamnă plutea pe cerul încreţit de vălurelele norilor colilii. Sus, în tării, un vântuleţ uşurel împingea alene norii aceştia, mânându-i să se scurgă spre apus; dar deasupra satului, deasupra văii Donului, de un verde-întunecat, coada vântului izbea cu putere, aplecând crestele de sălcii şi de plopi, încreţea apa în unduiri şerpuitoare şi gonea pe uliţe cârduri de frunze ruginii. O claie cu paie de grâu, nevolnic clădită într-aiurea, se zbârlea pe aria lui Hristonea; înfigându-se în ea, vântul îi năpârli vârful, răsturnă prăjina de sprijin şi, deodată, apucând ca într-o furcă o grămadă de paie aurii, o duse deasupra ogrăzii, o învârti pe sus şi, presărând cu dărnicie drumul pustiu, zvârli căpiţa despletită pe acoperişul casei lui Stepan Astahov. Nevasta lui Hristonea, fără broboadă pe cap, sări afară în ogradă, strângându-şi fusta între genunchi, privi isprăvile vântului de pe arie şi se întoarse în tindă.

Urmele celui de-al treilea an de război se vedeau în toată gospodăria satului. Curţile în care nu mai rămăseseră cazaci în putere îşi căscau hambarele deschise, şoproanele învechite, cu urmele urâte ale paraginii împrăştiate la fiecare pas. Nevasta lui Hristonea îşi vedea de gospodărie, împreună cu băiatul ei de nouă ani. Muierea lui Anikuşka însă nu mai făcea nici un fel de gospodărie, dar, ca nevastă de ostaş plecat la război, se îngrijea în schimb cu deosebire de chipul ei, se sulemenea şi se gătea, primind în lipsa cazacilor vârtoşi nişte copilandri de paisprezece ani sau pe aproape, ceea ce se cunoştea cu prisosinţă după porţile de scânduri unse din belşug cu catran şi mai păstrând urme cafenii de osândă obştească. Gospodăria lui Stepan Astahov rămăsese pustie; înainte de plecare stăpânul bătuse ferestrele cu scânduri; acoperişul era pe alocuri surpat, brusturii crescuseră deasupra, lacătul de la uşă se umpluse de rugină, iar vitele rătăcite se strecurau oricând le venea poftă pe poarta căscată, în curtea năpădită de adevărate hăţişuri de bălării şi de lobodă, căutându-şi adăpost pe vreme de zăpuşeală sau pe vreme urâtă. Un zid de la casa lui Ivan Tomilin sta să se năruie drept în uliţă, susţinut de o proptea în chip de furcă, înfiptă în pământ; soarta se răzbuna pesemne pe bravul artilerist pentru atâtea căsuţe nemţeşti şi ruseşti pe care le dărâmase, ca ochitor la tunul său.

Aceeaşi privelişte ofereau toate uliţele şi ulicioarele din Tatarski. Numai la capătul din vale, curtea lui Pantelei Prokofievici se fălea cu înfăţişarea ei de gospodărie întreagă, fără surpări. Dar nici acolo nu mai era totul fără cusur. Cocoşii de tablă, de vechi ce erau, căzuseră de pe acoperişul hambarului, care se lăsase într-o rână, şi orice ochi ager putea desprinde anume alte scăderi în ale gospodăriei. Braţele bătrânului nu mai pridideau la toate, semănăturile se împuţinau, fără a mai pomeni de rest; atâta doar că familia Melehovilor nu se împuţina la număr. În locul celor doi fraţi, Petro şi Grigori, care rătăceau pe fronturi, Natalia născuse doi gemeni în toamna anului din urmă. Izbutise să facă taman pe placul socrilor, aducând pe lume un băieţaş şi o fetiţă. Sarcina o dusese anevoie, uneori abia mai putea umbla, chinuită de durerile care o fulgerau în picioare; mergea târându-şi glezna, dar îndura suferinţa fără crâcnire, nelăsând-o niciodată să-i schimonosească chipul smead, slăbit şi ferice. În clipele când durerea îi depăşea puterile de îndurare, tâmplele i se broboneau de sudoare, şi numai după aceste semne îi era de ajuns Ilinişnei să-şi dea seama de starea ei şi s-o dojenească, dând din cap:

— Culcă-te, afurisito! Pentru ce te omori cu zile?

Într-o zi senină din septembrie, simţind că i se apropie ceasul, Natalia ieşi în uliţă.

— Unde te duci?… o întrebă bătrâna.

— La imaş. Mă duc să văd ce fac vacile.

Ieşi cu grabă din sat, privind de jur împrejur, gemând şi ţinându-şi baierile pântecului cu palmele, se pitulă într-un desiş de porumbari şi se culcă acolo. Se înserase de-a binelea când s-a întors acasă, strecurându-se prin dosul zidurilor şi aducând doi gemeni într-un şorţ de pânză.

— Drăguţa! Nenorocita de tine! Ce-ai făcut? Pe unde-ai umblat? se boci Ilinişna.

— Am plecat de ruşine… Nu voiam să-l supăr pe tata-socru. Sunt curată, mamă, şi i-am spălat şi pe dânşii… Luaţi-i! se dezvinovăţi, pălind, Natalia.

Duniaşka se repezi după moaşă. Daria alerga prin odaie, aşternând ceva într-un ciur, iar Ilinişna striga întruna, râzând cu lacrimi în ochi:

— Daşka, dă-te încolo cu ciurul tău! Ce, sunt pisici să-i bagi în ciur? Doamne, sunt doi! Isuse – şi un băieţaş! Nataliuşka! Dar faceţi-i patul odată!…

Când Pantelei Prokofievici auzi în ogradă că noră-sa a adus pe lume doi gemeni, îşi desfăcu braţele, apoi, zbârlindu-şi barba, plânse de bucurie şi, în cele din urmă, se răsti fără pricină la moaşa care venise într-un suflet.

— Nu cârti, babo! strigă el, purtându-şi degetul cu gheara lungă sub nasul bătrânei. Cine-mi scorni şi asta? Cum vezi, nu se isprăveşte cu neamul Melehovilor! Uite, nora mi-a dăruit şi un cazac, şi o fată. Ce noră, ce mai noră! Doamne Dumnezeule, scumpa de ea, cu ce s-o răsplătesc eu pentru asta?!

Anul fusese îmbelşugat; vaca fătase doi viţei; până de sfântul Mihail, oile aduseseră câte doi miei. caprele aşijderea. Minunându-se de această dărnicie a naturii, Pantelei Prokofievici îşi spunea în gând: „Ce an norocos mai avem, şi ce mai belşug! Peste tot, numai gemeni… Acuşi avem la prăsilă cu duiumul!”

Natalia alăptă pruncii vreme de un an; îi înţărcase în septembrie, dar nu se putu întrema până în târziu de toamnă. Pe chipul ei firav, dinţii sclipeau lăptos de o lumină caldă şi blândă, şi ochii, ce păreau nemăsurat de mari, îi străluceau în obrajii supţi. Se dăruia toată copiilor şi se arăta mai puţin grijulie cu sine; răgazul de la treburile gospodăreşti îl cheltuia numai pentru dânşii; spăla, împletea, cârpea şi adeseori – aşezându-se pe marginea patului, cu un picior atârnat – îşi scotea gemenii din leagăn şi, eliberându-şi sânii mari, plini de lapte, ca doi pepeni albi-gălbui, cu o mişcare a umărului îi făcea să sară afară din cămaşa largă, şi-i alăpta pe amândoi deodată.

— Şi aşa te-au stors cu totul! Prea des îi hrăneşti! spunea Ilinişna, plesnindu-şi nepoţii peste picioruşele dolofane.

— Lasă, hrăneşte-i! Nu-ţi păstra laptele, că n-ai să-l strângi pentru caimac! se amesteca Pantelei Prokofievici, care-şi veghea nepoţii cu o gelozie grosolană.

În anii aceştia, viaţa scădea spre vad, ca apele umflate ale Donului în descreştere. Zilele se perindau plicticoase şi, târându-se una după alta, treceau nebăgate în seamă, în veşnică forfoteală, în trudă şi nevoi, în puţinele bucurii şi în marile, neadormitele griji pentru cei plecaţi la război. De la Petro şi de la Grigori veneau arare scrisori de pe front, în pâlcuri soioase şi pătate de ştampile poştale. Cel din urmă răvaş al lui Grigori trecuse prin mâini necunoscute; jumătate din cuprins fusese şters apăsat cu cerneală violetă, iar pe marginea foii de hârtie, cenuşie stătea un semn ciudat, făcut tot cu cerneală. Petro scria mai des decât Grigori şi, în epistolele adresate Dariei, o ameninţa şi o ruga să isprăvească cu prostiile – zvonuri despre viaţa prea slobodă a nevestei ajunseseră, pesemne, până la urechile lui. Grigori trimetea odată cu scrisorile şi niscai bani – solda şi prima pentru decoraţii – făgăduind să vină în concediu, dar de venit nu venea. Drumurile celor doi fraţi se despărţeau; războiul apăsa greu asupra lui Grigori, îi sugea sângele din obraji, îl îngălbenea cu fierea lui amară, aşa că el nici nu ştia cum îi va apuca sfârşitul; în vreme ce Petro urca mereu, uşor şi repede: căpătă în ajunul toamnei lui 1916 gradul de vagmistru, se-nvârti de două cruci, linguşindu-se pe lângă comandantul sotniei, şi începu să vorbească în scrisori despre strădaniile de a fi trimis la şcoala de ofiţeri. Vara, trimise prin Anikuşka, venit în concediu, o cască germană, o manta şi fotografia. Faţa lui îmbătrânită privea cu mulţumire de sine de pe pătrăţelul de carton sur, mustaţa bălană era ţeapăn răsucită, buzele tari se strâmbau sub nasul cârn, în zâmbetul vechi şi tuturor cunoscut. Însăşi viaţa îi surâdea lui Petro, iar războiul îl bucura, fiindcă îi deschidea nădejdi nebănuite; altminteri, cum ar fi putut oare el, cazac de rând, deprins din copilărie să stea numai lângă boii lui, cum ar fi putut să viseze epoleţii de ofiţer împreună cu o dulce viaţă de huzur? Dar iată că războiul izbucnise, şi în văpaia lui i se întrezăreau limpede sorţii unei vieţi fericite pentru ziua de mâine… O singură latură din viaţa lui Petro era însă ştirbită într-un chip hidos: zvonuri urâte despre nevastă-sa făceau ocolul satului. Stepan Astahov venise toamna trecută în concediu, şi, întors la regiment, se lauda faţă de toată sotnia că o dusese bine cu muierea lui Petro. Petro nu prea dădea crezare tovarăşilor, la auzul feluritelor poveşti, deşi se întuneca la faţă când spunea, zâmbind:

— Minte Stiopka! Vrea să-mi facă sânge rău din pricina lui Grişka…

Dar într-o zi, ieşind din bordei, Stepan scăpă jos – fie din nebăgare de seamă, fie dinadins – un ştergar brodat. Cum Petro venea în urma lui, ridică de jos ştergarul brodat cu măiestrie şi recunoscu de îndată lucrul de mână al nevestei sale. Ura dintre Petro şi Stepan se strânse astfel din nou într-un nod calmuc. Petro aştepta numai un prilej potrivit. Moartea îl pândea din acea zi pe Stepan, care s-ar fi putut să rămână pe veci la malul Dvinei, cu ţeasta găurită de un glonţ al lui Petro. Se întâmplă ca Stepan să se ceară voluntar şi să se ducă să nimicească un post german, de unde nu s-a mai întors. Cazacii care fuseseră cu dânsul povesteau că o santinelă germană i-ar fi auzit pe cazaci tăind sârma ghimpată, a aruncat o grenadă, dar cazacii au izbutit totuşi să răzbată până la om, şi Stepan l-a doborât cu o lovitură de pumn; cealaltă santinelă a tras un foc şi Stepan s-a prăbuşit la pământ. Cazacii au înjunghiat cu baionetele pe soldatul care trăsese, au târât cu dânşii pe celălalt neamţ, care zăcea ameţit de izbitura pumnului de plumb al lui Stepan. l-au ridicat şi pe Stepan, au vrut să-l ducă, dar era prea greu, aşa că fură nevoiţi să-l părăsească. Stepan, rănit, se ruga de ei: „Fraţilor! Nu mă lăsaţi să pier! Fraţilor! De ce mă părăsiţi?” Dar o rafală de mitralieră împroşcă reţeaua de sârmă şi cazacii se retraseră târâş. „Cazaci, fraţilor!”, ţipa Stepan în urma lor, dar ce folos! Fiecare ţine mai mult la pielea lui… După ce Petro află de cele întâmplate cu Stepan, inima i se uşură ca o rană zdrelită, unsă cu grăsime de hârciog. Totuşi, în sinea lui hotărî: „Când m-oi duce în permisie, am s-o fac piftie pe Daşka! Nu sunt Stepan, n-am s-o las eu să-şi facă de cap.” Se gândise chiar s-o ucidă, dar alungă repede asemenea gânduri: „Dacă omor vipera asta, să ştii că s-a isprăvit cu viaţa. Am să putrezesc în puşcărie, am să-mi pierd tot ce-am agonisit, tot ce-am câştigat”. Hotărî deci numai s-o bată măr, şi încă aşa de zdravăn, încât muierea să piardă pentru toată viaţa pofta de a mai călca strâmb. „Am să-i scot un ochi jivinei, şi n-are s-o mai vrea nici dracul!” Aşa hotărâse Petro, tot stând în tranşee lângă malul râpos de lut al Dvinei de vest.

Toamna sugruma copacii şi ierburile, brumele de dimineaţă sfarogeau frunzele, pământul respira tot mai răcoros, nopţile de toamnă erau tot mai întunecoase şi mai lungi. Cazacii stăteau cu schimbul în posturi de tranşee, trăgeau asupra inamicului, se sfădeau cu vagmiştrii pentru echipament călduros, se hrăneau ca vai de ei, şi nimănui nu-i ieşea din cuget amintirea pământului Donului, aflat atât de departe de neprimitoarele meleaguri poloneze.

În această toamnă, Daria Melehova îşi răzbună cu prisosinţă tot traiul ei descumpănit de femeie în putere, fără bărbat. De pocroave, Pantelei Prokofievici se sculă înaintea tuturor, ca totdeauna, ieşi în ogradă şi se apucă cu mâinile de cap: poarta scoasă din ţâţâni de nişte mâini răufăcătoare se afla de-a curmezişul drumului, zvârlită în mijlocul uliţei. Era o mare ruşine. Bătrânul aşeză poarta la loc, iar după masă o chemă pe Daria în bucătăria de vară. Nu se ştie ce au vorbit acolo, dar, după câteva minute, Duniaşka o văzu pe Daria ţâşnind afară din bucătărie, cu tulpanul căzut pe umeri, ciufulită şi cu lacrimi în ochi. Trecând prin faţa Duniaşkăi, strângea din umeri, arcurile vârtoase şi negre ale sprâncenelor tremurau pe chipul ei plâns şi mânios.

— Stai, blestematule, c-ai să mă ţii minte! şuieră ea printre buzele umflate.

Bluza îi era ruptă la spate, o vânătaie proaspătă, roşie-albastră, se zărea pe trupu-i alb. Daria, cu poalele fustei fluturând în vânt, urcă în fugă treptele cerdacului, se mistui în tindă, iar Pantelei Prokofievici ieşi şchiopătând din bucătărie, furios nevoie mare. În mers, strângea în patru hăţurile cele noi de piele.

Duniaşka auzi vocea răguşită a lui taică-său:

— Ţi-ar trebui o păruială încă mai zdravănă, căţea! Târfă!

Ordinea fu astfel restabilită. Timp de câteva zile, Daria se arătă întruchiparea cuminţeniei şi a bunei-cuviinţe; seara se ducea la culcare înaintea tuturor, răspundea la privirile pline de milă şi înţelegere ale Nataliei cu zâmbete reci şi cu mişcări dispreţuitoare din umeri şi din sprâncene, ca şi când ar fi vrut să spună: „Nu-i nimic, vom vedea!” Iar în a patra zi se întâmplă ceva despre care nu ştiau decât Daria şi Pantelei Prokofievici. După care faptă, Daria avea surâsuri triumfătoare, iar bătrânul umblă vreme de o săptămână încurcat şi pocăit, ca un motan care făcuse cine ştie ce poznă. Nu-i povesti nimic bătrânei şi tăinui întâmplarea până şi părintelui Visarion, la spovedanie, ascunzându-i de asemenea şi gândurile păcătoase ce-l năpădiseră cu acest prilej.

Iată cum s-au petrecut lucrurile. Îndată după pocroave, Pantelei Prokofievici, sigur de cuminţenia desăvârşită a Dariei, îi spusese Ilinişnăi:

— N-o cruţa pe Daşka. Zoreşte-o să robotească şi mai greu. Dacă are de lucru, atunci nu-i rămâne timp să umble fără rost, ca o iapă în călduri. Că n-are în cap decât şezătoarea şi uliţa.

Cu acelaşi gând, o puse pe Daria să măture aria, să rânduiască în dosul casei o grămadă de lemne vechi, curăţă împreună cu dânsa şura pentru pleavă. Chiar în fapt de seară, voi să mute vânturătoarea din magazie în şură şi o chemă pe noră-sa:

— Daria!

— Ce-i, tătucă? întrebă ea din şură.

— Fă-te-ncoa, să mutăm vânturătoarea. Potrivindu-şi tulpanul şi scuturând pleava care-i intrase după gulerul bluzei, Daria ieşi pe uşa şurii şi trecu pe portiţa ariei spre magazie. Pantelei Prokofievici, îmbrăcat cu o scurtă vătuită de lucru şi cu nădragi cârpiţi, şontâcăia în faţa ei. Curtea era pustie. Duniaşka şi bătrâna torceau lână proaspăt dărăcită. Natalia pregătea plămada pentru pâine. Amurgul purpuriu se stingea dincolo de marginea satului, dangătul de clopote vestea vecernia. Un nouraş de culoarea zmeurei sta nemişcat pe cerul străveziu, deasupra capului; dincolo de Don, ciorile se clătinau pe ramurile desfrunzite ale plopilor albicioşi, asemenea unor cârpe arse. În liniştea netulburată a înserării, fiecare sunet era curat, sigur şi impunător. Un miros de bălegar cald, şi de fân plutea în aer, dinspre ţarcul vitelor. Gâfâind în opinteli, Pantelei Prokofievici, împreună cu Daria, aduse în şură vânturătoarea de un roşu-spălăcit, o puse într-un colţ, împinse cu grebla pleava risipită în grămadă şi dădu să plece.

— Tătucă! îl chemă Daria, cu voce înceată. Bătrânul făcu un pas în dosul vânturătoarei, fără să bănuiască nimic, şi întrebă:

— Da' ce-i?

Cu bluza descheiată şi cu faţa întoarsă spre el, Daria îşi punea în rânduială părul la ceafă. O rază sângerie a apusului de soare, strecurată printr-o crăpătură din peretele şurii, tremura asupra ei.

— Acilea! tătucă! Uite! Vino să vezi! rosti ea, aplecându-se într-o parte şi privindu-l hoţeşte peste umărul socrului, la uşa larg căscată.

Bătrânul veni în dreptul său. Deodată Daria ridică braţele şi, cuprinzând gâtul socrului, împreunându-şi degetele, începu a se da îndărăt, trăgându-l după ea şi şoptind:

— Iaca, acilea, tătucă! Că-i moale…

— Da' ce-ţi veni? o întrebă speriat Pantelei Prokofievici.

Rotindu-şi capul, încercă să scape din strânsoarea braţelor Dariei, dar ea îi trăgea capul spre dânsa cu o putere crescândă, suflându-i în barbă cu gura caldă, râzând şi murmurând ceva în şoaptă.

— Lasă-mă, putoareo! se smuci bătrânul şi simţi pântecele tare al nurorii.

Strângându-se de dânsul, căzu pe spate şi-l răsturnă peste ea.

— Satano, ai înnebunit? Lasă-mă!

— Nu vrei? întrebă Daria, gâfâind, şi, desfăcându-şi braţele, îl îmbrânci în piept. Nu vrei? Sau nu poţi? Atuncea să nu mă mai judeci… Aşa!

Sărind în picioare, îşi potrivi grăbită fusta, îşi scutură pleava de pe şapte şi-i strigă drept în faţă lui Pantelei Prokofievici, zăpăcit cu totul:

— Atuncea, pentru ce m-ai bătut deunăzi? Ce, îs o hoaşcă? Adică matale, când erai tânăr, parcă erai altfel? N-am bărbat de un an! Cu cine vrei să simt şi eu că trăiesc? Cu dulăul? Sic, şontorogule! Na, cotu!

Daria făcu un gest obscen şi se îndreptă spre uşă, săltând din sprâncene. Ajunsă în prag, se mai cercetă cu luare-aminte, scutură pleava de pe bluză şi de pe tulpan şi spuse fără să-l privească:

— Nu pot fără de asta… Am nevoie de bărbat, iar de nu-ţi place, mi-oi găsi eu altul şi n-ai decât să-ţi ţii gura!

Cu mers legănat, ajunse la poarta ariei şi dispăru, fără să se uite îndărăt, iar Pantelei Prokofievici, rămas mai departe rezemat de peretele roşcat al vânturătorii, îşi morfolea barba între dinţi, cerceta şura şi vârfurile încălţărilor ponosite, cu o privire uluită şi vinovată. „Te pomeneşti că are dreptate! Poate c-ar fi trebuit să primesc a intra în păcat cu dânsa?!”, gândi în acea clipă, buimac şi nedumerit de cele întâmplate.

În noiembrie se lăsase un ger straşnic. Ningea de timpuriu. Donul îngheţă la cotul din dreptul marginii de sus a satului Tatarski. Din când în când, oamenii treceau cu piciorul pe malul celălalt, călcând pe gheaţa şubredă, cenuşie, iar mai la vale, numai laturile de lângă mal ale fluviului se îmbrăcară cu gheaţă netedă, cu băşici de aer în luciu. Mijlocul apei se învolbura slobod, valurile verzui se contopeau şi-şi scuturau coama de spumă albicioasă. În dreptul Râpii Negre, într-o groapă adâncă de unsprezece stânjeni, somnii se lăsaseră de mult pentru iernat, iar crapii alunecoşi veniră să se aşeze la capetele lor; numai albitura umbla prin Don, iar în vaduri se jucau ciortanii, gonind după plevuşcă. Cega se culcă pe fundul pietros. Pescarii aşteptau zilele cu gerul mai zdravăn ca să-şi încerce norocul cu cârligele la cea dintâi copcă în gheaţă, pentru a prinde ceva peşte de soi.

În aceeaşi lună a lui noiembrie, Melehovii primiră o scrisoare de la Grigori. Scria din Găvăneşti, din România, vestind că fusese rănit chiar în cea dintâi luptă, că glonţul îi zdrobise antebraţul stâng şi de aceea era trimis pentru vindecare în ţinutul său, în staniţa Kamenskaia. În urma răvaşului, altă supărare se abătu peste casa lui Melehov: cu vreun an şi jumătate în urmă, nevoia de bani îl strâmtorase pe Pantelei Prokofievici, şi împrumutase o sută de ruble de argint de la Serghei Platonovici Mohov, dându-i o scrisoare de garanţie. În vară, bătrânul fusese chemat la prăvălie şi Atepin Ţaţa, cu nasul încălecat de ochelarii cu rama de aur, întrebă, privind pe deasupra sticlelor la barba lui Melehov.

— Ei, Pantelei Prokofievici, ai de gând să plăteşti, sau nu?

Pantelei Prokofievici ocoli cu privirea rafturile, din ce în ce mai goale, şi tejgheaua lustruită de trecerea anilor, apoi îngăimă cam fâstâcit:

— Mai păsuieşte-mă, Emelian Konstantinâci, c-am să fac rost şi am să plătesc.

Cu aceasta discuţia luase atunci sfârşit. Bătrânul n-a avut însă cum să facă rost de bani: cu recolta n-a dovedit, iar din vitele de păscut n-avea ce să vândă. Şi iată că-i pică portărelul ca un bolovan în creştet, trimise după el şi, scurt:

— Scoate şi adă-ncoace o sută de carboave!

La cancelarie, în camera portărelului, o foaie lungă de hârtie stă întinsă pe masă: citeşte şi nu cârti!

„FOAIE EXECUTORIE.

Conform Ucazului Majestăţii-Sale Imperiale din 27 octombrie 1916, eu, judecătorul de pace al ocolului 7 din districtul Doneţ, am judecat procesul civil după acţiunea intentată de târgoveţul Serghei Mohov uriadnicului Panteleimon Melehov, pentru suma de 100 ruble, după scrisoarea de garanţie, şi, în conformitate cu art. 81, 100, 129, 133 şi 145 din Codul de procedură civilă, în lipsa părţilor, am hotărât:

Pârâtul uriadnic Panteleimon Prokofievici Melehov este obligat să plătească în favoarea reclamantului târgoveţ Serghei Platonovici Mohov una sută de ruble conform scrisorii de garanţie din 21 iunie 1915, precum şi trei ruble cheltuieli de judecată şi executare. Hotărârea este definitivă şi se va comunica părţilor lipsă.

Conform al. 3 din art. 156 al Codului de procedură civilă, această hotărâre urmează a fi executată imediat, fiind intrată în vigoare. Conform Ucazului Majestăţii-Sale Imperiale, judecătorul de pace al ocolului 7 din districtul Doneţ a dispus: toate instituţiile şi persoanele în drept urmează să aducă întocmai la îndeplinire prezenta hotărâre, iar autorităţile locale, poliţieneşti şi militare să-i acorde portărelului însărcinat cu executarea concursul cuvenit şi neîntârziat.”

După ce-l ascultă pe portărel, Pantelei Prokofievici ceru îngăduire să meargă acasă, făgăduindu-i să depună banii chiar în ziua aceea. Pornise de la cancelarie de-a dreptul la cuscrul Korşunov, dar în piaţă se întâlni cu ciungul Alioşka Şamil.

— Cum o duci Prokofievici? îl salută Şamil.

— Aşa şi aşa!

— Unde te duceai?…

— La cuscru. Cu o trebuşoară…

— Ehei, mare bucurie pe dânşii, frate! N-ai auzit? Feciorul lui Miron Grigorievici a venit de pe front. Cică s-a întors Mitka al lor, aşa spune lumea.

— Nu zău?…

— Aşa am auzit, spuse Şamil, cu un spasm în obraz şi la ochi, scoţându-şi pungociul de tutun şi apropiindu-se de Pantelei Prokofievici. Hai, frate, să răsucim câte o ţigară! Eu dau foiţa la tutunul tău…

Aprinzându-şi ţigara, Pantelei Prokofievici mai şovăi o vreme – să meargă, să nu meargă? – dar, în cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi, după ce se despărţi de ciung, porni mai departe, şchiopătând.

— Uitam să-ţi spui că şi Mitka are o cruce! Îi dă zor să-i ajungă pe feciorii tăi. Avem acum în sat decoraţi berechet, câte vrăbii! ţipă Şamil în urma lui.

Pantelei Prokofievici ajunse fără grabă la marginea satului şi se apropie de portiţa casei lui Korşunov, aruncând câte o privire la fiecare din ferestre. Îi ieşi în întâmpinare însuşi cuscrul. Faţa pistruiată a bătrânului Korşunov era parcă spălată de bucurie, arăta mai curată şi mai puţin aspră.

— Auzit-ai de bucuria noastră? întrebă Miron Grigorievici, întinzându-i mâna.

— Am aflat pe drum, de la Alioşa Şamil. Veneam la tine, cuscre, cu altă treabă…

— Mai stai, dă-le-ncolo de treburi! Hai în casă să-l vezi pe oşteanul nostru. Ca să nu mint, am şi băut niţel de bucurie. Baba mea a purtat ea grijă, sireaca, să mai păstreze o sticlă de monopol pentru asemenea împrejurări…

— Nu mai era nevoie să-mi spui! zâmbi Pantelei Prokofievici, lărgindu-şi nările nasului coroiat. Am adulmecat eu de departe!

Miron Grigorievici împinse uşa de perete, lăsându-şi cuscrul să treacă înainte. Pantelei păşi pragul şi privirea îi căzu de îndată asupra lui Mitka, aşezat la masă, sub icoane.

— Iată-l pe oşteanul nostru! strigă moş Grişaka, plângând şi lipindu-se de umărul lui Mitka.

— Ei, bine ai venit, cazacule!

Pantelei Prokofievici luă palma lungă a lui Mitka, o ţinu într-a lui, se dădu cu un pas îndărăt, mirându-se şi privindu-l cu atenţie.

— Ce te uiţi la mine, cuscre? întrebă Mitka cu voce răguşită de bas, zâmbind.

— Mă uit şi mă minunez: când vă petreceam la oaste, pe tine, şi pe Grişka, eraţi nişte copii, iară acuma… Uite ce cazac! Ai fi bun şi pentru garda împărătească!

Privind cu ochii înlăcrimaţi la Mitka, Lukinişna turna votcă în păhărel, îngândurată, fără să bage de seamă că băutura curge pe alături.

— Hei, râia dracului! se răsti Miron Grigorievici. Verşi aşa bunătate pe masă!

— Ei, noroc şi bucurie!… Bine ai venit sănătos, Mitri Mironâci!

Pantelei Prokofievici îşi roti albul albăstrui al ochilor, cu genele tremurând şi cu răsuflarea oprită, şi goli fără grabă păhărelul pântecos. Ştergându-şi încet cu dosul palmei buzele şi mustaţa, săgetă cu privirea fundul păhărelului şi, cu capul dat pe spate, scutură ultima picătură stingheră în gura larg căscată, cu dinţii negri. Abia după aceea răsuflă uşurat, ronţăind un castravete şi strângându-şi îndelung pleoapele, fericit foarte. Cuscra îl mai cinsti cu un păhărel; bătrânul ameţi pe dată şi arătă cumplit de caraghios. Mitka îl urmărea, zâmbind. Pupilele ochilor lui de pisică se strângeau în crăpături înguste şi verzi, apoi se lărgeau şi deveneau întunecate. Anii îl schimbaseră, făcându-l de nerecunoscut. Acest cazac zdravăn, cu mustaţă neagră, nu mai avea aproape nimic comun cu subţirelul, cu zveltul Mitka, pe care îl petrecuseră la militărie cu trei ani în urmă. Crescuse mult, se făcuse mai lat în umeri, puţin adus de spate şi mai gras – să fi cântărit cel puţin optzeci de kilograme – faţa şi vocea îi erau mai aspre şi în toate părea mai vârstnic decât anii. Numai ochii îi rămăseseră aceiaşi – tulburi şi neliniştiţi – iar maică-sa îşi îneca privirile în ei, râzând şi plângând, atingând din când în când cu palma ei zbârcită, ofilită, părul tuns scurt al feciorului şi fruntea lui albă şi îngustă.

— Ai venit decorat, ai? întrebă Pantelei Prokofievici, cu un zâmbet de om beat.

— Da' care dintre cazaci n-are acuma cruci peste cruci? se încruntă Mitka. Uite, lui Kriucikov i-a dat trei, pentru că chiuleşte la comandament.

— Mitka al nostru, cuscre dragă, îi dintr-o bucată! se grăbi moş Grişaka. Dat dracului! E leit ca mine, bunică-său. Nu s-ar înjosi să-şi plece fruntea…

— Doar nu pentru asta li se dă crucea „Sfântul Gheorghe”! se posomorî Pantelei Prokofievici, dar Miron Grigorievici îl trase în odaia de alături, îl apăsă să se aşeze pe un sipet şi-l întrebă:

— Natalia şi cu nepoţii ce mai fac? Teferi, sănătoşi? Ei, slavă domnului! Parcă spuneai că ai treabă cu mine? Zi, că o să mai bem şi ai să te turlăceşti!

— Împrumută-mă cu ceva bani! Dă-mi, pentru Dumnezeu!… Scapă-mă, că o duc rău de tot din partea banilor!

Pantelei Prokofievici cerea umilit, ca un om cu chef.

Cuscrul îl întrerupse:

— Cât?

— O sută de bumăşti.

— De care?… Sunt bumăşti şi bumăşti.

— O sută de carboave.

— Aşa spune!

Miron Grigorievici cotrobăi în ladă, scoase o basma soioasă, o desfăcu, scoase şi numără zece bancnote roşii, foşnind cu hârtiile noi.

— Mulţumesc, cuscre dragă… Din mare belea m-ai scăpat!

— Ce mai vorbe! Doar suntem între noi, avem să ne socotim odată şi odată…

Mitka stătu acasă cinci zile; nopţile le petrecea la nevasta lui Anikuşka, din milă pentru nevoia ei amară de muiere şi pentru ea, muieruşca simplă şi supusă care nu ştia să zică nu. Ziua hoinărea prin sat, pe la neamuri şi pe la cunoscuţi. Înalt, îmbrăcat numai într-un veston kaki, călca cu paşi legănaţi prin ulicioarele satului, cu şapca pe o ureche, fălindu-se cu dispreţul său de ger. Într-o zi, pe-nserate, trecu şi pe la Melehovi. Aduse cu el, în bucătăria lor caldă, un iz de iarnă amestecat cu mirosul neuitat, înţepător, de ostaş. Stătu, vorbi despre război, despre noutăţile din sat, îşi furişă spre Daria ochii verzi ca papura şi dădu să plece. Daria, care nu-şi lua ochii de la ostaş, tremură ca flacăra unei lumânări, când Mitka, ieşind, închise cu putere uşa; ţuguindu-şi buzele, îşi înfăşură şalul, dar Ilinişna o întrebă:

— Unde te duci, Daşka?

— Afară… pentru nevoie…

— Mergem împreună…

Pantelei Prokofievici şedea locului, fără să-şi ridice capul plecat, ca şi cum n-ar fi auzit schimbul de vorbe. Daria trecu prin faţa lui spre uşă, ascunzând sclipiri de vulpe sub pleoapele lăsate în jos; soacra lipăia greu după ea, oftând. Mitka aştepta lângă portiţă, tuşind şi scârţâind din cizme, fumând pe furiş, cu ţigara ascunsă în găvanul palmei. Auzind zăngănitul zăvorului, făcu un pas spre cerdac.

— A, tu eşti, Mitri?… Nu cumva te-ai rătăcit în curte străină? întrebă veninos Ilinişna. Închide portiţa pe dinafară cu zăvorul, ca să nu se joace vântul cu ea la noapte. Uite ce vânt!

— Nu, nu m-am rătăcit. Am s-o închid! răspunse Mitka cu ciudă în glas, tuşi şi o apucă pe ulicioară, drept spre casa lui Anikuşka.

Mitka ducea o viaţă de pasăre, fără griji. Azi eşti viu, bine! Iar mâine, ce-o da viaţa! La oaste, îşi făcea serviciul agale şi, cu toate că avea un sânge clocotitor şi o inimă fără de frică, nu prea căuta prilejuri să iasă în frunte. În schimb, foaia lui matricolă prezenta o seamă de accidente: stăpânul ei fusese judecat de două ori, fiind acuzat de siluirea unei poloneze cetăţeană rusă şi de jaf; în cei trei ani de război primise nenumărate sancţiuni şi pedepse disciplinare, iar o dată fusese cât pe ce să fie condamnat la împuşcare de Curtea marţială. Dar Mitka ştia să se descurce din buclucuri şi, cu toate că era foarte rău încondeiat în scriptele regimentului, cazacii îl iubeau pentru firea lui veselă, zâmbitoare, pentru cântecele deşănţate (la care Mitka se pricepea ca nimeni altul), pentru că era bun tovarăş şi om simplu, iar ofiţerii ţineau la el pentru voinicia lui hoţească. Cu zâmbetul pe buze, călca pe pământ cu picioare uşoare de lup şi mai avea încă multe alte trăsături ale acestei sălbăticiuni: în mersul lui legănat, pas cu pas, în chipul cum era obişnuit să privească lumea, cu ochii săi verzi şi iuţi, şi chiar în gâtul contuzionat pe care nu-l întorcea niciodată – dacă se ivea nevoia, se răsucea cu tot trupul. Legat numai din muşchi tari, cu oase late, era sprinten şi totuşi domol în mişcări, răspândind în jurul său un aer de sănătate şi de putere; aşa miroase cernoziomul din văi, desfundat de plug. Pentru Mitka, viaţa era simplă şi dreaptă, se întindea asemenea unei brazde în arătură, şi o călca cu paşi de stăpân, sigur pe dreptul său. Şi gândurile sale erau tot atât de primitive şi limpezi: dacă eşti flămând, poţi şi trebuie să furi, fie şi de la vreun camarad; şi el fura dacă era flămând; ţi s-au rupt cizmele – nu există nimic mai simplu decât să descalţi un prizonier neamţ; ţi s-a înfundat, trebuie să-ţi răscumperi vina, şi Mitka o răscumpăra: se ducea în cercetare, aducea santinele germane răpite de el, pe jumătate gâtuite; se oferea voluntar pentru cele mai primejdioase misiuni. În 1913 fusese luat prizonier, bătut măr şi rănit de baionete, iar noaptea, rupându-şi unghiile până la carnea vie, spărsese acoperişul magaziei în care fusese închis şi fugise, luând cu el şi un ham drept amintire. De aceea, multe păcate i se iertau lui Mitka.

În a şasea zi, Miron Grigorievici îşi duse feciorul la Millerovo, îl petrecu până la vagon, privi cum se îndepărtau cutiile verzi ale vagoanelor, ţăcănind pe osii, şi rămase îndelung, scormonind cu coada biciului zgura de lângă peron, fără să-şi ridice ochii din pământ. Plângea Lukinişna după plecarea feciorului, ofta moş Grişaka, suflându-şi nasul în palmă cu un sunet de goarnă şi ştergându-şi degetele de poala soioasă a tunicii. Plângea şi muierea lui Anikuşka, amintindu-şi de trupul mare şi darnic în dezmierdări al lui Mitka şi chinuindu-se cu blenoragia pe care i-a dăruit-o oşteanul.

Vremea împletea zilele, aşa cum împleteşte vântul coama cailor. Cu puţin înainte de crăciun, începu pe neaşteptate dezgheţul, cu o ploaie ce ţinu o zi şi o noapte în şir; şuvoaie de apă turbată se năpustiră în vâlcele din înălţimea de pe malul Donului; pe cheliile de pământ deszăpezit înverzi iarba veche, şi muşchiul înveli lespezile de cretă; fâşiile de apă vie rodeau gheaţa Donului, făcând spume la mal; gheaţa se umfla şi prindea culoarea albăstruie de cadavru. Cernoziomul dezgolit răsufla un miros nespus de dulce. Băşici de apă jucau în vechile făgaşuri de pe Şleaul Hatmanilor. Râpele argiloase de dincolo de vatra satului îşi căscau surpăturile proaspete, ca nişte răni roşietice. Vântul de la miazăzi aducea dinspre Cir mirosurile stătute de ierburi putrede, iar la amiază marginea stepei tremura ca primăvara în jocul celor mai vaporoase umbre azurii. Băltoace sure sclipeau în bătaia vântului, lângă muşuroaiele de cenuşă de sub garduri. Pe arii, pământul se dezgheţa în jurul şirelor, dulceaţa iute a paielor dospite gâdila nările trecătorului. Ziua, şuvoaie subţiri de apă negricioasă se scurgeau de pe acoperişurile de paie ale caselor, prinse în zimţi de ţurţuri; coţofenele cârâiau cât le ţinea glasul, cocoţându-se pe garduri şi, asmuţit de seva pretimpurie a primăverii, mugea taurul obştii, care iernase în curtea lui Miron Grigorievici. Dărâma gardurile cu coarnele, se freca de un stâlp de stejar sfredelit de cari, îşi scutura guşa mătăsoasă, scormonea cu copitele zăpada moale din ograda plină de apă.

A doua zi de Crăciun, Donul îşi sparse lespedea de gheaţă. Sloiurile pluteau la vale pe mijlocul apelor, cu scrâşnete şi trosnituri puternice, săreau pe mal ca nişte stârvuri de peşti uriaşi. Dincolo de Don, plopii se avântau în fuga lor neputincioasă pe loc, biciuiţi de vântul tulburător de la miazăzi.

Şşşşuuuu, şuierau şi vuiau înăbuşit.

Spre noapte însă, malurile răsunau surd, ciorile din medean se legănau în bătaia vântului, porcul lui Hristonea trecu în fugă prin faţa ogrăzii lui Melehov cu un şomoiog de paie în gură, şi Pantelei Prokofievici îşi zise: „S-a isprăvit cu primăvara, mâine are să pălească un ger straşnic!” Noaptea, vântul începu într-adevăr să bată dinspre răsărit, un geruleţ uşurel legă cu gheaţă cristalină băltoacele rămase pe urma dezgheţului. Spre dimineaţă, crivăţul prinse a sufla de prin părţile Moscovei, şi gerul intră greoi în drepturile sale. Iarna se înscăuna din nou. Numai frânturi de sloiuri se mai scurgeau prin mijlocul Donului, amintind de dezgheţ, asemenea unor frunze albe şi mari, iar pământul dezgolit de pe colnic fumega de ger.

Îndată după Crăciun, la adunarea obştească din staniţă, pisarul îi spuse lui Pantelei Prokofievici că îl văzuse pe Grigori în Kamenskaia şi că acesta îl rugase să dea de ştire rudelor despre apropiata lui întoarcere.

Serghei Platonovici Mohov, încerca să pipăie viaţa din toate părţile cu mâinile lui mici, negricioase, acoperite de păr rar şi lucios. Câteodată, ea îi făcea ochi dulci, iar uneori îi atârna ca o piatră de gâtul unui om ce dă să se înece. Multe văzuse Serghei Platonovici în viaţa sa, prin felurite peripeţii trecuse. În vremuri mai vechi, atunci când lucra la siloz, i se întâmplase să cumpere cereale de la cazaci, plătindu-le cu preţ de nimic, ca apoi să scoată din sat şi să răstoarne în Râpa Rea patru mii de puduri de grâu scrumit. Îşi aducea aminte şi de anul 1905, când, într-o noapte întunecoasă de toamnă, unul dintre cazacii localnici descărcase în el puşca de vânătoare. Mohov se îmbogăţea, având, fireşte, şi pierderi, până când în cele din urmă agonisi şaizeci de mii de ruble şi le depuse la banca Volga-Kama; dar, cu mult înaintea împrejurărilor de faţă, simţise că se apropie vremea unei zguduiri mari şi de neînlăturat. Serghei Platonovici se aştepta la ivirea unor timpuri negre şi nu se înşelase; în ianuarie o mie nouă sute şaptesprezece, învăţătorul Balanda, care se stingea încet de oftică, i se plânse:

— Revoluţia bate la uşă, iar eu trebuie să dau ortul popii de cea mai stupidă şi cea mai sentimentală dintre boli! Mi-e necaz, Serghei Platonovici! Mi-e necaz că n-am să mai văd cum o să-ţi sară în vânt toate capitalurile şi cum au să te gonească din cuibuşorul călduţ.

— Dar de ce ţi-e necaz?…

— Cum de ce?… Ştii, mi-ar fi plăcut totuşi să văd cum toate se vor face praf.

— Ba nu, iubitule! Mai bine tu să mori chiar astăzi, iar eu, mâine! spuse Serghei Platonovici, în prada unei mânii ascunse.

În ianuarie, ecourile zvonurilor din capitală cu privire la Rasputin şi la familia ţarului mai răsunau prin sate şi prin staniţe, iar la începutul lui martie veni vestea răsturnării autocraţiei, prinzându-l pe Serghei Platonovici, aşa cum o plasă prinde dedesubt o dropie. Cazacii primiră vestea revoluţiei cu o îngrijorare stăpânită şi cu rezervă. În acea zi, bătrânii şi cazacii mai tineri se îmbulziră până seara lângă prăvălia închisă a lui Mohov. Atamanul satului, Kiriuşka Soldatov (care îl înlocuise pe Manâţkov, mort în război), un cazac zdravăn, cu mustăţi roşcate şi cu ochi cam saşii, era posomorât. Aproape nu lua parte la însufleţitele dezbateri care se ţineau lanţ în faţa prăvăliei, îşi rotea privirile piezişe asupra cazacilor adunaţi şi, din când în când, descumpănit, îşi dădea cu părerea:

— Eh, am sfeclit-o! Vai şi amar! Cum avem să mai trăim de-acum încolo?!

Zărind de la fereastră lumea din faţa prăvăliei, Serghei Platonovici hotărî să iasă şi să stea de vorbă cu bătrânii. Îşi îmbrăcă şuba de raton şi, sprijinindu-se în bastonul cafeniu, cu monogramă modestă de argint, ieşi pe treptele de la intrarea principală. Un zumzet venea dinspre prăvălie.

— Ei, Platonici, eşti om cu carte! Spune-ne şi nouă, oamenilor neluminaţi, ce se întâmplă acum şi ce are să mai fie? vorbi Matvei Kaşulin, cu un zâmbet speriat, strângându-şi zbârciturile piezişe în dreapta şi în stânga nasului, sensibil afară din cale la frig.

La salutul lui Serghei Platonovici, bătrânii scoaseră respectuos căciulile şi se dădură la o parte, făcându-i loc în cerc.

— Avem să trăim şi fără ţar… răspunse ezitând Serghei Platonovici.

Bătrânii izbucniră toţi într-un glas:

— Cum aşa, fără ţar?

— Moşii şi strămoşii noştri trăiau sub ţari, iar acuma nu mai trebuie ţar?

— Dacă tai capul, de bună seamă că picioarele n-au să mai trăiască fără el.

— Dar ce fel de ocârmuire are să vină în schimb?

— Nu te mai codi, Platonici! Vorbeşte-ne cu inima deschisă. De ce să-ţi fie teamă?

— Poate că nu ştie nici omul ce şi cum!… zâmbi Moş Avdeici Minciună, şi zâmbetul îi adânci gropiţele din obrajii trandafirii.

Serghei Platonovici îşi cercetă cu o privire inexpresivă galoşii vechi de cauciuc şi rosti, anevoie, ca şi cum l-ar fi tras cineva cu cleştele de limbă:

— Are să ne cârmuiască Duma de stat. O să avem republică…

— Am brodit-o! Fir-al al mă…

— Pe când am slujit noi sub răposatul Alexandru al doilea… începu Avdeici, dar bătrânul şi severul Bogatâriov îl întrerupse cu asprime:

— Te-am mai auzit! Nu-i vorba de asta!

— Care va să zică, are să se isprăvească cu cazacii?

— Noi ne vedem de greve, iară neamţul o să ajungă între timp până la Sanct-Petersburg!

— Dacă-i egalitate, înseamnă că vor să ne facă deopotrivă cu mujicii!…

— N-avea grijă, te pomeneşti că au să pună laba şi pe pământ…

Cu un zâmbet silit, Serghei Platonovici se uită la chipurile mâhnite ale bătrânilor şi simţi cum sufletul i se scârbeşte şi se întunecă. Îşi desfăcu în două barba castanie cu gestu-i obişnuit şi vorbi, clocotind de ură, fără să-şi dea seama împotriva cui:

— Iată, cinstiţi bătrâni, în cel hal au adus dumnealor Rusia. Or să vă facă la fel cu ţăranii, o să vă ia privilegiile şi tot ce se poate, or să vă amintească şi supărările lor din trecut. Vin vremuri grele… Depinde de cine va prelua puterea; poate c-o să vă ducă la prăpăd cu totul…

— Om trăi şi-om vedea! clătină din cap Bogatâriov şi privi cu neîncredere la Serghei Platonovici, pe sub sprâncenele stufoase. Tu, Platonovici, urmăreşti foloasele tale, dară nouă poate că are să ne iasă vreo uşurare din povestea asta… Ai?

— Ce fel de uşurare? întrebă sarcastic Serghei Platonovici.

— Poate că ocârmuirea cea nouă are să pună capăt războiului… Ar fi cu neputinţă? Ai?

Serghei Platonovici făcu un gest deznădăjduit cu mâna şi se târî cu paşi de om îmbătrânit spre cerdacul său albastru şi arătos. Umbla cu gânduri răzleţe la bani, la moară şi la negoţul care mergea din ce în ce mai prost; îşi aduse aminte că Elizaveta se află la Moscova şi că Vladimir avea să vină în curând de la Novocerkassk. Îngrijorarea pentru odrasle îi împunse inima, fără să curme şirul dezlânat al gândurilor. Stăpânit de ele, ajunse în cerdac, simţind că viaţa îşi pierduse culorile într-o singură zi şi că până şi sufletul lui se spălăcise, măcinat de râşniţa gândurilor. Un gust acru de rugină îi umplu gura. Se întoarse, aruncă o privire bătrânilor buluciţi în faţa prăvăliei, scuipă peste balustrada sculptată, a cerdacului şi, târşindu-şi paşii, trecu pe terasă, în casă. Anna Ivanovna îşi întâmpină bărbatul în sufragerie, îi cercetă faţa cu privirea ochilor ei spălăciţi, veşnic indiferenţi, întrebându-l:

— Iei o gustare înainte de ceai?

— Nu, nu! Ce gustări? se împotrivi cu dezgust Serghei Platonovici.

Scoţându-şi haina, simţea mereu în gură gustul de rugină şi goliciunea apăsătoare în cap.

— O scrisoare de la Liza.

Anna Ivanovna, grasă şi puhavă, trecu în iatac, cu paşi mărunţi şi grăbiţi (aşa umbla întotdeauna, împovărată din prima zi a căsniciei de o gospodărie prea mare), şi aduse un plic rupt la margine.

„O fată ordinară şi mărginită, nimic altceva!”, gândi pentru prima oară Serghei Platonovici, strâmbând din nas din pricina parfumului tare care se răspândea din plic. Citi distrat scrisoarea, se opri la cuvântul „dispoziţie”, fără să ştie de ce, şi stătu îndelung, căutând să-i descopere un înţeles cu totul nebănuit. În ultimele rânduri, Elizaveta îl ruga să-i trimită bani. Cu aceeaşi goliciune mocnită în suflet, Serghei Platonovici străbătu ultimele rânduri. Deodată, îi veni să plângă încetişor. Viaţa maşteră, viaţa răsturnată din temelii îi apăru în această clipă în toată goliciunea ei.

„Îmi e străină, îşi zise el, cu gândul la fiică-sa. Şi eu îi sunt străin. Recapătă sentimente de familie ori de câte ori are nevoie de parale… O fată desfrânată, are amanţi… Şi era mică, blondă, şi îmi era dragă… Doamne, cum se schimbă toate! Am rămas prost până la bătrâneţe, tot credeam într-o viaţă bună ce are să vină, şi uite că am rămas singur, ca o troiţă în drum. N-am agonisit cinstit – parcă poţi să agoniseşti cinstit? – mă dedam la tot felul de tertipuri, nu risipeam nimic, şi iată, a venit revoluţia şi chiar mâine slugile mele mă pot azvârli afară din casă. Fir-ara a mă-si de viaţă scârboasă! Copiii? Vladimir e un prost… Ei şi? În definitiv, poate că e totuna…”

Printr-o neroadă înlănţuire de gânduri, îşi aduse aminte o întâmplare petrecută mai demult la moară; un cazac făcuse tămbălău din pricina uiumului prea mare şi nu voise să plătească. Serghei Platonovici, care se afla atunci în sala maşinilor, ieşise afară şi, aflând despre ce e vorba, poruncise cantaragiului şi morarilor să nu dea făina măcinată. Cazacul, om mic şi slăbuţ, trăgea spre el sacul, apucându-l de gură, iar morarul Zavar, un bărbat zdravăn şi lat în piept, nu-l lăsa. În cele din urmă, cazacul slăbuţ îl îmbrânci pe morar, iar acesta îi făcu vânt cu pumnul lui mare, încleştat, şi-l izbi în tâmplă. Cazacul căzu jos, apoi sări în picioare, clătinându-se; îi sângera o zdrelitură la tâmpla stângă. Deodată făcu un pas spre Serghei Platonovici şi gemu cu voce înăbuşită, stinsă:

— Ia-ţi făina! Îndoapă-te!…

Şi ieşi, cu umerii scuturaţi de un tremur.

Întâmplarea aceasta îi trecu prin minte lui Serghei Platonovici, fără nici o legătură cu altceva, împreună cu urmările de atunci: nevasta cazacului venise pentru a-l ruga să-i înapoieze făina bărbatului; silindu-se să-şi stoarcă lacrimi din ochi şi căutând sprijin la cărăuşii cu grâul, se bocea:

— Păi cum vine asta, oameni buni? Cu ce drept? Dă-mi făina!

— Vezi-ţi de drum, lele! Cară-te cât eşti teafără, că te jumulesc de pene! râdea Zavar.

Nu-i făcuse plăcere, nici bucurie să vadă cum cantaragiul Valet, tot atât de firav şi mărunţel ca şi cazacul obidit, sărise la bătaie cu Zavar, fusese bătut măr şi venise apoi să-şi ceară socoteala, după care plecase. Toate acestea trecură fulgerător prin mintea lui Serghei Platonovici, pe când învârtea între degete scrisoarea, cu privirea aţintită în gol.

Ziua trecu, lăsând o dâră dureroasă, buimăcindu-l. Serghei Platonovici petrecu o noapte urâtă; se zvârcolea în pat, pradă gândurilor absurde şi dorinţelor nedesluşite. Adormi abia după miezul nopţii, iar dimineaţa, aflând că Evgheni Listniţki venise de pe front la Iagodnoe, la taică-său, hotărî să se ducă acolo şi să-şi descarce sufletul de o seamă de presimţiri tulburătoare care-l năpădeau. Emelian, cu nelipsita-i lulea în gură, înhamă roibul la sania de oraş şi-şi duse stăpânul la Iagodnoe.

Soarele se înălţa deasupra satului, asemenea unei caise coapte şi portocalii, nori vaporoşi pluteau în straturi, mai sus şi mai jos. Aerul rece şi tăios părea îmbălsămat de o mireasmă de fructe. Gheaţa subţire de pe drum trosnea sub copitele calului, vântul mâna înapoi aburul ieşit din nările umede, aşezându-l ca o brumă pe coamă. Toropit de mersul lin al saniei şi de frig, Serghei Platonovici aţipi, clătinându-se, în timp ce se freca cu spinarea de speteaza acoperită cu un covor. În vremea asta, pe medeanul din Tatarski se adunase o puzderie neagră de cazaci, îmbrăcaţi cu cojoace, o altă grămadă, de femei, se înghesuia ca o turmă de oi, strângându-şi poalele şubelor de Don, îmblănite la margini.

În mijlocul mulţimii, stătea învăţătorul Balanda, cu batista la buzele livide, aproape verzi, şi cu o panglică roşie la încheietoarea cojocelului, şi vorbea, cu ochii mistuiţi de febră:

— Aţi văzut? S-a isprăvit cu blestemata de autocraţie! Acum feciorii voştri n-au să mai fie trimişi ca să-i potolească pe muncitori cu biciuşca! S-a isprăvit cu slujba voastră ruşinoasă pentru ţarul vampir. Adunarea constituantă va fi stăpână peste Rusia cea nouă, liberă… Ea va şti să clădească o altă viaţă, adică o viaţă luminoasă!

Ibovnica lui îl trăgea din spate de cutele cojocelului şi îi şoptea cu voce rugătoare:

— Mitea, lasă! Înţelege odată: are să-ţi facă rău, nu se poate! Iar are să te năpădească sângele! Mitea!

Cazacii îl ascultau pe Balanda, stingheriţi, cu ochii în jos, cu zâmbete ascunse. Nici nu-l lăsară să-şi isprăvească cuvântarea. O voce joasă, plină de compătimire, răsună în rândurile din faţă:

— O fi ea luminoasă, viaţa aceea; numai că tu, drăguţule, tot n-ai să ajungi s-o vezi. Mai bine du-te acasă! Îi cam frig afară…

Balanda îşi mozoli fraza neisprăvită, se posomorî şi ieşi din mulţime.

Serghei Platonovici ajunse la Iagodnoe la amiază. Emelian duse calul de dârlogi la ieslele împletite de lângă grajd şi, în timp ce stăpânul său se dădea jos din sanie şi, ridicându-şi poala cojocului, îşi scotea batista din buzunar, el desprinse zăbalele calului şi-l acoperi cu o cergă. Un ogar înalt, cenuşiu şi cu pete roşcate îl întâmpină pe Serghei Platonovici lângă cerdac. Se ridică în faţa străinului, căscând şi întinzându-se pe picioarele lungi şi vânoase; după el, se sculară alene şi ceilalţi câini, care stăteau culcaţi ca nişte boccele negre lângă scări.

„Câţi naiba mai sunt, fir-ar ai dracului?” Serghei Platonovici aruncă o privire în acea parte; i se păru că dăratelea.

În vestibulul curat şi luminos duhnea greu a câine şi a oţet. De furcile late ale coarnelor de cerb, deasupra cufărului, erau atârnate: o căciulă ofiţerească de astrahan, o glugă cu ciucure din fire de argint şi o burcă. Serghei Platonovici, aruncă o privire în acea parte; i se păru că cineva negru, cu părul miţos, stă pe cufăr, cu umerii ridicaţi a nedumerire. Din odaia de alături se ivi o femeie plină, cu ochi negri. Îl cercetă iscoditor cu privirea pe Serghei Platonovici, care îşi scotea şuba, şi-l întrebă, fără să-şi schimbe expresia serioasă a feţei, frumoasă şi uşor arămie:

— Vreţi să-l vedeţi pe Nikolai Alexeevici? Vă anunţ îndată…

Intră în salon, fără să bată la uşă şi o închise în urma ei. Greu îi fu lui Serghei Platonovici să recunoască în această femeie îngrăşată şi frumoasă pe Axinia Astahova. Ea îl recunoscuse însă imediat, îşi strânse buzele vişinii şi se îndepărtă, ţinându-se neobişnuit de drept, mişcând uşor din coatele braţelor dezgolite. După un minut, ieşi însuşi bătrânul Listniţki. Zâmbi atât cât cerea importanţa oaspetelui, rostind îngăduitor cu vocea lui de bas:

— A, cinstitul jupân! Cu ce ocazie? Poftim!

Se dădu la o parte, invitând musafirul să treacă în salon.

Serghei Platonovici îl salută cu smerenia sa de totdeauna faţă de oamenii mari şi intră în salon. Evgheni Listniţki îi ieşi în întâmpinare, privindu-l pe sub ochelari, printre pleoapele întredeschise.

— Îmi pare bine că te văd, scumpe Serghei Platonovici! Bună ziua. Ei, mi se pare că îmbătrâneşti, hai?

— Se poate, Evgheni Nikolaevici? Am de gând să trăiesc şi mai mult ca dumneavoastră. Dumneavoastră ce mai faceţi? Teafăr şi sănătos?

Cu un zâmbet care îi dezvelea dinţii de aur, Evgheni îşi luă oaspetele de braţ, conducându-l până la un fotoliu. Se aşezară la o măsuţă, schimbând fraze fără însemnătate şi căutând să-şi descopere unul altuia schimbările săpate pe feţele lor, de la ultima întâlnire. Bătrânul boier porunci să se servească ceaiul şi intră în salon. O mare pipă încovoiată îi fumega dintre dinţi. Se opri lângă fotoliul lui Serghei Platonovici, îşi puse pe masă palma osoasă şi lungă, de bătrân, şi întrebă:

— Ei, ce mai e nou pe la voi în Tatarski? Ai auzit… frumoase veşti?

Serghei Platonovici privi de jos în sus la cutele de piele îngrijit rase care spânzurau în bărbia şi la gâtul generalului şi răspunse oftând:

— Cum să nu le-aud!

— Şi ai văzut cu ce precizie fatală duceau toate la acest deznodământ? rosti generalul, înghiţind fumul şi făcând să-i zvâcnească mărul lui Adam. Am prevăzut-o chiar de la începutul războiului. Ce să-i faci? Dinastia era osândită. Mi-am adus aminte acum de Merejkovski… Ţii minte, Evgheni? în Petru şi Alexei. Acolo, ţareviciul Alexei, după tortură, îi spune părintelui său: „Sângele meu va cădea ca un blestem peste urmaşii tăi”.

— N-avem nici un fel de informaţii precise, serioase, îngăimă tulburat Serghei Platonovici, frământându-se în fotoliu. Îşi aprinse ţigara şi continuă: De o săptămână n-am mai primit nici un ziar. Umblă cele mai imposibile zvonuri, toţi sunt dezorientaţi, zău! Ce catastrofă! Am auzit că Evgheni Nikolaevici a venit în concediu şi am cugetat să vin aici, la dumneavoastră, ca să vă întreb ce se mai petrece acolo, la ce trebuie să ne aşteptăm…

Fără zâmbet pe faţa lui albicioasă şi proaspăt rasă, Evgheni povesti:

— Evenimente îngrozitoare! Soldaţii sunt descompuşi, toţi până la unul, nu vor să mai lupte, sunt obosiţi. De fapt, anul acesta nu mai există soldaţi în sensul obişnuit al cuvântului. Soldaţii s-au transformat în nişte bande de criminali, desfrânaţi şi sălbatici. Uite, papŕ nu-ţi poate închipui aceasta. El nu-ţi poate închipui la ce grad de dezagregare a ajuns armata noastră… Oamenii îşi părăsesc poziţiile, jefuiesc şi omoară locuitorii, îşi ucid ofiţerii, pradă totul. Neexecutarea unui ordin de luptă este acum un lucru obişnuit.

— Peştele de la cap se împute, aruncă zicala bătrânul Listniţki, împreună cu un nor de fum.

— Eu n-aş spune asta, se strâmbă Evgheni, cu un spasm care îi scutură pleoapa întretăiată de vinişoare. Nu, n-aş spune! Armata putrezeşte de jos, fiind descompusă de bolşevici. Chiar şi unităţile de cazaci, mai ales cele care au avut un contact mai strâns cu infanteria, nu inspiră nici o încredere. O oboseală mare şi dorinţa de a ajunge acasă, la gospodărie… Şi iată că intervin bolşevicii…

— Ce vor dânşii? întrebă Serghei Platonovici, nemaiputând răbda.

— O, ce vor ei!… zâmbi amar Listniţki. Sunt mai răi decât microbii holerei. Mai periculoşi, fiindcă molima lor se lipeşte mai uşor de om şi se infiltrează în adâncurile maselor de soldaţi. Vorbesc despre idee. Aici, nu te ajută nici o carantină. Fără îndoială, printre bolşevici se găsesc oameni talentaţi. Am avut prilejul să vin în contact cu unii dintre ei; sunt şi unii pur şi simplu fanatici, dar în majoritatea lor zdrobitoare sunt indivizi desfrânaţi, imorali. Pe aceştia nu-i interesează esenţa doctrinei bolşevice, ci numai posibilitatea de a jefui, de a pleca de pe front. Ei vor, înainte de toate, să pună mâna pe putere, să termine cu orice preţ cu războiul, cu „războiul imperialist”, după expresia lor, fie chiar şi printr-o pace separată, să dea tot pământul ţăranilor, iar fabricile – muncitorilor! Desigur că toate astea sunt atât de utopice pe cât sunt de stupide, dar, cu asemenea procedee primitive, ei îşi atrag simpatiile soldaţilor.

Listniţki vorbea, abia reţinându-şi mânia surdă. Ţigaretul de fildeş îi juca între degete. Serghei Platonovici asculta, aplecat înainte, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară în picioare. Bătrânul Listniţki se plimba prin salon, călcând apăsat cu pâslarii negri, păroşi, şi muşcându-şi mustaţa căruntă-verzuie.

Evgheni mai povesti cum, încă înainte de revoluţie, fusese nevoit să fugă din regiment de teama răzbunării cazacilor, apoi aminti despre evenimentele petrecute la Petrograd, la care fusese martor.

Discuţia lâncezi o clipă. Privindu-l pe Serghei Platonovici drept în rădăcina nasului, bătrânul Listniţki îl întrebă:

— Ei? Cumperi surul acela, pe care l-ai văzut astă-toamnă, ştii fiul „Boieresei”?

— De asta-mi arde acum, Nikolai Alexeevici? făcu Mohov o strâmbătură jalnică şi disperată, dând a lehamite din mână.

În acest timp, Emelian şedea în casa slugilor, se încălzea bând ceai şi, ştergându-şi cu o basma roşie sudoarea de pe obrajii stacojii, povestea noutăţi din sat. Axinia stătea lângă pat, rezemată cu pieptul în tăblia de lemn sculptat, înfăşurându-se în şalul de lână.

— Te pomeneşti că la noi toate s-or fi năruit? rosti ea întrebător.

— Nu, de ce să se năruie? N-are nimic! răspunse Emelian tărăgănând chinuitor cuvintele.

— Vecinii noştri, Melehovii, cum o mai duc?

— Aşa şi aşa.

— Petro n-a venit în permisie?

— Pare-se că nu.

— Da' Grigori? Grişka al lor?

— Grişka a venit după Crăciun. Anul trecut, nevastă-sa i-a născut doi gemeni. Da, Grigori a venit! Cum să nu? A venit, a fost rănit.

— A fost rănit?

— Păi sigur! A fost rănit la mână. L-au crestat peste tot, leit un câine de încăierare, de nici nu mai ştii ce are mai mult, decoraţii sau urme de răni.

— Şi cum arată dânsul, Grişka? întrebă Axinia tuşind şi luptându-se cu spasmul care îi strângea gâtlejul.

— Aşa cum a fost: cu nasul coroiat, tuciuriu la chip. Un turc ca toţi turcii, cum îi neamul lor.

— Nu de asta te-ntreb… A îmbătrânit sau nu?

— Dracu să-l ştie! Poate să şi fi îmbătrânit niţel. Da' de vreme ce nevasta i-a făcut doi gemeni, se vede că nu prea a îmbătrânit.

— Ce frig e aici! zise Axinia, tremurând din umeri, şi ieşi.

Turnându-şi a opta ceaşcă de ceai, Emelian o petrecu pe Axinia cu ochii, apoi spuse încet, tărăgănându-şi vorbele, ca picioarele orbilor în mers:

— Auzi, otrava, lepra împuţită! Mai ieri umbla prin sat încălţată cu opinci, şi uite, acuşa, îţi spune: „Ce frig e aici!” Mi-e scârbă de asemenea muieri. Le-aş da eu, târfelor! Lepădătura dracului! S-o auzi: „E frig aici”… Căţea! Zău!

Supărat foc, nici nu-şi isprăvi a opta ceaşcă, se sculă, se închină şi plecă, privind semeţ în jurul lui şi murdărind dinadins cu cizmele duşumele curat spălate.

Tot drumul până acasă, rămase mohorât, ca şi stăpânul său. Mânia pricinuită de Axinia şi-o răcori pe cal, sfârcuindu-l cu biciul peste partea cea mai simţitoare şi spunându-i în bătaie de joc „boşorog” şi „bleg”. Contrar obiceiului, Emelian nu schimbă nici o vorbă cu stăpânul, până la întoarcerea în Tatarski. Dar şi Serghei Platonovici păstra o tăcere plină de spaime.

În ajunul revoluţiei din februarie, Brigada I a uneia dintre diviziile de infanterie din rezerva Frontului de sud-vest, împreună cu Regimentul 27 de cazaci de Don, cu care fusese întărită, fu ridicată de pe front, urmând să fie trimisă în împrejurimile capitalei pentru reprimarea tulburărilor ce începuseră. Brigada o fost retrasă în spatele frontului, înzestrată cu echipament de iarnă nou-nouţ, hrănită foarte bine timp de o zi, apoi îmbarcată în vagoane şi pornită, dar evenimentele o luară înaintea trupelor ce se îndreptau spre Minsk: chiar în ziua plecării, umblau zvonuri stăruitoare, după care împăratul ar fi semnat actul abdicării la Marele cartier general al Comandantului suprem.

Brigada fu întoarsă de la mijlocul drumului. Ajuns în gara Razgon, Regimentul 27 primi ordin să debarce din vagoane. Liniile erau înţesate de trenuri. Pe peron forfoteau soldaţi cu panglici roşii la mantale, cu arme noi şi bune, de model rusesc, dar de provenienţă engleză. Mulţi dintre soldaţi erau iritaţi, privind cu teamă la cazacii care se adunau pe sotnii.

Ziua posomorâtă se apropia de sfârşit. Apa curgea murmurând de pe acoperişurile clădirilor din gară, băltoacele de pe linii, acoperite de pete lucioase de păcură, oglindeau în ele cerul noros şi cenuşiu ca o blană de oaie. Urletul locomotivelor de manevră răsuna înfundat, moale. Aliniat dincolo de magazii, regimentul în formaţie călare aştepta sosirea comandantului brigăzii. Picioarele cailor, ude până la chişiţă, abureau. Ciorile se lăsau îndrăzneţe pe pământ, în spatele trupei, şi ciuguleau cocoloaşele portocalii de balegă, ce aduceau cu nişte mere.

Comandantul brigăzii, călare pe un cal corbiu, voinic şi înalt, se apropie de cazaci, însoţit de comandantul regimentului. Încordă dârlogii, îşi roti privirea asupra sotniilor, apoi le vorbi, subliniind cu gesturi din mâna fără mănuşă cuvintele sale nehotărâte:

— Cazaci! Prin voinţa poporului, împăratul Nicolae al doilea, care a domnit până acum, ă… ă… a fost detronat. Puterea a trecut asupra Comitetului Provizoriu al Dumei de stat. Voi, împreună cu toată armata, aveţi îndatorirea să primiţi cu calm… ă… ă… ă… această ştire. Menirea cazacilor este să-şi apere patria împotriva duşmanilor din afară şi a… î… ă… adică, a celor din afară. Vom sta în afara tulburărilor iscate, lăsând populaţia civilă să aleagă căile ce duc spre organizarea noului guvern. Trebuie să stăm la o parte! Războiul este treaba armatei, nu politica… în zilele unor asemenea zguduiri… ă… ă… a tuturor temeliilor, noi trebuie să fim tari ca…

Generalul, militar bătrân şi cu totul mărginit, neobişnuit cu discursurile, se încurcă, pierzându-se în căutarea unei comparaţii, şi amuţi; sprâncenele îi jucau chinuitor pe faţa unsuroasă; sotniile aşteptau cu răbdare.

—… ă… ă… ca oţelul. Datoria voastră ostăşească de cazaci vă îndeamnă să vă supuneţi şefilor voştri! Ne vom bate cu duşmanul, cu aceeaşi vrednicie ca şi înainte, iar mai departe – urmă un gest vag din mâna întoarsă undeva înapoi – Duma de stat să decidă soarta ţării. O să terminăm războiul şi atunci vom lua şi noi parte la viaţa internă a statului; dar deocamdată… ă… ă… ă… nu se poate. Nu putem să lăsăm armata… de capul ei. În armată nu trebuie să existe politică!

Peste câteva zile, în aceeaşi gară avu loc depunerea jurământului către Guvernul Provizoriu. Cazacii se duceau la mitinguri, adunându-se în grupuri mari, alcătuite din oamenii din aceleaşi staniţe, ţinându-se deoparte de soldaţii care inundau gara. După adunări, discutau cuvântările auzite, amintindu-şi fiecare cuvânt îndoielnic, supunându-l cercetării. Fără să ştie de ce, toţi se aleseseră cu convingerea: dacă e libertate, s-a isprăvit cu războiul – şi combaterea acestei convingeri ferme deveni anevoioasă pentru ofiţerii care susţineau că Rusia este datoare să lupte până la sfârşit.

Starea de nehotărâre care pusese stăpânire pe vârfurile armatei după revoluţie avea urmări jalnice pentru cei de jos; se părea că statul-major al diviziei a şi uitat de existenţa brigăzii, împotmolită undeva, la mijlocul drumului. După debarcare, brigada îşi devorase hrana pe opt zile; soldaţii se duceau în grupuri prin satele din apropiere; la piaţă apăru, ca prin minune, spirt şi nu mai era o privelişte rară să întâlneşti grade inferioare şi ofiţeri beţi.

Smulşi, prin această misiune, din rostul îndatoririlor obişnuite, cazacii lâncezeau prin vagoane, aşteptau expedierea în ţinutul Donului (zvonul că rezerviştii vor fi demobilizaţi se întindea cu multă stăruinţă), îşi îngrijeau caii fără nici o tragere de inimă şi hoinăreau toată ziua prin piaţă, făcând negoţ cu obiectele de vânzare de care făcuseră rost pe poziţii: pături germane, baionete, ferăstraie, mantale, raniţe de piele, tutun…

Ordinul pentru întoarcerea pe front fu primit cu murmure pe faţă. Sotnia a doua refuză să plece, cazacii nu lăsară personalul feroviar să cupleze locomotiva la tren, dar comandantul îi ameninţă cu dezarmarea, şi agitaţia se domoli, apoi încetă. Trenurile au luat astfel calea frontului.

— Păi bine, fraţilor, cum vine asta? Libertate, libertate – şi noi iar să ne vărsăm sângele în război?

— Începe din nou vechiul prijim34!

— Da' atuncea la ce l-au mai gonit pe ţar?

— Cum era pe vremea lui, aşa îi şi acu!

— Tot aceiaşi nădragi, dar cu turul în faţă.

— Aşa-i, aşa-i!

— Şi până când o să mai ţină asta?

— De trei ani să nu mai iei mâna de pe armă!

Iată cam ce fel de vorbe se auzeau prin vagoane.

La o gară, nod de cale ferată, cazacii, ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, săriră afară din vagoane şi înjghebară un miting, fără să asculte îndemnurile şi ameninţările comandantului de regiment. În zadar comandantul militar al gării şi bătrânul ei şef alergau prin glotimea cenuşie de mantale, rugându-i pe cazaci să treacă în vagoane şi să libereze liniile. Cu o atenţie încordată, cazacii ascultau cuvântarea unui uriadnic de la sotnia a treia. După el vorbi Manjulov, un cazac mic de statură şi arătos. Vorbe grele de mânie ţâşneau din gura lui cu buze albe, schimonosite de ură:

— Cazaci! Nu se poate una ca asta! Iar ne-au încurcat. Vor să ne înşele! Odată ce s-a făcut revoluţia şi s-a dat libertate întregului popor, înseamnă că trebuie să se isprăvească cu războiul, pentru că poporul şi noi nu vrem război! Bine zic? E adevărat?

— Adevărat!

— Ducă-se-n…

— Ni s-a scârbit la toţi!

— Uite, nu se mai ţin nădragii pe c… Tot război şi război?!…

— Nu mai vre-e-em!

— Hai acasă!

— Dă drumul la locomotivă! Fedot, desprinde-o!

— Cazaci! Staţi o clipă! Cazaci! Fraţilor! Dracilor, grijania şi paştele… Fraţilor! zbiera Manjulov, încercând să acopere cu strigătul lui urletul a mii de guri… Staţi niţel! Nu-i zăpăciţi pe cei de pe locomotivă! N-avem nimic cu dânşii, dară e vorba de înşelăciune! Să vină blagorodnicia sa, domnul comandant al regimentului, să ne arate documentul: dacă ne cheamă într-adevăr pe front, sau aşa, numai din capriţul lor!…

Regimentul nu se îmbarcă în vagoane decât după ce comandantul, tulburat, abia stăpânindu-se, le citi cu buzele tremurătoare telegrama prin care regimentul era rechemat pe front – telegramă primită de la statul-major al diviziei.

Într-unul din vagoane, se aflau şase inşi din Tatarski, cazaci în Regimentul 27. Erau: Petro Melehov, unchiul lui Mişka Koşevoi – Nikolai Koşevoi, Anikuşka, Fedot Bodovskov, ţigănosul Merkulov, cu barba neagră şi creaţă şi cu ochii jucăuşi de un castaniu-deschis, şi Maximka Greaznov, vecinul Korşunovilor, un cazac uşuratic şi vesel, care îşi câştigase înainte de război faima de cel mai îndrăzneţ hoţ de cai, vestit în nenumărate staniţe. „Dacă Merkulov ar fura cai, ar merge, îi leit ţigan în toate – şi uite, nu fură! Da' tu, Maxim, când zăreşti şi o coadă de cal, te trec sudorile!”, râdeau totdeauna cazacii de Greaznov. Maximka se înroşea, îşi închidea un ochi azuriu ca o floare de in, scăpa de ei printr-o şagă murdară: „Mama lui Merkulov s-a culcat c-un ţigan, iar a mea a pizmuit-o… Că de nu era aşa, în viaţa mea n-aş umbla după cai, doamne fereşte şi păzeşte!”

Vântul răzbea prin toate crăpăturile vagoanelor, caii acoperiţi cu pături stăteau în faţa ulucelor înjghebate în grabă; în mijlocul vagonului, aşezate pe o moviliţă de pământ îngheţat, fumegau lemne ude, şi fumul înecăcios se scurgea prin uşa întredeschisă. Cazacii şedeau pe şei în jurul focului, uscându-şi obielele împuţite de sudoare şi de umezeală. Fedot Bodovskov îşi încălzea la foc picioarele goale, crăcănate. Un zâmbet de mulţumire juca pe chipul său de calmuc, cu pomeţi colţuroşi. Greaznov pungălea de zor cu sfoară pingeaua desprinsă şi vorbea cu o voce răguşită de fum, fără să se adreseze cuiva anume:

— Îmi amintesc, când eram mic, iarna, mă suiam pe cuptor, iară bunică-mea (trecuse atunci de o sută de ani) mă căuta pe pipăite de păduchi şi-mi spunea: „Ehei, drăguţul babei, Maximuşka! În vremurile de altădată, norodul nu trăia ca astăzi; trăia cu temeinicie, după rânduială, şi n-avea nici un fel de năpastă pe capul lui. Iar tu, dragul babei, ai să apuci o vreme când ai să vezi cum are să se încurce tot pământul cu sârme, iar în cerul albastru vor zbura păsări cu ciocul de fier, vor ciuguli oameni, aşa cum cioara ciuguleşte pepenii. Şi va fi molimă peste noroade, şi foamete, şi se va ridica fratele împotriva fratelui, şi feciorul împotriva lui tat-său. Va rămâne atâta lume, cât iarbă după foc…” Ei, continuă Maxim după o scurtă tăcere, şi s-a adeverit întocmai: au născocit telegraful – uite sârma! Iar pasărea de fier este ieroplanul. Pe câţi de-ai noştri nu i-a ciugulit? Are să vină şi foametea. Ai mei de-acasă seamănă acum numai pe jumătate din bucatele pe care le puneau în pământ altădată, şi fiecare gospodar face aşijderea. Numai bătrâni şi copii au mai rămas prin staniţe, iar de s-o întâmpla să fie şi un an rău, o veni ea şi foametea.

— Da' fratele împotriva fratelui? Asta nu pare o gogoriţă? întrebă Petro Melehov, îndreptând focul.

— Mai aşteaptă, că are să ajungă norodul şi la asta! N-au să izbutească a rândui ocârmuirea şi s-or încăiera între dânşii! îşi dădu cu părerea Fedot Bodovskov.

— Aşa că tot noi am avea a potoli cazanul lui satan!

— Mai întâi, descurcă-te cu neamţul! râse Koşevoi.

— Ei, ne vom mai război şi gata!

Strâmbându-şi mutra spână de femeie, cu o spaimă prefăcută, Anikuşka strigă:

— Maică preacurată, dar până când avem să ne tot „războim”?

— Până când tu, scopitule, ai să te blăneşti cu păr! îl înţepă Koşevoi.

Cei din jurul focului izbucniră în hohote de râs. Petro se înecă de fum; tuşea, privind la Anikuşka cu ochii plini de lacrimi, şi-l arăta cu degetul întins.

— Părul e un prost, bolborosi stingherit Anikuşka, creşte şi el acolo unde nu trebuie. Degeaba te legi de oameni, Koşevoi!

— Nu, ajunge! Ne-am săturat până peste cap! izbucni Greaznov. Noi stăm aici, în ticăloşie, ne prăpădim de păduchi, iar cei de acasă se zbat în sărăcie, se usucă, încât n-ar curge o picătură de sânge dacă i-ai tăia cu cuţitul!

— Da' tu de ce sari în sus? întrebă în derâdere Petro, morfolindu-şi mustaţa de culoarea grâului.

— Ştie lumea de ce… răspunse Merkulov în locul lui Greaznov, ascunzându-şi cu grijă zâmbetul în barba-i creaţă de ţigan. Ştie lumea; i s-a urât cazacului, grozav îi de chinuit… Uneori, văcarul îşi scoate cireada la iarbă; câtă vreme soarele n-a zvântat roua, vitele stau şi pasc, dar după ce se înalţă cât vârful de stejar, când ies tăunii şi când încep să hărţuiască vitele, atuncea… Merkulov aruncă o privire hâtră celor din jur şi continuă, întorcându-se către Petro: Atuncea, domnule vagmistru, le-apucă strechea! Ce să mai vorbim, o ştii şi tu? Doar nu-mi eşti dintre boieri, că ai umblat şi tu la boi! Şi, de obicei, numai iată că o vacă îşi ridică coada pe spinare, muge şi… la goană. Iară după ea, toată cireada. Văcarul după ea: vai şi aoleu! Dar ce să le faci? Zboară dobitoacele, toată cireada, uite aşa cum mergem noi la atac, la Nezviska, împotriva nemţilor. Cum să încerci a le opri?

— Şi unde vrei s-aduci vorba?

Merkulov întârzie cu răspunsul. Îşi înfăşură în jurul degetului un smoc de păr din barba neagră ca smoala, îl trase cu îndârjire şi răspunse cu adâncime şi fără zâmbet:

— Suntem în al treilea an de război… aşa-i? Sunt vreo trei ani de când ne-au băgat în tranşee. De ce şi pentru ce – nu pricepe nimeni! Uite de ce o spun: în curând, vreun Greaznov sau vreun Melehov o va rupe la fugă de pe front, iară după el, regimentul, iară după regiment, armata… Ajunge!

— Iată unde băteai şaua…

— Da! Aia-i! Că nu-s orb, văd că totul se ţine de un fir de păr. Îi de ajuns să strigi numai: „Haide!”, şi totul va crăpa ca un suman putred. Îi al treilea an, soarele ne stă cât vârful de stejar.

— Ia-o mai domol! îl sfătui Bodovskov. Că Petro… doar îi vagmistru…

— Parcă nu m-am atins niciodată de un camarad! izbucni Petro.

— Nu te supăra! Am spus şi eu în şagă…

Bodovskov se fistici, îşi mişcă degetele noduroase de la picioarele desculţe, se sculă şi ţopăi spre uluc.

În colţ, lângă cuburile de fân presat, vorbeau încetişor cazacii din alte sate. Numai doi erau din Karghinski: Fadeev şi Karghin; ceilalţi opt erau din diferite sate şi staniţe.

Peste puţin timp, purceseră un cântec. Îl începu cazacul Alimov de la Cir. Încercă să joace, dar cineva îl plesni cu palma peste spinare şi răcni cu o voce răguşită de răceală:

— La loc comanda!

— Ei, voi, copii orfani, veniţi colea la foc! îi îmbie Koşevoi.

Aruncă pe foc nişte uscături, rămăşiţe dintr-un gard dărâmat la o haltă. La lumina flăcării, înteţiră cântecul cu mai multă voioşie:

Lâng-o biserică aşteaptă Un cal ca de război gătit.

Nepot, bunică-ntr-o ogradă Plâng cu nevasta-n chin cumplit, Iar din lăcaşul sfânt apare Cazacul la război chemat;

Nevasta îi aduce calul, Nepotul suliţa i-a dat…

În vagonul următor, o armonică, fornăia din burduf, ardea un „cazacioc”. Tocurile cizmelor bocăneau nemilos în podeaua de scânduri, cineva scâncea, ţipa cu o voce urâtă:

Cât de-amar mi-e traiul trist, De sub jugul greu ţarist!

Tot cazacu-i chinuit, Viaţa-i de nesuferit.

Pugaciov, cu-nflăcărare, Ne trimite a lui chemare: „Atamani, şi voi, cazaci!…”

Un al doilea, acoperind vocea celui dintâi, guiţa într-un vârtej de cuvinte, nemaipomenit de subţire şi repede:

Supuşi, noi ţarul îl slujim, După muieri ne tânguim.

Muieri găsi-vom, n-om jeli De ţar… nu ne-om sinchisi!

Zi-i-nainte, arde-i, zi!

Uu-uh! Uh! Uh! Ha!

Ha-ha-hu-ho-hu-ba-ba!

Cazacii îşi isprăviseră demult cântecul şi, trăgând cu urechea la gălăgia infernală ce sporea în vagonul vecin, îşi făcură cu ochiul, cu zâmbete de îngăduinţă. Petro Melehov nu se putu stăpâni, pufnind de râs:

— I-au apucat toţi dracii!

În ochii căprui, cu scântei galbene, ai lui Merkulov, sclipiră licurici veseli; el sări în picioare, prinzând ritmul, bătând tactul cu vârful cizmei, cu o iuţeală uimitoare – şi deodată, izbind în podea cu piciorul, începu să joace în cerc, lăsându-se pe vine, cu mişcări uşoare, legănate. Toţi jucară, unul după altul, înfierbântându-se în zbucium. Sunetele armonicii cu două rânduri de clape de la vecini încetaseră de mult; de acolo se auzeau acum înjurături răguşite şi grele. Aici toţi jucau nebuneşte, speriau caii, şi nu isprăviră decât atunci când Anikuşka, întărâtat la culme, se prăbuşi cu târtiţa pe foc, în timp ce făcea o figură de joc neobişnuit de întortocheată. În hohotele tuturor, Anikuşka fu ridicat, şi cazacii îi cercetară îndelung, la lumina unui muc de luminare, nădragii noi-nouţi, cu o gaură de toată frumuseţea arsă la şezut, şi poalele scurtei vătuite, pârlită şi ea.

— Leapădă nădragii! îl sfătui Merkulov, compătimindu-l nevoie mare.

— Ai înnebunit, ţigane? Şi cu ce să umblu?

Merkulov cotrobăi prin coburi şi scoase o cămaşă femeiască de pânză. Focul fu aţâţat din nou. Merkulov ţinea cămaşa de bretelele înguste şi spuse, gemând de râs, cu trupul aplecat înapoi:

— Iată! Of! Of! Am furat-o de pe gard, la gară… O păstram pentru obiele… Of! N-am s-o stric. Ia-o!

Îmbrăcându-l cu de-a sila pe Anikuşka, fără să le pese de înjurăturile lui, oamenii nechezau atât de grozav şi cu atâta voioşie, încât capete curioase se iviră din uşile vagoanelor vecine, iar nişte voci pizmăreţe răsunară în noapte:

— Ce-i cu voi?

— Ai dracului armăsari!

— Ce v-a apucat, nebunilor?!

— Aţi dat de bine, cu vreo năucă la aşternut?

La oprirea următoare, îl aduseră pe armonistul de la vagonul din faţă; o mulţime de cazaci veniră din alte vagoane, dărâmară ulcele, îmbulzindu-se, îngrămădind caii de pereţi. În mijlocul micului cerc, juca Anikuşka. Cămaşa de noapte, albă, care aparţinuse pesemne vreunei muieri zdravene, îi era prea lungă, i se încurca între picioare, dar zbierătul şi râsetele îl aţâţau, zorindu-l să joace până la istovire.

Stelele licăreau dureros deasupra Bielorusiei, scăldată în sânge. Bezna nopţii dispărea în abisul cerului, aburind. Vântul hoinărea pe pământul plin de mirosurile amare de frunziş mort, de argilă ruginie şi umedă, de zăpada lui martie…

După douăzeci şi patru de ceasuri, regimentul se afla iarăşi în apropierea frontului. Trenul fu oprit la o gară, nod de cale ferată. Vagmiştrii transmiseră ordinul: „Debarcarea!” Cazacii scoteau grăbiţi caii pe punţi înclinate, îi înşeuau, dădeau fuga-n vagoane după lucruri uitate în grabă, aruncau de-a dreptul pe gresia umedă a terasamentului baloturile zbârlite de fân, forfoteau prin gară.

Ordonanţa comandantului de regiment îl chemă pe Petro Melehov.

— Du-te la gară, te cheamă comandantul! Potrivindu-şi centura, Petro se îndreptă fără grabă spre peron.

— Anikei, să ai grijă de calul meu! îl rugă pe Anikuşka.

Acesta umbla fără rost pe lângă cai. Anikuşka privi tăcut în urma lui, şi îngrijorarea de pe faţă i se amesteca de astă dată cu obişnuita sa expresie de plictiseală. Petro păşea, cercetându-şi cizmele stropite de ocrul argilei lichide şi întrebându-se de ce oare avea nevoie de el comandantul regimentului. Apoi, luarea-aminte i se opri la un mic grup de oameni care se adunaseră la capătul peronului, lângă rezervorul cu apă fierbinte. Se apropie, trăgând cu urechea. Vreo douăzeci de soldaţi împresuraseră un cazac înalt, roşcovan, care stătea cu spatele la rezervor, în atitudinea stângace a unei fiare încolţite. Petro întinse gâtul, privi la faţa bărboasă a cazacului zdravăn şi roşcovan, cu cifra „52” pe epoletul albastru de uriadnic. Chipul îi era cunoscut parcă, şi, deşi nu-şi lămurea bine, nu se mai îndoi că-l văzuse undeva şi cândva.

— Şi cum ţi-a trăsnit prin cap? Degeaba ţi-au mai pus galonul! îl dojenea răutăcios pe cazacul roşcovan un voluntar cu faţa pistruiată, isteaţă.

— Ce este? întrebă Petro, atingând umărul unui rezervist întors cu spatele la el.

Omul răsuci capul şi răspunse în silă:

— Au prins un dizertor… Un cazac de-ai voştri.

Încordându-şi cugetul, Petro se silea să-şi aducă aminte unde a mai văzut el acest chip lat de cazac zdravăn, cu mustăţi şi sprâncene roşcate. Fără să răspundă întrebărilor sâcâitoare ale voluntarului, cazacul sorbea încet apa caldă dintr-o cană de alamă, meşterită dintr-un tub de proiectil, şi muşca dintr-un pesmete negru, muiat în apă. Ochii săi bulbucaţi, aşezaţi departe unul de altul, erau pe jumătate închişi; mesteca şi înghiţea, mişcându-şi sprâncenele, privind în jos şi în lături. Lângă el, ţinându-şi arma de baionetă, stătea un soldat voinic şi vârstnic, care-l escorta. Vlăjganul dezertor sorbi ultima picătură din cană, îşi lunecă ochii osteniţi peste chipurile soldaţilor care-l cercetau fără prea multă omenie, şi în aceiaşi ochi albaştri, cu o uitătură blajină de copil, scânteie subit o flacără de îndârjire. Înghiţi în pripă, îşi trecu limba peste buze şi strigă cu o voce aspră, de bas:

— Ce minune aţi găsit? Nici nu lăsaţi omul să halească, lepre ce sunteţi! Ce, n-aţi văzut un om în viaţa voastră?

Soldaţii izbucniră în râs, iar Petro, îndată ce auzi glasul dezertorului, îşi aduse aminte subit – aşa cum se întâmplă totdeauna – că acest voinic era din satul Rubejin, staniţa Elanskaia, că îl chema Fomin şi că el, Petro, şi cu taică-său voiseră să cumpere de la dânsul un tăuraş de trei ani la iarmarocul anual din Elanskaia, încă înainte de război.

— Fomin! Iakov! strigă el, făcându-şi loc printre oameni până la cazac.

Cu o mişcare stângace, stingherită, omul puse cana la loc, pe rezervor, apoi rosti, mestecând înainte şi uitându-se la Petro cu ochii stânjeniţi şi zâmbitori:

— Nu te cunosc, frăţioare…

— Păi, nu eşti din Rubejin?

— Sunt. Da' tu nu eşti din Elanskaia?

— Din Vioşenskaia sunt. Iar de ţinut eu te ţin minte; acum vreo cinci ani, eu şi cu taica ne târguiam cu tine pentru un tăuraş, la iarmaroc…

Cu acelaşi zâmbet stingherit de copil, Fomin se silea, pesemne, să-şi aducă aminte.

— Nu, am uitat! Nu-mi aduc aminte, în ruptul capului! mărturisi el cu vădită părere de rău.

— Ai fost la 52?

— Da, la 52.

— Va să zică, ai fugit! Cum aşa, frate?

În răstimp, Fomin îşi descoperise capul şi scosese din căciulă o pungă de tutun, destul de ponosită. Gheboşându-se, vârî căciula subsuoară, rupse un colţ de hârtie şi abia după asta îl fulgeră pe Petro cu o privire aspră, cu umede sclipiri.

— Nu mai este chip să răbdăm, frăţioare! rosti el surd. Privirea îl sfredeli pe Petro. Înghiţi în sec şi îşi mozoli între buze mustaţa gălbuie.

— Hai, fraţilor, isprăviţi tot ce mai aveţi de vorbit, ca să nu înghit eu şopârle din pricina voastră! oftă santinela, săltându-şi arma pe umăr. Hai, tătucule!

Fomin vârî grăbit cana în traistă, îşi luă rămas bun de la Petro, privind undeva într-o parte, şi se îndreptă spre comenduirea gării, cu pasul său legănat şi greoi, de urs.

La gară, în sala fostului bufet de clasa I, comandantul regimentului şi doi comandanţi de sotnii şedeau aplecaţi la o măsuţă.

— Te faci aşteptat, Melehov! mormăi colonelul, clipind din ochii osteniţi şi încruntaţi.

Petro ascultă comunicarea despre trecerea sotniei la dispoziţia statului-major al diviziei, împreună cu ordinul de a supraveghea cazacii, fără să-i slăbească o clipă, comunicând comandantului sotniei despre orice schimbare în purtările lor. Privea în ochii colonelului fără să clipească, asculta smirnă, dar în cugetul lui stăruia necontenit privirea umedă şi scânteietoare a lui Fomin, ca şi vorbele-i domoale: „Nu mai este chip să răbdăm, frăţioare…”

Ieşind din căldura umedă a clădirii, se îndreptă spre sotnie. Tot acolo, în gară, staţiona trenul regimentar. Apropiindu-se de vagon, Petro zări mai mulţi cazaci, printre care şi potcovarul sotniei. De îndată ce dădu ochi cu dânsul, îi pieri din amintire chipul lui Fomin şi tot ce-au vorbit amândoi şi îşi iuţi paşii, cu gând să ia înţelegere pentru potcovitul calului (în clipa aceea Petro era stăpânit de grijile şi necazurile de toate zilele), dar din spatele vagonului roşu se ivi o femeie cu un prea frumos şal alb de lână, îmbrăcată într-alt fel decât femeile din ţinuturile polono-bieloruse. Portul ciudat, cunoscut parcă, al femeii, îl făcu să se uite mai stăruitor. Pe neaşteptate, femeia se întoarse cu faţa spre el şi grăbi să-l întâmpine cu mişcări line din umeri, unduindu-şi uşurel mijlocul de fetişcană. Şi astfel Petro îşi recunoscu nevasta după acest umblet sprinten, şerpuitor, chiar înainte de a-i desluşi chipul. Un fior plăcut îi săgetă inima. Bucuria era cu atât mai mare, cu cât venise mai pe neprevăzute. Încetinindu-şi dinadins pasul, pentru ca cei de la trenul regimentar, care îl urmăreau cu privirile, să nu creadă că-i bucuros peste măsură, Petro merse în întâmpinarea Dariei. O îmbrăţişă cu aer grav, o sărută de trei ori, dar o adâncă zguduire lăuntrică i se înscrise pe chip; îi tremurau buzele, voia s-o întrebe ceva, limba parcă nu mai asculta de el.

— Nu te aşteptam! îngăimă în cele din urmă.

— Hulubaşul meu!… Vai! Cum te-ai mai schimbat! Daria plesni din palme. Parcă eşti altul. Uite, am venit să te văd. Ai noştri nu mă lăsau: „Unde te duci?” Da' eu îmi ziceam: „Nu, hai să mă duc, să-mi văd bărbăţelul”, sporovăi ea, strângându-se la pieptul bărbatului şi privindu-l în ochi, cu ochii ei deodată umezi.

Iar în faţa vagoanelor se îmbulzeau cazacii, tuşeau urmărindu-i, schimbau ocheade cu tâlc, se perpeleau de pizmă.

— A dat norocul pe Petro…

— Nu, lupoaica mea n-are să vină aşa!

— Ei ce-i pasă? Stă şi ea fără Nikolai, cu alţi zece-n rai!

— De şi-ar lăsa Melehov muierea plutonului său, măcar pe-o noapte! Pentru cât suntem noi de postiţi! Uliuliu!

— Hai să plecăm, băieţi! Ţi se rupe inima, uitându-te cum se dă la dânsul!

În clipa aceea, Petro nu-şi mai amintea hotărârea să-i tragă nevestei o bătaie soră cu moartea; o dezmierda în faţa tuturor, îi mângâia sprâncenele arcuite cu degetul său mare, îngălbenit de tutun, era plin de bucurie. Daria uitase şi ea cum, cu două nopţi în urmă, se culcase în vagon cu un felcer veterinar de la dragoni, cu care mergea împreună de la Harkov la regiment. Felcerul avea mustăţi negre, neobişnuit de stufoase, dar toate acestea se întâmplaseră cu două nopţi în urmă, iar acum îşi îmbrăţişa bărbatul cu lacrimi de sinceră bucurie, privindu-l cu ochii ei neprihăniţi şi senini.

După înapoierea din concediu, esaulul Evgheni Listniţki primi ordinul de mutare la Regimentul 14 de cazaci de Don. Nu se mai prezentă la regimentul său, de unde fusese nevoit să fugă într-un chip atât de ruşinos încă înainte de revoluţia din februarie, ci trecu direct la statul-major al diviziei, iar şeful de stat-major, un tânăr general cu nume vestit în nobilimea căzăcească din ţinutul Donului, îi obţinu lesne mutarea.

— Ştiu, esaule, îi spuse el lui Listniţki, închizându-se cu dânsul în camera sa, ştiu că-ţi va fi greu să lucrezi în vechile condiţii, căci cazacii sunt porniţi împotriva dumitale, numele dumitale le este odios şi desigur că e mai prudent să mergi la Regimentul 14. Ofiţerii de acolo sunt aleşi pe sprânceană, toţi unul şi unul; de altfel, şi cazacii sunt mai dintr-o bucată şi mai simpli, cei mai mulţi originari din staniţele din sudul districtului Ust-Medvediţkaia. Acolo o să te simţi mai bine. Generalul tăcu o clipă. Mi se pare că eşti fiul lui Nikolai Alexeevici Listniţki? întrebă şi, după ce primi un răspuns afirmativ, continuă: Din partea mea, te pot asigura că noi preţuim ofiţeri ca dumneata. În timpurile noastre, chiar şi în sânul ofiţerimii, cei mai mulţi sunt nişte talere cu două feţe. Nu-i nimic mai uşor decât să-ţi schimbi credinţa sau chiar să te închini la doi zei deodată!… termină cu amărăciune şeful statului-major al diviziei.

Listniţki primi cu bucurie ordinul de mutare. Plecă în aceeaşi zi la Dvinsk, unde se afla Regimentul 14, iar peste o zi se prezentă la comandantul regimentului, colonelul Bâlkadorov, şi constată cu satisfacţie adevărul celor spuse de şeful statului-major al diviziei; ofiţerii erau în majoritate monarhişti, iar cazacii, printre care o treime de credinţă veche, originari din staniţele Ust-Hopiorskaia, Kumâljenskaia, Glazunovskaia şi altele, n-aveau defel o stare de spirit revoluţionară, depuseseră în silă jurământul de credinţă către Guvernul Provizoriu, nu prea se descurcau în evenimentele ce clocoteau în jurul lor şi nici nu voiau să se orienteze în vreun fel; în comitetul regimentului şi în comitetele sotniilor fuseseră aleşi cazaci slugarnici şi potoliţi… Listniţki răsuflă bucuros în mediul nou.

Găsi printre ofiţeri doi foşti camarazi din Regimentul de gardă „Atamanski”, care se ţineau la o parte. Ceilalţi erau uimitor de uniţi, toţi aveau aceleaşi convingeri şi vorbeau deschis despre restaurarea dinastiei.

Regimentul rămase vreo două luni în cantonament la Dvinsk, strâns într-un mănunchi puternic, odihnit şi reorganizat. Înainte de aceasta, sotniile date la diviziile de infanterie hoinăreau în tot sectorul de front dintre Riga şi Dvinsk, dar în aprilie o necunoscută mână grijulie adună laolaltă toate sotniile, şi astfel regimentul fu gata de acţiune. Struniţi cu o severă supraveghere ofiţerească, cazacii ieşeau la instrucţie, îşi hrăneau bine caii, duceau o viaţă de melc, cumpănită, fără nici o înrâurire de afară.

Unii dintre dânşii aveau prepusuri vagi cu privire la adevărata sortire a regimentului, dar ofiţerii spuneau fără înconjur că, într-un viitor apropiat, regimentul, condus de nişte mâini agere, va şti să întoarcă roata istoriei.

În apropiere, frontul clocotea. Armatele se zvârcoleau în pârjolul morţii, le lipsea muniţia, nu le ajungea hrana, trupele întindeau nenumărate mâini spre vorba nălucă „pace”; ele primeau în chipuri diferite pe cârmuitorul provizoriu al republicii, Kerenski, şi, îndemnate de ţipetele lui isterice, se poticneau în ofensiva din iunie35; mânia coaptă în sânul oştirilor se încingea şi fierbea în clocote, asemenea apelor dintr-un pârâiaş împins la suprafaţă de izvoare subpământene…

Dar la Dvinsk cazacii trăiau în tihnă, netulburaţi; stomacurile cailor mistuiau ovăz şi turte oleaginoase; necazurile îndurate pe front se ogoiau în amintirea cazacilor, ofiţerii frecventau regulat cercul militar, aveau mâncare bunicică la popotă, discutau aprig despre destinele Rusiei…

Toate acestea ţinură până la începutul lui iulie. În ziua de 3, sosi ordinul: „Să plece, fără nici o clipă de întârziere!” Eşaloanele regimentului luară calea Petrogradului. În ziua de 7 iulie, copitele cailor căzăceşti tropoteau pe străzile capitalei, acoperite de solzii pavajului de lemn.

Regimentul fu încartiruit pe Nevski Prospekt. Sotniei lui Listniţki i se orândui localul gol al unei întreprinderi comerciale. Cazacii erau aşteptaţi cu nerăbdare şi cu bucurie, lucru dovedit cu prisosinţă de grija cu care autorităţile din capitală pregătiseră din vreme clădirile destinate pentru cazaci. Pereţii proaspăt spoiţi erau de o albeaţă orbitoare, duşumelele proaspăt spălate sclipeau de curăţenie, paturile de scânduri de brad miroseau plăcut a răşină; încăperea luminoasă şi curată era aproape confortabilă. Cu ochii micşoraţi după sticlele ochelarilor, Listniţki cercetă amănunţit localul, din punct de vedere al confortului, şi recunoscu că nu mai rămânea nimic de dorit. Satisfăcut de inspecţie, se îndreptă spre ieşire, însoţit de un delegat al administraţiei municipale, om scund şi elegant îmbrăcat, care fusese însărcinat cu primirea cazacilor; dar în aceeaşi clipă se petrecu un incident anapoda: ţinându-se de clanţa uşii zări pe perete un desen zgâriat cu măiestrie şi cu cine ştie ce unealtă ascuţită – un cap de câine cu dinţii rânjiţi şi o mătură. Se vădea că vreunul din muncitorii care trudiseră la făţuiala clădirii îi cunoştea prea bine destinaţia…

— Ce-i cu asta? întrebă Listniţki pe delegatul însoţitor. Sprâncenele lui se încruntau cu un început de tremur.

Omul cerceta desenul cu ochi iuţi ca de şoarec, trăgând fioros aerul pe nări. Sângele îi năvăli în obraz atât de vajnic, încât până şi gulerul scrobit al cămăşii se coloră parcă în trandafiriu…

— Iertare, domnule ofiţer… O mână de răufăcător…

— Sper că această emblemă a opriciniciei36 a fost mâzgălită aici fără ştirea dumitale?

— Vai! Cum se poate?! E o mârşăvie bolşevică… A îndrăznit cine ştie ce ticălos!… Dau ordin numaidecât să se văruiască zidul! Nemaipomenit, lua-i-ar dracul să-i ia!… Iertaţi… un incident aşa de stupid… Îmi daţi voie să vă asigur că-mi dogoreşte obrazul de asemenea ticăloşie, săvârşită de-o mână străină…

Listniţki simţi o pornire de sinceră milă pentru cetăţeanul atât de adânc tulburat şi strivit de ruşine. Îşi îmbună privirea gheţoasă şi neîndurată, rostind cu cea mai desăvârşită stăpânire de sine:

— E o mică eroare de calcul din partea artistului; asta deoarece cazacii n-au habar de istoria Rusiei. Din aceasta nu reiese însă că putem tolera o astfel de conduită faţă de noi…

Delegatul zgâria, rădea de zor cu unghia tare, dichisită, desenul săpat în tencuială, murdărindu-şi paltonul scump, din stofă englezească, cu praful alb ce ningea pe dânsul, se înălţa în vârful picioarelor, atingând zidul. Listniţki îşi ştergea ochelarii şi zâmbea, dar totodată un gând veninos şi aprig stăruia în el: „Iată ce primire ni se face şi iată reversul celor aparente, de faţadă! E oare cu putinţă să arătăm în chip de opricinicie în ochii întregii Rusii?”, se întreba el îngândurat, luând-o prin curte, spre grajduri, şi ascultând cu indiferenţă şi fără nici o atenţie vorbele delegatului care-l urma, grăbind pasul.

Razele soarelui cădeau aproape vertical în puţul adânc şi larg al curţii. Aplecaţi în afară pe ferestrele caselor cu mai multe etaje, locatarii cercetau cu privirea pe cazacii care umpleau toată curtea; sotnia îşi instala caii în grajd. Cazacii, după ce-şi isprăviseră treburile, se adunaseră în mici grupuri şi şedeau pe vine la umbra zidurilor.

— De ce nu mergeţi înăuntru, băieţi? întrebă Listniţki pe cei care se aflau mai aproape.

— Avem timp, domnule esaul…

— Are să ni se urască şi acolo.

— Întâi să ne aşezăm caii şi pe urmă…

Listniţki inspectă localul depozitului destinat pentru grajduri şi rosti cu încruntare, silindu-se să-şi afirme o severă nemulţumire faţă de delegatul municipiului:

— Luaţi contact cu cine trebuie şi înţelegeţi-vă cu ei pentru următorul lucru: avem nevoie aici încă de o uşă. Doar nu ne putem mulţumi numai cu trei uşi, la o sută douăzeci de cai! Altfel, în caz de alarmă, va trebui jumătate de oră ca să-i putem scoate afară… Ciudat! Cum de nu s-a ţinut seama din vreme de această împrejurare? Voi fi nevoit să raportez cazul comandantului de regiment.

După ce primi imediat asigurarea că se vor face încă două uşi, nu numai una, şi chiar astăzi, nu mâine, Listniţki, îşi luă rămas bun de la delegat, îi mulţumi cam cu zgârcenie pentru toate, dădu dispoziţii pentru numirea plantoanelor şi urcă la etajul întâi, în locuinţa provizorie a ofiţerilor sotniei. Descheindu-şi din mers nasturii de la veston, ştergându-şi sudoarea ce-i curgea şiroaie de sub cozoroc, sui scara de serviciu, savurând calmul răcoros şi puţin umed al camerelor. În apartament nu se afla nimeni, în afară de podesaului Atarşcikov.

— Dar unde-s ceilalţi? îl întrebă Listniţki, tolănindu-se pe patul acoperit cu pânză de cort şi dându-şi greu la o parte picioarele cu cizmele prăfuite.

— Pe stradă. Cercetează Petrogradul.

— Şi tu?

— Ştii, pentru mine nu face! Abia ne-am instalat aici şi marş în oraş? Uite, citesc despre ceea ce s-a petrecut aici, acum câteva zile. E interesant!

Listniţki rămase culcat şi tăcut, simţind răcoarea plăcută a cămăşii lipită de spinare şi udă leoarcă. Îi era lene să se scoale şi să se spele; îl răzbea oboseala drumului. Dar, biruindu-se cu un tresărit de îndârjire, se sculă şi chemă ordonanţa. Se primeni, se spălă îndelung, sforăind de plăcere, apoi îşi frecă cu prosopul gros gâtul plin, cu dunga arămie a arşiţelor.

— Spală-te, Vanea, îl sfătui şi pe Atarşcikov. Vei vedea că parcă lepezi un munte de pe umeri! Ei, şi în ziare ce mai scrie?

— Să mă spăl şi eu zici? Poate că n-ar fi rău! Hm! Ce scrie în ziare?… Manifestaţia bolşevicilor, măsuri luate de guvern. Ia, citeşte şi tu!…

Înviorat de spălătura zdravănă, Listniţki luă ziarul, dar se pomeni chemat de comandantul regimentului. Se ridică în silă, îşi îmbrăcă vestonul nou care mirosea a săpun şi se mototolise urât în timpul călătoriei, îşi încinse sabia şi ieşi pe Nevski Prospekt. După ce traversă bulevardul, se răsuci să cerceteze mai amănunţit cu privirea casa în care era cantonată sotnia. Văzută din afară, casa nu se deosebea cu nimic de celelalte; avea patru etaje, era căptuşită cu gresie cenuşie şi poroasă şi se alinia perfect în şiragul altor case aidoma cu ea. Aprinzându-şi ţigara, Listniţki o luă încet pe trotuar. Deasupra talazurilor mulţimii, se legăna spuma pălăriilor de paie bărbăteşti, pălării tari, şepci, pălăriuţe de damă, simple dar elegante, uneori mai pretenţioase. În acest puhoi se ivea, ca o apariţie democratică, câte o pată verzuie de chipiu militar şi care dispărea de îndată, înghiţită de nesfârşita împestriţare a culorilor.

O briză înviorătoare şi răcoroasă bătea dinspre mare, dar, spărgându-se în masivele verticale ale clădirilor, se destrăma în adieri slabe, şovăielnice. Pe cerul de oţel, cu nuanţe palide, liliachii, se scurgeau norii spre sud, iar crestele lor zimţate, albe ca laptele, se profilau în relief. O zăpuşeală greoaie ce precede ploile apăsa oraşul. Mirosea a asfalt încins, a benzină arsă, a marea de alături, a vagi şi tulburătoare parfumuri de femeie, a sumedenie de alte efluvii amestecate şi indivizibile, ce dau împreună un miros propriu fiecărui mare oraş, cu mulţimi fără număr.

Fumându-şi ţigara, Listniţki mergea încet pe marginea dreaptă a trotuarului, surprinzând din când în când privirile piezişe şi respectuoase ale trecătorilor. La început se simţea oarecum stingherit de vestonul său boţit şi de chipiul său cam uzat; dar în cele din urmă îşi spuse că unui combatant n-are de ce să-i fie ruşine de echipamentul său şi mai cu seamă lui, care chiar în ziua aceea coborâse din tren.

Pe trotuare cădeau pete de umbră galben-verzuie, cernută încet prin pânzele întinse deasupra intrărilor marilor magazine şi cafenele. Vântul legăna pânza arsă de soare, smucind-o; petele de pe trotuare se mişcau şi săreau, lunecând pe sub picioarele oamenilor. Chiar la această oră de după amiază, Nevski Prospekt era ticsit de lume. Listniţki, care în anii de război se dezobişnuise de viaţa de oraş, sorbea cu o voioasă plăcere larma nenumăratelor sunete în care se împleteau râsete, claxoane, ţipetele vânzătorilor de ziare, şi se simţea printre ai săi, în mijlocul acestei mulţimi de oameni bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi.

„Ce mulţumiţi sunteţi voi toţi acum, ce bucuroşi, ce fericiţi sunteţi – negustori, misiţi de bursă, funcţionari de toate rangurile, moşieri şi oameni cu sânge albastru în vine! Dar ce-a fost cu voi, cu trei zile în urmă? îşi zicea el totodată. Cum arătaţi voi atunci când plebea şi soldăţimea curgea ca fonta topită pe acest bulevard, pe aceste străzi? La drept vorbind, sunt şi nu sunt bucuros să vă văd! Şi nici nu ştiu dacă trebuie să mă bucur că vă simţiţi aşa de bine…”

Încercă să-şi analizeze simţămintele dedublate, să le descopere izvoarele, şi ajunse uşor la concluzia că gândurile şi simţămintele lui se explică prin faptul că războiul şi toate peripeţiile prin care trecuse îl îndepărtaseră de această adunătură de oameni sătui şi mulţumiţi.

„Uite-l pe acesta, tânăr şi bine hrănit, se gândea el, întâlnind privirile unui bărbat gras, cu obrajii rumeni şi fără mustăţi. De ce nu-i pe front? Probabil că e fiul vreunui fabricant sau al vreunui negustor mai mare şi s-a eschivat, puşlamaua, de la prestarea serviciului militar. Ce-i pasă de patrie? „Lucrează pentru apărarea ţării”, se îngraşă, stă în confort, iubeşte femei…” „Dar în definitiv, de partea cui eşti tu? îşi puse el singur întrebarea şi conchise cu un zâmbet: Desigur, tocmai cu aceştia. Ei poartă o părticică din mine, iar eu sunt o părticică din ambianţa lor. Posed, într-o măsură oarecare, tot ce este bun sau rău în ei. Poate că am obraz ceva mai subţire decât porcul acesta gras; poate că tocmai de aceea reacţionez mai dureros la toate şi desigur că tocmai de aceea îmi fac cinstit datoria în război şi nu „lucrez pentru apărare”, şi tocmai de aceea, atunci, iarna, la Moghiliov, când l-am văzut pe împăratul detronat plecând cu automobilul de la Marele cartier general, când i-am văzut buzele crispate de durere şi mâna care a înţepenit neputincioasă pe genunchi într-o atitudine plină de tragism inexprimabil, m-am prăbuşit în zăpadă şi am plâns cu hohote, ca un copil. Uite, eu în mod cinstit nu accept revoluţia, n-o pot accepta! Şi inima, şi raţiunea mi se revoltă împotriva ei. Îmi voi da viaţa pentru ceea ce a fost, mi-o voi da fără şovăire, fără grandilocvenţă, simplu, ostăşeşte. Dar câţi inşi ar accepta să facă la fel?”

Cu faţa palidă, retrăi în amintire, cu cea mai mare şi tulburătoare limpezime, acel sfârşit de zi de februarie: reşedinţa guvernatorului, grilajul de fontă acoperit de brumă şi zăpada în dosul lui, vărgată de razele roşiatice ale soarelui în asfinţit, acoperit de un val rece şi plutitor. Cerul de dincolo de malul înclinat al Niprului era muiat în azur, în cinabru, în roşeaţă aurie; totul în depărtări era atât de diafan, atât de imperceptibil, încât îţi venea greu să-l atingi cu privirea. La poartă, un mic grup din personalul Cartierului – militari, civili… Un automobil închis iese pe poartă. În maşină se afla Frederix37 şi ţarul, lăsându-se pe spătarul scaunului. Faţa lui scofâlcită are o nuanţă lividă, liliachie; o mare căciulă neagră îi cuprinde fruntea într-un semicerc pieziş. Poartă uniforma cazacilor din escorta imperială.

Listniţki aproape că alerga acum pe trotuar, pe lângă oamenii care se întorceau miraţi după el. În ochii săi mai dăinuia mâna ţarului care saluta, desprinzându-se de marginea căciulii negre şi căzând jos; în urechile lui mai stăruia zbârnâitul uşor al motorului de la maşina care se îndepărta, în mijlocul tăcerii ruşinoase a mulţimii, care îşi petrecuse astfel pe cel din urmă împărat…

Listniţki urcă încet treptele casei unde se afla statul-major al regimentului. Obrajii îi mai tremurau încă, iar ochii înroşiţi lăcrimau sub pleoapele umflate. Ajuns pe palierul de la etajul întâi, se opri, fumă două ţigări, una după alta, îşi şterse ochelarii şi urcă în fugă la etajul doi, sărind câte două trepte.

Comandantul regimentului însemna pe harta Petrogradului sectorul în care sotnia lui Listniţki urma să facă paza instituţiilor de stat, înşira aceste instituţii şi arăta, cu mare lux de amănunte, când şi ce fel de gărzi să fie instalate şi schimbate. În cele din urmă, zise:

— La Palatul de iarnă, la Kerenski…

— Nici vorbă despre Kerenski! spuse Listniţki în şoaptă, şi chipul său se învălui într-o paloare mortală.

— Domnule colonel, vă rog…

— Evgheni Nikolaevici, trebuie să te potoleşti…

— Dar, dragul meu…

— Vă rog!

— Slabi nervi ai…

— Ordonaţi să trimitem chiar acum patrulele la uzinele „Putilov”? întrebă Listniţki, răsuflând greu.

— Da, chiar acum. Şi, neapărat, cu un ofiţer comandant de pluton.

Listniţki ieşi de la statul-major cu sufletul pustiit, zdrobit de amintirea celor din trecut şi de discuţia cu comandantul regimentului. Prin preajma casei unde locuia, zări o patrulă de cazaci din Regimentul 4 de Don, care era cantonat în Petrograd. Câteva flori ofilite atârnau trist, prinse la căpăstrul calului roib al ofiţerului. Un zâmbet juca pe chipul acestuia, cu mustaţa blondă.

— Trăiască salvatorii patriei! strigă un bărbat în vârstă, exaltat, dându-se jos de pe trotuar şi fluturându-şi pălăria.

Cu un gest amabil, ofiţerul îşi duse palma la cozoroc. Patrula o luă la trap. Listniţki se uită la chipul emoţionat al bărbatului care sărise să salute cazacii, la buzele-i umede, la cravata lui în culori ţipătoare, înnodată cu îngrijire, şi se strecură grăbit pe poarta casei, cu obrazul schimonosit şi cu spinarea încovoiată.

Numirea generalului Kornilov în postul de comandant al Frontului de sud-vest fu primită cu multă simpatie de către ofiţerii din Regimentul 14. Despre el se vorbea cu dragoste şi cu respect, ca despre un om cu un caracter de fier şi, fără îndoială, capabil să scoată ţara din impasul în care o adusese Guvernul Provizoriu.

Listniţki primi vestea cu o căldură deosebită. Prin ofiţerii inferiori de la sotnii şi prin cazacii mai apropiaţi de el, încercă să afle ceva despre atitudinea cazacilor faţă de această numire; dar informaţiile culese n-aveau cum să-l bucure. Cazacii tăceau sau se mărgineau la răspunsuri nepăsătoare:

— Nouă ni-i totuna…

— Cine ştie ce-o mai fi şi cu ăsta?…

— Dacă ar stărui să se facă pace, ei, atunci de bună seamă…

— Fii fără grijă, nu nouă are să ne fie mai uşor fiindcă l-au avansat pe dânsul!

Peste câteva zile, în mijlocul ofiţerilor care se aflau în legătură cu cercurile mai largi de civili şi de militari, se răspândi zvonul că Kornilov ar exercita presiuni asupra Guvernului Provizoriu, cerând reintroducerea pedepsei cu moartea pe front şi aplicarea a numeroase măsuri drastice de care depindea soarta armatei şi rezultatul războiului. Se spunea că lui Kerenski i-ar fi teamă de Kornilov şi că el va depune toate eforturile pentru a-l înlocui în postul de comandant al frontului, numind în locul lui un alt general, mai comod. Se citau mai multe nume de generali cunoscuţi în cercurile militare.

În ziua de 19 iulie, toată lumea fu surprinsă la ştirea numirii lui Kornilov în postul de comandant suprem al armatei ruseşti. Curând după aceasta, podesaulul Atarşcikov, care avea întinse cunoştinţe printre cei de la Comitetul general al Uniunii ofiţerilor, povesti, referindu-se la sursele cele mai autorizate, că în memoriul redactat pentru a fi prezentat Guvernului Provizoriu, Kornilov stăruia asupra următoarelor măsuri principale: introducerea de Curţi marţiale pe tot teritoriul ţării, care să aibă sub jurisdicţia lor atât oamenii de sub arme din spatele frontului, cât şi pe civili, cu aplicarea pedepsei cu moartea pentru o serie din cele mai importante crime, în special pentru cele de ordin militar; restabilirea puterii disciplinare a şefilor militari; o strictă limitare a competenţei comitetelor militare şi aşa mai departe.

În seara aceleiaşi zile, stând de vorbă cu ofiţerii din sotnia sa şi de la alte sotnii, Listniţki le puse neted şi deschis întrebarea: cu cine înţeleg să meargă?

— Domnilor ofiţeri! spuse el cu o emoţie abia stăpânită. Noi trăim în prietenie, ca o familie unită. Ştim ce reprezintă fiecare din noi, dar avem până acum între noi o seamă de chestiuni dureroase, care şi în ziua de azi au rămas nelămurite. Şi tocmai acum, când se desenează limpede perspectivele unui dezacord între comandantul suprem şi guvern, este necesar să ne întrebăm fără doar şi poate: cu cine suntem? Pentru cine? Deci, să vorbim ca nişte camarazi, sincer, fără subînţelesuri.

— Sunt gata să vărs sângele meu şi al altora pentru generalul Kornilov. Este un om de o cinste cristalină, şi numai el este în stare să repună Rusia pe picioare. Uitaţi-vă numai la ceea ce face în armată! Numai mulţumită lui, mâinile comandanţilor sunt oarecum dezlegate, de unde până acum pretutindeni triumfau demagogia comitetelor, fraternizarea, dezertările! Nu mai încape nici un fel de discuţie! Orice om cumsecade trebuie să fie cu Kornilov!

Spătos, cu pieptul nemăsurat de larg şi cu picioare subţiri, Atarşcikov vorbea cu înflăcărare. Chestiunea ridicată îi atingea, pesemne, în mod dureros. După ce termină, îşi roti privirea asupra tuturor ofiţerilor care şedeau în jurul mesei şi bătu cu un aer întrebător în tabacheră, cu tubul ţigării. Un neg se ţuguia ca o bobiţă brună şi rotundă de pe pleoapa de jos a ochiului drept; negul nu lăsa pleoapa de sus să acopere bine ochiul şi de aceea, la prima vedere, li se părea că în ochii lui Atarşcikov joacă mereu un zâmbet îngăduitor şi de ironică expectativă.

— Dacă este vorba să alegem între bolşevici, Kerenski şi Kornilov, atunci, bineînţeles, suntem pentru Kornilov.

— Nu este greu să ne dăm seama de ceea ce vrea Kornilov: vrea să restabilească numai ordinea în Rusia? Sau mai ţine să restabilească şi altceva?

— Nu se răspunde aşa la o întrebare de principiu!

— Ba, se răspunde.

— Chiar dacă se răspunde, nu-i un răspuns inteligent!

— Dar dumitale de ce ţi-e teamă, domnule sotnic? Poate de restabilirea monarhiei?

— De ea nu mă tem. Dimpotrivă, o doresc!

— Păi atunci?

— Domnilor! începu cu voce fermă Dolgov, fost vagmistru, făcut ofiţer pentru faptele sale de bravură. Pentru ce vă certaţi? Spuneţi cu hotărâre că noi, cazacii, trebuie să ne ţinem de generalul Kornilov, aşa cum un copil se ţine de poala maică-si. Şi – pe faţă, fără nici o viclenie! Dacă ne vom rupe de el, ne vom prăpădi! Ne va arunca Rusia la gunoi. Aici totul este limpede: unde va fi el, acolo vom fi şi noi!

— Aşa, da!

Plin de admiraţie, Atarşcikov plesni pe Dolgov cu latul mâinii peste umăr şi-şi aţinti ochii zâmbitori asupra lui Listniţki. Tulburat, acesta zâmbea, netezind cu palma cutele pantalonilor pe genunchi.

— Ei, cum rămâne, domnilor ofiţeri, atamanilor? exclamă Atarşcikov, cu vocea ridicată. Suntem pentru Kornilov?

— Da, desigur!

— Dolgov a tăiat dintr-o lovitură nodul gordian.

— Toată ofiţerimea este pentru el!

— Nu vrem să facem excepţie!

— Trăiască scumpul nostru Lavr Gheorghievici, cazac şi erou! Ura!

Râzând şi ciocnind paharele, ofiţerii începură să-şi bea ceaiul. Discuţia, care-şi pierdu încordarea de mai înainte, se rotea în jurul evenimentelor din ultimele zile.

— Noi suntem cu toţii pentru comandamentul suprem, dar cazacii se codesc, spuse Dolgov, cu aer nehotărât.

— Cum adică, se codesc? întrebă Listniţki.

— Uite aşa! Se codesc, şi pace! Li-e poftă afurisiţilor să meargă acasă, la muieri. Li s-a urât cu viaţa asta, fără nici o bucurie…

— Datoria noastră este să-i atragem pe cazaci după noi! strigă sotnicul Cernokutov, izbind cu pumnul în masă. Să-i atragem după noi! Doar pentru asta suntem ofiţeri!

— Trebuie să le explicăm cu răbdare, alături de cine şi cu cine li-e drumul!

Listniţki bătu cu linguriţa în pahar, ca să ceară ascultare ofiţerilor, apoi spuse răspicat:

— Domnilor, vă rog să ţineţi minte că, în prezent, activitatea noastră trebuie să se reducă la ceea ce a spus Atarşcikov şi anume la explicarea adevăratei stări de lucruri, pentru lămurirea cazacilor. Cazacul trebuie scos de sub influenţa comitetelor. Este vorba de un mare efort individual pe care fiecare din noi trebuie să-l facă asupra caracterului său, un efort cel puţin tot atât de mare ca şi acela pe care majoritatea ofiţerilor au trebuit să-l facă după revoluţia din februarie sau, poate, chiar ceva mai mare! În trecut, să zicem, în 1916, puteam trage o bătaie unui cazac, riscând să primesc de la el un glonţ în ceafă la prima luptă; dar după februarie am fost nevoit să mă abţin, căci, dacă aş fi lovit vreun neghiob, aş fi fost omorât pe loc, în tranşee, fără ca cineva să mai aştepte momentul oportun. Acum totul se prezintă altfel! Suntem datori, sublinie Listniţki, să devenim una cu cazacul! De aceasta depinde totul! Ştiţi ce se petrece acum la Regimentele 1 şi 4?

— Un coşmar!

— Exact, un coşmar! continuă Listniţki. Ofiţerii se izolau de cazaci prin acelaşi zid, ca şi în trecut. Rezultatul? Cazacii au căzut sub influenţa bolşevicilor şi au devenit bolşevici nouăzeci la sută. Este limpede doar că ne ameninţă evenimente teribile. Zilele de trei şi cinci iulie nu sunt decât un avertisment sever dat tuturor celor fără grijă. Fie că va trebui să ne batem pentru Kornilov, împotriva trupelor democraţiei revoluţionare, fie că bolşevicii, strângându-şi forţele şi lărgindu-şi influenţa, vor trânti încă o revoluţie! Ei trec printr-o perioadă de răgaz, de concentrare a puterilor, iar noi suntem în descompunere. Se poate una ca asta? Şi iată că, în frământările viitoare, va fi nevoie de cazacul de încredere…

— Fireşte că fără cazaci noi suntem zero! oftă Dolgov.

— Listniţki are dreptate!

— Foarte adevărat!

— Rusia e cu un picior în groapă…

— Crezi că noi nu înţelegem acest lucru? Îl înţelegem, dar uneori suntem neputincioşi să facem ceva. Ordinul nr. 138 şi Okopnaia Pravda39 îşi aruncă sămânţa…

— Iar noi ne zgâim la ceea ce răsare, în loc să-l strivim cu picioarele şi să-l ardem fără urmă! exclamă Atarşcikov.

— Nu ne zgâim, suntem neputincioşi!

— Minţi, Dolgov! Suntem doar puturoşi!

— Nu-i adevărat!

— Dovedeşte-mi-o!

— Mai încet, domnilor!

— Guvernul a devastat redacţia ziarului Pravda… Kerenski e greu de cap…

— Da' ce-i cu voi! Sunteţi la bâlci? Se poate?

Încetul cu încetul, larma de strigăte dezordonate se potoli, aşa cum se iscase. Comandantul unei sotnii, care cu un neobişnuit interes trăgea cu urechea la vorbele lui Listniţki, ceru cuvântul:

— Propun ca esaulul Listniţki să fie lăsat să termine!

— Poftim!

Frecându-şi cu pumnii genunchii colţuroşi, Listniţki continuă:

— Eu susţin că atunci, adică în luptele viitoare, în războiul civil – şi abia acum mi-am dat seama că el este inevitabil – va fi nevoie de un cazac de nădejde. Trebuie să luptăm pentru a-l cuceri înapoi de la comitetele care gravitează spre bolşevici. Este o necesitate vitală! În caz de noi zguduiri, cazacii din Regimentele 1 şi 4 îşi vor împuşca ofiţerii pe capete…

— E limpede!

— N-au să-i cate la ochi!

— Şi trebuie să învăţăm minte din experienţa lor, care, în treacăt fie zis, este foarte amară. În viitor, cazacii din Regimentele 1 şi 4 – deşi, la drept vorbind, ce fel de cazaci sunt ei acum? – vor trebui spânzuraţi, câte unul din doi, sau chiar stârpiţi până la unul. Iarba rea să piară din lan! Iar noi trebuie să ne oprim cazacii de la erori pentru care ei vor trebui mai târziu să-şi primească răsplata.

După Listniţki luă cuvântul acelaşi comandant de sotnie, care îl ascultase cu atâta luare-aminte neobişnuită. Ofiţer de carieră, bătrân, de nouă ani la regiment, rănit de patru ori, povesti cât de grea era slujba în trecut. Ofiţerii de cazaci erau ţinuţi pe planul al doilea şi foarte prost trataţi; înaintarea lor pe treptele ierarhice era anevoioasă şi, pentru cea mai mare parte din cadrele ofiţereşti, gradul de voiskovoi starşina era cel din urmă, până la moarte. După vorbele lui, prin aceasta se explica pasivitatea vârfurilor căzăceşti, în momentul răsturnării regimului autocrat. Cu toate acestea, el stăruia asupra necesităţii de a-l susţine pe Kornilov în toate chipurile, întărind cât mai mult legăturile cu dânsul prin Sovietul uniunii trupelor de cazaci şi prin Comitetul general al Uniunii ofiţerilor.

— Kornilov trebuie să devină dictator; este o salvare pentru trupele de cazaci. Se prea poate ca sub el s-o ducem mai bine chiar decât sub ţar.

Era târziu după miezul nopţii. O noapte senină, bălaie, îşi înălţa ici şi colo coama zbârlită a norilor deasupra oraşului. Pe fereastră se vedea vârful negru-tuciuriu al turnului Amiralităţii şi revărsarea vagă a luminilor galbene.

Ofiţerii au petrecut restul nopţii în discuţii. Luară hotărârea să se organizeze de trei ori pe săptămână convorbiri politice cu cazacii; ofiţerii comandanţi de plutoane fură obligaţi să facă zilnic exerciţii de gimnastică şi lecturi cu plutoanele lor, pentru a le ocupa timpul liber şi a-i scoate pe cazaci din atmosfera politică primejdioasă.

Înainte de plecare, cântară „Răscolit, se tot frământă Donul credincios şi blând”; al zecelea samovar era pe isprăvite; se rostiră toasturi glumeţe însoţite de clinchete de pahare. Aproape de despărţire, Atarşcikov, după ce se sfătuise în şoaptă cu Dolgov, strigă:

— Acum, în loc de desert, vă vom cinsti cu un bătrân cântec căzăcesc. Linişte, vă rog! Şi n-ar fi rău să deschideţi fereastra, vedeţi ce fumăraie e aici!

Cele două glasuri – basul aspru, tremurător, al lui Dolgov şi tenorul dulce, neobişnuit de plăcut, al lui Atarşcikov – se ciocneau la început, se încurcau, fiecare avea un ritm propriu, dar, în cele din urmă, ambele glasuri se împletiră cu voioşie, răsunând cu un farmec biruitor:

… Dar e mândru Donul, Donul liniştit, tăcutul nostru – Păgânului nu s-a-nchinat, nici cum să-şi ducă traiul la Moscova nu a-ntrebat. Cu spada-ascuţită, lovind-o peste ceafă, turcimea el a-ntâmpinat. Şi an de an a noastră măiculiţă, stepa Donului, ne tot chema, La lupta dreaptă cu duşmanul, pentru maica preacurată şi pravoslavnica credinţă, Pentru al nostru Don cel liber, ce-n freamăt viu îşi poartă unda sa.

Cu degetele încrucişate pe genunchi, Atarşcikov conducea cântecul pe un ton ridicat şi nu se încurcă nicăieri, cu toate că făcea mereu variaţii, lăsând în urmă basul puternic al lui Dolgov; păstra pe chipul său aceeaşi expresie aspră şi, numai la terminarea cântecului, Listniţki observă sclipirea rece a unei lacrimi care sări peste moviliţa brună a negului de pe pleoapa sa.

După ce ofiţerii din alte sotnii plecară, iar cei rămaşi se culcară, Atarşcikov se aşeză pe patul lui Listniţki şi începu să şoptească, jucându-se cu bretelele azurii, decolorate, de pieptu-i boltit:

— Mă-nţelegi, Evgheni! Iubesc la nebunie ţinutul Donului, felul lui de trai, toate datinile vechi din viaţa căzăcească, formate în decursul veacurilor. Îmi iubesc cazacii, cazacele, totul! Îmi vine să plâng, adulmecând mireasma pelinului de stepă. Şi atunci când înfloreşte floarea-soarelui… şi când deasupra Donului stăruie mirosul viilor udate de ploaie… Iubesc totul, toate, nespus de tare şi dureros. Tu mă vei înţelege! Mă gândesc acum: dar dacă noi îi inducem în eroare tocmai pe aceşti cazaci? Va fi fiind bună oare calea pe care vrem să-i atragem?

— Ce vrei să spui? întrebă Listniţki, stăpânit de o încordată nelinişte.

Gâtul brun al lui Atarşcikov ieşea pueril şi înduioşător din gulerul cămăşii albe. Semicercul albastru al pleoapei atârna deasupra negului brun; pe chipul său întors în profil se vedea licărirea umedă a ochiului pe jumătate închis.

— Mă gândesc: au nevoie cazacii de toate astea?

— Dar atunci, de ce anume au nevoie?

— Nu ştiu… Dar de ce se depărtează dânşii cu atâta putere de noi? Revoluţia parcă ne-ar fi despărţit în oi şi în ţapi; interesele noastre parcă nu mai sunt aceleaşi…

— Uite ce, începu prudent Listniţki. În aceste împrejurări se face simţită deosebirea în modul de a percepe evenimentele… Avem mai multă cultură, putem aprecia în mod critic cutare sau cutare fapt; pe când la ei, totul este mai primitiv, mai simplu… Bolşevicii le vâră în cap ideea că războiul trebuie terminat, sau, mai bine zis, transformat într-unul civil… Îi asmut pe cazaci împotriva noastră şi, fiindcă oamenii sunt obosiţi, fiindcă au mai multe elemente animalice şi nu posedă aceeaşi conştiinţă, acelaşi sentiment moral, puternic, de datorie şi de răspundere faţă de patrie, ca noi, este uşor de înţeles că asemenea lucruri îşi găsesc un teren prielnic… Într-adevăr, ce este patria în concepţia lor? E o noţiune abstractă, în orice caz. „Ţinutul Oastei Donului stă departe de front şi neamţul nu va ajunge până acolo”, iată cum raţionează dânşii! Şi tocmai în aceasta constă răul. Trebuie să li se explice, în mod concret, ce fel de consecinţe va atrage după sine transformarea acestui război într-unul civil.

Listniţki vorbea, simţind instinctiv că vorbele lui nu merg la inima ascultătorului şi că Atarşcikov era gata-gata să închidă în cochilia lui tot ce avea pe suflet.

Într-adevăr, aceasta s-a şi întâmplat: Atarşcikov mormăi ceva neînţeles, stătu mult timp fără să mai spună o vorbă; iar Listniţki se trudea în zadar să-şi dea seama de labirintul în care rătăceau gândurile amuţitului său tovarăş.

„Trebuia să-l las să-şi rostească părerile până la capăt”, se gândi el cu părere de rău.

Atarşcikov îi ură „noapte bună” şi plecă fără nici un cuvânt. Însetat de o discuţie sinceră, ridicase o clipă un colţ din perdeaua neagră a necunoscutului, după care se ascunde orice om de ochii altui om, apoi lăsase perdeaua să cadă la loc.

Misterul acestui gând străin şi nepătruns îl tulbura totdeauna pe Listniţki. Prinse a fuma şi stătu un timp culcat, privind cu încordare în negura ca o vată cenuşie. Iar deodată şi-o aminti pe Axinia, zilele de concediu care fuseseră pline numai de ea. Târziu, adormi cu gândurile împăcate şi cu răzleţele amintiri ale femeilor care-şi încrucişaseră vreodată drumurile cu drumul său.

În sotnia lui Listniţki se afla un cazac din staniţa Bukanovskaia, cu numele de Ivan Lagutin. În urma primelor alegeri, intrase membru în comitetul militar rev0luţionar al regimentului. Până la venirea regimentului la Petrograd nu se manifestase cu nimic; dar, pe la sfârşitul lui iulie, comandantul de pluton îi raportă lui Listniţki că Lagutin trece pe la secţia militară a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd şi că este, probabil, legat de Soviet, deoarece s-a şi observat că poartă convorbiri dese cu cazacii din plutonul său şi că are o influenţă negativă asupra lor. În sotnie au fost două cazuri când cazacii au refuzat să intre în gardă şi în serviciul de patrulare. Ofiţerul comandant de pluton le atribuia influenţei lui Lagutin.

Listniţki hotărî că acest Lagutin se cuvine cunoscut cât mai de-aproape; cunoscut şi cercetat de el. Să-l provoace la o discuţie sinceră ar fi fost un lucru necugetat şi lipsit de tact. De aceea, Listniţki îşi impuse să mai aştepte. Prilejul se ivi mai repede de cum crezuse. Pe la sfârşitul lui iulie, plutonul trei fu însărcinat cu paza de noapte în străzile învecinate cu uzinele „Putilov”.

— Am să merg eu cu cazacii, îl preveni Listniţki pe comandantul plutonului. Spune să mi se pregătească armăsarul cel roibiu.

Listniţki avea doi cai, „pentru orice eventualitate”, cum se exprima el. După ce se îmbrăcase cu ajutorul ordonanţei, coborî în curte. Plutonul era gata încălecat. Străbătură câteva străzi prin întunericul ceţos şi străpuns de lumini. Listniţki rămase dinadins ceva mai în urmă şi-l strigă din spate pe Lagutin. Acesta se apropie de el, întorcându-şi căluţul nearătos şi se uită întrebător la esaul.

— Ce mai e nou la voi în comitet? întrebă Listniţki.

— Nimic nou.

— Din ce staniţă eşti tu, Lagutin?

— Din Bukanovskaia.

— Din ce sat?

— Miteakin.

Acum, caii lor mergeau alături. În lumina felinarelor, Listniţki privea din când în când, cu coada ochiului, la chipul bărbos al cazacului. De sub şapca lui Lagutin se vedea părul pieptănat neted; bărbuţa bălaie şi nu tocmai deasă îi acoperea obrajii rotunzi, ochii inteligenţi şi isteţi erau adânc cufundaţi în găvanul orbitelor şi streşiniţi de arcurile sprâncenelor proeminente.

„E cam simplu, când te uiţi la el, un om spălăcit; dar cine ştie ce se ascunde în sufletul său? Desigur că mă urăşte ca şi pe tot ce e legat de vechiul regim, de „bâta caporalului”…” se gândi Listniţki şi voi să afle ceva despre trecutul lui Lagutin, fără să-şi dea seama pentru ce anume.

— Ai familie?

— Am, domnule esaul. Nevastă şi doi copii.

— Şi gospodărie?

— D-apoi ce fel de gospodărie poate fi la noi? întrebă Lagutin batjocoritor şi cu o uşoară învăluire de mâhnire. Trăim şi noi de azi pe mâine: boul cu cazacul, cazacul cu boul, şi aşa rămânem toată viaţa! Pământul de la noi e numai nisip, adăugă el aspru, după ce stătu o clipă pe gânduri.

Listniţki trecuse o dată prin Bukanovskaia, îndreptându-se spre gara Sebreakovo. Îşi aminti în chipul cel mai viu această staniţă oropsită şi răzleţită undeva, departe de drumul mare, mărginită spre miazăzi de o uriaşă pajişte netedă şi înconjurată în mai multe părţi de cursul şerpuitor şi capricios al Hopiorului. Tot atunci, privind în depărtări, de pe creasta Elanskaia, de la hotar, la vreo douăsprezece verste, zărise livezile din vale topindu-se într-o ceaţă verzuie şi turla albă a clopotniţei, înălţată asemenea unui ciolan ros.

— Numai nisip la noi! oftă Lagutin.

— Fără îndoială, ai vrea şi tu să te întorci acasă, ai?

— Cum să nu, domnule esaul?… Bineînţeles că am vrea grozav să ne-ntoarcem acasă… Am trecut prin destule necazuri, cât a ţinut războiul.

— Nu prea e cu putinţă, frate, să ne întoarcem curând acasă.

— Şi tot va trebui să fie aşa.

— Dar războiul încă nu l-am terminat!

— Avem să-l terminăm curând! Şi atunci, hai acasă! stărui Lagutin cu încăpăţânare.

— Se pare că vom mai avea de luptat chiar între noi. Tu ce crezi despre asta?

Fără să-şi ridice ochii pironiţi pe oblâncul şeii, Lagutin tăcu o vreme. Apoi întrebă:

— Cu cine să ne mai batem?

— Parcă n-avem cu cine? Uite, chiar cu bolşevici!

Lagutin tăcu din nou şi tăcea mereu, ca şi cum ar fi adormit, legănat de ţăcănitul argintiu al potcoavelor. Merseră aşa în tăcere ca la vreo trei minute. Măsurându-şi vorbele răspicate, Lagutin rosti încet:

— N-avem ce împărţi cu dânşii…

— Dar pământul?

— Pământul va ajunge la toţi.

— Tu ştii unde vor să aducă lucrurile bolşevicii?

— Am auzit şi eu câte ceva…

— Şi atunci, după tine, ce-i de făcut dacă bolşevicii vor merge împotriva noastră, ca să ne cotropească pământul, să-i robească pe cazaci? Doar tu ai luptat împotriva germanilor, ai apărat Rusia?

— Germanul îi cu totul altceva!

— Şi bolşevicii?

— Păi, domnule esaul, începui Lagutin, hotărându-se, pesemne, să vorbească deschis, ridicându-şi ochii şi căutând cu ei privirile lui Listniţki, bolşevicii n-au să-mi ia sforica mea de pământ. N-am decât atât cât vine de un cap de om, şi dânşii n-au nevoie de pământul meu. Pe când dumneavoastră, de pildă, fără supărare, vă rog, tatăl dumneavoastră are vreo zece mii de deseatine…

— N-are zece, ci numai patru…

— Ei bine, fie şi patru… E o bucăţică zdravănă!… Spuneţi, rogu-vă, unde-i dreptatea?! Iar dacă te uiţi prin toată Rusia, nu-i greu să vezi că mulţi sunt la fel cu tatăl dumneavoastră. Judecaţi şi dumneavoastră, domnule esaul: fiecare gură, cere de mâncare. Şi dumneavoastră, şi alţii, toţi vor să mănânce… Se zice că a fost odată un ţigan care-şi învăţa iapa să nu mănânce: las-o, că se obişnuieşte şi aşa, fără hrană. Şi ea, sărmana, se obişnui cât se obişnui, iar după zece zile a căzut jos şi a crăpat. Proastă ne-a fost orânduiala sub ţar, proastă şi strâmbă pentru oamenii săraci… Tatălui dumneavoastră i s-au dat patru mii de deseatine, dintr-o bucată, da' şi el parcă mănâncă cu două guri? E la fel cu noi, oamenii de rând. De bună seamă că norodul n-are de ce se bucura de asemenea rânduială! Bolşevicii au o socoteală adevărată, iar dumneavoastră spuneţi să ne războim cu dânşii?

Listniţki îl ascultă cu o stăpânită emoţie, iar la sfârşitul celor ascultate, îşi dădu seama că nu e în stare să găsească un argument temeinic. Simţea că acest cazac îi luase glasul cu chibzuielile lui simple, de o zdrobitoare putere, şi, datorită faptului că începu să-l tulbure conştiinţa adânc ascunsă a propriei sale nedreptăţi, îşi ieşi din sărite:

— Tu ce eşti, bolşevic?!

— Ce-are a face porecla? întrebă Lagutin cu o voce batjocoritoare şi tărăgănată. Nu-i vorba de poreclă, ci de adevăr! Poporului îi trebuie adevărul, iară el este ascuns, dosit… Se spune chiar că ar fi murit de mult…

— Va să zică, cu umplutura asta te-au îndopat bolşevicii din Sovdep40? Aşadar, nu degeaba te-ai dat cu dânşii!

— Ehei, domnule esaul, pe noi, cei cu răbdare multă, chiar viaţa ne-a îndopat cu asta, iar bolşevicilor nu le-a rămas decât să aprindă fitilul!

— Tacă-ţi gura! Îţi mai vine să şi glumeşti? se stropşi Listniţki, mânios. Răspunde-mi la asta: ai vorbit despre pământul lui taică-meu, despre pământul moşieresc, în general, adică despre proprietate. Dacă tu ai două cămăşi şi eu niciuna, crezi că trebuie să-ţi iau una cu sila?

Fără să vadă faţa lui Lagutin, Listniţki ghici că acesta zâmbea.

— Singur am să dau cămaşa de prisos! O şi dădeam pe front, şi nu una de prisos, ci pe cea din urmă, de umblam cu mantaua fără nimic dedesubt. Da' când e vorba de pământ, văd că nimeni nu vrea să dea de la el.

— Dar tu n-ai destul pământ? ridică vocea Listniţki. Nu-ţi ajunge?

Drept răspuns, cu faţa albă ca varul, Lagutin strigă aproape cu glasul sugrumat de îndârjire:

— Şi crezi că mă doare sufletul numai pentru mine? Am fost amândoi în Polonia… Ei, cum trăiesc oamenii acolo? Ai văzut sau nu? Da' cum trăiesc ţăranii din jurul nostru? Eu i-am văzut! Îmi clocoteşte sângele în inimă. Ce, crezi că nu mi-e milă de dânşii? Ai? De-ai şti cât mă doare sufletul pentru polonezul ăsta când mă gândesc la pământul său sărac!

Listniţki voi să răspundă ceva tăios, dar în această clipă un ţipăt ascuţit răsună dinspre uriaşele clădiri cenuşii ale uzinelor „Putilov”:

— Prinde-l!

Copitele cailor tropotiră vuitor, bătând darabana pe pavaj. Un foc de armă sfâşie liniştea nopţii. Lovind cu cravaşa, Listniţki înteţi calul la trap.

Ajunse în acelaşi timp cu Lagutin plutonul care se îngrămădise la o răscruce. Cazacii descălecau, zornăind cu săbiile; un om prins se zbătea în mijlocul lor.

— Ce-i? Ce este aici? tună Listniţki, intrând cu calul în mulţime.

— A dat cu piatra, scârnăvia!

— A azvârlit-o şi a rupt-o la fugă!

— Arde-l, Arjanov!

— Ticălosule, te joci? Spargi capetele oamenilor?

Aplecat în şa, încheietorul de pluton, Arjanov, ţinea de guler un om mărunt de statură, cu cămaşa neagră şi neîncinsă. Trei cazaci descălecaţi îi legau mâinile la spate.

— Cine eşti? strigă Listniţki, fără să se mai poată stăpâni.

Prinsul ridică fruntea, buzele lui mute se strâmbară uşor pe faţa de o albeaţă tulbure şi se strânseră pungă.

— Cine eşti? repetă întrebarea Listniţki. Zvârli cu pietre, ticălosule? Hai! Taci?… Arjanov!

Arjanov sări din şa, lăsând din mână gulerul omului prins şi izbindu-l cu putere peste obraz.

— Ardeţi-i! ordonă Listniţki, întorcându-şi brusc capul.

Trei-patru cazaci descălecaţi răsturnară la pământ omul legat şi începură să-l croiască cu gârbacele. Lagutin sări din şa şi se repezi la Listniţki:

— Domnule esaul! Cum îngăduiţi una ca asta? Domnule esaul! Şi, apucând cu putere genunchiul esaulului cu degetele lui tremurătoare, strigă: Nu se poate aşa ceva! Îi un om! Ce faceţi?

Listniţki atinse calul cu dârlogii şi nu rosti nimic. Dintr-o săritură, Lagutin fu lângă cazaci şi-l apucă pe Arjanov de mijloc, poticnindu-se, împiedicându-se în sabie şi încercând să-l tragă la o parte. Arjanov mormăia, împotrivindu-se:

— Nu sări din senin! Nu te aprinde! Cum? el azvârle cu bolovani, iar noi să tăcem din gură? Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Ţi-o spun omeneşte!

Unul dintre cazaci se aplecă şi, scoţându-şi arma de la spate, izbi cu patul în trupul celui doborât, cu o pârâitură surdă. După o clipă, un ţipăt sălbatic de fiară răsună, umplând strada.

Urmară câteva clipe de tăcere, şi aceeaşi voce tremurătoare de om tânăr, înăbuşită, chinuită de durere, horcăind sub lovituri, strigă întretăiat:

— Bestii! Contrarevoluţionari! Daţi în mine? O-of! A-a-a-a!

Hac! Hac! Hac! pocneau loviturile, una după alta.

Lagutin alergă la Listniţki, încleştându-se deznădăjduit de genunchiul lui şi zgâriind pielea şeii cu unghiile. Se îneca, gâfâind.

— Ai milă de el! Îndurare!

— Pleacă!

— Esaulule! Listniţki! Auzi? Ai să răspunzi!

— Cară-te de aici! porunci şuierat Listniţki, împingându-şi calul spre Lagutin.

— Fraţilor! strigă acesta, apropiindu-se în fugă de cazacii care stăteau la o parte. Sunt membru în comitetul revoluţionar al regimentului… Vă ordon: scăpaţi omul de la moarte! Aveţi să răspundeţi… Aveţi să răspundeţi… Nu mai sunt vremurile trecute!

Un val puternic de ură oarbă, nechibzuită îl năpădi pe Listniţki. Îşi lovi calul cu biciuşca între urechi şi sări spre Lagutin. Cu o voce stridentă răcni, purtând prin faţa lui ţeava neagră a revolverului, cu miros de unsoare veche:

— Taci, trădătorule! Bolşevicule!… Te împuşc!

Într-o supremă zvâcnire a voinţei, îşi desprinse degetul de pe trăgaci, îşi struni calul să se ridice pe picioarele dinapoi şi plecă în galop…

Câteva clipe mai târziu, trei cazaci îl urmară. Omul, cu cămaşa udă, strâns lipită de trup, era târât, fără să-şi mişte picioarele, între caii lui Arjanov şi Lapin. Sprijinit pe sub braţe de cazaci, se clătina, buimac, cu picioarele târşite pe pietre. Capul spart şi plin de sânge se bălăbănea, prăvălindu-se pe spate, între umerii colţuroşi, ridicaţi mult în sus, cu bărbia albă, înălţată spre cer. Un al treilea cazac călărea ceva mai la o parte. La colţul unei stradele luminate, zări o birjă, se ridică în scări şi se îndreptă în trap spre ea. Spuse ceva birjarului, pocnindu-se grăitor cu gârbaciul peste carâmbul cizmei, şi acesta porni cu grabă resemnată spre Arjanov şi Lapin, opriţi mai la capătul străzii.

A doua zi, Listniţki se trezi apăsat de simţământul că în ajun săvârşise o mare şi ireparabilă greşeală. Muşcându-şi buzele, îşi aminti cum fusese bătut omul care aruncase cu piatra în cazaci, şi scena petrecută apoi între el şi Lagutin. Făcu o grimasă. Tuşi gânditor. Pe când se îmbrăca, chibzui că deocamdată Lagutin nu trebuie zădărât, ca să nu se înăsprească raporturile cu comitetul regimentului, şi că mai cuminte va fi să aştepte până când ciocnirea din ajun între el şi Lagutin se va şterge din amintirea cazacilor, ca mai apoi să-l înlăture discret din calea sa.

„Asta se cheamă a te înrudi cu cazacul!”, se ironiza amar Listniţki, şi în toate zilele următoare fu obsedat de apăsătoarea amintire a celor petrecute.

Pe la începutul lui august, într-o zi însorită şi caldă, Listniţki plecase cu Atarşcikov să se plimbe prin oraş. După discuţia din ziua adunării ofiţerilor, nu se ivise nici un fapt nou care să fi limpezit în vreun fel ceva din tot ce rămăsese nespus atunci. Atarşcikov umbla retras, păstrându-şi în el gândurile nerostite şi, drept răspuns la toate repetatele încercări ale lui Listniţki de a-l îndemna să-şi deschidă inima, lăsă să coboare perdeaua de nepătruns la care recurg de obicei cei mai mulţi oameni, ascunzându-şi astfel de ochii altora adevărata lor faţă. Lui Listniţki i se părea mereu că în legăturile sale cu alţi semeni omul păstrează sub chipul său aparent un altul, care adesea rămâne necunoscut pentru totdeauna. Era adânc încredinţat că, dacă învelişul acesta s-ar putea răzui, orice om şi-ar arăta miezul gol, cel adevărat şi neîmpodobit de nici o minciună. De aceea dorea totdeauna, într-un chip chinuitor, să pătrundă ce anume se află dincolo de acest obrăzar al insului cu amăgitoare înfăţişare de om grosolan, aspru, temerar, obraznic, voios sau vesel. În împrejurarea de faţă, gândindu-se la Atarşcikov, ghicea un singur lucru şi anume că se zbate dureros în căutarea unei ieşiri din atâtea contraziceri câte s-au ivit, căutând să împace cele căzăceşti cu cele bolşevice. Această bănuială îl sili să-şi curme încercările de apropiere şi să aibă o atitudine mai rezervată faţă de Atarşcikov.

Mergeau astfel pe Nevski Prospekt, schimbând din când în când frânturi de vorbire fără nici o însemnătate.

— Hai să intrăm să mâncăm ceva! propuse Listniţki, arătând din ochi spre uşa unui restaurant.

— Fie! consimţi Atarşcikov.

Intrară şi se opriră cu un aer oarecum dezarmat: toate măsuţele erau ocupate. Atarşcikov se şi întorcea spre uşă să plece, când un domn cu obrazul puhav, bine îmbrăcat, care şedea împreună cu două doamne şi se uitase îndelung la dânşii, se ridică şi se apropie, scoţându-şi politicos pălăria tare:

— Scuzaţi… Nu doriţi să ocupaţi măsuţa noastră? Noi plecăm! Zâmbea, arătându-şi dinţii rari şi galbeni de fumul tutunului, schiţând cu mâna un gest de invitaţie. Sunt bucuros să pot face un mic serviciu domnilor ofiţeri! Sunteţi mândria noastră!…

Doamnele se ridicară de la măsuţă. Una, înaltă şi brună, îşi potrivea coafura; cealaltă, mai tânără, o aştepta, jucându-se cu umbreluţa.

Ofiţerii mulţumiră prea amabilului domn şi trecură spre fereastră să ia în stăpânire măsuţa. Raze subţiri de soare pătrundeau prin storurile trase, înfigându-se în faţa de masă, asemenea unor ace galbene. Mirosurile mâncărurilor înăbuşeau mireasma tulburătoare a florilor aşezate pe mese.

Listniţki ceru o gustare rece şi, în aşteptarea ei, desfoia petalele unei flori galbene-roşiatice, pe care o luase din vas. Atarşcikov îşi ştergea cu o batistă sudoarea de pe frunte; clipea mărunt, şi ochii săi aplecaţi în jos, cu semne de nemărginită oboseală, urmăreau jocul unei raze de soare, tremurând pe piciorul măsuţei vecine.

Nu-şi terminaseră încă gustarea, când doi ofiţeri se iviră în restaurant, discutând cu glas tare.

Căutând cu privirile un loc liber, primul întoarse spre Listniţki obrazul bronzat de dogoarea arşiţelor. O sclipire de bucurie se ivi în ochii negri şi saşii.

— Listniţki! Tu eşti, în carne şi oase? strigă ofiţerul, cu o voce sigură şi fără nici o stinghereală, îndreptându-se grăbit spre el.

Dinţii albi îi sclipeau sub mustăţile negre. Listniţki îl recunoscu pe esaulul Kalmâkov, iar în urma lui pe Ciubov. Îşi strânseră mâinile cu putere. După ce-l prezentă pe Atarşcikov foştilor săi camarazi de regiment Listniţki întrebă:

— Ce vânt vă aduce pe aici?

Răsucindu-şi mustaţa, Kalmâkov îşi înclină capul pe spate, aruncând priviri piezişe în dreapta în apoi rosti:

— Suntem în delegaţie. Vă povestesc mai târziu. Vorbeşte deocamdată despre tine. Cum o mai duci la Regimentul 14?

… Ieşiră toţi împreună. Kalmâkov şi Listniţki rămaseră puţin în urmă, cotiră în prima stradelă şi, după o jumătate de ceas, părăsind cartierele zgomotoase, mergeau discutând cu voce scăzută şi privind cu teamă de jur împrejur.

— Corpul III al nostru se află în rezerva frontului românesc, povesti cu însufleţire Kalmâkov. Acum vreo zece zile, primesc ordin de la comandantul regimentului să predau comanda sotniei şi să plec, împreună eu sotnicul Ciubov, la dispoziţia statului-major al diviziei… Minunat! Predau comanda. Venim la statul-major al diviziei. Colonelul M. de la secţia operaţii – îl cunoşti şi tu – îmi comunică în mod confidenţial că trebuie să plec imediat la generalul Krâmov. Bun!… Merg împreună cu Ciubov la comandamentul corpului de armată. Krâmov mă primeşte şi, fiindcă ştie ce fel de ofiţeri sunt trimişi la el, îmi spune pe şleau: „La putere sunt nişte oameni care, în mod conştient, duc ţara la o catastrofă; este necesară schimbarea celor de la conducerea guvernului, poate chiar înlocuirea Guvernului Provizoriu printr-o dictatură militară”. A pomenit numele lui Kornilov, candidat probabil, apoi mi-a propus să merg la Petrograd, la dispoziţia Comitetului general al Uniunii ofiţerilor… Acum, s-au grupat aci câteva sute de ofiţeri de încredere. Îţi dai seama în ce constă rolul nostru? Comitetul general al Uniunii ofiţerilor lucrează în contact cu Sovietul uniunii noastre, a trupelor de cazaci, organizează batalioane de asalt la nodurile de cale ferată şi în divizii. Toate astea vor fi de folos într-un viitor apropiat…

— Şi ce anume va rezulta din toate acestea? Tu cum vezi lucrurile?

— Ei, asta-i bună! Voi, care staţi aici, nu v-aţi lămurit încă asupra situaţiei? Fără îndoială, se va produce o lovitură de stat; Kornilov va veni la putere… Toată armata se ridică pentru el, ca un zid. La noi oamenii cred aşa: sunt două puteri echivalente – adică Kornilov şi bolşevicii. Kerenski se află între două pietre de moară; într-un fel sau altul, va fi strivit de una din ele… Deocamdată, n-are decât să doarmă în patul Alisei41. Este un calif de o oră. Kalmâkov tăcu şi, jucându-se gânditor cu ciucurii de la dragonul sabiei, urmă: De fapt, noi suntem nişte pioni într-un joc de şah, iar pionii nu ştiu unde-i va aşeza mâna jucătorului. Eu, de pildă, nu-mi închipui tot ce se petrece la Marele cartier. Ştiu că între generalii Kornilov, Lukomski, Romanovski, Krâmov, Denikin, Kaledin, Erdely şi mulţi alţii există o tainică legătură, o înţelegere.

— Dar armata?… Îl va urma oare toată armata pe Kornilov? întrebă Listniţki, iuţindu-şi paşii.

— Bineînţeles că soldăţimea nu va merge! O vom conduce noi!

— Tu ştii că Kerenski, sub presiunea celor de stânga, vrea să-l destituie pe comandantul suprem?

— Nu va îndrăzni! O să fie pus chiar mâine în genunchi. Comitetul general al Uniunii ofiţerilor i-a şi exprimat părerea sa cu privire la acest lucru, într-o formă destul de categorică.

— Ieri, Sovietul uniunii trupelor de cazaci şi-a trimis delegaţii la el, spuse zâmbind Listniţki. Ei au declarat în numele cazacilor că nici măcar prin gând nu le poate trece să admită destituirea lui Kornilov. Ştii tu ce le-a răspuns? „Sunt nişte insinuări! Guvernul Provizoriu nu intenţionează să facă una ca asta!” Încearcă să calmeze opinia publică, dar în acelaşi timp cochetează ca o târfă cu comitetul executiv al Sovdep-ului.

Kalmâkov scoase din mers carnetul de campanie şi citi:

— Congresul reprezentanţilor vieţii publice salută în persoana dumneavoastră pe comandantul suprem al armatei ruse. Congresul declară că el consideră criminale orice fel de încercări de a vă compromite prestigiul în armată şi în Rusia şi-şi uneşte glasul cu acela al ofiţerilor, al cavalerilor ordinului „Sfântului Gheorghe” şi al cazacilor. În aceste clipe cumplite, de grele încercări, toată Rusia conştientă îşi îndreaptă spre dumneavoastră privirile pline de nădejde şi de credinţă. Dumnezeu să vă ajute în măreaţa dumneavoastră operă de refacere a puternicei armate şi de salvare a Rusiei! Rodzeanko42” Cred că este limpede. De destituirea lui Kornilov nici nu poate fi vorba. Apropo, ai văzut ieri sosirea lui?

— Abia noaptea trecută am sosit de la Ţarskoe-Selo.

Kalmâkov zâmbi, dezvelind un şirag de dinţi puternici, intacţi, cu gingii roze şi sănătoase. Ochii lui înguşti se strânseră cu nenumărate zbârcituri, fugind din colţurile lor ca firele de păienjeniş.

— O primire extraordinară! Escorta – un escadron din divizia de tekini43. Mitraliere pe automobile. Tot alaiul se îndreaptă spre Palatul de iarnă. Un avertisment destul de transparent… ha-ha-ha! Dacă ai fi văzut mutrele acestor călăreţi, cu căciulile lor miţoase! Ah! Face să te uiţi la ei! Îţi lasă o impresie deosebită.

După ce mai hoinăriră un timp prin cartierul Moskovsko-Narvski, cei doi ofiţeri se despărţiră.

— Noi, Jenea, nu trebuie să ne pierdem din vedere unul pe celălalt, spuse Kalmâkov. Se apropie vremuri de restrişte. Ţine-te bine, altfel cazi!

Apoi se întoarse şi-i strigă lui Listniţki, care se depărta:

— Am uitat să-ţi spun… Îţi aduci aminte de Merkulov al nostru? Pictorul?

— Da, şi?

— Mort încă din mai.

— Nu mai spune!

— Şi încă din nebăgare de seamă. Nici nu poate exista o moarte mai stupidă! O grenadă a făcut explozie în mâinile unui cercetaş, i-a rupt braţul până la cot, iar din Merkulov n-am găsit decât resturi de intestine şi „Zeiss”44-ul său sfărâmat. Trei ani l-a cruţat moartea…

Kalmâkov mai strigă ceva, dar vântul, brusc dezlănţuit, ridică un vârtej de praf cenuşiu, aducând numai frânturi de cuvinte fără înţeles. Listniţki dădu din mână şi se depărtă, întorcându-şi din când în când ochii.

În ziua de 6 august, generalul Lukomski, şeful de stat-major al comandantului suprem, primi prin generalul Romanovski, şeful secţiei operaţii a Marelui cartier general, dispoziţia de a concentra Corpul III de cavalerie, împreună cu Divizia Indigenă45, în sectorul Nevel – Nivo-Sokolniki – Velikie Luki.

— De ce tocmai în acest sector? Doar aceste unităţi se află în rezerva frontului românesc?!… se miră Lukomski.

— Nu ştiu, Alexandr Sergheevici. Vă transmit exact ordinul comandantului suprem.

— Când l-aţi primit?

— Ieri. La orele unsprezece seara, comandantul suprem m-a chemat şi mi-a ordonat să vă aduc la cunoştinţă aceasta azi-dimineaţă.

Romanovski se plimbă un răstimp lângă fereastră, călcând în vârful picioarelor, apoi, oprindu-se în faţa hărţii strategice a Europei Centrale, care ocupa jumătate din perete în cabinetul lui Lukomski, îi spuse fără să se întoarcă, cercetând harta cu o atenţie exagerată:

— Cereţi-i lămuriri! Se află acum în cabinet!

Lukomski strânse hârtiile de pe masă, dădu fotoliul la o parte şi păşi cu mersul ferm, apăsat, cu care umblă toţi militarii în vârstă, când încep să se îngraşe. Lângă uşă, lăsându-l pe Romanovski să treacă înainte şi urmărind probabil cursul propriilor sale gânduri, rosti:

— E just! Da…

În aceeaşi clipă, din cabinetul lui Kornilov ieşi un colonel înalt, cu picioare lungi, pe care Lukomski nu-l cunoştea. Colonelul se dădu respectuos la o parte şi se depărtă pe coridor, şchiopătând destul de tare şi săltându-şi umărul paralizat cu o mişcare comică şi sinistră în acelaşi timp.

Aplecându-se uşor înainte, sprijinindu-se de masă cu palmele puse pieziş, Kornilov spunea unui ofiţer în vârstă, care stătea în faţa lui:

—… trebuia să aşteptaţi. M-ai înţeles? Rog să fiu informat imediat după sosirea la Pskov… Poţi pleca.

Aşteptă până când uşa se închise în urma ofiţerului, apoi se lăsă în fotoliu cu o mişcare uşoară, tinerească, şi, împingând un alt fotoliu înspre Lukomski, îl întrebă:

— Aţi primit de la Romanovski dispoziţiunea mea cu privire la deplasarea Corpului III?

— Da. Tocmai în această chestiune am venit să vă vorbesc… De ce aţi ales acest sector pentru concentrarea corpului?

Lukomski privea atent faţa smeadă a lui Kornilov. Era de nepătruns, de o nepăsare asiatică; zbârciturile piezişe, atât de cunoscute, coborau pe obraji de la nas spre gura sobră, acoperită de o mustaţă pleoştită şi rară. Expresia aspră şi dură a chipului său contrasta cu şuviţa de păr care-i cădea pe frunte, cu un aer copilăresc.

Rezemându-se în cot, sprijinindu-şi bărbia în palma mică şi osoasă, Kornilov îşi micşoră ochii de mongol, cu sclipiri vii, şi răspunse, atingând cu mâna genunchiul lui Lukomski:

— Intenţionez să concentrez cavaleria nu în mod special în spatele Frontului de nord, ci într-un sector de unde, în caz de nevoie, ar putea să fie aruncată cu aceeaşi uşurinţă atât pe Frontul de nord, cât şi pe cel de vest. După părerea mea, sectorul ales corespunde cum nu se poate mai bine acestei cerinţe. Sunteţi de altă părere?

Lukomski strânse din umeri cu un gest nehotărât.

— Nu există nici un motiv de îngrijorare în privinţa Frontului de vest. E mai bine să se concentreze cavaleria în sectorul Pskov.

— Pskov? repetă Kornilov, aplecându-se înainte cu tot trupul, şi, ridicând uşor buza subţire şi palidă, dădu negativ din cap. Nu, sectorul Pskov este nepotrivit.

Cu o mişcare obosită, bătrânească, Lukomski îşi puse palmele pe rezemătoarea fotoliului, apoi spuse, alegându-şi cu băgare de seamă cuvintele:

— Lavr Gheorghievici, voi da imediat ordinele necesare; dar am ajuns la impresia că dumneavoastră nu spuneţi totul… Sectorul pe care l-aţi ales pentru concentrarea cavaleriei este foarte nimerit în ipoteza că ar trebui aruncată într-o bună zi spre Petrograd ori spre Moscova; o asemenea dislocare a cavaleriei nu asigură însă Frontul de nord, chiar dacă ar fi numai faptul că deplasarea ei va fi din cale afară de anevoioasă. Dacă nu m-am înşelat şi dacă într-adevăr îmi ascundeţi ceva, vă rog să mă lăsaţi să plec pe front sau să-mi expuneţi consideraţiunile dumneavoastră în întregime. Un şef de stat-major nu poate rămâne la locul ce-l ocupă, decât dacă se bucură de încrederea deplină a superiorului său.

Kornilov îl asculta atent, cu capul înclinat, şi totuşi avu timp să observe, dintr-o singură privire, cum chipul, în aparenţă rece al lui Lukomski, se acoperise de o slabă şi abia vizibilă roşeaţă, pe care emoţia i-o urcase în obraz. După ce se gândi câteva clipe, răspunse:

— Aveţi dreptate. Am anumite consideraţiuni despre care n-am vorbit încă. Vă rog să daţi dispoziţiuni pentru deplasarea cavaleriei şi chemaţi-l urgent aici pe generalul Krâmov, comandantul Corpului III. Iar noi vom discuta amănunţit totul, după ce mă voi înapoia de la Petrograd. Credeţi-mă, Alexandr Sergheevici, nu vreau să vă ascund nimic! spuse Kornilov, punând accentul pe cea din urmă frază, şi se întoarse cu vioiciune, auzind bătăi în uşă. Intră!

Intră von Wisin, ajutorul comisarului pe lângă Marele cartier, şi un general scund şi blond. Lukomski se ridică şi, plecând, auzi cum Kornilov răspunse aspru la o întrebare a lui von Wisin:

— N-am acum timp să revizuiesc cazul generalului Miller! Cum?… Da, plec!

După ce se întoarse de la Kornilov, Lukomski stătu timp îndelungat la fereastră. Netezindu-şi bărbuţa pornită pe cărunţire, privea gânditor cum vântul clătina crestele stufoase ale castanilor şi cum învăluia iarba plecată, scăldată în razele soarelui.

Un ceas mai târziu, statul-major al Corpului III cavalerie primi de la şeful de stat-major al comandantului suprem ordinul să se pregătească de deplasare. În aceeaşi zi, comandantul corpului, generalul Krâmov, care în urma dorinţei lui Kornilov refuzase cândva postul de comandant al Armatei a II-a, fu chemat urgent de Marele cartier printr-o telegramă cifrată.

În ziua de 9 august, Kornilov plecă la Petrograd cu un tren special, păzit de un escadron de tekini.

A doua zi, la Marele cartier se discutau diferite zvonuri cu privire la destituirea şi chiar la arestarea comandantului suprem; totuşi, în dimineaţa zilei de 11 Kornilov se întoarse la Moghiliov.

Imediat după înapoiere, îl invită la dânsul pe Lukomski. După ce citi telegramele şi buletinele informative, îşi potrivi manşeta de un alb imaculat, care sublinia culoarea măslinie a palmei înguste, şi îşi pipăi gulerul. Aceste mişcări sacadate vădeau o emoţie neobişnuită la el.

— Acum putem isprăvi convorbirea întreruptă mai deunăzi! rosti el cu glas scăzut. Vreau să mă refer la consideraţiunile care m-au îndemnat să deplasez Corpul III spre Petrograd şi despre care n-am vorbit încă împreună. Ştiţi că la 3 august, când am fost la Petrograd, la şedinţa guvernului, Kerenski şi Savinkov46 m-au prevenit că nu trebuie să ating cele mai importante probleme ale apărării, deoarece, după spusele lor, printre miniştri sunt oameni nesiguri… Înţelegeţi? Eu, comandantul suprem, prezentându-mi raportul în faţa guvernului, nu pot vorbi despre planurile de operaţii, fiindcă nimic nu garantează că, după câteva zile, cele spuse de mine nu vor fi cunoscute de comandamentul german! Şi acesta se cheamă un guvern? De-ar fi numai atât, cum să mai cred, oare, că el va salva ţara?

Kornilov se duse la uşă, cu paşi repezi, siguri, o încuie cu cheia şi, după ce se întoarse la locul său, rosti, plimbându-se adânc tulburat prin faţa mesei:

— E dureros şi revoltător să vezi cum nişte lichele conduc ţara. Lipsa de voinţă, de tărie de caracter, nepriceperea, nehotărârea, adeseori chiar cea mai ordinară mişelie – iată ce călăuzeşte acţiunile acestui aşa-numit guvern… Cu concursul binevoitor al unor domni ca Cernov47 şi alţii, bolşevicii îl vor mătura pe Kerenski. Iată, Alexandr Sergheevici, în ce stare se află Rusia! Călăuzindu-mă de principiile care vă sunt cunoscute, vreau să feresc patria de zguduiri noi. Eu deplasez Corpul III, cu scopul, mai ales, de a-l concentra spre sfârşitul lui august în preajma Petrogradului, iar dacă bolşevicii se vor manifesta pe faţă, trădătorii patriei vor fi trataţi după cum merită. Conducerea directă a operaţiilor o încredinţez generalului Krâmov. Sunt convins că, dacă va fi necesar, el va spânzura, fără şovăire, tot Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Guvernul Provizoriu… O să vedem. Nu urmăresc nimic pentru mine personal. Să salvăm Rusia, s-o salvăm neapărat, cu orice preţ!…

Kornilov se opri în faţa lui Lukomski şi-l întrebă brusc:

— Împărtăşiţi şi dumneavoastră convingerea că numai printr-o asemenea măsură se poate asigura viitorul ţării şi al armatei? Veţi merge, oare, cu mine până la capăt?

Lukomski se ridică din fotoliu, zguduit de emoţie, strângând cu putere mâna caldă şi uscată a lui Kornilov.

— Vă împărtăşesc pe deplin părerea! Voi merge până la capăt! Trebuie să chibzuim, să cântărim şi să lovim, încredinţaţi-mi mie misiunea aceasta, Lavr Gheorghievici!

— Planul este elaborat de mine. Detaliile vor fi lucrate de colonelul Lebedev şi de căpitanul Rojenko. Dumneavoastră, Alexandr Sergheevici, sunteţi prea împovărat de altele… Aveţi încredere în mine, vom mai avea timp să discutăm totul şi, dacă se va ivi nevoia, să facem schimbările necesare…

În acele zile, Marele cartier trăia o viaţă înfrigurată. La reşedinţa guvernatorului din Moghiliov, veneau zilnic ofiţeri din diferite unităţi, bronzaţi de soare şi de vânt, cu bluze de campanie prăfuite pe toate fronturile. Veneau să-şi ofere serviciile; veneau reprezentanţi eleganţi ai Uniunii ofiţerilor şi al Sovietului căzăcesc, veneau solii de la Don trimişi de Kaledin, primul cazac ajuns ataman al Ţinutului Oastei Donului. Mai veneau şi anumiţi civili. Veneau oameni care voiau cu toată sinceritatea să-l ajute pe Kornilov, pentru a ridica pe picioare vechea Rusie, prăbuşită în februarie; dar erau şi alţii, hrăpăreţi, care adulmecau de departe mirosul unei mari vărsări de sânge, care ghiceau mâna fermă ce va tăia arterele ţării şi care veneau în stoluri la Moghiliov, cu nădejdea că vor izbuti şi dânşii să înhaţe ceva întru procopsirea lor. Numele lui Dobrânski, Zavoiko şi Aladin se auzeau mereu repetate la Marele cartier, unde erau consideraţi ca nişte oameni având strânse legături cu comandantul suprem. La Marele cartier şi la statul-major al atamanului de campanie al Oastei Donului, se spunea în şoaptă că Kornilov ar fi prea încrezător, ceea ce a îngăduit oploşirea unui suspect anturaj de aventurieri. În acelaşi timp însă, în cercurile largi ale ofiţerimii domnea convingerea că Kornilov simboliza refacerea Rusiei. Şi toţi aceia care doreau cu patimă această restaurare alergau de pretutindeni sub steagul său.

La 13 august, Kornilov plecă la Moscova, la şedinţa consiliului de stat.

O zi caldă, cu cerul uşor acoperit, turnat parcă din aluminiu albăstrui. Un nor cenuşiu, cu tivuri liliachii, drept în zenit. O ploaie piezişă, binefăcătoare, întretăiată de luminile curcubeului, se revarsă peste câmp, peste trenul huruind pe şine, peste pădurea poleită ca-n basme de gălbeneala întâilor brume, peste siluetele îndepărtate ale mestecenilor, cu linii pure de acuarelă, peste pământul înveşmântat în culori cernite de ajun de toamnă.

Trenul zvârle de zor verstele îndărăt. Un văl roşcat de fum şerpuieşte în urmă-i. Un general scund, în uniformă kaki, cu crucile ordinului „Sfântul Gheorghe” pe piept, stă la fereastra coborâtă. Îngustându-şi ochii piezişi, negri ca doi cărbuni, scoate capul pe geam, şi picăturile calde de ploaie îi udă din belşug faţa dogorită de arşiţa verii şi neagra-i mustaţă pleoştită; vântul îi flutură, îi piaptănă înapoi şuviţa de păr răsucită copilăreşte peste frunte.

Cu o zi înainte de sosirea lui Kornilov, esaulul Listniţki venise şi el la Moscova, cu o însărcinare deosebit de importantă din partea Sovietului uniunii trupelor de cazaci. După ce predă plicul la statul-major al unui regiment de cazaci, cantonat în Moscova, auzi că pe a doua zi era aşteptată sosirea lui Kornilov.

La amiază, Listniţki se afla în gara Alexandrovski. În sala de aşteptare şi la bufetele de clasa I şi a II-a, mare înghesuială; militarii predomină. Pe peron e înşirată garda de onoare a şcolii militare Alexandrovskoe; mai departe, lângă pod, batalionul de femei „al morţii”48 din Moscova. Trenul apare pe la trei după-amiază. Vorbele amuţesc brusc. Fanfara izbucneşte într-un vârtej de sunete, nenumărate picioare se târşesc şi tropăie; freamătul mulţimii îl ridică pe Listniţki din loc, îl duce, îl aruncă pe peron. Ieşind din îmbulzeală, zăreşte două şiruri de tekini aliniindu-se în faţa vagonului comandantului suprem. Peretele lăcuit al vagonului sclipeşte, reflectând mantiile lor de un roşu aprins. Însoţit de câţiva militari, Kornilov iese din vagon şi trece în revistă garda de onoare, delegaţiile din partea Uniunii cavalerilor ordinului „Sfântul Gheorghe”, a Uniunii ofiţerilor din forţele terestre şi navale, a Sovietului uniunii trupelor de cazaci.

Printre persoanele care se prezentau comandantului suprem, Listniţki recunoscu pe atamanul Oastei Donului, Kaledin, şi pe generalul Zaioncikovski; ofiţerii din jurul său rosteau numele celorlalţi:

— Kisleakov, ministrul-adjunct la comunicaţii.

— Rudnev, primarul Moscovei.

— Prinţul Trubeţkoi, şeful cancelariei diplomatice de la Marele cartier.

— Musin-Puşkin, membru al Consiliului de stat.

— Colonelul Caillaux, ataşat militar francez.

— Prinţul Goliţân…

— Prinţul Mansârev!… se auzeau voci pline de slugarnic respect.

Listniţki mai văzu cum doamnele elegant îmbrăcate, înghesuite în mare număr de-a lungul peronului, revărsară o ploaie de flori asupra lui Kornilov, care se apropia. O floare roz rămase agăţată de eghileţii uniformei. Kornilov o scutură cu o mişcare sfioasă şi parcă nehotărâtă. Un bătrân şi bărbos cazac din Ural începu, bâlbâind, o cuvântare de bun venit în numele celor douăsprezece oşti căzăceşti. Listniţki n-avu când s-audă sfârşitul, izbit în zid, mai-mai să se aleagă cu cureaua sabiei ruptă. După discursul lui Rodicev, deputat în Dumă, Kornilov porni mai departe, înconjurat de o mulţime compactă. Luându-se de mâini, ofiţerii formară un cordon de protecţie; fură însă îndată împrăştiaţi; zeci de mâini se întindeau spre Kornilov. O doamnă grasă, cu părul în dezordine, alerga cu paşi mici alături de dânsul, încercând să-şi lipească buzele de mâneca uniformei de un verde-deschis. La ieşirea din gară, Kornilov fu ridicat pe braţe şi dus de mulţime în tunete asurzitoare de bun venit. Cu o mişcare smucită din umăr, Listniţki împinse la o parte un domn cu aer de demnitar şi izbuti să apuce cu mâna cizma lăcuită a lui Kornilov, care se ivi pe sus, în faţa ochilor. Apucându-i cu îndemânare piciorul, şi-l încalecă pe umăr, fără să-i simtă greutatea, înăbuşit de emoţie, gândindu-se numai cum să-şi păstreze echilibrul şi mersul, ritmic. Apoi păşi înainte, dus legănat de tălăzuirea mulţimii, asurzit de urletele-i şi de tunetele de alamă ale fanfarei. Îşi potrivi cutele bluzei ieşite de sub centură în înghesuială şi coborî treptele spre piaţă. În faţa lui zări altă mulţime, şirurile verzi ale trupelor, aliniate cle-a lungul traseului, o sotnie călare de cazaci. Cu mâna înfiptă la cozoroc, clipind din ochii umezi, încercă, fără a izbuti, să-şi stăpânească tremurul de neînvins al buzelor. Lua vag aminte cum ţăcăneau aparatele fotografice; vag întrezărea într-un păienjeniş mulţimea în delir, defilarea iuncherilor şi generalul mărunt, zvelt, cu chip de mongol, care stătea în poziţia de drepţi, privindu-i cum trec prin faţa lui.

A doua zi, Listniţki plecă la Petrograd. Aşezându-se în vagon, pe patul de sus, îşi întinse mantaua şi începu să fumeze, gândindu-se la Kornilov: „Cu riscul vieţii, a fugit din prizonierat49, ca şi cum ar fi ştiut că va fi atât de necesar patriei! Ce chip are! Cioplit parcă în piatră cenuşie. Nici o trăsătură comună, nimic de prisos… Şi caracterul – la fel. Pentru el, probabil, toate sunt clare, toate calculate. Când va veni momentul prielnic, el ne va conduce. Ciudat, nici nu ştiu măcar dacă este monarhist. Monarhie constituţională… Ah, dacă fiecare ar avea tot atâta încredere în puterile sale!”

Cam la aceeaşi oră, la Moscova, în timpul cât şedinţa consiliului de stat era suspendată, doi generali se plimbau pe o fâşie scurtă de parchet din coridorul Teatrului Mare şi discutau cu voce scăzută; unul uscăţiv, cu chipul de mongol, celălalt robust, cu capul pătrat şi tuns perie, solid înşurubat pe umeri, cu părul lins neted la tâmplele cărunte, şi cu urechile strâns lipite de cap.

— Acest punct din declaraţie prevede desfiinţarea comitetelor de unităţi?

— Da. Un front unitar, unitatea de acţiune sunt absolut necesare. Fără aplicarea măsurilor indicate de mine, nu există nici o salvare. Armata este, fiziceşte vorbind, incapabilă să se mai bată. O astfel de armată nu numai că nu va obţine victoria, dar nu va fi în stare să reziste nici măcar la o presiune ceva mai serioasă. Unităţile sunt descompuse de propaganda bolşevică… Şi aici, în spatele frontului? Vedeţi cum reacţionează muncitorii la orice încercare de a-i ţine în frâu: greve şi manifestaţii! Membrii consiliului au fost nevoiţi să vină pe jos… Ruşine! Militarizarea spatelui frontului, instalarea unei mâini aspre purtătoare de sancţiuni, nimicirea necruţătoare a tuturor bolşevicilor, aceşti propagatori ai marasmului – iată sarcinile noastre imediate. Mă pot bizui şi pe viitor pe sprijinul dumneavoastră, Alexei Maximovici?

— Fără nici o rezervă, sunt cu dumneavoastră.

— Eram sigur de asta. Mulţumesc. Vedeţi că, atunci când este nevoie să se procedeze hotărât şi ferm, guvernul se limitează la paliative şi la fraze pompoase: „Vom înăbuşi prin fier şi sânge încercările acelora care, ca în zilele din iulie, vor atenta din nou la puterea izvorâtă din popor”… Nu! Noi suntem obişnuiţi să acţionăm, şi numai după aceea să vorbim. Ei procedează invers. Ei bine… va veni timpul când îşi vor culege roadele politicii de paliative. Nu vreau însă să iau parte la acest joc necinstit! Am fost şi rămân pentru lupta deschisă; pertractările sunt împotriva firii mele.

Generalul cel scund se opri în faţa interlocutorului şi, apucându-i un nasture de metal de la vestonul de culoare kaki-închis, rosti aproape – gângăvind de emoţie:

— Le-au scos botniţa, iar acum tot ei se sperie de democraţia lor revoluţionară. Roagă să se aducă de pe front spre capitală trupe de încredere, dar în acelaşi timp tot ei, făcând jocul acestei democraţii, se tem să întreprindă ceva concret. Un pas înainte, unul înapoi… Numai printr-o consolidare totală a forţelor noastre, prin cea mai puternică presiune morală, vom putea constrânge pe cei din guvern să facă concesii, iar dacă nu, atunci vom vedea! Fără şovăire, am să las descoperit frontul: las' să-i înveţe minte nemţii!

— Am vorbit cu Dutov50. Căzăcimea are să vă acorde, Lavr Gheorghievici, sprijinul ei nelimitat. Rămâne să rezolvăm chestiunea acţiunii unite pe viitor.

— După şedinţă, vă aştept la mine, împreună cu ceilalţi. Cum se prezintă starea de spirit la dumneavoastră, în Ţinutul Donului?

Sprijinindu-şi în piept bărbia pătrată şi rasă atât de îngrijit, încât lucea, generalul robust se uită posomorât înainte, cu ochii încruntaţi sub arcul sprâncenelor. Colţurile buzelor îi tremurau în mustăţile stufoase şi late când răspunse:

— Nu mai am aceeaşi credinţă în cazac! Şi, în general, acum este greu să judeci despre starea lor de spirit. E necesar un compromis: cazacii trebuie să facă anumite concesii, pentru a-i păstra de partea lor pe cei care nu-s de neam cazac. Noi luăm unele măsuri în această direcţie, dar nu putem garanta succesul. Mă tem că ruptura se va produce tocmai acolo unde se încrucişează interesele căzăcimii cu ale celor care nu sunt cazaci. Pământul – iată centrul în jurul căruia gravitează gândurile unora şi ale altora.

— Trebuie să aveţi la îndemână unităţi de cazaci de încredere, ca să vă asiguraţi împotriva oricăror surprize din interior. Îndată ce mă voi întoarce la Marele cartier, voi vorbi cu Lukomski, şi vom găsi probabil o modalitate pentru a trimite la Don mai multe regimente de pe front.

— Vă voi fi foarte recunoscător.

— Deci, astăzi vom preciza chestiunea activităţii noastre comune în viitor. Cred din tot sufletul că cele plănuite vor fi încoronate de succes deplin, dar norocul, generale, este nestatornic! Dacă el, contrar tuturor aşteptărilor, îmi va întoarce spatele, voi putea oare conta pe un adăpost la dumneavoastră, în Ţinutul Donului?

— Nu numai adăpost, ci şi protecţie. Doar cazacii sunt vestiţi din timpurile cele mai străvechi pentru ospitalitatea lor.

Pentru întâia oară în decursul convorbirii, Kaledin schiţă un zâmbet, care îndulci privirea lui piezişă, încruntată şi ostenită.

Un ceas mai târziu, marele ataman al Donului, Kaledin, se prezentă în faţa amuţitului auditor, cu „Declaraţia celor douăsprezece oşti căzăceşti”.

La Don, la Kuban, la Terek, la Ural, la Ussuri, prin toate ţinuturile căzăceşti, de la hotar la hotar, din staniţă în staniţă, firele unui uriaş complot s-au întins din acea zi, asemenea unui negru păienjeniş.

Zigzagurile tranşeelor şerpuiau în cotituri ciudate, lângă pădure, la o verstă de ruinele târguşorului ras de pe faţa pământului în focul luptelor din iunie. Sectorul de la marginea pădurii era ocupat de o sotnie specială de cazaci.

La spate, în dosul verdelui şi nepătrunsului desiş de anini şi de tineri mesteceni, se întindea pătura ruginie a unei turbării, care începuse să fie exploatată cândva, înainte de război; boabele roşii de măceş aruncau o notă de vesele sclipiri. Mai la dreapta, în dosul unui pâlc de copaci ieşit din marginea pădurii, se întindea şoseaua sfârtecată de obuze, ca şleaurile neumblate; iar pe lizieră, creşteau buruienile retezate de gloanţe, se ridicau buturugi arse, parapetul tranşeelor îşi arăta argila cafenie, crestele lor se răşchirau până departe în câmpul pustiu. Dincolo de ele, în spate, până şi mlaştina ciupită de urmele săpăturilor, până şi şoseaua răvăşită respirau viaţă şi muncă întrerupte; pe când aici, la marginea pădurii, pământul oferea ochiului omenesc o jalnică şi amară privelişte.

În ziua aceea, Ivan Alexeevici, fost mecanic la moara cu valţuri a lui Mohov, plecase în târguşorul vecin, unde era cantonat trenul de luptă, şi se întoarse abia către seară. Strecurându-se până la bordei, se pomeni faţă-n faţă cu Zahar Koroliov. Agăţându-se cu sabia de marginile sacilor umpluţi cu pământ, dând bezmetic din mâini, Zahar aproape fugea. Ivan Alexeevici se feri în lături, lăsându-l să treacă, omul însă îl apucă de un nasture de la bluză şi-i şopti, rotindu-şi albul ochilor de o bolnavă culoare gălbuie:

— Ai auzit? Infanteria din dreapta pleacă! Să părăsească oare frontul?

Barba lui Zahar, parcă turnată în tuci negru şi cumplit de încâlcită, părea că încremenise, răsucită de un vârtej, iar ochii căutau un dram de nădejde, cu o lăcomie neogoită şi dureroasă.

— Cum adică, să părăsească frontul? întrebă Ivan Alexeevici.

— Pleacă! Da' cum, nu ştiu…

— Poate îi schimbă? Hai la comandantul plutonului, să aflăm de la el…

Zahar se întoarse spre bordeiul comandantului, cu tălpile mereu alunecând pe pământul ud şi cleios.

Un ceas mai târziu, sotnia, înlocuită cu infanterie, se îndreptă spre târguşor. Dimineaţa, îşi luară caii şi porniră în spatele frontului în marş forţat.

Cernea o ploaie măruntă. Mestecenii se gheboşau mohorâţi. Drumul se înfigea în pădure şi caii, simţind umezeala şi mirosul veşted, iute şi trist al frunzişului de jos, sforăiră şi o luară la pas mai înviorat. Fructele trandafirii de mărul-lupului luceau în tufe, asemenea unor mărgele umede; măciuliile spumoase de coada-şoricelului, spălate de ploaie, erau de o albeaţă minunată. Vântul scutura din crengi picături mari şi grele peste călăreţi. Şepcile şi mantalele se acoperiră de petişoare negre, ca şi cum le-ar fi găurit nişte alice de plumb. Fumuleţul de mahorcă plutea, topindu-se deasupra şirurilor de plutoane.

— Unde naiba s-au mai apucat să se ducă?

— Adică ce, nu ţi s-a urât de tranşee?

— Aşa-i! Da' unde ne duc?

— O fi vreo regrupare.

— Nu prea s-arată.

— Hai, leatule, să fumăm, ca să ne uităm necazul.

— Necazul meu tot cu mine îl port, în coburi…

— Domnule esaul, ne daţi voie să slobozim un cântec?

— A dat voie? Zi-i, Arhip!

Cineva din rândurile din faţă îşi drese glasul şi începu:

Cazacii acasă se-ntorc de la oaste, Cu ordinea-n piept şi-epoleţii pe umeri.

Glasuri răguşite însoţiră cântecul o bucată de vreme, fără elan, apoi amuţiră. Zahar Koroliov, care mergea în acelaşi rând cu Ivan Alexeevici, se ridică în scări şi strigă batjocoritor:

— Hei, voi de colo! Moşnegi orbeţi! Păi, aşa se cântă la noi? V-ar sta bine la biserică, să cereţi de pomană şi să vă milogiţi. Halal de cântăreţi!…

— Hai, începe tu!

— Nu vezi ce gât scurt are? Unde să încapă vocea?

— Te-ai lăudat, şi-acuma o ştergi?

Koroliov îşi apucă în pumn moţul negru al bărbii păduchioase, închise o clipă ochii şi, smucind cu putere dârlogii, azvârli primele cuvinte:

Fiţi veseli voi, mândri cazaci de la Don…

Trezită parcă de strigătul său, sotnia izbucni:

Ce-n slavă şi cinste sunteţi purtaţi!

şi purtă cântecul mai departe, deasupra pădurii umede, deasupra drumului din rarişte:

Hei, drept pildă să fim tuturora, Cum tragem în duşmani, mereu ne-nfricaţi!

Cum pe duşmani îi batem în front rânduiţi, Atenţi la comenzi cum toţii-o pornim.

— Unde ne-ordonă iubiţi comandanţi -

Şi duşmanul crud laolaltă-l zdrobim!

Străbătură cu cântece toată etapa, bucuroşi că au scăpat din „cimitirul lupilor”. Spre seară, se îmbarcară în vagoane. Trenul porni încet, spre Pskov. Numai după trei staţii, aflară că sotnia lor, împreună cu celelalte unităţi din Corpul III cavalerie, se îndreaptă spre Petrograd, pentru reprimarea începuturilor de răzmeriţă. După aceasta, vorbele se potoliră. O tăcere somnoroasă pluti mult timp în vagoanele roşii.

— Din lac în puţ! rosti într-un târziu lunganul Borşciov gândul celor mai mulţi.

Chiar la întâia oprire, Ivan Alexeevici, care din februarie şi până atunci rămăsese preşedinte al comitetului de sotnie, se înfăţişă la comandant:

— Cazacii încep a se tulbura, domnule esaul. Esaulul privi îndelung la gropiţa adâncă din bărbia lui Ivan Alexeevici, apoi spuse zâmbind:

— Şi eu încep a mă tulbura, dragul meu!

— Unde ne trimite?

— La Petrograd.

— Să-i potolim pe răsculaţi?

— Nu cumva ai crezut că pentru aţâţarea dezordinilor?

— Noi nu vrem niciuna, nici alta.

— Iar pe noi nici n-o să ne întrebe ce vrem şi ce nu vrem.

— Cazacii…

— Ce tot dai zor cu „cazacii”? îi tăie vorba comandantul sotniei, de astă-dată mânios. Ştiu eu şi singur ce cred cazacii. Parcă mie îmi este plăcută această misiune? Uite, ia şi citeşte sotniei. În gara următoare, voi sta de vorbă cu cazacii.

Comandantul îi întinse o telegramă împăturită şi începu să mestece cu vădit dezgust bucăţelele de carne conservată acoperite cu bobiţe de grăsime.

Ivan Alexeevici se întoarse în vagon. Ţinea telegrama în mână, ca şi cum ar fi purtat un cărbune aprins.

— Strângeţi cazacii din ălelalte vagoane!

Trenul pornise, iar cazacii tot mai săreau din mers în vagon. Se strânseră aşa cam vreo treizeci.

— Comandantul a primit o telegramă… Acuma am citit-o.

— Ia s-auzim ce scrie! Zi-i!

— Citeşte, nu mai palavragi!

— O fi despre pace?

— Gura!

În liniştea apăsătoare, Ivan Alexeevici citi cu glas tare mesajul comandantului suprem, Kornilov. După aceasta, foaia cu slovele alterate de transmisia telegrafică făcu ocolul mâinilor năduşite: „Eu, comandantul suprem, Kornilov, declar în faţa întregului popor că datoria de ostaş, spiritul jertfirii de sine al cetăţeanului Rusiei libere şi dragostea fără margini faţă de patrie m-au silit, în aceste clipe grele din viaţa pământului strămoşesc, să nu dau ascultare ordinului Guvernului Provizoriu şi să păstrez conducerea supremă a armatei şi a flotei. Fiind susţinut în această hotărâre de toţi comandanţii de fronturi, declar în faţa întregului popor rus că prefer moartea, decât înlăturarea din postul de comandant suprem. Un fiu adevărat al poporului rus moare totdeauna la postul său şi-şi jertfeşte patriei bunul cel mai de seamă ce-l are: viaţa.

În aceste clipe cu adevărat îngrozitoare din viaţa patriei, când căile spre amândouă capitalele sunt aproape deschise înaintării victorioase a duşmanului triumfător, Guvernul Provizoriu, uitând marea problemă a însăşi existenţei noastre ca ţară independentă, aruncă în popor frica iluzorie de contrarevoluţie, pe care de altfel tot el o ajută să se realizeze cât mai curând prin nepriceperea sa în conducere, prin slăbiciunea sa în guvernare, prin nehotărârea sa în acţiuni.

Nu se poate ca tocmai eu, fiu adevărat al poporului meu, eu, care în văzul tuturor i-am închinat toată viaţa slujindu-i neprecupeţit, să nu mă ridic întru apărarea marilor libertăţi, a viitorului măreţ al neamului meu. Dar în prezent, viitorul acesta se află în mâini slabe, lipsite de voinţă. Plin corupţie şi prin trădare, duşmanul trufaş acţionează la noi ca la el acasă, aducând pieirea nu numai a libertăţii, ci chiar a existenţei poporului rus. Ruşi, dezmeticiţi-vă şi priviţi prăpastia fără fund spre care alunecă atât de vijelios patria noastră!

Evitând orice fel de zguduiri, preîntâmpinând orice vărsare de sânge rusesc, orice luptă fratricidă, uitând toate supărările şi jignirile, mă adresez Guvernului Provizoriu, în faţa întregului popor, şi-i spun: veniţi la mine, la Marele cartier, unde libertatea şi viaţa voastră vă sunt asigurate prin cuvântul meu de onoare, eliberaţi împreună cu mine şi alcătuiţi un guvern de apărare naţională care, asigurând libertatea, ar duce poporul rus spre un strălucit viitor, vrednici de un mare popor liber.

General KORNILOV”

În gara următoare, trenul fu oprit. În aşteptarea plecării, cazacii se adunară în faţa vagoanelor, dezbătând telegrama lui Kornilov şi telegrama lui Kerenski, citită cu câteva clipe în urmă de comandantul sotniei, prin care Kornilov era declarat trădător şi contrarevoluţionar. Cazacii discutau încurcaţi, comandantul sotniei şi ofiţerii de la plutoane erau tot aşa de nedumeriţi.

— Mie mi s-au încâlcit toate-n cap! se plânse Martin Şamil. Dracu să-i priceapă care din doi e ăl vinovat!

— Se omoară între dânşii şi omoară ostaşii.

— Prea au prins osânză ăi mari. D-aia turbă!

— Fiecare vrea să fie ăl mai mare!

— Boierii se bat, iar cazacii rămân cu capul spart.

— Toate merg de-a-ndoasele! Prăpăd!

Un pâlc de cazaci veni la Ivan Alexeevici, cerându-i:

— Du-te la comandant şi întreabă-l ce-i de făcut!

Merseră grămadă la comandantul sotniei. Ofiţerii se sfătuiau, adunaţi în vagonul lor. Ivan Alexeevici intră în vagon.

— Domnule comandant, cazacii întrebă mereu ce-i de făcut acum?

— Am să ies îndată.

Adunată lângă vagonul de la coadă, sotnia aştepta. Comandantul se amestecă printre cazaci, se strecură în mijlocul mulţimii, ridică mâna:

— Nu suntem subordonaţi lui Kerenski, ci comandantului suprem şi şefilor noştri direcţi. E adevărat? De aceea suntem datori să executăm fără cârtire ordinul şefilor noştri şi să mergem spre Petrograd. În caz de nevoie, vom putea lămuri situaţia la comandantul Diviziei 1 de Don, îndată ce vom ajunge în gara Dno, şi atunci vom vedea. Rog cazacii să nu se frământe. Aşa sunt vremurile prin care trecem…

Comandantul sotniei mai vorbi îndelung despre datoria de ostaş, despre patrie, despre revoluţie; încercând să potolească spiritele, răspundea în doi peri la întrebări. Îşi ajunse pe deplin scopul: între timp, locomotiva fusese cuplată la tren (cazacii nu ştiau că doi ofiţeri, din sotnia lor au obţinut plecarea accelerată, ameninţând cu armele pe şeful gării), şi cazacii trecură în vagoane.

Trenul se târî o zi şi o noapte, apropiindu-se de gara Dno. Noaptea fu din nou oprit, lăsând să treacă trenurile cu cazaci de la Ussuri şi cu Regimentul Daghestan. Trenul căzăcesc fu tras pe o linie secundară. Pe lângă el, prin întunericul de opal al nopţii treceau în goană vagoanele Regimentului Daghestan, străfulgerându-şi luminile. Se auzeau răsunete de glasuri guturale dispărând în depărtare, geamătul zurnalei51, melodii de cântece străine.

Sotnia fu expediată abia pe la miezul nopţii. Locomotiva, nu tocmai puternică, zăbovi mult la castelul de apă; lumina scânteietoare se revărsa din focar pe pământ. Pufăind din ţigară, mecanicul se uita pe fereastră, aşteptând parcă ceva. Un cazac de la primul vagon legat de locomotivă îşi scoase capul afară pe uşă şi strigă:

— Mă Gavrilă, dă-i drumul, că acuşi tragem cu armele!

Mecanicul scuipă mucul de ţigară, tăcu, urmărindu-i probabil traiectoria curbă, apoi răspunse, tuşind:

— Doar n-o să-i puteţi împuşca pe toţi! şi se depărtă de la fereastră.

Peste câteva minute, locomotiva smuci vagoanele, tampoanele zăngăniră, se auzi tropotul de copite al cailor care-şi pierduseră echilibrul din pricina icnelii. Trenul pluti prin faţa castelului de apă, a pătrăţelelor rare de ferestre luminate şi a pâlcurilor întunecate de mesteceni de peste linie. După ce-au dat hrană cailor, cazacii adormiră; puţini mai rămăseseră treji, stând la uşile întredeschise, fumând şi privind cerul măreţ, fiecare cu gândurile lui.

Ivan Alexeevici se întinsese alături de Koroliov şi privea prin crăpătura uşii la puzderia stelelor de pe cer. În cursul zilei, chibzuise totul şi se hotărâse să se împotrivească din răsputeri la continuarea marşului sotniei spre Petrograd; stătea tolănit jos, cugetând la chipul cel mai potrivit în care i-ar putea câştiga pe cazaci pentru hotărârea sa.

Chiar înainte de mesajul trimis de Kornilov, îşi dăduse bine seama că drumurile cazacilor nu se potrivesc cu ale lui Kornilov. Bunul-simţ îi spunea că nici Kerenski nu merită să fie apărat, şi după ce-şi frământă cugetul, hotărî să nu lase sotnia să ajungă la Petrograd, iar dacă va fi nevoie să se bată, atunci lupta să fie împotriva lui Kornilov, însă nu pentru Kerenski şi puterea lui, ci pentru alta care va veni în urma sa. Era mai mult decât sigur că după Kerenski are să se ridice puterea mult aşteptată, cu adevărat populară. Încă de la începutul verii avusese prilejul să meargă la Petrograd şi să treacă pe la secţia militară a comitetului executiv, unde fusese trimis de sotnie ca să ceară un sfat în privinţa unui conflict cu comandantul sotniei. După ce văzuse activitatea comitetului executiv şi avusese un schimb de păreri cu mai mulţi tovarăşi bolşevici, îşi spusese: „Când scheletul acesta se va acoperi de carnea noastră muncitorească, va fi o putere, nu glumă! Să mori, Ivan, şi tot ţine-te de ea, aşa cum copilul se ţine de ţâţa mamei!”

În noaptea aceea, tolănit pe pătură, îşi amintea mai stăruitor ca niciodată şi cu dragoste caldă, necunoscută până atunci, de omul sub al cărui îndemn îşi croise drumul aspru. Gândindu-se la cele ce va trebui să le spună cazacilor a doua zi, îşi aduse aminte de cuvintele lui Stockman despre cazaci; le repeta deseori, ca şi cum ar bate un cui până la floare: „Prin însăşi firea ei, căzăcimea este conservatoare. Când va trebui să-l convingi pe cazac de dreptatea ideilor bolşevice, să nu scapi din vedere acest lucru; acţionează cu băgare de seamă, cu socoteală, căutând să te adaptezi împrejurărilor. La început, te vor privi cu aceeaşi neîncredere bănuitoare, cu care voi – tu şi cu Mişka Koşevoi – v-aţi purtat la început faţă de mine; dar să nu te laşi amăgit. Izbeşte cu nădejde; în cele din urmă, succesul va fi de partea noastră.”

Ivan Alexeevici se aştepta la unele întâmpinări din partea cazacilor, faţă de împotrivirea de a merge cu Kornilov. Dimineaţa însă, când începu să arate pe ocolite în vagonul său că s-ar cuveni mai degrabă să se ceară înapoierea cazacilor pe front, decât să fie trimişi la luptă împotriva propriilor fraţi, cazacii consimţiră uşor şi hotărâră cu multă voie bună să renunţe la marşul mai departe spre Petrograd. Zahar Koroliov şi Turilin, un cazac din staniţă Cernâşevskaia, erau ajutorii lui cei mai apropiaţi. Toată ziua vorbiră cazacilor, trecând din vagon în vagon, iar spre seară, la o haltă, când trenul îşi încetini mersul, Pşenicinikov, încheietorul plutonului trei, sări în vagonul unde se afla Ivan Alexeevici.

— Sotnia se dă jos chiar la prima staţie! strigă el emoţionat, adresându-se lui Ivan Alexeevici. Ce fel de preşedinte de comitet eşti tu, dacă nu ştii că oamenii nu vor să meargă? Destul ne-au prostit, ajunge! Nu mergem mai departe! Ofiţerii ne prind în laţ, iar tu stai gură cască. Păi, pentru asta te-am ales noi? Ce te hlizeşti?

— De mult ar fi trebuit să vorbim aşa! răspunse Ivan Alexeevici, zâmbind.

La oprire, sări înaintea tuturor din vagon. Însoţit de Turilin, merse la şeful gării.

— N-ai să trimiţi mai departe trenul nostru. Vom debarca aici.

— Cum aşa? întrebă uluit şeful gării. Am dispoziţii… itinerarul…

— Tacă-ţi fleanca! îi tăie vorba, cu asprime, Turilin. Găsiră comitetul gării, explicară totul preşedintelui, un telegrafist roşcat, cu trupul bine legat, iar câteva minute mai târziu, mecanicul conducea voios trenul pe o linie moartă.

Aşezând în grabă rampele, cazacii începură să scoată caii din vagoane. Ivan Alexeevici stătea lângă locomotivă, cu picioarele lungi, crăcănate, ştergându-şi sudoarea de pe chipul smolit şi zâmbitor. Palid, comandantul sotniei alergă spre dânsul.

— Ce faci? Tu ştii că…

— Ştiu! îl întrerupse Ivan Alexeevici. Cât despre tine, domnule esaul, să nu mai faci gălăgie!

Şi, îngălbenindu-se la chip, cu nările tremurând, repetă răspicat:

— S-a isprăvit cu gălăgia ta, băiete! Acum, puţin ne pasă de tine! Aşa e!…

— Comandantul suprem Kornilov… începu esaulul, stacojiu la faţă, dar Ivan Alexeevici, privindu-şi cizmele scâlciate şi cufundate adânc în nisipul moale, dădu cu nepăsare din mână, sfătuindu-l:

— Spânzură-ţi-l la gât pe comandantul suprem, în loc de cruce, că nouă nu ne este de trebuinţă.

Esaulul se răsuci pe călcâie şi o întinse la fugă spre vagonul său.

Un ceas mai târziu, sotnia, rămasă fără nici un ofiţer, dar cu tot efectivul şi armamentul, porni din gară în direcţia sud-vest. În plutonul din capul coloanei, alături de mitraliori, mergeau Ivan Alexeevici, care îşi asumase comanda sotniei, şi ajutorul său, scundul Turilin.

Orientându-se anevoie după harta luată de la fostul comandant, sotnia ajunse la satul Goreloe, unde rămase peste noapte. De comun acord, hotărâră să se întoarcă pe front; iar în cazul vreunei încercări de a li se opri marşul, să lupte.

După ce-şi legară caii şi puseră pichete de pază, cazacii se culcară. N-au aprins nici un foc. Se simţea că cei mai mulţi sunt amărâţi; se duseră la culcare fără glumele obişnuite, tăinuindu-şi cu grijă gândurile.

„Dar ce are să se întâmple oare dacă se răzgândesc şi-or merge să se supună?”, se întreba cam îngrijorat Ivan Alexeevici, învelindu-se cu mantaua.

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Turilin se apropie de el.

— Dormi, Ivan?

— Încă nu.

Turilin se aşeză la picioarele lui, trase un fum, făcând să sclipească luminiţa ţigării, apoi spuse în şoaptă:

— Cazacii, cum vezi, se frământă… Au făcut o ispravă, iar acuma încep a ţâţâi de teamă. Am stârnit o răzmeriţă… să nu iasă cu bucluc! Tu ce crezi?

— Om vedea noi, răspunse calm Ivan Alexeevici. Da' ce, te-a prins teama şi pe tine?

Scărpinându-şi ceafa pe sub şapcă, Turilin schiţă un zâmbet strâmb.

— Ca să-ţi spui drept, mi-e cam frică. Când am început, nu-mi era; da' acuma mi-e teamă.

— Eşti cam slab din fire, fârtate!

— Ce să-i faci, Ivan? Puterea îi a lor!

Tăcură îndelung. Luminile din sat se stingeau. Un măcăit de raţă venea de undeva, din nemărginitele bălţi, de pe izlazurile acoperite ele sălcii.

— Măcăie după răţoi! rosti îngândurat Turilin şi tăcu din nou.

O linişte dulce şi blândă, de noapte, plutea deasupra izlazului. Roua apleca iarba la pământ. Mirosurile amestecate de troscot, de papură veştedă, de pământ mlăştinos, de iarbă udată de rouă veneau cu adierea vântului spre tabăra cazacilor. Din când în când, un zăngănit de cataramă, un fornăit ţâşnitor, un tropăit greoi şi un sforăit de cal care se tăvăleşte pe iarbă. Şi din nou – o linişte somnoroasă, o chemare mult depărtată, abia auzită şi uşor răguşită, de răţoi sălbatic şi un măcăit de raţă, ceva mai aproape. Un şuierat strident, iute, de aripi nevăzute în întuneric. Noapte. Totul a amuţit. O ceaţă jilavă cuprinde izlazul. La apus, la poalele cerului, răsare o grămadă de nori, de un vioriu-închis. Iar la mijloc, deasupra străvechiului pământ pskovitean, ca o veşnic trează amintire se arcuieşte scânteietoare calea lui Batâi52.

În zori de zi, sotnia porni la drum. Trecură de satul Goreloe, urmăriţi îndelung de privirile femeilor şi ale copiilor, care scoteau vacile la păscut. Suiră movila roşie-cărămizie, scăldată de primele raze. Turilin se uită îndărăt şi atinse cu piciorul scara lui Ivan Alexeevici.

— Ia uită-te înapoi! Vin nişte călăreţi în urma noastră…

Înfăşuraţi într-un val trandafiriu de colb, trei călăreţi lăsaseră satul în urma lor şi goneau în galop.

— Sotnie, stai! comandă Ivan Alexeevici.

Cu iuţeala obişnuită, cazacii se aşezară într-un careu cenuşiu. La vreo jumătate de verstă, călăreţii trecură la trap. Unul dintre dânşii, un ofiţer de cazaci, scoase o batistă şi o flutură deasupra capului. Cazacii nu-şi luau ochii de la cei trei care se apropiau. Ofiţerul în uniforma kaki venea mai în faţă; ceilalţi doi, în haine cerkeze, se ţineau ceva mai în urmă.

— Pentru ce aţi venit? întrebă Ivan Alexeevici, ieşindu-le înainte.

— Pentru tratative, răspunse ofiţerul, ducându-şi mâna la cozoroc. Cine dintre voi a luat comanda sotniei?

— Eu.

— Sunt împuternicit din partea Diviziei 1 de cazaci de Don, iar dumnealor sunt reprezentanţi ai Diviziei Indigene. Ofiţerul arătă cu ochii spre cei doi caucazieni, apoi, strunind dârlogii, mângâie cu mâna gâtul umed şi lucios al calului înspumat. Dacă doriţi să începeţi tratative daţi ordin sotniei să descalece. Am să vă comunic dispoziţia verbală a generalului-maior Grekov, comandantul diviziei.

Cazacii descălecară. Delegaţii sosiţi făcură la fel, se amestecară în mulţime şi se iviră în mijlocul ei. Sotnia se dădu în lături, lăsând la mijloc un mic cerc liber.

Ofiţerul de cazaci luă cuvântul:

— Cazaci! Am venit ca să vă convingem să vă răzgândiţi şi să prevenim urmările grele ale faptei voastre. Ieri, statul-major al diviziei a aflat că voi, luându-vă după ecoul unei propagande criminale, aţi părăsit în chip samavolnic vagoanele; şi iată că astăzi suntem trimişi pentru a vă transmite ordinul să vă întoarceţi imediat la gara Dno. Trupele Diviziei Indigene, împreună cu celelalte trupe de cavalerie, au ocupat ieri Petrogradul. Azi a sosit telegrama. Avangarda noastră a intrat în capitală, a ocupat toate instituţiile publice, băncile, telegraful, centralele telefonice şi toate punctele importante. Guvernul Provizoriu a fugit şi se consideră destituit. Gândiţi-vă, cazaci! Mergeţi la o pieire sigură! Dacă nu veţi da ascultare dispoziţiunii comandantului diviziei, împotriva voastră vor fi trimise trupe. Fapta voastră este calificată drept trădare, drept neexecutarea ordinului de luptă. Numai printr-o supunere necondiţionată puteţi preveni vărsarea sângelui frăţesc…

Când i-au ajuns din urmă delegaţii, Ivan Alexeevici – ţinând seama de starea de spirit a cazacilor – pricepuse că aceste tratative nu pot fi evitate, întrucât respingerea lor ar fi dat neapărat cele mai potrivnice rezultate. După ce cugetase o clipă, dăduse ordin de descălecare, făcuse pe furiş un semn cu ochiul lui Turilin şi se strecurase ceva mai aproape de delegaţi. În timpul cuvântării rostite de ofiţer, luă aminte cum era ascultat de cazacii care stăteau cu capetele plecate, încruntaţi; unii tăinuiau în şoaptă între dânşii. Zahar Koroliov zâmbea strâmb, iar barba-i neagră parcă curgea pe cămaşă într-un torent tuciuriu; Borşciov se juca cu biciuşca şi se uita pieziş; Pşenicinikov stătea cu gura rotunjită, larg căscată, holbându-se drept în ochii ofiţerului; Martin Şamil îşi freca obrajii cu mâna murdară, clipind mărunt din ochi; chipul de prostănac al lui Bagrov se zărea galben în spatele lui; mitraliorul Krasnikov privea cu ochi micşoraţi, cu un aer de aşteptare; Turilin răsufla gâfâind, ca un cal bolnav de răpciugă. Obnizov, cu faţa acoperită de pistrui şi cu şapca împinsă pe ceafă, dădea din capul moţat, ca un taur ce simte jugul la gât. Tot plutonul doi stătea cu capetele plecate, ca la rugăciune, şi întreaga mulţime de cazaci tăcea; oamenii răsuflau greu şi dogoritor, umbre de descumpănire treceau pe feţele lor…

Ivan Alexeevici înţelese că o răsturnare era gata-gata să se petreacă în sufletele cazacilor; numai câteva clipe încă, şi ofiţerul bun de gură va izbuti să atragă sotnia de partea sa. Cu orice preţ, se cerea să nimicească impresia stârnită de vorbele ofiţerului, să clatine hotărârea nerostită încă, dar gata închegată în capetele cazacilor. Ridică deci mâna şi-şi roti asupra mulţimii privirea ochilor lărgiţi, aproape albi.

— Fraţilor! Mai staţi o clipă! şi se adresă ofiţerului. Telegrama este la dumneavoastră?

— Ce fel de telegramă?… se miră ofiţerul.

— Aia despre luarea Petrogradului.

— Telegrama?… Nu! Ce rost are telegrama?

— Aha! N-are!… răsuflă uşurată, ca dintr-un singur piept, sotnia.

Şi atunci, mulţi cazaci îşi îndreptară spre Ivan Alexeevici privirile pline de nădejde, iar el, ridicând glasul puţin răguşit, strigă batjocoritor, sigur de sine şi răutăcios, atrăgând stăpânitor spre el încordata luare-aminte a tuturor:

— Spui că n-ai? Şi vrei să te credem? Vrei să ne duci cu zăhărelul?

— Înşelăciune! răsuflă tunător sotnia.

— Telegrama nu mi-a fost adresată mie! Cazaci! strigă ofiţerul, strângându-şi mâinile la piept, cu aer convingător.

Dar nu-l mai asculta nimeni. Simţind simpatiile şi încrederea sotniei întoarse de partea sa, Ivan Alexeevici glăsui înainte, de parcă tăia un geam cu diamantul.

— Şi chiar dacă ar fi ocupat Petrogradul, tot n-avem acelaşi drum cu voi! Nu vrem să ne batem cu ai noştri! Nu vom merge împotriva poporului! Voi vreţi să ne luptăm unii împotriva altora? Nu! Nu mai sunt proşti… Nu vrem să întronăm puterea generalilor! Asta-i!

Cazacii izbucniră gălăgios, mulţimea se clătină, strigătele porniră:

— Aşa mai zic şi eu!

— Bine i-a trântit-o!

— Bine-ee! Aşa-i!

— Goniţi-i pe blagorodniciile lor!

— Au venit în peţit!

— La Petrograd sunt trei regimente de cazaci, dar şi ei şovăie să meargă împotriva poporului.

— Auzi, mă Ivan! Dă-le la cap cu ce-ţi vine la mână! Să se care de-acilea!

Ivan Alexeevici se uită la delegaţi; cu buzele strânse, ofiţerul cazac aştepta cu răbdare; cei doi caucazieni stăteau cot la cot în spatele lui – un tânăr şi chipeş ofiţer inguş, cu mâinile încrucişate pe tunica lui cerkeză elegantă şi cu ochii tăiaţi în chip de migdală, sclipind de sub căciuliţă neagră de Kuban; celălalt, un osetin vârstnic şi roşcovan, stătea cu un picior înainte, cu mâna sprijinită în mânerul sabiei încovoiate, privind cazacii cu ochi batjocoritori şi iscoditori. Ivan Alexeevici voia să curme tratativele, dar ofiţerul de cazaci i-o luă înainte; după ce schimbă câteva cuvinte în şoaptă cu ofiţerul inguş, strigă puternic:

— Cazaci! Daţi voie reprezentantului Diviziei Sălbatice să vă spună o vorbă?

Fără să aştepte încuviinţarea, ofiţerul inguş ieşi în mijlocul cercului, călcând fără zgomot cu cizmele lui fără tocuri, şi îşi potrivi cu o mişcare nervoasă centura îngustă, bătută în argint.

— Fraţilor cazaci! Ce atâta gălăgie? Să vorbim fără îndârjire. Nu vreţi la voi pe general Kornilov? Vreţi război? Poftim! Ne batem! Nu-i frică! Deloc nu-i frică! Vă stârpim chiar astăzi! Doi regiment Caucaz este la noi în spate. Da! Ce atâta gălăgie, la ce? Începuse cu un calm aparent, dar la sfârşit arunca pătimaş fraze calde, amestecând vorbe din graiul său de acasă, în cuvântarea rostită într-o rusească stâlcită, cu învăluiri guturale. Cazacul ista vă aţâţă, e balşivic, iar voi mergeţi după el. Hei! Ce staţi! Arestaţi la el! Luaţi la el armili!

Cu un gest cutezător din deget, îl arătă pe Ivan Alexeevici, zvâcnind de colo-colo în cercul prea îngust, cu obrazul palid, brăzdat de pete roşii, şi cu mişcări pline de patimă, pe când tovarăşul său, osetinul roşcovan, păstra un calm de gheaţă, iar ofiţerul de cazaci se juca nervos cu ciucurii roşi de la sabie. Cazacii tăcură din nou; din nou descumpănirea le frământa rândurile. Ivan Alexeevici se uita ţintă la ofiţerul inguş, la rânjetul de fiară al dinţilor lui albi, la dâra cenuşie de sudoare ce-i tăia pieziş tâmpla, gândindu-se cu amar că momentul prielnic fusese pierdut, că s-ar fi cuvenit să curme tocmelile cu un singur cuvânt şi să-i ducă pe cazaci mai departe. Situaţia o salvă însă Turilin. El sări în mijlocul cercului, frângându-şi cumplit mâinile, rupându-şi nasturii de la gulerul cămăşii, horcăind, zvârcolindu-se pe loc, cu spume de turbare la colţul buzelor.

— Năpârci târâtoare! Satanelor! Nemernici! Dânşii vă momesc ca pe nişte târfe, şi voi îi ascultaţi cu gura căscată! Nu vedeţi că vor să ia cărbunii din foc cu mâinile voastre? Şi voi ce faceţi? Ce fa-a-ceţi? În loc să-i hăcuiţi, voi – gata după dânşii! Daţi-le la pământ capetele de pe umeri, luaţi-le sânge!… În vreme ce vă moşmondiţi aici, ei ne încercuiesc, ca să ne secere cu mitraliera! Sub foc, n-o să mai staţi la târguială… Vă dau dinadins cu şperlă în ochi, până când le-or veni trupele… Ah! Ah! Ah! Cazaci sunteţi voi? Muieri, nu cazaci! Fătălăi!…

— La cai! răcni Ivan Alexeevici cu glas tunător. Urletul lui explodă ca un şrapnel deasupra tuturor.

Cazacii se năpustiră la cai. Iar după o clipă, sotnia se înşiră în coloană, pe plutoane.

— Ascultaţi! Cazaci! zbieră ofiţerul cazac, alergând după ei.

Ivan Alexeevici îşi smulse arma de la umăr, apăsă hotărât degetul gros pe trăgaci şi, strunind în zăbală buzele calului care se frământa sub el, strigă:

— S-a isprăvit cu vorbăria! Acum, dacă va fi să mai stăm de vorbă, avem să vorbim cu limba asta.

Şi-şi răsuci arma cu un gest semnificativ.

Unul după altul, plutoanele au ieşit în drum. Uitându-se îndărăt, cazacii văzură delegaţii încălecând şi mai ciorovăindu-se între dânşii. Ofiţerul inguş, cu ochii oblici, încerca să dovedească cu înverşunare ceva şi, cum ridica din când în când braţul în focul discuţiei, căptuşeala de la mâneca suflecată a straiului cerkez se ivea, albă ca zăpada.

Aruncând o ultimă privire în urmă, Ivan Alexeevici zări aceeaşi fâşie de mătase sclipind orbitor şi, fără să-şi dea seama de ce, deodată pe dinaintea ochilor îi flutură albia Donului, încreţită de vânturi aducătoare de arşiţă, cu spumegoasele valuri verzui şi cu o aripă albă de pescăruş, tăind pieziş din zbor creasta undelor.

Chiar în ziua de 29 august, din cuprinsul telegramelor primite de la Krâmov, Kornilov văzu limpede că lovitura de stat prin forţă armată n-a izbutit.

La orele două după masă, un ofiţer curier sosi la Marele cartier, din partea lui Krâmov.

Kornilov avu cu el o îndelungată convorbire, apoi îi chemă pe Romanovski şi, mototolind nervos o hârtie între degete, rosti:

— Totul se năruie! Am pierdut partida… Krâmov nu va putea concentra la timp trupele la Petrograd, vom scăpa momentul. Ceea ce părea atât de uşor de realizat, se împiedică acum în mii de obstacole. Rezultatul, absolut negativ, se precizează cu anticipaţie. Iată… uitaţi-vă cum s-au eşalonat trupele!

Îi întinse lui Romanovski harta, unde erau însemnate dispozitivele eşaloanelor corpului şi ale Diviziei Indigene; un spasm îi tresaltă chipul energic şi scofâlcit de insomnie.

— Toate leprele astea de la căile ferate ne pun beţe-n roate. Nu-şi dau seama că, dacă ar fi să biruim cumva, voi da ordin să fie spânzurat unul la fiecare zece din ei. Luaţi cunoştinţă de raportul lui Krâmov.

Pe când Romanovski citea, netezindu-şi cu palma lată faţa puhavă şi unsuroasă, Kornilov aşternu de zor pe hârtie: „Novocerkassk.

Atamanului de Oaste Alexei Maximovici Kaledin.

Mi s-a adus la cunoştinţă cuprinsul telegramei dumneavoastră către Guvernul Provizoriu. Epuizându-şi răbdarea în lupta zadarnică împotriva trădătorilor, căzăcimea glorioasă, văzând inevitabila pieire a patriei, va salva cu armele în mână existenţa şi libertatea ţării, care a crescut şi s-a întins prin munca şi sângele ei. De la o vreme, relaţiile între noi au fost stingherite. Vă rog să acţionaţi în înţelegere cu mine, aşa cum are să vă dicteze iubirea de patrie şi onoarea de cazac. 658.29.8.17.

Generalul KORNILOV”

— Transmiteţi imediat această telegramă, se adresă el lui Romanovski, după ce isprăvi de scris.

— Ordonaţi să expediem o a doua telegramă prinţului Bagration, pentru ca să continue deplasarea în coloană de marş?

— Ba, da…

Romanovski făcu o pauză, apoi rosti, gânditor:

— După părerea mea, Lavr Gheorghievici, deocamdată încă n-avem motive să fim pesimişti. Cred ca interpretaţi mersul evenimentelor într-un chip prea întunecat…

Zvâcnindu-şi mâna în sus, Kornilov se silea să prindă un mic fluturaş liliachiu care îi zbura deasupra capului. De câteva ori, degetele se încleştară în gol; pe faţă i se citea numai o nerăbdătoare aşteptare. Fluturaşul, târât de clătinările aerului, coborî mai jos, plutind pe aripile plăpânde şi încercând să ajungă la fereastra deschisă. Kornilov izbuti totuşi să-l prindă şi răsuflă uşurat, lăsându-se pe speteaza fotoliului.

Romanovski aştepta un răspuns la replica sa; dar Kornilov, cu un zâmbet îngândurat şi posomorât, începu să povestească:

— Iată ce am visat astă-noapte… Se făcea că eram parcă comandant de brigadă la o divizie de vânători şi atacam în Carpaţi. Împreună cu statul-major, ajungem la o gospodărie. Un rutean în vârstă, îmbrăcat cu dichisuri, ne iese în cale. Mă tratează cu nişte lapte şi, scoţându-şi pălăria albă de pâslă, îmi spune în cea mai curată germană: „Bea, generale! Laptele acesta are puteri nemaipomenit de tămăduitoare.” Eu beau şi nu mă mir defel că ruteanul mă bate cu familiaritate pe umăr. După aceasta, mergeam parcă undeva prin munţi, dar nu în Carpaţi, ci undeva în Afganistan, pe o cărare croită de capre sălbatice… Da, tocmai pe o cărare croită de capre; bolovanii şi pietrişul roşcat se năruiau sub picioare, iar jos, dincolo de strâmtoare, se zărea o minunată privelişte meridională, scăldată în razele dalbe ale soarelui…

O adiere lină mişca hârtiile de pe masă, se scurgea printre canaturile ferestrei deschise. Privirea ceţoasă şi absentă a lui Kornilov rătăcea undeva, dincolo de Nipru, printre dealurile râpoase, brăzdate de galbenul-roşcat al pajiştilor.

Romanovski îi urmări privirea, apoi, oftând înăbuşit, îşi strămută şi el ochiul spre luciul împâclit al Niprului, ca o oglindă neclătinată de nici o suflare de vânt, spre câmpurile cenuşii învăluite în cele mai gingaşe culori ale începutului de toamnă.

Unităţile din Corpul III cavalerie şi din Divizia Indigenă, aruncate asupra Petrogradului, erau eşalonate de-a lungul întinderilor uriaşe a opt căi ferate. Revel, Wesenberg, Narva, Iamburg, Gatcina, Somrino, Vâriţa, Ciudovo, Gdov, Novgorod, Dno, Pskov, Luga şi toate celelalte gări şi halte mai mărunte erau ticsite de trenuri care se târau încet şi cu prelungite opriri. Regimentele se aflau în afară de orice înrâurire morală din partea şefilor superiori; sotniile răzleţite îşi pierdeau legătura între ele. Haosul mai sporea şi prin faptul că întreg corpul de cavalerie, împreună cu Divizia Indigenă, care-i fusese afectată, urma să fie transformat, din mers, într-o armată; se impuneau anumite mutări, adunarea unităţilor împrăştiate şi regruparea eşaloanelor. Toate acestea pricinuiau o zăpăceală cumplită. Ordine stupide, date adeseori fără nici o prealabilă înţelegere între cei de la care porneau, aţâţau atmosfera destul de încărcată şi fără aceasta.

Întâmpinând în drumul lor rezistenţa spontană a muncitorilor şi a personalului de la căile ferate, înfruntând obstacole neprevăzute, trenurile cu armata lui Kornilov se scurgeau astfel spre Petrograd, se îmbulzeau la nodurile de cale ferată şi se împrăştiau din nou.

În cuştile roşii ale vagoanelor, lângă caii lor deşeuaţi şi hrăniţi pe sponci, se înghesuiau cazaci de Don, de Ussuri, de Orenburg, de Nercinsk şi de Amur, inguşi, cerkezi, kabardini, osetini, daghestanezi, tot aşa de flămânzi ca şi caii lor. Aşteptând plecarea, trenurile petreceau ceasuri întregi în gări, călăreţii săreau din vagoane, invadau gările asemenea stolurilor de lăcuste, se grămădeau buluc pe linii, devorau toate merindele câte mai rămâneau în urma celor care s-au scurs înaintea lor, jefuiau localnicii de-i stingeau, prădau depozitele de subzistenţă.

Lampasuri galbene şi roşi de cazaci, dolmane elegante de dragoni, straie cerkeze de caucazieni… Zgârcită în culori, natura acestor ţinuturi de miazănoapte nu mai văzuse nicicând o asemenea înmănunchere de tonuri.

În ziua de 29 august, lângă Pavlovsk, Brigada a 3-a din Divizia Indigenă, sub comanda prinţului Gagarin, luă contact cu inamicul. Cele două regimente, inguş şi cerkez, care se deplasau în capul diviziei, dădură peste o parte de linie demontată, debarcară şi porniră în coloană de marş spre Ţarskoe-Selo. Patrulele inguşilor pătrunseseră până la gara Somrino. Regimentele îşi desfăşurau înaintarea într-un ritm lent, abia presând asupra regimentului de gardă, în aşteptarea restului de unităţi ale diviziei. Acestea însă rămăseseră tot în gara Dno, de unde întârziau să fie expediate, iar unele nici nu ajunseseră chiar până la această gară.

Prinţul Bagration, comandantul Diviziei Indigene, se afla într-un conac, în apropiere de gară, aşteptând concentrarea celorlalte unităţi, fără să rişte un marş până la Vâriţa.

În ziua de 28, primi de la statul-major al Frontului de nord o copie după următoarea telegramă: „Rog a se transmite comandantului Corpului III şi comandanţilor Diviziilor: 1 Don, Ussuri şi Indigenă caucaziană dispoziţia comandantului suprem, prin care li se ordonă să-şi continue deplasarea în coloană de marş în cazul când, în urma unor împrejurări neprevăzute, se vor ivi dificultăţi în transportul cu trenul. 27 august 1917. Nr. 6411.

ROMANOVSKI”

Pe la nouă dimineaţa, Bagration raportă telegrafic lui Kornilov că la orele 6 şi 40 minute primise de la colonelul Bagratuni, şeful de stat-major al districtului militar Petrograd, ordinul să întoarcă toate eşaloanele înapoi, emis de Kerenski, şi că trenurile cu care se deplasează divizia sunt oprite în drum, între halta Gaciki şi gara Oredej, întrucât, conformându-se dispoziţiilor Guvernului Provizoriu, gările nu dau trecere liberă trenurilor. Totuşi, deşi rezoluţia pusă de Kornilov pe acest raport glăsuia: „Prinţului Bagration.

Se va continua deplasarea cu trenul. Dacă transportul cu trenul nu va fi cu putinţă, se va înainta în coloană de marş până la Luga, iar acolo veţi trece complet la dispoziţia generalului Krâmov.”

Bagration nu se hotărî să continue deplasarea în coloană de marş şi dădu ordin pentru îmbarcarea în vagoane.

Regimentul în care fusese pe vremuri Evgheni Listniţki se afla astfel în curs de transport spre Petrograd, pe linia Revel-Wesenberg-Narva, împreună cu celelalte regimente care făceau parte din Divizia 1 de cazaci de Don. La orele 5 după-masă, în ziua de 28 august, un eşalon al regimentului, compus din două sotnii, sosi la Narva. Comandantul eşalonului află că nu se va putea pleca în cursul nopţii, deoarece linia dintre Narva şi Iamburg fusese stricată; află că o parte din batalionul feroviar fusese trimis acolo cu un tren special şi că eşalonul va fi expediat dimineaţa, numai dacă reparaţia liniei va izbuti. Vrând-nevrând, comandantul eşalonului fu nevoit să se resemneze. Drăcuind, intră în vagonul său, împărtăşi ofiţerilor noutatea şi se aşeză la ceai.

Se lăsa o noapte întunecoasă. Dinspre golf bătea un vânt umed şi tăios. În vagoanele de pe linii, se auzeau vorbele surde ale cazacilor şi tropăitul de copite al cailor agitaţi de fluieratul locomotivelor. O voce tânără de cazac cânta undeva în coada eşalonului, tânguindu-se în beznă unui necunoscut ascultător:

Rămâi drag târg şi-oraş cu bine, Rămâi cu bine sat iubit!

Rămâi cu bine dragă fată, Ca trandafiru-mbobocit!

Odinioară noaptea-ntreagă Stăteam cu mândra-mbrăţişat, Iar astăzi, vai, stau noaptea-ntreagă, Cu arma-n mâini, îngândurat…

Un om se ivi de după clădirea uriaşă, cenuşie, a antrepozitelor. Se opri, trăgând cu urechea la cântec, cercetă cu privirea liniile lucind printre punctele luminilor galbene şi se îndreptă cu paşi siguri spre tren. Paşii lui răsunau surd pe traverse, amuţeau în argila bătătorită. Depăşise vagonul de la capăt, când cazacul care stătea la uşă strigă, întrerupându-şi cântecul.

— Cine-i?

— Cine te aştepţi să fie? rosti ursuz omul, depărtându-se.

— De ce umbli noaptea? Hoţilor de-alde tine le facem seama pe loc!… Cauţi lucruri fără stăpân?

Fără să-i răspundă, omul merse până la mijlocul trenului, apoi întrebă, vârându-şi capul pe uşa întredeschisă a vagonului:

— Ce sotnie?

— De puşcăriaşi! hăhăi cineva din întuneric.

— Te întreb omeneşte: ce sotnie?

— A doua.

— Şi unde-i plutonul doi?

— Al şaselea vagon de la cap.

Lângă al şaselea vagon, stăteau trei cazaci şi fumau. Unul şedea pe vine, ceilalţi doi, în picioare, lângă el. Priviră în tăcere la omul care se apropia.

— Noroc, cazaci!

— Noroc! răspunse unul, scrutându-i cu luare-aminte chipul.

— Nikita Dughin mai trăieşte? Nu-i cumva pe aici?

— Iată-mă-s! răspunse cu voce cântătoare de tenor cel care şedea pe vine, sculându-se în picioare şi strivindu-şi ţigara sub călcâi. Nu te cunosc. Cum îţi zice? De unde eşti?

Îşi întinse faţa bărboasă, încercând să recunoască omul cu mantaua şi cu şapca de soldat boţită pe cap, şi deodată strigă uimit:

— Ilia! Bunciuk! Drăguţule! Ce vânt te-aduce?… De unde-ai răsărit?

Ţinând în palma-i aspră mâna păroasă a lui Bunciuk, se aplecă spre el şi-i spuse încet:

— Sunt băieţi de-ai noştri! Nici o teamă… Da' cum ai nimerit acilea? Da' povesteşte odată, bată-te norocul să te bată!

Bunciuk dădu mâna cu ceilalţi cazaci şi răspunse cu o voce greoaie, ca de tuci:

— De la Piter vin, şi cu mare greu v-am găsit. Trebuie să stăm de vorbă. Sunt bucuros, frate, să te văd viu şi sănătos.

Zâmbea: dinţii albi se iveau pe pătratul cenuşiu al chipului său lat, cu fruntea mare. Ochii sclipeau de o căldură veselă şi reţinută.

— Să stăm de vorbă? repetă glasul cântător de tenor. Cu toate că eşti ofiţer, nu dispreţuieşti tovărăşia noastră? Ei, mulţumim ţie, Iliuşa, să te răsplătească Dumnezeu, că noi nici în vis nu ne-am pomenit cu o vorbă bună…

Învăluiri de râs blajin, fără ură, tremurau în glasul lui. Prinzându-le cu urechea, Bunciuk răspunse tot printr-o glumă prietenoasă:

— Ce tot pălăvrăgeşti! Tot de prostii te ţii? Uită-te la el: i-a crescut barba până la buric, şi tot îi mai zburdă de iznoave!

— Barba o putem rade în orice clipă. Mai bine spune-ne ce mai e nou pe la Piter? A început răzmeriţa?

— Hai să mergem în vagon! îl îmbie Bunciuk, cu un ton care făgăduia multe.

Se suiră în vagon. Dughin trezise pe cineva, împingându-l cu piciorul, şi spuse cu voce scăzută:

— Sculaţi-vă, băieţi! Uitaţi-vă, ne-a venit un musafir de care avem mare nevoie. Hai, sculaţi, sculaţi-vă de zor!

Cazacii se ridicau gâfâind. Două palme mari, duhnind a tutun şi a sudoare de cal, pipăiră cu băgare de seamă în întuneric faţa lui Bunciuk, care se aşeză pe o şa. Un bas profund îl întrebă:

— Bunciuk?

— Chiar el! Tu eşti, Cikamasov?

— Eu, eu îs! Noroc, prietene!

— Noroc!

— Mă reped numaidecât să aduc băieţii de ia plutonul trei.

— Bine, bine! Du-te.

Plutonul trei veni până la unul, nelăsând afară decât doi oameni la cai. Cazacii se apropiau de Bunciuk, îi întindeau mâinile lor aspre, se aplecau, se uitau atent la chipul său lătăreţ, cam morocănos, luminat de un felinar; îl numeau Bunciuk, Ilia Mitrici, sau Iliuşa, dar cu aceeaşi nuanţă de caldă şi prietenească bucurie.

Aerul din vagon se îngroşa, devenind tot mai apăsător. Pete de lumină jucau pe pereţii de scândură, umbre ciudate se clătinau şi se măreau, felinarul fumega, pâlpâind o lumină grasă, ca de candelă.

Pe Bunciuk îl aşezară mai aproape de lumină. Cei din faţă şedeau pe vine, ceilalţi făcură un cerc în jurul lor, în picioare. Dughin, cel cu vocea de tenor, tuşi, dregându-şi glasul.

— Ţi-am primit deunăzi răvaşul, Ilia Mitrici! Dară vrem să mai auzim de la tine şi să ne dai un sfat, cam ce-am avea de făcut mai departe. Cum vezi, ne trimit spre Piter! Ce să facem?

— Uite ce, Mitrici! începu cazacul de la uşă, cu un cercel în urechiuşa zbârcită, acelaşi pe care îl canonise odată Listniţki, nelăsându-l să fiarbă ceai pe scutul din tranşee. Se dau la noi fel de fel de agitatori. Cică nu trebuie să mergeţi la Petrograd, să nu vă bateţi între voi, şi altele la fel. De ascultat, îi ascultăm, dară nu prea le dăm crezare. Oameni străini! Poate vor să ne bage în bucluc, cine să-i ştie? Să zicem că nu ne-am supus, şi iată că atunci Kornilov trimite nişte cerkezi asupra noastră, încât iarăşi se face o vărsare de sânge. Da' tu eşti cazac, eşti al nostru, îţi dăm mai multă crezare, şi-ţi mai mulţumim foarte că ne-ai mai trimis răvaşe din Piter şi apoi ziare… Ca să spui drept, ducem acilea o mare lipsă de hârtie, iar dacă primim gazete…

— Ce tot trăncăneşti, bă? Ce tot îndrugi, cap de tâmpit? îi tăie vorba, revoltat, un alt cazac. Dacă nu ştii carte, ţi-ai închipuit că toţi orbecăie în întuneric, la fel ca tine? Parcă am folosit ziarele numai pentru fumat! Nu, Ilia Mitrici, mai întâi le citeam de sus până jos…

— A minţit, şontorogul dracului!

— Pentru fumat”! Ţi-a trântit-o!

— Dacă eşti nerod!

— Nu, fraţilor! N-am spus tocmai aşa! se dezvinovăţea omul cu cercelul. De bună seamă că mai întâi citeam gazetele…

— Ai citit chiar dumneata?

— Eu n-am avut cum să-nvăţ carte… Eu aşa zic, că mai întâi le-au citit, iar apoi le-am fumat…

C-un zâmbet stăpânit, Bunciuk şedea pe şa, uitându-se la cazaci. Nu-i venea la îndemână să vorbească stând jos; se sculă şi, întorcându-se cu spatele la felinar, glăsui încet, greoi şi cu voce tărăgănată:

— N-aveţi ce face la Petrograd. Acolo nu-i nici un fel de răzmeriţă. Ştiţi voi pentru ce sunteţi trimişi acolo? Ca să răsturnaţi Guvernul Provizoriu, iată pentru ce! Cine vă duce acolo? Generalul ţarist Kornilov. Pentru ce vrea el să-l răstoarne pe Kerenski? Ca să-i ocupe locul. Luaţi aminte, cazaci! Ei au să vă scoată jugul de lemn, dar dacă au să vă pună altul în schimb, o să fie unul de oţel! Dintre două rele, trebuie să alegeţi pe cel mai mic. Este?… Chibzuiţi şi voi: sub ţar, toţi vă plesneau peste bot, în război scoteau jăratic tot cu mâinile voastre. Îl scot şi sub Kerenski, doar că nu vă mai dau peste bot… Dar cu totul altfel se vor orândui lucrurile după Kerenski, când bolşevica vor lua puterea… Bolşevicii nu vor război. Dacă puterea ar fi în mâinile lor, am avea îndată pace. Nu sunt pentru Kerenski, dracu să-l ia, că toţi burjuii ăştia sunt din acelaşi aluat! Bunciuk zâmbi şi, ştergându-şi cu mâneca fruntea asudată, continuă: Dar vă chem să nu vărsaţi sângele muncitorilor. De va fi Kornilov mare şi tare, atunci Rusia va intra până la genunchi în sângele muncitorilor; sub el va fi mai greu să-i smulgi puterea şi s-o dai poporului muncitor!…

— Ia stai oleacă, Ilia Mitrici! rosti ieşind din rândurile de la spate un cazac scund, tot atât de zdravăn ca şi Bunciuk. Tuşi, îşi frecă mâinile asemenea unor rădăcini de stejar bătrân, spălate de apă, şi se uită la Bunciuk cu ochii săi verzi, zâmbitori şi parcă lipicioşi, ca două frunzuliţe tinere. Tu ai grăit despre jug… Da' bolşevicii, când au să apuce puterea, ce fel de jug au să ne pună?…

— Cum adică: singur ai să-ţi pui jugul?

— Cum vine asta: singur?

— Uite cum! Cine va fi la putere sub bolşevici? Ai să fii tu, dacă ai să fii ales, sau Dughin, sau nenicul ăsta… Putere aleasă, soviet. Ai priceput?

— Dară ăi mari?

— La fel, pe cine au să aleagă. Dacă au să te aleagă pe tine, ai să fii tu.

— Ce tot vorbeşti? Nu cumva tai piroane, Mitrici?

Cazacii râseră şi începură să vorbească toţi deodată. Până şi santinela de la uşă se apropie, amestecându-se în vorbă.

— Da' cu pământul ce-au de gând?

— N-o să ni-l ia?…

— Da' războiul?… O să-l isprăvească? Sau, poate, ne făgăduiesc numai aşa, ca să mergem cu ei?

— Povesteşte-ne toate pe şleau!

— Noi orbecăim aici prin întuneric…

— Primejdios să te-ncrezi în oameni străini. Multe minciuni…

— Ieri, un marinăraş îl tot căina pe Kerenski, iară noi l-am apucat de păr şi – afară din vagon!

— Ţipa: „Voi sunteţi contrarevoluţionari!”… Ciudat om!

— Noi nu pricepem asemenea vorbe; habar n-avem cu ce se mănâncă!

Rotindu-şi privirile în toate părţile, Bunciuk cerceta cazacii cu ochii, aşteptându-i să se potolească. Îndoiala în reuşita planului său, care îl făcea să şovăiască la început, dispăru. Şi, stăpân acum pe cugetul cazacilor, ştia în chip hotărât că va opri trenul la Narva. Cu o zi înainte, atunci când se prezentase la comitetul raional al partidului de la Petrograd, oferindu-şi serviciile ca agitator în unităţile Diviziei 1 de Don, care se apropiau de Petrograd, era sigur de succes; dar, odată ajuns la Narva, simţise cum această siguranţă i se clătinase. Ştia că pentru cazaci trebuia, să găsească altfel de vorbe, simţise cu groază că, poate, nici nu va găsi un limbaj comun, pentru că, după ce se întorsese cu nouă luni în urmă în lumea muncitorească, se lipise din nou de ea, cu trup şi suflet. Vorbind oamenilor, vedea că este simţit şi înţeles din două cuvinte. Pe când acum, cu cazacii, îi trebuiau limba gliei pe jumătate uitată, dibăcie de şopârlă, o mare putere de convingere, prin care trebuia nu numai să arunce foc, ci să şi aprindă, să şteargă teama de nesupunere, întărită de veacuri, să sfarme nepăsarea, să insufle încrederea în dreptatea sa şi să tragă oamenii după dânsul.

Vorbindu-le la început, prindea cu propriile lui urechi o îndoială şovăielnică în glas – strune nefireşti – ca şi cum ar fi ascultat stând deoparte vorbele sale fără vlagă; se îngrozea de lipsa de vlagă a argumentărilor, îşi încorda chinuitor mintea, căuta vorbe uriaşe şi grele cu care să zdrobească şi să sfarme totul; dar, în locul lor, cu o nespusă durere, îşi dădea seama cum buzele lui lasă să scape vorbe fără nici o greutate, alunecoase. Scăldat în toropeala fierbinte, răsuflând din greu, vorbea, cu creierul sfredelit de acelaşi gând: „Mi s-a încredinţat o misiune atât de mare, iar eu o pângăresc chiar cu mâinile mele?! Nu pot lega două cuvinte… Dar ce se petrece cu mine? Un altul, în locul meu, ar fi spus şi i-ar fi convins de o mie de ori mai bine! Să mă ia dracul, nu sunt bun de nimic!”

Cazacul cu ochii verzi şi lipicioşi, care vorbise de jug, îl scoase însă din această stare de amorţeală; discuţia ce se încinse după aceasta îi îngădui lui Bunciuk să se scuture, să se îndrepte şi, simţind, spre mirarea sa, un val neobişnuit de puteri şi o neasemuită bogăţie de cuvinte colorate, ascuţite, tăioase, se înflăcăra şi, ascunzându-şi aţâţarea sub masca unui amăgitor calm, zdrobea sigur şi cu răutate întrebările viclene, cârmuind discuţia, asemenea unui călăreţ care a izbutit să îmblânzească un cal necălărit până atunci şi înspumat în goană.

— Ian spune! De ce îi proastă Adunarea constituantă?

— Pe Lenin al vostru, nemţii l-au adus, nu? Da' de unde l-au luat, a picat din cer?…

— Mitri, ai venit de bunăvoie, sau te-au trimis?

— Pământurile Oastei cui au să treacă?

— Şi cu ce ne-a fost, la o adică, proastă viaţa sub ţar?

— Da' menşevicii nu sunt şi ei pentru popor?

— Avem Adunarea Oastei, puterea poporului; la ce ne mai trebuie atunci Sovietele? întrebau cazacii.

Se împrăştiară târziu, după miezul nopţii, hotărând să se adune a doua zi dimineaţa la un miting, unde să ia parte amândouă sotniile. Bunciuk rămase peste noapte în vagon. Cikamasov îi făcu loc să se culce lângă el. Închinându-se înainte de somn, îl vesti:

— Tu, Ilia Mitrici, te culci poate fără habar… Iartă-ne dară… Avem păduchi, frate! Aşa că să nu fie cu supărare, dacă ai să te pricopseşti… Ca să ne treacă de urât, am prăsit nişte păduchi mari ca vai de steaua noastră: vaci, nu altceva! Făcu o pauză, apoi întrebă încetişor: Ilia Mitrici, dar din ce neam o fi fiind Lenin? Adică, unde s-a născut şi unde a crescut?

— Lenin? Este rus.

— Asta-i bună!

— Adevărat, e rus.

— Nu, frate! Se vede că nu prea ştii ce-i cu dânsul! spuse Cikamasov cu vocea lui de bas, în care se simţea superioritatea. Ştii din ce neam se trage? E de-al nostru. E cazac de Don, născut lângă Salsk, în staniţa Velikokneajeskaia. Priceput-ai? Cică a fost artilerist. Şi la chip îi tocmai ca şi cazacii din josul Donului: umerii obrajilor mari, ochii aşijderea.

— De la cine ai auzit?

— Vorbeau cazacii între ei. Am auzit şi eu…

— Nu, Cikamasov! E rus, născut în gubernia Simbirsk.

— Nu pot să cred! Uite aşa, nu pot s-o cred în ruptul capului… Ia socoate-te! Pugaciov a fost au ba cazac? Da' Stenka Razin? Dară Ermak Timofeevici?… Ei vezi? Toţi câţi au ridicat pe sărăcani împotriva ţarilor, toţi au fost cazaci. Şi tu spui că-i din gubernia Simbirsk. Mă cuprinde obida, Mitrici, să aud una ca asta…

Zâmbind, Bunciuk întrebă:

— Va să zică, se spune că-i cazac?…

— Chiar şi e cazac, atât că, deocamdată, nu se dă pe faţă. Eu însă, dacă m-aş uita o dată în ochii lui, l-aş recunoaşte pe loc! Cikamasov aprinse o ţigară şi, zvârlind mirosul greu de mahorcă drept în faţa lui Bunciuk, tuşi gânditor. Mă mir tare numai de un lucru. Noi chiar ne-am ciorovăit între noi până la bătaie: dacă Vladimir Ilici e cazac de-al nostru şi-i artilerist, de unde a putut el să capete atâta ştiinţă? Zice-se că la începutul războiului ar fi căzut prizonier la nemţi şi că a învăţat acolo, iar apoi, punând el gabja pe toate ştiinţele nemţilor şi începând el să răzvătească muncitorii de acolo şi să-i facă de două parale pe cărturarii lor, cică le-ar fi băgat spaima morţii în ciolane. „Du-te, deşteptule! i-ar fi zis. Du-te acolo de unde ai venit, du-te cu Dumnezeu, că ai să ne faci isprăvi, de nu ne vom mai descurca cât vom trăi!” Şi aşa l-au petrecut frumuşel, acasă, în Rusia, de teamă să nu le asmuţă muncitorii. Oho! Colţos om e, măi frate, întări Cikamasov cu o voce în care se simţea lăudăroşenia, apoi râse voios în întuneric. Tu, Mitrici, nu l-ai văzut? Nu? Păcat. Cică are un cap cât o baniţă. Tuşi, scoase pe nas un snop ruginiu de fum şi, isprăvindu-şi ţigara, urmă: Iată ce fel de oameni ar trebui să ne facă muierile, şi cât mai mulţi! Om colţat, zău! Asta are să dea gata mulţi ţari! Oftă. Nu, Mitrici, nu te mai împotrivi: Ilici e cazac. Ce mai încoace şi încolo! Nu cerca să mai pui la îndoială! În gubernia Simbirsk, aşa soi de oameni nu se iscă nici cu numele…

Bunciuk tăcu şi rămase multă vreme lungit, zâmbind pe gânduri, cu ochii deschişi în întuneric.

Aţipi într-un târziu şi, într-adevăr, păduchii fără număr se năpustiră pe el, intrându-i pe sub cămaşă, ca o chinuitoare râie de foc; alături de dânsul, Cikamasov gemea şi se scărpina cumplit prin somn, iar un cal neastâmpărat nu-l lăsa să se ogoiască, fornăind mereu. Când să adoarmă de-a binelea, caii s-au luat la harţă, tropăind din copite şi nechezând mânios.

— Astâmpără-te! Ho, satano! Tr-r-r! Tr-r-r! Afurisitule! strigă Dughin cu glasul lui de tenor toropit de somn, lovind cu ceva greu în calul de la margine.

Năpădit de păduchi, Bunciuk se zvârcoli, se întoarse pe partea cealaltă şi, dându-şi seama cu înciudare că somnul a zburat pentru mult timp, începu să se gândească la mitingul de a doua zi. Încercă să-şi închipuie cam cum vor reacţiona ofiţerii şi zâmbi sarcastic: „Fără îndoială că vor spăla putina, dacă şi cazacii se vor îndârji ceva mai mult! Totuşi, dracu să-i ştie! Pentru orice eventualitate, am să iau înţelegere cu comitetul de garnizoană.” Fără voie, îşi aduse aminte un episod din timpul războiului – atacul din octombrie 1915 – iar pe urmă cugetul, bucurându-se parcă de întoarcerea lui la această cale binecunoscută şi mult bătătorită, începu să-i învie stăruitor şi răutăcios frânturi de amintiri, chipuri, atitudinile macabre ale soldaţilor morţi, ruşi şi nemţi, o larmă de voci amestecate, frânturi de privelişti întrezărite cândva, fără culori, şterse de mâna vremii, gânduri nerostite, dar rămase în amintire, ecourile abia auzite ale canonadei, ţăcănitul binecunoscut al mitralierei şi foşnetul benzii, un cântec de vitejie, linia dureros de frumoasă, puţin ştearsă, a unei guri de femeie, pe care o iubise cândva şi, iarăşi, spulberate episoade de război: cadavre, movilite năruite de morminte comune…

Bunciuk se frământă, se sculă şi se aşeză în capul oaselor, apoi rosti sau poate numai gândi: „Aceste amintiri le voi purta cu mine până la moarte – şi nu numai eu, ci şi toţi acei care vor rămâne în viaţă. Aţi schilodit, aţi pângărit viaţa! Afurisiţilor! De-o mie de ori afurisiţi! Nici cu moartea n-aveţi să ispăşiţi păcatul vostru!”

Îşi mai aminti de Luşa, fetiţa de doisprezece ani a unui prieten, muncitor strungar din Petrograd, cu care lucrase cândva la Tuia. El căzuse pe front. Într-o seară, Bunciuk trecea pe bulevard. Puştanca, firavă şi plăpândă, fuma pe o bancă de la margine, cu picioarele-i subţirele desfăcute în chip provocator. Pe chipul ei veştejit – ochi obosiţi, amărăciune în colţurile buzelor vopsite, alungite de o precoce maturitate. „Nu mă recunoşti, nene?”, întrebase ea răguşit, cu obişnuitul surâs al profesiei; dar deodată sărise de pe bancă şi izbucnise în hohote de plâns, ca un copil amărât şi lipsit de apărare, sprijinindu-se cu capul de cotul lui Bunciuk.

Un val de ură veninoasă ca gazele otrăvitoare îl năpădi, sufocându-l; păli, scrâşni din dinţi şi gemu. Rămase apoi îndelung, frecându-şi pieptul păros, iar buzele îi tremurau; i se părea că ura se adună în pieptul său ca un pumn de zgură fierbinte şi că-l arde mocnind, nelăsându-l să răsufle şi pricinuindu-i această înfricoşată durere în stânga pieptului, dedesubtul inimii.

Nu izbuti să mai adoarmă până dimineaţa. La revărsatul zorilor, porni spre comitetul lucrătorilor de la căile ferate; era galben la faţă şi mai posomorât ca niciodată. Luă înţelegere cu dânşii ca trenul cu cazaci să nu fie lăsat a ieşi din Narva şi, după un ceas, plecă în căutarea membrilor comitetului de garnizoană.

La tren se întoarse cam pe la opt. Păşea, simţind în tot trupul răcoarea jilavă a dimineţii, înveselindu-se vag de izbânda apropiată a călătoriei sale, de soarele care se ridica deasupra acoperişului ruginit al unei magazii şi de timbrul muzical al unui glas de femeie ce se auzea undeva. În zori de zi, căzuse o ploaie ropotită şi scurtă. Pământul nisipos de pe linii, proaspăt spălat, purta urme şerpuite de mici şuviţe curgătoare, mirosea reavăn a ploaie şi mai păstra la suprafaţă nenumărate gropiţe mititele, cu marginile uscate, ciupite parcă de vărsat în locurile unde bătuseră înfipt stropii de apă.

Ocolind trenul, un ofiţer cu manta şi cu cizmele înalte, pline de noroi, venea drept către Bunciuk. Acesta, recunoscându-l pe esaulul Kalmâkov, îşi încetini dinadins mersul, să-l aştepte. Astfel se întâlniră. Kalmâkov se opri, clipind rece din ochii negri şi piezişi.

— Horunji Bunciuk? Eşti în libertate?… Nu te supăra, dar n-am să-ţi dau mâna.

Cu buzele strâns pungite, îşi vârî mâinile adânc în buzunarele mantalei.

— Dar eu nici n-aveam de gând să-ţi întind mâna!… Te-ai cam pripit! răspunse batjocoritor Bunciuk.

— Şi aici ce faci? Îţi salvezi pielea? Sau ai venit poate de la Petrograd? Din partea simpaticului Kerenski?

— Asta ce e? Un interogatoriu?…

— Este o curiozitate legitimă pentru soarta camaradului de arme, dezertat pe vremuri.

Ascunzându-şi zâmbetul, Bunciuk strânse din umeri.

— Pot să te liniştesc! N-am venit aici din partea lui Kerenski.

— Dar, după cât îmi pare, vă uniţi acum într-un chip mişcător în faţa primejdiei comune ce vă ameninţă. Totuşi, spune-mi, ce eşti? Epoleţi n-ai, umbli cu manta de soldat… Cu nările palpitând, Kalmâkov cercetă făptura scundă a lui Bunciuk, cu dispreţ şi părere de rău. Aha, voiajor comercial întru politică! Am ghicit? Şi, fără să aştepte răspuns, se întoarse şi se depărta cu paşi mari.

Ajuns la vagonul său, Bunciuk fu întâmpinat de Dughin.

— Ei, pe unde-mi umbli? Mitingul a şi început…

— Cum, a început?

— Uite-aşa! Comandantul sotniei noastre, esaulul Kalmâkov, a lipsit până acum, iar astăzi a sosit din Piter cu o locomotivă şi i-a adunat pe cazaci. Chiar acu s-a dus să le predice…

Bunciuk mai zăbovi o clipă, întrebând despre data când Kalmâkov fusese trimis în delegaţie la Petrograd. Din cele povestite de Dughin, ieşea lămurit că esaulul lipsise timp de aproape o lună de zile.

„Unul din sugrumătorii revoluţiei, trimişi de Kornilov la Petrograd, sub pretext că au a învăţa procedeele de luptă cu grenadele. Va să zică, e un kornilovist de încredere! Ei bine, vom vedea!”, gândi el, îndreptându-se împreună cu Dughin spre locul adunării.

Dincolo de antrepozite, se zărea un talaz verde-cenuşiu de bluze şi mantale căzăceşti. Înconjurat de ofiţeri, Kalmâkov stătea în mijlocul cercului, cocoţat pe un butoiaş, şi striga tare şi răspicat:

—… să-l ducem până la victoria finală! Comandanţii au încredere în noi, şi vom arăta că o merităm! Acum am să vă citesc telegrama adresată cazacilor de către generalul Kornilov!

Scoase cu grabă exagerată din buzunarul vestonului o foaie mototolită de hârtie şi se mai sfătui în şoaptă cu comandantul eşalonului.

Bunciuk şi Dughin se apropiară, amestecându-se cu cazacii.

— Scumpi fraţi cazaci! citea Kalmâkov expresiv şi nu fără elan. Hotarele statului rusesc oare nu s-au întins şi au crescut pe oasele strămoşilor voştri? Oare marea Rusie n-a fost tare prin puterea voastră de viteji, prin faptele, jertfele şi eroismul vostru? Voi, fii liberi ai Donului liniştit, ai preafrumosului ţinut al Kubanului, ai aprigului Terek, vulturi puternici veniţi din stepe şi din munţi, de la Ural, Orenburg, Astrahan, Semirecie şi Siberia, de dincolo de Baikal, de peste Amur şi Ussuri, aţi stat totdeauna de strajă întru apărarea cinstei şi gloriei steagurilor voastre, şi pământul rusesc este plin de legende despre faptele părinţilor şi strămoşilor voştri. A sosit ceasul când trebuie să veniţi în ajutorul patriei. Învinuiesc Guvernul Provizoriu de lipsă de hotărâre, de nepricepere şi neputinţă în conducere, de faptul că-i lasă pe nemţi să facă tot ce vor în interiorul ţării, lucru care s-a dovedit cu explozia de la Kazan, unde au sărit în aer circa un milion de obuze şi au fost distruse douăsprezece mii de mitraliere. Mai mult chiar. Învinuiesc pe unii membri ai guvernului că au trădat în mod direct patria şi vă aduc dovezi: la 3 august, când am fost la şedinţa Guvernului Provizoriu la Palatul de iarnă, miniştrii Kerenski şi Savinkov mi-au arătat că nu pot spune totul, fiindcă printre miniştri se găsesc oameni nesiguri. E limpede că un asemenea guvern duce ţara la pieire, că nu se poate încrede nimeni într-un astfel de guvern, şi că nefericita Rusie nu prin el poate fi salvată. Iată de ce, când Guvernul Provizoriu, făcând pe placul duşmanilor, mi-a cerut ieri să părăsesc postul de comandant suprem, eu, cazac, mânat de datoria mea de conştiinţă şi de cinste, am fost nevoit să refuz executarea acestei cereri, preferând să mor pe câmpul de luptă, decât să primesc necinstea şi trădarea patriei. Cazaci, viteji ai pământului Rusiei! Aţi făgăduit să vă ridicaţi împreună cu mine pentru salvarea patriei, atunci când o voi socoti de trebuinţă. Ceasul a sosit, patria stă în pragul pieirii! Nu mă supun dispoziţiilor Guvernului Provizoriu şi merg împotriva lui, pentru salvarea Rusiei libere şi împotriva acelor sfetnici fără simţ de răspundere, care vând patria. Cazaci, sprijiniţi cinstea şi slava căzăcimii glorioase şi veţi salva prin aceasta patria şi libertatea cucerită prin revoluţie. Daţi-mi deci ascultare şi îndepliniţi-mi ordinele! Urmaţi-mă!

Comandant suprem, General KORNILOV”

28 august 1917

Kalmâkov făcu o pauză şi strigă, împăturind foaia:

— Agenţii bolşevicilor şi ai lui Kerenski împiedică transportarea trupelor noastre pe calea ferată. S-a primit ordin de la comandantul suprem ca în cazul când nu va fi cu putinţă să ne continuăm drumul cu trenul, să mergem spre Petrograd în coloană de marş. Vom porni chiar astăzi. Pregătiţi-vă pentru debarcare!

Îndârjit, dând din coate, Bunciuk îşi croi drum până în mijlocul cercului, fără să se apropie de grupul ofiţerilor, şi strigă tare, ca la miting:

— Tovarăşi cazaci! Vorbesc trimis de către muncitorii şi soldaţii Petrogradului. Sunteţi mânaţi la un război între fraţi, la sugrumarea revoluţiei. Dacă vreţi să mergeţi împotriva poporului, dacă vreţi să puneţi iarăşi monarhia pe picioare, atunci duceţi-vă!… Dar muncitorii şi soldaţii Petrogradului nădăjduiesc că nu vă veţi ucide fraţii. Ei vă trimit caldul lor salut frăţesc şi vor să nu vă vadă duşmani, ci aliaţi…

Nu-l lăsară să isprăvească. Izbucni o nemaipomenită urgie de răcnete, iar furtuna de glasuri îl mătură parcă într-o clipită pe Kalmâkov de pe butoiaş. Aplecându-se, esaulul se îndreptă cu paşi repezi spre Bunciuk; la câţiva paşi de el, se răsuci însă brusc pe călcâie.

— Cazaci! Horunji Bunciuk a dezertat anul trecut de pe front. Ştiţi acest lucru! Cum putem asculta glasul acestui mişel şi trădător?

Voiskovoi starşina Sukin, comandantul sotniei a şasea, înăbuşi vocea lui Kalmâkov cu tunetele glasului său de bas:

— Arestaţi-l pe ticălos! Noi ne-am vărsat sângele, şi el îşi scăpa pielea departe de front! Luaţi-l!

— Staţi! Mai domol, fraţilor!

— Lasă-l să vorbească!

— Nu astupaţi gura omului! Îngăduiţi-i să ne lămurească anume ce gândeşte!

— Arestaţi-l!

— N-avem nevoie de dezertori!

— Vorbeşte, Bunciuk!

— Mitrici! Arde-i până la măduva ciolanelor!

— Jos cu el!

— Gura, putoarea dracului!

— Dă-le! Dă-le peste bot, Bunciuk! Zi, să le tai pofta! Împotriva lor, zi-i!

Un cazac înalt, fără şapcă, membru în comitetul revoluţionar al regimentului, sări pe butoiaş. Îi îndemnă cu mare foc pe cazaci să nu dea ascultare generalului Kornilov, sugrumătorul revoluţiei; vorbi despre grozăvia războiului dezlănţuit împotriva poporului şi-şi încheie cuvântarea, adresându-se către Bunciuk:

— Iar dumneata, tovarăşe, să nu crezi că şi noi te dispreţuim, la fel ca domnii ofiţeri! Suntem bucuroşi că ai venit, şi avem respect faţă de dumneata ca reprezentant al poporului, cum te mai respectăm şi pentru că dumneata, ca ofiţer, n-ai asuprit pe cazaci şi ne-ai fost ca şi un frate. N-am auzit măcar o singură vorbă urâtă de la dumneata şi să nu crezi că noi, oamenii fără carte, nu avem nici o simţire la purtarea gingaşă; vorba frumoasă o înţelege şi dobitocul, darămite omul. Te salutăm cu toată cinstea şi te rugăm să spui muncitorilor şi soldaţilor din Piter că noi nu vom ridica mâna împotriva lor!

Un ropot de strigăte izbucni aprobator, asemeni tunetului de tobe mari, crescând la culme şi scăzând apoi încet, până se potoli.

Trupul zvelt al lui Kalmâkov se ivi din nou deasupra butoiaşului, legănându-se şi înclinându-se. Cu faţa palidă ca de mort, înecându-se de emoţie, vorbi despre gloria şi cinstea străbunilor, despre menirea istorică a căzăcimii, despre sângele vărsat de ofiţeri împreună cu cazacii.

Locul său fu ocupat apoi de un cazac gras, cu părul bălai. Cuvântarea sa plină de răutate, îndreptată împotriva lui Bunciuk, fu repede întreruptă: oamenii l-au smuls de mâini, dându-l jos de pe butoiaş. Cikamasov sări în locul lui, făcu un gest puternic cu mâinile, ca şi cum ar fi despicat o buturugă, şi răcni:

— Nu mergem! Nu vom debarca!… În telegramă scrie că noi, cazacii, am făgăduit să-l ajutăm pe Kornilov, dar cine ne-a întrebat? Nu i-am făgăduit nimic! I-au făgăduit ofiţerii de la Sovietul uniunii căzăceşti! Grekov şi-a vârât coada! N-are decât să-l ajute tot el!…

Oratorii veneau unul după altul, fără întrerupere. Bunciuk stătea, plecându-şi capul cu fruntea lată; obrazul pământiu i se îmbujoră de roşeaţă, inima îi zvâcnea furtunos în vinele umflate de la gât şi de la tâmple. Atmosfera devenea din ce în ce mai încărcată. Se simţea că într-o clipă chiar cea mai măruntă nechibzuială ar putea duce la un deznodământ sângeros.

Soldaţii din garnizoană veniră grămadă de la gară, şi ofiţerii părăsiră adunarea.

Peste o jumătate de ceas, gâfâind, Dughin alergă la Bunciuk.

— Mitrici, ce ne rămâne de făcut?… Kalmâkov a pus la cale ceva. Dau jos mitralierele, au trimis undeva un curier călare.

— Hai să mergem acolo! Strânge vreo douăzeci de cazaci! Iute!

Lângă vagonul comandantului de eşalon, Kalmâkov cu alţi trei ofiţeri puneau mitralierele pe samare. Bunciuk ajunse cel dintâi, aruncă o privire cazacilor şi, vârând mâna în buzunarul mantalei, scoase un revolver ofiţeresc, nou-nouţ, curăţat cu îngrijire.

— Kalmâkov, eşti arestat! Mâinile sus!…

Kalmâkov făcu o săritură, se aplecă, apucând cu mâna tocul revolverului, dar nu izbuti să-l scoată: un glonţ îi şuieră deasupra capului. Cu o voce surdă, care nu prevestea nimic bun, aproape în clipa când trăsese, Bunciuk îi strigă:

— Mâinile!…

Cocoşul revolverului se ridică pe jumătate, arătându-şi vârful percutorului. Kalmâkov îl urmărea cu ochii micşoraţi şi ridică anevoie mâinile, trosnindu-şi degetele.

Ofiţerii îşi predară armele în silă.

— Trebuie să predăm şi săbiile? întrebă, cu respect, un tânăr ofiţer de la mitraliere.

— Da!

Cazacii scoaseră samarele şi duseră mitralierele în vagon.

— Puneţi-le santinele! se adresă Bunciuk către Dughin. Cikamasov îi va aresta pe ceilalţi şi-i va aduce tot aici. Auzi, Cikamasov? Iar noi îl vom duce pe Kalmâkov la comitetul revoluţionar al garnizoanei. Esaul Kalmâkov, te rog să treci înainte!…

— Straşnic lucrat! Lucru de prima calitate! spuse cu admiraţie unul dintre ofiţeri, sărind în vagon şi urmărindu-l cu ochii pe Bunciuk, pe Dughin şi Kalmâkov, care se îndepărtau.

— Domnilor! E o ruşine, domnilor! Ne-am purtat ca nişte copii!… Nimănui nu i-a trecut prin gând să-l împuşte la timp pe acest ticălos!… Atunci când îşi întinsese revolverul spre Kalmâkov, ar fi trebuit să-i trimitem unul un glonţ, şi gata!

Rostind aceste vorbe, voiskovoi starşina Sukin îşi roti privirea revoltată asupra ofiţerilor, scoţând anevoie, cu degetele cuprinse de tremur, o ţigară din tabacheră.

— Dar ei sunt un pluton întreg… ne-ar fi împuşcat pe toţi!… replică, într-un târziu, tânărul ofiţer de la mitraliere, cu o voce vinovată.

Ofiţerii fumau în tăcere, schimbând priviri posomorâte şi mute. Iuţeala cu care s-au petrecut toate îi uluise.

Kalmâkov făcu şi el în tăcere o parte din drum, muşcându-şi vârful mustăţii negre. Obrazul stâng îi ardea ca lovit de o palmă. Oamenii întâlniţi pe drum se uitau minunaţi, se opreau şi vorbeau în şoaptă. Deasupra Narvei, cerul înserării era mohorât şi fără culori. Frunzele de mesteacăn, asemenea unor solzi de aur, se zăreau presărate de-a lungul liniilor, unde le risipise vara la plecare. Ciorile treceau în zbor peste cupola verde a unei biserici. Undeva, în dosul gării, dincolo de câmpul cuprins de vălul înserării, noaptea se aşternea cu adieri răcoroase. Dar norii sfâşiaţi, înroşiţi de asfinţit, tot mai pluteau dinspre Narva spre Pskov şi Luga. Străbătând calea cerească, fără piedici şi fără de sfârşit, noaptea gonea înaintea ei amurgul peste nevăzute hotare.

Lângă gară, Kalmâkov se întoarse brusc şi-l scuipă pe Bunciuk în obraz.

— Ticălosule!

Ferindu-se la vreme de scuipat şi ridicându-şi brusc sprâncenele, Bunciuk strânse încleştat cu mâna stângă mâna dreaptă, care se repezise de la sine spre buzunar.

— Mergi înainte! rosti el cu greu.

Kalmâkov porni mai departe, dând drumul la scârnave înjurături, slobozind toată mocirla de vorbe urâte.

— Eşti un trădător! Un trădător! Vei plăti pentru aceasta! striga mereu, oprindu-se des şi întorcându-se către Bunciuk.

— Mergi înainte! Te rog… îi răspundea de fiecare dată Bunciuk.

Cu pumnii strânşi, Kalmâkov înainta în salturi, ca un cal bolnav de tignafes. Ajunseră în dreptul castelului de apă. Scrâşnind din dinţi, Kalmâkov ţipă:

— Voi nu sunteţi un partid, ci o bandă odioasă, drojdia societăţii! Cine vă conduce? Marele stat-major german! Bolşevicii… ha-ha! Nişte stârpituri! Partidul vostru, adunătura asta, se cumpără ca nişte târfe! Nemernicii! Nemernicii! Aţi vândut patria! V-aş spânzura pe toţi de-un copac! A-aa, va veni vremea! Acest Lenin al vostru n-a vândut el oare Rusia pe treizeci de mărci germane?! A pus mâna pe un milion şi a spălat putina, ocnaşul!

— Treci la zid! strigă Bunciuk, cu vocea tărăgănată, bâlbâindu-se.

Dughin se vânzoli, speriat:

— Stai, Ilia Mitrici! Ce faci? Stai!…

Cu chipul desfigurat, negru de mânie, Bunciuk se repezi la Kalmâkov şi îl izbi cu putere în tâmplă. Călcând în picioare şapca lui Kalmâkov, care-i zburase de pe cap, îl târî spre zidul de cărămidă al castelului de apă.

— Tre-eci!

— Cum?! Ascultă, tu!… Cum îndrăzneşti? Nu da în mine! mârâi Kalmâkov, împotrivindu-se.

Izbindu-se surd cu spatele de zidul negru al castelului de apă, se îndreptă încordat de umeri. Înţelesese ce-l aşteaptă.

Aplecându-se într-o parte, Bunciuk smulse din buzunar revolverul agăţat cu cocoşul în căptuşeală.

— Vrei să mă omori?

Kalmâkov făcu un pas înainte, îşi încheie repede toţi nasturii de la manta:

— Trage, neam de târfă! Trage! Uite cum ştiu să moară ofiţerii ruşi! Eu şi în faţa mor…

Glonţul îi intră în gură. Ecoul răguşit izbucni în dosul castelului de apă, suindu-se în văzduh. Kalmâkov mai făcu un pas, apoi se poticni, îşi prinse capul cu mâna stângă şi căzu. Se încovoie în arc, scuipă pe piept dinţii negri de sânge, plescăi din limbă. În clipa când spinarea îi atinse pietrişul umed, Bunciuk trase din nou. Kalmâkov se smuci, se întoarse, vârându-şi capul sub umăr, ca o pasăre înainte de a adormi, icni scurt.

La prima răscruce, Dughin îl ajunse pe Bunciuk din urmă.

— Mitrici! Cum ai făcut asta?… Pentru ce l-ai omorât?…

Bunciuk îl zgâlţâi îndelung de umeri, înfigându-şi privirea de oţel drept în ochii lui, apoi rosti cu glas stins, dar uimitor de calm:

— Sau ei pe noi, sau noi pe ei! Cale de mijloc nu există! Nici un fel de prizonieri! Sânge pentru sânge! Care pe care… ai înţeles? Cei de teapa lui trebuiesc nimiciţi, striviţi ca nişte vipere. Şi acei care se moaie de milă pentru ăştia trebuie şi ei împuşcaţi… ai înţeles? De ce te-ai înmuiat? Îndârjeşte-te! Fii rău! Kalmâkov, dacă ar fi fost în puterea lui, ar fi tras în noi, fără să-şi scoată ţigara din gură, şi tu?… Mucosule!

Capul lui Dughin tremura, dinţii îi clănţăneau în gură, picioarele mari cu cizmele julite se împleticeau nătâng.

Merseră tăcuţi pe ulicioara pustie. Bunciuk arunca din când în când o privire îndărăt. Norii negri se roteau în întuneric la o mică înălţime deasupra capetelor, zburând spre răsărit. Ca un ochi verzui saşiu, luna ştirbă, spălată de ploaia din ajun, privea prin ferestruica cerului de vară. La o răscruce din apropiere, un soldat şi o femeie cu şalul alb, aruncat pe umeri, stăteau strânşi unul în altul. Soldatul o îmbrăţişa şi, trăgând-o spre el, îi şoptea ceva; iar ea îl împingea cu mâinile în piept, dându-şi capul pe spate şi îngânând cu voce înăbuşită: „Nu cred! Nu cred!”… şi hohotea înfundat, cu un râs tineresc.

Chemat la Petrograd de Kerenski, generalul Krâmov se împuşcase în ziua de 31 august.

Delegaţii şi comandanţii de unităţi din armata lui Krâmov începură să alerge la Palatul de iarnă, făcând act de pocăinţă. Oamenii care nu demult porniseră războiul împotriva Guvernului Provizoriu, făceau acum temenele în faţa lui Kerenski, asigurându-l de sentimentele lor de supunere şi devotament.

Înfrântă moralmente, armata lui Krâmov tot se mai zvârcolea în agonie; împinse de puterea inerţiei, unităţile, se mai îndreptau spre Petrograd, dar mişcarea lor pierduse orice sens, căci puciul kornilovist era pe isprăvite. Astfel se stingea spasmul reacţiunii, care izbucnise într-un foc de artificiu, şi conducătorul provizoriu al republicii, care pierduse în aceste zile ceva din rotunjimea obrajilor buhăiţi, vorbea în cea mai apropiată şedinţă a guvernului despre „o totală stabilizare politică”, zvâcnindu-şi pulpele strânse în jambiere de piele şi imitând astfel ticul cunoscut al lui Napoleon.

Cu o zi înainte de sinuciderea lui Krâmov, generalul Alexeev primi numirea în postul de comandant suprem. Om corect şi meticulos, Alexeev răspunse la început printr-un refuz categoric, dându-şi seama de echivocul situaţiei, dar în cele din urmă acceptă, călăuzit numai de dorinţa de a uşura soarta lui Kornilov şi a tuturor celor implicaţi, într-un fel sau altul, în organizarea rebeliunii antiguvernamentale.

Aflându-se în drum, intră în tratative prin fir direct cu Marele cartier general, încercând să lămurească atitudinea lui Kornilov faţă de numirea şi sosirea lui. Tratativele anevoioase au durat cu întreruperi până noaptea târziu.

În aceeaşi zi, la Kornilov avu loc o consfătuire a persoanelor care făceau parte din statul-major şi a celor din anturajul său. La întrebarea pusă tuturor cu privire la rostul de a mai continua lupta împotriva Guvernului Provizoriu, majoritatea celor prezenţi se pronunţară pentru continuare.

— Vă rog, Alexandr Sergheevici, spuneţi-vă părerea! se adresă Kornilov către Lukomski, care tăcuse tot timpul consfătuirii.

În termeni rezervaţi, dar hotărâţi, Lukomski se pronunţă împotriva ideii de a continua lupta fratricidă.

— Să capitulăm? întrebă Kornilov cu asprime, întrerupându-l.

Lukomski strânse din umeri.

— Concluziile se impun de la sine.

Convorbirile au mai durat o jumătate de oră. Kornilov, tăcea, păstrându-şi calmul printr-o puternică şi vizibilă încordare a voinţei. Concedie asistenţa, iar peste un ceas îl chemă pe Lukomski.

— Aveţi dreptate, Alexandr Sergheevici! mărturisi, trosnindu-şi degetele şi privind într-o parte cu ochii stinşi, incolori, învăluiţi parcă în cenuşă, şi adăugă obosit: Continuarea rezistenţei ar fi şi stupidă şi criminală.

Bătu îndelung toba cu degetele, ascultând parcă ceva – poate jocul de şoareci al propriilor sale gânduri; făcu apoi o pauză şi întrebă:

— Când soseşte Mihail Vasilievici?

— Mâine.

În ziua de 1 septembrie sosi Alexeev. În seara aceleiaşi zile, din ordinul Guvernului Provizoriu, el arestă pe Kornilov, pe Lukomski şi Romanovski. Înainte de a trimite arestaţii la hotelul „Metropol”, unde urmau să fie ţinuţi sub pază, Alexeev avu o convorbire între patru ochi cu Kornilov. Convorbirea ţinu douăzeci de minute. Alexeev ieşi din cameră adânc emoţionat, abia stăpânindu-se. Romanovski încercă să intre în cabinetul lui Kornilov, dar soţia acestuia îl opri.

— Scuzaţi! Lavr Gheorghievici a rugat să nu fie lăsat nimeni la el.

Romanovski îi aruncă o privire fugară, îi văzu chipul desfigurat de durere şi ieşi, clipind din ochi, cu obrajii umbriţi de paloare.

Chiar a doua zi fură arestaţi la Berdicev generalul Denikin, comandantul Frontului de sud-vest, şeful de stat-major, generalul Markov, generalul Vannovski şi comandantul Armatei speciale, generalul Erdely.

Mişcarea kornilovistă, respinsă de istorie, se termină fără glorie în clădirea liceului de fete din Bâhov. Ea muri, dând naştere însă unei alte mişcări; căci unde aiurea, dacă nu acolo, se iviseră germenii planurilor pentru un viitor război civil, pentru o ofensivă amplă împotriva revoluţiei?

Într-o dimineaţă de pe la sfârşitul lui octombrie, esaulul Listniţki primi de la comandantul regimentului ordinul să se prezinte în Piaţa Palatului cu sotnia, în formaţie pe jos.

După ce dădu dispoziţii vagmistrului, Listniţki se îmbrăcă în grabă.

Ofiţerii se sculau căscând şi mormăind înjurături.

— Despre ce mai e vorba?

— Despre bolşevici!

— Domnilor, cine mi-a luat cartuşele?

— Unde mergem?

— Auziţi? Se trage!

— Cine dracu trage? Ai halucinaţii!

Ofiţerii ieşiră în curte. Sotnia se înşiruia în coloană de marş pe plutoane. Listniţki îşi scoase cazacii din curte în pas viu. Pe Nevski Prospekt nu se zărea ţipenie de om. Într-adevăr, pârâiau undeva nişte focuri de armă răzleţe. În Piaţa Palatului patrulau un automobil blindat şi iuncheri. Străzile păstrau o linişte de stepă. La porţile Palatului de iarnă, cazacii fură întâmpinaţi de un detaşament de iuncheri şi de ofiţeri cazaci de la sotnia a patra. Unul din ei, comandantul sotniei, îl trase pe Listniţki la o parte:

— Toată sotnia este cu dumneata?

— Da! Da' de ce mă întrebi?

— A doua, a cincea şi a şasea n-au mers! Au refuzat. Dar secţia de mitraliere este cu noi. Cum staţi cu cazacii?

Listniţki făcu un gest scurt cu mâna.

— E jale! Dar Regimentele 1 şi 4?

— Slab! N-au să meargă! Ştiţi că pentru astăzi se aşteaptă lovitura bolşevicilor? Dracu să mai priceapă ce se petrece! spuse comandantul, cu un oftat dureros. Ce bine ar fi s-o întindem la Don, cât mai departe de harababura lor!

Listniţki îşi băgă sotnia în curtea vastă, ca un câmp de instrucţie. Cazacii îşi puseră armele în piramide şi se risipiră care încotro. Ofiţerii se adunară într-o clădire mai îndepărtată. Fumau şi stăteau la taifas.

Peste un ceas veni regimentul de iuncheri şi batalionul de femei. Iuncherii ocupară vestibulul palatului, aducând acolo mitralierele. Femeile se îngrămădiră în curte. Cazacii, care umblau fără rost, se apropiară de ele, zvârlindu-le glume deşănţate. Uriadnicul Arjanov izbi pe spinare pe una din ele, scundă, cu mantaua scurtă:

— Tu, ţaţo, mai bine-ai face să feţi nişte plozi, iar nu să te apuci de treburi bărbăteşti!

— Fată-i tu! ripostă „ţaţa”, cu o voce de bas foarte puţin prietenoasă.

— Dragele mele! Şi voi sunteţi cu noi? se agăţă de femei Tiukovnov, om de credinţă veche şi muieratic de pomină.

— Sunt bune de bătut, afurisitele!

— Soldaţi crăcănaţi!

— Mai bine ar sta acasă. Ce nevoie le-a scos de la vatră?

— Arme cu două ţevi, model ţivil!

— Din faţă, ai zice că-s ostaşi, iar din spate, dracu să le ştie! Nici tu popă, nici altceva! Îţi vine să stucheşti şi să fugi!

— Măi, tu, femeie de asalt! Strânge-ţi dinapoiul, că acuma ţi-l netezesc cu patul armei!

Cazacii râdeau în hohote şi se înveseleau, zgâindu-se la femei. Pe la amiază însă, toată buna lor dispoziţie se slei. Împărţindu-se pe plutoane, femeile aduceau din piaţă grinzi groase de brad, baricadând porţile. Erau conduse de o femeie bine legată, bărbătească la făptură, cu o medalie „Sfântul Gheorghe” prinsă în piept, pe mantaua strâns ajustată pe trup. Automobilul blindat trecea tot mai des prin piaţă, iar iuncherii aduseseră, de undeva, la palat lăzi cu cartuşe şi cu benzi de mitralieră.

— Ţineţi-vă bine, fraţi cazaci!

— Va să zică, tot o să ne batem!

— Dar tu ce-ai crezut, că te-au adus numai ca să pipăi muierile?

În jurul lui Lagutin se buluciră oamenii din acelaşi ţinut cu el, din staniţele Bukanovskaia şi din Slaşciovskaia. Vorbiră ceva, sfătuindu-se, trecând din loc în loc. Ofiţerii dispăruseră ca intraţi în pământ. În curte nu mai era nimeni, afară de cazaci şi de femei. Aproape de porţi, stăteau mitralierele părăsite de servanţi, cu scuturile sclipind de umezeala ceţii.

Spre seară, prinse a cerne o burniţă măruntă. Cazacii fură cuprinşi de neastâmpăr.

— Ce fel de rânduieli sunt astea? Ne-au adus şi ne ţin afară, fără mâncare?

— Trebuie să-l găsim pe Listniţki.

— I-al de unde nu-i! El e în palat, iar iuncherii nu lasă să intre pe nimeni de-ai noştri.

— Trebuie să trimitem un om după bucătărie, să ne-o aducă pe roate.

Doi cazaci fură trimişi după bucătărie.

— Nu luaţi armele, că rămâneţi fără ele, îi sfătui Lagutin.

Au aşteptat vreo două ceasuri; nici bucătărie, nici oameni. Aflară mai târziu că bucătăria lor fusese întoarsă din drum de soldaţii de la Regimentul „Semionovski”, în clipa când ieşea din curte. Când amurgi, femeile, îngrămădite lângă poartă, se răspândiră într-un lanţ des de trăgători; culcate după grinzi, trăgeau undeva, pe deasupra pieţei. Cazacii nu luau parte la tragere, fumau şi se plictiseau. Lagutin adună sotnia lângă zid şi, privind cu nelinişte la ferestrele Palatului, rosti:

— Iată ce-i, fraţi cazaci! N-avem ce căuta aci! Trebuie să ne cărăbănim, că altfel avem s-o păţim de pomană. Au să înceapă a bombarda Palatul, iar noi ce rost avem aici? Ofiţerii au spălat putina… Noi cu ce suntem vinovaţi ca să pierim aici? Hai acasă, să nu mai proptim zidurile! Şi Guvernul Provizoriu… la ce dracu ne trebuie? Ce ziceţi, cazaci?

— Abia vom ieşi din ogradă, şi bolşevicii or să înceapă a ne secera cu mitralierele.

— Ne vor borteli capetele!

— Ba nu va fi chiar aşa!

— Când ai să te lămureşti cum are să fie, va fi prea târziu, băiete!

— Nu, dacă-i aşa, mai bine să stăm până la sfârşit!

— Suntem ca boii: am mâncat şi hai în grajd, atât!

— Facă fiecare cum vrea, dară plutonul nostru pleacă!

— Mergem şi noi!

— Să se ducă mai întâi nişte oameni la bolşevici. Nici ei să nu se atingă de noi, şi nici noi nu le facem nimica!

Între timp, se apropiară şi cazacii din sotniile întâi şi a patra. Consfătuirea nu ţinu mult. Trei cazaci, câte unul de la fiecare sotnie, ieşiră pe porţi, iar după un ceas se întoarseră însoţiţi de trei marinari. Marinarii, sărind peste grinzile îngrămădite la poartă, păşeau prin curte cu un aer de prefăcută nepăsare. Se apropiară de cazaci şi-i salutară. Unul din ei, băiat tânăr şi chipeş, cu mustăţi negre, cu scurta descheiată şi bereta dată pe ceafă, îşi făcu loc până în mijlocul cazacilor glotiţi.

— Tovarăşi cazaci! Noi, reprezentanţii Flotei revoluţionare din Marea Baltică, am venit pentru a vă propune să părăsiţi Palatul de iarnă. N-aveţi pentru ce să apăraţi guvernul burghez, care vă este străin. Să-l apere feciorii de burghezi, iuncherii. Nici un soldat nu s-a ridicat pentru apărarea Guvernului Provizoriu, iar fraţii voştri, cazacii de la Regimentele 1 şi 4, s-au unit cu noi. Cine vrea să meargă cu noi, să treacă la stânga!

— Stai, frăţioare! ieşi înainte un uriadnic voinic de la sotnia întâi. De mers, mergem cu dragă inimă, dar dacă Gărzile Roşii ne vor împuşca?

— Tovarăşi! În numele Comitetului militar revoluţionar din Petrograd, vă făgăduim o siguranţă deplină. Nimeni n-are să se atingă de voi!

Alături de marinarul cu mustăţile negre apăru altul, scund şi cu faţa pe alocuri ciupită de vărsat îşi roti privirea asupra cazacilor, întorcându-şi gâtul puternic de taur, şi se lovi în pieptul bombat, strâns de bluza de marinar:

— O să vă însoţim! Să nu şovăiţi, fraţilor, noi nu vă suntem duşmani, şi nici proletarii din Petrograd, ci ăia…

Arătă cu degetul mare spre Palat şi zâmbi, descoperindu-şi dinţii deşi şi răutăcioşi.

Cazacii stăteau nehotărâţi. Femeile din batalion se apropiară, se uitară la ei şi plecară din nou spre poartă.

— Hei, muierilor? Mergeţi cu noi? strigă un cazac bărbos.

Nu primi nici un răspuns.

— Desfaceţi piramidele şi daţi-i drumul! spuse hotărât Lagutin.

Într-o clipă cazacii îşi luară armele şi se adunară.

— Să luăm şi mitralierele? întrebă un cazac mitralior, adresându-se marinarului cu mustăţile negre.

— Luaţi-le! Doar n-o să le lăsaţi cadeţilor!

Cu câteva clipe înainte de plecarea cazacilor, se iviră toţi ofiţerii de la sotnii. Se strânseră grămadă, fără să-şi ia ochii de la marinari. Sotniile se încolonară şi porniră. În faţa lor, secţia de mitraliere îşi căra mitralierele. Roţile lor mici scârţâiau uşor, trecând cu zgomot peste pietrele umede. Marinarul îmbrăcat cu scurta neagră mergea alături de plutonul din capul sotniei întâi. Un cazac înalt şi blond, din staniţa Fedoseevskaia, îl ţinea de mânecă, spunându-i cu voce vinovată şi mişcată:

— Drăguţă, parcă noi vrem să mergem împotriva norodului? Ne-am băgat aci numai din prostie, da' dacă am fi ştiut, crezi c-am fi venit? Şi-şi clătină cu părere de rău capul moţat. Să mor că n-am fi venit! Zău!

Sotnia a patra mergea în urma celorlalte. Zăbovi puţin lângă poartă, unde se îngrămădise tot batalionul de femei. Un cazac uriaş se urcă pe grinzi şi făcu un gest de ameninţare cu degetul său negru, cu unghia mare, adăugând cu aer grav şi convingător:

— Voi, muierilor, ascultaţi colea! Uite, noi plecăm acuşa, iară voi, toantelor ce sunteţi, rămâneţi acilea! Treaba voastră, dară să nu faceţi vreo prostie! Dacă începeţi cumva să trageţi în noi de la spate, ne întoarcem şi vă facem piftie! Am vorbit limpede? Asta-i! Iar acum, cu bine!

Se dădu jos de pe grinzi şi-şi ajunse din urmă sotnia, aruncând din când în când o privire îndărăt.

Cazacii ajunseseră până aproape de mijlocul pieţei. Întorcându-se, unul spuse neliniştit:

— Uitaţi-vă, băieţi! Aleargă un ofiţer în urma noastră.

Mulţi dintre cazaci îşi întoarseră capetele din mers şi se uitară înapoi. Un ofiţer înalt alerga prin piaţă, susţinându-şi sabia. Le făcu un semn cu mâna.

— E Atarşcikov, de la sotnia a treia!

— Care?

— Ăla-nalt, care are un neg la ochi!

— Vrea să meargă şi el cu noi…

— Bun băiat!

Atarşcikov ajungea repede sotnia din urmă; de la distanţă, se desluşea zâmbetul care-i lumina faţa. Cazacii îi făcură semn cu mâna şi râseră.

— Dă drumul la pas, domnule podesaul!

— Mai iute!

Un singur foc de armă pocni scurt, lângă poartă. Atarşcikov desfăcu larg braţele, clătinându-se, căzu pe spate, zvâcni repede din picioare, se zvârcoli pe pavaj şi încercă să se ridice.

Ca la o comandă, sotniile se întoarseră cu faţa spre Palat. Servanţii se lăsară în genunchi în spatele mitralierelor întoarse. Se auzi ţăcănitul benzilor. Lângă porţile Palatului, dincolo de grinzile de pin, nu mai era nici un suflet de om. Focul armelor măturase parcă ofiţerii şi femeile care, cu o clipă înainte, se îmbulziseră acolo. Sotniile se adunară din nou în grabă şi porniră, zorind pasul. Doi cazaci din ultimul pluton se întoarseră spre locul unde căzuse Atarşcikov. Unul strigă tare, ca să fie auzit de toată sotnia:

— L-a găurit în dreptul inimii! E gata!

Mersul cadenţat răsuna tare şi limpede. Marinarul dădu o scurtă comandă.

— Ocolire la stânga – marş!

Sotniile cotiră la stânga, şerpuind. În urmă rămase Palatul, pustiu, tăcut şi mohorât.

O toamnă călduţă. Din când în când, ploua. Soarele palid apărea rareori pe cer deasupra oraşului Bâhov. În octombrie, păsările începură să-şi ia zborul. Până şi noaptea, deasupra pământului răcoros şi negru răsunau strigătele cocorilor, asemeni unor amare şi tulburătoare chemări. Stolurile lor călătoare se grăbeau să plece, fugind în zbor, alungate de ameninţarea brumelor, de urgia vânturilor reci din miazănoapte, de sub streaşina norilor.

Deţinuţii de la Bâhov, cei arestaţi după aventura lui Kornilov, stătură închişi timp de şase săptămâni, în aşteptarea judecăţii. Între timp, viaţa lor de captivi se stabilizase şi luase oarecare rânduieli, dacă nu tocmai obişnuite, în orice caz statornice. În fiecare dimineaţă, după dejun, generalii plecau la plimbare; la întoarcere, îşi citeau corespondenţa, îşi primeau rudele şi prietenii veniţi să-i viziteze, fiecare în camera sa, iar mai în fieştecare seară, după „stingere”, se adunau la Kornilov, discutau îndelung şi se sfătuiau.

Viaţa de la liceul de fete, transformat în închisoare, nu era astfel chiar cu desăvârşire lipsită de confort.

Paza din afară o făceau soldaţii din Batalionul de cavaleri ai ordinului „Sfântul Gheorghe”, iar cea dinăuntru, tekinii. Dar paza aceasta, chiar dacă stingherea într-o măsură libertatea deţinuţilor, le oferea în schimb un avantaj foarte însemnat; ea era organizată în aşa fel, încât arestaţii puteau evada în orice clipă, cu uşurinţă şi fără nici o primejdie. În tot timpul şederii lor la Bâhov, comunicau în toată libertatea cu lumea din afară, făceau presiuni asupra opiniei publice burgheze, cerând accelerarea anchetei şi a judecăţii, făceau să dispară urmele rebeliunii, sondau starea de spirit a ofiţerilor şi se pregăteau să fugă, dacă împrejurările vor lua o întorsătură primejdioasă.

Preocupat să menţină în apropierea sa pe tekini, care îi erau devotaţi, Kornilov interveni la Kaledin, şi acesta, împlinindu-i dorinţa, trimise urgent în Turkestan mai multe vagoane de grâu pentru familiile lor înfometate. Ca să obţină ajutoare pentru familiile ofiţerilor care au luat parte la aventura sa, Kornilov adresă o scrisoare marilor bancheri din Moscova şi din Petrograd, scrisoare alcătuită în termeni aspri, şi ei se grăbiră a trimite câteva zeci de mii de ruble, de teama unor destăinuiri cam neplăcute. Corespondenţa animată dintre Kaledin şi Kornilov ţinu fără întrerupere până în noiembrie. Într-o lungă scrisoare trimisă lui Kaledin, pe la mijlocul lui octombrie, Kornilov îl întrebă despre situaţia din Ţinutul Donului şi despre atitudinea cazacilor, în cazul sosirii sale acolo. Kaledin îi trimise un răspuns de încredinţare.

Revoluţia din Octombrie zgudui pământul sub picioarele deţinuţilor de la Bâhov. A doua zi, curierii porniră în goană în toate părţile, şi, chiar după o săptămână, făcându-se ecoul unei întemeiate îngrijorări a cuiva pentru soarta deţinuţilor, veni o scrisoare din partea lui Kaledin, adresată generalului Duhonin, care se proclamase cu de la sine putere comandant suprem. Kaledin cerea stăruitor eliberarea pe cauţiune a lui Kornilov şi a celorlalţi arestaţi. Aceeaşi rugăminte fu adresată Marelui cartier de către Sovietul uniunii trupelor de cazaci şi de Comitetul general al Uniunii ofiţerilor din armată şi flotă. Duhonin nu se grăbea însă cu răspunsul.

La 1 noiembrie, Kornilov îi trimise o scrisoare. Notele aşternute de Duhonin pe marginea acestei scrisori arată limpede că Marele cartier era total neputincios, pierzând orice putere efectivă asupra armatei şi trăindu-şi ultimele zile într-o stare de jalnic marasm.

„Mult stimate Nikolai Nikolaevici!

Soarta v-a pus într-o situaţie în care depinde de dumneavoastră să schimbaţi mersul evenimentelor ce au luat o întorsătură fatală pentru ţară, mai ales în urma lipsei de hotărâre şi a delăsării din partea persoanelor de la comandamentele superioare. Pentru dumneavoastră se apropie clipa în care oamenii trebuie să îndrăznească sau să plece, căci altfel ei vor purta răspunderea pentru pieirea ţării şi ruşinea pentru descompunerea totală a armatei.

Ştirile răzleţe şi incomplete care parvin la cunoştinţa mea arată că situaţia este gravă, însă nu disperată. Ea va deveni însă astfel, dacă veţi lăsa pe bolşevici să ocupe Marele cartier, sau le veţi recunoaşte puterea de bunăvoie.

Batalionul cavalerilor ordinului „Sfântul Gheorghe”, descompus pe jumătate prin propagandă, şi regimentul slab de tekini, care se află la dispoziţia dumneavoastră, nu sunt deloc suficiente.

Prevăzând modul în care se vor desfăşura evenimentele, cred că dumneavoastră trebuie să luaţi urgent măsurile care, punând Marele cartier în afara oricărei primejdii, ar crea o conjunctură favorabilă pentru organizarea luptei în continuare, împotriva anarhiei ce se apropie.

Ca atare măsuri, consider:

Imediata transferare la Moghiliov a unuia din regimentele de cehi şi a Regimentului polonez de ulani.

Notă scrisă de Dubonin: Marele cartier nu le consideră absolut sigure. Aceste unităţi au acceptat printre cele dintâi armistiţiul cu bolşevicii.

Ocuparea oraşelor Orşa, Smolensk, Jlobin şi Gomel, cu trupele din Corpul de armată polonez, întărindu-se diviziile acestuia din urmă cu artileria preluată de la bateriile căzăceşti de pe front.

Notă: Pentru ocuparea Orşei şi a Smolenskului, s-au concentrat Divizia 2 din Kuban şi o brigadă de cazaci de Astrahan. Nu este de dorit să se ia din Bâhov Regimentul I din Divizia polonă, pentru considerente privind siguranţa celor deţinuţi. Unităţile Diviziei I au elective slabe şi, prin urmare, nu reprezintă o putere reală. Corpul de armată polonez menţine cu hotărâre atitudinea de neamestec în afacerile interne ale Rusiei.

Concentrarea tuturor trupelor din Corpul cehoslovac şi a Regimentului „Kornilov”, pe linia Orşa-Moghiliov-Jlobin, sub pretextul transportului lor spre Petrograd şi Moscova, precum şi a uneia sau a două divizii de cazaci, dintre cele mai puternice.

Notă: Cazacii au luat o atitudine neclintită, de a nu lupta împotriva bolşevicilor.

Concentrarea în acelaşi sector a tuturor autoblindatelor de fabricaţie engleză şi belgiană, înlocuindu-se servanţii lor exclusiv cu ofiţeri.

Concentrarea la Moghiliov şi într-un punct din imediata lui apropiere a unor rezerve de puşti, cartuşe, mitraliere, puşti-mitraliere şi grenade, sub o pază sigură, pentru a fi distribuite ofiţerilor şi voluntarilor care se vor aduna neapărat în sectorul indicat.

Notă: Aceasta poate da naştere la dezordini.

Stabilirea unui contact strâns şi a unui acord precis cu atamanii trupelor căzăceşti de Don, de Terek şi de Kuban şi cu comitetele polonez şi cehoslovac. Cazacii s-au pronunţat în mod hotărât pentru restabilirea ordinii în ţară, iar pentru polonezi şi cehi chestiunea restabilirii ordinii în Rusia este chestiunea propriei lor existenţe.

Ştirile năpădeau zilnic, din ce în ce mai alarmante, făcând să crească îngrijorarea celor din Bâhov. Între Moghiliov şi Bâhov goneau automobilele simpatizanţilor lui Kornilov, care cereau lui Duhonin să-i elibereze pe deţinuţi. Sovietul căzăcesc mergea chiar până la ameninţări camuflate.

Deprimat de gravitatea evenimentelor care se apropiau, Duhonin şovăia. La 18 noiembrie, dispuse trimiterea arestaţilor în Ţinutul Donului, dar îşi revocă imediat ordinul.

A doua zi dimineaţa, un automobil plin de noroi se opri în faţa porţii principale a liceului-închisoare din Bâhov. Cu un gest servil, şoferul se grăbi să deschidă portiera, şi un ofiţer în vârstă, bine legat, coborî din maşină. El prezentă comandantului gărzii actele sale, pe numele colonelului de stat-major Kusonski.

— Vin de la Marele cartier. Am o misiune personală la generalul arestat Kornilov. Unde pot să-l văd pe comandantul închisorii?

Comandantul, locotenent-colonelul Erhardt de la Regimentul de tekini, îl conduse imediat la Kornilov. După ce se prezentă, Kusonski raportă apăsat, cu o uşoară afectare în glas:

— Peste patru ore, Moghiliovul va fi predat de Marele cartier fără luptă. Generalul Duhonin mi-a ordonat să vă aduc la cunoştinţă că toţi deţinuţii trebuie să părăsească imediat Bâhovul.

Informându-se de la Kusonski despre situaţia din Moghiliov, Kornilov îl invită la dânsul pe locotenent-colonelul Erhardt şi-i spuse, sprijinindu-se greoi pe masă cu degetele mâinii stângi:

— Eliberaţi imediat pe generali. Tekinii să se pregătească de plecare la orele douăsprezece noaptea. Merg cu regimentul.

Toată ziua, foalele sforăiau să plesnească în potcovăria de campanie, cărbunii aprinşi sclipeau într-o lumină roşiatică, ciocanele zăngăneau, caii nechezau mânioşi între stănoage. Tekinii îşi potcoveau trăpaşii, reparau harnaşamentul, îşi curăţau armele, se pregăteau de marş.

În cursul zilei, generalii părăsiră unul câte unul clădirea închisorii. Iar la miezul nopţii, în bezna care învăluia micul orăşel de provincie cu luminile stinse, cufundat în somn adânc, călăreţii începură să iasă din curtea liceului, prin flanc câte trei. Siluetele lor negre se profilau reliefat pe cer, ca turnate din tuci. Asemenea unor negre şi zgribulite păsări, călăreţii mergeau îndesându-şi căciulile înalte, cocoşându-se de frig şi învelindu-şi cu glugile feţele smede-gălbui. În mijlocul coloanei regimentului, alături de colonelul Kügelchen, comandantul regimentului, mergea Kornilov, adus din spate, călare pe un cal înalt şi zvelt. Se încrunta din cauza vântului rece care hoinărea prin ulicioarele Bâhovului şi îşi micşora ochii înguşti, privind cerul friguros şi spuzit de stele.

Tropotul răsunător de copite proaspăt potcovite străbătu uliţele şi se mistui, amuţind la periferie.

De aproape două zile regimentul se retrăgea: încet, luptând, dar se retrăgea. Convoaiele de căruţe ale trupelor ruseşti şi româneşti se înşirau pe drumurile nepietruite. Trupele austro-germane învăluiau unităţile în retragere printr-o adâncă pătrundere în flancul lor şi încercau să închidă cercul.

Spre seară, s-a aflat că Regimentul 12 şi brigada românească, învecinată cu el, sunt ameninţate cu încercuirea. La apusul soarelui, inamicul îi scoase pe români din satul Găvăneşti şi înaintă până la cota 480, în apropiere de trecătoarea Holş.

În cursul nopţii, Regimentul 12, întărit cu o baterie dintr-un divizion de tunuri de munte, primi ordinul să ocupe poziţie în josul văii Holş. Regimentul instală pichete de pază şi se pregăti pentru o luptă de întâlnire.

În noaptea aceea, Mişka Koşevoi şi consăteanul său cu moţul lung, Alexei Beşneak, se aflau în post de pândă. Se ascunseseră într-un găvan de râpă lângă o fântână părăsită şi surpată, trăgând în piept aerul rărit de frig. Arareori, un cârd de gâşte sălbatice întârziate trecea pe cerul înnorat, însemnându-şi linia zborului cu tânguitoarele lor ţipete. Koşevoi îşi aduse cu ciudă aminte că fumatul era oprit şi cuvântă în şoaptă:

— Ce ciudată mai e viaţa, Alexei! Umblă oamenii pe dibuitele, ca nişte orbi, se întâlnesc şi se despart, câteodată se răpun unul pe altul… Când ai trăit aşa, la un pas de moarte, te minunezi, pe drept cuvânt, pentru ce se vor fi zbătând oamenii?… După mine, nimic pe lume nu-i mai cumplit decât ceea ce se ascunde într-un suflet de om, şi n-ai cu ce să-l luminezi până la fund. Uite, stau culcat lângă tine, dar nu ştiu unde ţi-e gândul; şi n-am s-o aflu cât voi trăi, şi habar n-am ce fel de viaţă ai lăsat tu în urma ta, cum nici tu nu ştii nimic despre mine… Poate am de gând să te omor, şi tu nici nu bănuieşti, ba îmi dai şi să mănânc pesmeţi. Omul ştie prea puţine despre oameni. Vara trecută am stat în spital. Lângă mine, zăcea un soldat din Moscova… Se tot mira şi mă tot întreba despre cazaci… Cum trăiesc dânşii şi de ce aşa şi nu într-altfel. Îşi închipuia că n-avem nimic în afară de biciuşcă şi de-o sticlă de votcă în loc de suflet; şi doar suntem şi noi oameni deopotrivă cu ceilalţi. Căutăm dezmierdarea muierilor, iubim fetele, ne plângem durerea noastră şi nu ne bucurăm de bucuria altora… Tu ce spui la asta, Alioşka?… Eu, măi băiete, m-am făcut lacom de viaţă: când îmi aduc aminte câte muieri frumoase sunt pe lume, mi se strânge inima!… Mă gândesc că n-am să răzbesc toată viaţa să le iubesc pe toate – şi-mi vine să urlu de durere. M-a prins atâta duioşie de muieri, că le-aş iubi pe fiecare, până când aş cădea de boală! M-aş da şi la cea mărunţică şi la cea voinică – drăguţă să fie… Iar oamenii, cu mintea lor săracă, au scos o lege: îţi leagă de cap una singură şi cu aia îţi mănânci zilele până dai ortul popii… Cum să nu-ţi fie lehamite?… Şi au mai născocit războiul… parcă fără el…

— Nu te-au împuns, se vede, destul în spate, buhaiul dracului! sudui fără răutate Beşneak.

Răsturnat pe spate, Koşevoi tăcu, privind îndelung cerul pustiu de deasupra capului, şi zâmbi visător, mângâind cu o tulbure duioşie pământul rece şi nepăsător.

Cu un ceas înainte de schimb, fură prinşi de nemţi. Beşneak mai avu timp să tragă un foc, dar se prăvăli de îndată în ţărână, scrâşnind din dinţi, într-o mătanie de moarte. Lata baionetă nemţească îi spintecase măruntaiele, îi sparse băşica udului şi se răsuci, înfigându-se în şira spinării. Pe Koşevoi l-au doborât dintr-o izbitură cu patul puştii. Un neamţ zdravăn îl purtă în cârcă cam o jumătate de verstă. Mişka îşi reveni în fire, îşi trase suflarea, simţind că îl îneacă sângele, şi, încordându-şi puterile, sări fără prea multă greutate din spinarea neamţului. L-a urmărit o salvă de focuri, dar noaptea şi tufişul îi veniră într-ajutor: izbuti să scape.

După ce retragerea a fost oprită şi trupele ruso-române au ieşit din pungă, Regimentul 12 fu retras de pe poziţie şi trimis cu câteva verste mai în spate şi la stânga sectorului. Se anunţă ordinul pe regiment: să se organizeze un serviciu de poliţie, să se instaleze posturi pe drumuri, să se vegheze ca dezertorii să nu se strecoare în spatele frontului, să se deschidă fără şovăire focul împotriva lor şi cei prinşi să fie trimişi sub escortă la statul-major al diviziei.

Mişka Koşevoi se nimeri printre cei dintâi în patrulare, împreună cu alţi trei cazaci, ieşiră din sat şi, după îndrumările vagmistrului, se instalară la capătul unei porumbişti, aproape de drum. Ocolind o lună, drumul se pierdea într-un câmp presărat cu dealuri şi învârstat de ogoare şi arături. Cazacii făceau de strajă cu schimbul. După amiază, zăriră o ceată de vreo zece soldaţi, care se apropiau, venind către dânşii. Soldaţii păşeau cu vădit gând să ocolească satul rămas la poalele dealului. Ajunşi în dreptul luncii, se opriră şi, aprinzându-şi ţigările, poposiră o vreme să se sfătuiască, apoi porniră mai departe, schimbându-şi direcţia şi cotind în unghi drept la stânga.

— Să-i somăm? întrebă Koşevoi, ridicându-se din desişul de porumb.

— Trage un foc în sus.

— Hei, voi!… Staţi!…

La auzul strigătului, soldaţii, care se aflau la câteva zeci de stânjeni depărtare, se opriră o clipă şi, călcând agale, porniră din nou înainte.

— Sta-ai! strigă unul din cazaci, trăgând în aer unul după altul toate cartuşele din magazia puştii.

Cu armele în cumpănire, cazacii ajunseră din urmă soldaţii care călcau tărăgănat.

— De ce dracu nu vă opriţi?… Din ce unitate sunteţi? Unde mergeţi? Actele! strigă comandantul postului, uriadnicul Kolâciov, apropiindu-se în fugă de dânşii.

Soldaţii se opriră. Trei îşi scoaseră fără grabă armele de la umăr.

Unul, rămas în urma tuturor, se aplecă să-şi lege pingeaua desprinsă a cizmei, cu un capăt de fir telefonic. Toţi erau nespus de zdrenţăroşi şi murdari. Straturi negre de scai atârnau la poalele mantalelor; petrecuseră pesemne noaptea tolăniţi undeva prin mărăciniş, în pădure. Doi aveau şepci de vară, ceilalţi purtau căciuli slinoase de oaie brumărie, cu clapele desfăcute şi cu şireturile atârnând sub bărbie. Cel de la coadă, căpetenia lor pare-se, înalt şi adus din spate, cu chipul bătrân, răcni răguşit şi mânios, de-i tremurau zbârciturile obrajilor, ca nişte pungi:

— Ce vreţi? V-am făcut noi ceva?… De ce vă legaţi de oameni?

— Actele! îi tăie vorba uriadnicul, cu o prefăcută asprime.

Un soldat cu ochii albaştri şi cu faţa stacojie, ca o cărămidă proaspăt dogorită la cuptor, scoase de la brâu o grenadă în chip de clondir şi, clătinând-o sub nasul uriadnicului, rosti repede-repede, într-un grai care-i dovedea originea, de pe undeva din gubernia Iaroslavl:

— Uite, băiete, iată actul!… Iată-l! Un document pentru tot anul!… Păzeşte-ţi viaţa, că uite, acuşi te pocnesc, de n-ai să ştii de unde să-ţi culegi maţele şi bojocii. Înţelesu-m-ai? Mă, ai înţeles?… Ai înţeles?…

— Nu te juca! se încruntă uriadnicul, împingându-l în piept. Nu te juca şi nu încerca să ne sperii, că nu suntem d-ăia care se sperie… Iar dacă sunteţi dezertori, hai la comandament! Cei de acolo cunosc mai bine ce au de făcut cu poame de-alde voi!

Schimbând ochiri de la unul la altul, soldaţii îşi scoaseră armele. Unul din ei, cu mustăţile negre şi cu faţa suptă, pesemne miner, spuse apăsat, întorcându-şi privirea disperată de la Koşevoi la ceilalţi cazaci:

— Acuşi vă ridicăm în baionete!… Hai, căraţi-vă!… La o parte!… Zău, nu mă faceţi să bag un glonte în cel dintâi care cutează să se apropie!

Soldatul cu ochii albaştri rotea grenada deasupra capului; cel înalt şi adus de spate, care mergea în frunte, zgârie cu baioneta lui ruginită mantaua de postav a uriadnicului; omul cu faţa de miner înjura de zor şi-l ameninţa pe Mişka Koşevoi cu patul puştii, iar acesta îşi ţinea degetul în tremur pe trăgaciul armei, care juca strânsă la şold, sub cot. Un cazac înşfăcase de piept un soldat mic şi firav, trăgându-l cu braţul întins şi uitându-se cu grijă la ceilalţi, de teama unei lovituri pe la spate.

Frunzele uscate foşneau în porumbiştile încă neculese. Crestele dealurilor sinilii se ridicau în dosul câmpiei învălurate de coline. O cireadă de vaci roşcate păştea pe miriştea de lângă sat. Vântul răsucea în vârtejuri pulberea rece, dincolo de luncă. Ziua vânătă de octombrie aţipea somnoroasă şi lină; pământul învăluit cu zgârcenie de razele puţintele ale soarelui respira o binecuvântată şi aromită odihnă. Iar oamenii se sumeţeau lângă drum, frământaţi de o vrăjmăşie fără înţeles, gata să îngraşe cu sângele lor pământul sătul de ploi, însămânţat şi mănos.

Pătimaşa pornire se mai potoli însă şi, după câteva clipe de gălăgie, soldaţii şi cazacii începură să vorbească pe un glas mai de înţeles, măcar că tot nu se înţelegeau.

— Noi am fost scoşi de pe poziţie abia de trei zile. N-am hoinărit în spatele frontului. Iar voi fugiţi – să vă fie ruşine! Vă părăsiţi tovarăşii!… Cine va ţine frontul? Măi, ce oameni sunteţi voi, măi? Uite, mie mi-au omorât cu baioneta un camarad, chiar lângă mine, că eram amândoi pândari, şi tu îmi spui mie că noi n-am mirosit ce e aia războiul? Nu, să-l miroşi şi tu, aşa cum l-am mirosit noi!… rosti cu îndârjire Koşevoi.

— Ce să-ţi mai baţi gura degeaba cu dânşii! îl întrerupse unul dintre cazaci. Hai la comandament, şi s-a isprăvit!

— Daţi-vă la o parte, măi cazaci! Dacă nu, zău că tragem! o ţinea înainte soldatul care părea să fi fost miner.

Cu părere de rău, uriadnicul desfăcu braţele în lături a neputinţă.

— Nu putem s-o facem, frăţioare! Iar dacă ne veţi ucide, tot n-aveţi să scăpaţi cu asta!… Uite, colea în sat e sotnia noastră…

Soldatul cel înalt şi adus de spate ba ameninţa, ba încerca să-i convingă, ba începea să se roage umil. În cele din urmă, scoase dintr-un sac jărchinos o sticlă în împletitură de paie şi, clipind din ochi, şopti rugător lui Koşevoi:

— Avem să vă dăm cava parale… şi uite, colea, nişte votcă nemţească… Pe urmă mai înjghebăm noi câte ceva… Lăsaţi-ne, pentru Dumnezeu! Ne-aşteaptă copiii acasă, înţelege odată! Ne-am sleit de puteri, ne-am uscat de obidă… Până când? Doamne! Oare cum nu vă lasă inima să ne daţi drumul? Scoase grăbit din carâmb o pungă, scutură din ea două kerence53 mototolite şi începu să le vâre stăruitor în mâinile lui Koşevoi. Ia-le, ia-le! Of, doamne!… Nu te codi, că noi om şti s-o scoatem la căpătâi şi-aşa! Banii sunt un fleac, putem trăi şi fără ei… Ia! Mai facem noi rost…

Dogorit de ruşine, Koşevoi se depărtă de el, ascunzându-şi mâinile la spate şi împotrivindu-se cu o clătinare smucită din cap. Sângele îi năvălise fierbinte în obraz, şi în ochi îl podidiseră lacrimile. „M-a cuprins mila din pricina morţii lui Beşneak… Ce fac eu? Sunt împotriva războiului, şi iată-mă că opresc oamenii care s-au săturat şi ei de război… Cu ce drept? Maică precistă, bine am mai brodit-o! Ce jigodie sunt!”

Se apropie de uriadnic şi, trăgându-l la o parte, îi spuse fără să-l privească în ochi:

— Hai să le dăm drumul!… Ce zici, Kolâciov?… Hai, zău!

Ca şi cum ar fi săvârşit ceva ruşinos, uriadnicul îşi întoarse şi el privirea, rostind:

— Lasă-i să se ducă!… Ce dracu să facem cu dânşii?… Şi noi, curând-curând, vom ajunge tot la asta! Ce să ne mai ascundem după deget?… Şi, întorcându-se la soldaţi, răcni stropşit, roşu de furie:

— Parşivilor!… Noi stăm de vorbă omeneşte, cu bunătate, iar voi ne îmbiaţi cu banii voştri?… Ce, parcă noi n-avem bani? Băgaţi-vă pungile în buzunar, că acum vă târăsc la comandament!

Cazacii se dădură în lături, făcându-le loc. Privind la ulicioarele pustii ale satului ce se zărea în depărtare, Koşevoi le strigă din urmă soldaţilor care îşi cătau de drum:

— Mă, pifanilor? Unde vă băgaţi la câmp deschis?… Uite colea pădurea! Rămâneţi acolo până ce-o însera, iar noaptea daţi-i drumul înainte! Altfel nimeriţi peste un alt post şi vă înhaţă pe toţi ca din oală!

Soldaţii se uitară în lături, tropăiră nehotărâţi pe loc şi, într-un cârd cenuşiu şi murdar, ca o haită de lupi, se îndreptară spre o văgăună cu desişuri de arţari.

În primele zile ale lui noiembrie, zvonuri încâlcite despre revoluţia de la Petrograd ajunseră şi la urechile cazacilor. Curierii de la comandamente, de obicei mai bine informaţi decât toţi, susţineau că Guvernul Provizoriu ar fi fugit în America, iar Kerenski ar fi fost prins de marinari, care l-ar fi tuns, l-ar fi uns cu catran şi l-ar fi plimbat timp de două zile pe străzile Petrogradului ca pe o muiere cu năravuri deşănţate.

Mai târziu, când sosi un comunicat oficial despre răsturnarea Guvernului Provizoriu şi despre trecerea puterii în mâinile muncitorilor şi ţăranilor, cazacii rămaseră într-o aşteptare încordată. Mulţi erau bucuroşi, adăstând încetarea războiului; dar mai ajungeau şi ecouri ale altor zvonuri, îngrijorătoare, după care Corpul III cavalerie ar fi pornit împreună cu Kerenski asupra Petrogradului, iar Kaledin ar înainta dinspre sud, cu regimentele de cazaci pe care le concentrase din vreme în Ţinutul Donului. Frontul se prăbuşea. Dacă în octombrie soldaţii fugeau în grupuri răzleţe, neorganizate, spre sfârşitul lui noiembrie companii, batalioane şi regimente întregi părăseau poziţiile. Unii plecau fără bagaje; dar de cele mai multe ori, avutul regimentului era prădat, depozitele devastate; oamenii împuşcau ofiţerii, jefuiau pe cine apucau şi se repezeau spre vetrele lor într-o dezlănţuire de torent, nestăvilit şi fără istov.

Faţă de o asemenea stare de lucruri, ar fi fost absurd ca Regimentul 12 să mai fie întrebuinţat pentru prinderea dezertorilor, astfel că, după ce fusese din nou aruncat pe poziţii, într-o zadarnică încercare de a astupa toate găurile şi spărturile lăsate de infanteria care îşi părăsea sectoarele, se ridică în decembrie, dezgolind poziţia, şi, ajuns în marş la gara cea mai apropiată, îmbarcându-şi toate materialele, mitraliere, rezervele de cartuşe, caii, porni spre interiorul Rusiei, care fierbea în lupte.

Eşaloanele Regimentului 12 se deplasau prin Ucraina, spre Ţinutul Donului. Undeva, în preajma gării Znamenka, Gărzile Roşii încercară să-i dezarmeze pe cazaci. Tratativele ţinură o jumătate de ceas; Koşevoi şi alţi cinci cazaci, preşedinţi ai comitetelor revoluţionare de sotnie, cereau să capete învoire de trecere cu armele.

— Pentru ce vă trebuie armele? întrebau membrii Sovietului de deputaţi ai gării.

— Să-i răpunem pe burjuii şi pe generalii de la noi! Să-i sucim gâtul lui Kaledin! răspundea în numele tuturor Koşevoi.

— Armele sunt ale noastre, ale Oastei Donului. Nu le dăm! se frământau cazacii.

Eşaloanele fură lăsate astfel în plata domnului. Încercarea de dezarmare se repetă la Kremenciug. Trenul nu căpătă cale liberă decât după ce cazacii de la mitraliere le puseră în bătaie chiar prin uşile deschise ale vagoanelor, ochind gara, şi după ce una din sotnii se răspândi în trăgători şi se culcă de-a lungul terasamentului Dar, la Ekaterinoslav, nu le mai ajută nici schimbul de focuri cu un detaşament de Gardă Roşie: regimentul fu dezarmat în parte, pierzându-şi mitralierele, peste o sută de lăzi de cartuşe, aparatele de telefon şi câteva bobine de cablu. La propunerea de a preda ofiţerii, cazacii au răspuns printr-un „nu” răspicat. În tot timpul deplasării nu pierdură decât un singur ofiţer, pe aghiotantul comandantului de regiment, Cirkovski, condamnat la moarte chiar de cazaci; sentinţa fusese executată de Moţatul şi de un marinar din Garda Roşie.

În ziua de 17 decembrie, pe înserate, cazacii îl scoaseră pe aghiotant din vagon, în gara Sinelnikovo.

— Ăsta îi vindea, aşadar, pe cazaci? întrebă vesel marinarul din flota Mării Negre, ştirb şi înarmat cu un mauser şi cu o puşcă japoneză.

— Te mai îndoieşti?… Crezi că poate fi vorba de vreo greşeală? Nici gând… L-am dibuit taman bine, i-am dat de toate rosturile!… răspunse gâfâind Moţatul.

Aghiotantul, tânăr podesaul, se uita de jur împrejur ca o fiară încolţită, îşi potrivea părul cu palma asudată şi nu mai simţea nici frigul care îi ardea obrajii, nici durerea de pe urma unei lovituri căpătate cu un pat de puşcă. Moţatul şi marinarul îl duseră la o mică depărtare de vagon.

— Din pricina acestor afurisiţi se răzvrătesc oamenii, şi tot ei sunt de vină că a izbucnit revoluţia. Nu mai tremura, măi drăguţule, că te surpi din picioare! şopti Moţatul şi-şi scoase şapca, făcând semnul crucii.

— Ţine-te bine, domnule podesaul!

— Eşti gata? îl întrebase marinarul pe Moţatul, jucându-se cu mauserul, în vreme ce un zâmbet larg îi descoperea dinţii albi.

— Ga-ta!

Moţatul îşi făcu din nou semnul crucii, se uită pieziş la marinarul care, cu un picior înainte, ridica mauserul şi ochea cu îndârjire; apoi, cu un rânjet crunt, trase cel dintâi.

La Ceaplino, regimentul fu din întâmplare târât într-o luptă între anarhişti şi ucraineni, pierdu trei cazaci – morţi – şi cu greu izbuti să răzbească, croindu-şi drum prin gara ocupată de eşaloanele unei divizii de vânători.

Trei zile mai târziu, primul eşalon al regimentului fu debarcat la Millerovo.

Celelalte se împotmoliră la Lugansk.

Regimentul ajunse în satul Karghin, cu efectivul scăzut la jumătate (o parte din oameni se împrăştiaseră pe la casele lor, chiar din gară). A doua zi, avu loc vânzarea prin licitaţie a trofeelor. Erau nişte cai aduşi de pe front, capturaţi de la austrieci. Cazacii împărţiră între dânşii numerarul găsit în casa de bani a regimentului şi echipamentul.

Seara, Koşevoi şi ceilalţi cazaci din satul Tatarski plecară spre casă. Urcară dealul; satul Karghin, cea mai frumoasă aşezare din Ţinutul Donului de sus, se întindea în vale, lângă cotul alb şi şerpuitor al Cirului ferecat de gheaţă. Fumul zvâcnea în mingi albe din hornul morii cu aburi; se vedeau pâlcuri negre de oameni furnicând pe medean; clopotul chema la vecernie. Dincolo de dealul Karghin, abia se zăreau creştetele sălciilor de la marginea satului Klimovski, iar în spatele lor, la capătul orizontului peliniu şi înzăpezit, scânteia şi ardea ca o mare de purpură jumătatea cerului într-amurg.

Cei optsprezece călăreţi trecură movila cu trei meri pădureţi acoperiţi de promoroacă şi o apucară în trap vioi, cu scârţâit de şei, spre nord-est. Noaptea geroasă se furişa hoţeşte pe după creastă. Înfăşurându-şi glugile, cazacii treceau din când în când la galop întins. Potcoavele ţăcăneau aspru, strident. Drumul bătătorit se scurgea sub copitele cailor, spre miazăzi; o pojghiţă sticloasă de chiciură, turnată de un proaspăt dezgheţ, atârna, prinsă în firişoarele de iarbă, scânteia şi sclipea sub razele lunii, într-o lumină lichidă şi albă.

Tăcuţi, cazacii îşi zoreau caii. Drumul luneca înapoi, spre miazăzi. La răsărit, tremura părelnic pădurea din văgăuna Dubovenki. Laţurile dantelate ale urmelor de iepure se zăreau sub picioarele cailor. Calea laptelui încingea cerul deasupra stepei, asemenea unui chimir căzăcesc de sărbătoare, bătut în ţinte de argint.