Mihail Şolohov — Donul liniştit

PARTEA A CINCEA.

TOAMNA ANULUI 1917 ERA PE SFÂRŞITE, CÂND CAZACII începură să se înapoieze de pe front. Se întoarse Hristonea, îmbătrânit în război, împreună cu alţi trei cazaci, tot din Regimentul 52. Fură lăsaţi definitiv la vatră: Anikuşka, cel spân; artileriştii Ivan Tomilin şi Iakov Podkova; după ei. Martin Şamil, Ivan Alexeevici, Zahar Koroliov, lunganul Borşciov; în decembrie, răsări ca din senin Mitka Korşunov; după o săptămână, un grup întreg de cazaci foşti în Regimentul 12: Mişka Koşevoi, Prohor Zâkov, Andrei Kuşulin, fiul moşului Kaşulin, Epifan Maksaev, Egor Sinilin.

Rămas în urma regimentului, Fedot Bodovskov, cel cu mutra de calmuc, veni tocmai de la Voronej, călare pe un minunat cal şarg, luat de la un ofiţer austriac, şi povesti cu o uluitoare bogăţie de amănunte cum străbătuse satele din gubernia Voronej, răscolite de revoluţie, şi cum trecuse pe sub nasul detaşamentelor de Gărzi Roşii, încredinţându-şi soarta calului său iute ca năluca.

În urma lui, veniră Merkulov, Petro Melehov şi Nikolai Koşevoi, fugiţi din Regimentul 27 gata bolşevizat. Ei aduseră în Tatarski vestea că Grigori Melehov, care îşi făcuse în ultimul timp serviciul la Regimentul 2 de rezervă, se dăduse de partea bolşevicilor şi rămăsese în Kamenskaia. Tot acolo, în Regimentul 27, se aciuase şi Maximka Greaznov, fost hoţ de cai, ademenit spre bolşevici de noutatea vremurilor turburi şi de ispitele unui trai slobod. Se povestea că Maximka îşi făcuse rost de un cal de o nemaipomenită sluţenie, dar tot nemaipomenit de sprinten şi de ager; se mai spunea că acest cal al lui Maximka are o dungă de păr argintiu de-a lungul spinării şi că nu-i înalt, în schimb are trupul lung şi părul de o culoare ciudată, roşie, de parcă ar fi vacă. Despre Grigori se vorbea în silă – nici nu voiau să-i pomenească numele, ştiindu-se că nu mai are aceleaşi căi cu ale consătenilor, dar fără să se ştie dacă nu cumva se va întoarce vreodată din nou pe ele.

Casele în care se întorceau cazacii – gospodari, sau musafiri aşteptaţi de atâta vreme – se umpleau de bucurie. Această bucurie apăsa însă şi scotea nemilostiv în lumină durerea mută, veche, a celor care-şi pierduseră pentru totdeauna rudele şi pe cei dragi. Mulţi cazaci lipseau, risipiţi prin câmpiile Galiţiei, Bucovinei, Prusiei Orientale, României şi printre dealurile carpatice, unde au căzut, unde trupurile lor au putrezit în mugetele funebre ale tunului, şi unde acum movilele înalte ale mormintelor comune erau acoperite de buruieni, scufundate de ploi, înălbite de zăpadă. Şi oricât ar mai alerga pe ulicioare cazacele, cu părul despletit, şi oricât ar mai privi în zare, pe sub palma adusă streaşină la ochi, niciodată n-au să-şi mai revadă pe cei dragi inimii lor! Oricâte lacrimi ar şuroi din ochii umflaţi şi istoviţi de durere, jalea lor cea adâncă n-au s-o mai spele niciodată! Oricât ar boci glasurile femeilor în ziua pomenirii morţilor, vântul de răsărit n-are să le ducă ţipetele până în Galiţia, până în Prusia Orientală, până la movilele mormintelor comune, acum surpate!…

Dar mormintele dispar sub ierburi şi durerea se învăluie în negura timpului. Vântul netezise urmele celor pentru totdeauna plecaţi; vremea va şterge şi durerea inimii şi urmele întipărite cândva în amintirea celor care nu şi-au mai revăzut şi nu-i vor mai revedea niciodată pe cei dragi, căci scurtă este viaţa omului, şi nu prea multă iarbă calcă picioarele noastre în timpul ei măsurat…

Văduva lui Prohor Şamil se lovea cu capul de pământul tare, mesteca în dinţi ţărâna de jos când îl vedea pe Martin Şamil, fratele lui bărbatu-său căzut în război, cum îşi mângâie nevasta însărcinată, cum îşi dezmiardă copiii şi cum le împarte darurile aduse de el. Se zvârcolea muierea şi se târa în pulbere, zguduită de hohotele plânsului, iar plozii se îngrămădeau lângă ea, ca o turmă de miei, văicărindu-se şi privindu-şi mama cu ochii căscaţi de groază.

Plângi, sărmană femeie! Sfâşie-ţi cămaşa, singura care ţi-a rămas! Smulge-ţi părul rărit de viaţa grea şi lipsită de bucurii, muşcă-ţi buzele însângerate, frânge-ţi mâinile schilodite de muncă, zvârcoleşte-te la uşa casei, rămasă fără gospodar! Casa ta n-are stăpân, tu n-ai bărbat, copiii tăi n-au tată! Nimeni nu te va mângâia pe tine şi orfanii tăi, nimeni nu te va scăpa de munca peste puteri, de sărăcie, nimeni nu-ţi va strânge capul la pieptul lui, noaptea, când te prăbuşeşti sleită de oboseală, şi nimeni n-are să-ţi mai spună, aşa cum spunea el altădată: „Nu te necăji, Aniska! O scoatem noi la capăt!” N-ai să mai ai parte de un soţ, căci truda, lipsurile, copiii, te-au secătuit şi te-au sluţit; odraslele tale mucoase şi pe jumătate goale n-au să mai aibă un tată; vei rămâne singură la arat, la grăpat, pierzându-ţi răsuflarea în opintelile istovitoare, vei încărca snopii grei de grâu, ridicându-i cu furca până-n vârful carului, simţind cum ţi se rupe ceva în pântec, iar apoi te vei zvârcoli, învelindu-ţi cu zdrenţe trupul din care se scurge sângele!

Ţinând în mână sărăcăcioasele primeneli ale lui Alexei Beşneak, maică-sa plângea cu lacrimi amare şi zgârcite, adulmecând fiecare lucru. Dar numai cea din urmă cămaşă a feciorului său, adusă de Mişka Koşevoi, mai ascundea în cute mirosul de sudoare a celui care o purtase, carne din carnea ei! Şi bătrâna se clătina, strângând-o lipită de obraz, bocea jalnic, stropind cu lacrimi cămaşa de pânză murdară, cu ştampila cazonă.

Orfană a rămas familia lui Manâţkov, ca şi a lui Afonka Ozerov, Evlanti Kalinin, Lihovidov, Ermakov, ca şi atâtea alte familii de cazaci!

Numai după Stepan Astahov nu plângea nimeni, şi nici nu avea cine să-l plângă. Casa lui, cu uşile şi ferestrele bătute în scânduri, pe jumătate dărâmată, era mohorâtă şi pustie, chiar pe timpul verii. Axinia stătea la Iagodnoe, cei din sat auzeau prea puţine veşti despre dânsa, şi ea nu mai dădea prin Tatarski. Hotărât că nu-i era dor de cei de acolo.

Cazacii din staniţele Donului de sus se întorceau acasă în cârduri, pe sate. În decembrie, aproape toţi foştii luptători din părţile staniţei Vioşenskaia se întoarseră astfel la gospodării.

Mici cete de câte zece-patruzeci de oameni treceau ziua şi noaptea prin satul Tatarski, îndreptându-se spre malul stâng al Donului.

— De unde, oştenilor? îi întrebau bătrânii, ieşind la poartă.

— Din Ciornaia Recika…

— Din Zimovnaia…

— Din Dubrovka…

— Din Reşetovski…

— Noi suntem din Dudarevski…

— Noi, din Gorohovski.

— Noi, din Alimovski.

— Ce, v-aţi săturat de război? întrebau bătrânii, în batjocură.

Unii ostaşi, mai ruşinaţi şi sfioşi, zâmbeau.

— Ne-ajunge, uncheşilor! Ne-am războit destul!

— Am îndurat destulă ticăloşie. Ne grăbim acum acasă!

Iar alţii, mai dârji şi mai colţoşi, suduiau de mamă şi răspundeau în răspăr:

— Mai du-te şi tu, moşule! Rupe-ţi noada!

— Ce tot zădăreşti oamenii? Ce-ţi pofteşte inima?…

— Mulţi mai sunteţi din cei cu întrebările? Hai?!

Spre sfârşitul iernii, în preajma Novocerkassk-ului se înteţeau începuturile războiului civil, pe când în Ţinutul Donului de sus, prin sate şi staniţe, tot mai domnea o linişte de mormânt. Înăuntrul gospodăriilor, în familii, stăruia însă o vrăjmăşie ascunsă, care uneori izbucnea şi pe faţă; bătrânii nu se împăcau cu cei întorşi de pe front.

Despre războiul care se încingea în preajma capitalei Ţinutului Oastei Donului se ştia numai din auzite; dumerindu-se cu anevoie asupra curentelor politice în plină închegare, toţi aşteptau desfăşurarea evenimentelor, plini de încordare.

Până în ianuarie, viaţa celor din Tatarski a rămas tot atât de tihnită. Cazacii întorşi de pe front se odihneau lângă neveste şi se îngrăşau, fără să le treacă prin cuget că sunt pândiţi, chiar la porţile ogrăzilor, de alte urgii şi necazuri, mai amare încă decât acele pe care le înduraseră în războiul abia sfârşit.

În ianuarie 1917, Grigori Melehov fusese avansat horunji pentru faptele sale de arme şi numit comandant de pluton la Regimentul 2 de rezervă.

În septembrie, după ce zăcuse de pneumonie, căpătă un concediu; stătu acasă o lună şi jumătate, se întremă, trecu pe la comisia medicală a districtului şi fu din nou trimis la regiment. După Revoluţia din Octombrie, fu numit comandant de sotnie. Cam în acest răstimp se petrecuse în el şi acea răsucitură de cuget, înrâurită într-o mare măsură de desfăşurarea evenimentelor din juru-i şi într-o altă măsură de sotnicul Efim Izvarin, unul din ofiţerii regimentului.

Grigori făcuse cunoştinţă cu Izvarin chiar în cea dintâi zi când s-a întors din concediu; iar cum după aceea se întâlneau mereu la serviciu şi în afară de serviciu, căzu treptat sub înrâurirea sa, fără să-şi dea seama.

Efim Izvarin, fecior de cazac înstărit din staniţa Gundorovskaia, urmase cursurile şcolii de iuncheri din Novocerkassk. După absolvire, plecase pe front cu Regimentul de cazaci de Don în care făcuse slujbă un an, căpătând – după vorba lui – „crucea „Sfântul Gheorghe” în gradul de ofiţer, pe piept, plus paisprezece schije de grenadă în toate părţile obişnuite şi neobişnuite ale trupului”; pe urmă, nimerise în Regimentul 2 de rezervă, pentru a-şi isprăvi acolo scurta-i carieră de combatant.

Înzestrat cu o inteligenţă superioară, om cu rare însuşiri şi cu un nivel cultural mult peste cel mediu al ofiţerilor cazaci de rând, Izvarin era un înfocat cazac autonomist. Revoluţia din februarie îi dăduse un imbold, îi oferise prilejuri să se manifeste şi, legându-se de cercurile căzăceşti de nuanţă autonomistă, începu cu multă iscusinţă să facă propagandă pentru autonomia deplină a Ţinutului Oastei Donului, întru restabilirea stării de lucruri care existase acolo înainte de subjugarea căzăcimii de către Velikorusia. Cunoştea la perfecţie istoria, avea un suflet pasionat şi o judecată limpede şi veşnic trează; ştia să schiţeze imagini pline de o cuceritoare frumuseţe despre viitoarea viaţă liberă a Ţinutului de Don, soarta de mâine a patriei sale, când puterea va fi în mâinile Sfatului suveran, când nici un rus străin de ţinut n-ar mai rămâne pe teritoriul lui, iar cazacii, având hotare administrative, cu pichete de grăniceri, ar putea trata de la egal la egal cu Ucraina şi Velikorusia, făcând negoţ şi schimb, fără să se ploconească în faţa lor. Izvarin ştia astfel să tulbure imaginaţia cazacilor naivi şi a ofiţerilor semidocţi. Printre alţii căzu şi Grigori sub această înrâurire. La început, ţinuse piept în aprinsele dezbateri, dar, lipsit de învăţătură, Grigori fu repede dezarmat în faţa adversarului – şi Izvarin îl înfrângea cu uşurinţă în duelurile lor verbale. Discutau de obicei într-un ungher de cazarmă şi, în asemenea împrejurări, simpatiile auditoriului înclinau mai totdeauna de partea lui Izvarin. Acesta se impunea cazacilor prin judecăţile sale, schiţând aspecte din viaţa neatârnată ce ar urma să vină; atingea cele mai ascunse şi cele mai tainice gânduri nutrite de majoritatea căzăcimii înstărite a staniţelor din josul Donului.

— Dar cum vom trăi fără Rusia, dacă n-avem nimic afară de grâu? îl întrebă Grigori.

Răbdător, Izvarin îl dumeri:

— Nici nu-mi închipui existenţa independentă şi izolată numai a Ţinutului de Don. Vom trăi împreună cu Kubanul, cu Terekul şi cu muntenii din Caucaz, uniţi cu toţii pe bazele unei federaţii. Caucazul este bogat în minereuri, încât o să găsim acolo de toate.

— Şi cărbunii de pământ?

— Avem la îndemână bazinul Doneţului.

— Dar acesta e al Rusiei!

— Rămâne de văzut al cui este şi pe al cui teritoriu se află. Dar, chiar şi în cazul că bazinul Doneţului va rămâne al Rusiei, vom pierde foarte puţin. Uniunea noastră federativă nu se va bizui pe industrie. Ţinutul nostru, după caracterul său, este un ţinut agricol, iar aşa fiind, vom cumpăra cărbuni din Rusia, atât cât ne va trebui să ne îndestulăm nevoile micii noastre industrii; şi nu numai cărbuni, ci şi multe altele: cherestea, produsele industriei metalurgice, iar în schimbul lor vom da grâu de cea mai bună calitate şi ţiţei.

— Dar ce folos ar fi pentru noi să ne despărţim de Rusia?

— Un folos direct înainte de toate, vom scăpa de tutela ei politică, ne vom reface toată orânduiala desfiinţată de ţarii ruşi, vom da afară pe toţi cei veniţi din alte părţi. Importând maşini din străinătate, în vreo zece ani ne vom ridica gospodăria în aşa fel, încât vom ajunge înzecit mai bogaţi. Pământul acesta al nostru e udat cu sângele strămoşilor noştri, îngrăşat cu oasele lor, iar noi – supuşi de către Rusia – timp de patru sute de ani i-am apărat interesele şi nu ne gândim la ale noastre… Avem ieşire la mare. Vom avea cea mai puternică armată, cea mai vrednică la luptă – şi nu numai Ucraina, ci şi Rusia, nu vor cuteza să ridice mâna împotriva neatârnării noastre!

De statură mijlocie, spătos şi robust, Izvarin avea înfăţişarea tipică a cazacului: părul gălbui, în cârlionţi, de culoarea ovăzului necopt, faţa smeadă, fruntea albă, înclinată; arşiţa îi atinsese numai obrajii şi se isprăvea cu o dungă, la înălţimea sprâncenelor bălaie. Vorbea cu o voce mlădioasă de tenor, avea obiceiul să-şi încreţească sprânceana stângă în unghi ascuţit şi să-şi mişte nasul mic şi coroiat într-un anume chip, lăsând impresia că adulmecă mereu ceva. Mersul său energic, aspectul sigur al ţinutei şi privirea deschisă a ochilor căprui, îl deosebeau de toţi ceilalţi ofiţeri din regiment. Cazacii se purtau cu vădit respect faţă de dânsul; poate mai mare chiar decât faţă de comandantul regimentului.

Izvarin discuta îndelung cu Grigori, şi acesta, simţind cum se clatină pământul, până atunci solid, sub picioarele sale, trăia din nou cam aceleaşi gânduri care îl stăpâniseră la Moscova, când făcuse cunoştinţă cu Garanja, la spitalul de ochi al doctorului Sneghirov.

Îndată după Revoluţia din Octombrie, avu următoarea convorbire cu Izvarin.

Simţindu-se năpădit de idei contradictorii, Grigori îl întrebă cu nelinişte despre bolşevici:

— Da' ia spune-mi, Efim Ivanâci, ce zici tu de bolşevici: judecă ei drept, au ba?

Cu sprânceana frântă, strâmbând ironic din nas, Izvarin hăhăi:

— Judecă? Ha-ha! Tu, drăguţule, parcă abia acum ai făcut ochi! Bolşevicii au programul lor, au perspectivele şi năzuinţele lor. Bolşevicii au dreptate din punctul lor de vedere; dar noi avem dreptate din punctul nostru de vedere… Ştii tu cum se cheamă partidul bolşevicilor? Nu ştii? Cum se poate? Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia. Ai înţeles? Mun-ci-to-resc! Deocamdată, se dau şi cu ţăranii, şi cu cazacii, dar baza lor este clasa muncitoare. Ei râvnesc eliberarea acestei clase, pe când ţărănimii îi vor aduce o nouă subjugare, mai rea, poate, decât cea de până acum. În viaţă, nu se prea întâmplă s-o ducă toţi la fel. Dacă bolşevicii vor birui, muncitorii o vor duce bine, iar ceilalţi, prost. Dacă se va întoarce monarhia, moşierii şi alţii care vor fi cu ea o să aibă un trai bun, iar ceilalţi, un trai prost. Noi n-avem nevoie nici de unii, nici de alţii! Avem nevoie de ceva care să fie numai al nostru şi, înainte de toate, trebuia să scăpăm de orice fel de tutelă, fie în persoana lui Kornilov, fie în a lui Kerenski sau Lenin… Pe tabla noastră de şah, ne putem lipsi de aceşti pioni. Scapă-mă, doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!…

— Da' cei mai mulţi cazaci ţin cu bolşevicii. Ştii asta?

— Grişa, prietene, trebuie să înţelegi un lucru: acum şi cazacul şi ţăranul au acelaşi drum cu bolşevicii… Şi ştii de ce?

— De ce?

— Fiindcă… Izvarin schiţă gestul său obişnuit, umflându-şi nările, şi zise: Fiindcă bolşevicii sunt pentru pace, pentru o pace imediată, iar cazacii s-au săturat de război până peste gât.

Şi izbi cu palma peste gâtul tare şi arămiu, îşi îndreptă sprânceana încovoiată într-o expresie de mirare şi strigă:

— Şi de aceea cazacii trag la bolşevism şi merg într-un pas cu bolşevicii. Dar, îndată ce războiul va lua sfârşit, iar bolşevicii îşi vor întinde mâinile spre avutul cazacilor, căile lor se vor despărţi… Este un lucru perfect întemeiat şi de neînlăturat din punct de vedere istoric. O prăpastie de nerăzbit se cască între felul de a fi al cazacilor de astăzi şi socialismul de mâine, încununarea revoluţiei bolşevice…

— Îţi spun, mormăi surd Grigori, că nu pricep nimic… Greu îmi vine să mă descurc… Mă rătăcesc ca în stepă, pe viforniţă…

— Asta nu-i scuză! Viaţa te va sili să te descurci, şi nu numai atât: te va obliga să te alături unei tabere sau alteia.

Această convorbire avusese loc pe la sfârşitul lui octombrie, iar în noiembrie, Grigori se întâlni din întâmplare cu un alt cazac, Feodor Podtiolkov, care a jucat un rol de seamă în istoria revoluţiei din Ţinutul Donului. Iar după o scurtă şovăire, vechiul adevăr îşi luă din nou locul în cugetul său.

În ziua aceea, pe la amiază, cernea o burniţă măruntă. Spre seară, vremea se însenină, şi Grigori hotărî să-şi viziteze un consătean, podhorunji Drozdov din Regimentul 28 de cazaci. Un sfert de ceas mai târziu, îşi ştergea picioarele de un covoraş şi bătea la uşa lui Drozdov. În odaia plină de ficuşi piperniţi şi de mobile roase, afară de gazdă, se afla un cazac zdravăn şi bine legat, cu epoleţi de vagmistru din artileria de gardă, care stătea pe un pat ofiţeresc de campanie, cu spatele la fereastră. Încovoiat uşor de spinare, şedea cu picioarele larg desfăcute, în nădragi de postav negru, ţinându-şi mâinile late, acoperite de păr roşcat, pe genunchii rotunzi şi mari. Bluza stătea întinsă pe corp, făcând creţuri la subsuori, gata-gata să plesnească pe pieptul lat şi boltit. Auzind scârţâitul uşii, îşi întoarse grumazul scurt şi plin, îl cercetă pe Grigori cu o privire rece şi-şi ascunse lumina pupilelor în orbitele strâmte de sub pleoapele umflate.

— Faceţi cunoştinţă. Uite, Grişa, dânsul e, cum s-ar spune, aproape un vecin de-al nostru, Podtiolkov, din staniţa Ust-Hopiorskaia.

Grigori şi Podtiolkov îşi strânseră mâinile în tăcere. Aşezându-se, Grigori zâmbi gazdei:

— Am cam murdărit pe jos… Nu mă cerţi?

— Nu, nu te teme! Murdăria se poate şterge. Vrei un ceai?

Amfitrionul, scund şi vioi ca un ţipar, pocni samovarul cu unghia lui galbenă de fumul tutunului şi spuse cu părere de rău:

— Numai că are să fie cam rece.

— Nu-i nimic. Nu te mai osteni.

Grigori îi oferi lui Podtiolkov o ţigară. Acesta încercă în zadar să apuce cu degetele lui mari şi roşii tubuleţul alb ce stătea strâns în rând cu alte ţigări din tabacheră, roşi stingherit şi spuse cu obidă:

— N-o pot apuca, fir-ar a dracului!

În cele din urmă, izbuti să scoată o ţigară, făcând-o să lunece pe capacul tabacherei şi-şi ridică la Grigori ochii îngustaţi şi parcă şi mai micşoraţi de zâmbetul stânjenit. Lui Grigori îi plăcu purtarea lui simplă şi-l întrebă:

— Din ce sat eşti?

— Din Krutovski, răspunse voios Podtiolkov. Acolo îs născut, crescut, iar în ultima vreme am stat la Ust-Klinovski. Cred c-ai auzit de Krutovski, nu? E cam pe aproape de hotarul cu Elanski. Dar satul Pleşakovski îl cunoşti? Ei bine, după el vine Matveev, pe urmă Tiukovnovski, din staniţa noastră – iar mai departe vin şi satele noastre, de unde sunt eu: Verhni şi Nijni-Krutovski.

În tot timpul discuţiei, îi zicea lui Grigori ba „tu”, ba „dumneata”, vorbea din ce în ce mai nestingherit, obişnuindu-ne pe încetul cu dânsul, ba chiar o dată îi atinse prietenos umărul cu palma grea. Mustăţile blonde şi răsucite cu îngrijire îi tăiau faţa lată, puţin ciupită de vărsat; părul udat fusese lins cu un pieptănaş şi uşor zbârlit deasupra urechilor mici, iar în partea stângă, ondula uşor. Ar fi făcut o plăcută impresie dacă n-ar fi fost nasul mare şi cam ridicat în sus, şi ochii. La prima vedere, ochii aceştia nu aveau nimic deosebit, dar, uitându-se mai stăruitor în ei, Grigori simţi apăsarea privirii, grea, ca de plumb. Mici ca două alice de mitralie, sclipeau în orbitele înguste, ca din nişte crenele, silind celelalte priviri să coboare şi săgetându-le cu o îndârjire greoaie.

Cercetându-l tot mai curios, Grigori observă altă notă deosebită: Podtiolkov aproape nu clipea din ochi. Când vorbea, îşi fixa dintru-ntâi privirea aspră asupra figurii interlocutorului, mutând-o apoi la diferite obiecte din jur, iar genele lui scurte, pârlite de soare şi lăsate în jos, rămâneau tot timpul nemişcate. Din când în când, îşi apleca pleoapele umflate şi le ridica dintr-o dată, ţintindu-şi gloanţele ochilor şi parcurgând tot ce se afla împrejur.

— E tare curios, fraţilor! rosti Grigori, adresându-se gazdei şi lui Podtiolkov. Se va isprăvi cu războiul şi vom duce o altă viaţă. În Ucraina guvernează Rada54, iar la noi, Sfatul Oastei…

— Atamanul Kaledin! îl corectă cu jumătate de glas Podtiolkov.

— Totuna e… Ce deosebire?

— Asta aşa-i… Nu-i nici o deosebire! încuviinţă Podtiolkov.

— I-am făcut adânci plecăciuni de despărţire maicii Rusii, continuă Grigori, repetând vorbele lui Izvarin, în dorinţa de a vedea cum vor fi primite de Drozdov şi de acest voinic din artileria de gardă. Ocârmuirea noastră, orânduiala noastră! Afară cu hoholii de pe pământul căzăcesc! Apoi ne vom trage hotarele şi – nu te apropia de noi! Vom trăi, aşa cum au trăit pe vremuri strămoşii noştri. Eu cred că revoluţia ne va folosi… Tu ce zici, Drozdov?

Gazda se agită, zâmbind şi făcând gesturi vioaie:

— Desigur, va fi mai bine! Mujicii ne-au stors destul puterile; bine n-am dus-o cu dânşii. Şi-apoi, ce drăcie: toţi marii atamani sunt nişte nemţi, nişte von Taube, von Grabble şi alţii la fel! Ce mai de-a pământ s-a dat acestor domni ofiţeri superiori! Măcar acum vom răsufla uşuraţi…

— Dar Rusia, cum se va împăca oare cu aceasta? întrebă încet Podtiolkov, fără să se adreseze cuiva anume.

— Are să se împace, n-avea grijă, îl asigură Grigori.

— Şi va fi acelaşi lucru! Acelaşi borş, în strachină nouă!

— Adică, cum?

— Păi, taman aşa! îşi roti Podtiolkov mai cu vioiciune plumbii ochilor, aruncând asupra lui Grigori privirea lor greoaie de sub streaşina frunţii. Atamanii îşi vor bate joc mai departe de poporul muncitor. Tu ai să stai „drepţi” în faţa fiecărei blagorodnicii, iar el are să te pocnească peste bot. Halal de trai, da! Leagă-ţi un pietroi de gât şi sari de pe mal.

Grigori se ridică. Începu să măsoare camera cu neastâmpăr şi atinse de câteva ori genunchii desfăcuţi ai lui Podtiolkov; în cele din urmă, se opri în faţa lui şi-l întrebă:

— Şi atunci, cum?

— Până la sfârşit.

— Care sfârşit?

— Dacă am început, trebuie s-o scoatem la capăt. De vreme ce-am zis: jos cu ţarul şi cu contrarevoluţia, apoi trebuie să ne străduim pentru ca puterea să treacă în mâinile poporului. Toate celelalte îs mofturi, basme copilăreşti. În trecut, ne puneau la jug ţarii; iar acum, de nu vor fi ţari, or să ne pună alţii, şi încă cum! De o să urlăm de bine!

— Şi după tine, Podtiolkov, ce-i de făcut?

Plumbii ochilor grei ai vagmistrului începură din nou să facă ocolul odăiţei strâmte, căutându-şi un loc de sprijin.

— Puterea să fie a poporului… Aleasă! Dacă nimereşti iarăşi sub talpa generalului, iarăşi o să fie război, şi nouă război nu ne trebuie. Dacă o asemenea putere s-ar înscăuna peste tot, în toată lumea: nimeni să nu mai asuprească norodul, să nu-l mai prăpădească în războaie! Da' aşa? Ai nădragii găuriţi, poţi să-i întorci cum vrei, tot găuri rămân. Pocnindu-se zgomotos peste genunchi, Podtiolkov zâmbi răutăcios, arătându-şi dinţii mărunţi şi uimitor de puternici. Să ne ţinem cât mai departe de ceea ce a fost, căci altfel au să ne pună un ham şi mai ticălos ca ăl ţarist!

— Dar cine are să ne cârmuiască?

— Tot noi! se învioră Podtiolkov. O să luăm noi puterea şi iată-ne ocârmuirea! Numai de ne-ar slăbi niţel chingile, şi vom şti noi cum să-i dăm jos pe toţi Kaledinii!

Oprindu-se la geamul aburit, Grigori privi îndelung uliţa, copiii care zburdau într-un joc complicat, acoperişurile umede ale caselor de peste drum, crengile cenuşii şi palide ale unui plop negru din grădiniţă. Nu mai auzea la spatele său dezbaterea dintre Drozdov şi Podtiolkov. Se trudea chinuitor să dea de rostul gândurilor încâlcite, să chibzuiască şi să hotărască ceva.

Rămase aşa timp de vreo zece minute, zgâriind felurite litere pe geam. Soarele veşted de iarnă timpurie abia mijea mocnit la apus, dincolo de geam, deasupra acoperişului. Era de o roşeaţă umedă şi părea pus pe creasta acoperişului, gata-gata să se desprindă şi să se rostogolească dincoace sau dincolo de coamă. Frunzele zbârcite zburau pe pământ, bătute de ploaie, venind dinspre grădina publică, iar vântul ridicat de prin părţile Ucrainei, de undeva de lângă Lugansk, bântuia prin staniţă, înteţindu-se mereu.

Novocerkassk-ul ajunse un centru de atracţie pentru toţi cei fugiţi de revoluţia bolşevică. Marii generali, foştii stăpâni ai destinelor armatei ruseşti prăbuşite, se strângeau la gurile Donului, nădăjduind că vor fi sprijiniţi de către cazacii reacţionari şi că vor izbuti să pornească şi să desfăşoare de acolo o ofensivă împotriva Rusiei Sovietice.

La 2 noiembrie, generalul Alexeev, însoţit de căpitanul Şapron, sosi la Novocerkassk. După un schimb de păreri cu Kaledin, purcese la organizarea unor detaşamente de voluntari. Ofiţeri refugiaţi din nord, iuncheri, foşti ostaşi din trupele de asalt, liceeni, elemente declasate culese dintre soldaţi, cei mai activi contrarevoluţionari din sânul căzăcimii şi, în sfârşit, nişte amatori de aventuri şi de solde sporite, fie şi în „kerence”, iată cine alcătuia scheletul viitoarei „Armate de voluntari”.

În ultimele zile ale lui noiembrie, sosiră generalii Denikin, Lukomski, Markov, Erdely. În acest moment, detaşamentele lui Alexeev numărau deja peste o mie de baionete.

La 6 decembrie, în Novocerkassk îşi făcu apariţia Kornilov. Care îşi lăsase în drum escorta de tekini şi ajunsese travestit la hotarul Ţinutului Donului.

Kaledin, după ce izbutise până atunci să strângă la Don aproape toate regimentele de cazaci care fuseseră pe fronturile român şi austro-german, le înşirui de-a lungul liniei principale de cale ferată: Novocerkassk-Certkovo-Rostov-Tihorenţkaia. Dar cazacii, obosiţi de cei trei ani de război şi întorşi de pe front cu porniri revoluţionare, nu arătau nici un chef să se bată împotriva bolşevicilor. Efectivele regimentelor numărau abia o treime de călăreţi, faţă de cele normale. Cele mai bine păstrate. Regimentele 27, 44 şi 2 de rezervă, staţionau în staniţa Kamenskaia. Tot acolo fuseseră trimise la vreme, din Petrograd, Regimentul de gardă „Atamanski” şi Regimentul de gardă cazac. Regimentele 58, 52, 43, 28, 12, 29, 35, 10, 39, 23, 8 şi 14, sosite de pe front şi bateriile 6, 32, 28, 12 şi 13 fură cantonate în Certkovo, Millerovo, Lihaia, Glubokaia, Zverevo, precum şi în regiunea minieră. Regimentele alcătuite din cazacii cu obârşia din districtele Hopior şi Ust-Medvediţa soseau rând pe rând în gările Filonovo, Uriupinskaia, Sebreakovo, rămâneau câtva timp acolo, împrăştiindu-se apoi.

Gospodăriile părăsite îi chemau spre ele cu o putere irezistibilă, şi nu se mai afla nici o forţă în stare să-i oprească pe cazaci de la întoarcerea în valuri la căminurile lor. Dintre toate regimentele de cazaci din Ţinutul Donului, numai 1, 4 şi 14 fuseseră la Petrograd, dar nici ele nu zăboviseră acolo prea mult.

Kaledin încerca să desfiinţeze anume unităţi în care avea mai puţină încredere, sau măcar să le izoleze, intercalându-le printre altele mai de nădejde.

Pe la sfârşitul lui noiembrie, când făcu prima încercare de a porni trupele aduse de pe front asupra Rostovului revoluţionar, cazacii, ajunşi la Aksaiskaia, au refuzat să meargă mai departe şi se întoarseră. Larg desfăşurată, opera de organizare a detaşamentelor „cârpăcite” dădea însă roade: la 27 noiembrie, Kaledin era în stare să acţioneze cu detaşamente închegate de voluntari, împrumutând ceva forţe şi de la Alexeev, care adunase până atunci câteva batalioane.

La 2 decembrie, Rostovul a fost cucerit, în urma unor lupte date de către trupele de voluntari. După sosirea lui Kornilov, centrul de organizare al Armatei de voluntari se strămută acolo. Kaledin rămase singur. Împrăştiase unităţile de cazaci de-a lungul hotarelor ţinutului, le împinsese spre Ţariţân şi până la hotarul guberniei Saratov. Pentru rezolvarea problemelor care nu puteau suferi nici o întârziere, întrebuinţa numai detaşamente de partizani formate din ofiţeri; puterea slăbită, şubredă, a ţinutului nu se putea sprijini decât pe aceste unităţi.

Pentru reprimarea minerilor din bazinul Doneţului, fură trimise detaşamente proaspăt recrutate: în sectorul Makeevka acţiona esaulul Cerneţov, şi tot acolo se găseau trupe din Regimentul 58 de cazaci. La Novocerkassk, se formau în grabă detaşamentele lui Semiletov, Grekov, diferite cete de voluntari; în nord, în districtul Hopior, se alcătuia aşa-zisul „detaşament Stenka Razin”, compus din ofiţeri şi partizani. Coloane de ostaşi ai Gărzii Roşii se apropiau însă de ţinut din trei părţi. La Harkov, la Voronej, se concentrau forţe pentru o lovitură decisivă. Norii se grămădeau deasupra Donului, se îngroşau şi se întunecau. Vânturile aduceau din Ucraina ecoul primelor bubuituri de tun.

Albi-gălbui, pântecoşi ca nişte barcazuri, norii pluteau lin deasupra Novocerkasskului. În înălţimi, mai sus de ei şi de cupola strălucitoare a catedralei, atârna neclintit lâna creaţă, brumărie a altui nor gros, alungită şi înclinată în cute spre orizont, iluminându-se de raze trandafirii-argintii undeva, deasupra staniţei Kriveanskaia.

Soarele răsărea domol, dar geamurile de la palatul marelui ataman ardeau parcă, oglindindu-l în flăcări învâlvorate. Coamele acoperişurilor de tablă sclipeau jilave, după ploaia din ajun, precum ud de stropi mai era încă şi monumentul de bronz al lui Ermak, cu coroana Siberiei întinsă spre miazănoapte.

Un pluton de cazaci descălecaţi urca aleea Kreşcenski. Razele soarelui jucau pe baionete. Mersul cadenţat abia se auzea în liniştea greoaie a dimineţii, străbătută, din când în când, de paşii rarilor trecători şi de huruitul unei birje.

În acea dimineaţă, Ilia Bunciuk sosi la Novocerkassk cu trenul de Moscova. Ieşi din vagon cel din urmă, trăgându-şi poalele unui pardesiu cam vechi, simţindu-se neobişnuit de stingher în haine civile.

Un jandarm şi două fete tinerele, care râdeau mereu fără pricină, se plimbau pe peron. Bunciuk intră în oraş, ţinând la subsuoară un mic geamantan ieftin şi foarte jerpelit. Tot drumul, până la o uliţă mărginaşă, nu întâlni decât foarte puţini trecători. Străbătând oraşul de-a curmezişul, după o jumătate de ceas se opri în faţa unei căsuţe dărăpănate. De multă vreme neîngrijită, avea o înfăţişare jalnică. Timpul îşi pusese deasupra laba-i grea şi, sub această povară, acoperişul se lăsase în jos, zidurile se turtiseră, obloanele de lemn atârnau pieziş, ferestrele aduceau cu nişte ochi de paralitic. Deschizând portiţa, Bunciuk cercetă cu o privire emoţionată căsuţa şi curticica îngustă şi păşi grăbit spre cerdac.

Jumătate din coridorul îngust era ocupat de o ladă acoperită cu tot soiul de vechituri. Bâjbâind prin întuneric, Bunciuk se izbi cu genunchiul de colţul lăzii, fără să simtă durerea, şi trase uşa. În tinda joasă nu era nimeni. Trecu în odaia următoare şi, negăsind nici acolo pe nimeni, se opri în prag. La mirosul nespus de cunoscut şi caracteristic al acestei căsuţe, îl podidi ca o ameţeală. Cuprinse cu ochii toată odaia: un rând de icoane grele în ungherul din faţă, un pat, o măsuţă cu o mică oglindă împâclită de bătrâneţe, fotografii, câteva vechi scaune vieneze, o maşină de cusut şi un samovar care îşi pierduse de mult luciul, din pricina îndelungatelor întrebuinţări. Biruindu-şi bătăile inimii care zvâcnea brusc şi dureros, respirând cu gura deschisă ca şi cum i-ar fi lipsit aerul, Bunciuk se întoarse şi, aruncându-şi jos geamantanul, cutreieră cu privirile bucătăria: cuptorul pântecos, spoit verde, era tot atât de prietenos ca în zilele de demult; un motan bătrân şi tărcat se uita din dosul unei perdele de stambă albastră, şi în ochii lui lucea o curiozitate umană; era vădit că în casă călcau îndeobşte prea arar musafiri. Vase nespălate aşteptau răvăşite pe masă; alături, pe un scăunel, un ghem de lână toarsă îşi sclipea andrelele, care străpungeau din patru colţuri un ciorap neisprăvit.

Nimic nu se schimbase în casa asta vreme de opt ani. Bunciuk avu impresia că abia ieri plecase. Ieşi grăbit în pridvor. O bătrână gârbovă de ani şi de necazuri se ivise în uşa unei magazii din fundul curţii. „Mama! Se poate? Cu adevărat mama să fie?” Cu buzele cuprinse de tremur, Bunciuk se repezi întru întâmpinarea ei şi îşi smulse şapca din cap, strângând-o în pumn.

— Pe cine căutaţi? Ce doriţi? îl întrebă cu nelinişte bătrâna, oprită locului şi ridicându-şi palma streaşină la genele decolorate.

— Mamă! strigă Bunciuk cu o voce surdă. Cum, nici nu mă mai recunoşti?

Se îndreptă spre dânsa cu paşi şovăitori şi o văzu cum se clatină ca sub o lovitură la strigătul lui: voia să alerge, dar puterile n-o ţineau, şi bătrâna porni spre el în mici zvâcnete, parcă suflată de vânt.

Clipind des din ochi, Bunciuk îi cuprinse trupul zguduit de emoţie şi-i sărută chipul mic, zbârcit, şi ochii tulburi de spaimă şi de o nespusă bucurie.

— Iliuşa… Iliuşenka! Băieţaşul mamei… Nu te-am recunoscut… Doamne, de unde vii? şoptea bătrânica, încercând să-şi îndrepte trupul şi să-şi recapete stăpânirea picioarelor slăbite.

Intrară în casă. Abia acolo, după clipele de adâncă tulburare, Bunciuk se simţi din nou stingherit de pardesiul care nu era pe măsura lui, îi îngreuna mişcările şi-l strângea de subsuori. Cu uşurare îl scoase şi se aşeză la masă.

— Nici nu credeam că voi apuca să te mai văd! De câţiva ani nu te-am mai văzut! Dragul mamei! Cum să te recunosc, dacă ai crescut şi ai îmbătrânit atâta?

— Ei, cum o duci, mamă? o întrebă zâmbind Bunciuk.

Ea povestea grăbită, vorbind fără şir, aducând mâncarea, băgând cărbunii în samovar şi ştergându-şi chipul plâns, cu urme de lacrimi şi de praf negru. De câteva ori, alergă la fecioru-său, îi mângâie mâinile şi se strângea de umărul lui, tremurând într-un plâns înăbuşit încălzi apa, îl spălă pe cap, scoase de undeva, din fundul lăzii, rufe curate, îngălbenite de vreme; îşi hrăni cu prisosinţă musafirul drag şi rămase lângă el până la miezul nopţii, fără să-şi ia ochii de la dânsul, întrebându-l mereu despre toate şi clătinându-şi cu mâhnire capul.

Clopotul de la clopotniţa din apropiere bătu de două ori, când Bunciuk se duse la culcare. Îl cuprinse o toropeală şi, lăsându-se purtat de apa somnului, uită prezentul: i se părea că din nou e micul şi zburdalnicul elev de la şcoala de meserii, obosit de joacă şi doborât de somn; aştepta să vadă uşa bucătăriei deschizându-se şi pe maică-sa apărând în prag, ca să-l întrebe sever: „Iliuşa, ţi-ai învăţat lecţiile pentru mâine?” Şi astfel adormi, cu un zâmbet de fericire încremenit pe buze.

Iar maică-sa, de nenumărate ori, se apropia de pat, îi potrivea pătura şi perna şi-i săruta fruntea lată, tăiată pieziş de o şuviţă de păr blond, apoi se îndepărta cu paşi neauziţi.

După o zi, Bunciuk plecă iarăşi.

Dimineaţa, un tovarăş cu manta de soldat şi cu o şapcă kaki nouă-nouţă veni la el, îi spuse ceva la ureche, şi Bunciuk începu să se pregătească de zor – îşi împachetă lucrurile, ticlui deasupra lor în geamantan un rând de rufe spălate de bătrână şi, cu o strâmbătură dureroasă, îşi îmbrăcă pardesiul. Îşi luă rămas bun de la maică-sa, grăbit şi încurcat, făgăduindu-i că se întoarce peste o lună.

— Şi unde te duci, Iliuşa?

— La Rostov, mamă, la Rostov! Am să mă întorc curând. Nu… nu plânge, mamă! rosti, încercând să-i dea curaj.

Cu gesturi grăbite, bătrâna scoase din sân o mică cruciuliţă cu şnur şi o atârnă de gâtul feciorului, sărutându-l şi făcând semnul crucii. Îi vârî şnurul după guler, în timp ce degetele îi tremurau, înţepând cu fiori de gheaţă grumazul călătorului.

— Să o porţi sănătos, Iliuşa! E de la sfântul Nicolae. Sfinte, milostive, ocroteşte-l şi mântuieşte-l! Fereşte-l şi păzeşte-l!… E singurul meu fecior! şoptea bătrâna, lipind de cruce buzele ei fierbinţi.

Îmbrăţişându-şi fiul, nu se mai putu stăpâni: colţurile buzelor îi tremurară şi se lăsară în jos, într-o chinuire amarnică. O picătură călduţă, apoi alta, într-o chinuire păroasă a lui Bunciuk, asemenea unei ploi de primăvară. Bunciuk desprinse braţele mamei dimprejurul gâtului, îşi încruntă fruntea şi se năpusti afară, pe treptele de lemn ale cerdacului.

Gara din Rostov gemea ticsită de norod. Pe jos, un strat de mucuri şi coji de seminţe, gros până la glezne. În piaţa din faţa gării, soldaţii din garnizoană făceau negoţ cu efecte cazone, cu tutun şi lucruri de furat. O mulţime corcită de toate neamurile, aşa cum se află în cele mai multe oraşe maritime din sud, se mişca greoaie, în larmă de glasuri.

— Ţigări cu bucata! De la Asmolov! ţipa un băiat, negustor ambulant.

— Vând ieftin, domnule cetăţean! şopti cu o mutră de complice un om cam suspect, de tip oriental, aplecându-se chiar la urechea lui Bunciuk şi arătându-i cu ochiul poala mantalei sale sub care ţinea ascuns ceva.

— Seminţe calde, prăjite! Hai la seminţe! guiţau strident fetele şi femeile de la intrare.

Croindu-şi drum prin mulţime, trecură şase marinari din flota Mării Negre, vorbind tare şi râzând. Erau în uniforma de sărbătoare, cu panglici la beretă, cu nasturii sclipitori şi pantalonii în chip de clopote, mânjiţi de noroi. Oamenii se dădeau respectuos în lături, făcându-le loc.

Bunciuk păşea încet, străbătând gloata.

— De aur zici? Pe dracu! Crezi că-s chior? Din aurul tău se fac samovare! rosti batjocoritor un soldat uscăţiv, cu semne de radiotelegrafist pe epoleţi.

Indignat, negustorul zurui, agitând un lănţuleţ de aur, de o grosime care dădea de bănuit:

— Ce poţi să ştii tu?… E aur curat, optsprezece carate! Da la un judecător. Ia mai dă-te-ncolo, golane! Vrei să fie marcat… Da' altceva nu vrei?

— Flota n-are să meargă!… De ce să vorbim aiurea? îşi dădea cu părerea cineva alături.

— Şi de ce nu?

— Uite, în gazetele astea…

— Mă puştiule, ad-o-ncoace!

— Am votat cu numărul cinci55! Nu se poate altfel, nici n-ar avea rost…

— Mămăligă! Mămăligă bună! Poftiţi!

— Comandantul eşalonului ne-a făgăduit; cică mâine pornim!

Bunciuk găsi clădirea comitetului de partid şi urcă scările până la etajul întâi. Un muncitor din Gărzile Roşii, înarmat cu o puşcă japoneză, cu baionetă lată, îi tăie calea.

— Pe cine cauţi, tovarăşe?

— Pe tovarăşul Abramson. E aici?

— A treia uşă, la stânga.

Un omuleţ scund, cu părul negru ca pana corbului şi cu nasul mare, cu degetele mâinii stângi vârâte sub reverul surtucului, făcea gesturi cadenţate cu dreapta şi îşi stropşea interlocutorul, un muncitor în vârstă de la căile ferate:

— Asta nu se poate! Asta nu-i organizare! Cu asemenea procedee de agitaţie veţi obţine rezultate contrarii!

Muncitorul încercă să răspundă, să se justifice – ceea ce se vedea după expresia feţei sale, încurcată şi vinovată – dar brunetul nu-l lăsă să deschidă gura; aţâţat la culme, fără să-l asculte, ocolindu-i privirea:

— Să-l scoateţi imediat pe Mitcenko din orice muncă! Nu putem rămâne nepăsători faţă de ceea ce se petrece la voi. Verhoţki va răspunde în faţa justiţiei revoluţionare. Este arestat? Da? Voi stărui să fie împuşcat! termină el cu o voce aspră şi-şi întoarse faţa congestionată spre Bunciuk, neizbutind încă să se stăpânească pe deplin, apoi îl întrebă cu asprime: Ce doreşti dumneata?

— Eşti Abramson?

— Da.

Bunciuk îi întinse actele şi o scrisoare din partea unuia dintre cei mai de vază tovarăşi de la Petrograd şi se aşeză lângă el, la fereastră.

Abramson citi şi reciti atent scrisoarea, zâmbi cam ursuz (îi era ruşine de vorba sa răstită de mai adineauri) şi spuse:

— Aşteaptă o clipă! Vom sta de vorbă.

Dădu drumul muncitorului de la căile ferate, care era năduşit de emoţie, ieşi pentru o clipă şi se întoarse, aducând cu el un militar înalt, cu faţa rasă şi cu o cicatrice albăstruie, urma unei lovituri de sabie de-a lungul fălcii de jos. Avea aspect de ofiţer de carieră.

— Dânsul este membru în comitetul nostru militar revoluţionar. Dumneata, tovarăşe… iartă-mă, ţi-am uitat numele…

— Bunciuk.

— Tovarăşe Bunciuk, mi se pare că ai specialitatea de mitralior?!

— Da.

— Exact ceea ce ne trebuie! zâmbi militarul.

Acest zâmbet făcu să se coloreze în roz cicatricea, pe toată lungimea, de la ureche şi până la bărbie.

— Poţi să ne organizezi, într-un termen cât mai scurt, o echipă de mitraliori din muncitorii din Gărzile Roşii? întrebă Abramson.

— Îmi voi da toată silinţa. E o chestiune de timp.

— Şi cât timp îţi trebuie? O săptămână, două, trei? întrebă militarul, aplecându-se spre Bunciuk şi zâmbindu-i simplu, cu un aer de aşteptare.

— Câteva zile.

— Excelent.

Abramson îşi frecă fruntea şi spuse cu o notă dureroasă:

— Trupele din garnizoană sunt foarte demoralizate! Ele nu reprezintă nici o valoare reală. Cred că la noi, tovarăşe Bunciuk, la fel ca şi în alte părţi, toată speranţa stă în muncitori… Marinarii, da; dar soldaţii… Tocmai de aceea, mă înţelegi, am vrea să avem mitraliorii noştri, îşi trase inelele bărbii de un negru ca pana corbului şi întrebă îngrijorat: Dar cum stai din punct de vedere material? Las' că vom aranja noi. Ai luat masa? Desigur că nu!

„Dar cât va fi trebuit să rabzi tu flămând, frăţioare, ca să deosebeşti dintr-o privire un om flămând de cel sătul, şi prin câtă durere, prin ce groază ai trecut tu până când ţi-a crescut acest smoc de păr cărunt?”, se gândi Bunciuk cu duioşie, privind capul cătrăniu al lui Abramson, pe care, în partea dreaptă, bătea la ochi o pată argintie. Şi chiar mai târziu, mergând cu însoţitorul său acasă la Abramson, Bunciuk se tot gândea: „Iată ce se cheamă un om, un bolşevic! Are o trăsătură de asprime şi de îndârjire şi, în acelaşi timp, păstrează ceea ce e bun, uman. Acesta nu va şovăi să semneze o sentinţă de moarte pentru un oarecare sabotor Verhoţki, dar totodată ştie să-şi cruţe tovarăşul şi să aibă grijă de el.”

Stăpânit cu totul de aceste calde impresii răscolite în urma întâlnirii sale cu Abramson, ajunse la locuinţa lui, pe undeva, în fundul străzii Taganrogski, se odihni într-o odăiţă mică, plină cu cărţi, luă masa, îi arătă gazdei un bileţel dat de Abramson, se culcă pe pat şi somnul îl fură pe nesimţite.

Patru zile în şir, de dimineaţă până seara, Bunciuk făcea instrucţie cu muncitorii puşi la dispoziţia sa de către comitetul de partid. Erau şaisprezece la număr, oameni de cele mai felurite meserii, vârste şi chiar naţionalităţi. Doi hamali, ucraineanul Hvâlâciko din Poltava şi grecul rusificat Mihalidi, zeţarul Stepanov, opt metalurgişti, minerul Zelenkov de la minele Paramonov, pirpiriul brutar armean Ghevorkeanţ, mecanicul lăcătuş Johann Rebinder, neamţ din Rusia, doi muncitori de la depou; iar a şaisprezecea delegaţie de repartizare în echipa de mitraliori fu adusă de o femeie îmbrăcată într-o haină militară groasă şi vătuită, cu cizme vădit prea mari pentru piciorul ei.

Luându-i din mână plicul, fără să bănuiască scopul venirii ei, Bunciuk o întrebă:

— N-ai putea să treci pe la comandament la întoarcere?

Ea zâmbi, îndreptându-şi cu o mişcare stingheră o şuviţă lată de păr ieşită de sub basma, şi îngăimă şovăielnic:

— Sunt trimisă la dumneata… Apoi, biruindu-şi sfiala care o copleşise pentru o clipă adăugă: Ca mitralior.

Faţa lui Bunciuk se făcu stacojie.

— Au căpiat, pesemne? Ce, am un batalion de femei? Scuză-mă, dar ăsta este un lucru nepotrivit pentru dumneata: o muncă grea, cere puteri de bărbat… Cum se poate una ca asta? Nu, eu nu te pot primi!

Încruntându-se, deschise plicul şi citi în pripă delegaţia în care se spunea că tovarăşa Anna Pogudko, membră de partid, este trimisă la dispoziţia sa, şi reciti de câteva ori bileţelul lui Abramson, anexat la această delegaţie.

„Scumpe tov. Bunciuk, Îţi trimitem o tovarăşă de ispravă, pe Anna Pogudko. Am cedat stăruinţelor ei şi, trimiţând-o, avem speranţa că vei face din ea un mitralior de elită. O cunosc pe această fată. Ţi-o recomand cu căldură, rugându-te un singur lucru: este un element de valoare, dar iute, cam exaltată (tinereţea mai fierbe în ea), aşa că trebuie s-o reţii de la fapte nechibzuite, s-o cruţi.

Fără îndoială, cei opt metalurgişti vor juca la dumneata rolul unui nucleu, unui factor de sudură; dintre ei, atrag atenţia dumitale asupra tovarăşului Bogovoi. Este un tovarăş foarte serios şi devotat cauzei revoluţiei. Prin competenţa sa, echipa dumitale de mitraliori este internaţională; este un lucru bun: deci, va fi cu atât mai combativă în luptă.

Grăbeşte-te cu instrucţia. Sunt informaţii după care Kaledin ar pregăti un atac împotriva noastră.

Cu salutări tovărăşeşti, S. ABRAMSON”

Bunciuk se uită la fata care stătea în faţa lui (întâlnirea lor avea loc în subsolul unei case din strada Moskovskaia, unde se făcea instrucţia). Lumina slabă îi estompa faţa, trăsăturile apăreau vagi şi nedesluşite.

— Ei bine, ce să fac? rosti el cu o voce nu tocmai prietenoasă. De vreme ce asta este dorinţa dumitale personală… şi dacă Abramson pune o vorbă pentru dumneata… Rămâi!

Mitraliera „Maxim” era înconjurată din toate părţile de oameni aplecaţi cot la cot asupra-i; cei din spate, sprijinindu-se pe spinările celor din faţă, urmăreau cu ochii plini de o lacomă curiozitate mişcările lui Bunciuk, ale cărui mâini pricepute desfăceau cu iuţeală arma în piese. Bunciuk o monta apoi la loc, cu mişcări distincte şi dinadins încetinite, explica construcţia şi rolul fiecărei piese, procedeele de mânuire, arăta regulile de ochire, explicând mărimea derivaţiei56 în raport cu distanţa de tragere, şi bătaia maximă a mitralierei. Învăţa oamenii cum să se instaleze în timpul luptei, ca să nu aibă pierderi sub focurile inamicului; se culca singur în spatele scutului cu vopseaua scorojită, le spunea cum se aleg amplasamentele cele mai potrivite şi cum se aşază cutiile cu benzi.

Toţi învăţau repede, afară de brutarul Ghevorkeanţ. Oricât îi arăta Bunciuk cum trebuie demontată mitraliera, lui Ghevorkeanţ nu-i intra în cap cu nici un chip – le încurca, se zăpăcea şi şoptea ruşinat:

— De ce nu izbutesc? Ah, ce fac… am greşit… asta trebuie aici. Iar nu iese!… exclama el disperat. De ce?

— Iată „de ce”! îl îngâna Bogovoi, cel cu faţa smeadă şi cu punctele vinete de pulbere pe frunte şi obraji. Nu izbuteşti fiindcă eşti un zăpăug. Uite cum trebuie! îi arăta el, punând piesa la locul ei cu mişcări sigure. Mie mi-a plăcut din copilărie meşteşugul armelor, îşi arăta el cu degetul, în exploziile de râs ale tuturor, punctele vinete de pe faţă: Am făcut un tun şi a sărit în aer. După cum vezi, am pătimit din pricina lui, dar acum pot să le vâr în cap pe toate.

Şi într-adevăr îşi însuşi cu mai multă uşurinţă şi mai repede decât ceilalţi mânuirea mitralierei. Rămânea în urmă numai Ghevorkeanţ, şi tot mai des se auzea glasul lui plângător şi înciudat:

— Iarăşi nu-i cum trebuie! De ce? Nu pot să înţeleg.

— Ce măgar, ce măgar! În întreg Nahicevan nu găseşti un aşa de prost ca el! se burzuluia grecul Mihalidi, mânios din fire.

— Mai rar aşa zăpăug! încuviinţa de obicei tăcutul Rebinder.

— Mă, aici nu faci covrigi! pufnea Hvâliciko, şi toţi râdeau fără răutate.

Numai Stepan se aprindea şi striga enervat:

— Trebuie să-i arătăm tovarăşului, nu să ne hlizim la el!

Voinicul Krutogorov, cu mâinile mari şi ochi bulbucaţi, muncitorul în vârstă de la depou, semănând cu un popă răspopit, îl susţinea.

— Râdeţi, râdeţi, flecarilor, da' treaba stă pe loc! Tovarăşe Bunciuk, potoleşte-ţi măscăricii, sau trimite-i la naiba! Revoluţia e în primejdie, iar lor le arde de râs! Şi mai zic că sunt membri de partid!… Parcă n-ar fi oameni în toată firea, zău aşa! tuna el cu vocea de bas, agitând pumnu-i greu ca un baros.

Anna Pogudko iscodea toate amănuntele cu o ageră curiozitate; nu-i lăsa nici o clipă de răgaz lui Bunciuk, îl apuca de mânecile pardesiului prost croit, nu se depărta nici un moment de la mitralieră.

— Dar dacă îngheaţă apa din manşon, ce se întâmplă? Dar ce deviere are, dacă vântul bate mai tare? Dar aceasta, cum se face, tovarăşe Bunciuk?… îl asalta ea cu întrebările, ridicând spre el ochii mari, cu sclipiri calde şi jucăuşe, aşteptând răspunsul.

În prezenţa ei, Bunciuk se simţea oarecum stingherit şi, răzbunându-se parcă de această stinghereală, se purta faţă de Anna cu o vădită răceală şi cu o sporită asprime, simţind totuşi ceva neobişnuit şi chinuitor, în fiecare dimineaţă, la ora şapte punct, când ea intra în subsol cu mâinile îngheţate, vârâte în buzunarele hainei verzi vătuite, şi târşindu-şi pingelele cizmelor mari de soldat. Ceva mai puţin înaltă decât el, avea forme pline şi tari de fată sănătoasă, care se îndeletniceşte cu munca fizică, era puţin adusă din spate şi nu tocmai frumoasă, dar ochii ei mari şi energici o înfrumuseţau uimitor.

În cele patru zile de instrucţie nici n-avusese răgaz s-o vadă bine. Subsolul era întunecos şi, afară de aceasta, s-ar fi jenat, şi nici nu se cădea să-i cerceteze faţa. În seara celei de a cincea zi, ieşiră împreună de la instrucţie; cum ea mergea puţin înaintea lui, urcând ultima treaptă de sus, se întoarse către dânsul, întrebându-l ceva, şi Bunciuk scoase în sine un suspin de uimire, văzând-o la lumina amurgului. Potrivindu-şi părul cu un gest obişnuit, ea aştepta răspunsul, cu capul dat uşor pe spate şi cu ochii întorşi spre Bunciuk. Dar el nici nu-i auzise întrebarea: urcă încetinel treptele. Cum se căznea să-şi aşeze părul, fără să scoată basmaua, nările ei tremurau uşor, transparente şi trandafirii în lumina apusului. Liniile gurii erau adânc conturate şi în acelaşi timp gingaşe, ca ale unui copil. Pufuşorul negricios de pe buza de sus sublinia albeaţa mată a pielii.

Cu capul înclinat ca sub o lovitură, Bunciuk rosti cu o solemnitate glumeaţă:

— Anna Pogudko… servant numărul doi, eşti frumoasă ca fericirea altuia!

— Prostii! răspunse ea cu o voce sigură şi zâmbi: Prostii, tovarăşe Bunciuk! Am întrebat: la ce oră mergem la poligon?

Zâmbetul o făcu oarecum mai simplă, mai prietenoasă, mai reală. Bunciuk se opri alături de ea, aţintindu-şi privirea uimită undeva, în fundul străzii, acolo unde se oprise soarele, inundând totul în valuri de purpură. Răspunse încetişor:

— La poligon? Mâine! Încotro mergi? Unde stai?

Ea numi o ulicioară mărginaşă. Porniră împreună. La o răscruce, Bogovoi îi ajunse din urmă.

— Ascultă, Bunciuk! Cum ne adunăm mâine?

Din mers, Bunciuk îi spuse că adunarea a fost fixată dincolo de crângul Tihaia, la orele opt dimineaţă, şi că Hvâlâciko şi Krutogorov vor aduce acolo mitraliera într-o trăsură de piaţă. Bogovoi îi mai însoţi un timp şi, după vreo sută de paşi, se despărţiră.

Câteva minute, Bunciuk şi Anna Pogudko merseră în tăcere. Ea întrebă, aruncându-i o privire fugară:

— Eşti cazac?

— Da.

— Ai fost ofiţer?

— Halal de ofiţer ce-am mai fost.

— De unde eşti de fel?

— Din Novocerkassk.

— De mult te afli în Rostov?

— De câteva zile.

— Şi până atunci?

— Am stat la Petrograd.

— De când eşti în partid?

— Din 1913.

— Şi unde ţi-e familia?

— La Novocerkassk, mormăi el grăbit şi întinse mâna cu un gest rugător. Stai, lasă-mă să te-ntreb: eşti din Rostov?

— Nu, sunt născută în ţinutul Ekaterinoslav, dar în ultimul timp am stat aici.

— Acum e rândul meu să te întreb: eşti ucraineană?

Ea şovăi o clipă, apoi răspunse hotărât:

— Nu!

— Evreică?

— Da. Cum, mă dă de gol accentul? Vorba?

— Nu.

— Atunci, după ce ai ghicit că sunt evreică?

Încercând să calce în ritm cu ea, micşorându-şi pasul, răspunse:

— După urechi, adică după forma urechilor şi a ochilor. Încolo, ai foarte puţine trăsături ale neamului tău.

Se gândi un răstimp şi adăugă:

— E bine că eşti cu noi!

— De ce? se interesă ea.

— Uite de ce: evreii au o faimă cam urâtă, şi ştiu că mulţi muncitori cred – doar sunt şi eu muncitor, adăugă el în treacăt – zic, mulţi muncitori cred că evreii conduc numai, dar nu se bagă singuri în foc. Este o părere greşită, şi chiar tu o dezminţi într-un chip strălucit. Ai ceva studii?

— Da, anul trecut am absolvit liceul. Dar dumneata ce studii ai? Te întreb, fiindcă vorbirea dumitale, orice-ai spune, arată că nu eşti de origine muncitorească.

— Am citit mult.

Mergeau încet. Ea alegea dinadins ulicioarele ocolite şi, după ce povesti pe scurt despre dânsa, continuă să-l întrebe despre aventura lui Kornilov, despre starea de spirit a muncitorilor din Petrograd, despre Revoluţia din Octombrie.

Mai multe focuri de armă detunară surd undeva pe chei, o mitralieră biciui sacadat liniştea înserării. Pe Anna n-o răbdă inima să nu întrebe:

— Ce sistem de mitralieră?

— Lewis”.

— Câte cartuşe a consumat?

Bunciuk nu răspunse, admirând tentaculul portocaliu, presărat cu pulbere de smarald, al reflectorului de la un dragor, ancorat la chei, care se întindea ca un braţ spre cerul învăpăiat de ultimele raze ale soarelui apus.

Timp de vreo trei ceasuri, cutreierară oraşul pustiu şi se despărţiră în poarta de la locuinţa Annei.

Bunciuk se întorcea acasă, încălzit de un simţământ nelămurit de încântare. „Bună tovarăşă, o fată inteligentă! Am stat de vorbă cu ea şi uite, parcă mi s-a încălzit sufletul! M-am sălbăticit în ultimul timp şi, dacă n-ai legături de prietenie cu oamenii, te usuci ca un pesmete…” gândea el, înşelându-se în chip voit şi dându-şi seama că se înşală.

Abia întors de la şedinţa comitetului militar revoluţionar, Abramson începu să-i pună întrebări şi despre mersul pregătirii mitraliorilor, iar între altele, întrebă şi despre Anna Pogudko.

— Ce-ai cu ea? Dacă nu corespunde, o putem înlocui, îi vom da o altă însărcinare.

— Nu, nu! se sperie Bunciuk. Să ştii de la mine că e o fată foarte capabilă.

Simţea o dorinţă de nebiruit să vorbească despre ea şi se stăpâni numai printr-o îndărătnică încordare a voinţei.

Pe la amiaza zilei de 25 noiembrie, trupele lui Kaledin au fost aduse de la Novocerkassk spre Rostov. Ofensiva lor începu. Lanţurile subţiri de trăgători din detaşamentul de ofiţeri al lui Alexeev înaintau de-a lungul căii ferate, pe amândouă părţile terasamentului. La flancul drept se mişcau, într-o formaţie mai strânsă, siluetele cenuşii ale iuncherilor. Voluntarii din detaşamentul generalului Popov ocoleau la flancul stâng o râpă, cu malurile de lut roşcat. Din depărtare, păreau nişte ghemuleţe cenuşii ce săreau în râpă, treceau dincolo, se strângeau, se opreau şi-şi reluau înaintarea.

În rândurile Gărzilor Roşii răspândite în trăgători la periferiile Nahicevanului, se simţea o îngrijorare înfrigurată. Muncitorii, dintre care mulţi puneau pentru întâia oară în viaţă mâna pe armă, erau cuprinşi de frică şi se târau, tăvălindu-şi în noroi paltoanele negre; unii ridicau capetele, uitându-se încordat la siluetele îndepărtate şi micşorate ale albilor.

În genunchi lângă o mitralieră din lanţul de trăgători, Bunciuk se uita prin binoclu. Îşi schimbase în ajun pardesiul prost croit cu o manta de ostaş şi se simţea bine şi liniştit.

Focul fu deschis fără nici o comandă. Oamenii nu mai puteau suporta liniştea încordată. Îndată ce prima împuşcătură spintecă văzduhul, Bunciuk scoase o înjurătură şi strigă, ridicându-se în picioare:

— Încetarea!

Strigătul lui fu însă acoperit de pârâitul des al focurilor, şi atunci Bunciuk dădu din mână, schimbându-şi hotărârea, apoi răcni la Bogovoi: „Foc!”, încercând să se facă auzit, în mijlocul împuşcăturilor, Bogovoi se aplecă la cutia închizătorului, cu faţa zâmbitoare, dar pământie, şi îşi puse degetele pe mânere. Răpăitul cunoscut al mitralierei izbi auzul lui Bunciuk. O clipă privi atent în direcţia lanţului de trăgători inamici, care se culcaseră la pământ căutând să-şi dea seama dacă focul a fost bine ţintit, apoi sări în picioare şi alergă de-a lungul liniei, la celelalte mitraliere.

— Foc!

— Le arătăm noi lor! Ho-ho-hoo! urlă Hvâlâciko, întorcând spre Bunciuk faţa plină de groază şi fericită în acelaşi timp.

Oamenii de la a treia mitralieră, din centru, nu prea erau de nădejde. Bunciuk se repezi la ei. După ce străbătu jumătate din drum, se aplecă şi privi prin binoclu: ghemuleţele cenuşii şi mişcătoare se zăreau prin lentilele aburite. O salvă puternică răsună dintr-acolo. Bunciuk se aruncă la pământ şi, culcat, luă aminte că mitraliera a treia nu are înălţătorul bine pus.

— Mai jos, afurisiţilor! strigă el, târându-se de-a lungul lanţului de trăgători.

Gloanţele treceau în zbor, foarte aproape de el, cu un vâjâit vestitor de moarte. Oamenii lui Alexeev trăgeau corect, ca la poligon.

Lângă mitraliera cu botul ridicat prea sus, servanţii stăteau lipiţi de pământ: trăgătorul, grecul Mihalidi, pusese un înălţător nechibzuit de mare şi trăgea fără întrerupere, irosindu-şi rezerva de benzi. Spăimântat peste măsură, verde la faţă, Stepanov bolborosea ceva lângă dânsul, iar în spatele lor, cocoşat ca o broască ţestoasă, cu capul în pământ şi cu picioarele întinse, se frământa prietenul lui Krutogorov, un muncitor de la căile ferate.

Dându-l pe Mihalidi la o parte, Bunciuk îşi încordă ochii, potrivi îndelung înălţătorul, iar când mitraliera slobozi primul foc şi începu să răpăie regulat, trepidând sub mâinile sale, rezultatul se văzu de îndată: un pâlc de iuncheri care înaintau în salturi se prăvăli îndărăt de pe colnic, lăsând în urmă unul căzut pe argila stearpă.

Bunciuk se întoarse la mitraliera lui. Palid la faţă, cu petele albastre de pulbere ieşite mai la iveală pe obraji, Bogovoi era culcat pe o rână şi-şi pansa piciorul rănit în pulpă.

— Trage, legea mă-ti! zbieră un ostaş din Gărzile Roşii, cu părul roşcat-aprins, culcat alături, şi se ghemui în patru labe. Trage! Nu-i vezi cum înaintează?!

Lanţurile detaşamentului de ofiţeri se scurgeau de-a lungul terasamentului, înaintând în salturi regulate.

Locul lui Bogovoi fu ocupat de Rebinder. Cu pricepere, fără risipă de muniţie şi fără zăpăceală, acesta deschise focul. Sărind iepureşte dinspre flancul stâng şi aruncându-se la pământ de fiecare dată când ţiuia câte un glonţ, Ghevorkeanţ se apropie de Bunciuk, văietându-se:

— Nu merge!… Nu trage!

Aproape descoperit, Bunciuk se repezi în fugă de-a lungul lanţului frânt de oameni culcaţi.

Încă de departe o văzu pe Anna; în genunchi, lângă mitralieră, fata se uita pe sub mână la lanţul de trăgători ai duşmanului, dându-şi la o parte o şuviţă de păr, căzută pe frunte.

— Culcă-te! strigă el, simţind cum îi năvăleşte un val de sânge în obraji, de teamă pentru dânsa. Culcă-te, n-auzi?

Anna îi aruncă o privire, dar rămase tot cum era. O sudalmă grea, ca un bolovan, se opri în gâtlejul lui Bunciuk. Ajunse în goană lângă ea şi o răsturnă cu putere la pământ.

Krutogorov gâfâia în spatele scutului.

— S-a oprit! Nu merge! gâfâi către Bunciuk. Îl căută din ochi pe Ghevorkeanţ, şi un strigăt înăbuşit îi scăpă de pe buze: A fugit blestematul! A fugit, dihania… M-a năucit cu văicărelile lui… Nu ne lasă să ne vedem de treabă i…

Ghevorkeanţ se apropie, târându-se ca un şarpe. Pe barba lui neagră, crescută mult, se uscase noroiul. Krutogorov îl privi o clipă, apoi îşi răsuci gâtul asudat de taur şi urlă, acoperind zgomotul detunăturilor:

— Unde ai băgat benzile? Viermele pământului! Bunciuk! Bunciuk! Ia-l de aici, că-l omor.

Bunciuk se silea să dreagă mitraliera. Un glonţ izbi cu putere în scut, făcându-l să-şi ia repede mâinile, ca şi cum ar fi atins un fier roşu.

În cele din urmă, izbuti şi deschise singur focul. Sili să se culce oamenii lu Alexeev, care înaintau curajos în salturi, apoi se trase înapoi, târându-se pe burtă şi căutând cu ochii un adăpost potrivit.

Lanţurile inamicului se învălurau tot mai aproape. Prin binoclu se vedeau voluntarii înaintând, cu armele în cumpănire. Din când în când, se culcau. Focul lor se înteţi. În lanţul trăgătorilor din Gărzile Roşii, oamenii luară armele şi cartuşule celor trei morţi: tot nu mai aveau nevoie de ele. Un glonţ doborî un tânăr flăcău din Gărzile Roşii chiar în fata Annei şi a lui Bunciuk, culcat lângă mitraliera lui Krutogorov. Rănitul se zvârcoli îndelung, horcăind şi izbind pământul cu picioarele strânse în moletiere, apoi se propti în mâinile larg desfăcute, se ridică puţin, oftă de câteva ori şi se prăbuşi cu faţa în pământ, răsuflând pentru ultima oară. Bunciuk îi aruncă Annei o privire furişă. Un tremur de groază se zugrăvea în ochii mari, lărgiţi, ai fetei. Fără să clipească, privea la picioarele flăcăului ucis, înfăşurate în moletiere cazone, roase de vechime, şi nici n-auzi cum Krutogorov îi strigă drept în obraz:

— Benzile! Benzile! Hai, fato, adă banda!

Printr-o adâncă pătrundere din flanc, oamenii lui Kaledin împinseră înapoi lanţul de trăgători ai Gărzilor Roşii. Pe uliţele suburbiei Nahicevan se iviră paltoane negre şi mantale de-ale membrilor Gărzii Roşii în retragere. Prima mitralieră de la flancul drept căzu în mâinile albilor. Un iuncher plutonier îl împuşcă pe grecul Mihalidi cu un foc tras de la câţiva paşi; servantul numărul doi fu străpuns cu lovituri de baionetă, ca un sac de paie la exerciţii, şi numai zeţarul Stepanov izbuti să scape.

Ofensiva se opri abia atunci când dragoarele traseră primele proiectile.

— În trăgători! După mine! strigă, sărind înainte, un membru din comitetul revoluţionar, pe care Bunciuk îl cunoştea.

Lanţul de ostaşi ai Gărzii Roşii se urni din loc şi porni, şerpuind, la atac. Trei inşi, mergând aproape cot la cot, trecură prin faţa lui Bunciuk, a lui Krutogorov, a Annei şi a lui Ghevorkeanţ, care se ţineau cât mai aproape de el. Unul fuma, altul îşi izbea din mers genunchiul cu închizătorul armei, iar al treilea îşi cerceta cu atenţie poalele mânjite de noroi ale paltonului. Un zâmbet vinovat juca pe faţa lui şi în vârfurile mustăţilor, ca şi cum n-ar fi mers la moarte, ci s-ar fi înapoiat acasă de la un chef cu prietenii şi, privindu-şi paltonul murdar, ar fi căutat să ghicească pedeapsa la care îl va supune nevasta cicălitoare.

— Iată-i! strigă Krutogorov, arătând un gard îndepărtat şi micile umbre ale oamenilor cenuşii care se mişcau în spatele gardului.

— Instalaţi mitralierele!

Şi Bunciuk întoarse mitraliera cu o mişcare bruscă şi stângace, ca de urs.

Ropotul sprinten al mitralierei o făcu pe Anna să-şi astupe urechile cu degetele. Se aşeză chincit şi văzu cum mişcările celor din dosul gardului se potoliră, iar o clipă mai târziu, salve regulate de focuri răsunară de acolo, şi gloanţele începură să vâjâie deasupra capetelor, sfredelind nevăzute găuri în pânza mohorâtă a cerului.

Focul de secerare răpăia, bătând toba; benzile din mitraliere şerpuiau sec, golindu-se de cartuşe. Împuşcăturile răzleţe pârâiau cu un răsunet tare şi plin. Proiectilele trase de marinarii de pe dragoare zburau, vâjâind deasupra capetelor, cu un vuiet apăsător, amestecat cu scrâşnete. Anna zări un ostaş roşu, înalt, cu căciulă de miel, cu mustăţile tunse englezeşte, care striga mereu, salutând fiecare proiectil în zbor cu o plecăciune şăgalnică:

— Arde-i, arde-i, Semion! Arde-i mai vârtos!

Într-adevăr, proiectilele cădeau tot mai des. Reglându-şi tirul, marinarii susţineau un foc combinat. Cetele răzleţe de kaledinişti, care se retrăgeau încet, abia răzbeau acum sub salvele de şrapnele. Un obuz tras de un tun care-şi reglase deja tirul se sparse în mijlocul lanţului inamic. Coloana cafenie a exploziei împrăştie cu putere oamenii; fumul se risipea, lăsându-se jos. Anna aruncă binoclul, scoase un ţipăt şi-şi acoperi cu palmele murdare ochii căscaţi de groază: zărise vârtejul exploziei şi moartea celor de acolo, adusă aproape de lentilele binoclului. Un spasm dureros îi strânse gâtlejul.

— Ce ai? strigă Bunciuk, aplecându-se spre dânsa.

Ea îşi încleştă dinţii, iar ochii lărgiţi îl priveau cu sclipiri tulburi.

— Nu pot…

— Fii curajoasă, Anna! Auzi? Auzi? Nu se poate aşa! Nu se poate! răsuna în urechile ei strigătul autoritar, ca o comandă.

Infanteria inamicului se grupa treptat într-o râpă de la flancul drept, în apropierea unei cote. Bunciuk o observă şi, după ce-şi mută mitraliera într-un loc mai potrivit, deschise focul asupra cotei şi râpei.

Ra-ta-ta-ta-ta-ta! Ta-ta-ta-ta-ta-ta-tac! răpăia mitraliera lui Rebinder în rafale neregulate şi sacadate.

La vreo douăzeci de paşi, o voce răguşită şi mânioasă striga:

— Targa! N-aveţi targă? Targa!

— Înălţător… cânta vocea tărăgănată a comandantului de pluton, fost soldat venit de pe front: opt! Pluton – foc!

Spre seară se iviră primii fulgi de nea, coborând legănat pe pământul aspru. O oră mai târziu, zăpada umedă şi lipicioasă ascunse sub albul ei cearşaf câmpul şi cadavrele închircite, ruginii-negricioase, ale oamenilor, împrăştiate pretutindeni, acolo unde se frământaseră lanţurile de luptători, înaintând, ori dându-se îndărăt.

Tot spre seară, kalediniştii s-au retras.

În noaptea aceea înălbită de ninsoare nouă, Bunciuk se afla la un cuib de mitralieră. Cu capul acoperit de o cergă mare, adusă de cine ştie unde, Krutogorov mânca, mestecând carnea umedă, macră, scuipând şi înjurând cu voce scăzută. Tot aici, în poarta unei curţi mărginaşe, Ghevorkeanţ îşi încălzea la ţigară degetele înţepenite şi învineţite de frig, iar Bunciuk şedea pe o ladă de zinc cu cartuşe, învelind-o cu poala mantalei pe Anna, scuturată de un tremur nervos; îi lua palmele ude, cu care îşi acoperea ochii, şi le săruta din când în când. Neobişnuite cu el, vorbele de duioşie îi picau greu pe buze:

— Ei, cum se poate una ca asta? Doar erai tare… Ascultă-mă, Ania, fă o sforţare şi stăpâneşte-te! Ania, draga mea, ai să te obişnuieşti… Dacă mândria nu te lasă să pleci, atunci trebuie să te porţi altfel. N-are nici un rost să te uiţi la morţi, aşa cum te-ai uitat tu. Treci pe lângă ei, şi atât! Nu lăsa frâu liber gândurilor; stăpâneşte-le! Vezi, măcar că te lăudai altfel, tot suflet de femeie ai, şi iese la iveală…

Anna tăcea. Palmele ei miroseau a pământ de toamnă şi a căldură de femeie.

Fulgii de zăpadă învălmăşeau cerul cu un văl opac, ocrotitor. O somnolenţă greoaie plutea deasupra curţii, peste oraşul care tăcea încordat.

Luptele de lângă Rostov şi chiar din Rostov ţinură şase zile în şir.

Se băteau cele două tabere pe uliţi şi la răspântii de străzi. Garda Roşie pierdu gara de două ori şi tot de două ori aruncă pe inamic afară. În cele şase zile, nici unii, nici ceilalţi nu luară prizonieri.

La 26 noiembrie, pe înserat, trecând împreună cu Anna prin faţa gării de mărfuri, Bunciuk văzu doi membri ai Gărzii Roşii care împuşcau un ofiţer prins. Cu o uşoară notă de îndârjire în glas, îi spuse Annei, când ea întoarse capul:

— Iată o faptă inteligentă! Trebuie să-i omorâm, să-i stârpim fără milă! Ei nu ne vor cruţa, şi nici noi n-avem nevoie de mila lor; deci, să nu-i ocrotim! Să-i ia dracu pe toţi! Să curăţim pământul de asemenea bestii! Şi, În general, să ne lipsim de sentimentalism când este vorba de soarta revoluţiei… Au dreptate muncitorii!

Trei zile după aceea, Bunciuk se îmbolnăvi. Douăzeci şi patru de ore se ţinu pe picioare, simţind cum îi creşte ameţeala, cum îi slăbeşte tot trupul şi cum capul i se umple de un vuiet de tuci şi de o neînvinsă greutate.

Micile detaşamente ale Gărzii Roşii părăsiră oraşul în dimineaţa zilei de 2 decembrie. Toate suferiseră pierderi mari în urma luptelor. Sprijinit de Anna şi de Krutogorov, Bunciuk mergea în urma căruţei cu mitraliera şi câţiva răniţi. Îşi purta trupul vlăguit, fără nici o putere, ca prin vis; abia îşi mişca picioarele împleticite, grele, ca de fier; întâlnea privirea Annei, duioasă şi îngrijorată, şi-i auzea vorbele ca venite parcă de undeva, de la o nemaipomenită distanţă.

— Suie-te în căruţă, Ilia! Auzi? Mă-nţelegi, Iliuţă? Te rog, suie-te. Doar eşti bolnav!

Dar Bunciuk nu-i înţelegea cuvintele şi nu înţelegea că tifosul îi frânge puterile, că-l doboară şi că-l biruie. Nişte glasuri străine şi totuşi uimitor de cunoscute se zbăteau undeva afară, fără să-i pătrundă în conştiinţă, despărţite de el printr-o mare depărtare. Ca prin ceaţă întrezărea ochii negri ai Annei, care ardeau cu o flacără neliniştită şi agitată, iar barba lui Krutogorov se clătina în chip monstruos, în rotocoale.

Bunciuk se apuca de cap, îşi strângea obrajii fierbinţi şi roşii în palmele late – şovăielnică şi fără contur, despărţită de el printr-o invizibilă perdea – zvâcnea când undeva în sus, când i se scufunda sub picioare. Închipuirea sa, cuprinsă de delir, plăsmuia mereu alte şi alte vedenii absurde: din timp în timp, se oprea şi se împotrivea lui Krutogorov, care încerca să-l urce în căruţă.

— Nu trebuie! Aşteaptă! Cine eşti tu? Dar Anna unde-i? Dă-mi un bulgăre mic de pământ… Şi pe ăştia să-i distrugi cu mitraliera, la comanda mea! Ochire directă! Stai! E fierbinte! horcăia el, smulgându-şi mâna din mâinile Annei.

Numai cu sila l-au urcat în căruţă. O clipă mai simţi un amestec iute de felurite mirosuri ciudate, mai văzu o împletire haotică de lumini frânte; apoi zadarnic încercă, îngrozit, să-şi vină în fire. O beznă plină de o neagră tăcere se închisese deasupra lui şi numai undeva, sus de tot, ardea ca un cărbune un petic azuriu şi se încrucişau fulgere purpurii în frânturi şi lanţuri de foc.

Ţurţurii de gheaţă, îngălbeniţi de paie, cădeau de pe acoperişuri şi se spărgeau cu sunete ascuţite, ca de sticlă. Dezgheţul sclipea în băltoace şi pe pământul golit de zăpada din bătătura satului; vacile slut năpârlite umblau de colo-colo, adulmecând văzduhul. Vrăbiile ciripeau cu piuituri de primăvară, mişunând în grămezile de vreascuri adunate prin ogrăzi. Pe medean, Martin Şamil alerga după un cal roib şi gras care îi fugise din curte. Calul cu coada stufoasă, ridicată în sus, ţesea de zor din picioare, fluturându-şi în vânt coama neţăsălată, zvârlind departe bulgării de omăt umed de pe copite, făcea roata pe medean, apoi se oprea lângă ograda bisericii, mirosind cărămida; îşi lăsa stăpânul să vină mai aproape, privea pieziş cu ochiul violet la frâul din mâinile lui Şamil şi-şi întindea din nou spatele în galop zănatic.

Ianuarie răsfăţa pământul cu zile jilave şi calde. Cercetând Donul, cazacii se aşteptau la o revărsare timpurie. În ziua aceea, Miron Grigorievici stătu îndelung în curtea din dosul caselor; se uita la pajiştea dospită sub zăpadă, la gheaţa cenuşie-verzuie a Donului şi gândea: „Uite, iar are să vină o revărsare de apă, la fel ca anul trecut. Câtă zăpadă, câtă zăpadă! Greu îi mai e pământului să stea sub ea. Nici n-are cum să răsufle.”

Îmbrăcat în bluză de soldat, Mitka scotea balega din ocolul vacilor. Căciula albă abia i se ţinea pe cap, împinsă mult pe ceafă; părul drept, ud de sudoare, îi cădea pe frunte, şi Mitka îl dădu la o parte cu dosul mâinii murdare, care puţea a balegă. Bulgării îngheţaţi de balegă erau îngrămădiţi la poarta ogrăzii; un ţap cu părul mâţos umbla deasupra. Oile se strângeau buluc lângă zăplaz; o mioară mai mare decât maică-sa mai încerca s-o sugă, dar oaia cea bătrână o gonea, izbind-o cu capul. Un batal negru, cu coarnele inelate, stătea la o parte şi se scărpina de un plug.

Un dulău cu pieptul lat şi cu sprâncenele bălaie se tolănise la soare, lângă hambarul cu uşa galbenă, spoită cu humă. Mai multe vintire erau atârnate afară, sub şopron, pe pereţii hambarului; moş Grişaka le privea, sprijinindu-se în cârjă; se gândea, pesemne, la primăvara apropiată şi la dresul sculelor de pescuit.

Miron Grigorievici trecu la arie, măsură cu ochiul lui de gospodar căpiţele de fân şi începu să strângă cu grebla paiele de mei răvăşite de capre, când deodată, luarea-aminte îi fu atrasă de nişte glasuri străine. Aruncă grebla pe un stog şi o luă spre ogradă.

Mitka stătea cu un picior împins înainte şi îşi răsucea o ţigară, ţinând între două degete punga de tutun cusută cu mult meremet de vreo drăguţă. Hristonea şi Ivan Alexeevici aştepta lângă el. Hristonea scoase o foiţă murdară din fundul şepcii albastre de cazac din gardă; Ivan Alexeevici, cu mantaua descheiată, rezemat de portiţa împletită a ogrăzii, căuta ceva prin buzunarele nădragilor cazoni, vătuiţi. Faţa sa lucioasă, proaspăt rasă, cu o gropiţă adâncă în bărbie, se întunecase de supărare; uitase pesemne ceva.

— Să trăieşti, Miron Grigorievici! îl salută Hristonea.

— Noroc şi sănătate, oştenilor!

— Vino la noi, la fumat.

— Mulţumim, chiar acuşi am fumat.

După ce dădu mâna cu cazacii, Miron Grigorievici îşi scoase căciula cu fundul roşu, îşi netezi părul albicios şi zbârlit, zâmbind:

— Cu ce noutăţi aţi poftit, vitejilor?

Hristonea îl privi de sus în jos şi nu se grăbi cu răspunsul: mai întâi, îşi lipi ţigara, lingând-o îndelung cu limba lui mare şi aspră ca de bou şi, după ce isprăvi, mormăi cu vocea-i de bas:

— Uite, avem niţică treabă cu Mitri!

Moş Grişaka trecu prin faţa lor, târşindu-şi picioarele. Ţinea în mâinile întinse un vintir. Ivan Alexeevici şi Hristonea îşi scoaseră şepcile, salutându-l. Moş Grişaka duse vintirul până la cerdac şi se întoarse.

— De ce staţi tot acasă, Vitejilor? întrebă el. V-aţi înnădit la căldură pe lângă muieri?

— Da' ce-i? întrebă Hristonea.

— Tu, Hristoşka, mai bine ai face să taci din gură… Parcă nu ştii singur?…

— Zău nu ştiu, moşule! Pe crucea mea că nu ştiu nimic! jură Hristonea.

— Deunăzi, a venit un om de la Voronej, un negustor, o fi fiind prieten cu Serghei Platonovici Mohov sau neam cu el, nu ştiu. Da, a venit şi povestea că la Certkovo stă o armată străină – bolciovicii ăia, cum le mai zice. Vine Rusia să facă război cu noi, şi voi staţi pe la casele voastre?… Şi tu, parşivule… n-auzi, Mitka? De ce taci? La ce vă gândiţi?

— Nu ne gândim la nimic! răspunse, zâmbind, Ivan Alexeevici.

— Păi, ăsta-i baiul, că nu vă gândiţi la nimic! se încinse moş Grişaka. O să vă prindă în laţ ca pe nişte potârnichi! Au să vă prindă mujicii şi au să vă bată ca pe nişte mucoşi…

Miron Grigorievici schiţă un zâmbet stăpânit. Hristonea îşi mângâia cu mâna obrajii cu barba nerasă de mult. Ivan Alexeevici fuma, privindu-l pe Mitka. În pupilele lui Mitka, înguste ca la ochii de pisică, jucau luminiţe ciudate, şi nu s-ar fi putut spune dacă ochii săi râd sau scânteiază de o mânie îndârjită.

După ce stătură o ţâră de vorbă, Ivan Alexeevici şi Hristonea îşi luară rămas bun şi-l chemară pe Mitka la poartă.

— De ce n-ai venit aseară la adunare? întrebă cu asprime Ivan Alexeevici.

— Nu prea m-au lăsat treburile.

— Da' ai avut timp să te duci pe la Melehovi?

Cu o clătinare din cap, Mitka îşi dădu căciula pe frunte şi spuse cu o întărâtare înăbuşită:

— N-am venit şi pace! Ce să mai vorbim?

— Au venit toţi cei care au fost pe front. Petro Melehov n-a fost. Ştii… Am hotărât să trimitem delegaţii la Kamenskaia, din partea satului. Acolo, la 10 ianuarie, se ţine un congres al foştilor combatanţi. Am tras sorţii, şi a căzut să mergem noi trei, adică eu, cu Hristonea şi cu tine.

— N-am să mă duc, răspunse hotărât Mitka:

— Cum? se încruntă Hristonea şi-i apucă un nasture de la bluză. Te dai în lături de la ai tăi? Nu catadicseşti?

— El e cu Petka Melehov! zise Ivan Alexeevici, atingând cu palma mâneca mantalei lui Hristonea, iar faţa i se îngălbeni ca ceara; Hai să plecăm! Vezi că n-avem ce căuta aici. Zi, Mitri, nu mergi?

— Nu… Am zis nu, înseamnă că nu.

— Rămâi cu bine! spuse Hristonea, cu o privire piezişă.

— Mergi sănătos!

Întorcându-şi ochii, Mitka îi întinse mâna fierbinte şi se îndreptă spre casă.

— Scârnăvie! spuse Ivan Alexeevici cu o voce apăsată şi cu nările tremurânde. Scârnăvie! repetă el mai tare, privind spatele lat al lui Mitka.

Trecură pe la mai mulţi din ostaşii veniţi de pe front şi-i înştiinţară că Mitka refuzase să plece şi că a doua zi ei doi se vor duce la congres.

În zorii zilei de 8 ianuarie, Hristonea şi Ivan Alexeevici plecară astfel din sat. Iakov Podkova se oferi să-i ducă pe veresie. Cei doi cai zdraveni înhămaţi la sanie străbătură repede satul şi urcară dealul. Dezgheţul golise pământul de ninsoare; pe alocuri, unde nu mai era zăpadă, tălpicele saniei se prindeau de pământ, sania mergea în hopuri, şi caii se opinteau, întinzând ştreangurile strună.

Cazacii mergeau în urma saniei. Podkova, cu obrazul înroşit de frigul dimineţii, păşea zdrobind zgomotos cu cizmele gheaţa sticloasă. Faţa lui dogorea de roşeaţă, şi numai cicatricea ovală era vânătă, ca pielea unui cadavru.

Mergând pe alături de drum, în zăpada împuţinată şi zgrunţuroasă, Hristonea urca dealul; gâfâia, trăgea anevoie aerul în plămâni, căci în 1916 avusese prilejul să înghită la Dubno o porţie de gaze sufocante nemţeşti.

Pe deal, vântul vuia şi şuiera aprig. Acolo era mai frig. Cazacii mergeau în tăcere. Ivan Alexeevici îşi adăposti faţa în gulerul cojocului. Se apropiau de o pădurice; străbătând-o, drumul ieşea pe o creastă de colnic. Vântul şuiera domol printre copaci; straturi de rugină solzoasă acopereau trunchiurile bătrânilor stejari cu aurul lor verzui. Undeva, în depărtare, meliţa o coţofană; apoi trecu în zbor, deasupra drumului, cu coada răsucită pieziş. Vântul o abătea din zbor, înclinând-o într-o parte şi zbârlindu-i penele pestriţe.

Podkova, care tăcuse din clipa plecării, se întoarse spre Ivan Alexeevici şi-i spuse răspicat (după ce pregătise, pesemne, vorbele în mintea lui):

— Faceţi tot ce se cuvine la congres, pentru ca să nu fie război! Nimenea n-are să aibă poftă de aşa ceva!

— Fireşte! încuviinţă Hristonea, privind cu pizmă zborul liber al coţofenei şi asemuind în gând viaţa fericită, fără grijă, a păsărilor cu cea a omului.

Ajunseră la Kamenskaia în seara zilei de 10 ianuarie. Grupuri de cazaci mergeau pe străzile staniţei mari, îndreptându-se spre centru. Se simţea un neobişnuit freamăt. După ce găsiră locuinţa lui Grigori Melehov, Ivan Alexeevici şi Hristonea aflară că el nu era acasă. Gazda, o femeie grasă, cu părul de un blond-spălăcit, le spuse că chiriaşul plecase la congres.

— Dar unde se ţine congresul ăsta? o întrebă Hristonea.

— O fi la administraţia de district sau, poate, la poştă! răspunse gazda, închizând cu nepăsare uşa în nasul lui Hristonea.

Congresul era în toi. Delegaţii abia încăpeau în sala mare cu numeroase ferestre. Mulţi cazaci se îmbulzeau pe scări, pe coridoare şi în odăile de alături.

— Ţine-te după mine! porunci Hristonea, croindu-şi drum cu coatele.

Ivan Alexeevici se grăbi să-l urmeze prin strâmta trecătoare făcută de el. Aproape în pragul sălii de congres, Hristonea fu oprit de un cazac, al cărui grai îi trăda obârşia de pe undeva dinspre Donul de jos.

— N-ai putea să te înghesui mai uşurel, mă ciortane? spuse el batjocoritor.

— Lasă-mă să trec!

— Poţi să stai şi acilea! Nu vezi că n-ai unde să te bagi?

— Lasă-mă, ţânţarule, că acuşi te strivesc. Te curăţ pe loc! îi făgădui Hristonea şi, apucându-l cu uşurinţă, dădu la o parte cazacul scund şi trecu înainte.

— Ia te uită, ursul!

— E tare vlăjganul din gardă!

— Zdravăn ca un armăsar! Bun să cari cu el şi tunul de patru ţoli!

— Văzuşi cum l-a dat la o parte?

Strâns îngrămădiţi în jurul său cazacii zâmbiră cu respect privind cu gura căscată la Hristonea care era cu un cap mai înalt decât toţi ceilalţi.

Îl găsiră pe Grigori lângă peretele din fund; sta chircit, fuma şi discuta ceva cu un cazac, delegat din partea Regimentului 35. Îşi zări consătenii, şi mustăţile lor pleoştite, negre ca pana corbului, tresăriră într-un zâmbet.

— Măi, ce vânt vă aduce? Noroc, Ivan Alexeevici! Să trăieşti, nene Hristan!

— De trăit, trăiesc, da' nu prea mă pricopsesc! râse Hristonea, apucând toată mâna lui Grigori în palma sa uriaşă.

— Ce mai fac ai noştri?

— Slavă domnului! Îţi trimit bineţe. Tătâne-tău a poruncit să vii neapărat, să-i vezi.

— Petro cum o duce?

— Petro… zâmbi Ivan Alexeevici cam încurcat. Petro nu prea ţine cu ai noştri.

— Ştiu. Da' Natalia? Copiii? I-aţi văzut?

— Toţi îs bine, te salută! Tată-tău e tot supărat…

Hristonea întorcea ochii, cercetând peste capete prezidiul congresului aşezat la masă. Deşi se afla în spatele tuturor, le vedea toate mai bine decât ceilalţi, scunzi la făptură. Grigori continuă să pună întrebări, folosind o scurtă pauză a şedinţei. Povestindu-i despre oamenii şi lucrurile din sat, Ivan Alexeevici îi mai vorbi pe scurt şi despre adunarea celor veniţi de pe front care i-au delegat la congres, pe el şi pe Hristonea. Începu să-l descoasă pe Grigori despre stările din Kamenskaia, dar în acea clipă un oarecare de la masă strigă tare:

— Acuma, cazaci, are să vorbească un delegat al muncitorilor mineri! Vă rugăm să-l ascultaţi cu luare-aminte şi să păstraţi linişte!

Un om de statură mijlocie îşi potrivi părul blond, pieptănat peste cap, şi începu să vorbească. Zumzetul de voci amuţi, ca prin farmec.

Chiar de la primele vorbe ale cuvântării înflăcărate şi pline de pasiune, Grigori şi ceilalţi simţiră toată puterea de convingere a unui om din asemenea croială. Vorbea despre politica trădătoare a lui Kaledin, care împingea căzăcimea la luptă împotriva clasei muncitoare şi a ţărănimii din Rusia; vorbea despre comunitatea intereselor cazacilor şi ale muncitorilor, despre ţelurile urmărite de bolşevici în lupta lor împotriva contrarevoluţiei căzăceşti.

— Noi întindem căzăcimii muncitoare mâna noastră frăţească şi nădăjduim că, în lupta dusă împotriva bandei de gardişti albi, vom găsi aliaţi credincioşi în persoana foştilor combatanţi cazaci! Muncitorii şi cazacii şi-au vărsat sângele pe fronturile războiului pornit de regimul ţarist, iar în lupta împotriva adunăturii de burghezi, ocrotită de Kaledin, va trebui să fim iarăşi şi chiar vom fi iarăşi împreună! Vom porni, mână în mână, la luptă contra acelora care au asuprit muncitorimea timp de atâtea veacuri! tuna vocea lui asurzitoare.

— Mă, al dracului! Trăsni-l-ar! şoptea admirativ Hristonea şi-i strângea cotul lui Grigori, cu o putere care îl făcea pe acesta să se strâmbe de durere.

Ivan Alexeevici asculta, cu gura întredeschisă, clipind des de încordare şi mormăind:

— Aşa-i… Asta-i adevărat!…

După delegat, vorbi un alt miner, om înalt, şi care se clătina ca un frasin zguduit de vânt. Se sculă în picioare, se îndreptă, de parcă ar fi fost pliant, îşi roti privirile asupra sutelor de ochi aţintiţi spre el şi aşteptă mult, până când larma se potoli. Făcea impresia unui odgon de şlep: noduros şi uscăţiv, tare să te poţi bizui pe el, mai avea încă sclipiri verzui pe faţă, parcă l-ar fi presărat cineva cu praf de piatră vânătă. Firişoarele negre de praf de cărbune îi intraseră adânc în porii pielii, nu mai puteau fi scoase de acolo de nici o spălătură de pe lume; acelaşi luciu de cărbune sclipea şi în ochii lui tulburi, spălăciţi de întunericul în care îşi trăise viaţa şi de straturile negre din adâncul pământului. Îşi scutură pârul scurt şi făcu un gest energic cu pumnii încleştaţi, parcă ar fi dat cu târnăcopul.

— Cine a introdus pe front pedeapsa cu moartea pentru soldaţi? Kornilov! Cine, alături de Kaledin, ne sugrumă? Tot el! strigă dânsul şi continuă să vorbească repede şi pasionat: Cazaci! Fraţilor! Fraţilor! De partea cui veţi trece? Kaledin vrea ca noi să ne înecăm în sângele frăţesc! Nu! Nu! N-are să iasă după pofta lor! Îi vom strivi, Dumnezeul şi întunericul mă-si! Pe năpârcile astea le vom arunca în mare!…

— Măi, al dracului! nu se mai putu stăpâni Hristonea. Cu gura căscată de minunare, dând din mâini şi izbucnind într-un râs zgomotos: Aşa-i, arde-i!

— Tacă-ţi gura! Măi Hristan, da' ce-i cu tine? se sperie Ivan Alexeevici. Au să te dea afară!

Lagutin, cazac din staniţa Bukanovskaia şi primul preşedinte al secţiei de cazaci de la Comitetul Executiv Central din Rusia, convocat în sesiunea a doua, îi frigea pe cazaci cu vorbele lui pline de foc, nu tocmai bine orânduite, dar care le mergeau de-a dreptul la inimă. Vorbi şi Podtiolkov, care prezida lucrările congresului, iar după el veni Şceadenko, un bărbat frumos, cu mustăţile tunse englezeşte.

— Cine-o mai fi şi ăsta? întrebă Hristonea pe Grigori, întinzându-şi mâna lată ca o greblă.

— E Şceadenko. Un comandant bolşevic.

— Dar ăla?

— E Mandelştam.

— De unde vine?

— De la Moscova.

— Da' ăştia cine îs? arătă Hristonea grupul de delegaţi la congres din Voronej.

— Măi Hristan, mai tacă-ţi gura niţel!

— Doamne Dumnezeule, doar vreau şi eu să aflu!… Ia spune-mi, ăla lungul, care şade alături de Podtiolkov, cine-o fi?

— E Krivoşlâkov, din Elanskaia, satul Gorbatov… Iar mai încolo, uite: Kudinov, Doneţkov, de la noi.

— Ia să te mai întreb… Şi ăla… nu, ălălalt, ăla de la margine, cu moţ?

— Eliseev… Nu ştiu din ce staniţă.

Îndestulat cu aceste desluşiri, Hristonea tăcu, ascultându-i pe ceilalţi oratori, cu aceeaşi neslăbită atenţie, şi acoperind cel dintâi sutele de voci cu glasul lui de bas, strigând întruna: „Aşa-i”.

În urma lui Stehin, un cazac bolşevic, vorbi delegatul Regimentului 44. Acesta rostea nişte fraze încâlcite şi necioplite, spunea câte un cuvânt de parcă ar fi bătut un cui şi tăcea, smârcâind din nas, dar cazacii îl ascultau cu deosebită încordare, întrerupându-l din când în când cu strigăte de aprobare. Cele rostite de dânsul se vedea că aflau un viu răsunet în sufletele lor.

— Fraţilor! Congresul nostru trebuie să treacă la treabă de nădejde în aşa fel ca să nu iasă nici o pătimire pentru popor, şi toate să se isprăvească cu bine şi cu pace! spuse el cu o voce tărăgănată şi gângavă. Glăsuiesc sus şi tare să ne lipsim de un război sângeros. Şi aşa am putrezit destul trei ani şi jumătate în tranşee şi, ca să vorbim drept, dacă ar mai trebui să ducem război, cazacii îs obosiţi…

— Asta-i adevărat!…

— Adevărul ăl mai curat!

— Nu vrem război!

— Trebuie să ne înţelegem şi cu bolşevicii şi cu Sfatul Oastei!

— În chip paşnic, nu altminterea! Ce să ne mai războim?

Podtiolkov izbi zgomotos cu pumnul în masă, şi urletele se potoliră. Mângâindu-şi bărbuţa stufoasă, delegatul Regimentului 44 continuă cu aceeaşi voce tărăgănată:

— Trebuie să ne trimitem delegaţii de la congres, să meargă la Novocerkassk şi să se roage frumos, pentru ca voluntarii şi tot felul de partizani să se care de acilea… Aşijderea şi bolşevicii n-au ce căuta la noi! Vom şti singuri cum să înfruntăm duşmanii poporului muncitor. Până una-alta n-avem nevoie de ajutorul nimănui, iar de va fi nevoie, atunci avem să-i rugăm să ne ajute…

— Astea nu-s vorbe cu socoteală!

— Aşa-i!

— Stai! Stai! De ce „aşa-i”? Da' dacă ne vor strânge de gât – în ceasul al doisprezecelea să ceri ajutor? Nu, nu, pân' s-or coace dudele moare baba.

— Trebuie să ne întocmim ocârmuirea noastră…

— Şade găina-n cuib, iar oul ei cloceşte în… doamne, iartă-mă. Măi, ce căpăţâni proaste!

După delegatul Regimentului 44, răsunară vorbele pline de o înflăcărată chemare rostite de Lagutin. Fu întrerupt de mai multe ori cu strigăte. Cineva ceru să se suspende şedinţa pentru zece minute, dar, îndată ce se făcu linişte, Podtiolkov îşi zvârli jarul vorbelor în mulţimea încinsă:

— Fraţi cazaci! Pe când noi stăm şi ne sfătuim, duşmanii poporului muncitor nu dorm! Vrem şi ca lupii să fie sătui, şi oile întregi; da' Kaledin are altă socoteală. Ne-a căzut în mâini ordinul său pentru arestarea tuturor celor ce iau parte taman la acest congres, ordin care are să fie citit chiar acum.

Citirea ordinului pentru arestarea participanţilor la congres stârni o mare frământare printre delegaţi. Se iscă o gălăgie însutit mai înverşunată decât la orice întrunire de staniţă.

— Ce să ne mai ţinem de vorbe! Trebuie să ne aşternem pe treabă!

— Li-niş-te! Sst!

— Ce mai linişte! Zi-i mai tare!

— Lobov! Lobov! Arde-i cu o vorbă!

— Să mai aşteptăm!

— Nici Kaledin nu-i un prost!

Grigori ascultă tăcut strigătele, privind la capetele şi la mâinile zvârcolite ale mulţimii de delegaţi, până când nu se mai putu stăpâni. Se ridică în vârful picioarelor, răcnind:

— Tăceţi odată, diavolilor! Ce, sunteţi la bâlci? Lăsaţi-l pe Podtiolkov să vorbească!

Ivan Alexeevici se luă la harţă cu un delegat al Regimentului 8.

Hristonea mârâia, înfruntând părerile unuia din acelaşi regiment cu el.

— Care va să zică, aici trebuie să fii cu ochii în patru? Ce-mi tot baţi capul? Ageamiu mai eşti, măi prietene! Şi blegi mai sunteţi toţi! N-o să ne ţină baierele să le dovedim singuri pe toate.

Larma de glasuri se potoli, aşa cum se lasă vântul ostenit pe un lan de grâu şi-l apleacă la pământ. Şi deodată, liniştea nehotărâtă a sălii fu străpunsă de vocea subţire, ca de fată, a lui Krivoşlâkov:

— Jos cu Kaledin! Trăiască Comitetul militar revoluţionar căzăcesc!

Mulţimea gemu. În valul greu de glasuri ce-ţi izbea urechile se amestecară strigăte puternice, răsunătoare de aprobare. Krivoşlâkov rămase cu mâna ridicată, cu degetele tremurând ca frunzele. Îndată ce urletul asurzitor s-a împrăştiat, stingându-se, Krivoşlâkov strigă tot atât de subţirel şi de tare ca la o goană de lupi:

— Propun să alegem din mijlocul nostru Comitetul militar revoluţionar căzăcesc. Să fie însărcinat cu lupta împotriva lui Kaledin şi cu organi…

— Ha-a-a-a-a-a-a! răbufni un nou urlet, ca o explozie de obuz, făcând să cadă jos firimiturile de tencuială, desprinsă din tavan.

Începu alegerea membrilor Comitetului militar revoluţionar. O parte neînsemnată de cazaci, condusă de acelaşi delegat al Regimentului 44 şi de câţiva alţii, continuă să stăruie pentru lichidarea paşnică a conflictului cu guvernul Oastei, dar majoritatea participanţilor nu-i mai susţineau. După ce auziseră ordinul lui Kaledin cu privire la arestarea lor, cereau să se împotrivească în mod activ celor din Novocerkassk.

Grigori nu mai apucă să vadă terminarea alegerii, căci fu chemat urgent la statul-major al regimentului. La plecare, îi rugă pe Hristonea şi pe Ivan Alexeevici:

— Când s-o isprăvi, veniţi acasă la mine! îs curios să văd cine are să iasă…

Ivan Alexeevici se întoarse noaptea târziu.

— Podtiolkov preşedinte, iar Krivoşlâkov secretar! vesti el din prag.

— Şi membrii?

— Ivan Lagutin şi Golovaciov, Minaev, Kudinov, şi încă alţi câţiva.

— Da' unde-i Hristan? întrebă Grigori.

— A plecat cu cazacii să aresteze ocârmuirea din Kamenskaia. E încins foc: dacă scuipi pe el fâsâie… E lată!

Hristonea se întoarse în zori. Pufnea pe nări, descălţându-se, şi mormăia ceva cu voce scăzută. Grigori aprinse lampa şi văzu că fruntea negricioasă a lui Hristonea este pătată de sânge şi mai are şi o zgârietură făcută de un glonte deasupra sprâncenelor.

— Cine te-a rănit? Vrei să te leg? Uite-acuma!… Stai niţel, să găsesc pansamentul!

Sări din pat, găsi vata şi tifonul.

— Nu-i nimica, s-o tămădui ea de la sine, ca rănile câinilor! mormăi Hristonea. M-a miruit comandantul cercului de recrutare. Cu revolverul. Am intrat la el frumuşel, pe uşa cea mare, ca oaspeţii, iară dânsul a cercat să se apere. A mai rănit un cazac. Am vrut să-i scot sufletul, ca să văd cum arată un suflet de ofiţer, da' nu m-au lăsat cazacii. Că altfel, tare mi-era poftă să-l frec. L-aş fi zolit până la măduva oaselor!

A doua zi, din ordinul lui Kaledin, Regimentul 10 de Don sosi în Kamenskaia, pentru arestarea tuturor participanţilor la congres şi pentru dezarmarea celor mai revoluţionare dintre unităţile de cazaci.

Tocmai atunci se ţinea un miting în gară. O uriaşă mulţime de cazaci se frământa, reacţionând fiecare în chipul său la cuvântarea unui vorbitor.

Urcându-se la tribună, Podtiolkov cuvântă:

— Părinţi, fraţilor, eu nu-s înscris în nici un partid şi nu-s bolşevic. Năzuiesc doar către un singur lucru: spre dreptate, spre fericire, spre unirea frăţească a tuturor celor care muncesc, ca să nu mai fie nici o asuprire, nici chiaburi, nici burjui şi bogătani – să trăiască toată lumea slobodă şi în voie. Bolşevicii la aceasta năzuiesc, pentru asta luptă. Bolşevicii sunt muncitori, nişte oameni ai muncii ca şi noi, cazacii. Atâta numai că muncitorii bolşevici sunt mai cu scaun la cap decât noi: pe când noi eram ţinuţi în întuneric, ei, prin oraşe, au învăţat mai vârtos decât noi să priceapă viaţa aşa cum e. Ca atare, se lămureşte că sunt şi eu bolşevic, măcar că nu-s înscris în partidul bolşevicilor.

După debarcare, regimentul luă parte la miting. Oamenii din Gundorovskaia, toţi înalţi şi arătoşi, alcătuind mai mult de jumătatea regimentului, se amestecară cu cazacii din alte regimente. Şi o bruscă întorsătură nu întârzie să se producă în cugetul lor. Cazacii au răspuns printr-un „nu” hotărât la ordinul dat de comandantul regimentului, pentru a executa dispoziţia lui Kaledin. Începură să se frământe în urma unei puternice acţiuni de agitaţie, desfăşurată de cei ce ţineau partea bolşevicilor.

În acelaşi timp, Kamenskaia fu cuprinsă de o activitate febrilă, cum se întâmpla în mai toate regiunile din apropierea frontului; detaşamente de cazaci, înjghebate în pripă, erau trimise pentru ocuparea şi menţinerea gărilor; unul după altul, plecau trenurile în direcţia Zverevo-Lihaia. Unităţile îşi realegeau comandanţii. Cazacii care nu voiau război se grăbeau să plece pe ascuns. Delegaţi întârziaţi continuau să sosească din sate şi din staniţe. Pe străzi se înteţea o neobişnuită forfotă.

La 13 ianuarie, sosi pentru tratative o delegaţie din partea guvernului Donului, compusă din preşedintele Sfatului Oastei, Agheev, şi ca membri: Svetozarov, Ulanov, Karev, Bajelov şi Voiskovoi starşina Kuşnariov.

O mulţime forfotitoare îi întâmpină la gară. Toţi fură conduşi până la clădirea oficiului de poştă şi telegraf de către o escortă de cazaci din Regimentul de gardă „Atamanski”. Şedinţa membrilor Comitetului militar revoluţionar împreună cu delegaţia guvernului ţinu toată noaptea.

Din partea Comitetului militar revoluţionar se aflau de faţă şaptesprezece oameni. Răspunzând la cuvântarea lui Agheev, care învinuia Comitetul militar revoluţionar de trădarea intereselor căzăcimii şi de încheierea unei înţelegeri cu bolşevicii, Podtiolkov luă cel dintâi cuvântul, dându-i un răspuns usturător. După el vorbiră Krivoşlâkov şi Lagutin. Discursul lui Kuşnariov fu întrerupt în repetate rânduri de strigătele cazacilor înghesuiţi pe coridor. Un mitralior, vorbind în numele cazacilor revoluţionari, ceru arestarea delegaţiei.

Consfătuirea nu ajunse la nici un rezultat. Pe la două noaptea, când se lămuri limpede că nu poate fi vorba de vreun acord, a fost acceptată propunerea lui Karev, membru în Sfatul Oastei, pentru trimiterea la Novocerkassk a unei delegaţii din partea Comitetului militar revoluţionar, cu sarcina de a se hotărî definitiv problema puterii.

În urma delegaţiei guvernului Donului, care plecase la Novocerkassk, porniră într-acolo şi reprezentanţii Comitetului militar revoluţionar, în frunte cu Podtiolkov. Au fost delegaţi în unanimitate: Podtiolkov, Kudinov, Krivoşlâkov, Lagutin, Skacikov, Golovaciov şi Minaev. Ofiţerii din Regimentul „Atamanski”, arestaţi în Kamenskaia, rămaseră opriţi ca ostateci.

Dincolo de geamul vagonului, viforniţa se juca cu fulgii de zăpadă. Troiene linse de vânt se înălţau zidite deasupra gardului menit să apere linia de înzăpezire şi, până una-alta, pe jumătate zburat de viscol. Crestele nămeţilor erau împestriţate de ciudatele desene lăsate de ghearele păsărilor.

Haltele, stâlpii de telegraf şi toată stepa cea fără de sfârşit, sinistră în monotona ei întindere, fugeau şi rămâneau la miazănoapte, în urma trenului.

Podtiolkov, într-o scurtă nouă de piele, şedea la geam. În faţa lui, rezemat cu coatele de o măsuţă, privea afară Krivoşlâkov, cu umerii înguşti şi cu trupul costeliv de adolescent. Îngrijorarea şi aşteptarea se citeau în ochii lui senini de copil. Lagutin îşi pieptăna bărbuţa blondă şi rară. Minaev, un cazac zdravăn, nu-şi găsea astâmpăr pe bancă, încălzindu-şi mâinile la ţeava caloriferului.

Lungiţi pe banchetele de sus, Golovaciov şi Skacikov discutau ceva în şoaptă.

Aerul din vagon nu era prea cald şi duhnea a fum de mahorcă. Mergând spre Novocerkassk, membrii delegaţiei nu se prea simţeau în apele lor. Vorba tânjea într-o atmosferă de lâncezeală plicticoasă şi apăsătoare. Trecură de gara Lihaia. Podtiolkov glăsui deodată, rostind gândul tuturor:

— N-are să iasă nici o treabă! Nu văd cum s-ar putea să ne înţelegem…

— Umblăm pe drumuri de pomană, întări Lagutin.

O tăcere îndelungă se înstăpâni din nou în vagon. Podtiolkov îşi mişca în răstimpuri egale palma, ca şi cum ar fi trecut o suveică prin ochiurile unui năvod. Din când în când, se uita la luciul mat al scurtei sale de piele, admirând-o.

Se apropiau de Novocerkassk. Minaev privi pe hartă la Donul care ocolea oraşul în cotituri întortocheate şi începu să povestească cu voce înceată:

— Pe vremuri, când cazacii îşi isprăveau anii de oaste la Regimentul „Atamanski”, începeau să se pregătească de plecare la casele lor… Îşi făceau cuferele, îşi strângeau avutul şi caii şi se urcau în tren. Trenul pornea şi, uite, lângă Voronej, acolo unde linia trece Donul pentru prima oară, mecanicul care conducea trenul îl frâna încet, cât se poate mai încet: ştia el ce va să fie! Îndată ce trenul intra pe pod, începea minunăţia: cazacii strigau, cuprinşi parcă de turbare: „Donul! Donul nostru! Donul, Donul liniştit! Tăicuţul nostru iubit, drag! Ura-a-a!” şi aruncau pe ferestre afară, chiar de pe pod peste parapetele de fier, şepci, mantale vechi, nădragi, feţe de pernă, cămăşi şi tot ce le cădea sub mână. Pe toate le dăruiau Donului, când se întorceau de la oaste. Te uitai în jos, şi se vedeau şepcile albastre – culoarea Regimentului „Atamanski” – plutind pe apă, ca nişte lebede ori ca nişte fiori. Şi datina aceasta nu se pierdea, din cele mai vechi timpuri…

Încetinindu-şi mersul, trenul se opri. Cazacii se sculară în picioare. Punându-şi centura peste manta, Krivoşlâkov schiţă un zâmbet forţat:

— Iată-ne ajunşi!

— De ce nu vin ăia cu pâinea şi sarea? încercă să glumească Skacikov.

Fără să bată la uşă, un esaul înalt şi semeţ intră în vagon, cercetă membrii delegaţiei cu ochii iscoditori şi duşmănoşi, rostind cu o apăsată asprime:

— Sunt însărcinat să vă însoţesc. Fiţi buni, domnilor bolşevici, şi părăsiţi în grabă vagonul! Nu garantez pentru purtarea mulţimii şi… pentru siguranţa voastră.

Ochii săi se opriră mai îndelung asupra lui Podtiolkov, mai bine zis asupra scurtei sale ofiţereşti; cu o duşmănie în glas, pe care n-o mai ascundea, strigă poruncitor:

— Daţi-vă jos din vagon, mai repede!

— Iată-i pe ticăloşii, pe trădătorii căzăcimii! exclamă un ofiţer cu mustăţile lungi, de pe peronul înţesat de lume.

Podtiolkov se îngălbeni la faţă şi-i aruncă lui Krivoşlâkov o privire piezişă şi cam încurcată. Krivoşlâkov ieşi în urmă, şoptind cu un zâmbet:

— Din larmă-o desprinde-aprobare nu-n murmurul laudei, dulce, în răcnetul urii barbare”.57 Auzi, Feodor?

Podtiolkov zâmbi şi el, deşi nu auzise sfârşitul frazei.

Fură însoţiţi de o puternică escortă formată din ofiţeri. Mulţimea care îi petrecea până la clădirea administraţiei de ţinut turba de mânie, setoasă de omor fără judecată. Nu numai ofiţerii şi iuncherii, ci şi nişte cazaci, câteva femei bine îmbrăcate şi şcolarii se întreceau în strigăte îndârjite, batjocorind şi afurisind delegaţii.

— Cum îi puteţi lăsa să facă o porcărie ca asta? întrebă cu indignare Lagutin, adresându-se unuia dintre ofiţerii care îi însoţeau.

Măsurându-l cu ochii plini de ură, acesta şopti:

— Mulţumeşte lui Dumnezeu că rămâi cu viaţa! Dacă ai fi în puterea mea, mitocane, te-aş… Huo, scârnă!

Îl opri alt ofiţer, ceva mai tânăr, care îl dojeni cu privirea.

— Bine-am mai nimerit-o! izbuti Skacikov să-i şoptească lui Golovaciov, prinzând o clipă prielnică.

— Parcă ne-ar duce la moarte…

Sala administraţiei de ţinut era neîncăpătoare pentru mulţimea adunată. În timp ce delegaţii se aşezau de o parte a mesei, urmând indicaţiile unui sotnic grijuliu, veniră şi membrii guvernului.

Însoţit de Bogaevski, Kaledin, puţin adus din spate, trecu cu pasul său sigur, ca de lup, apăsat pe toată talpa. Îşi împinse scaunul la o parte, îşi puse pe masă şapca cu cocarda albă de ofiţer, îşi potrivi părul cu mişcări liniştite şi, încheindu-şi cu mâna stângă nasturele de la buzunarul de jos al vestonului englezesc, se aplecă uşor spre Bogaevski, care îi spunea ceva. Toate mişcările sale erau pline de o forţă matură, greoaie, sigură de sine; astfel se ţin de obicei oamenii care au avut puterea şi care şi-au format în cursul anilor o ţinută a lor, deosebită de ţinuta altora, o manieră specială de a înălţa capul, un mers propriu. Avea multă asemănare cu Podtiolkov. În schimb, Bogaevski, care se estompa alături de impunătorul Kaledin, părea mai puţin arătos şi mai copleşit de tratativele care trebuiau să aibă loc.

Bogaevski spunea ceva, abia mişcându-şi buzele sub streaşina mustăţilor blonde şi pleoştite; ochii săi iuţi, piezişi, sclipeau prin sticlele pince-nez-ului. Nervozitatea sa se vădea şi în gestul cu care-şi potrivea gulerul, în mişcările repezi, fugitive, cu care-şi atingea linia bărbiei proeminente, mişcându-şi sprâncenele largi ca nişte aripi.

Alături de Kaledin, care şedea în centru, se aşezară de o parte şi de alta membrii guvernului Oastei. Unii dintre ei fuseseră la Kamenskaia; aceştia erau Karev, Svetozarov, Ulanov şi Agheev; ceva mai în fund, luară loc Elatonţev, Melnikov, Bosse, Şoşnikov şi Poleakov.

Podtiolkov îl auzi pe Mitrofan Bogaevski spunând ceva cu jumătate de voce lui Kaledin. Acesta, încruntându-şi ochii, aruncă o scurtă privire la Podtiolkov, care luase loc drept în faţa sa, şi anunţă:

— Cred că putem începe!

Podtiolkov zâmbi şi expuse, cu o voce clară, scopurile cu care a venit delegaţia. Krivoşlâkov întinse peste masă textul unui ultimatum, redactat de Comitetul militar revoluţionar, dar Kaledin, dând hârtia la o parte cu o mişcare a mâinii albe, rosti ferm:

— N-are nici un rost să pierdem timpul, silind fiecare membru din guvern să studieze personal acest document. Vă rog să-i daţi citire cu glas tare! Îl vom discuta mai pe urmă…

— Citeşte! porunci Podtiolkov.

Se ţinea cu demnitate, dar – la fel ca toţi membrii delegaţiei – nu se simţea tocmai sigur. Krivoşlâkov se ridică, vocea lui sonoră, ca de fată, dar lipsită de tărie, răsună deasupra mulţimii din sală:

— Cu începere de la 10 ianuarie 1918, în Ţinutul Oastei Donului, toată puterea asupra unităţilor armate şi asupra conducerii operaţiunilor militare trece de la marele ataman în mâinile Comitetului militar revoluţionar al cazacilor de la Don.

Toate detaşamentele care acţionează contra trupelor revoluţionare vor fi rechemate pe data de 15 ianuarie crt. Şi se vor dezarma, la fel şi formaţiunile de voluntari, şcolile de iuncheri şi de ofiţeri cu curs redus. Toate persoanele care fac parte din aceste organizaţii urmează a fi trimise de pe teritoriul Ţinutului Donului în locurile lor de domiciliu, dacă n-au locuit înainte în Ţinutul Donului.

Notă. Armele, muniţia şi echipamentul urmează a fi predate comisarului Comitetului militar revoluţionar.

Autorizaţiile pentru plecarea din Novocerkassk se eliberează de către comisarul Comitetului militar revoluţionar.

Oraşul Novocerkassk urmează a fi ocupat de regimentele de cazaci, stabilite de Comitetul militar revoluţionar.

Membrii Sfatului Oastei se declară desărcinaţi de împuternicirile lor, pe data de 15 ianuarie crt.

Se va retrage de la minele şi uzinele Ţinutului Donului toată poliţia pusă acolo de guvernul Oastei.

Se va anunţa în tot Ţinutul Donului, prin staniţe şi prin sate, că guvernul Donului îşi declină de bunăvoie împuternicirile, cu scopul de a evita vărsarea de sânge, şi că puterea va trece imediat în mâinile Comitetului militar revoluţionar căzăcesc al Ţinutului, până la formarea organului permanent al puterii clasei muncitoare în Ţinut, aparţinând întregii populaţii.”

Îndată ce Krivoşlâkov termină, Kaledin întrebă cu voce tare:

— Ce unităţi v-au împuternicit?

După un schimb de priviri cu Krivoşlâkov, Podtiolkov începu să enumere, ca pentru sine:

— Regimentul de gardă „Atamanski”, Regimentul de gardă căzăcesc, bateria 6-a, Regimentul 44, bateria 32-a, sotnia 14-a independentă…

La fiecare unitate îşi îndoia câte un deget de la mâna stângă; şoapte şi râsete batjocoritoare se auziră prin sală. Încruntându-se, Podtiolkov îşi aşternu pe masă mâinile acoperite de păr roşcat şi continuă cu vocea ridicată:

— Regimentul 28, bateria 28-a, bateria 12-a, Regimentul 12…

— Regimentul 29… îi suflă încet Lagutin.

— Regimentul 29, continui Podtiolkov, cu glasul mai sigur şi mai tare, bateria 13-a, detaşamentul local din Kamenskaia, Regimentul 10, Regimentul 27, batalionul 2 pedestru, Regimentul 2 de rezervă, Regimentul 8, Regimentul 14.

După mai multe întrebări fără importanţă şi în urma unui scurt schimb de păreri, Kaledin se aplecă mult peste masă şi, pironindu-l pe Podtiolkov, îl întrebă:

— Dumneavoastră recunoaşteţi puterea Consiliului Comisarilor Poporului?

Podtiolkov goli până la fund un pahar cu apă, puse carafa pe farfurie, îşi şterse mustăţile cu mâneca şi răspunse îndoielnic:

— La această întrebare poate răspunde numai poporul întreg.

Interveni Krivoşlâkov, care se temea ca nu cumva Podtiolkov, cam naiv din fire, să scape vreo vorbă de prisos:

— Cazacii nu pot admite un organ în care să figureze reprezentanţii „Partidului libertăţii poporului”58. Suntem cazaci, şi conducerea trebuie să fie a noastră, a cazacilor.

— Cum trebuie să vă înţelegem, dacă în fruntea Consiliului stau Nahamkes şi alţii de teapa lui?

— Rusia le-a dat încredere, avem deci încredere şi noi!

— Şi veţi avea relaţii cu dânşii?

— Da!

Podtiolkov scoase un mormăit de încuviinţare, susţinând cuvintele lui Krivoşlâkov:

— Noi nu ţinem seamă de persoane, ci de idei.

Unul din membrii guvernului Donului întrebă naiv:

— Dar Consiliul Comisarilor Poporului acţionează spre binele poporului?

Podtiolkov îi răspunse cu o privire iscoditoare. Nu mai rosti nimic, zâmbi, întinse mâna spre carafă, îşi turnă apă şi bău cu lăcomie. Îl chinuia setea şi încerca parcă să stingă cu apă limpede un foc mare ce-i ardea în suflet.

Kaledin bătu toba în masă cu vârful degetelor, punând întrebări iscoditoare:

— Ce poate fi comun între voi şi bolşevici?

— Vrem să introducem la noi, în Ţinutul Donului, puterea căzăcească autonomă.

— Da, însă ştiţi probabil că la patru februarie se convoacă Sfatul Oastei. Membrii lui vor fi realeşi… Consimţiţi să se facă un control reciproc?

— Nu! Podtiolkov îşi ridică privirea plecată în jos şi răspunse ferm: Dacă veţi fi în minoritate, noi avem să vă dictăm voinţa noastră.

— Dar aceasta se cheamă silnicie!

— Da.

Mutându-şi privirea de la Podtiolkov la Krivoşlâkov, Mitrofan Bogaevski întrebă:

— Dumneavoastră recunoaşteţi Sfatul Oastei?

— Într-o oarecare măsură! spuse Podtiolkov, strângând din umerii săi neobişnuit de largi. Comitetul militar revoluţionar al ţinutului va convoca un congres al reprezentanţilor populaţiei. El îşi va ţine lucrările sub controlul tuturor unităţilor militare. Iar dacă congresul nu ne va satisface, noi nu-l vom recunoaşte.

Kaledin îşi ridică sprâncenele:

— Dar cine va fi judecător?

— Poporul!

Cu un gest mândru, Podtiolkov îşi dădu capul pe spate şi se rezemă de speteaza scaunului sculptat, în haina sa care-şi scârţâi pielea nouă.

După o scurtă întrerupere, vorbi Kaledin. Orice vuiet se stinse. În liniştea sălii răsună răspicat glasul marelui ataman, cu note joase, de un timbru rece, ca o zi de toamnă:

— Guvernul nu-şi poate declina împuternicirile la cererea Comitetului militar revoluţionar al ţinutului. Acest guvern a fost ales de toată populaţia din Ţinutul Donului. Şi numai ea ne poate cere să ne declinăm împuternicirile – ea, iar nu numai anumite unităţi de trupe. Sub influenţa propagandei criminale ce se face de către bolşevici, care tind să impună ţinutului regimul lor, voi, cereţi să vi se predea puterea… Sunteţi o unealtă oarbă în mâinile bolşevicilor. Îndepliniţi voinţa unor oameni în solda germanilor, fără să vă daţi seama de uriaşa răspundere pe care v-o asumaţi în faţa întregii căzăcimi. Vă sfătuiesc să vă răzgândiţi, deoarece voi aduceţi ţinutului nostru nemaipomenite nenorociri, păşind pe calea rupturii cu guvernul, care reprezintă voinţa întregii populaţii. Eu nu mă cramponez de putere. Marele Sfat al Oastei va fi convocat, şi el va conduce destinele ţinutului. Până la convocare, însă, am datoria să rămân la postul meu. Pentru cea din urmă oară, vă sfătuiesc să vă răzgândiţi!

După el, luară cuvântul membrii guvernului, din partea cazacilor şi a elementelor necăzăceşti. Socialistul-revoluţionar Bosse revărsă peste capetele membrilor Comitetului militar revoluţionar un lung discurs, plin de îndemnuri dulcege.

Lagutin îl întrerupse cu un strigăt:

— Iată pretenţia noastră: să predaţi puterea Comitetului militar revoluţionar! N-aveţi nimic de aşteptat, o dată ce guvernul ţinutului este pentru dezlegarea paşnică a chestiunii…

Bogaevski zâmbi:

— Prin urmare?

— Trebuie să se proclame imediat trecerea puterii în mâinile Comitetului revoluţionar. Nu se poate aştepta, încă două săptămâni şi jumătate, până când se va aduna Sfatul vostru! Chiar şi fără aceasta, poporul fierbe într-o cruntă îndârjire.

Karev bolborosi o cuvântare lungă şi goală; iar Svetozarov se silea să pună la cale un compromis irealizabil.

Podtiolkov îi asculta cu o mânie crescândă. Se uită în fugă la feţele tovarăşilor săi şi observă că Lagutin se încruntase şi se făcuse galben la faţă; Krivoşlâkov nu-şi ridica privirea de la masă, iar Golovaciov zvâcnea să spună ceva. Krivoşlâkov mai lăsă să se scurgă câteva clipe, apoi şopti încetişor:

— Vorbeşte!

Podtiolkov parcă atâta aşteptase. Repezindu-şi scaunul la o parte, începu să glăsuiască încordat, bâlbâind de emoţie. Căutând cuvinte de convingere, mari şi nimicitoare.

— Ceea ce spuneţi nu-i drept! Dacă guvernul Oastei ar avea încrederea oamenilor, m-aş lăsa cu dragă inimă de pretenţiile mele; dar poporul nu crede în el. Nu noi începem războiul civil, ci voi, chiar voi! De ce aţi adăpostit pe pământul căzăcesc tot soiul de generali fugari? Tocmai din această pricină bolşevicii vin cu războiul peste Donul nostru liniştit… N-am să mă supun vouă! Nu mă las! Mai întâi va trebui să treceţi peste cadavrul meu! Noi vă aruncăm în faţă numai fapte. Nu cred că guvernul Oastei mai poate salva Ţinutul Donului. Ce măsuri se iau faţă de unităţile care nu primesc să vi se supună? Aha, va să zică, aşa este! De ce vă asmuţiţi voluntarii împotriva minerilor? Semănaţi dihonia peste tot! Spuneţi-mi: cine pune mâna-n foc că guvernul Ţinutului Oastei va înlătura războiul civil?… Nici n-aveţi ce răspunde. Iar poporul şi cazacii veniţi de pe front sunt alături de noi!

În sală izbucniră râsete, asemenea unui vânt năvalnic; se auziră strigăte de indignare împotriva lui Podtiolkov. El îşi întoarse spre sală faţa încinsă şi stacojie, răcnind, fără să-şi mai ascundă ura clocotitoare:

— Râdeţi voi acum, dar aveţi să plângeţi mai pe urmă! Şi se întoarse spre Kaledin, străpungându-l cu gloanţele ochilor: Cerem cu tărie să ni se predea puterea nouă, reprezentanţilor poporului muncitor, şi să fie înlăturaţi toţi burjuii şi Armata de voluntari… Iar guvernul de astăzi trebuie să plece şi el!

Cu o mişcare obosită, Kaledin îşi înclină fruntea:

— N-am de gând să plec nicăieri din Novocerkassk şi nici n-am să plec.

După o scurtă întrerupere, şedinţa se deschise din nou, cu discursul înflăcărat al lui Melnikov:

— Detaşamentele Gărzilor Roşii se năpustesc în Ţinutul Donului, pentru a distruge căzăcimea! După ce au făcut să piară Rusia, prin orânduiala lor nebunească, vor să aducă la pieire acum şi ţinutul nostru. Istoria nu cunoaşte nici un caz în care o mână de impostori şi de derbedei să conducă o ţară în chip inteligent şi spre binele poporului. Rusia se va dezmetici şi-i va azvârli afară pe toţi „otrepievii”59 ăştia! Iar voi, cei orbiţi de nebunia altora, vreţi să smulgeţi puterea din mâinile noastre, ca să le deschideţi bolşevicilor porţile? Nu!

— Cedaţi Comitetului revoluţionar puterea, şi bolşevicii îşi vor înceta înaintarea… ripostă Podtiolkov.

Cu încuviinţarea lui Kaledin, ieşi din rândurile mulţimii podesaulul Şein, de patru ori decorat cu ordinul „Sfântul Gheorghe” şi ajuns la gradul său din simplu cazac. Îşi trase cutele bluzei, ca şi cum ar fi fost înainte de o inspecţie, şi izbucni:

— La ce bun să-i mai ascultăm, cazaci? strigă el cu voce ridicată, poruncitoare, despicând aerul cu mâna. N-avem acelaşi drum cu bolşevicii! Numai trădătorii Donului şi ai căzăcimii pot să vorbească despre predarea puterii în mâinile Sovietelor şi să cheme cazacii pentru a merge împreună cu bolşevicii. Şi, adresându-se direct lui Podtiolkov, spre care arăta cu mâna, strigă, frământându-şi trupul: Îţi închipui, oare, Podtiolkov, că dumneata, un cazac fără şcoală şi fără creştere, vei fi urmat de tot Ţinutul Donului? Chiar dacă va merge cineva, apoi va fi o gloată de cazaci smintiţi, care şi-au pierdut rostul caselor! Dar, frăţioare, chiar şi aceştia se vor dezmetici până la sfârşit şi atunci te vor spânzura!

Printre cei din sală se învălură o mişcare de capete, ca talgerele de floarea-soarelui atunci când cutreieră un vânt prin lanuri; o larmă de glasuri aprobă spusele lui Şein, care se aşezase la loc. Un ofiţer înalt, cu o scurtă încreţită şi cu epoleţi de ofiţer superior de cazaci, îl bătea pe umăr, arătându-i astfel încântarea sa. Un grup de ofiţeri se îmbulzi în juru-i, iar o voce isterică de femeie ţipa înduioşată:

— Mulţumesc, Şein! Îţi mulţumesc!

— Bravo, esaule Şein! Bravissimo! zbieră cocoşeşte un licean, spectator credincios din galerie, silindu-se să-şi îngroaşe vocea şi miluindu-l pe podesaulul Şein cu un grad în plus.

Oratorii de meserie şi retorii guvernului Donului mai vorbiră astfel îndelung, în nădejdea să-i momească pe cazacii membri ai Comitetului revoluţionar care luase fiinţă la Kamenskaia. Aerul din sală era îmbâcsit de fumul vânăt şi înăbuşitor. Afară, soarele îşi isprăvea calea zilnică. Argintate de promoroacă, crenguţele de brad se lipeau de geamuri. Oamenii care şedeau pe pervazurile ferestrelor auzeau dangătul de seară al clopotelor şi vuietul vântului prin care răzbătea fluieratul răguşit de locomotive.

În cele din urmă, Lagutin nu se mai stăpâni şi, întrerupând pe unul din oratorii guvernului, se adresă lui Kaledin:

— Luaţi o hotărâre! E vremea să isprăvim!

Bogaevski îl dojeni cu vocea surdă:

— Nu te enerva, Lagutin! Bea mai bine niţică apă… Pentru capetele de familie şi cei ameninţaţi de dambla, e primejdios să se enerveze. Şi-apoi, nu se cade să întrerupi oratorii; doar nu ne aflăm aici la nici un fel de Soviet de deputaţi!

Lagutin răspunse şi el cu o vorbă tăioasă, dar atenţia tuturor fu atrasă din nou de Kaledin. Acesta îşi continua jocul politic, cu aceeaşi siguranţă ca la început, izbindu-se mereu de blindajul ţărănesc şi simplu al replicilor lui Podtiolkov.

— Spuneaţi că dacă vom ceda puterea, atunci bolşevicii îşi vor înceta înaintarea în Ţinutul Donului… Asta o credeţi voi! Noi nu ştim însă cum vor proceda bolşevicii, o dată veniţi în Ţinutul Donului!

— Comitetul este sigur că bolşevicii vor confirma cele ce v-am spus. Faceţi o încercare: cedaţi-ne puterea, goniţi-i din Ţinutul Donului pe voluntari, şi veţi vedea că bolşevicii vor înceta războiul!

Peste câteva clipe, Kaledin se ridică în picioare. De fapt, răspunsul său fusese pregătit dinainte: Cerneţov primise ordinul pentru concentrarea detaşamentului, ca să înainteze asupra gării Lihaia. Totuşi, căutând să câştige timp, Kaledin încheie consfătuirea printr-o încercare de amânare:

— Guvernul Donului va lua în discuţie cele propuse de Comitetul revoluţionar şi mâine, la orele 10 dimineaţa, îi va răspunde în scris.

Răspunsul guvernului Donului, care fusese înmânat delegaţiei Comitetului revoluţionar în dimineaţa zilei următoare, glăsuia: „Guvernul Ţinutului Oastei Donului, în urma discutării revendicărilor Comitetului militar revoluţionar căzăcesc, prezentate de către o delegaţie a comitetului, în numele Regimentului, „Atamanski”, al Regimentului de gardă cazac, al Regimentelor 44, 28, 29, al subunităţilor din Regimentele 10, 27, 23, 8, 2 de rezervă şi 43, al sotniei a 14-a independentă, al bateriilor 6 de gardă, 32, 28, 12 şi 13, al batalionului 2 pedestru şi al detaşamentului local de la Kamenskaia, declară că guvernul reprezintă întreaga populaţie căzăcească a ţinutului. Fiind ales de populaţie, guvernul nu are dreptul să-şi decline împuternicirile până la convocarea noului Sfat al Ţinutului Oastei.

Guvernul Ţinutului Oastei Donului a socotit necesar să dizolve vechiul Sfat şi să facă alegeri noi de deputaţi, atât din partea staniţelor, cât şi din partea unităţilor militare. În noua lui componenţă, Sfatul liber ales (cu libertatea deplină a propagandei) de către toată populaţia căzăcească, pe baza votului direct, egal şi secret, se va întruni în oraşul Novocerkassk, în ziua de 4 februarie stil vechi a anului curent, în acelaşi timp cu congresul delegaţilor întregii populaţii necăzăceşti. Numai Sfatul, organul legal restabilit de revoluţie şi reprezentând populaţia căzăcească a ţinutului, are dreptul să demită guvernul ţinutului şi să aleagă unul nou. Sfatul acesta va discuta totodată şi chestiunile relative la conducerea unităţilor militare şi la menţinerea sau dizolvarea formaţiunilor de voluntari care apără puterea. În ceea ce priveşte organizarea şi activitatea Armatei de voluntari, guvernul unit a fi luat hotărârea în sensul extinderii controlului guvernului asupra lor, cu participarea Comitetului militar al ţinutului.

În chestiunea rechemării poliţiei din regiunea minieră, care ar fi fost pusă acolo de către guvernul Oastei, guvernul declară că problema poliţiei va fi supusă soluţionării de către Sfat, tot la 4 februarie crt.

Guvernul declară că numai populaţia locală poate lua parte la organizarea vieţii ţinutului şi, în consecinţă, îndeplinind voinţa Sfatului, crede necesar să lupte pe toate căile împotriva pătrunderii în ţinut a detaşamentelor înarmate de bolşevici, care tind să-i impună ţinutului regimul lor. Populaţia, şi numai ea singură, trebuie să-şi organizeze viaţa.

Guvernul nu vrea război civil; el depune toate eforturile să soluţioneze totul în mod paşnic, în care scop propune Comitetului militar revoluţionar să ia parte la trimiterea unei delegaţii la detaşamentele bolşevice.

Guvernul consideră că, dacă detaşamentele străine de ţinut nu vor pătrunde în hotarele lui, războiul civil nu va avea loc, întrucât guvernul apără numai Ţinutul Donului, nu întreprinde nici un fel de acţiuni ofensive, nu-şi impune voinţa în restul Rusiei şi, în consecinţă, nu vrea ca cineva străin să-şi impună voinţa în Ţinutul Donului.

Guvernul asigură libertatea deplină a alegerilor în staniţe şi în unităţile militare, fiecare cetăţean având posibilitatea să facă propagandă şi să-şi susţină punctul de vedere în alegerile pentru Sfatul Oastei.

Pentru cercetarea nevoilor cazacilor, urmează a fi numite imediat, în toate diviziile, comisii de reprezentanţi ai unităţilor.

Guvernul Oastei Donului invită toate unităţile care şi-au trimis delegaţii în Comitetul militar revoluţionar, să-şi reia activitatea normală pentru apărarea Ţinutului Donului.

Guvernul Oastei nu admite nici măcar ipoteza ca unităţile proprii ale Ţinutului Donului să pornească împotriva guvernului şi să dezlănţuie astfel războiul civil pe Donul liniştit.

Comitetul militar revoluţionar trebuie să fie dizolvat de către unităţile care l-au ales, iar în schimb, toate Unităţile trebuie să-şi trimită delegaţii în Comitetul militar existent al ţinutului, care reprezintă toate unităţile militare din ţinut.

Guvernul Oastei cere ca toate persoanele arestate de către Comitetul militar revoluţionar să fie puse imediat în libertate, iar administraţia să fie repusă în exerciţiul funcţiunilor ei, pentru restabilirea vieţii normale în ţinut.

Fiind reprezentant al unei părţi neînsemnate din unităţile de cazaci, Comitetul militar revoluţionar n-are dreptul să prezinte revendicări în numele tuturor unităţilor şi, cu atât mai puţin, din partea căzăcimii întregi.

Guvernul Oastei consideră cu totul inadmisibile relaţiile comitetului cu Consiliul Comisarilor Poporului, precum şi folosirea vreunui ajutor bănesc din partea acestuia din urmă, deoarece lucrul acesta ar echivala cu extinderea puterii Consiliului Comisarilor Poporului asupra Ţinutului Donului; or, Sfatul căzăcesc şi congresul populaţiei necăzăceşti din tot ţinutul au declarat puterea Sovietelor drept inacceptabilă, aşa cum au făcut-o şi Ucraina, Siberia, Caucazul şi toate ţinuturile oştilor de cazaci, fără nici o excepţie.

Preşedintele guvernului Oastei, locţiitorul Marelui ataman.

M. BOGAEVSKI.

Membrii guvernului Oastei Donului.

ELATONŢEV, POLEAKOV, MELNIKOV”

Printre delegaţii trimişi la Taganrog de către guvernul Donului pentru tratative cu reprezentanţii Puterii sovietice, plecară şi membrii Comitetului revoluţionar din Kamenskaia: Lagutin şi Skacikov. Podtiolkov şi ceilalţi fură opriţi în mod provizoriu în Novocerkassk; între timp, detaşamentul lui Cerneţov, numărând câteva sute de baionete, întărit cu o baterie grea montată pe platforme de cale ferată şi cu două tunuri de câmp, ocupă gările Zverevo şi Lihaia printr-o incursiune îndrăzneaţă şi, lăsând acolo un cordon de protecţie dintr-o companie cu două tunuri, porni cu forţele principale la ofensiva asupra staniţei Kamenskaia. Înfrângând rezistenţa unităţilor căzăceşti revoluţionare de lângă halta Severnâi Doneţ, Cerneţov ocupă la 17 ianuarie Kamenskaia. Peste câteva ore însă, veni ştirea că detaşamentele de Gardă Roşie ale lui Sablin au respins compania lăsată de Cerneţov, ocupând mai întâi Zverevo, apoi Lihaia. Cerneţov se repezi într-acolo, dădu peste cap detaşamentul 3 Moscova printr-un atac frontal, pricinui pierderi însemnate detaşamentului din Harkov şi-i respinse pe poziţia de plecare pe membrii Gărzii Roşii, care se retrăgeau în panică.

După ce a restabilit astfel situaţia în sectorul Lihaia, Cerneţov, care preluase iniţiativa, se întoarse în Kamenskaia. La 19 ianuarie, primi întăriri din Novocerkassk. A doua zi, luă hotărârea să înainteze asupra staniţei Glubokaia.

În urma propunerii sotnicului Linkov, consiliul militar luă decizia de a ocupa Glubokaia printr-o manevră de învăluire. Cerneţov se temea să înainteze de-a lungul liniei ferate, deoarece se aştepta la o rezistenţă îndârjită din partea trupelor Comitetului revoluţionar din Kamenskaia şi a detaşamentelor de Gărzi Roşii venite în ajutorul lor din Certkovo.

Noaptea începu o manevră de întoarcere pe mare adâncime. Coloana era condusă de însuşi Cerneţov.

Mijea de ziuă când ajunseră în apropiere de Glubokaia. Trupele se desfăşurară cu o precizie desăvârşită, şi se răspândiră în trăgători. Dând ultimele dispoziţiuni, Cerneţov descălecă şi, dezmorţindu-şi picioarele înţepenite, ordonă cu voce şuierătoare comandantului unei companii:

— Fără jenă, esaule!… M-ai înţeles?

Se plimbă câţiva paşi, făcând să scârţâie pojghiţa zăpezii întărite, şi îşi dădu la o parte căciula brumărie de astrahan, frecându-şi cu mănuşa urechea trandafirie. Insomnia îi ofilea cu cearcăne vinete ochii limpezi şi îndrăzneţi; buzele se contractau de frig. Pe mustăţile tunse scurt se topea un pufuşor alb de promoroacă.

După ce se încălzi puţin, sări pe cal, îşi potrivi cutele scurtei de blană şi, luând dârlogii de pe oblânc, îşi porni calul de Don, roşcat şi cu o pată albă în frunte, apoi schiţă un zâmbet ferm şi încrezut:

— Să începem!

În ajunul congresului cazacilor veniţi de pe front, ţinut în Kamenskaia, podesaulul Izvarin dezertase din regiment. În preajma plecării, fusese la Grigori şi-i vorbise cu vagi aluzii la hotărârea sa.

— În condiţiile de azi, greu e să faci serviciul la regiment. Cazacii se frământă între două extreme: bolşevicii şi regimul monarhic din trecut. Nimeni nu vrea să susţină guvernul lui Kaledin, poate chiar din pricină că el se vâră peste tot cu principiul său de egalitate, ca prostul pe care nu-l scoţi din ale lui. Noi avem însă nevoie de un om energic, plin de voinţă şi care să se simtă în stare să-i pună la locul lor pe cei străini de ţinut… Totuşi, sunt de părere că în momentul de faţă este mai bine să fie susţinut Kaledin, ca să nu pierdem totul. Făcu o pauză, îşi aprinse o ţigară şi întrebă:

— Mi se pare că tu… ai trecut la credinţa roşie?

— Aproape! încuviinţă Grigori.

— Eşti sincer sau, la fel ca Golubov, mizezi pe popularitatea în rândurile cazacilor?

— N-am nevoie de popularitate… Caut o ieşire.

— Ai ajuns la impas, şi n-ai dat de nici o ieşire.

— Rămâne de văzut…

— Mă tem, Grigori, că ne vom întâlni duşmani…

— Pe câmpul de luptă nu se ţine seama de prietenie, Efim Ivanâci! zâmbi Grigori.

Izvarin plecă după puţină vreme; iar a doua zi dimineaţa, dispăru fără urmă.

În ziua congresului, un cazac din Regimentul de gardă „Atamanski”, de fel din satul Lebeaji, staniţa Vioşenskaia, trecu pe la Grigori. Acesta îşi curăţa revolverul şi-l ungea cu ulei. Cazacul nu zăbovi prea mult, şi abia în clipa plecării rosti în treacăt, deşi venise de fapt numai cu acest gând (ştia că Listniţki, fost ofiţer în Regimentul „Atamanski”, îi luase muierea lui Grigori, şi acum, întâlnindu-l din întâmplare în gară, socotea de datoria lui să-l prevină):

— Ştii, Grigori Panteleevici, ţi-am văzut în gară prietenul.

— Pe care?

— Pe Listniţki. Îl cunoşti?

— Când l-ai văzut? întrebă Grigori, tresărind.

— Acum vreun ceas.

Grigori se aşeză jos. Vechea obidă îi încleştă inima într-o muşcătură de dulău ciobănesc. Nu mai simţea cu aceeaşi tărie ura faţă de duşmanul de odinioară, dar ştia că dacă se va întâlni cu el, acum, în împrejurările războiului civil ce se pornise, între dânşii va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte. Auzind pe neaşteptate despre Listniţki, înţelese că rana cea veche nu se tămăduise, durerea nu se ogoise după atâta vreme: o vorbă aruncată a fost de ajuns ca să înceapă a sângera iarăşi. Cu ce bucurie s-ar fi răzbunat Grigori pentru trecut, fiindcă viaţa sa se veştejise din pricina acestui om blestemat, şi în locul fericirii pline de voioşia de altădată, rămăsese în el dorul chinuitor, flămând, şi o lâncezeală apăsătoare.

Tăcu o clipă, aşteptând să-i fugă searbăda roşeaţă din obraji, apoi întrebă:

— Nu ştii, a venit să rămână aici?

— Nu cred! Părea că merge la Novocerkassk.

— Aha!…

Cazacul mai vorbi despre congres, despre noutăţile din regiment şi plecă. În toate zilele următoare, Grigori se străduia şi nu izbutea să-şi stingă durerea din suflet, până mai deunăzi mocnită şi acum răscolită din nou. Umbla ca ameţit, aducându-şi aminte de Axinia, mai stăruitor ca până atunci, cu gura plină de amărăciune, cu inima împietrită. Încerca să se mai gândească la Natalia, la copii, dar bucuria ce se lega de ei apărea ciuntită şi ştearsă de vreme, scufundată în trecut. Inima lui tot numai pentru Axinia bătea, şi se simţea chemat spre dânsa cu aceeaşi dureroasă însetare.

În urma presiunii lui Cerneţov, cei din Kamenskaia au trebuit să se retragă în grabă. Detaşamentele dezorganizate ale Comitetului revoluţionar al Donului, sotniile căzăceşti cu rândurile topite pe jumătate se îmbarcau de-a valma în trenuri şi plecau, aruncând toate lucrurile mai incomode şi mai grele. Se simţea puternic lipsa de organizare şi lipsa unui om energic care să strângă şi să repartizeze aceste forţe, la drept vorbind, destul de însemnate.

Printre comandanţii înscăunaţi prin alegeri, se distingea voiskovoi starşina Golubov, care răsărise de undeva, abia de câteva zile. Preluase comanda Regimentului 27 de cazaci, cel mai capabil de luptă, şi pusese imediat totul pe roate, nu fără cruzime. Cazacii i se supuneau fără murmur, văzând că are tocmai ceea ce lipsea regimentului: pricepere în închegarea efectivelor şi în precizarea îndatoririlor fiecăruia, destoinicie în conducere. Şi acest Golubov, ofiţer corpolent, cu obrajii graşi şi cu ochii obraznici, ţipa, agitându-şi sabia la cazacii care cam zăboveau cu îmbarcarea:

— Ce?… Vă jucaţi aici? Mama voastră!… Încarcă! În numele revoluţiei, ordon să vă supuneţi imediat!… Ce-c-e? Cine-i demagog? Te împuşc, mişelule!… Gura!… Nu-s tovarăş cu sabotorii şi cu contrarevoluţionarii ascunşi!

Iar cazacii se supuneau. Unora le mai plăceau asemenea purtări – n-avuseseră timp să se dezobişnuiască de cele ce au fost. În trecut, comandantul cel mai bun în ochii cazacilor era cel care ştia să şi bată zdravăn. Despre oameni ca Golubov se spunea: „Ăsta te jupoaie dacă eşti vinovat, dar îţi pune altă piele la loc, dacă vrea să te răsplătească”.

Trupele Comitetului revoluţionar al Donului dădură îndărăt şi năpădiră în Glubokaia. Comanda asupra tuturor forţelor trecu de fapt în mâinile lui Golubov. În mai puţin de două zile, el organiză unităţile răzleţite în urma luptelor şi luă măsuri pentru apărarea staniţei Glubokaia. După stăruinţa sa, Grigori primi comanda unui divizion compus din două sotnii din Regimentul 2 de rezervă şi o sotnie din Regimentul „Atamanski”.

La 20 ianuarie, Grigori ieşi din casă pe înserate, ducându-se să controleze pichetele de pază ale sotniei din Regimentul „Atamanski”, instalate dincolo de linie, şi chiar lângă poartă se întâlni cu Podtiolkov. Acesta îl recunoscu.

— Tu eşti, Melehov?

— Eu…

— Unde te duci?

— Să văd pichetele. Când te-ai întors din Novocerkassk? Ce se mai aude?

Podtiolkov se încruntă.

— Cu duşmanii înrăiţi ai poporului, nu-i chip să cazi la înţelegere paşnică! Ai văzut ce figură ne-au făcut? Tratative, tratative, dar l-au asmuţit pe Cerneţov. Kaledin… ce lepră! Ei, dar n-am timp de poveşti! Cum vezi, mă grăbesc la statul-major.

Se despărţi în pripă de Grigori şi se depărtă cu paşi largi.

Chiar înainte de a fi fost ales preşedinte al Comitetului revoluţionar, îşi schimbase vădit purtarea faţă de Grigori şi de ceilalţi cazaci, cunoştinţe vechi, iar în glasul său începuseră să străbată note de superioritate şi de trufie. Beţia puterii se urca la capul acestui cazac, simplu din fire, ca o băutură ameţitoare.

Grigori îşi ridică gulerul mantalei şi porni, grăbind pasul. Noaptea se făgăduia cu ger. Un vânt subţirel adia dinspre stepele chirghize. Cerul se însenina, gerul se înteţea din ce în ce mai aspru; zăpada scârţâia sonor. Luna se ridica încet şi pieziş, ca un olog urcând o scară. Îndărătul caselor, stepa aburea în zarea viorie a înserării. Era ceasul în care toate se şterg – contururile, liniile, culorile, depărtările, când lumina zilei se mai îmbină cu cea a nopţii, contopindu-se, şi când totul pare a fi ireal, feeric, tremurător, în ceasul acela când până şi mirosurile, pierzând din ascuţimea lor, au alte nuanţe, fine şi învăluite.

După ce isprăvi controlul pichetelor, Grigori se întoarse acasă. Gazda, un slujbaş de la căile ferate, ştirb şi cu mutra de hoţ, puse samovarul şi se aşeză la masă.

— Începeţi înaintarea?…

— Nu se ştie.

— Sau, poate, aveţi de gând să-i aşteptaţi ca să înceapă dânşii?

— Se va vedea…

— Just, perfect just! Cred că nici nu aveţi destule forţe pentru o înaintare, şi atunci, fără îndoială că e mai bine să aşteptaţi. Pentru cine se apără e mai uşor. Am făcut şi eu tot războiul cu neamţul, am fost la o unitate de pionieri şi mă pricepeam la strategia tactică, cu vârf şi îndesat. Cam puţine trupe hai?

— O să ne ajungă! răspunse Grigori cu lehamite, căutând să scape de această discuţie care nu-i era pe plac.

Dar gazda îi dădea înainte, iscodindu-l cu întrebările, tot învârtindu-se în jurul mesei şi scărpinându-şi sub vesta de postav burta slabă ca de scrumbie afumată.

— Dar cu artileria cum staţi? Câte tunuri, câte tunuleţe?

— Ai făcut armata şi habar n-ai de regulament! se răsti Grigori, stăpânindu-şi furia şi uitându-se la gazda iscoditoare cu nişte ochi care îl împunseră, făcându-l să sară într-o parte şi să se clatine, ca şi cum nu l-ar mai fi ţinut picioarele. Ai fost militar, şi nu ştii? Cu ce drept mă tot întrebi despre efectivul trupelor noastre şi despre planurile noastre? Aşteaptă să vezi cum am să te înhaţ la cercetare…

— Domnu ofiţer! Domn… dragă! se înecă gazda, cu faţa albă ca varul şi înghiţind silabele, după ce le molfăise între gingiile ştirbe. Iertaţi-mă… din pro… din prostie v-am întrebat…

La ceai, Grigori îi aruncă o privire oblică şi observă îndată cum îi scânteiau ochii, clipind cu o iuţeală de fulger; în vreme ce atunci când îşi ridica genele, expresia lor era cu totul alta: prietenoasă şi aproape de adoraţie. Familia gazdei, nevasta şi două fete mari, discuta în şoaptă. Fără să-şi isprăvească a doua ceaşcă de ceai, Grigori trecu în camera sa.

Nu după mult sosiră şase cazaci din sotnia a patra, din Regimentul 2 de rezervă, care erau încartiruiţi împreună cu Grigori. Stătură la ceai, vorbind şi râzând gălăgios. Adormind, Grigori mai auzea crâmpeie răzleţe din taifasurile lor. Unul povestea (Grigori recunoscu după glas pe cazacul Bahmaciov, din staniţa Luganskaia, comandant de pluton), iar ceilalţi îşi dădeau din când în când cu părerea.

— Am fost de faţă! Vin trei mineri din regiunea Gorlovka, de la mina numărul unsprezece, şi spun: uite aşa şi aşa, avem şi noi 0 „garnizaţie” şi ne cam trebuiesc arme… Daţi-ne şi nouă ce puteţi!… Iar ăla de la Comitetul revoluţionar… Doar am auzit cu urechile mele! sublinie el cu o voce ridicată, răspunzând la o întâmpinare pe care Grigori n-o putuse auzi. Ăla le spune: „Tovarăşi, adresaţi-vă lui Sablin, căci noi n-avem nimic!” Cum aşa, nimic? Eu ştiu că se aflau nişte arme de prisos. Alta era deci povestea… Îi e necaz, că de ce vin şi mujicii să se amestece în treabă…

— Bine a făcut! Tu să le dai arme, iar dânşii parcă mai ştii dacă au să se bată au ba? Dar când va fi vorba de pământ – ehei! – îndată au să vină cu labele întinse! rosti altul.

— Las' că-ştim noi ce le poate pielea! întări al treilea cu o voce de bas.

Bahmaciov clincheti gânditor din linguriţă, lovind-o de pahar, şi apoi, bătând tactul cu ea, spuse răspicat:

— Nu, treaba asta nu merge! Bolşevicii fac şi dreg pentru tot poporul, iar noi – halal bolşevici! Las' să-l dăm pe Kaledin peste cap, şi atunci vom strânge chingile…

— N-ai ce face, omule! strigă cineva cu o voce nesigură şi subţire, aproape copilărească, dar care voia să fie convingătoare. Înţelege odată că noi nici n-avem de unde să dăm! Pământ bun n-ai decât o deseatină şi jumătate de lot, iar încolo, numai argilă, râpe, toloacă – iată-ţi lotul!… De unde să mai dai?

— De la alde tine nici nu cere nimeni. Sunt alţii bogaţi în pământ.

— Dar pământul Oastei?

— Mulţumim frumos! Asta se cheamă să te lepezi de ceea ce e al tău şi să te duci pe urmă la cerşit. Bine mai judeci şi tu!

— De pământul Oastei vom avea şi noi nevoie…

— Ce să mai vorbim degeaba!

— Lăcomia vă omoară!

— Ce lăcomie?…

— Poate va trebui să-i mutăm şi pe cazacii noştri de pe Donul de sus… Ştim ce pământ ca vai de el au dânşii: numai nisipuri galbene.

— Păi, tocmai asta!

— La urma urmei nu noi am încurcat-o şi nu noi o vom descurca.

— Adevărat! Cum să te descurci cu gâtul uscat?

— Aţi auzit, băieţi? Deunăzi, cică au jefuit aici un depozit de rachiu… Unul a minerit în spirt şi s-a înecat.

— Ce-aş mai bea şi eu o ţâră. Să-mi treacă focul prin coaste!

Pe jumătate adormit, Grigori mai auzi cum cazacii îşi aşterneau culcuşul pe jos, cum se scărpinau şi nu mai conteneau cu aceleaşi nesfârşite dezbateri despre pământ şi despre reîmpărţirea pământului…

Cu puţin înainte de zori, un foc de armă detună afară, lângă fereastră. Cazacii săriră în picioare. Îmbrăcându-şi bluza, Grigori nu nimerea mânecile. Se încălţă, sărind într-un picior, şi-şi apucă mantaua. Focurile de armă trosneau şi se contopeau într-un pârâit necurmat. O căruţă trecu huruind. O voce răsunătoare şi speriată ţipă la uşă:

— La arme! La arme!

Respingând pichetele de pază, lanţurile de trăgători ale lui Cerneţov pătrundeau în Glubokaia. Călăreţii forfoteau în întunericul ceţos, cenuşiu; infanteriştii fugeau cu tropot de cizme. O mitralieră fu aşezată la o răscruce. Vreo treizeci de cazaci se împrăştiară în lanţ de-a curmezişul uliţei. O altă grupă străbătea în fugă ulicioara. Închizătoarele zăngăneau, împingând cartuşele în ţevile armelor. Pe a doua uliţă, o voce puternică, poruncitoare, strigă răspicat:

— Sotnia a treia, mişcă mai iute! Cine strică formaţia? Drepţi!… Mitraliori, la flancul drept! Gata? Sotnie…

Două tunuri trecură huruind în galop; călăreţii îndemnau caii, pocnind din bice. Zăngănitul chesoanelor, duduitul de roţi şi afeturi se contopeau cu împuşcăturile tot mai dese care se înteţeau la marginea staniţei. Deodată, mitralierele izbucniră undeva, aproape. O bucătărie de campanie, care gonea, naiba să ştie încotro, se agăţă într-un stâlp lângă un gard de la răscruce şi se răsturnă.

— Diavole, chiorule!… Ce, nu vezi? Ţi-au sărit ochii? urla din răsputeri o voce speriată de moarte.

Grigori izbuti cu greu să-şi adune sotnia, mânând-o în trap la marginea staniţei. Din direcţia opusă, veneau pâlcuri de cazaci, în plină retragere.

— Unde fugi? strigă Grigori, apucând arma din mâinile unui cazac din faţă.

— Lasă-mă! se smuci cazacul. Lasă-mă, scârnăvie! De ce pui laba?… Nu vezi că se retrage lumea?…

— Îs mai tari decât noi!

— S-au năpustit ca nişte nebuni.

— Unde-s ai noştri? Cei din Millerovo în ce parte sunt? răsunau voci înecate de groază.

Grigori încercă să-şi desfăşoare sotnia în trăgători lângă o magazie lungă, dar oamenii săi fură măturaţi de alt puhoi al fugarilor. Amestecându-se cu dânşii, cazacii lui Grigori se repeziră îndărăt, pe uliţe.

— Stai! Nu fugi! Stai că trag! urla Grigori, tremurând de furie.

Nu-l asculta însă nimeni. O rafală de mitralieră se revărsă de-a lungul uliţei; pentru o clipă, cetele de cazaci se prăvăliră la pământ, se apropiară târâş de ziduri şi se repeziră pe ulicioare.

— N-ai să-i mai poţi stăpâni de-acuma, Melehov! strigă comandantul plutonului, Bahmaciov, trecând în fugă prin faţa lui şi privindu-l în ochi.

Grigori porni în urma lui, scrâşnind din dinţi şi agitându-şi arma.

Panica ce cuprinsese trupele se isprăvi cu fuga lor dezordonată din Glubokaia. Se retraseră, părăsind aproape tot armamentul detaşamentului. Abia spre dimineaţă, sotniile putură fi adunate şi aruncate la contraatac.

Cu faţa congestionată, asudat şi cu scurta larg descheiată, Golubov alerga de-a lungul lanţurilor de trăgători din Regimentul 27 de sub comanda sa şi striga cu vocea metalică, înflăcărată:

— Dă drumul la pas! Nu te culca!… Marş, marş!

Bateria 14 îşi alese o poziţie şi începu să instaleze tunurile; ofiţerul comandant stătea pe un cheson şi privea prin binoclu.

Lupta începu pe la orele şase. Lanţurile amestecate de cazaci şi de ostaşi ai Gărzii Roşii din detaşamentul Voronej al lui Petrov porniră năvalnic, îngrămădite, acoperind fundalul alb al zăpezii cu un şir de pete negre.

Un vânt tăios sufla dinspre răsărit. Zorile îşi arătau marginea sângerie, de sub norul ridicat de vânt.

Grigori aduse jumătate din sotnie pentru acoperirea bateriei 14, iar cu restul porni la atac.

Primul obuz căzu mult în faţa lanţului de trăgători ai lui Cerneţov şi explozia ţâşni în sus ca un fanion portocaliu-albastru. A doua detunătură răbufni de îndată. Reglajul se făcea pe piese.

Zii-zii-zii! vâjâi proiectilul, spintecând văzduhul.

O secundă de încordată aşteptare, străbătută de salvele împuşcăturilor, şi explozia răsună ca un îndepărtat „oh!”. După o lovitură prea lungă, obuzele începură să cadă în serie mai în apropierea lanţului de trăgători. Închizând ochii din pricina vântului tăios, Grigori se gândi cu satisfacţie: „I-au încadrat, în sfârşit!”

La flancul drept, înaintau sotniile din Regimentul 44. Golubov îşi conducea regimentul în centru. Grigori se afla în stângă lui. În urmă, la extremitatea flancului stâng, mergeau detaşamentele Gărzilor Roşii. Sotniile lui Grigori fură întărite cu trei mitraliere. Comandantul lor, un om scund, cu faţa posomorâtă şi cu mâinile late, acoperite de păr roşcat şi des, conducea cu dibăcie tragerea, paralizând manevrele ofensive ale inamicului. Se afla tot timpul lângă mitraliera care înainta împreună cu lanţul cazacilor din Regimentul „Atamanski”. Pe lângă el se afla o femeie din Gărzile Roşii – voinică, îmbrăcată cu o manta de ostaş. Trecând de-a lungul lanţului, Grigori se gândi mânios: „Uite ce muieratic! Merge pe front, şi nici acolo nu se lasă de muiere. Bună treabă ai să faci cu ăştia. Încaltea, de ce nu şi-a luat şi plozii, cu pernele şi cu tot calabalâcul?” Comandantul grupei de mitraliere se apropie de Grigori şi-şi îndreptă şnurul revolverului pe piept.

— Dumneata comanzi acest detaşament?

— Da, eu!

— Voi deschide foc în rafale lungi în sectorul plutoanelor din „Atamanski”. Cum vezi, ei nu ne lasă să răzbatem.

— Bine, daţi-i drumul! consimţi Grigori şi se întoarse, auzind un strigăt ce venea de la mitraliera care amuţise.

Mitraliorul bărbos şi zdravăn răcni mânios:

— Bunciuk! Se topeşte maşinuţa! Diavole turbat, păi se poate una ca asta?…

Femeia cu manta stătea în genunchi lângă el. Ochii ei negri, care ardeau de sub basmaua de lână, îi amintiră lui Grigori pe Axinia, şi el o privi o clipă cu ochii îndureraţi şi cu răsuflarea oprită.

La amiază, un călăreţ veni la Grigori şi-i aduse un bilet: un scris lăbărţat umplea o filă cu marginile rupte, smulse din carnetul de campanie: „În numele Comitetului revoluţionar al Donului, ordon să iei cele două sotnii ce ţi-au fost încredinţate şi să porneşti în alura cea mai vie pentru a învălui flancul drept al inamicului, înaintând în direcţia sectorului ce se vede de aici, ceva mai în stânga morii de vânt, de-a lungul râpei… Camuflaţi-vă înaintarea (urmau câteva cuvinte neciteţe)… Veţi lovi în flanc, îndată ce noi vom porni la asaltul decisiv.

GOLUBOV”

Grigori îşi retrase oamenii din cele două sotnii, ordonă încălecarea, apoi se dădu cu dânşii îndărăt, străduindu-se ca inamicul să nu-i ghicească direcţia mişcărilor.

Făcură astfel un ocol de vreo douăzeci de verste. Caii mergeau, cufundându-se mereu în zăpada adâncă, prin râpa aleasă pentru executarea manevrei de învăluire. Pe alocuri, zăpada ajungea până la burta cailor. Ascultând cu atenţie răbufnirile loviturilor de tun, Grigori se uita îngrijorat la ceasul scos de la mâna unui ofiţer german, omorât în România: îi era teamă să nu întârzie. Controla direcţia de mişcare cu busola în mână, şi totuşi se abătuse ceva mai la stânga. Ajunseră la o cărare largă şi începură să urce povârnişul, ca să iasă din râpă. Caii fumegau de aburi, cu burţile leoarcă de sudoare. După ce dădu comanda pentru descălecare, Grigori sări primul pe colnic. Lăsându-şi caii în râpă, păziţi de câţiva oameni, cazacii îl urmară, urcând povârnişul. Grigori se uită îndărăt, zări în urma sa peste o sută de luptători răzleţiţi pe toată panta înzăpezită şi se simţi mai sigur, mai tare. Instinctul turmei îl stăpânea totdeauna puternic, ca pe orice om în luptă. După ce chibzui situaţia, Grigori înţelese că întârziase cu cel puţin jumătate de ceas, fiindcă nu ţinuse socoteala de drumul greu.

Printr-o îndrăzneaţă manevră, Golubov tăiase aproape orice posibilitate de retragere pentru oamenii lui Cerneţov, trimisese elemente care să învăluie flancurile şi acum, printr-o lovitură frontală, înainta asupra inamicului pe jumătate încercuit. Salvele bateriilor tunau; focuri de armă ropoteau într-una, ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu nişte bile de fier într-o tigaie. Şrapnelele măturau lanţurile de cerneţovişti decimate; obuzele cădeau unul după altul.

— În trăgăto-ori!

Împreună cu sotniile sale, Grigori izbi din flanc. Porniră ca la o tragere de instrucţie, fără să se culce, dar un cerneţovist dibaci, care mânuia un „Maxim”, ochise lanţul atât de bine, încât cazacii grăbiră să se aştearnă în zăpadă, pierzând trei tovarăşi.

Pe la trei după amiază, un glonţ veni să-l pupe pe Grigori. O bucăţică încinsă de plumb, îmbrăcat în cămaşa de nichel, îi găuri şi-i arse ţesutul cărnos de la picior, deasupra genunchiului. Grigori scrâşni din dinţi, simţind izbitura fierbinte şi greaţa aceea atât de cunoscută după pierderea sângelui. Ieşi târâş din lanţ, sări sus şi scutură din cap, ferindu-se de vâjâiala altui glonţ. Durerea de la picior era cu atât mai chinuitoare, cu cât glonţul îi rămăsese în carne. Îl lovise cu viteza redusă, la sfârşitul zborului, şi-i străpunsese mantaua, nădragii şi pielea, oprindu-se să se răcească într-un mănunchi de muşchi. Durerea arzătoare, tăioasă îi împiedica mişcările. Culcat, Grigori îşi aduse aminte de ofensiva din Carpaţi a Regimentului 12, în România, cu care prilej fusese rănit la braţ. Imaginea acestui atac îi răsări limpede înaintea ochilor: Moţatul, chipul schimonosit de ciudă al lui Mişka Koşevoi, Emelian Groşev, alergând la vale şi cărându-l pe sotnicul rănit.

Comanda sotniilor fu preluată de ofiţerul Pavel Liubişkin, ajutorul lui Grigori. Din ordinul său, doi cazaci îl purtară pe Grigori până la oamenii rămaşi la cai. Ajutându-l pe Grigori să-şi încalece calul, cazacii îl sfătuiau cu compătimire:

— Pansează-ţi rana!

— Ai pansament?

Grigori se şi afla în şa, dar se gândi să asculte povaţa, coborî şi, dându-şi jos nădragii, strâmbându-se din pricina fiorului ce-i străbătea spinarea asudată, pântecele şi picioarele, îşi pansă în pripă rana cu marginile arse, sângerândă şi mică, parcă tăiată cu un vârf de briceag.

Însoţit de agentul său, plecă pe acelaşi drum ocolit, spre locul de unde pornise contraatacul. Privea urmele dese ale copitelor în zăpadă, contururile cunoscute ale râpei, prin care îşi condusese sotniile cu câteva ceasuri în urmă. Simţea o toropeală şi, fără să-şi dea seama de ce, tot ce se petrecea pe deal i se părea îndepărtat şi zadarnic.

Iar acolo, pârâiau într-una împuşcăturile grăbite şi răzleţe, tuna bateria grea a inamicului, care încerca să-şi salveze oamenii – şi, din când în când, mitralierele izbucneau într-un ropot punctat, ca şi cum trăgeau o linie invizibilă sub care aveau să se înscrie rezultatele bătăliei.

Grigori străbătu vreo trei verste prin râpă. Caii se afundau tot mai adânc în zăpadă.

— Treci în câmpul neted! mormăi Grigori către agentul care-l însoţea, ieşind afară, pe marginea râpei acoperite de troiene.

Pe câmp, în depărtare, ca nişte ciori aşezate pe nămeţi, se zăreau ici şi colo trupurile negre ale morţilor. Un cal fără călăreţ galopa chiar la marginea orizontului, atât de departe, încât părea minuscul.

Grigori zări cum forţele principale ale cerneţoviştilor, cu rândurile rărite şi greu încercate în luptă, se strâng şi se retrag în Glubokaia. Îşi trecu Roibul la galop. Cete răzleţe de cazaci se mişcau în depărtare. Ajungând la una din ele, Grigori îl zări pe Golubov, care se ţinea voios şi slobod în şa. Scurta sa, căptuşită la revere cu blană de astrahan îngălbenită, era descheiată, căciula dată pe o sprânceană, fruntea udă de sudoare. Răsucindu-şi mustaţa de vagmistru, cu vârfurile în sus, Golubov strigă cam răguşit:

— Melehov, viteazule!… Stai, nu cumva eşti rănit? Pe toţi dracii! Dar osul ţi-i întreg?

Şi, fără să-i aştepte răspunsul, chipul său se lumină într-un zâmbet larg:

— Praf i-am făcut! Terci! Am ciopârţit detaşamentul de ofiţeri, încât nici n-ai ce aduna!… Praful s-a ales de ei!

Grigori îi ceru o ţigară. Cazacii şi membrii Gărzii Roşii se adunau pe toată întinderea câmpului. Un cazac venea în galop dinspre mulţimea neagră ce se zărea în depărtare.

— Auzi, Golubov? Am luat prizonieri patruzeci de oameni! strigă el, apropiindu-se. Patruzeci de ofiţeri, cu Cerneţov în frunte!

— Nu zău?! strigă uluit Golubov, întorcându-se brusc în şa, şi porni în galop, croind cu biciuşca, fără milă, calul său înalt, pintenog.

Grigori mai aşteptă o clipă şi-l urmă la trap.

Un grup îmbulzit de ofiţeri prizonieri era condus de o escortă de treizeci de cazaci din Regimentul 44 şi dintr-o sotnie a Regimentului 27, care îi înconjurau ca într-o verigă. Cerneţov mergea în fruntea tuturor. Încercând să scape cu fuga, îşi lepădase scurta şi mergea acum într-o haină uşoară de piele. Epoletul de pe umărul stâng era rupt; o zdrelitură proaspătă îi sângera lângă ochiul stâng. Mergea repede şi cu pas sigur. Căciula trasă voiniceşte pe o ureche îi dădea un aspect nepăsător şi brav. Nici o urmă de frică nu se citea pe faţa lui îmbujorată; nu se bărbierise pesemne de câteva zile, şi părul blond-auriu îi năpădise obrajii şi bărbia. Cu o privire severă şi repede, Cerneţov se uita la cazacii care alergau spre el; o zbârcitură de amărăciune şi de ură i se adânci între sprâncene. Aprinse din mers un chibrit şi îşi încleştă ţigara în colţul buzelor trandafirii şi pietroase.

Majoritatea ofiţerilor erau tineri, şi numai câţiva aveau părul albit de promoroaca anilor. Unul, rănit la picior, rămânea în urmă, şi un căzăcel scund, cu capul mare şi cu faţa ciupită de vărsat, îl împingea cu patul armei. Aproape, alături de Cerneţov, mergea un esaul, om înalt şi voinic. Alţi doi, un horunji şi un sotnic, mergeau la braţ, zâmbind; în urma lor venea un iuncher spătos, cu capul descoperit şi cu părul creţ. Mai era unul care avea pe umeri o manta soldăţească cu epoleţii cusuţi solid. Altul mergea fără şapcă, cu capul înfăşurat într-o glugă ofiţerească roşie, trasă până peste ochii săi negri şi frumoşi ca de femeie, iar vântul se juca cu capetele glugii, aruncându-i-le peste umeri.

Golubov călărea în urma lor. Încetinindu-şi pasul, strigă către cazaci:

— Ascultă aici!… Răspundeţi pentru viaţa prizonierilor, după toată asprimea legii militare revoluţionare! Să fie aduşi teferi la statul-major!

Chemă la el un cazac călare, scrise câteva rânduri stând tot în şa, împături biletul şi-l încredinţă cazacului:

— Dă-i drumul! Dă asta lui Podtiolkov. Şi către Grigori: Tu vrei să te duci acolo, Melehov?

Auzind răspunsul afirmativ, Golubov se apropie de Grigori şi-i zise:

— Spune-i lui Podtiolkov că pe Cerneţov îl iau pe garanţia mea! Ai înţeles? Chiar aşa să-i spui! Bine, dă-i drumul!

Depăşind gloata de prizonieri, Grigori sosi în galop la statul-major al Comitetului revoluţionar, instalat în câmp, nu departe de un sat. Podtiolkov se plimba prin faţa unei trăsuri ucrainene, largă, cu roţile pline de gheaţă şi cu o mitralieră acoperită cu o foaie de cort verde. Tot acolo, bătând din călcâie, umblau oamenii de la statul-major, curierii, mai mulţi ofiţeri şi agenţi călări. Ca şi Podtiolkov, Minaev abia se întorsese din luptă. Stând pe capra trăsurii, muşca zgomotos dintr-o bucată de pâine albă, îngheţată, şi mesteca, ronţăind.

— Podtiolkov! îl strigă Grigori, dându-se puţin la o parte. Acum au să aducă prizonierii. Ai citit biletul lui Golubov?

Podtiolkov despică furios aerul cu biciuşca, apoi, stacojiu la faţă şi ţinând ochii în jos, răcni:

— Îl dau dracului pe Golubov! Multe ar mai vrea! Să-l las pe banditul şi contrarevoluţionarul Cerneţov pe garanţia lui Golubov? Nu-l dau! Să fie împuşcaţi toţi – şi gata!

— Golubov a zis că-l ia pe răspunderea sa.

— Nu-l dau!… Ţi-am spus: nu-l dau! S-a isprăvit! Să fie judecat de tribunalul revoluţionar şi pedepsit fără nici o zăbavă, ca să le treacă altora pofta. Doar ştii, adăugă el ceva mai potolit, cu privirile înfipte în mulţimea de prizonieri ce se apropia, ştii tu cât sânge a vărsat dânsul? O mare de sânge! Şi pe câţi mineri i-a omorât! Aprinzându-se din nou de mânie, cu ochii holbaţi, turbaţi, izbucni: Nu-l dau!

— N-ai de ce să urli! răspunse Grigori, ridicând şi el vocea şi simţind un fior năvalnic; turbarea lui Podtiolkov îl molipsise parcă şi pe el. Mulţi judecători sunteţi! Mai bine, du-te acolo! arătă el îndărăt; nările îi tremurau. Prea mulţi v-aţi găsit să dispuneţi de prizonieri!

Podtiolkov plecă, strângând ghem biciuşca; după ce se depărtă puţin, îi strigă:

— Am fost acolo! Să nu crezi că am stat ascuns într-o taceancă60. Şi tu, Melehov, ia să taci din gură! Ai înţeles? Tu cu cine vorbeşti? Da! Lasă-te de apucăturile ofiţereşti! Comitetul revoluţionar judecă, nu orice…

Grigori porni călare spre el, sări jos, uitând de rană, şi, străfulgerat de durere, căzu întins la pământ. Sângele fierbinte îi ţâşni din rană. Se sculă fără ajutorul nimănui, ajunse cu chiu cu vai la taceancă şi se rezemă de arcul de dinapoi.

Prizonierii sosiră. O parte din escorta pedestră se amestecă cu agenţii şi cu cazacii rămaşi la paza statului-major. Cazacii nu se potoliseră încă după luptă şi schimbau între dânşii păreri asupra împrejurărilor şi rezultatelor, cu ochii scânteind de înfrigurare şi de furie.

Păşind greoi prin zăpada turtită sub tălpile sale, Podtiolkov ajunse în dreptul prizonierilor. În faţa tuturor, Cerneţov îl privea cu dispreţ, micşorându-şi ochii albaştri şi sfidători; piciorul stâng împins liber înainte îi juca uşor; potcoava albă a dinţilor muşca buza trandafirie de jos. Podtiolkov veni drept în faţa lui. Tremura din tot trupul; ochii săi, fără să clipească, alergară pe zăpada brăzdată de urme, apoi se ridicară, se încrucişară cu privirea neînfricoşată şi dispreţuitoare a lui Cerneţov şi o frânseră sub povara urii.

— Te-am prins, lepră! rosti Podtiolkov cu voce joasă, clocotitoare, şi făcu un pas înapoi; un zâmbet strâmb îi brăzdă obrajii, asemenea unei lovituri de sabie.

— Trădător al căzăcimii! Ticălosule! Trădătorule! răspunse Cerneţov cu voce tare, printre dinţi.

Podtiolkov clătină din cap, ca şi cum se ferea de nişte palme nevăzute; umerii obrajilor i se făcuseră mai negri, gura căscată trăgea zgomotos aerul în piept.

Totul se desfăşură cu o repeziciune uimitoare. Cu dinţii încleştaţi într-un rânjet palid, Cerneţov păşi drept asupra lui Podtiolkov, cu tot trupul aplecat înainte, cu pumnii strânşi la piept. Vorbe neînţelese, amestecate cu înjurături murdare, ţâşneau de pe buzele lui contractate de spasm. Numai Podtiolkov auzea ceea ce spune Cerneţov, în timp ce se dădea pas cu pas înapoi.

— Ai să vezi cum o să-ţi… ştii?! rosti Cerneţov, ridicându-şi brusc vocea.

Aceste cuvinte fură auzite şi de ofiţerii prizonieri, şi de cei din escortă, şi de oamenii de la statul-major.

— Aha-a… hârâi Podtiolkov, ca şi cum l-ar fi strâns cineva de gât, repezindu-şi mâna spre minerul sabiei.

O linişte de mormânt se înstăpâni deodată. Zăpada scârţâi, gemând sub cizmele lui Minaev, lui Krivoşlâkov şi ale altor câţiva oameni, care se repeziră spre Podtiolkov. Dar el le-o luă înainte: întorcându-se cu tot trupul spre dreapta, lăsându-se pe vine, îşi smulse sabia din teacă şi, făcând brusc o săritură înainte, cu o cumplită putere îl lovi pe Cerneţov în cap.

Grigori îl văzu pe Cerneţov tresărind şi ridicându-şi mâna stângă deasupra capului; avu timp să se ferească, dar mâna tăiată în două se frânse şi sabia căzu fără zgomot peste capul lui Cerneţov dat pe spate. Căciula îi căzu, apoi Cerneţov se prăbuşi încet, ca un spic cu tulpina frântă, cu gura schimonosită de o strâmbătură ciudată şi cu ochii micşoraţi chinuitor, ca la ţâşnirea unui fulger.

Podtiolkov mai lovi o dată trupul întins jos şi se depărtă cu mersul greoi, îmbătrânit parcă, ştergând în mers scobiturile sabiei împurpurate de sânge.

Se izbi de taceancă, se întoarse către oamenii din escortă şi răcni cu o voce stinsă, lătrătoare:

— Tăia-a-aţi-i… mama lor! Pe toţi! Nici un fel de prizonieri!… Sângele şi inima mamei lor!…

Focurile de armă trosniră în neorânduială. Ciocnindu-se între ei, ofiţerii încercară s-o rupă de fugă. Un locotenent cu ochi minunaţi de femeie şi cu glugă ofiţerească roşie fugi, ţinându-se cu mâinile de tâmple. Un glonţ îl făcu să zvâcnească în sus, de parcă ar fi sărit un gard. Căzu şi nu se mai ridică. Doi inşi doborâră pe un brav esaul înalt. El se apucă de tăişurile săbiilor, sângele îi curgea pe mâneci de pe palmele tăiate, ţipă ascuţit ca un copil, căzu în genunchi, se prăbuşi pe spate, rostogolindu-şi capul în zăpadă; pe faţa sa nu se vedeau decât ochii înecaţi în sânge şi gura neagră, căscată într-un necurmat ţipăt. Săbiile se ridicau în sus, îl croiau peste faţă, peste gura neagră, şi el ţipa mereu, cu voce subţire, de groază şi de durere. Un cazac în manta cu gaica ruptă se opri cu picioarele larg desfăcute şi-i curmă viaţa cu un foc. Un iuncher cu părul creţ era cât pe ce să scape din cerc, dar fu ajuns din urmă şi omorât de un cazac din Regimentul „Atamanski”, cu o lovitură în ceafă. Acelaşi cazac băgă un glonţ în spatele unui sotnic care fugea, cu poalele mantalei fâlfâind în vânt. Sotnicul se aşeză pe pământ, zgâriindu-şi pieptul cu unghiile, până când îşi dădu sufletul. Un podesaul cărunt fu omorât pe loc; despărţindu-se de viaţă, săpă cu picioarele o groapă adâncă în zăpadă – şi s-ar mai fi zbătut, asemenea unui cal voinic în pripon, dacă nu l-ar fi doborât cazacii, din milă.

În clipa când începu măcelul, Grigori se desprinsese de taceancă şi, fără să-şi ia de la Podtiolkov ochii împăienjeniţi, tulburi, ţopăi, şchiopătând spre el. Minaev îl cuprinse de mijloc pe la spate, răsucindu-i mâinile, şi, frângându-le, îi smulse revolverul; apoi, uitându-se în ochii lui cu ochii săi stinşi, îl întrebă gâfâind:

— Da' tu ce… Ai crezut că poate să fie altfel?

Înecată în poleiala aurie a soarelui şi în azurul zilei senine, spinarea albă a dealului scânteia ca o grămadă de zahăr, în sclipiri orbitoare. Cătunul Olhovâi Rog se întindea la poalele lui, asemenea unui lăicer de petice colorate. Mai ales la stânga, satul Sviniuha se întrezărea prin ceaţa albăstrie; în dreapta se împrăştiau petele neguroase ale micilor cătune şi ale aşezărilor de colonişti germani; mai încolo de cotitură, se rotunjea în sus şi se lăţea un alt deal mai mic, brăzdat de râpe. Un gard de stâlpi de telegraf se înşiruia până spre Kaşarî.

Ziua era neobişnuit de senină şi geroasă. Stâlpii de aburi tremurau în culorile curcubeului. Vântul bătea dinspre miazănoapte, răscolind aşternutul de zăpadă, de un albastru-plumburiu, dar întinderea stepei încercuite de orizont era cristalină şi numai la răsărit, chiar la marginea zării, dispărea într-o ceaţă liliachie.

Pantelei Prokofievici, care îl aducea pe Grigori din Millerovo, luase hotărârea să nu mai facă popas în Olhovâi Rog, ci să ajungă în Kaşarî şi să înnopteze acolo. Plecase de acasă în urma telegramei lui Grigori şi în seara de 28 ianuarie sosi la Millerovo. Grigori îl aştepta la un han. A doua zi dimineaţa, plecară spre casă şi pe la unsprezece trecură prin Olhovâi Rog.

După ce fusese rănit în lupta de la Glubokaia, Grigori zăcuse o săptămână la spitalul de campanie din Millerovo, iar când piciorul se lecuise întrucâtva, hotărî să pornească acasă. Cazacii din staniţă îi aduseră calul. Grigori plecă cu un amestec de nemulţumire şi de bucurie în suflet: era nemulţumit pentru că îşi părăsea unitatea chiar în toiul luptei pentru putere din Ţinutul Donului; dar simţea o bucurie la gândul că-şi va revedea neamurile şi satul. Nu îndrăznea să-şi mărturisească şi dorinţa de a o vedea pe Axinia, dar se gândea şi la ea.

Întâlnirea cu taică-său fusese destul de rece. Pantelei Prokofievici (care aflase cam multe de la Petro) se uita posac şi iscoditor la Grigori, şi în privirile lui scurte, fugare mocneau nemulţumirea şi o aşteptare îngrijorată. De cu seară, în gară, îl descususe îndelung pe Grigori cu privire la întâmplările din ţinut, dar răspunsurile date de fecior pesemne nu-l satisfăceau de fel. Îşi muşca barba încărunţită, îşi privea pâslarii căptuşiţi cu piele, smârcâia din nas. Nu avea chef de vorbă, dar la o anume clipă se aprinse, sărind în apărarea lui Kaledin, se răsti la Grigori, ca în timpurile de demult, şi chiar începu să bată în pământ cu piciorul său şchiop:

— Să nu-mi vorbeşti mie aiurea! Kaledin a trecut astă-toamnă prin sat pe la noi. A adunat lumea pe medean, s-a urcat pe o masă, a stat de vorbă cu bătrânii şi a prezis toate, leit ca în biblie: cică vor năvăli mujicii, va fi război, iar dacă noi vom umbla cu şoalda în toate părţile, ne vor lua totul şi se vor aşeza în ţinut. Ştia încă de pe atuncea că are să fie război. Şi voi – feciori de căţea! – ce puteţi să ştiţi? Vrei să zici că el ştie mai puţin decât voi? Un general cu atâta învăţătură – doar a fost comandant peste o armată întreagă – să priceapă tot ce se petrece mai puţin decât unul ca tine? La Kamenskaia s-au cuibărit fel de fel de neisprăviţi, uite nişte flecari ca tine, nişte pârliţi fără habar de carte, şi asmut poporul. Podtiolkov al tău, ăla ce era?… Vagmistru? Oho! Acelaşi grad cu mine. Asta este! Bine am mai ajuns!… Mai rău nici nu se poate!

Grigori ţinea anevoie piept discuţiei. Cunoştea ideile lui tătâne-său, înainte de a fi dat ochii cu dânsul. Şi, pe deasupra, se întâmplase ceea ce Grigori nu putea uita, nici ierta: pieirea lui Cerneţov şi împuşcarea ofiţerilor prizonieri, măcelăriţi fără judecată.

Caii trăgeau uşor sania cu coş de nuiele. Legat cu pana căpăstrului, cu şaua pe el, calul lui Grigori tropotea în urma saniei. Cătunele şi satele cunoscute în copilărie răsăreau în cale: iată Kaşarî, iată Popovka, iată Kamenka, Nijne-Iablonovski, Graciov, Iasenovka. Tot timpul cât dură drumul până acasă, Grigori se gândea tulbure şi vălmăşit la ultimele întâmplări, încerca să străvadă cât de cât viitorul, dar, odată ajuns la odihna de acasă, gândul cădea într-un gol şi nu mergea mai departe. „Am să ajung, am să mă odihnesc niţel, am să-mi lecuiesc rana şi atunci… gândea el şi le lăsa toate baltă. Şi atunci vom vedea. Se vor afla dezlegări la toate de la sine…”

Îl apăsa şi oboseala anilor de război. Ar fi vrut să întoarcă spatele întregii lumi, clocotind de duşmănoasă şi neînţeleasă ură. Acolo, totul era încurcat şi plin de contraziceri. Greu găsea cărarea cea dreaptă, pământul i se clătina sub picioare ca în nămoluri: cărarea se despărţea şi nu mai era sigur dacă o alesese pe cea bună. Se simţea atras către bolşevici, îi urmase – făcuse şi pe alţii să-l urmeze, dar rămânea mereu pradă gândurilor şi îl cutremura un fior în suflet. „Nu cumva are dreptate Izvarin? De cine să mă apropii?”, se întreba nedumerit Grigori, rezemat de spatele saniei. Dar i se încălzea sufletul când îşi închipuia cum va pregăti boroanele şi harabalele pentru muncile de primăvară, cum va împleti iesle din lozii şi cum va ieşi în stepă, atunci când pământul se va dezveli de zăpadă şi se va zbici, cum va păşi în urma plugului, ţinând coarnele şi simţindu-i tremurul viu şi izbirile; îşi mai închipuia cum va trage în piept mireasma dulce a ierbii tinere şi a cernoziomului desfundat de brăzdarele plugului, plin de aroma reavănă a zăpezii topite… Ar fi vrut să îngrijească vitele, să strângă fân, să respire mirosul stins al sulfinei, al pirului, izul iute al bălegarului. Dorea pace şi linişte, şi iată de ce ochii severi ai lui Grigori ascundeau în ei o bucurie sfioasă, privind în jurul său, la cai, la spinarea lată a lui taică-său, strânsă în cojoc. Totul îi amintea viaţa pe jumătate uitată din trecut: mirosul pieilor de oaie ale cojocului, priveliştea familiară a cailor neţesălaţi şi glasul unui cocoş care cânta strident de pe acoperişul vreunui bordei din sat. În clipele acelea, viaţa de la ţară i se părea dulce şi plină, ca o băutură ameţitoare.

A doua zi, pe înserate, ajunseră în preajma satului. Grigori aruncă din vârful dealului o privire dincolo de Don: iată Lăculeţele Babelor, înecate în stuf ca într-o blană de zibelină; iată un plop uscat, iar trecerea peste Don nu se mai face în acelaşi loc. Iată şi satul, pătratele cunoscute ale caselor, biserica, medeanul… Sângele năvăli în obrajii lui Grigori când zări curtea sa. Amintirile îl năpădiră năvalnic. Cumpăna fântânii din ogradă îl chema parcă cu braţul cenuşiu ridicat în sus.

— Ei, nu te ustură ochii? zâmbi Pantelei Prokofievici, întorcându-se.

Iar Grigori mărturisi, fără să mintă, din toată inima:

— Mă ustură, şi încă cum!

— Iată ce înseamnă locul de baştină! oftă mulţumit Pantelei Prokofievici.

Îndreptă caii spre mijlocul satului. Căluţii fugeau sprinten la vale şi sania aluneca uşor, abătându-se în dreapta şi în stângă. Grigori ghicise gândul bătrânului, dar tot îl întrebă:

— De ce mergem prin sat? Du-ne în uliţa noastră…

Întorcându-se şi zâmbind hâtru în barba albă de promoroacă, Pantelei Prokofievici clipi din ochi:

— Mi-am petrecut feciorii la război, şi erau cazaci de rând, iar acuma au ajuns ofiţeri. Şi de ce să nu trec mândru prin sat, cu feciorul meu în sanie? Să mă vadă lumea şi să moară de necaz!… Iar mie să-mi salte inima!

În uliţa mare, strigă la cai, se aplecă uşor în dreapta, jucându-se cu biciul împletit – şi caii, simţindu-se aproape de casă, ca şi cum n-ar fi străbătut un drum de 140 verste, o luară la trap vioi şi iute. Cazacii întâlniţi în cale dădeau „bună seara”, femeile din ogrăzi şi de la ferestre priveau pe sub mâna făcută streaşină, găinile fugeau cotcodăcind, ca nişte gheme de iarbă uscată, gonite de vânt. Totul mergea strună. Trecură medeanul. Calul lui Grigori îşi strâmbă ochii la o mânzoacă legată de gardul lui Mohov şi necheză, ridicându-şi capul sus. Se zări marginea satului, acoperişul casei lui Astahov… Şi tocmai acolo, la prima răscruce, se petrecu o neplăcută întâmplare: un purcel care trecea uliţa în fugă se zăpăci, nimeri sub copitele cailor, guiţă şi se rostogoli strivit, ţipând şi încercând să-şi ridice spinarea frântă.

— Ptiu, scârbă, numai dracii mi te-au scos în cale! înjură Pantelei Prokofievici, izbutind să-l croiască cu biciul.

Din păcate, stăpâna purcoiului era Aniutka, văduva lui Afonka Ozerov, muiere rea şi cu o limbă nemăsurat de lungă. Într-o clipeală năvăli afară din casă, în ogradă, şi punându-şi tulpanul, izbucni într-un puhoi de ocări atât de alese, încât Pantelei Prokofievici îşi struni caii şi se uită îndărăt.

— Tacă-ţi fleanca, proasto! De ce zbieri? Am să-ţi plătesc purcelul tău parşiv!

— Spurcatule! Diavol scârbos! Tu eşti parşiv, câine şchiop! Acuşi te duc la ataman! urlă ea, dând din mâini. Mama mă-ti, am să te învăţ eu ce înseamnă să striveşti dobitoacele văduvelor!

Întărâtat, cu faţa vânătă, Pantelei Prokofievici răcni:

— Otravă!

— Turc afurisit! i-o întoarse pe dată Ozerova.

— Căţea, o sută de draci în mă-ta! strigă gros Pantelei Prokofievici.

Dar Aniutka Ozerova avea oricând la îndemână un răspuns.

— Pomanagiule! C… var bătrân! Hoţule! Ai furat o grapă! Alergi după muierile altora! cârâia ea, repede, ca o coţofană.

— Acuşi îţi croiesc una cu biciul, putoare! Leagă-ţi căţeaua!

Drept răspuns însă, Aniutka îl blagoslovi cu alte vorbe atât de ardeiate, încât chiar Pantelei Prokofievici, om trăit şi care văzuse multe în viaţă, se înroşi încurcat, şi-l trecură sudorile din tălpi până-n creştet.

— Dă-i drumul! De ce te pui cu dânsa? mormăi supărat Grigori, văzând că oamenii încep să iasă unul câte unul în uliţă, ascultând cu luare-aminte întâmplătorul schimb de drăgălăşenii între bătrânul Melehov şi cinstita văduvă Ozerova.

— Măi, ce limbă are!… Cât ziua de post! scuipă Pantelei Prokofievici cu necaz şi goni caii cu atâta îndârjire, parcă ar fi vrut s-o strivească pe Aniutka sub copite.

Abia după ce ulicioara rămase mult în urmă, se uită îndărăt, nu fără frică.

— Te împroaşcă cu balele şi te spurcă fără ruşine! A dracului muiere! Vedea-o-aş crăpată pe loc, talpa iadului de burduhănoasă!… se înverşună el. Alelei, ce te-aş mai face piftie, una cu purcelul tău! Când te ia în tărbacă o putoare ca asta, nici praful nu se mai alege de ciolanele tale…

Obloanele albastre ale caselor rămaseră în urmă. Fără şapcă, cu bluza neîncinsă, Petro deschise poarta. Băsmăluţa albă şi chipul zâmbitor al Duniaşkăi, cu ochii negri şi scânteietori, se iviră în cerdac.

Îmbrăţişându-şi fratele, Petro îl privi repede în ochi:

— Teafăr?

— Am o rană.

— Unde te-ai pricopsit?

— La Glubokaia.

— Dracul te-a pus să te abaţi pe acolo? Nu era mai bine dacă te-ai fi întors mai demult acasă?

Îl scutură cu căldură, prietenos, împingându-l spre Duniaşka. Îmbrăţişând umerii rotunzi şi copţi ai surorii, Grigori o sărută pe buze şi pe ochi, apoi spuse cu mirare, dându-se îndărăt:

— Mă Duniaha, fir-ai a naibii! Ia te uită ce fată mare a ajuns! Şi eu care credeam că ai să fii o slută şi o mânătarcă!

— Ei, frăţioare, nu mă lua cu aşa şi pe dincolo!

Duniaşka scăpă de un ciupit şi se dădu la o parte, cu dinţii albi sclipind într-un zâmbet, leit ca al lui Grigori.

Ilinişna veni cu copiii în braţe, dar Natalia i-o luă înainte. Înflorise şi se făcuse mai frumoasă ca niciodată. Părul negru şi lucios, pieptănat şi strâns îndărăt într-un nod greu, îi scotea în lumină chipul rumen de bucurie. Se alipi de Grigori, îi atinse în pripă cu buzele obrajii şi mustăţile şi, apucându-şi fiul din braţele Ilinişnei, îl întinse lui Grigori:

— Uite ce fecior ai! strigă ea cu o mândră bucurie.

— Lasă-mă să-mi văd şi eu feciorul! zise Ilinişna, emoţionată, dând-o la o parte.

Bătrâna aplecă cu mâna capul lui Grigori, îl sărută pe frunte şi, mângâindu-i uşor faţa cu palma ei aspră, plânse de bucurie şi de emoţie.

— Uite ce fetiţă, Grişa! Ţine, ia-o!

Natalia aşeză fetiţa îmbodolită în broboadă pe celălalt braţ al lui Grigori, şi el, încurcat, nici nu mai ştia la cine să se uite: la Natalia, la maică-sa sau la copii. Ursuz, cu ochii încruntaţi, băieţaşul era vădit din neamul Melehovilor: aceeaşi tăietură alungită a ochilor negri, cam severi, aceleaşi linii largi ale sprâncenelor, albul ochilor bulbucaţi bătând în albastru şi pielea smeadă. Îşi vâri în gură pumnişorul murdar şi se uită la taică-său cu o privire ursuză şi îndârjită. Din obrajii fetei, Grigori vedea numai ochişorii mici, tot atât de negri şi de iscoditori; restul era ascuns sub basma.

Ţinându-i pe amândoi în braţe, se îndreptă spre cerdac, dar o durere tăioasă îi străfulgeră piciorul.

— Mai bine ia-i, Nataşa! zâmbi Grigori, într-un colţ al gurii, cu aer vinovat. Altfel n-am să pot urca treptele.

Daria aştepta în mijlocul bucătăriei şi-şi potrivea părul. Zâmbind, se apropie cu pasul ei uşor de Grigori, îşi închise ochii surâzători, lipindu-şi buzele umede şi calde de ale lui.

— Tare mai duhneşti a tutun! zise ea, jucându-şi secerele sprâncenelor date cu negru, ca trase cu tuş.

— Ei, lasă-mă să mă uit încă o dată la tine! stăruia bătrâna. Ah, puiul mamii, băieţaşule!

Grigori zâmbi, cu inima tresărind şi strângându-se de umărul maică-si.

Pantelei Prokofievici trebăluia prin ogradă, deshămând caii, şi umbla şchiopătând în jurul saniei; brâul roşu şi fundul roşu al căciulii cu clape aşterneau pete vesele pe culoarea cenuşie a saniei. Petro băgase în grajd calul lui Grigori; venea în tindă, purtând în braţe şaua, şi se întoarse din mers spunând ceva Duniaşkăi, care scotea din sanie un butoiaş cu gaz.

Grigori se dezbrăcă, îşi puse mantaua şi cojocul pe speteaza patului, îşi pieptănă părul, apoi se aşeză pe bancă şi-şi chemă băieţaşul.

— Ia vino-ncoace, Mişatka. Ei, tot nu mă recunoşti?

Fără să-şi scoată pumnişorul din gură, copilul veni mai aproape şi se opri sfios lângă masă. Maică-sa îl privea cu drag şi cu mândrie, de lângă cuptor. Şopti ceva fetiţei la ureche, îi dădu drumul jos şi o împinse încetişor.

— Hai, du-te!

Grigori îi apucă pe amândoi şi îi aşeză pe genunchi, întrebând:

— Va să zică, nu mă mai recunoaşteţi, aluniţelor! Nici tu, Poliuşka, nu-ţi recunoşti tăticul?

— Tu nu eşti tăticul! spuse băieţaşul în şoaptă (avea mai mult curaj alături de soră-sa).

— Da' cine-s eu?

— Tu eşti un cazac străin.

— Auzi vorbă! izbucni Grigori în râs. Da' unde ţi-e tăticu?

— E la oaste! răspunse fetiţa, dându-şi căpşorul la o parte, cu un aer convins (era ceva mai dezgheţată).

— Aşa-i trebuie, puişorii mei! Să nu-şi mai uite casa! Auzi, umblă numai el ştie pe unde de un an întreg, şi pe urmă îţi cere să-l mai şi cunoşti! interveni Ilinişna cu o asprime prefăcută, răspunzând cu un zâmbet la zâmbetul lui Grigori. Uite, până şi nevastă-ta n-o să mai vrea să te cunoască. Chiar ne gândeam să-i găsim alt bărbat.

— Zi, Natalia, de ăstea-mi eşti? Hai? întrebă Grigori în glumă, adresându-se nevestei.

Ea se îmbujoră la faţă şi, biruindu-şi sfiala, se apropie de Grigori, se aşeză alături de el, cuprinzându-l îndelung cu privirile nespus de fericite şi mângâindu-i mâna uscată, negricioasă, cu palma-i caldă şi aspră.

— Daria, adu la masă!

— Las' că are nevastă să-l slujească, râse Daria şi se îndreptă spre cuptor, cu vechiul ei mers uşor şi legănat.

Era zveltă şi, ca totdeauna, îngrijit îmbrăcată. Ciorapul violet de lână îi strângea piciorul subţire şi frumos; pantofii îi şedeau turnaţi; fusta plisată de culoarea zmeurei era bine strânsă pe talie, iar şorţul brodat sclipea parcă de o neprihănită albeaţă. Grigori îşi mută privirile asupra soţiei şi observă oarecare schimbări în înfăţişarea ei. Se gătise pentru sosirea lui: o bluză de satin albastru, cu manşete strâmte de dantelă, îi învăluia trupul zvelt, strângându-i pieptul mare şi moale; fusta albastră, cu marginea brodată, toată în cute, era largă în jurul picioarelor şi strânsă în talie. Grigori se uită la ea din profil, privindu-i picioarele pline, parcă sculptate, pântecele tulburător strâns de rochie şi şoldurile largi, ca ale unei iepe bine îngrijite, şi gândi: „Pe o cazacă o deosebeşti dintre toate femeile. E obişnuită să se îmbrace în aşa fel, ca să se vadă tot ce are: dacă vrei, priveşte-o, dacă nu, nu te uita!… Pe când la ţărănci, nici nu poţi pricepe unde-i faţa şi unde-i dosul, parcă stă într-un sac…”

Ilinişna îi surprinse privirea şi-i spuse apăsat, cu mândrie:

— Ai văzut cum se îmbracă la noi nevestele de ofiţeri? Lasă pe târgoveţe cu mult în urmă!

— Ce tot vorbeşti, mamă? o întrerupse Daria. Ce să ne potrivim noi cu orăşencele! Uite, mi s-a rupt cercelul, şi nici când era întreg nu făcea doi bani! oftă ea cu amărăciune.

Grigori puse mâna pe spinarea lată de femeie muncitoare a nevestei şi se gândi pentru întâia oară: „O femeie frumoasă bate la ochi… Cum o fi trăit dânsa în lipsa mea? Desigur că se uitau cazacii după ea şi, poate, chiar şi dânsa se va fi uitat la cine mai ştie care! Dar dacă s-a încurcat cu altul?” Împunsă de acest gând neaşteptat, inima îi zvâcni dureros, şi sufletul i se umplu de amărăciune. Privi iscoditor faţa lucioasă şi trandafirie a Nataliei, care răspândea mirosul irului de castraveţi. Simţindu-i privirea cercetătoare, Natalia se îmbujoră la faţă şi-i şopti, luptându-se cu sfiala:

— Ce te uiţi aşa? Ţi-a fost dor de mine?

— Mai întrebi!

Grigori alungă gândurile urâte, dar în aceeaşi clipă un imbold de duşmănie inconştientă faţă de soţie îi sfredeli sufletul.

Pantelei Prokofievici intră gâfâind în odaie. Se închină la icoane, sughiţă.

— Ei, vă spun încă o dată: sănătate!

— Să dea Dumnezeu, bătrâne! Ai îngheţat de frig? Din partea noastră, noi te-am aşteptat: uite, ciorba îi fierbinte, de la cuptor, spuse Ilinişna, zăngănind din linguri.

Dezlegându-şi basmaua roşie de la gât, Pantelei Prokofievici tropăia din pâslarii îngheţaţi. Îşi scoase cojocul, îşi smulse ţurţurii ce-i atârnau de mustăţi şi din barbă, apoi, aşezându-se alături de Grigori, spuse:

— Eram îngheţat, dară m-am încălzit şi… Am călcat un purcel al Aniutkăi…

— Care Aniutka? întrebă cu un viu interes Daria, oprindu-se o clipă din tăiatul pâinii mari şi albe.

— Ozerova! Făcea toate paralele să vezi cum a sărit vipera şi cum şi-a dat drumul la limbă: eşti aşa şi pe dincolo, şi hoţ, ai furat o grapă de la cineva… Ce fel de grapă?… Dracu s-o ştie!

Pantelei Prokofievici repetă amănunţit toate ocările cu care îl cinstise Aniutka, fără să pomenească însă şi de învinuirea că ar fi păcătuit în privinţa muierilor…

Aşezându-se la masă, Grigori zâmbi, iar Pantelei Prokofievici, cu gândul de a se dezvinovăţi în ochii lui, termină cu îndârjire:

— Atâtea măscări a îndrugat, că mi-a sărit muştarul! Cât pe ce să mă-ntorc şi să-i croiesc una cu biciul, dară eram cu Grigori şi nu se cuvenea…

Petro deschise uşa şi Duniaşka băgă în odaie un viţel roşu cu o pată albă în frunte, legat de un brâu.

— De lăsata-secului, mâncăm blinii cu smântână! strigă vesel Petro, îmbrâncind viţelul cu piciorul.

După masă, Grigori îşi dezlegă sacul şi începu să împartă darurile.

— Asta-i pentru matale, mămico! şi-i întinse un şal de lână groasă.

Ilinişna îi luă darul din mână, încruntându-se şi îmbujorându-se la faţă, ca o femeie tânără.

Apoi, puse şalul pe umeri şi făcu o mişcare vioaie în faţa oglinzii, dând din umeri, ceea ce stârni chiar indignarea lui Pantelei Prokofievici.

— Cioară bătrână! Tot te mai învârţi în faţa oglinzii? Ptiu!

— Asta-i pentru matale, tătucă, rosti repede Grigori, despachetând în văzul tuturor o şapcă nouă căzăcească, cu fundul ridicat mult în sus şi cu paspoalul de un roşu-aprins.

— Ei, Dumnezeu să te răsplătească! Aveam tocmai nevoie de o şapcă. Anul ăsta n-au mai fost prin prăvălii. Abia aveam cu ce să-mi acopăr capul vara!… Mi-era şi ruşine să merg la biserică cu aia veche. E bună numai pentru sperietoare de ciori, şi eu tot o purtam… rosti cu obidă în glas şi privind în lături, ca şi cum i-ar fi fost teamă că va veni cineva şi-i va smulge darul feciorului.

Făcu o mişcare spre oglindă, dar Ilinişna nu-l slăbea din ochi. Simţindu-i privirea aţintită asupra sa, bătrânul se întoarse brusc şi se îndreptă şchiopătând spre samovar; se opri şi încercă să-şi vadă în luciul metalului şapca trasă voiniceşte pe o ureche.

— Ce faci acolo, ţap bătrân? se răsti la el Ilinişna.

Dar Pantelei Prokofievici găsi de îndată un răspuns:

— Of, doamne! Tare mai eşti proastă! Păi ăsta-i samovar, nu-i oglindă! Este?…

Grigori îi dărui nevestei o bucată de stofă pentru fustă, copiii căpătară un pachet de turtă dulce cu miere, Daria primi nişte cercei de argint cu pietricele, Duniaşka, material pentru o bluziţă, iar Petro, nişte ţigări şi un funt de tutun.

În timp ce femeile nu mai tăceau, din gură, tot cercetând darurile primite, Pantelei Prokofievici trecu prin bucătărie, umflându-se în pene, leit un rigă de pică:

— Uite-l, cazacul din regimentul de gardă! Ce de premii am luat! La, inspecţia împărătească am luat premiul întâi!… O şa cu tot harnaşamentul! Aşa-a!

Muşcându-şi mustaţa aurie, Petro îşi privea părintele cu un aer admirativ; Grigori zâmbea. Aprinseră ţigări, şi Pantelei Prokofievici zise, privind cu teamă spre ferestre:

— Până ce nu tăbărăsc neamurile şi vecinii… istoriseşte-i lui Petro ce se petrece acolo!

Grigori făcu un gest a lehamite.

— Se bat.

— Unde-s bolşevicii? întrebă Petro, aşezându-se mai de nădejde.

— Vin din trei părţi: de la Tihoreţkaia, dinspre Taganrog şi dinspre Voronej.

— Şi la ce se gândeşte Comitetul vostru revoluţionar? De ce îi lasă pe pământul nostru? Au venit Hristonea şi Ivan Alexeevici, au mai îndrugat tot felul de lucruri, dar nu-i cred. Trebuie să fie altceva…

— Comitetul revoluţionar e neputincios. Cazacii fug pe la casele lor.

— Care va să zică, d-aia ţine Comitetul revoluţionar cu Sovietele?

— Desigur, tocmai pentru asta.

Petro tăcu, aprinzându-şi altă ţigară; apoi întrebă, privind drept în faţa lui Grigori:

— Şi tu cu cine ţii?

— Sunt pentru Puterea sovietică.

— Eşti un prost! izbucni violent Pantelei Prokofievici. Petro, măcar tu luminează-l!

Petro zâmbi, bătându-l pe Grigori peste umăr.

— E repezit rău, ca un cal necălărit, tătucă! Cum să-l mai luminezi?

— Nici n-ai nevoie să mă luminezi, se aprinse Grigori. Doar nu-s orb. Ce mai spun cei veniţi de pe front?

— Da' ce ne pasă nouă de ei? Parcă nu-l cunoşti pe zăpăcitul ăla de Hristan? Ce poate şti dânsul? Poporul s-a rătăcit rău de tot, nici nu mai ştie încotro s-o apuce. Curată nenorocire! Petro îşi muşcă mustaţa. Stai să vezi ce are să mai fie la primăvară: n-ai să mai momeşti pe nimeni. Ne-am jucat şi noi de-a bolşevicii pe front, dar acum e timp să ne băgăm minţile în cap: „N-avem nevoie de nici un lucru străin, şi nici voi să nu luaţi nimic de la noi”, iată cum trebuie să le spună cazacii tuturor celor ce năvălesc pe la noi. Iar ceea ce se petrece pe la voi, în Kamenskaia, sunt porcării. V-aţi făcut fraţi cu bolşevicii, şi dânşii vin peste tot cu rânduielile lor.

— Gândeşte-te şi tu, Grişka: doar nu eşti băiat prost. Trebuie să înţelegi: cazacul a fost şi va rămâne cazac. Putorile alea venite din Rusia n-au ce să dreagă la noi. Ştii tu ce vorbesc acum ţăranii? Cică tot pământul trebuie împărţit la oameni. Ce zici de asta?

— O să dăm pământ şi ţăranilor băştinaşi, acelor care trăiesc de mult în Ţinutul Donului.

— Aiurea! Uite ce le trebuie! dădu cu tifla Pantelei Prokofievici, agitând îndelung degetul mare cu unghia lată sub nasul coroiat al lui Grigori.

Un tropăit de paşi se auzi în cerdac. Treptele ferecate de ger gemură sub povară. Anikuşka şi Hristonea intrară însoţiţi de Ivan Tomilin, care purta o căciulă din blană de iepure, caraghios de înaltă.

— Să trăieşti, oştene! răcni Hristonea. Pantelei Prokofievici, eşti bun de cinste!

Răcnetul lui făcu să sară cu un muget viţelul adormit lângă cuptor. Se propti în picioarele lui nesigure încă, se uită cu ochii rotunzi de agată la cei veniţi şi, speriat pesemne, lăsă să curgă pe podea o şuviţă de urină. Duniaşka îi tăie pofta, pocnindu-l uşor peste spinare, şterse băltoaca şi puse jos un ceaunaş murdar.

— Ai speriat viţelul cu urletul tău, bombăni cu ciudă Ilinişna.

Grigori strânse mâinile cazacilor şi-i pofti să stea jos. Puţin mai târziu, veniră şi alţii, de pe la gospodăriile apropiate. Stând de vorbă, fumară atâta, încât luminiţa lămpii începu să tremure, iar viţelul tuşi înecat de fum.

— Dar-ar boala-n voi! îşi ocări Ilinişna musafirii, petrecându-i afară cam pe la miezul nopţii. Duceţi-vă în ogradă şi mai fumaţi şi acolo! Hai, hai, căraţi-vă! Oşteanul nostru nici nu s-a odihnit după drum. Hai, mergeţi sănătoşi!…

Dimineaţa, Grigori se trezi mai târziu decât toţi. Îl sculase din somn ciripitul vrăbiilor pitulate sub streaşina acoperişului şi după pervazurile ferestrelor, piuind acolo ca în toiul primăverii. O pulbere de firişoare aurii juca în razele soarelui care se prefirau prin crăpăturile de la obloane. Clopotul bătea pentru liturghie. Grigori îşi aduse aminte că e zi de duminică. Natalia nu mai era alături de dânsul, dar pilota era încă plină de căldura trupului ei. Se sculase, pesemne, doar cu câteva clipe mai înainte.

— Nataşa! strigă Grigori.

Intră Duniaşka.

— Ce vrei, frăţioare?

— Deschide obloanele şi cheam-o pe Nataşa. Ce face?

— Găteşte împreună cu mămuca; vine îndată.

Natalia intră, închizându-şi ochii, orbită de întuneric:

— Ei, te-ai trezit?

Mâinile ei miroseau a plămadă proaspătă. Grigori o îmbrăţişă, stând în pat, îşi aminti noaptea petrecută cu ea şi râse.

— Te-ai sculat târziu?

— Da… M-a obosit noaptea! zâmbi ea, roşind şi ascunzându-şi capul la pieptul păros al lui Grigori.

Îi ajută să-şi panseze din nou rana, scoase din ladă nădragii de sărbătoare şi întrebă:

— Ai să îmbraci uniforma cu decoraţii?

— Dă-o-ncolo! făcu Grigori un semn de lehamite.

Dar Natalia nu se lăsă cu una, cu două.

— Îmbrac-o, zău! Gândeşte-te ce bucuros are să fie tata! La ce-ai mai căpătat atâtea decoraţii, dacă zac lepădate prin cufere?

Grigori se înduplecă şi-i făcu pe plac. Se sculă, ceru briciul lui Petro, se bărbieri, se spălă pe faţă şi pe gât.

— Dar ceafa ţi-ai ras-o? îl întrebă Petro.

— Of, drace! Am uitat!

— Nu-i nimic, şezi! Ţi-o rad eu…

Pămătuful rece îi învioră gâtul la atingere, ca o arsură. Prin oglindă, Grigori îl urmărea pe Petro cum purta briciul, scoţându-şi limba cu o încordare copilărească.

— Ţi-a slăbit gâtul ca unui bou după arat! zâmbi Petro.

— Te cred: nu prea te îngraşi din raţia cazonă.

Grigori îşi îmbrăcă uniforma cu epoleţii de ofiţer, cu un rând lung de cruci, şi, când se uită în oglinda aburită, aproape nu-şi recunoscu chipul în acest ofiţer înalt, uscăţiv şi negricios ca un ţigan, care privea la el – parcă i-ar fi fost un frate geamăn.

— Parc-ai fi un polcovnic! rosti însufleţit Petro, admirându-şi fratele, fără nici o urmă de pizmă.

Cuvintele acestea îi făcură lui Grigori o mare plăcere, împotriva voinţei sale. Intră în bucătărie. Privirea plină de admiraţie a Dariei încremeni asupra lui, iar Duniaşka scoase un ţipăt:

— Vai, ce falnic eşti!

Ilinişna nu-şi putu stăpâni lacrimile nici de data asta. Ştergându-le cu şorţul murdar, răspunse la zeflemeaua Duniaşkăi:

— Să naşti şi tu asemenea feciori, coţofano! Pot să spun: doi am, şi amândoi au ajuns oameni!

Natalia îşi sorbea bărbatul cu ochii umezi de dragoste şi duioşie.

Grigori îşi puse mantaua pe umeri şi ieşi afară, în ogradă. Îi era cam greu să coboare treptele, nu-l lăsa piciorul rănit „N-am să scap de cârjă”, îşi spuse în gând, sprijinindu-se de parmaclâc.

Glonţul îi fusese scos la Millerovo, mica rană se astupase cu o cicatrice negricioasă, care îi strângea pielea şi nu lăsa piciorul să se-ndoaie în voie.

Un motan se încălzea pe prispă, la soare. Lângă cerdac, zăpada topită de razele soarelui se prefăcuse într-o băltoacă tulbure. Grigori cercetă ograda cu priviri scormonitoare şi înduioşate. Tot lângă cerdac se mai afla un stâlp cu o roată înţepenită în vârf. Grigori cunoştea din copilărie această roată, pusă acolo pentru diferite treburi şi orânduieli muiereşti: pe ea se înşiruiau noaptea, fără să mai fie nevoie să cobori de pe cerdac, oalele cu lapte, iar ziua se aşezau la soare felurite alte oale şi ceaune la uscat. Ochiul pătrunzător luă de îndată aminte la anume schimbări petrecute în curte: uşa hambarului fusese spoită cu lutişor galben, în locul vopselei ieşite de soare; magazia căpătase un nou acoperiş de paie de secară, care nici n-au avut încă timp să se înnegrească; stiva de şipci, care stăteau ridicate cu vârfurile în sus, părea acum mai mică; o parte din ele fuseseră folosite, pesemne, la meremetisitul gardului. Coama de pământ a pivniţei era acoperită de cenuşă scoasă afară; negru ca un corb, un cocoş moţăia deasupra, ghemuit de frig, cu un picior încovoiat sub burtă, înconjurat de vreo zece găini, din cele lăsate pentru clocit. Sub şopron, adăpostite de ploi şi de vifore, se aflau îngrămădite tot soiul de unelte ale gospodăriei plugăreşti; erau acolo şi harabale pântecoase, şi o secerătoare din care se vedea o piesă metalică, stropită de razele soarelui printr-o crăpătură din acoperiş, strălucind orbitor. Lângă grajd, un cârd de gâşte şedea pe bălegar, la soare. Gânsacul olandez, moţat, îl măsură pe Grigori cu o privire piezişă, plină de dispreţ, văzând cât de becisnic şchiopăta.

După ce cercetă toată gospodăria, Grigori se întoarse în casă.

În bucătărie plutea un miros dulce de unt topit şi de pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Duniaşka spăla nişte mere murate, într-o strachină înflorată. Zărindu-le, Grigori întrebă cuprins de poftă:

— Sunt şi pepeni muraţi?

— Natalia, du-te în pivniţă şi scoate! strigă Ilinişna.

Pantelei Prokofievici veni de la biserică; adusese o prescură sfinţită, pe care o frânse în nouă părţi, după numărul celor din familie, împărţind bucăţele tuturor la masă. Se aşezară astfel la mâncare. Petro se îmbrăcase şi el mai cu îngrijire şi chiar îşi unsese mustăţile cu ceva gras, luând locul alături de Grigori. Daria şedea în faţa lor, pe marginea unui scăunel. Un snop de raze i se revărsa pe faţa trandafirie, smălţuită cu dresuri. Îşi strângea pleoapele şi cobora cu aer bosumflat secerele negre ale sprâncenelor, care luceau în bătaia soarelui. Natalia hrănea copiii cu dovleac copt; din când în când, arunca o privire zâmbitoare lui Grigori. Duniaşka şedea alături de tată-său, iar Ilinişna se aşeză la capătul mesei, mai aproape de cuptor.

Ca în toate zilele de mare sărbătoare, mâncarea era bună şi îmbelşugată. După ciorba de miel, veniră tăiţeii apoi urmară mielul fiert, găina friptă, piftiile din picioare de berbec, cartofii prăjiţi, caşa de mei cu unt topit, tăiţeii dulci cu căline, clătite cu smântână şi un pepene murat.

Îngreuiat de atâta mâncare, Grigori se sculă parcă buimac, făcu semnul crucii şi se culcă pe pat, gâfâind. Pantelei Prokofievici mai zăbovi la masă, terminându-şi caşa; după ce bătu cu lingura, făcu o adâncitură la mijloc (aşa-numita „fântână”), o umplu cu unt de culoarea chihlimbarului şi scotea dinlăuntru cu lingura caşa chiftind de unt. Petro, care ţinea foarte mult la nepoţei, se îndeletnicea cu hrănirea lui Mişatka şi-i ungea poznaş nasul şi obrajii cu iaurt.

— Nene, nu face prostii!

— Ei şi?

— De ce mă ungi?

— Ei şi?

— O să te spun mămicăi!

— Ei şi?

Ochişorii crunţi, ca ai tuturor celor din neamul Melehovilor, scânteiau de mânie şi de lacrimi înciudate; ştergându-şi nasul cu pumnul, Mişatka zbieră, pierzându-şi orice nădejde că unchiul se va astâmpăra de bunăvoie:

— Nu mă mai unge! Dobitocule! Prostule!

Petro hohotea încântat şi continua să-şi necăjească nepoţelul: o lingură în gură, alta pe nas…

— Parcă ai fi şi tu în mintea copiilor!… Ţi-ai găsit perechea! bombăni Ilinişna.

Aşezându-se lângă Grigori, Duniaşka povesti:

— Petro – nici nu ştii cât de copilăros e! Nu-i zi să nu născocească altceva! Uite, deunăzi, a ieşit cu Mişatka afară, în ogradă, iar copilul avea poftă să-şi facă nevoia mare şi l-a întrebat: „Nene, e voie lângă cerdac?” iar Petro: „Nu-i voie, du-te ceva mai încolo”. Mişatka fugi niţel mai departe: „Aici?” „Nu, nu fugi până la magazie!” De la magazie l-a gonit până la grajd, iar de la grajd, până la arie. L-a dus aşa până când copilul s-a scăpat în pantaloni… Ce-a mai ocărât Natalia!

— Lasă-mă să mănânc singur! se burzului Mişatka, cu glasul sonor ca un clopoţel.

Zbârlindu-şi mustăţile într-un zâmbet poznaş, Petro nici gând să se îndure:

— Nu, băiete! Am să te hrănesc eu.

— Vreau singur!

— Ai văzut tu cine mănâncă singur? Aia doi, din cocină, de le duce bunica lături.

Cu surâsul pe buze, trăgând cu urechea la ciorovăiala lor, Grigori îşi răsucea o ţigară. Pantelei Prokofievici se apropie de dânsul.

— Am de gând să mă duc astăzi la Vioşenskaia.

— Ce cauţi acolo?

Pantelei Prokofievici râgâi zgomotos o dospeală de tăiţei şi-şi netezi barba.

— Am niţică treabă la curelar; i-am lăsat două hamuri la reparat.

— Şi ai să isprăveşti astăzi?

— De ce nu? Diseară îs înapoi…

După ce se odihni, înhămă la sanie o iapă bătrână, care orbise anul acela, şi plecă. Drumul trecea peste izlaz. În două ceasuri fu la Vioşenskaia. Trecu la poştă, îşi scoase hamurile de la curelar, apoi se abătu pe la un vechi prieten şi cumătru, care stătea lângă biserica cea nouă. Cumătrul, om primitor, îl pofti la masă.

— Ai fost la poştă? îl întrebă, turnând ceva într-un păhărel.

— Am fost! răspunse tărăgănat Pantelei Prokofievici, privind ţintă şi cu mirare la carafa din mâna cumătrului şi adulmecând aerul, ca un copoi care a dat peste urma vânatului.

— N-ai auzit nici o noutate?

— Noutate? N-am auzit mai nimica. Da' ce este?

— Kaledin, Alexeei Maximovici, şi-a dat obştescul sfârşit!

— Ce tot vorbeşti?!

Pantelei Prokofievici se îngălbeni la faţă şi se lăsă pe speteaza scaunului, uitând de carafa suspectă şi de mirosul ispititor. Încruntat, clipind din ochi, gazda povestea:

— A venit vestea pe telegraf că ieri s-a împuşcat la Novocerkassk. Singurul general de ispravă din tot ţinutul! Fost comandant de armată, toate decoraţiile de pe lume… Şi ce om de suflet! Unul ca el n-ar fi lăsat pe nimeni să-şi bată joc de cazaci.

— Stai, cumetre! Şi ce-are să fie de-acum? întrebă Pantelei Prokofievici, împingând păhărelul la o parte.

— Dumnezeu mai ştie! Vin vremuri grele. Nu se împuşcă omul de huzur!

— Da' pentru ce şi-a făcut seama?

Cazac îndârjit şi fanatic, cumătrul dădu furios din mână.

— Ostaşii l-au părăsit, i-au lăsat pe bolşevici să intre în ţinut şi, iată, ni s-a dus atamanul! Se vor mai găsi alţii ca el, ori nu?… Cine are să ne apere? La Kamenskaia, cică s-a făcut răvcom61, cu cazacii veniţi de pe front. Şi la noi… ai auzit, nu-i aşa? A venit poruncă de la dânşii; să se dea jos atamanii şi să se aleagă răvcomuri de-ale lor… Să vezi ce mai bucurie pe mârlani, şi cum şi-au mai ridicat capetele! Toţi dulgheraşii şi fierarii, toţi golanii, ştii că sunt în Vioşenskaia câţi ţânţari în baltă!

Pantelei Prokofievici rămase tăcut îndelungă vreme, cu capul cărunt proptit, iar când îl ridică, privirea îi era severă şi crudă.

— Ce-ai tu acolo în carafă?

— Nişte spirt! Mi-a adus nepotul din Caucaz.

— Ei, cumetre, hai să bem de sufletul lui Kaledin, răposatul ataman. Fie-i ţărâna uşoară!

Băură. Fata gazdei, înaltă şi cu obrazul plin de pistrui, aduse ceva de îmbucat. Pantelei Prokofievici arunca din când în când câte o ochire pe geam, spre iapa sa care stătea tristă lângă sania gazdei, dar cumătrul îl linişti:

— Nu-i purta de grijă! Am să spun s-o adape şi să-i dea fân.

În focul dezbaterii şi din pricina carafei, Pantelei Prokofievici uită însă repede de mârţoagă şi de toate câte sunt pe lume. Îndruga vorbe fără şir despre Grigori, se ciorovăi cu cumătrul cherchelit, întărâtându-se, fără să-şi mai aducă aminte despre ce era vorba. Abia spre seară se mai dezmetici niţel şi hotărî să plece acasă, cu toate stăruinţele cumătrului care îl îmbia să doarmă la el. Feciorul gazdei îi înhămă iapa, iar cumătrul îl ajută să se aşeze în sanie. Venindu-i în gând să-şi petreacă cumătrul, se tolăniră amândoi îmbrăţişaţi în sanie. Iar sania se agăţă de ceva chiar la poartă, apoi mereu se tot agăţa la fiecare cotitură, până când ieşiră afară din staniţă, pe izlaz. Acolo, pe cumătrul îl podidi plânsul şi-şi făcu vânt din sanie. Rămase îndelung în patru labe, ocărind din răsputeri şi nevrednicindu-se să se ridice copăcel. Pantelei Prokofievici îşi îndemnă iapa la trap, fără să vadă cum cumătrul, plecat să-l petreacă, se târa în patru labe, vârându-şi nasul în zăpadă, râzând fericit şi rugând pe cineva cu voce răguşită:

— Nu mă gâdila! Nu mă gâdila, rogu-te!

Primind câteva lovituri de bici, iapa lui Pantelei Prokofievici mergea în trap, destul de repede, dar şovăind orbeşte. Doborât de toropeala spirtului, stăpânul aţipi curând, cu capul rezemat de speteaza saniei. Hăţurile rămaseră prinse sub trupul lui, şi iapa, fără conducător şi fără văz, urmă drumul la pas. Chiar la prima răscruce, o apucă pe şleaul dinspre satul Malâi Gromcionok, iar după câteva clipe, pierzându-l, o luă peste câmp, în bobote, înfundându-se în zăpada adâncă de lângă pădure, şi coborî sforăind în văgăuni. Sania se agăţă de o tufă şi se opri. Clătinat la oprirea icnită, bătrânul se trezi o clipă, ridică cu greu capul şi strigă răguşit:

— Hii, drace! şi adormi iarăşi.

Iapa trecu cu bine pădurea, izbuti să coboare pe gheaţa Donului şi se îndreptă spre satul Semionovski, adulmecând mirosul de bălegar ars adus de vântul dinspre răsărit.

La o jumătate verstă de sat, în stânga Donului, se află o groapă adâncă, unde primăvara se adună apa zăpezilor topite. Lângă groapă, din malul nisipos ţâşnesc izvoare, şi apa nu îngheaţă acolo toată iarna, rămânând dezvelită ca un semicerc verzui în mijlocul sloiului şi ocolită cu băgare de seamă de pârtia croită peste gheaţă, care face o cotitură bruscă, ferindu-se de adânc. Primăvara, când apa trage spre Don, scurgându-se în puhoi puternic, în locul acela se naşte un vârtej, apele urlă şi se reped în cercuri răsucite între ele, măcinând vadul. Crapii mari se aţin toată vara acolo, la adâncime de mai mulţi stânjeni, aproape de rădăcinile copacilor prăvăliţi şi îngrămădiţi sub mal.

Tocmai către marginea stângă a acestui ochi de apă venea iapa lui Pantelei Prokofievici, cu pasul ei de oarbă. Mai rămâneau ca la vreo douăzeci de stânjeni, când Pantelei Prokofievici se întoarse în sanie şi deschise pe jumătate ochii. Stelele, asemenea unor cireşe galbene-verzui, necoapte, se uitau la el din înălţimea cerului. „Ne-a apucat noaptea…” pricepu alene Pantelei Prokofievici şi smuci violent hăţurile:

— Hii! Hii! Mişcă, gloabă bătrână!

Iapa porni înainte în trap mărunt. Răcoarea apei apropiate îi izbi nările. Ciuli urechile şi-şi întoarse ochii orbi şi miraţi către stăpân. Deodată, plescăitul unui val izbind în gheaţă îi ajunse la urechi. Sforăi sălbatic, sări la o parte şi se dădu îndărăt. Gheaţa, roasă pe dedesubt, pârâi surd pe sub copite şi se nărui lavină de ţăndări şi nămeţi. Iapa sforăi din nou, cuprinsă de spaimă, şi, simţindu-şi sfârşitul, încerca din răsputeri să se sprijine pe picioarele de dinapoi, dar gheaţa se fărâma bucăţi sub ele, iar picioarele dinainte începuseră să se scufunde în apă. Cu o trosnitură puternică, gheaţa plesni şi se desfăcu. Apa înghiţi vita, care mai dădu din piciorul dinapoi, izbind în oişte. În aceeaşi clipă, Pantelei Prokofievici simţi şi el că se petrece ceva rău, sări din sanie şi se rostogoli îndărăt. Zări sania, târâtă de greutatea iepei, rostogolindu-se cu gaibele în sus, arătându-şi tălpicele, care sclipiră în lumina palidă a stelelor; apoi totul lunecă în adâncimea neagră-verzuie, apa amestecată cu cioburile de gheaţă clipoci uşor şi valul se revărsă până aproape de Pantelei Prokofievici. Cu o iuţeală de necrezut el se trase îndărăt şi numai după aceea sări sprinten în picioare, răcnind:

— Aju-to-or, oameni buni! Ne înecăm!

Toată ameţeala îi zbură ca luată de vânt. Alergă la marginea ochiului de apă. Cioburile ascuţite de gheaţă sclipeau în întuneric. Vântul şi puhoiul se jucau cu ele, învârtindu-le în cercul larg şi negru al apei, undele îşi ridicau coamele verzui şi clipoceau. Totul împrejur era cufundat într-o tăcere de mormânt. Luminiţele din satul îndepărtat sfredeleau bezna ca nişte scântei aurii. Stelele, ca nişte grăunţe de curând vânturate, ardeau şi clipeau pe cerul de catifea. Un vânt uşurel stârnea pulberea de zăpadă albă ca făina, făcând-o să zboare cu un şuiet în gura căscată a ochiului de apă, care aburea uşor, negru şi fioros, aşteptând parcă alte victime. Pantelei Prokofievici înţelese că strigătele sale sunt prosteşti şi că n-au nici un rost. Se uită de jur împrejur, şi abia atunci îşi dădu seama unde îl vârâse ceasul cel rău al beţiei, tremurând din tot trupul de necaz, mâniat pe el şi pe năprasnica întâmplare. Mai păstra încă biciul în mână, rămas din clipa când sărise din sanie. Înjurând de toate mamele, începu să se croiască cu el peste spinare, dar nu simţea nici o durere, căci cojocul era gros. Iar să se dezbrace ca să-şi tragă o bătaie mai bună, ar fi fost cu totul caraghios. Îşi smulse deci un smoc de păr din barbă şi, după ce socoti în gând costul cumpărăturilor înghiţite de apă, al iepei, al saniei şi al hamurilor, sudui cu turbare şi se apropie şi mai mult de ochiul de apă.

— Nebună de chioară! scrâşni el cu voce tremurătoare, blestemând iapa înecată. Târfă! Te-ai înecat şi erai să mă îneci şi pe mine! Unde dracu te-a băgat necuratul? Au să te-nhame dracii, şi au să care cu tine tot ce le-o da prin cap, dar n-au să aibă cu ce să te mâie! Na-vă, luaţi şi biciul! Şi cu un gest disperat, aruncă în mijlocul ochiului de apă biciul cu coadă de vişin.

Cu un plescăit surd, biciul se înfipse în apă şi dispăru în adâncime.

După ce trupele lui Kaledin bătuseră simţitor unităţile revoluţionare de cazaci, Comitetul revoluţionar din Ţinutul Donului, nevoit să se refugieze la Millerovo, trimise o declaraţie adresată conducătorului operaţiunilor militare împotriva lui Kaledin şi a Radei contrarevoluţionare ucrainene, cu următorul conţinut: „Harkov, 19 ianuarie 1918.

De la Lugansk, nr. 449, orele 18,20.

Comitetul militar revoluţionar al cazacilor din Ţinutul Donului vă roagă să transmiteţi Consiliului Comisarilor Poporului din Petrograd următoarea rezoluţie adoptată de Ţinutul Donului:

Bazându-se pe hotărârea congresului combatanţilor, care a avut loc în staniţa Kamenskaia, Comitetul militar revoluţionar al cazacilor a hotărât:

Să recunoască puterea centrală de stat a Republicii Sovietice Ruse, Comitetul Executiv Central al Congresului Sovietelor de deputaţi ai cazacilor, ţăranilor, soldaţilor şi muncitorilor şi Consiliul Comisarilor Poporului, desemnat de el.

Să creeze organul de guvernare local al Ţinutului Donului, sub forma Congresului Sovietelor de deputaţi ai cazacilor, ţăranilor şi muncitorilor.

Notă. Chestiunea agrară în Ţinutul Donului urmează a fi rezolvată tot de Congresul deputaţilor ţinutului.”

În urma acestei declaraţii, fură trimise detaşamente ale Gărzilor Roşii în ajutorul trupelor Comitetului revoluţionar – şi, cu ajutorul lor, detaşamentul lui Cerneţov fusese zdrobit, iar situaţia restabilită. Iniţiativa trecu în mâinile Comitetului revoluţionar. După ocuparea gărilor Zverevo şi Lihaia, detaşamentele Gărzilor Roşii de sub comanda lui Sablin şi Petrov, întărite cu trupele de cazaci ale Comitetului revoluţionar, îşi desfăşurară ofensiva şi împinseră adversarul spre Novocerkassk.

La flancul drept, în sectorul Taganrog, Siewers, care suferise la Neklinovka o înfrângere din partea detaşamentului de voluntari al colonelului Kutepov, se opri tocmai la Amvrosievka, pierzând un tun, 24 de mitraliere şi un automobil blindat. Dar tocmai în ziua înfrângerii şi a retragerii lui Siewers, o răscoala izbucni în „Uzinele Baltice” din Taganrog. Muncitorii goniseră prin lupte pe iuncheri afară din oraş. Siewers se refăcu, trecu la ofensivă, şi, înteţind-o, împinse voluntarii până la Taganrog.

Cumpăna izbânzilor se înclina în chip vădit de partea trupelor sovietice. Ele învăluiau din trei părţi Armata de voluntari şi rămăşiţele detaşamentelor răzleţe ale lui Kaledin. La 28 ianuarie, Kornilov îi trimise lui Kaledin o telegramă prin care-i făcea cunoscut că Armata de voluntari părăseşte Rostovul şi se îndreaptă spre Kuban.

La 29 ianuarie, orele nouă dimineaţa, o consfătuire extraordinară a membrilor guvernului din Ţinutul Donului fu convocată la palatul marelui ataman. Kaledin sosi de la locuinţa sa în urma tuturor. Se aşeză greoi la masă şi trase hârtiile spre el. Umerii obrajilor erau livizi de insomnie. Cearcăne vinete se adânciseră sub ochii săi spălăciţi şi încruntaţi, ca şi cum suflul morţii i-ar fi atins şi i-ar fi îngheţat faţa slăbită. Citi încet telegrama lui Kornilov, rapoartele informative ale comandanţilor de unităţi care mai rezistau presiunii Gărzilor Roşii la nord de Novocerkassk. Netezind cu îngrijire teancul de telegrame cu palma lui lată şi albă, fără să-şi ridice pleoapele umflate şi cercănate, rosti surd:

— Armata de voluntari pleacă. Pentru apărarea ţinutului şi Novocerkasskului n-au rămas decât o sută patruzeci şi şapte de baionete…

Un tic nervos îi tresăltă pleoapa ochiului stâng, şi buzele strânse se crispară; întărindu-şi glasul, continuă:

— Situaţia noastră este disperată. Populaţia nu numai că nu ne susţine, dar are şi o atitudine duşmănoasă faţă de noi. N-avem forţe, şi rezistenţa este zadarnică. Nu vreau jertfe de prisos şi vărsare de sânge fără rost. Propun guvernului să-şi decline împuternicirile şi să cedeze puterea în mâinile altora. Eu personal îmi declin împuternicirile de ataman al Oastei…

Privind afară pe fereastra largă, Mitrofan Bogaevski îşi potrivi ochelarii şi spuse, fără să se întoarcă:

— Şi eu îmi declin împuternicirile.

— Bineînţeles, tot guvernul îşi declină împuternicirile, întrebarea e acum: cui să cedăm puterea?

— Dumei orăşeneşti, răspunse rece Kaledin.

— Trebuie s-o îndeplinim după toate formele, obiectă nehotărât Karev, membru în guvern.

Toţi păstrară o clipă de tăcere tulbure şi grea. Lumina mată a dimineţii posomorâte de ianuarie se strecura prin geamurile aburite. Oraşul învăluit în ceaţă şi promoroacă tăcea aţipit. Urechea nu mai prindea bătăile pulsului obişnuit al vieţii din oraş. Canonada, ecoul luptelor care se dădeau undeva, lângă gara Sulin, amorţea mişcarea şi atârna deasupra oraşului ca o ameninţare surdă şi ascunsă.

Afară croncăneau ciorile, trecând în zbor; dând târcoale clopotniţei albe, se roteau deasupra ca şi cum ar fi zărit un hoit. Zăpada liliachie şi curată se aşternuse peste piaţa catedralei. Din când în când, o străbătea un trecător sau o sanie de piaţă, lăsând în urmă dungile cenuşii ale tălpicelor.

Rupând tăcerea apăsătoare şi rece, Bogaevski propuse să se redacteze actul prin care puterea să fie transmisă Dumei orăşeneşti.

— Ar trebui să ne întrunim împreună cu ei, ca să le predăm puterea.

— La ce oră ar fi mai potrivit?

— Ceva mai târziu, cam pe la patru.

Bucurându-se parcă de ruperea tăcerii ferecate de până atunci, membrii guvernului trecură la discutarea acestei probleme: transmiterea puterii şi când ar trebui să se întrunească pentru aceasta. Kaledin tăcea şi bătea încet şi măsurat toba cu unghiile bombate. Ochii săi tulburi de sub sprâncenele lăsate în jos aveau întunecimi mate. Oboseala nemărginită, dezgustul şi amărăciunea prăbuşirii îi făceau privirea mocnită şi grea.

Un membru al guvernului vorbi mult şi plictisitor, combătându-l pe un altul. Kaledin îl întrerupse, cu înăbuşită mânie.

— Domnilor, vorbiţi mai scurt! Timpul nu aşteaptă. Ştiţi că din cauza pălăvrăgelii a pierit Rusia. Anunţ o suspendare de o jumătate de oră. Discuţi… şi trebuie să isprăvim cât mai repede!

Intră în locuinţa sa. Adunaţi în grupuri mici, membrii guvernului vorbeau încet între dânşii. Cineva spuse că generalul Kaledin arată cam rău. Bogaevski, de lângă fereastră, prinse o frază rostită aproape în şoaptă.

— Pentru un om ca Alexei Maximovici, singura soluţie este sinuciderea.

Bogaevski tresări şi porni cu paşi repezi spre încăperile lui Kaledin. Se întoarse peste puţin, însoţit de marele ataman.

Şedinţa fu hotărâtă pentru orele patru după amiază, împreună cu membrii Dumei orăşeneşti, pentru a li se transmite puterea şi actul oficial respectiv. Kaledin se sculă, ceilalţi se ridicară după el. Luându-şi rămas bun de la unui din membrii mai în vârstă ai guvernului, Kaledin îl urmărea cu privirea pe Ianov, care discuta ceva în şoaptă cu Karev.

— Despre ce e vorba? întrebă el.

Puţin încurcat, Ianov veni mai aproape.

— Membrii guvernului – partea civilă – cer bani de drum.

Kaledin făcu o strâmbătură şi aruncă răstit şi aspru:

— N-am bani… Şi-apoi, m-am săturat!…

Adunarea a început să se împrăştie. Bogaevski, care auzise această convorbire, îl chemă pe Ianov la o parte:

— Mergem la mine. Spune-i lui Svetozarov să aştepte în vestibul.

Ieşiră în urma lui Kaledin, care mergea cu paşi repezi, cu faţa suptă. Aducându-l pe Ianov în camera sa, Bogaevski îi înmână un teanc de bancnote.

— Aici sunt paisprezece mii. Dă-le ălora!

Svetozarov, care-l aştepta pe Ianov în vestibul, primi banii, mulţumi şi, după ce-şi luă rămas bun, se îndreptă spre ieşire. În timp ce-şi lua mantaua din mâinile portarului, Ianov auzi zgomot pe scară şi se uită îndărăt. Aghiotantul lui Kaledin, Moldavski, cobora scara, sărind treptele.

— Un medic! Mai repede!

Aruncându-şi mantaua, Ianov se repezi spre el. Aghiotantul de serviciu şi curierii îngrămădiţi în vestibul îl înconjurară pe Moldavski, care ajunsese jos.

— Ce s-a întâmplat? strigă Ianov, palid la faţă.

— Alexei Maximovici s-a împuşcat! Moldavski izbucni în hohote de plâns, prăvălindu-se cu pieptul pe balustrada scării.

Bogaevski veni în fugă, buzele îi tremurau înfrigurate, în timp ce bâlbâia:

— Ce-i? Ce-i?

Toţi se repeziră grămadă sus, care de care mai repede. Paşii lor răsunau tropăind. Bogaevski răsufla răguşit, trăgând aerul cu gura căscată. Fu primul care deschise cu vuiet uşa, străbătu în fugă antreul şi alergă în cabinet. Uşa ce ducea din cabinet într-o odăiţă de alături era larg deschisă. O aţă de fum amărui, cu miros de pulbere arsă, se strecura de acolo, plutind în văzduh.

— Of! Of! A-a-a-ha-ha! Alio-o-şa! Iubitule! se auzi vocea soţiei lui Kaledin, frântă şi îngrozitor de schimbată.

Rupându-şi gulerul cămăşii, ca într-un spasm de sufocare, Bogaevski se repezi într-acolo. Cocoşat lângă geam, cu mâna încleştată pe ivărul aurit, stătea Karev. Omoplaţii de sub surtuc i se apropiau şi se despărţeau într-o mişcare convulsivă, tot trupul îi tremura rar şi sacadat. La auzul hohotelor de plâns şi al ţipetelor ca de fiară, Bogaevski fu mai-mai să-şi piardă cu desăvârşire cumpătul.

Întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, Kaledin zăcea pe patul de campanie. Capul îi era uşor întors spre perete; faţa de pernă albă arunca o umbră peste fruntea albăstruie şi umedă, pe obrazul lipit de ea. Ochii erau întredeschişi ca într-o doborâre a somnului; colţurile gurii aspre, chinuite într-o încleştare de suferinţă. Căzută în genunchi, soţia se zvârcolea la picioarele lui. Vocea ei stranie, sălbăticită, era nespus de stridentă. Un pistol Colt zăcea pe pat; pe lângă el, o mică şuviţă de un roşu-închis se scurgea vioi şi repede de pe cămaşă.

Lângă pat se afla un scaun, pe care era atârnat cu îngrijire vestonul, iar pe noptieră ticăia un ceas-brăţară.

Clătinându-se, Bogaevski căzu în genunchi şi-şi lipi urechea de pieptul cald şi moale al sinucigaşului. Mirosea a sudoare de bărbat, iute ca oţetul. Inima lui Kaledin nu mai bătea. Toată fiinţa lui Bogaevski se concentră parcă în auz; trăgea cu urechea, cu o nespusă încordare, dar nu auzea decât tic-tac-ul mărunt al ceasului-brăţară de pe măsuţă, vocea răguşită şi înecată de lacrimi a văduvei atamanului şi croncănitul sinistru, apăsător şi sonor, al ciorilor de afară.

Îndată ce deschise din nou ochii pentru prima oară, Bunciuk zări pupilele negre ale Annei, sclipind de lacrimile bucuriei…

Vreme de trei săptămâni rămăsese în necurmat delir. Călătorise trei săptămâni într-o altă lume, ireală şi fantastică. Conştiinţa i se înfiripă în seara de 24 decembrie. Privea îndelung la Anna, cu ochii atenţi şi încă înceţoşaţi, încercând să-şi refacă în amintire tot ce era legat de ea, dar nu izbuti decât în parte – memoria greoaie şi îndărătnică mai tăinuia multe, undeva, în ascunzişuri.

— Dă-mi apă… îşi auzi Bunciuk propria voce, ca dintr-o depărtare, şi zâmbi înviorat la acest auz.

Anna se apropie repede; tot chipul ei era luminat de un surâs ferice.

— Bea din mâna mea! zise, dând la o parte mâna slăbănoagă a lui Bunciuk, întinsă spre cană.

Înghiţi, tremurând de sforţarea cu care îşi ridicase capul, şi se lăsă istovit pe pernă. Privea îndelung într-o parte, voia să spună ceva, dar slăbiciunea îl birui, şi aţipi.

Şi iarăşi, ca şi prima oară, trezindu-se, zări mai întâi ochii îngrijoraţi ai Annei aţintiţi asupra lui, apoi lumina portocalie a lămpii şi un cerc luminos pe tavanul alb de scânduri nevopsite.

— Ania, vino la mine!

Ea se apropie, îi luă mâna. El răspunse cu o slabă strângere.

— Cum te simţi?

— Limba îmi e străină, capul străin, picioarele de asemenea, şi parcă aş avea două sute de ani, spuse el, pronunţând fiecare cuvânt cu îngrijire. Am tifos?

— Tifos.

Ocoli odaia cu privirea şi întrebă cu voce nelămurită:

— Unde?

Ea înţelese întrebarea şi zâmbi:

— Suntem în Ţariţân.

— Şi tu… cum?

— Am rămas singură cu tine, îi explică Anna şi adăugi grăbit, ca şi cum s-ar fi justificat sau ar fi căutat să înlăture un gând încă neexprimat de el: Nu se putea să te lăsăm la oameni străini. Abramson şi tovarăşii din biroul de partid m-au rugat să am grijă de tine. Şi uite, a trebuit să fac pe sora de caritate…

El îi mulţumi cu o privire şi cu o slabă mişcare a mâinii.

— Şi Krutogorov?

— A plecat, prin Voronej, la Lugansk.

— Ghevorkeanţ?

— Ăla… vezi… a murit de tifos.

— O!…

Tăcură o clipă, parcă în memoria celui decedat.

— Am fost îngrijorată pentru viaţa ta. Era un caz foarte grav, spuse ea încet.

— Şi Bogovoi?

— Am pierdut urma tuturor. Unii au plecat la Kamenskaia… Dar ascultă, nu crezi că n-ar trebui să vorbeşti? Şi încă ceva: nu vrei lapte?

Bunciuk clătină din cap şi, purtându-şi cu greu limba în gură, continuă s-o întrebe:

— Dar Abramson?

— A plecat la Voronej, acum o săptămână…

El făcu o mişcare stângace; capul i se învârti; sângele îl izbi dureros în ochi. Deschise pleoapele, simţind pe frunte o atingere răcoroasă de mână. Îl chinuia un gând: fusese fără cunoştinţă, şi atunci cine îndeplinise partea murdară a îngrijirilor? Oare tot ea? O roşeaţă uşoară îi coloră obrajii şi întrebă:

— Tu m-ai îngrijit singură?

— Da, singură.

Se întoarse spre perete, şoptind:

— Să le fie ruşine… Ticăloşii!… Să treacă pe seama ta şi asemenea…

Complicaţiile ivite în timpul tifosului lăsaseră urme asupra auzului: Bunciuk nu prea auzea bine. Medicul trimis de comitetul orăşenesc de partid din Ţariţân îi spusese Annei că tratamentul nu va putea începe decât după ce bolnavul îşi va reveni pe deplin. Bunciuk se întrema încet; avea o poftă de mâncare nebună, dar Anna îl ţinea cu severitate la regim, ceea ce dădea loc la oarecare ciorovăială.

— Mai dă-mi lapte! o ruga Bunciuk.

— Nu se mai poate.

— Te rog, dă-mi! Parcă ai de gând să mă ucizi prin foame.

— Ilia, ştii şi tu că mai mult decât atâta nu se poate!

El tăcea îmbufnat, se întorcea la perete, ofta şi nu mai rostea nici o vorbă. Chinuită de milă, ea rezista. Peste câteva clipe, încruntat – şi, din pricina încruntării, cu mutra şi mai jalnică încă – se întorcea şi o ruga pe un ton de implorare:

— N-ai putea să-mi dai ceva varză murată? Ania dragă, te rog! Fă-mi hatârul! Ce rău poate să-mi facă? Gogoriţe doctoriceşti!

Lovindu-se de acelaşi „nu” răspicat, uneori o jignea cu câte o vorbă aspră:

— Cine ţi-a dat dreptul să-ţi baţi joc de mine?! Am să chem gazda şi am să-i cer ei! Eşti o femeie nesuferită şi fără inimă!… Zău, încep să te urăsc…

— Iată cea mai frumoasă răsplată pentru tot ce am suportat stând ca o dădacă pe lângă tine! izbucnea şi Anna, neputând să se mai stăpânească.

— Nu te-am rugat eu să rămâi cu mine! E o ruşine să mi-o reproşezi. Profiţi de avantajul oamenilor sănătoşi. Bine, bine! să nu-mi mai dai nimic… Lasă-mă să crăp… Mare pagubă!

Buzele Annei tremurau; dar, izbutind să se stăpânească, nu spunea nimic şi, din milă, le suporta toate cu răbdare.

O dată însă, după o ceartă deosebit de aprinsă, când Anna refuză să-i mai dea câteva gogoşi, Bunciuk se întoarse la perete, şi ea, cu inima strânsă, zări lacrimi lucindu-i în ochi.

— Dar eşti un adevărat copil! exclamă dânsa, dând fuga în bucătărie, de unde aduse o farfurie plină cu gogoşi. Mănâncă, Iliuşa, mănâncă, scumpule! Hai, nu te mai supăra! Uite, asta este mai bine prăjită! spuse ea, pe când mâinile ei tremurătoare îi împingeau gogoaşa în mână.

Chinuit de remuşcări, Bunciuk încercă să se împotrivească, dar pofta era mai tare decât el; ştergându-şi lacrimile se aşeză în capul oaselor şi apucă gogoaşa. Un zâmbet vinovat îi lumină faţa suptă, acoperită de barba scurtă, deasă şi creaţă: cerându-şi iertare din ochi, mărturisi:

— Adevărat că sunt mai rău decât un copil! Vezi, era cât pe ce să plâng…

Ea îi privi gâtul ciudat de subţire, pieptul scofâlcit şi descărnat, care se ivea prin deschizătura gulerului descheiat, mâinile lui osoase; tulburată de o dragoste şi o milă adâncă, necunoscută până atunci, îl sărută pentru întâia oară, simplu şi duios, pe fruntea uscată şi galbenă.

Abia după două săptămâni, Bunciuk fu în stare să se mişte prin odaie fără ajutor. Picioarele, cumplit de uscate, se îndoiau; învăţa din nou să umble.

— Uite, Anna, merg! striga el, încercând să meargă liber şi repede, dar picioarele nu-i purtau greutatea trupului şi podelele îi fugeau de sub paşi.

Silit să se sprijine de cel dintâi lucru întâlnit în cale, Bunciuk zâmbea lăbărţat, ca un unchiaş; pielea de pe obrajii palizi se întindea şi se zbârcea; izbucnea într-un râs bătrânesc, scârţâitor, şi neputincios, după care cădea din nou pe pat, sleit de opinteli şi de hohote.

Locuinţa lor se afla în apropiere de chei. Pe fereastră se zărea întinderea albă a Volgăi înzăpezite, un semicerc larg şi cenuşiu de pădure şi, dincolo de ea, liniile moi şi vălurate ale îndepărtatelor câmpii. Anna stătea îndelung la geam, gândindu-se la viaţa ei ciudată, la întorsătura bruscă ce se petrecuse cu ea. Boala lui Bunciuk avu darul să-i lege într-un chip straniu.

La început, când ajunsese cu el la Ţariţân, după un drum lung şi chinuitor, îi fusese greu şi amar până la lacrimi. Pentru prima oară era silită să vadă atât de aproape şi de limpede partea ascunsă a relaţiilor cu un om drag. Cu dinţii încleştaţi, îi schimba rufele, îi pieptăna capul înfierbântat, scoţându-i păduchii din păr, îi întorcea trupul greu ca piatra şi, tresărind de dezgust, îi privea pe ascuns trupul gol şi slăbit de bărbat, învelişul sub care abia pâlpâia luminiţa unei vieţi ce-i era atât de scumpă. Toată fiinţa ei se revolta cu îndârjire, se împotrivea, dar nici o murdărie din afară nu-i păta simţul lăuntric, adânc şi sigur. Din porunca neînduplecată a acestui simţ, Anna învăţă să-şi înfrunte durerea şi nedumerirea. Biruise. În cele din urmă, numai compătimirea avea loc în inima ei şi, alături de ea, răzbea încetişor izvorul adânc al dragostei.

Într-o zi, Bunciuk întrebă:

— Sunt scârbos în ochii tăi, după tot ce a fost… Nu-i aşa?

— A fost o încercare.

— Ce fel de încercare? A capacităţii de rezistenţă?

— Nu, a sentimentului.

Bunciuk se întoarse şi mult timp nu izbuti să-şi stăpânească tremurul buzelor.

Nu mai reveniră la acest subiect. Toate vorbele ar fi fost lipsite de rost şi de viaţă.

Pe la mijlocul lui ianuarie, plecară din Ţariţân la Voronej.

La 16 ianuarie, seara, Bunciuk şi Anna sosiră la Voronej. Petrecură acolo două zile şi porniră la Millerovo, căci în ziua plecării venise vestea că atât Comitetul revoluţionar al Donului, cât şi trupele credincioase se mutaseră acolo, fiind nevoite să evacueze Kamenskaia sub presiunea unităţilor lui Kaledin.

Gara Millerovo era înţesată de lume. Bunciuk zăbovi câteva ceasuri şi plecă cu primul tren la Glubokaia. A doua zi, luă în primire grupa de mitraliere, iar în dimineaţa zilei următoare luă parte la lupta împotriva detaşamentului lui Cerneţov.

După ce Cerneţov fusese înfrânt, pe neaşteptate trebuiră să se despartă. Anna veni în fugă de la statul-major, însufleţită şi totuşi mâhnită.

— Ştii că Abramson este aici? Doreşte mult să te vadă. Încă o noutate: eu plec astăzi.

— Unde? se miră Bunciuk.

— Abramson cu mine şi cu mulţi tovarăşi mergem la Lugansk, pentru muncă de agitaţie.

— Părăseşti detaşamentul? întrebă Bunciuk cu o uşoară răceală în glas.

Ea râse, strângându-se de el cu faţa îmbujorată.

— Mărturiseşte! Eşti necăjit fiindcă părăsesc detaşamentul, ori fiindcă te las pe tine? Dar asta va trece. Sunt sigură că voi fi de mai mult folos acolo, decât pe lângă tine. Poate că agitaţia este mai mult specialitatea mea decât mitraliera… spuse, clipind ştrengăreşte din ochi… fie şi învăţată sub conducerea unui comandant atât de priceput cum este Bunciuk.

Curând veni şi Abramson. Era tot atât de vioi, de activ, de nepotolit, cu aceeaşi pată albă în părul negru ca pana corbului. Era cuprins de o sinceră bucurie, văzându-l pe Bunciuk.

— Ei, te-ai ridicat pe picioare? Fo-oarte bine. Pe Anna ţi-o luăm. Şi făcu cu ochiul, într-un semn de indulgentă aluzie. Cred că n-ai să te împotriveşti? Nu-i aşa? Da, da… fo-oarte bine. Îţi pun asemenea întrebare fiindcă cred că v-aţi împrietenit mult la Ţariţân.

— Nu pot ascunde că-mi pare rău să mă despart de ea, răspunse Bunciuk, cu un zâmbet încruntat şi silit.

— Îţi pare rău? Chiar şi asta-i mult! Auzi, Anna?

Începu să umble prin odaie, ridică din mers un volumaş de Garin-Mihailovski, căzut de pe cufăr, apoi se scutură şi-şi luă rămas bun.

— Vii, Anna?

— Du-te! Vin îndată! răspunse ea de după paravan.

După ce-şi schimbă rufele, ieşi. Avea bluza verde soldăţească, cu buzunarele uşor umflate deasupra pieptului, încinsă cu o curea, şi aceeaşi fustă neagră, peticită pe alocuri, dar foarte curată. Părul ei greu, proaspăt spălat era pufos şi ieşea afară din nodul în care fusese legat. Îşi puse mantaua şi, strângându-şi centura, întrebă pe Bunciuk cu o voce ştearsă, rugătoare, fără vioiciunea de odinioară:

— Vei lua parte la atacul de astăzi?

— Fireşte! Doar n-am să stau cu braţele încrucişate.

— Te rog… ascultă, fii prudent! Ai s-o faci pentru mine?… Da?… Am să-ţi mai las o pereche de ciorapi de lână. Să nu cumva să răceşti, caută să nu te uzi la picioare. Îţi voi scrie de la Lugansk…

Ochii ei îşi pierdură culoarea; luându-şi rămas bun mărturisi:

— Îmi vine foarte greu să plec de lângă tine! La început, când Abramson mi-a propus să mă duc la Lugansk, m-am aprins, dar acum simt că fără tine va fi pustiu acolo. E o dovadă în plus că acum trebuie să te lepezi de sentimente, căci ele te încătuşează. Oricum ar fi, rămâi cu bine!

Se despărţi de el, reţinută şi rece, dar Bunciuk îi înţelese purtarea aşa cum trebuia: ea se temea să nu-şi piardă neclintirea hotărârii.

Ieşi s-o petreacă. Anna porni fără grabă, clătinând din umeri, fără să se întoarcă. Ar fi vrut s-o strige, dar observase la despărţire o sclipire prea tare şi umedă în privirea ei tulburată, puţin piezişă. Ascultând totuşi de îndemnul inimii, îi strigă cu o voioşie prefăcută:

— Sper să ne revedem la Rostov. Mergi sănătoasă, Ania!

Ea întoarse capul, şi-şi grăbi paşii.

După plecarea ei, Bunciuk îşi simţi singurătatea apăsându-l cumplit. Se înapoie din stradă în casă, dar îndată sări ca ars afară. Fiecare obiect din odaie îi amintea prezenţa ei, fiecare lucru îi păstra mirosul: batista uitată de ea, o cartuşieră, o cană de alamă – tot ce fusese atins de mâinile ei.

Bunciuk petrecu restul zilei umblând prin staniţă şi încercând o nelinişte necunoscută până atunci, ca şi cum i s-ar fi amputat ceva, iar el nu era încă în stare să se deprindă cu asemenea lipsă a unei părţi tăiate din trup. Pierdut, se uita la chipurile celor din Garda Roşie şi ale cazacilor, încercând să-i recunoască pe unii şi văzând că alţii îl recunoşteau la rândul lor.

Într-un loc, îl opri un cazac cu care făcuse războiul împreună. Acesta îl sili să vină la el acasă şi-l pofti să ia parte la jocul de cărţi. Membrii Gărzii Roşii din detaşamentul lui Petrov şi marinarii lui Mokrous, abia sosiţi, şedeau la o masă, jucând tabinet învăluiţi într-un nor de fum, izbeau gălăgios cărţile, fâşâiau banii de hârtie tipăriţi sub Kerenski, înjurau de zor şi strigau bezmetic. Bunciuk simţi nevoia de aer curat şi se strecură afară.

Din fericire pentru el, peste un ceas veni ordinul să pornească la atac.

În urma morţii lui Kaledin, staniţa Novocerkasskaia încredinţa puterea generalului Nazarov, atamanul de campanie al Oastei Donului. La 29 ianuarie, fu ales mare ataman de către delegaţii adunaţi în Sfat. La acest sfat veniră numai o parte neînsemnată de delegaţi, mai ales reprezentanţii staniţelor de pe cursul de jos al Donului, din ţinuturile de la miazăzi. Sfatul era numit Mic. Asigurându-şi sprijinul Sfatului, Nazarov decretă mobilizarea cazacilor în vârstă între 17-55 de ani, dar cazacii nu se prea arătau gata să pună mâna pe arme, cu toate ameninţările şi cu toate detaşamentele trimise pentru a executa mobilizarea.

În ziua când începură lucrările Sfatului Mic, Regimentul 6 de cazaci de Don al generalului Krasnoşciokov sosi în marş de pe frontul românesc la Novocerkassk, sub comanda lui Taţin, un voiskovoi straşina. Regimentul străbătuse drumul de la Ekaterinoslav în necurmate lupte, rupând cercul bolşevic. Fusese greu încercat la Peatihatka, Mejevaia, Matveev-Kurgan şi în alte locuri, dar ajunse totuşi cu efectivul aproape întreg şi cu toţi ofiţerii.

I se făcu o primire solemnă. După un tedeum oficiat în piaţa catedralei, Nazarov le mulţumi cazacilor pentru că îşi păstraseră disciplina, ordinea cea mai riguroasa, şi că veniseră cu armele să apere Ţinutul Donului.

Curând după aceasta, regimentul fu trimis pe front spre gara Sulin, iar după două zile sosiră la Novocerkassk ştiri rele; sub influenţa agitaţiei bolşevice, regimentul îşi părăsise poziţiile de luptă şi refuzase să apere guvernul Oastei.

Activitatea Sfatului decurgea într-o atmosferă de lâncezeală. Toţi presimţeau înfrângerea inevitabilă în lupta împotriva bolşevicilor. În timpul şedinţelor, Nazarov, acest general plin de energie, veşnic în fierbere, şedea cu capul proptit în mână, acoperindu-şi fruntea cu palma, ca şi cum gândea mereu la ceva chinuitor.

Cele din urmă nădejdi se năruiau, asemenea copacilor putrezi. Canonada se şi auzea dinspre Tihoreţkaia. După unele zvonuri, de la Ţariţân venea spre Rostov comandantul bolşevic de acolo, horunji Avtonomov.

Detaşamentul căpitanului Cernov intră în Rostov. Era urmărit de trupele lui Siewers şi hărţuit de la spate de cazacii din staniţa Gnilovskaia, care trăgeau asupra lui. Nu mai rămânea decât o îngustă fâşie liberă, şi Kornilov – dându-şi seama că e primejdios să rămână în Rostov – ordonă în aceeaşi zi retragerea în direcţia staniţei Olghinskaia.

Toată ziua muncitorii de la Temernik au susţinut focul asupra gării şi a patrulelor de ofiţeri. Înainte de căderea serii, o coloană compactă de trupe ieşi din Rostov. Se înşirui peste Don, asemenea unui balaur gras şi negru şi se târî, şerpuind, spre Aksai. Companiile cu rândurile rărite mergeau anevoie prin zăpada moale şi udă. Ici-colo, se zăreau mantale de liceeni cu bumbi de metal alb, paltoanele verzui ale elevilor de la liceul real, dar predominau mantalele soldaţilor şi ofiţerilor. Plutoanele erau conduse de colonei şi de căpitani. În front păşeau iuncherii şi ofiţerii, de la gradul de sublocotenent şi până la colonel. Refugiaţii mergeau în urma numeroaselor căruţe ale coloanei: oameni în vârstă, voinici, cu paltoane de oraş şi cu galoşi. Femeile forfoteau în jurul căruţelor, cufundându-se în zăpada adâncă, clătinându-se pe tocurile înalte.

Esaulul Evgheni Listniţki mergea cu una din companiile Regimentului „Kornilov”, având alături de el pe căpitanul Starobelski, un ofiţer de carieră, spilcuit, pe locotenentul Boceagov de la Regimentul de grenadieri „Suvorov” din Fanagoria, şi pe locotenent-colonelul Lovicev, ofiţer bătrân şi distins, ştirb, cu barba roşcată ca blana unui vulpoi, înspicată de fire albe.

Amurgul se îngroşa. Era ger. Un vânt sărăţel şi umed sufla dinspre gurile Donului. Cu pasul obişnuit fără să piardă cadenţa, Listniţki frământa zăpada răvăşită de picioare şi se uita atent la chipurile oamenilor care ajungeau din urmă compania. Alături de drum, trecură căpitanul Nejenţev, comandantul Regimentului „Kornilov”, şi colonelul Kutepov, fostul comandant al Regimentului de gardă „Preobrajenski”, cu mantaua desfăcută şi cu şapca dată pe ceafa puternică.

— Domnule comandant! strigă locotenent-colonelul Lovicev către Nejenţev, apucând sprinten arma cu mâna cealaltă.

Kutepov îşi întoarse faţa lată cu fruntea de taur, cu ochii negri larg aşezaţi şi cu bărbuţa neagră tăiată în pătrat; auzind strigătul, Nejenţev privi peste umărul lui.

— Daţi ordin celor de la compania întâi să dea drumul la pas! Altfel putem îngheţa cu toţii. Ne-am udat picioarele; se poate o asemenea cadenţă de marş?

— E o porcărie! tună Starobelski, om gălăgios şi violent.

Fără să răspundă, Nejenţev trecu înainte. Ducea o discuţie aprinsă cu Kutepov. Peste câteva clipe, trăsura lui Alexeev îi depăşi. Vizitiul său mâna caii voinici, corbii şi cu cozile legate, împroşcând în toate părţile zăpada de sub copite. Roşu din pricina vântului, Alexeev, cu mustăţile albe ridicate în sus şi cu sprâncenele stufoase tot aşa de albe, îşi îndesase şapca până la urechi şi şedea pieziş, rezemându-se de spatele trăsurii. Cu mâna stângă îşi strângea gulerul, ferindu-şi faţa de frig. Cu zâmbet pe buze, ofiţerii petrecură cu privirile chipul cunoscut tuturor.

Pe alocuri, în drumul răscolit de nenumărate picioare, băltoace galbene chifteau sub zăpadă. Era greu de înaintat, tălpile alunecau, apa pătrundea în cizme. Păşind, Listniţki trăgea cu urechea la o convorbire din faţa sa. Un ofiţer necunoscut, cu scurta îmblănită şi cu o căciulă simplă de cazac, spunea cu voce de bariton:

— Ai văzut, locotenente? Preşedintele Dumei de Stat, Rodzeanko, om bătrân şi merge pe jos.

— Rusia îşi urcă Golgota…

Tuşind răguşit şi scuipând flegma, cineva încercă să ironizeze:

— Da, Golgota… Deosebirea este că, în loc de un drum pietros, avem zăpadă mozolită şi, pe deasupra, un frig de te ia dracul.

— Domnilor, cine ştie unde facem popas de noapte?

— La Ekaterinodar.

— Am mai făcut o dată un astfel de marş, eram în Prusia…

— Cum o să ne întâmpine Kubanul? Ce zici?… Desigur că acolo va fi altceva.

— Ai tutun? îl întrebă pe Listniţki locotenentul Golovaciov.

Scoţându-şi mănuşa grosolană, luă o ţigară, mulţumi, îşi suflă nasul în degete, soldăţeşte, şi le şterse de poala mantalei.

— Înveţi maniere democratice, locotenente? zâmbi cu înţeles locotenent-colonelul Lovicev.

— Le înveţi fără să vrei. Dar dumneavoastră… sau, poate, aveţi vreo duzină de batiste?

Lovicev nu-i răspunse. Ţurţurii verzui îi atârnau de mustăţile roşii, cu fire cărunte. Smârcâia din când în când din nas, strâmbându-se de frigul care pătrundea prin mantaua subţire.

„Iat-o, floarea Rusiei!”, gândi Listniţki, plin de dureroasă compătimire, privind rândurile şi capul coloanei care şerpuia de-a lungul drumului.

Mai mulţi călăreţi trecură în galop; printre ei se afla Kornilov, călare pe un armăsar înalt, de Don. Cojocul său scurt, de un verde-deschis, cu buzunare oblice, laterale, şi căciula lui albă se mai zăriră timp îndelungat, plutind peste capetele coloanei. Batalioanele de ofiţeri îl petreceau în unanime şi puternice urale.

— Toate acestea n-ar fi nimic, dar ce te faci cu familia? scoase Lovicev un suspin bătrânesc şi se uită în ochii lui Listniţki, ca şi cum i-ar fi cerşit compătimirea. Familia mi-a rămas la Smolensk. Am nevastă şi o fată… De crăciun a împlinit şaptesprezece ani… Ce zici, esaule?

— Da-a-a!

— Şi dumneata eşti familist? Din Novocerkassk?

— Nu. Sunt din districtul Doneţului. Şi mi-a rămas tata acolo.

— Nu ştiu ce-i cu ele, nici ce-or fi făcând în lipsa mea, urmă Lovicev.

Starobelski îi tăie vorba, cu o voce plină de iritare:

— Toţi şi-au lăsat familiile. Nu înţeleg de ce vă tot văietaţi, domnule colonel? Ce oameni ciudaţi! Nici n-am ieşit din Rostov, şi…

— Starobelski! Piotr Petrovici! Ai fost în lupta de la Taganrog? strigă cineva din spate, cu două rânduri mai în urmă.

Starobelski îşi întoarse faţa mânioasă şi schiţă un zâmbet mohorât.

— A-a… Vladimir Gheorghievici?… Ce soartă te-a adus în plutonul nostru? Te-ai mutat? Cu cine nu te-ai înţeles. Aha, da, fireşte. Întrebi de Taganrog? Da, am fost, dar de ce întrebi? Da, exact… A căzut în luptă…

Ascultând fără deosebită atenţie discuţia lor, Listniţki îşi aducea aminte plecarea din Iagodnoe, bătrânul, Axinia. Tristeţea care ţâşni deodată în inima sa îl înăbuşea, fără nici un elan, îşi mişca picioarele, privea ţevile armelor dinainte, cu baionetele care se clătinau, privea capetele cu şepci, căciuli şi glugi, legănându-se în ritmul marşului, şi-şi zicea: „O asemenea încărcătură de ură şi de mânie fără margini pe care o port eu o are acum fiecare din aceşti cinci mii de oameni ostracizaţi. Ne-au aruncat afară din Rusia, ticăloşii, şi au de gând să ne strivească aici. Să vedem. Kornilov ne va duce până la Moscova!”

Îşi aminti în aceeaşi clipă sosirea lui Kornilov la Moscova şi se lăsă cu bucurie pradă amintirilor din acea zi.

Undeva în apropiere, mai în spate, probabil la coada companiei, mergea o baterie. Caii sforăiau, se auzea un zăngănit de fiare şi vântul aducea de acolo mirosul sudorii de cal. Listniţki simţi îndată acest miros cunoscut tulburător, şi întoarse capul: omul călare din fruntea bateriei, un tânăr sublocotenent, se uită la el şi-i zâmbi ca unui cunoscut.

Până la 11 martie, Armata de voluntari fusese concentrată în preajma staniţei Olghinskaia. Kornilov amâna mereu plecarea, aşteptând pe atamanul de campanie al Oastei Donului, generalul Popov, care pornise din Novocerkassk în stepele de dincolo de Don, cu detaşamentul său având circa 1.600 săbii cu 5 tunuri şi 40 mitraliere.

În dimineaţa zilei de 13, Popov sosi călare în Olghinskaia, întovărăşit de colonelul Sidorin, şeful statului său major, şi de mai mulţi ofiţeri cazaci care alcătuiau escorta.

Ajuns în piaţă, lângă casa ocupată de Kornilov, îşi opri calul şi, ţinându-se de oblânc, ridică cu greu piciorul deasupra şeii. Fu ajutat de o ordonanţă, care sări în grabă – un tânăr cazac cu un smoc de păr negru în frunte, cu faţa smeadă şi cu ochii ageri de nagâţ. Popov îi aruncă dârlogii şi se îndreptă fără grabă spre cerdac. Descălecaţi la rândul lor, Sidorin şi ofiţerii îl urmară. Ordonanţele aduseră pe portiţă caii în curte. Pe când unul, om în vârstă şi cu picioarele strâmbe, le punea traiste cu grăunţe, celălalt, cel cu moţul negru şi care semăna cu un nagâţ, izbuti să lege cunoştinţă cu o slujnică a gazdei. Îi trânti, pesemne, o vorbă mai deocheată, căci fata rumenă, cu basmaua legată sprinţar şi cu picioarele goale în galoşii mari, adânci, lipăi râzând şi lunecând prin faţa lui.

Popov, bărbat impunător şi în vârstă, intră în casă, îşi lepădă în antreu mantaua în mâinile ordonanţei sprintene, îşi atârnă biciuşca în cuier şi-şi suflă nasul, îndelung şi zgomotos. Ordonanţa îl conduse în sală, împreună cu Sidorin, care îşi netezea părul din mers.

Generalii convocaţi la conferinţă erau de faţă. Kornilov şedea lângă masă, cu cotul rezemat pe o hartă întinsă; în dreapta sa şedea Alexeev, alb ca zăpada, uscăţiv şi drept, cu faţa proaspăt rasă. Clipind din ochii inteligenţi şi iuţi, Denikin discuta ceva cu Romanovski. Lukomski, care semăna întrucâtva cu Denikin, se plimba agale prin cameră, ciupindu-şi bărbiţa. Markov stătea la fereastră şi se uita afară la cazacii-ordonanţe care umblau pe lângă cai şi schimbau râsete cu slujnica.

Noii sosiţi îi salutară pe ceilalţi şi se apropiară de masă. Alexeev puse câteva întrebări fără însemnătate, cu privire la drum şi la evacuarea Novocerkasskului. Intră Kutepov, însoţit de câţiva ofiţeri combatanţi, invitaţi de Kornilov la conferinţă.

Privindu-l ţintă pe Popov, care se aşeza cu o siguranţă calmă, Kornilov întrebă:

— Spuneţi, generale, ce efectiv are detaşamentul dumneavoastră?

— O mie cinci sute de săbii, o baterie, patruzeci de mitraliere cu servanţii lor.

— Cunoaşteţi împrejurările care au silit Armata de voluntari să plece din Rostov. Ieri am avut o consfătuire. S-a luat hotărârea de a merge în Kuban, pe direcţia generală Ekaterinodar, în împrejurimile căruia acţionează detaşamente de voluntari. Vom urma acest itinerar… Kornilov îl trasă pe hartă cu capătul neascuţit al creionului şi vorbi mai grăbit:… antrenând în drum cazacii din Kuban şi zdrobind puţinele detaşamente ale Gărzilor Roşii, neorganizate şi inapte pentru luptă, care vor încerca să împiedice înaintarea noastră. Urmări privirea piezişă a lui Popov, care se uita la o parte cu ochii întredeschişi, şi adăugă: Vă propunem ca, împreună cu detaşamentul dumneavoastră, să vă uniţi cu Armata de voluntari şi să mergeţi alături de noi la Ekaterinodar… Împrăştierea forţelor nu este în interesul nostru.

— Nu pot s-o fac! declară hotărât şi brusc Popov.

Alexeev se înclină uşor spre el:

— Îmi daţi voie să-ntreb: de ce?

— Pentru că nu pot să părăsesc teritoriul Ţinutului Donului şi să merg undeva în Kuban. Vom aştepta desfăşurarea evenimentelor în regiunea sălaşelor de iarnă, fiind protejaţi la nord de linia Donului. Nu trebuie să ne aşteptăm la operaţiuni active din partea inamicului; azi sau mâine va începe dezgheţul, şi trecerea cavaleriei peste Don – fără să mai vorbim de artilerie – va fi cu neputinţă. Din regiunea sălaşelor de iarnă, foarte bogată în furaje şi cereale, vom putea întreprinde acţiuni de partizani, în orice timp şi în orice direcţie.

Cu o siguranţă impunătoare, Popov înşira argumentele care respingeau propunerea lui Kornilov. Îşi trase răsuflarea şi, văzându-l pe Kornilov că vrea să spună ceva, dădu cu încăpăţânare din cap:

— Daţi-mi voie să isprăvesc! În afară de aceasta, mai există un factor de o importanţă covârşitoare, şi noi, comandamentul, ţinem cont de el. Este starea de spirit a cazacilor noştri.

Îşi întinse mâna albă şi cărnoasă, cu un inel de aur care îi intrase adânc în deget, şi continuă pe un ton puţin ridicat, privind toată adunarea:

— În caz că vom lua-o spre Kuban, se va ivi pericolul descompunerii detaşamentului. Cazacii se prea poate întâmpla să refuze a merge. Să nu uităm că tocmai cazacii formează contingentul de bază şi cel mai solid al detaşamentului meu şi că ei nu sunt tot atât de statornici din punct de vedere moral ca… de pildă, ca unităţile dumneavoastră… Sunt pur şi simplu inconştienţi. N-au să meargă şi atât! Iar eu nu pot risca să-mi pierd tot detaşamentul! spuse răstit Popov şi-l întrerupse din nou pe Kornilov. Scuzaţi, v-am expus hotărârea noastră şi-mi îngădui să vă asigur că nu suntem în stare s-o schimbăm. Fără îndoială, împrăştierea forţelor nu este în interesul nostru, dar există o ieşire din starea ce s-a creat. Eu cred că, pornind de la consideraţiunile ce le-am expus acum, ar fi mai prudent pentru Armata de voluntari să nu meargă în Kuban – starea de spirit a cazacilor de Kuban îmi inspiră îngrijorări serioase – ci în stepele de dincolo de Don, împreună cu detaşamentul Donului. Acolo ea se va restabili, profitând de răgaz, şi până la primăvară se va completa cu cadre noi de voluntari, veniţi din Rusia.

— Nu! exclamă Kornilov, care ieri, nu mai departe, era dispus să meargă în stepele de peste Don şi combătea cu îndârjire părerea opusă a lui Alexeev. N-are nici un rost să mergem la sălaşele de iarnă. Suntem circa şase mii de oameni…

— Dacă este vorba de hrană, atunci, excelenţă, îmi îngăduiţi a vă asigura că regiunea sălaşelor de iarnă nu lasă nimic de dorit. În afară de aceasta, puteţi lua acolo nişte cai de la hergheliile particulare şi să urcaţi pe cai o parte din armată. Veţi avea şanse noi în desfăşurarea războiului manevrier în câmp. Cavaleria vă este necesară, iar Armata de voluntari nu este tocmai bogată în călărime.

Kornilov, deosebit de prevenitor în acea zi faţă de Alexeev, se uită la el. Şovăia în alegerea direcţiei, după cât se părea, şi căuta un sprijin în prestigiul altuia. Alexeev fu ascultat cu o mare atenţie. Bătrânul general, care era obişnuit să rezolve problemele scurt şi limpede, se pronunţă în câteva fraze lapidare în favoarea marşului spre Ekaterinodar.

— Mergând în această direcţie, ne va fi mai uşor să rupem cercul bolşevic şi să ne unim cu detaşamentul care acţionează la Ekaterinodar, termină el.

— Dar dacă acest lucru nu va izbuti, Mihail Vasilievici? întrebă prudent Lukomski.

Alexeev mişcă din buze şi schiţă cu mâna o mişcare pe hartă.

— Chiar dacă vom admite posibilitatea unui eşec, tot ne mai rămâne putinţa să ajungem în munţii Caucaz şi acolo să ne dispersăm armata.

Fu susţinut de Romanovski. Markov rosti câteva cuvinte înflăcărate. S-ar fi părut că, faţă de argumentele grele ale lui Alexeev, nu mai există nici un fel de obiecţiuni, dar Lukomski luă cuvântul şi restabili echilibrul:

— Eu susţin propunerea generalului Popov, declară el, alegându-şi fără grabă cuvintele. Marşul spre Kuban este legat de dificultăţi mari, pe care nu le putem aprecia aflându-ne aici. În primul rând, va trebui să trecem de două ori linia ferată…

Privirile tuturor se îndreptară spre hartă, după direcţia degetului său. Lukomski continuă cu energie:

— Bolşevicii nu vor întârzia să ne facă o primire demnă: ei vor porni trenuri blindate asupra noastră. Avem convoaie supraîncărcate şi o mulţime de răniţi pe care nu-i putem părăsi. Toate acestea ne vor îngreuia armata extrem de mult şi vor stânjeni înaintarea ei mai rapidă. Mai departe, nu prea înţeleg de unde vine siguranţa că locuitorii cazaci din Kuban ar avea o atitudine prietenoasă faţă de noi. Bazându-ne pe pilda căzăcimii de la Don, care de asemenea ar fi fost apăsată de puterea bolşevicilor, trebuie să ne purtăm faţă de astfel de zvonuri cu cea mai mare prudenţă şi cu o doză mare de scepticism sănătos. Cazacii de Kuban sunt bolnavi de aceeaşi trahomă bolşevică, pe care au adus-o din fosta armată rusă… Atitudinea lor poate să ne fie ostilă. Drept încheiere, voi adăuga: sunt de părere că trebuie să mergem spre răsărit, în stepe, să ne adunăm forţele şi să-i ameninţăm de acolo pe bolşevici.

Susţinut de majoritatea generalilor săi, Kornilov hotărî să meargă mai spre vest de Velikokneajeskaia, să completeze cu cai unităţile necombatante, şi de acolo să se îndrepte spre Kuban. După ce declară conferinţa închisă, mai avu un scurt schimb de cuvinte cu Popov şi, luându-şi rămas bun de la el în termeni reci, intră în odaia sa, urmat de Alexeev.

Zăngănind din pinteni, şeful de stat-major al detaşamentului Donului, colonelul Sidorin, ieşi în cerdac şi strigă cu o voce plină, bucuroasă, către ordonanţe:

— Caii!

Un tânăr sotnic cu mustăţi blonde se apropie de cerdac, susţinându-şi sabia şi păşind peste băltoace. Se opri la treapta de jos şi întrebă în şoaptă:

— Ce se aude, domnule polcovnic?

— Nu-i rău! răspunse Sidorin, cu vocea scăzută, dar cu multă vioiciune. Al nostru a refuzat să meargă în Kuban. Plecăm chiar acum. Eşti gata, Izvarin?

— Da, vin oamenii cu caii.

Ordonanţele veneau călări, aducând caii. Cel cu moţul negru, care semăna cu un nagâţ, se uită la tovarăşul său.

— Ei, ce zici, e drăguţă? întrebă el, pufnind în râs.

Cel mai în vârstă zâmbi, stăpânit.

— Ca muma-pădurii!

— Dar dacă s-ar întâmpla să te cheme?

— Mai dă-te naibii, neghiobule… Doar suntem în postul mare!

Izvarin, fost camarad al lui Grigori Melehov, sări pe calul său cu crupa lată, cu o pată albă peste toată fruntea şi cu nările albe, poruncind ordonanţelor:

— Daţi-i drumul în uliţă!

Luându-şi rămas bun de la unul dintre generali, Popov şi Sidorin coborâră treptele. O ordonanţă ţinu calul şi-l ajută pe general să găsească scara cu piciorul. Agitând biciuşca simplă, căzăcească, Popov îşi porni calul în trap iute, urmat de cazacii-ordonanţe, care călăreau tot în trap iute, ridicându-se uşor în scări şi aplecându-se puţin înainte; după el venea şi Sidorin, şi alţi ofiţeri.

În staniţa Mecetinskaia, unde Armata de voluntari ajunse după două zile de marş, Kornilov primi ştiri amănunţite cu privire la regiunea sălaşelor de iarnă. Informaţiile nu prea erau îmbucurătoare. Convocând comandanţii unităţilor combatante, Kornilov le anunţă hotărârea de a merge în Kuban. Un curier fu trimis la Popov, cu o nouă propunere de a se uni cu Armata de voluntari. Răspunsul adus de el din partea lui Popov era acelaşi: Popov refuză în mod politicos şi rece să primească propunerea, scrise că hotărârea sa nu poate fi schimbată şi că, deocamdată, el va rămâne în regiunea Salsk.

Cu detaşamentul lui Golubov, care pornise pe un drum ocolit pentru a cuceri Novocerkasskul, plecă şi Bunciuk. La 10 februarie ieşiră din Şahtnaia, trecură staniţa Razdorskaia, iar când se lăsă noaptea era în Melihovskaia. A doua zi, plecară din staniţă în zori.

Golubov îşi conducea detaşamentul în marş forţat. Silueta lui spătoasă se zărea în faţa coloanei; biciuşca şfichiuia cu nerăbdare crupa calului. Noaptea trecură de staniţa Beserghenevskaia, lăsară un răstimp caii să se odihnească, după care călăreţii îşi urmară calea prin noaptea vânătă, fără stele, pe pământul îngheţat al şleaului ce pârâia sub copite.

Lângă Kriveanskaia rătăciră drumul, dar îl găsiră de îndată. Se crăpă de ziuă când detaşamentul intră în Kriveanskaia. Staniţa era încă pustie. Pe un mic maidan, lângă o fântână, un bătrân cazac spărgea gheaţa într-o copaie. Golubov se apropie de el, şi tot detaşamentul se opri.

— Noroc, moşule!

Cazacul îşi duse încet mâna înmănuşată la căciulă şi răspunse duşmănos:

— Trăiţi!

— Ian spune, moşule, au plecat cazacii din staniţa voastră la Novocerkassk? S-a făcut vreo mobilizare pe la voi?

Bătrânul luă toporul de jos şi intră grăbit pe o poartă, fără să răspundă.

— Dă-i drumul! strigă Golubov, depărtându-se, după ce adăugase o înjurătură zdravănă.

În ziua aceea, Sfatul Mic al Oastei se pregătea să se evacueze în staniţa Konstantinovskaia. Noul mare ataman al Oastei Donului, generalul Popov, apucase să-şi scoată trupele din capitala ţinutului şi să evacueze avutul Oastei. Dimineaţa, veniră informaţiuni, după care Golubov se îndrepta dinspre Melihovskaia spre Beserghenevskaia, Sfatul trimise pe esaulul Sivolobov să trateze cu Golubov condiţiile pentru predarea Novocerkasskului. Dar, neîntâmpinând nici o împotrivire, călăreţii lui Golubov năvăliră în Novocerkassk, fără să mai zăbovească la târguieli. Călare pe un cal asudat şi plin de spume, însoţit de o numeroasă ceată de cazaci, Golubov veni în galop până la clădirea Sfatului. Lângă intrare, stăteau câţiva gură-cască şi o ordonanţă cu calul lui Nazarov, pregătit de drum.

Bunciuk sări din şa şi apucă o puşcă-mitralieră; apoi, împreună cu Golubov şi cu un grup de alţi cazaci, năvăliră buluc în clădirea Sfatului. La vuietul uşii izbite de perete, capetele delegaţilor din vasta sală se întoarseră, iar chipurile lor se goliră de sânge, albe ca varul.

— Drepţi! răcni poruncitor Golubov, ca la paradă, şi, înconjurat de cazaci, poticnindu-se în iureşul grabei, se îndreptă spre masa prezidiului.

Împingându-şi hârşcâit scaunele, membrii Sfatului se ridicară în picioare, supunându-se acestui strigăt poruncitor; numai Nazarov rămase neclintit.

— Cum îndrăzneşti să întrerupi şedinţa Sfatului? răsună vocea lui mintoasă.

— Eşti arestat! Tăcere! răcni Golubov, vânăt la faţă, repezindu-se la Nazarov şi smulgându-i epoletul de general de pe umărul vestonului. Vocea lui se transformă în ţipăt răguşit: Scoală, n-auzi? Luaţi-l! Tu! Cu cine vorbesc?… Tu, cu epoleţii de aur!

Bunciuk aşeză puşca-mitralieră la uşă. Membrii Sfatului se îngrămădiră ca o turmă de oi. Cazacii trecură prin faţa lui Bunciuk, târând după ei pe Nazarov, pe preşedintele Sfatului, Voloşinov, verde de spaimă, şi alţi câţiva.

Zăngănind din sabie, cu faţa vânătă, pătată de cercuri roşii, Golubov mergea în urma lor. Un membru al Sfatului îl apucă de mânecă:

— Domnule polcovnic, fiţi bun, spuneţi-ne ce aveţi de gând cu noi?

— Suntem liberi? întrebă altul, scoţându-şi capul lucios şi şiret peste umărul lui.

— Duceţi-vă dracului! le strigă Golubov, dând din mână, şi după ce ajunse în faţa lui Bunciuk, izbi cu piciorul: Căraţi-vă-n… Nu-mi arde de voi! Marş!

Vocea lui răguşită, arsă de vânt, mai detună îndelung în sală.

Bunciuk petrecu noaptea la maică-sa, iar a doua zi, când cei din Novocerkassk aflară că Rostovul e ocupat de Siewers, ceru învoire de la Golubov şi plecă într-acolo călare.

Două zile avu de lucru la statul-major al lui Siewers, care-l cunoştea încă din timpurile când era redactor la Okopnaia Pravda; trecu pe la Comitetul revoluţionar, dar nici Abramson, nici Anna nu erau acolo. Pe lângă statul-major al lui Siewers, se alcătuise un tribunal revoluţionar, care judeca pe gardiştii albi capturaţi, răfuindu-se aspru cu ei. Bunciuk lucră o zi în sânul tribunalului şi luă parte la razii; iar a doua zi, dădu fuga la Comitetul revoluţionar fără mari speranţe, dar chiar de pe scară auzi vocea atât de cunoscută a Annei. Sângele zvâcni în inima lui Bunciuk în clipa când, încetinindu-şi paşii, intră în camera unde se auzeau glasuri necunoscute şi râsul Annei.

Un fum gros de tutun se vânzolea în odaia aceasta, care pe vremuri fusese cabinetul comandantului garnizoanei. Aşezat la o măsuţă îngustă din colţ, scria un ins îmbrăcat într-o manta fără nasturi şi purtând o căciulă de soldat, cu clapele desfăcute. În jurul lui se îngrămădeau soldaţi şi civili, cu cojoace şi paltoane, fumând şi discutând, împărţiţi în grupuri. Anna stătea la fereastră, cu spatele la uşă; Abramson, urcat pe pervaz, îşi ţinea cu degetele încrucişate genunchiul îndoit, iar alături de el se afla un ostaş din Garda Roşie, înalt, după înfăţişare leton. Îşi ţinea ţigara la o parte, cu degetul mic larg desfăcut, şi povestea ceva – ceva comic de bună seamă – căci Anna râdea din toată inima, dându-se uşor pe spate; Abramson îşi încreţea buzele într-un zâmbet, cei din apropiere trăgeau cu urechea, surâzând, iar pe chipul lat al ostaşului, aspru, ca tăiat din topor, se însufleţea şi juca o expresie isteaţă, cu uşoare sclipiri de răutate.

Bunciuk îşi puse mâna pe umărul Annei.

— Noroc, Ania!

Ea se întoarse. Un val de sânge îi năvăli în toată faţa până la gât; lacrimile îi podidiră în ochi.

— De unde vii! Ia te uită, Abramson! Uite-l, ca un bănuţ nou – şi tu care te îngrijeai de soarta lui! îngăimă ea, fără să-şi ridice ochii, şi, nemaiputând să-şi stăpânească tulburarea, plecă spre uşă.

Bunciuk strânse mâna caldă a lui Abramson, schimbă câteva cuvinte cu el şi, simţindu-şi pe faţă un zâmbet prostesc şi de o nemărginită fericire, se îndreptă spre Anna, fără să-şi mai dea osteneală a răspunde la o întrebare a lui Abramson (de altminteri nici nu înţelesese despre ce era vorba). Anna îşi mai venise în fire şi-l întâmpină cu un zâmbet în care se simţea o umbră de ciudă, pentru că nu-şi stăpânise zăpăceala de mai adineauri.

— Ei, încă o dată: bine-ai venit! Ce faci? Zdravăn cu totul? Când ai sosit? De la Novocerkassk vii? Ai fost în detaşamentul lui Golubov? Va să zică aşa… Şi ce mai este pe acolo?

Bunciuk răspundea, fără să-şi ia de la dânsa privirea fixă şi grea. Ochii ei fugeau, abătându-se în lături.

— Ştii ce? Hai să ieşim o clipă în stradă, propuse Anna.

Abramson le strigă din urmă:

— Vă-ntoarceţi curând însă, nu? Tovarăşe Bunciuk, am niţică treabă cu tine. Avem de gând să-ţi încredinţăm ceva…

— Vin peste un ceas.

Afară, în stradă, Anna privi limpede şi drept în ochii lui Bunciuk, făcând un gest de necaz cu mâna.

— Ilia, Ilia, m-am zăpăcit ca o proastă! Ca o fetişcană! Asta datorită, mai întâi, surprizei: nu mă aşteptam să te văd; în al doilea rând, din pricina situaţiei noastre echivoce. În definitiv, ce suntem noi, eu şi cu tine? Un „logodnic” şi o „logodnică” dintr-o idilă? Ştii, Abramson m-a întrebat o dată la Lugansk: „Trăieşti cu Bunciuk?” Am negat, dar are prea mult spirit de observaţie ca să nu vadă ceea ce bate la ochi de la o poştă. N-a zis nimic, însă din privirea lui am înţeles că nu m-a crezut.

— Dar povesteşte-mi despre tine! Lasă astea! Ce-ai mai făcut?

— Oh, noi am făcut o ispravă destul de bună! Am adunat un detaşament întreg de două sute unsprezece baionete. Am împlinit o adevărată operă politică şi organizatorică. Nu se poate rezuma în două cuvinte. Încă nu-mi pot reveni după apariţia ta neaşteptată. Unde… unde dormi? întrebă ea, întrerupându-şi şirul vorbirii.

— Aici… la un tovarăş.

Bunciuk se cam fâstâci; nu-i spunea adevărul, căci nopţile le petrecuse în localul statului-major al lui Siewers.

— Ai să te muţi chiar astăzi la noi. Îţi aduci aminte unde stau? M-ai condus o dată…

— Am să te găsesc. Dar… poate că-ţi stingheresc familia?

— Lasă prostiile, n-ai să stinghereşti pe nimeni şi, în general, te rog să nu mai vorbeşti despre asta.

Seara, cărându-şi lucrurile care încăpeau toate în sacul mare de ostaş, Bunciuk veni în ulicioara mărginaşă, unde locuia Anna. O bătrână îl întâmpină în pragul unei căsuţe de cărămidă. Chipul ei amintea de departe chipul Annei; aceiaşi ochi cu sclipiri negre-albăstrui, acelaşi nas puţin coroiat, numai pielea îi era zbârcită şi pământie, iar gura, macabru adâncită, purta scufundările bătrâneţii.

— Dumneata eşti Bunciuk? îl întrebă.

— Da.

— Intră, te rog! Fiica mea mi-a vorbit despre dumneata.

Îl conduse pe Bunciuk într-o odăiţă, îi arătă locul unde să-şi aşeze lucrurile şi făcu ocolul odăii, cu degetul strâmbat de reumatism:

— Dumneata ai să stai aici. Patul acesta este pentru dumneata.

Vorbea cu un pronunţat accent evreiesc. În afară de dânsa, se mai afla în casă o fetiţă firavă, cu ochii adânci ca ai Annei.

Anna sosi ceva mai târziu, aducând cu ea zgomot şi înviorare.

— N-a fost nimeni la noi? Bunciuk n-a venit?

Bătrâna îi răspunse ceva în limba lor, şi Anna veni la uşă, cu mersul ei sigur şi sprinten:

— Pot intra?

— Da, da.

Ridicându-se de pe scaun, Bunciuk sări în întâmpinarea ei.

— Ei, cum merge? Te-ai aranjat?

Îl învălui cu o privire mulţumită şi zâmbitoare, întrebându-l:

— Ai mâncat ceva? Hai dincolo!

Luându-l de mâneca bluzei, îl conduse în camera de alături şi spuse:

— Mamă, dumnealui e tovarăşul meu! Şi zâmbi. Te rog să fii bună cu el!

— Mai e nevoie să-mi spui? Doar este musafirul nostru.

Noaptea, împuşcăturile pârâiau prin Rostov, asemenea unor păstăi de salcâm. O mitralieră clănţănea din când în când, apoi totul se potolea – şi noaptea, o noapte solemnă, neagră, de februarie, învăluia din nou uliţele în tăcere. Bunciuk şi Anna rămaseră îndelung de priveghi în odăiţa de o curăţenie exemplară.

— Aici am stat eu şi surioara, îi destăinui Anna. Vezi în ce modestie am trăit? Ca nişte călugăriţe. Nici un fel de tablouri ieftine, nici fotografii, nimic din toate cele obişnuite vieţii de liceană…

— Din ce aţi trăit! întrebă Bunciuk în toiul discuţiei.

Anna răspunse cu oarecare sumeţire lăuntrică:

— Am lucrat la fabrica lui Asmolov, mai dădeam şi meditaţii.

— Şi acum?

— Mama coase. Amândouă se mulţumesc cu puţin.

Bunciuk îi povesti amănunţit despre cucerirea Novocerkasskului, despre luptele de la Zverevo şi Kamenskaia. Anna îi împărtăşi impresiile sale asupra activităţii de la Lugansk şi Taganrog.

Pe la unsprezece plecă, îndată ce maică-sa stinse lumina în odaia ei.

În martie, Bunciuk fu detaşat la tribunalul revoluţionar de pe lângă Comitetul revoluţionar ai Donului. Preşedintele, om înalt, cu ochii spălăciţi, istovit de muncă şi de nopţile de nesomn, îl duse la fereastra odăii şi vorbi, mângâindu-şi ceasul de la mână (se grăbea la o şedinţă):

— Din ce an eşti în partid?… A, bine! Uite, ai să fii şeful comenduirii la noi. Noaptea trecută l-am expediat la „Statul-major al lui Duhonin”62 pe fostul şef al comenduirii… pentru şperţuri. Era un tip sadic, un derbedeu şi un ticălos! N-avem nevoie de-ăştia! Este o muncă murdară, dar şi în ea trebuie să-ţi păstrezi în întregime simţul de răspundere faţă de partid – şi, înţelege-mă, trebuie să-ţi păstrezi simţul uman! zise el, punând accent pe această frază. Necesitatea ne sileşte să-i distrugem fiziceşte pe contrarevoluţionari, dar nu se poate să facem din aceasta un circ. Mă-nţelegi? Du-te şi ia-ţi serviciul în primire!

În aceeaşi noapte, Bunciuk, însoţit de o echipă de şaisprezece ostaşi din Garda Roşie, execută pe la miezul nopţii, la vreo trei verste de oraş, cinci inşi, condamnaţi la moarte prin împuşcare. Doi erau cazaci din staniţa Gnilovskaia; ceilalţi – locuitori din Rostov.

Aproape în fiecare zi, pe la miezul nopţii, cei condamnaţi erau scoşi cu camionul afară din oraş, li se săpau gropile în pripă, şi la această muncă luau parte atât cei osândiţi, cât şi o parte din ostaşii Gărzii Roşii. Bunciuk îşi alinia echipa şi lăsa să-i cadă vorbele grele ca de tuci:

— Asupra duşmanilor revoluţiei… şi ridica revolverul, foc!

Într-o săptămână faţa i se uscă şi se înnegri, ca şi cum s-ar fi acoperit de pământ. Ochii erau adânciţi în găvane şi pleoapele, clipind nervos, nu le mai acopereau sclipirea flămândă şi dureroasă. Anna nu-l vedea decât noaptea. Ea lucra la Comitetul revoluţionar, venea târziu acasă, dar îi aştepta totdeauna întoarcerea, când el îşi vestea sosirea cu un ciocănit cunoscut, brusc, la geam.

O dată, Bunciuk se întoarse ca totdeauna, după miezul nopţii. Anna îi deschise uşa şi-l întrebă:

— Vrei să mănânci?

Bunciuk nu răspunse; clătinându-se, cu paşi ca de om beat, trecu în odaia sa şi, aşa cum era, cu mantaua, cu şapca şi cu cizmele, se prăbuşi pe pat. Anna se apropie şi se uită ţintă la chipul lui: el ţinea ochii închişi, şuviţe de salivă îi sclipeau pe dinţii deşi şi dezveliţi, părul rărit după tifos se răvăşise pe frunte într-un smoc umed.

Ea se aşeză alături. Mila şi durerea îi sfâşiau inima.

— Îţi este greu, Ilia? îl întrebă în şoaptă.

Bunciuk îi strânse mâna, scrâşni din dinţi, se întoarse cu faţa la perete şi adormi, fără să rostească un singur cuvânt; zvâcnind, gemând şi zvârcolindu-se prin somn, încerca să sară din pat. Ea luă aminte cu groază că dânsul doarme cu ochii întredeschişi, holbaţi sub pleoapele roşii.

Dimineaţa, îl rugă:

— Pleacă de acolo! Mai bine du-te pe front! Te-ai schimbat îngrozitor, Ilia! Are să te prăpădească asemenea corvoadă.

— Taci! strigă el, clipind din ochii sticloşi de furie.

— De ce strigi? Te-am supărat?…

Mânia lui Bunciuk se stinse îndată, ca şi cum ţipătul i-ar fi scos din piept toată înveninarea cuibărită acolo. Privindu-şi obosit palmele, spuse:

— Murdară treabă e să ai de curăţat murdăria omenească. Să nimiceşti ticăloşii. Vezi, vătămător e şi pentru sănătate, şi pentru suflet! Aşa… şi trase o înjurătură crâncenă, pentru prima oară în prezenţa Annei. La o muncă murdară nu merg decât proştii şi brutele, sau fanaticii… Fiecare vrea să trăiască într-o grădină înfloritoare, da, dracul să-i ia! Dar înainte de a sădi floricele şi pomişori, trebuie să fie curăţată murdăria, să fie îngrăşat pământul; trebuie ca cineva să se murdărească pe mâini! vorbea el, ridicându-şi vocea, cu toate că Anna îşi întorsese privirile şi nu răspundea. Să se stârpească murdăria! Şi aici sunt unii care au dezgust pentru asta! strigă apoi, izbind cu pumnul în masă şi clipind des din ochii injectaţi.

Mama Annei se ivi în pragul odăii şi atunci el, potolindu-se, vorbi mai încet:

— N-am să las această muncă! Acolo văd, simt şi eu că sunt de folos. Strâng murdăria, îngraş pământul, ca să fie mai roditor, mai fecund! Oameni fericiţi vor umbla cândva pe el… Poate şi fiul meu – pe care nu-l am… Râse scârţâit şi fără veselie. Câte lighioane am împuşcat eu!… Nişte căpuşe!… Căpuşa este o insectă care se înfige în corp… Am omorât vreo zece cu mâinile astea… Şi Bunciuk îşi întinse mâinile cu pumnii încleştaţi, cu părul de pe ele negru şi cu unghiile ca ghearele de uliu. Lăsându-le să-i cadă pe genunchi, spuse în şoaptă: La dracu cu toţii! Dacă trebuie să ard, apoi să ard cu flacără şi cu scântei, nu să scot fum. Totuşi, este adevărat, am obosit. Mai stau puţin şi am să plec pe front… Ai dreptate…

Anna, care-l asculta în tăcere, spuse încetişor:

— Pleacă pe front, sau la o altă muncă. Pleacă, Ilia, că altfel ai să înnebuneşti…

Bunciuk îi întoarse spatele şi bătu toba în geam.

— Nu, sunt tare! Să nu crezi că există oameni de fier. Toţi suntem turnaţi din acelaşi material. În viaţă nu sunt oameni care să n-aibă frică în război şi care, omorând pe alţii, să nu poarte… să nu-şi zgârie sufletul. Dar nu mă doare inima pentru cei cu epoleţi. Ei ştiu ce vor, ca şi mine, şi ca şi tine. Dar aseară a trebuit să împuşcăm nouă inşi – şi printre ei trei cazaci, oameni muncitori… Am început să-l dezleg pe unul… Vocea lui Bunciuk devenea tot mai slabă, mai greu de auzit, ca şi cum s-ar fi depărtat tot mai mult. I-am atins mâna şi era aspră, ca o pingea. Vârtoasă, numai bătături. Palma îi era neagră, roasă… plină de zgârieturi, de umflături… Ei, acum mă duc! spuse el brusc, întrerupându-şi spovedania şi, fără să-l observe Anna, îşi frecă gâtul strâns de un spasm aspru, ca de un arcan din păr de cal.

Se încălţă, bău un pahar cu lapte şi plecă. În coridor, Anna îl ajunse din urmă. Îi ţinu îndelung mâna grea în mâinile ei, apoi o lipi de obrazu-i fierbinte şi fugi în curte.

Se făcea tot mai cald. Primăvara bătea la porţi, apropiindu-se dinspre Azov şi de la gurile Donului. Pe la sfârşitul lui martie, detaşamente ucrainene ale Gărzilor Roşii începură să sosească la Rostov, împinse din spate de haidamaci63 şi de nemţi. Asasinate, jafuri, rechiziţii ilegale începură în oraş. Comitetul revoluţionar fu nevoit să dezarmeze unele detaşamente cu desăvârşire descompuse. Uneori nu se puteau evita ciocniri şi schimburi de focuri. Din nou se frământau cazacii la Novocerkassk. În martie, asemenea unor muguri de plop, se umflau noduri de conflicte între cazaci şi populaţia care nu făcea parte din căzăcime; pe alocuri, izbucneau răscoale, se descopereau comploturi contrarevoluţionare. Iar Rostovul îşi trăia viaţa plină şi agitată: seara, mulţimi de soldaţi, de marinari şi de muncitori se plimbau pe Bolşaia Sadovaia. Ţineau mitinguri, ronţăiau seminţe, scuipau în pârâiaşele de apă ce se scurgeau de-a lungul trotuarelor, petreceau cu femei… Ca şi înainte, oamenii munceau, mâncau, beau, dormeau, mureau, năşteau, se iubeau, se urau, respirau boarea sărată ce adia dinspre mare, trăiau stăpâniţi de pasiuni mari, de patimi mărunte. Zilele fecundelor furtuni se apropiau de Rostov. Mirosea a cernoziom dospit în mustul zăpezii şi a sânge – sângele apropiatelor lupte.

Într-o asemenea zi frumoasă, scăldată în soare, Bunciuk se întoarse mai devreme ca de obicei şi, mirat, o găsi pe Anna acasă.

— Vii de obicei târziu. Ce s-a întâmplat de eşti astăzi aci?

— Nu prea mă simt bine.

Ea trecu pragul odăii în urma lui. Bunciuk se dezbrăcă şi, cu un zâmbet înviorat de bucurie, spuse:

— Ania, de azi înainte nu mai lucrez la tribunal.

— Şi unde eşti repartizat?

— La Comitetul revoluţionar. Am vorbit astăzi cu Krivoşlâkov. Mi-a făgăduit să mă trimită undeva, prin regiune.

Cinară împreună, apoi Bunciuk se duse la culcare. Dar de neastâmpăr nu putea să adoarmă, fuma, se răsucea pe salteaua cam tare, ofta bucuros. Plecase de la tribunal nespus de uşurat – simţea că n-ar mai fi rezistat mult, s-ar fi prăbuşit.

Isprăvise a patra ţigară, când auzi uşa scârţâind uşor. Ridicând capul, o zări pe Anna. Desculţă, numai în cămaşă, trecu tiptil pragul şi se apropie încetişor de pat. Lumina verzuie a lunii îi cădea printr-o crăpătură din oblon pe ovalul umărului gol. Ea se aplecă, punându-şi palma caldă pe buzele lui Bunciuk.

— Fă-mi loc… Nu vorbi!

Se culcă alături de el, cu un gest nerăbdător îşi dădu la o parte de pe frunte un smoc de păr negru, ca un ciorchine de struguri, sclipi din luminiţa aburită, albăstruie, a ochilor şi şopti cu o strună de asprime chinuită în glas:

— Azi, mâine, se poate întâmpla să te pierd… Vreau să te iubesc cu toată căldura, cu toată puterea! spuse, tresărind, zguduită de propria-i hotărâre. Hai, mai repede!

Bunciuk o săruta şi, cu groază şi cu o mare ruşine ce-i inundase toată conştiinţa, simţea că este neputincios.

Capul îi tremura. Obrajii îi ardeau de un foc chinuitor. Eliberându-se, Anna îl împinse mânios, întrebându-l cu dezgust şi oroare:

— Eşti… eşti impotent? Sau, poate, eşti bolnav? O-o-o! Ce silă mi-e! Lasă-mă!

Bunciuk îi strânse degetele cu atâta putere, încât ele trosniră uşor. Cufundându-şi privirea în ochii ei lărgiţi, negri în întuneric, duşmănoşi, o întrebă, bolborosind, cu fruntea clătinată ca într-un tremur de paralitic:

— Pentru ce? Pentru ce mă judeci? Da, m-am mistuit cu desăvârşire! Acum nu sunt bun nici pentru asta! Nu sunt bolnav, înţelege-mă, înţelege-mă! Sunt golit, secătuit! A-ah!

Cu un muget surd sări din pat, îşi aprinse o ţigară şi rămase îndelung la fereastră, zgribulit ca după o bătaie.

Anna se ridică, îl îmbrăţişă tăcută şi-l sărută blând pe frunte, ca o mamă.

Iar peste o săptămână, ea mărturisi, ascunzându-şi obrazul învăpăiat sub braţul iubitului:

— Credeam că te-ai sleit înainte de vreme. Nu-mi închipuiam că numai munca te-a istovit fără milă.

Şi, după aceasta, Bunciuk se lăsă legănat îndelung nu numai de mângâierile iubitei, ci şi de grija ei maternă, caldă şi nemărginită.

Nu mai fusese trimis în provincie. La stăruinţele lui Podtiolkov, rămăsese la Rostov. În acest timp, Comitetul revoluţionar al Donului fierbea de activitate, se pregătea pentru Congresul regional al Sovietelor şi pentru a înfrunta forţele contrarevoluţiei înviate dincolo de Don.

Broaştele orăcăiau pe întrecute sub sălciile de pe ţărmul râului. Soarele trecea pragul cerului dincolo de deal. Peste satul Setrakov se revărsa răcoarea înserării. Umbrele caselor se lungeau, uriaşe şi piezişe, de-a curmezişul drumului colbăit. O herghelie venea din stepă, stârnind nori de pulbere. Cazacele se întorceau de la imaş, mânând vacile cu nuielele şi schimbând din mers câte o vorbă despre cele din urmă zvonuri. Copiii desculţi, şi de pe acum gata pârliţi de soare, se hârjoneau, jucând capra. Uncheşii leneveau sfătoşi pe prispe.

Satul isprăvise cu semănatul. Pe alocuri, mai întârziaseră unii şi alţii cu meiul şi floarea-soarelui.

Lângă o gospodărie mărginaşă, câţiva cazaci şedeau pe trunchiuri de stejar. Stăpânul casei, un artilerist ciupit de vărsat, povestea o întâmplare din războiul cu germanii. Ceilalţi, vecinul bătrân şi ginerele său, un cazac tânăr şi cu părul creţ, ascultau în tăcere. Gospodina, o cazacă înaltă, frumoasă şi dolofană ca o boieroaică mare, coborî treptele casei. Cămaşa albă, vârâtă în fustă, avea mânecile suflecate şi-i dezgolea braţele tari, arse de soare. Ducea o doniţă. Cu pasul larg şi slobod, călcând voios, aşa cum ştiu să umble numai cazacele, trecu în ocolul vacilor. Părul legat cu o basma albă, cu urme de sineală, era răvăşit; abia cu vreo câteva clipe înainte isprăvise cu adusul turtelor de bălegar pentru sobă, având de gătit pentru a doua zi. Picioarele goale lipăiau în cipici, strivind vârfurile tinere ale bălăriilor care năpădiseră din plin ograda.

La urechile cazacilor aşezaţi pe buturugi, ajunse sunetul unui şuvoi de lapte ţâşnit în peretele doniţei. Gospodina isprăvi de muls şi trecu înapoi spre casă, îndoindu-şi trupul şi purtând în mâna stângă, adusă încovoiat ca un gât de lebădă, doniţa plină de lapte.

— Sioma, n-ai vrea să te duci să cauţi viţelul? strigă ea cu glas cântat din prag.

— Da' unde-i Miteaşka? întrebă cazacul.

— A fugit, lua-l-ar holera!

Cazacul se ridică fără grabă şi se îndreptă spre colţul casei. Bătrânul şi ginerele o porniră şi ei acasă. Ajuns la colţ, cazacul strigă:

— Ia uite, Dorofei Gavrilâci! Ia vino-ncoace!

Bătrânul şi ginerele se apropiară de cazac. Acesta le arătă cu un semn mut spre stepă. Un nor de praf se rostogolea pe şleaul mare, asemenea unei mingi purpurii iar în urma lui se mişcau şiruri de infanterie, căruţe, călăreţi.

— S-ar zice că-i o armată! rosti moşneagul, încordându-şi pleoapele a nedumerire şi punându-şi mâna streaşină la sprâncenele albe.

— Ce-o mai fi şi asta? Ce fel de oameni? se nelinişti şi gospodarul.

Nevasta, cu scurteica repede pusă pe umeri, ieşi în poartă. Se uită în stepă şi oftă descumpănită:

— Da' ce-i cu atâta omenire? Isuse Hristoase, că mulţi mai sunt!

— N-arată a fi oameni buni!

Bătrânul se răsuci pe loc şi o luă spre ograda sa, strigând răstit către ginere:

— Du-te acasă! Ce-ai de văzut aici?

Copii şi femei alergau până la capătul ulicioarei; cazacii veneau din urmă, în grupuri. În stepă, cale de o verstă, o uriaşă coloană se înşiruia pe drum; purtată de vânt, o larmă tulbure de glasuri, nechezări de cai, huruit de roţi ajungea până-n sat.

— Nu-s cazaci! Nu-s oameni de-ai noştri! spuse cazaca bărbatului ei.

El strânse din umeri.

— Hotărât lucru că nu-s cazaci. Numai de n-ar fi nemţi!… Ba nu, ruşi îs. Ia uite, au o cârpă roşie. Aha, asta-i va să zică…

Un cazac înalt din Regimentul „Atamanski” se apropie de dânşii. Părea scuturat de friguri; îmbrăcat cu cojoc şi cu pâslari, avea chipul galben ca nisipul, de parcă ar fi fost bolnav de gălbenare. Îşi ridică cuşma miţoasă şi zise:

— Ai văzut ce steag au? Îs bolşevici!

— Nici nu mai încape vorbă…

Câţiva călăreţi se desprinseră din coloană şi galopară spre sat. Cazacii schimbară priviri şi începură să se împrăştie în tăcere; fetele şi copiii o zbughiră în goană. După câteva minute, ulicioara era pustie. Călăreţii năvăliră grămadă pe ulicioară, spre buturugile unde şezuseră cazacii cu un sfert de ceas în urmă. Stăpânul casei aştepta la poartă. Călăreţul care venea în fruntea celorlalţi – era pesemne mai mare peste ei – călare pe un cal şarg, cu căciula lată de Kuban şi cu o fundă mare de mătase roşie prinsă de bluza verde, întretăiată de curele, se apropie de poartă:

— Să trăieşti, gospodarule! Dă drumul la poartă!

Chipul ciupit al artileristului se îngălbeni. Omul îşi scoase şapca.

— Da' ce fel de oameni sunteţi?

— Deschide poarta! strigă soldatul cu căciula de Kuban.

Calul şarg, privind pieziş cu ochiul răutăcios, izbi cu piciorul dinainte în gard, mestecând zăbalele între buzele înspumate. Cazacul deschise portiţa, şi călăreţii intrară în curte unul după altul.

Cel care purta căciula de Kuban sări sprinten de pe cal şi păşi iute, cu picioarele crăcănate, spre cerdacul casei. În vreme ce oamenii descălecau, se aşeză în cerdac şi scoase un portţigaret, aprinse o ţigară şi oferi una gazdei. Aceasta refuză.

— Nu fumezi?

— Mulţumim.

— Aha! La voi sunt din ăi de credinţă veche?

— Nu, oameni pravoslavnici… Da' voi cine sunteţi? stărui să-l descoasă cazacul ursuz.

— Noi? Ostaşi din Gărzile Roşii, din Armata a 2-a socialistă…

Ceilalţi descălecară şi se îndreptară spre casă, legându-şi caii de parmaclâcul cerdacului. Unul, lungan, cu moţul învolt ca o coamă de cal, se duse în ţarcul oilor, împiedicându-se în sabie. Deschise larg portiţa, cu un gest de stăpân, intră aplecându-se sub micul şopron al magaziei şi scoase de acolo, trăgând de coarne, un coşcogea batal, cu coada groasă.

— Petricenko, ia vino să-mi ajuţi! strigă el cu glas piţigăiat.

Un soldat scund, cu mantaua scurtă austriacă, veni în goană la el. Stăpânul casei stătea, mângâindu-şi barba, şi se uita ca şi cum s-ar fi aflat într-o curte străină. Nu spuse nimic şi se îndreptă spre casă numai atunci când batalul, cu gâtul tăiat de sabie, începu să bată din picioarele subţiri.

Soldatul cu căciula de Kuban şi încă doi inşi intrară şi ei în casă, în urma gazdei. Unul era chinez, celălalt rus; dar avea mutra unui localnic din Kamciatka.

— Nu te supăra, gospodarule! strigă omul din Kuban, trecând pragul. O să-ţi plătim totul, cu vârf şi îndesat!

Se plesni peste buzunarul pantalonilor, râse sacadat şi tăcu îndată, zărind-o pe nevasta cazacului, care stătea lângă cuptor, privindu-l cu ochii plini de spaimă şi cu dinţii încleştaţi.

Omul din Kuban se întoarse spre chinez. Ochii îi jucau tulburi când spuse:

— Tu, China, du-te niţel cu nenea, cu omul ăsta! Şi arătă cu degetul pe stăpânul casei. Du-te cu el, are să dea nişte fân la cai. Du-te, dă-i nişte fân… Auzi? Plătim totul! La Garda Roşie nu-i jaf! Hai, gospodarule, du-te! Şi sunete metalice străbăteau în glas.

Însoţit de chinez şi de celălalt om, cazacul ieşi din casă, uitându-se mereu îndărăt. Abia coborî treptele, că şi auzi vocea plângătoare a nevestei. Sări în tindă şi smuci uşa. Cârligul subţire sări şi zbură din scoabă. Omul din Kuban apucase pe femeia durdulie de braţul gol, mai sus de cot, şi o trăgea după el în odaia slab luminată. Cazaca se împotrivea, îmbrâncindu-l cu mâinile în piept. Bărbatul încerca s-o apuce de mijloc, s-o ridice în sus şi s-o ducă în braţe, dar în aceeaşi clipă se deschisese uşa. Cazacul făcu un pas larg înainte, se puse între el şi nevastă, rostind cu o voce rară şi apăsată:

— Ai intrat musafir în casa mea… De ce te agăţi de muiere? Ce vrei? Fii om! Nu mă tem de armele tale! Ia ce-ţi trebuie, pradă-mă, dar să nu-mi batjocoreşti muierea. N-ai să ajungi la ea, decât dacă treci peste trupul meu. Şi tu, Niurka, zise el, cu nările lărgite, întorcându-se către nevastă, pleacă de aici, la moş Dorofei! N-ai ce căuta aici!

Îndreptându-şi curelele încrucişate peste bluză, omul din Kuban schiţă un zâmbet silit:

— Supărăcios mai eşti, măi gospodarule! Ce, parcă n-are voie să glumească omul? Eu îs cel mai ghiduş din toată compania… Nu mă cunoşti? Am făcut-o dinadins; zic, hai s-o necăjesc niţel pe muiere, iar dânsa, de colo, s-a şi speriat… Dar fân ne-ai dat? Nu-i fân? Nici la vecini nu se află?

Ieşi fluierând şi despicând aerul cu biciuşca.

Nu după mult timp, tot detaşamentul se apropie de sat. Număra vreo opt sute de baionete şi săbii. Ostaşii din Garda Roşie poposiră peste noapte dincolo de vatra satului. Comandantul detaşamentului nu voia să petreacă noaptea în sat neavând încredere în soldaţii săi de toate neamurile, dedaţi la toate destrăbălările.

Era detaşamentul Tiraspol din Armata a 2-a socialistă, încercat greu în luptele cu haidamacii şi cu nemţii, care înaintau rapid prin Ucraina. Răzbise prin lupte în Ţinutul Donului, debarcase din vagoane în gara Şeptuhovka, apoi o pornise în marş prin plasa staniţei Migulinskaia, pentru a răzbi spre nord, în gubernia Voronej, deoarece nemţii i-o luaseră înainte. Ostaşii roşii, sub înrâurirea elementelor criminale care veniseră să îngroaşe rândurile detaşamentului, se dedau la dezordini pe tot drumul. În noaptea de 17 aprilie, poposind lângă satul Setrakov, în pofida ordinelor şi ameninţărilor, năvăliră în sat cu grămada, începură să taie oile, siluiră două femei la marginea satului, apoi deschiseră pe medean focul fără nici o pricină şi răniră pe unul de-ai lor. Noaptea, gărzile se îmbătară (spirtul se găsea în orice căruţă din convoi). În acest timp însă, trei cazaci călări, trimişi din sat, împrăştiau de sârg alarma în satele din împrejurimi.

Ridicându-se în bezna nopţii, cazacii îşi înşeuară caii, se echipară, alcătuiră în pripă detaşamente din oamenii veniţi de pe front şi din bătrâni şi, conduşi de ofiţerii care locuiau prin sate, sau de vagmiştri, se strânseră în jurul Setrakovului, încercuind detaşamentul Gărzii Roşii şi ascunzându-se prin râpi şi după dealuri. Grupuri de câte o jumătate de sotnie veneau în cursul nopţii din Migulinskaia, Kolodeznaia şi Bogomolovo. Se ridicară cei din Verhne-Cirskaia, din Napolovo, din Kalinovskaia, din Ieiskaia şi din Kolodeznaia.

Pleiadele se stingeau pe cer. Aproape de revărsatul zorilor, cetele de cazaci călări se năpustiră din toate părţile, chiuind, asupra Gărzii Roşii. Mitraliera acestora răpăi puţin şi amuţi; răbufni şi se stinse trosnetul unor împuşcături dezordonate şi începu măcelul tăcut cu sabia.

După un ceas, totul era isprăvit: detaşamentul fu zdrobit cu desăvârşire, peste două sute de oameni pieriră de sabie sau de glonţ, vreo cinci sute căzură prizonieri. Două baterii de câte patru tunuri, douăzeci şi şase de mitraliere, o mie de puşti şi cantităţi mari de muniţie şi echipament rămaseră în mâinile cazacilor.

Peste o zi, steguleţele roşii ale ştafetelor, care galopau pe toate drumurile şi potecile, înfloriră în tot ţinutul. Staniţele şi satele vuiau de frământare. Sovietele erau date peste cap, iar în locul lor erau aleşi în grabă atamani. Sotniile trimise cu întârziere de staniţele Kazanskaia şi Vioşenskaia se îndreptau spre Migulinskaia.

În ultimele zile ale lunii aprilie, staniţele din lungul Donului de sus, care aparţineau districtului Doneţ, se despărţiră, formând un district propriu, numit al Donului de sus. Drept centru districtual fu aleasă Vioşenskaia – o staniţă populată, a doua în ţinut după Mihailovskaia ca număr de sate şi ca mărime a lor. Staniţe noi se alcătuiau în grabă, din sate vechi. S-au format staniţe noi: Şumilinskaia, Karghinskaia, Bokovskaia. Şi astfel, districtul Donului de sus, care-şi mai alipise douăsprezece staniţe şi o plasă de ucraineni, începu să-şi trăiască o viaţă proprie, deosebită de viaţa centrului. În alcătuirea districtului Donului de sus intrară staniţele care făceau mai înainte parte din districtul Doneţului: Kazanskaia, Migulinskaia, Şumilinskaia, Vioşenskaia, Elanskaia, Karghinskaia, Bokovskaia şi plasa Ponomariovskaia; apoi staniţele din fostul district Ust-Medvediţkaia: Ust-Hopiorskaia şi Krasnokutskaia; şi cele din districtul Hopior: Bukanovskaia, Slaşciovskaia şi Fedoseevskaia. Generalul cazac din Elanskaia, Zahar Akimovici Alferov, absolvent al Academiei militare, fu ales în unanimitate ataman districtual. Se vorbea despre Alferov că ar fi un ofiţeraş de duzină şi că n-ar fi izbutit să se facă om decât mulţumită soţiei, o femeie deşteaptă şi energică; se mai vorbea că ea nu-l slăbise pe nevolnicul de bărbatu-său şi nu-l lăsase în pace, până când nu izbutise să treacă examenul de admitere la Academie – al patrulea după cele trei la care căzuse.

Dar, în aceste zile, persoana lui Alferov nu preocupa pe nimeni şi nici măcar nu era pomenită decât rareori. Altceva frământa toate minţile.

Începuse să se potolească revărsarea apelor. Pe pajişti, de-a lungul gardurilor, se ivise pământul cafeniu şi mâlos; pe creste de nămoluri se întindeau tot felul de gunoaie lăsate de apă: fărâmituri de stuf uscat, ramuri, papură, frunze putrede, vreascuri aduse de valuri. Sălciile din lunca inundată de peste Don înverziră uşor; mâţişorii atârnau în crenguţele lor. Mugurii plopilor erau gata-gata să plesnească; lăstari de răchită roşie se oglindeau în apă, chiar în preajma ogrăzilor. Galbeni şi pufoşi, ca nişte pui de raţă ieşiţi din găoace, mugurii dispăreau în valuri, legănaţi de vânt.

În zori de zi, gâşte sălbatice, lişiţe şi stoluri de raţe veneau până la grădină, căutându-şi hrana; cufundării gâgâiau în sunet de aramă. Şi ziua-n amiaza mare se puteau vedea stoluri de raţe, cu burta albă, legănându-se pe apele Donului frământate şi tulburate de vânt.

Nenumărate seminţii de păsări călătoare trecuseră în primăvara aceea. Cazacii năvodari, strecurându-se cu bărcile până la plasele lor, în zori de zi, când razele răsăritului de un roşu-închis sângerează apele, adesea au zărit lebede care se odihneau în locuri ferite de vânt şi înconjurate de pădure. Toată lumea fu însă de-a dreptul uluită de noutatea adusă de Hristonea şi de moşul Matvei Kaşulin: mergând în pădurea ocârmuirii să-şi aleagă câte doi stejărei pentru întocmirile lor gospodăreşti şi căznindu-se şi răzbească prin desiş, speriară într-o vâlcea o căprioară cu un ied mititel. Galbenă-cafenie şi slabă, căprioara sări din vâlceaua împânzită de scai şi de mărăciniş, se uită din vârful unui colnic câteva secunde la cazacii care tăiau copacii, frământând pământul cu picioruşele subţiri şi zvelte; iedul se strângea de ea. Auzind suspinul de mirare scos de Hristonea, ea o zbughi în fugă prin desişul de stejari cu atâta iuţeală, încât ochii cazacilor n-avură timp să zărească decât scoicile lucioase, sure-albăstrui ale copitelor şi coada scurtă, de culoarea cămilei.

— Ce fel de drăcie o mai fi şi aia? întrebă Matvei Kaşulin, lăsând toporul să-i cadă jos.

Cu un entuziasm cu totul neexplicabil, Hristonea răcni de răsună toată pădurea, deşteptată, din vraja tăcerii…

— E capră, mă! O capră sălbatică, mama mă-si! Am văzut destule în Carpaţi!

— Va să zică războiul a gonit-o în stepele noastre, sărmana de ea!

Lui Hristonea nu-i rămânea decât să dea un răspuns de încuviinţare.

— Taman aşa!… Moşule, da' ai văzut iedul? Tii. Al naibii! Fir-ar al dracului, că frumos mai era! Leit un copilaş, nu alta!

La întoarcere, discutară cu aprindere numai despre asemenea vânat, pe care nimeni nu-l mai văzuse vreodată în acest ţinut. În cele din urmă, moşul Matvei îşi arătă oarecare îndoieli:

— Da' dacă nu-i capră?

— Capră! Zău, capră şi nimic altceva!

— De, poate… Dacă-i capră, de ce însă n-are coarne?

— Şi la ce-ţi trebuie coarne?

— Nu-i vorba de mine! Întreb: dacă e de neam căpresc, atunci de ce nu umblă după chipul şi asemănarea neamului? Văzut-ai tu capre fără coarne? Aha, vezi! O fi fost, poate, vreo oaie d-alea sălbatice?

— Mă moş Matvei, te-ai dogit la bătrâneţe! se supără Hristonea. Du-te la Melehov. Grişka al lor are o biciuşcă cu coada din picior de capră. Uită-te la dânsa. Ai să crezi atunci, ori ba?

Într-adevăr, pe moş Matvei nu-l răbdă inima să nu se ducă în aceeaşi zi la Melehov: biciuşca lui Grigori avea coada îmbrăcată cu dibăcie în pielea jupuită de pe piciorul unei capre sălbatice. Până şi copita micuţă de la capăt se păstrase întreagă şi era împodobită cu o potcoavă de aramă, lucrată cu aceeaşi măiestrie.

Miercuri, în a şasea săptămână de post, Mişka Koşevoi porni dis-de-dimineaţă cu barca, să-şi vadă vârşele puse în Don, în apropiere de pădure. Ieşi din casă în zori de zi. Pământul ferecat de un geruleţ zdravăn se acoperise cu o pojghiţă de gheaţă; noroiul se întărise. Mişka, cu scurta vătuită, cu încălţările în picioare şi cu nădragii vârâţi în ciorapi albi, păşea, dându-şi şapca pe ceafă, trăgând în piept aerul îmbătător şi răcoros, cu miros de umezeală dulceagă venit de pe ape. Purta pe umăr o vâslă lungă. Descuie lacătul, desprinse barca şi porni repede, în picioare, împingând cu putere vâsla.

Isprăvi curând cu cercetarea vârşelor, scoase peştii din cea din urmă, lăsă în apă şi îndreptă aripile plaselor şi, îndepărtându-se încetişor, hotărî să fumeze o ţigară. Se crăpa de ziuă. Cerul era întunecat şi verzui, parcă stropit cu picături de sânge, la marginea dinspre răsărit. Sângele se subţia, se scurgea în zare, ruginea în pete aurii. Mişka urmări cu ochii zborul greoi al unui cufundar şi începu să pufăie. Fumul uşor al ţigării pluti spre mal, topindu-se şi prinzându-se între tufe. Mişka îşi cercetă prada: avea trei păstrugi, un crap de vreo opt funturi şi o grămadă de albitură şi gândi: „Va trebui să vând o parte. Are să mi-l ia Lukeşka-chioara şi o să-mi dea în schimb nişte pere uscate. Tot e ceva: are să mi le fiarbă mama…”

Trăgând din ţigară, se îndreptă spre locul de unde-şi luase barca. Acolo, în preajma pârleazului unei grădini de zarzavat, şedea un om.

„Cine-o fi?”, se gândi Mişka, vâslind cu îndemânare şi făcând barca să plutească mai repede.

Lângă pârleaz, şedea pe vine Valet. Fuma o ţigară uriaşă, răsucită dintr-o bucată de ziar. Ochii săi de dihor, mici şi neastâmpăraţi îndeobşte, acum sclipeau somnoros. O barbă ca funinginea îi acoperea obrajii.

— Ce-i cu tine? îi strigă Mişka.

Strigătul lui se rostogoli rotund pe apă, ca o minge.

— Vino-ncoace!

— Vrei peşte?

— Peşte? Ce dracu să fac cu el?

Valet tuşi dogit, scuipă ca o plesnitoare şi se mişcă alene. Prea mare pentru el, mantaua îi atârna de trup ca o haină veche pe o sperietoare dintr-o bostănărie. Şapca îl acoperea cu marginile căzute în jos urechile ascuţite. Se ivise de curând în Tatarski, însoţit de faima „păcătoasă” de ostaş din Garda Roşie. Cazacii îl întrebau unde stătuse după demobilizare, dar, Valet răspundea pe ocolite şi se ferea de harţe primejdioase. Numai faţă de Ivan Alexeevici şi de Mişka Koşevoi mărturisi că petrecuse patru luni în şir în Ucraina, într-un detaşament de Gardă Roşie, căzuse prizonier la haidamaci, fugise, ajunsese la Siewers, mai umblase cu el în jurul Rostovului şi, în cele din urmă, îşi scrisese singur un bilet de voie, pentru concediu de boală.

Valet scoase şapca, îşi netezi părul zbârlit şi privi în jurul său; se apropie de barcă şi mârâi:

— Proaste treburi… proaste! Isprăveşte odată cu pescuitul! Stăm cât stăm, prindem peşte şi uităm de toate celelalte…

— Zi, ce mai e nou?

Mişka îi strânse mâna mică şi slăbănoagă cu laba sa împuţită de peşte şi-i zâmbi prietenos. Erau legaţi de vechea lor prietenie.

— Ieri, la Migulinskaia, i-au bătut pe cei din Garda Roşie. A început, frate, o trânteală… zburau fulgii!

— Ce Gardă Roşie? Cum au ajuns la Migulinskaia?

— Treceau prin staniţă, şi cazacii i-au făcut praf… Să vezi ce grămadă de prizonieri au adus la Karghin! Acolo lucrează acum Curtea marţială. Azi începe mobilizarea la noi. Aşteaptă, chiar dis-de-dimineaţă au să tragă clopotele…

Koşevoi puse lacătul la barcă, strânse peştele într-un sac şi porni, măsurând stânjenii lungi cu vâsla. Valet trepăda ca un mânz, ţinându-se de el, încheindu-şi poalele mantalei şi dând larg din mâini:

— Mi-a spus Ivan Alexeevici. Adineauri m-a schimbat la serviciu: moara a pufăit toată noaptea, s-a adus mult măciniş. Dânsul a auzit chiar de la jupân. La Serghei Platonici a venit călare din Vioşenskaia un ofiţer.

— Ce ne facem acuma?

O umbră de tulburare lunecă pe faţa lui Mişka, înăsprită bărbăteşte şi slăbită în timpul războiului; se uită pieziş la Valet şi repetă întrebarea:

— Ei ce ne facem acuma?

— Trebuie să plecăm din sat!

— Unde?

— La Kamenskaia.

— Păi, acolo sunt cazacii!

— Mai spre stânga.

— Unde?

— La Oblivi…

— Cum ai să răzbaţi?

— Dacă vrei, răzbaţi. Iar dacă nu, rămâi, dare-ar dracu-n tine! se mânie deodată Valet. „Unde! Unde!” De unde pot să ştiu? Când au să te bage bine la strâmtoare, ai să găseşti tu pe unde să scapi… Ai să adulmeci cu nasul!

— Nu te repezi! Ştii pe unde-şi bagă nasul cei iuţi! Ce spune Ivan?

— Pe Ivan al tău, până când îl scoli…

— Nu ţipa! Uite, o muiere se uită la noi…

Aruncară cu grijă priviri piezişe spre nevasta tânără, nora lui Avdeici Minciună, care scotea vacile afară din curte. La prima răscruce, Mişka o luă îndărăt.

— Unde te duci? se miră Valet.

Fără să se întoarcă, Koşevoi mormăi:

— Mă duc să-mi iau vârşele.

— Pentru ce?

— De ce să se piardă?

— Va să zică, o întindem? se înveseli Valet.

Dând din vâslă, Mişka spuse, depărtându-se:

— Du-te la Ivan Alexeevici, iară eu duc vârşele acasă şi vin îndată.

Ivan Alexeevici avusese timp să dea de veste cazacilor mai apropiaţi. Băieţaşul său porni fuga până la Melehovi să-l aducă pe Grigori. Hristonea se înfiinţă singur, ca şi cum ar fi presimţit ceva urât. Koşevoi se întoarse repede, şi sfatul începu. Toţi vorbeau în acelaşi timp, grăbiţi, simţind că din minut în minut se puteau aştepta la clopotul de alarmă.

— Trebuie să plecăm numaidecât! Să ne cărăm chiar astăzi! se frământa Valet.

— Mai bine să ne spui întâi unde să mergem şi pentru ce? întrebă Hristonea.

— Cum pentru ce?… Când începe mobilizarea, crezi tu că ai să faci purici pe-aici?

— Nu mă duc, şi pace!

— Au să te ducă!

— Nu prea. Nu-s bou cu frânghia la gât!

Ivan Alexeevici, care-şi alungase afară din casă nevasta saşie, mormăi morocănos:

— De luat, tot au să te ia. Bine zice Valet. Dar încotro ai să mergi? Aici e buba!

— Asta am spus-o şi eu! oftă Mişka Koşevoi.

— Credeţi voi că pe mine mă alungă ceva să plec, mal mult decât pe voi? Am să plec singur! N-am nevoie da coadă! „Cum, de ce, pentru ce!” Să vedeţi cum au să vă frece şi cum o să mai înfundaţi puşcăria pentru bolciovism! De glume vă arde? Nu vedeţi ce vremuri trăim? Acum toate se duc dracului!

Grigori Melehov, care cu o încordare tăcută şi plină de tainică mânie învârtea între degete un cui ruginit, smuls din perete, tăie cu răceală vorba lui Valet:

— Nu te repezi. Ţie ţi-e uşor: eşti golan, te-ai sculat şi dus ai fost! Dar noi trebuie să ne gândim mult şi bine. Uite, eu am nevastă şi doi plozi. Şi-am mirosit praf de puşcă, nu ca tine!

Clipi din ochii negri care începură să scapere scântei de furie şi, rânjindu-şi dinţii colţaţi şi deşi, strigă:

— Tu poţi să trăncăneşti! Valet ai fost şi aşa ai rămas! N-ai decât ţoalele de pe tine…

— Şi tu, de ce sari cu gura? Vrei să-mi arăţi că eşti ofiţer? Nu urla! Nu-mi pasă de tine!

Mutrişoara lui de arici se făcu albă de furie, ochii apropiaţi, mici şi răi, începură să-i joace iute şi sălbatic, şi chiar părul fumuriu de pe obraji părea că mişcă.

Grigori îşi vărsase focul pe el pentru liniştea sa tulburată, pentru zdruncinarea prin care trecuse, aflând de la Ivan Alexeevici vestea că în regiune au năvălit detaşamentele Gărzii Roşii. Ţipătul lui Valet îl mânie cu desăvârşire. Sări ca ars, veni drept în faţa lui Valet, care se agita pe scaun, şi, stăpânindu-şi cu greu mâna care îi ardea dorinţa de a lovi, spuse:

— Taci, putoare! Mucos parşiv! Scârbă de om neisprăvit! Faci şi tu pe comandantul? Cară-te, ce… te mai ţine? Marş de aici, împuţitule, să nu te mai văd! Hai, hai, să nu crâcneşti, că îndată te pocnesc de plecare…

— Lasă, Grigori, nu-i frumos! interveni Koşevoi, apucând pumnul lui Grigori şi dându-l la o parte de sub nasul lui Valet.

— Ar trebui să te laşi de apucăturile căzăceşti. Nu ţi-e ruşine? Ruşine, Melehov! Ruşine să-ţi fie!

Valet se sculă, tuşi sfios şi se-ndreptă spre uşă. Ajuns însă în prag, nu se mai stăpâni, se întoarse şi-l pironi pe Grigori, care zâmbea cu răutate:

— Şi ai fost încă şi în Garda Roşie! Jandarmule! Am mai pus la zid destui ca tine!

Nici Grigori nu mai răbdă: îmbrâncindu-l pe Valet afară în tindă, călcându-l pe boturile scâlciate ale cizmelor soldăţeşti, îi făgădui cu o voce duşmănoasă:

— Cară-te! Am să-ţi smulg picioarele din noadă!

— Hai, hai, nu trebuie să te porţi aşa! Parcă sunteţi nişte copii!

Ivan Alexeevici clătină cu dezaprobare din cap şi-i aruncă lui Grigori o privire piezişă, neprietenoasă. Mişka îşi muşca buzele şi nu vorbea, stăpânindu-se pesemne nu dea drumul sudălmilor care-şi cereau ieşire.

— Da' el de ce se vâră acolo unde nu se pricepe? De ce sare la oameni? se dezvinovăţi Grigori, nu fără stânjenire.

Hristonea îl privi cu simpatie şi, simţindu-i privirea, Grigori surâse, cu un zâmbet deschis, de copil.

— Cât p-aci eram să-l bat!… Şi nici n-ai pe cine: dai o dată şi l-ai strivit.

— Ei, ce ziceţi? Trebuie să ne apucăm de treabă.

Ivan Alexeevici se încurcă sub privirea aţintită a lui Mişka Koşevoi, care rostise întrebarea. Răspunse în sila:

— Ce să-ţi spun, Mihail? Grigori are şi el dreptate: cum să ne ridicăm aşa… şi hai la drum?! Avem familii… Stai, ascultă! strigă el văzând mişcarea de nerăbdare a lui Mişka. De unde putem şti, poate nici n-are să fie nimic! Au bătut detaşamentul lângă Setrakov, iar ceilalţi nici n-au să se mai vâre pe aici. Să mai aşteptăm niţeluş… Să vedem ce-o să mai fie. Ca să-ţi spun drept, am şi eu nevastă, copil, şi suntem rupţi de nevoi, şi făină nu-i… Cum aşa? Sari şi te cari! Şi dânşii cui rămân?

Mişka îşi ridică sprânceana, semn că-şi pierdea răbdarea, şi-şi aţinti privirea în podeaua de lut bătucit.

— N-aveţi de gând să plecaţi?

— Socotesc să mai aşteptăm. De plecat, nu va fi târziu niciodată. Ce spui, Grigori Panteleev, şi tu, Hristan?

— Păi, aşa… să mai aşteptăm.

Găsindu-şi pe neaşteptate un sprijin în Ivan Alexeevici şi în Hristonea, Grigori se învioră:

— Sigur, da' eu ce-am zis? D-aia m-am şi certat cu Valet. Ce, parcă e vorba să tăiem nişte nuiele? Una-două şi gata? Trebuie să mai chibzuim, să ne gândim, zic…

Dang-dang-dang-dang! răsună din clopotniţă şi se revărsă peste piaţă, uliţe şi ulicioare; dangătul se rostogoli deasupra oglinzilor sure de ape, deasupra movilelor de cretă ale dealului, se sparse în cioburi mici, ca boabele de linte, şi amorţi, gemând, în pădure. Încă o dată – şi nu mai contenea, dăngănind jalnic şi tot mai zorit: dang-dang-dang-dang!

— Uite, ne cheamă! clipi mărunt Hristonea. Mă duc îndată la barcă. Trec dincolo, în pădure… M-am tot dus şi dus am fost!

— Ei, cum a rămas? întrebă Koşevoi, ridicându-se greoi, bătrâneşte.

— Nu mergem deocamdată! răspunse Grigori pentru toţi.

Koşevoi îşi mişcă din nou sprânceana şi feri de pe frunte moţul greu de şuviţe aurii.

— Rămâneţi atunci cu bine! Pare-se că drumurile noastre se despart.

Ivan Alexeevici zâmbi iertător:

— Tânăr eşti, Mişatka, şi iute! Crezi tu că nu se vor mai întâlni?… Ehei, încă cum!… Fii pe pace!

Luându-şi rămas bun, Koşevoi plecă; din ogradă sări drept în aria vecină. Valet stătea ghemuit lângă şanţ; ştia pesemne că Mişka are să vină acolo. Se sculă în întâmpinarea lui şi-l întrebă:

— Ei, cum?

— N-au vrut!

— Ştiam dinainte. Nişte blegi… Iar Grişka… e o lichea, tovarăşul tău! Ăsta nu iubeşte pe nimeni în lume, afară de el singur. Asta n-am să i-o iert, lepra! Face pe grozavul că se simte mai tare… N-am avut eu arma la mine, că i-aş fi făcut seama, zise Valet cu voce tremurătoare.

Păşind alături de el, Mişka se uita la părul lui de arici ciufulit, gândind: „L-ar fi omorât, dihorul!”

Mergeau repede. Fiecare dangăt de clopot îi îndemna ca o lovitură de bici.

— Hai să trecem pe la mine, să luăm ceva de-ale gurii şi – la drum! Mergem pe jos, eu îmi las calul aici. Tu nu iei nimic cu tine?

— Toate le am pe mine! se strâmbă Valet. Nu mi-am făcut nici case, nici averi. Şi n-am primit simbria pe două săptămâni. Lasă-l pe burtosul nostru, Serghei Platonici, să se îmbogăţească cu ea! Va ţupăi de bucurie că nu i-am cerut socoteala.

Dangătul încetă. Liniştea somnoroasă a dimineţii, care nu-şi scuturase încă aţipeala, nu mai era tulburată de tânguitul clopotelor. Găinile scormoneau cenuşa de lângă drum; viţeii îngrăşaţi la păşune umblau pe lângă pârleazuri. Mişka se uită îndărăt: cazacii se grăbeau spre medean, la adunare. Unii ieşeau din ogrăzi, încheindu-şi în mers surtucele şi uniformele. Un om călare străbătu în goană piaţa. Lumea se îngrămădea lângă şcoală, se vedeau tulpane şi fuste albe, printre rândurile dese şi negre ala spinărilor de cazaci.

O femeie cu căldările goale se opri, ca să nu taie calea celor doi drumeţi, şi le spuse cu voce morocănoasă:

— Treceţi înainte, că vă tai calea cu golul!

Mişka îi dădu bineţe, şi ea întrebă, cu o sclipire de zâmbet sub sprâncenele stufoase:

— Cazacii se adună pe medean şi voi plecaţi? De ce nu te duci acolo, Mihailo?

— Am niţică treabă acasă.

Ajunseră la capătul ulicioarei. Se zări acoperişul căscioarei lui Mişka, colivia de lemn pentru grauri legănată de vânt, cu o ramură de vişin uscată legată de ea. Sus, pe deal, o moară de vânt îşi rotea alene aripile; pânza smulsă fâlfâia pe scheletul aripilor; o foaie de tablă de pe acoperişul ascuţit zăngănea cu zgomot.

Soarele nu ardea prea puternic, dar era cald. Un vântişor răcoros adia dinspre Don. La colţ, în curtea lui Arhip Bogatâriov, stătea un bătrân uscat şi de credinţă veche, fost artilerist de gardă; femeile lipeau cu lut şi văruiau de paşte o casă mare şi rotundă. Una frământa lutul amestecat cu balegă; făcea roata, strângându-şi fusta în sus şi mişcând anevoie picioarele albe cu pulpele pline, cu dungi roşii şi urme de calţavete. Îşi ţinea poala fustei cu vârfurile degetelor, iar gumele îi erau ridicate mai sus de genunchi şi intrau adânc în piele. Părea foarte grijulie cu pieliţa obrazului, căci, măcar că soarele era încă destul de jos, îşi înfăşurase faţa cu o basma. Celelalte două femei, nurorile lui Arhip, căţărate pe scări până sub acoperişul de stuf, întocmit numai din tulpini alese, văruiau. Bidinelele de rafie jucau în mâinile lor, cu mânecile suflecate până la coate; stropii albi zburau pe feţele acoperite până la ochi. Femeile cântau într-una cu voci frumoase. Nora cea mai mare, Maria, văduva care venea la Mişka Koşevoi în văzul tuturor – o cazacă pistruiată, dar bine făcută – intonă cu voce joasă, aproape bărbătească după putere şi timbru, vestită în tot satul:

Nimeni nu se chinuieşte.

Celelalte reluară şi, împreună cu ea, împleteau cu măiestrie pe trei voci acest cântec muieresc, naiv şi plângător:

… Ca pe front drăguţul meu, Tunul el când îl încarcă, Gândul lui întruna-s eu…

Mişka şi Valet mergeau de-a lungul pârleazului, trăgând cu urechea la cântecul întretăiat de nechezatul voios al unui cal, dinspre pajişte.

… Vesti scrisoarea că drăguţul Din viaţă-acum s-a stins.

S-a stins, s-a stins, e mort drăguţul, Sub un umbrar e-ntins…

Întorcându-se cu ochii ei cenuşii şi calzi sclipind de sub basma, Maria îl privi pe Mişka trecând şi, cu un zâmbet ce-i luminase faţa pătată de stropii albi, urmă cu vocea adâncă şi drăgăstoasă:

Vai, păru-i blond şi mătăsos, Vântul, vântul l-a zbârlit;

Vai, şi ochii, ochii lui căprui, Negrul corb i-a ciugulit.

Credincios năravului său, Mişka îi zâmbi prietenos, apoi spuse către Pelagheia, care frământa lutul:

— Suflecă-te mai sus, că peste pârleaz nu se vede!

Femeia făcu ochii mici.

— Dacă ţi-o fi poftă, ai să vezi.

Cu mâinile în şold, Maria se uită împrejur din susul scării şi întrebă cu o tărăgăneală alintată:

— Unde mi-ai fost, drăguţule?

— Am pescuit.

— Nu pleca departe, hai să mergem în hambar, să ne odihnim oleacă!

— Uite că-ţi vine socrul, neruşinato!

Maria plescăi din limbă şi, izbucnind în hohot, făcu vânt spre Mişka cu bidineaua udă. Stropii albi împroşcară scurta şi şapca.

— Dacă ni l-ai da măcar pe Valet! Tot ne-ar ajuta să ne facem curat în casă! strigă din urmă nora cea mai mică, arătându-şi într-un râs larg şiragul sclipitor, ca de zahăr, al dinţilor.

Maria mai spuse ceva în şoaptă şi toate trei izbucniră în chicote.

— Căţea desfrânată! rosti Valet, încruntându-se şi iuţindu-şi paşii, dar Mişka făcu îndreptarea cuvenită, cu un zâmbet duios şi chinuit:

— Nu-i desfrânată, ci veselă! Eu am să plec, şi ea, drăguţa, va rămâne „Rămâi, rămâi cu bine, iubirea mea!” isprăvi el cu vorbele cântecului, intrând pe poarta ogrăzii.

După plecarea lui Koşevoi, cazacii stătură un timp tăcuţi. Dangătul de alarmă vuia deasupra satului; ferestruicile casei tremurau zgomotos şi ascuţit. Ivan Alexeevici se uita pe geam. O umbră încă nehotărâtă, de dimineaţă, cădea pe pământ dinspre magazie. Roua încărunţise iarba creaţă ca blăniţa de miel. Cerul se înălbăstrea, plin şi senin, chiar prin geamul tulbure. Ivan Alexeevici se uită la Hristonea, care-şi înclinase capul ciufulit.

— Poate, cu asta se va isprăvi? I-au bătut cazacii din Migulinskaia şi n-au să se mai bage la noi…

— Nu, asta nu!… se cutremură puternic Grigori. Am făcut un început, acum ţine-te bine! Ei, ce facem? Mergem pe medean?

Ivan Alexeevici îşi întinse mâna după şapcă şi, dându-şi pe faţă îndoiala, întrebă:

— Ce ziceţi, băieţi, nu cumva ne-am prostit? Mihailo, cu toate că-i repezit, e om de ispravă. Ne-a spus-o verde, de la obraz…

Nu-i răspunse nimeni. Ieşiră şi se îndreptară spre medean.

Ivan Alexeevici păşea îngândurat, cu privirile aţintite în pământ. Îl chinuia faptul că-şi călcase pe cuget şi nu-i dăduse ascultare. Dreptatea era de partea lui Valet şi a lui Koşevoi; ar fi trebuit să plece, în loc să se mai frământe. Dezvinovăţirile pe care şi le urzea în gând erau nesigure, şi un glas chibzuit, batjocoritor, care suna înlăuntrul său, le strivea, aşa cum o copită de cal striveşte pojghiţa de gheaţă de pe o băltoacă. Singurul lucru pe care-l hotărâse cu tărie Ivan Alexeevici fu să treacă la bolşevici, chiar la cea dintâi ciocnire. Această hotărâre i se întărise deplin pe când mergea spre medean, dar n-o mai împărtăşi nici lui Grigori, şi nici lui Hristonea, înţelegând vag că ei sunt frământaţi de alte gânduri şi temându-se de dânşii de pe acum, în adâncul sufletului său. Tustrei, împreună, n-au răspuns la îndemnul lui Valet; tustrei nu plecaseră, pomenind despre îndatoririle către familie, pe când fiecare dintre dânşii ştia că asemenea pricini nu sunt îndestul de puternice şi nu înseamnă o adevărată scuză. Şi acum se simţeau stingheriţi toţi împreună şi fiecare în parte, unul faţă de celălalt, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă ruşinoasă şi mârşavă. Mergeau tăcuţi; în dreptul casei lui Mohov, Ivan Alexeevici, care nu mai putea îndura această tăcere chinuitoare, zise, pedepsindu-se pe el şi pe ceilalţi:

— Ce să ne mai ascundem după deget? Am venit de pe front bolşevici, iar acum ne vârâm în tufe! Să se războiască alţii pentru noi, iar noi, la muieri…

— Păi eu m-am războit, mai încerce alţii! aruncă Grigori, întorcându-şi privirea.

— Va să zică, ei fac tâlhării, iar noi trebuie să mergem la dânşii? Ce fel de Gardă Roşie o fi şi asta? Siluiesc muierile, jefuiesc avutul oamenilor. Nu, aici trebuie să te uiţi cu băgare de seamă! Numai orbul se izbeşte totdeauna de toate colţurile.

— Le-ai văzut tu, cu ochii tăi, toate astea, Hristan? întrebă Ivan Alexeevici, mânios.

— Aşa spune lumea!

— Aha, lumea!

— Hai, ajunge! Numai vorbele noastre mai lipsesc aici.

Medeanul înflorise îmbelşugat, de lampasuri căzăceşti, de şepci, de câte o căciulă miţoasă, răsărită ca o insuliţă neagră în mijlocul lor. Tot satul era de faţă. Femeile lipseau; erau numai bătrâni şi cazaci buni de oaste sau ceva mai tineri. Cei mai bătrâni stăteau în faţă, proptindu-se în cârje; judecătorii onorifici, membrii consiliului parohial, oblăduitorii şcolilor, starostele bisericii. Grigori căută din ochi şi descoperi barba lui tat-său, căruntă şi cu fire negre. Bătrânul Melehov stătea cot la cot cu cuscrul Miron Grigorievici. În faţa lor, aplecat peste cârja sa noduroasă, se afla moş Grişaka, cu uniforma cenuşie de paradă şi cu toate decoraţiile. Rumen ca un măr, Avdeici Minciună stătea alături de cuscrul său: mai încolo se vedeau Matvei Kaşulin, Arhip Bogatâriov şi Atepin Ţaţa, care-şi pusese şapca de cazac; după dânşii, ca un gard viu, se zăreau în semicerc chipuri cunoscute: bărbosul Egor Sinilin, Iakov Podkova, Andrei Kaşulin, Nikolai Koşevoi, lunganul Borşciov, Anikuşka, Martin Şamil, morarul Gromov, cu picioarele lungi, Iakov Koloveidin, Merkulov, Fedot Bodovskov, Ivan Tomilin, Epifan Maksaev, Zahar Koroliov, Antip, fiul lui Avdeici Minciună – un căzăcel cârn şi mărunt. În trecere, Grigori îl zări pe frate-său Petro, în cealaltă parte a cercului. Petro, cu bluza împodobită cu panglicile ordinului „Sfântul Gheorghe” negre-portocalii, pălăvrăgea cu Alioşka Şamil Ciungul. În stânga sa, sclipeau ochii verzi ai lui Mitka Korşunov, care aprindea de la ţigara lui Prohor Zâkov. Acesta îi ajuta aţâţând jarul, suflând în el şi holbându-şi ochii de viţel. În spatele lor, se îngrămădeau cazaci tineri; în mijlocul cercului, la o măsuţă şubredă care intrase cu toate picioarele în pământul moale şi neuscat, şedea Nazar, preşedintele Comitetului revoluţionar sătesc, iar alături de dânsul, sprijinindu-se cu mâna pe tăblia mesei, stătea un sotnic necunoscut lui Grigori, cu şapca verde cu cocardă, cu vestonul cu epoleţi şi cu pantaloni de călărie strâmţi, de culoare kaki. Preşedintele Comitetului revoluţionar îi vorbea ceva, cu un aer încurcat; sotnicul îl asculta, aplecându-se uşor şi apropiindu-şi urechea mare şi răsfrântă de barba preşedintelui. Medeanul se umplea de un vuiet domol, ca o prisacă de albine. Cazacii stăteau de vorbă între ei, glumeau, dar pe feţele tuturor se întipărise aceeaşi expresie de încordare. În cele din urmă – nemaiputând îndura aşteptarea – unul strigă cu voce tinerească:

— Începeţi! Pe cine să mai aşteptăm? S-au adunat aproape toţi!

Ofiţerul se îndreptă de şale cu un gest nestingherit, se descoperi şi începu să vorbească simplu, ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul neamurilor sale:

— Cinstiţi bătrâni, şi voi, fraţilor cazaci veniţi de pe front! Aţi auzit ce s-a petrecut în satul Setrakov?

— Cine-o fi ăsta? De unde-i? mormăi Hristonea, cu voce de bas.

— E unul din Vioşenskaia, de la Ciornaia Recika… Soldatov îi zice, pare-mi-se… răspunse cineva.

— Zilele acestea, urmă sotnicul, un detaşament al Gărzii Roşii a venit la Setrakov. Germanii au ocupat Ucraina şi, înaintând în direcţia Ţinutului Oastei Donului, i-au respins de la linia ferată… Atunci, ei au luat-o prin plasa Migulinskaia. După ce au ocupat satul, au început să jefuiască avutul cazacilor, să siluiască femei cazace, să facă arestări ilegale şi altele asemenea. Când în satele din împrejurimi s-au aflat despre cele întâmplate, cazacii, cu armele în mâini, i-au atacat pe jefuitori. Detaşamentul a fost pe jumătate nimicit, iar restul capturat. Cazacii din Migulinskaia au luat o pradă dintre cele mai bogate. Staniţele Migulinskaia şi Kazanskaia au scuturat jugul puterii bolşevice. De la mic la mare, toţi cazacii s-au ridicat pentru apărarea Donului liniştit. Comitetul revoluţionar din Vioşenskaia a fost izgonit, s-a ales un ataman de staniţă, şi în cele mai multe sate s-a făcut la fel…

În acest loc al cuvântării, bătrânii izbucniră într-un zgomot potolit de voci.

— Pretutindeni s-au format detaşamente. Dumneavoastră aţi face bine să formaţi şi aici un detaşament din oameni veniţi de pe front, ca să vă ocrotiţi staniţa de o nouă năvălire a hoardelor sălbatice de tâlhari. Trebuie să ne restabilim administraţia proprie! Puterea roşie nu ne trebuie – ea ne aduce numai destrăbălare, nu libertate! Doar n-o să îngăduim noi ca mujicii să ne necinstească nevestele şi surorile, să-şi bată joc de credinţa noastră pravoslavnică, să ne pângărească sfintele locaşuri, să ne jefuiască avutul şi toată agoniseala… Nu-i aşa, cinstiţi fruntaşi?

Piaţa se zgudui de un „Aşa-i!”, răcnit de toată lumea. Sotnicul începu să dea citire unui apel, tras la şapirograf. Preşedintele ieşi de la masă, uitând pe ea nişte hârtii. Mulţimea asculta fără să scape un singur cuvânt. În spate, foştii combatanţi şopteau alene între dânşii.

Îndată ce ofiţerul începu să citească apelul, Grigori ieşi din mulţime, îndreptându-se spre casă, pe lângă gospodăria părintelui Visarion. Miron Grigorievici îi observă plecarea şi-i dădu cu cotul lui Pantelei Prokofievici:

— Uite, flăcăul tău s-a cărat! Ăl mic!

Pantelei Prokofievici ieşi şchiopătând din mulţime şi strigă, poruncitor şi rugător în acelaşi timp:

— Grigori!

Feciorul se opri, fără să se-ntoarcă.

— Vino-ndărăt, fiule!

— De ce pleci? Întoarce-te! tunară glasuri, şi un zid de feţe se-ntoarse spre Grigori.

— Şi unul ca ăsta a ajuns ofiţer!

— Nu mai strâmba din nas!

— Păi, n-a fost şi el la roşii?

— A supt destul sânge căzăcesc!

— Burtă roşie!

Strigătele ajunseră la urechile lui Grigori. Cu dinţii încleştaţi, le asculta, luptându-se cu el însuşi; s-ar fi zis că din clipă în clipă va porni, fără să mai privească înapoi.

Pantelei Prokofievici şi Petro răsuflară însă uşuraţi, când Grigori se clătină şi o luă îndărăt, spre mulţime, fără să-şi ridice ochii.

Bătrânii fierbeau de însufleţire. Cu o iuţeală uimitoare, fu ales ataman al satului Miron Grigorievici Korşunov. Cu faţa spălăcită şi ciupită de vărsat, cumplit de palidă, ieşi în mijlocul cercului şi cu un gest stingherit, primi din mâinile fostului ataman semnul puterii sale, buzduganul de ataman cu măciulie de aramă. Până atunci, nu fusese niciodată ataman, iar acum, când i se întâmplă să fie ales, făcea mofturi şi se da în lături, sub cuvânt că n-ar fi vrednic de o asemenea cinste şi că n-ar fi ştiind destulă carte; dar bătrânii îl îndemnară cu strigăte de încurajare:

— Ia-ţi buzduganul! Nu te mai codi, Grigorici!

— Eşti ăl mai de frunte gospodar din Tatarski!

— N-ai să iroseşti avutul satului!

— Vezi să nu-l bei, ca Semion!

— Nu, nu, ăsta nu-l bea!

— Avem ce să-i luăm din casă!

— Îl jupuim ca pe o oaie!

Alegerile care se încheiară cu o repeziciune neobişnuită, ca sub semnul vremurilor de război ce băteau la uşă, îl făcură pe Miron Grigorievici să primească, fără să se mai lase rugat prea mult. Alegerea sa nu se făcuse ca altădată, când venea atamanul staniţei, când se adunau gospodarii fruntaşi, şi candidaţii erau votaţi cu bile. Nu, de astă dată totul se sfârşi simplu şi repede. „Cine este pentru Korşunov e rugat să treacă la dreapta!” Şi toată mulţimea se repezi la dreapta, cu excepţia cizmarului Zinovi, care avea ceva cu Korşunov şi rămase singur locului, ca un buştean ars pe izlaz.

Năduşit de emoţie, Miron Grigorievici nici n-avu timp să clipească din ochi şi se pomeni cu buzduganul vârât în mâini, iar zeci de glasuri îi răcniră din depărtare şi chiar în urechi:

— Eşti bun de cinste!

— Uite, te-am ales cu toţii.

— Aldămaş!

— Trăiască atamanul!

Curmând strigătele, sotnicul îndreptă cu dibăcie adunarea spre dezlegarea chestiunilor serioase. Puse chestiunea alegerii comandantului detaşamentului – şi informat pesemne la Vioşenskaia despre Grigori – spuse linguşitor, aducând-o aşa, ca să câştige şi bunăvoinţa satului:

— Ar fi de dorit ca acest comandant să fie ofiţer. În acest caz, şi lupta, dacă o fi, va izbândi mai sigur şi cu mai puţine pierderi. Şi în satul vostru sunt viteji, berechet. Nu pot, domnilor cazaci, să vă impun voinţa mea, însă eu, din partea mea, aş propune pe Melehov.

— Care?

— Avem doi!

Alunecându-şi ochii peste mulţime, ofiţerul îşi opri privirea asupra capului plecat al lui Grigori, care stătea în spatele tuturor, şi strigă, zâmbind:

— Pe Grigori Melehov! Ce ziceţi, cazacilor?

— Într-un ceas bun!

— Poftim frumos!

— Grigori Panteleici! Afurisitul!

— Ieşi la mijloc!… Ieşi!

— Bătrânii vor să te vadă!

Împins din spate, împurpurându-se la faţă, Grigori ieşi în mijlocul cercului şi se uită împrejur ca o fiară încolţită.

— Îţi încredinţăm feciorii! izbi cu toiagul în pământ Matvei Kaşulin şi, cu un gest larg, făcu semnul crucii. Să-i duci şi să-i comanzi în aşa chip ca să-i păstrezi, aşa cum un gânsac bun păstrează gâştele din cârd! Aşa cum îşi păzeşte dânsul neamul şi-l fereşte de fiara sălbatică şi de om, tot aşa să-i păzeşti şi tu! Dovedeşte-te vrednic să mai capeţi alte patru cruci, să-ţi ajute Dumnezeu!

— Pantelei Prokofievici, ce mai fecior ai!

— Cap de aur! Ce mai căpăţână!

— Mă, diavol bătrân, fă cinste măcar cu un sfert de vadră!

— Ha-ha-ha! Nu scapă el de aldămaş!

— Cinstiţi fruntaşi! Linişte! Se poate să chemăm două sau trei contingente, în loc să apelăm la voluntari! Nu se ştie dacă se vor găsi destui dintr-aceştia…

— Trei contingente!

— Cinci!

— Să strângem voluntari!

— Du-te singur, ce… te ţine?

Patru bătrâni din partea de sus a satului se apropiară de sotnicul care discuta ceva cu noul ataman. Unul dintre ei, un moşneguţ mărunţel şi ştirb, poreclit Sfrijitul, era cunoscut prin apucăturile sale de mare pricinaş în jălbi şi judecăţi; se îndeletnicise cu ele toată viaţa şi se ducea la judecătorie atât de des, încât singura lui iapă, pe care o mai avea în ogradă, cunoştea drumul până acolo ca pe apă: era de ajuns că stăpânul beat să se prăvale în căruţă şi să strige cu vocea lui piţigăiată şi şuierătoare: „La judecătorie”, pentru ca iapa să-şi îndrepte paşii spre staniţă. Sfrijitul se apropie de sotnic şi-şi scoase căciula năpârlită. Ceilalţi trei bătrâni, printre care se afla Gherasim Boldâriov, un gospodar înstărit care se bucura de o cinstire obştească, se opriră în apropiere. Sfrijitul, care avea printre alte calităţi şi darul vorbirii înfloritoare, intră cel dintâi în vorbă cu sotnicul:

— Blagorodnicia voastră!

— Ce poftiţi, cinstiţi fruntaşi? întrebă sotnicul, înclinându-se amabil şi plecându-şi urechea mare, cu sfârcul cărnos.

— Blagorodnicia voastră, credem că nu prea ştiţi destule despre omul ăsta din sat, de la noi, pe care ni l-aţi pus comandant. Iar noi, bătrânii, ne plângem împotriva acestei hotărâri a domniei voastre şi avem dreptul s-o facem. Nu-l vroim.

— De ce nu-l vroiţi? Despre ce e vorba?

— Uitaţi-vă: cum să avem încredere în el, dacă a fost în Garda Roşie? A fost comandant la dânşii, şi s-a întors de acolo acum vreo două luni, din pricina rănii…

Sotnicul roşi. Urechile lui parcă se umflară deodată sub năvala sângelui.

— Nu se poate! N-am auzit despre asta!… Mie nu mi-a spus nimeni aşa ceva…

— E adevărat, a fost bolşevic! întări cu asprime Gherasim Boldâriov. Nu avem încredere în el!

— Să fie înlocuit! Auzi ce spun cazacii tineri? Cică „el ne va trăda chiar în cea dintâi luptă”!

— Cinstiţi fruntaşi! strigă sotnicul, ridicându-se în vârful picioarelor; făcea apel la bătrâni, evitând cu şiretenie pe cei veniţi de pe front. Domnilor fruntaşi! Am ales pe horunji Grigori Melehov comandant al detaşamentului. Vă întreb însă dacă nu sunt piedici. Am aflat chiar acum că ar fi fost iarna trecută în Garda Roşie. Puteţi să-i încredinţaţi feciorii şi nepoţii voştri? Şi voi, fraţilor combatanţi, o să mergeţi cu inima liniştită după un asemenea comandant?

Cazacii tăceau uluiţi. Strigătul izbucni îndată; în larma de ţipete şi de răcnete nu se mai putea înţelege nici o vorbă. Ceva mai pe urmă, după ce toţi se potoliră, obosiţi de gălăgie, bătrânul Bogatâriov, cel cu sprâncenele stufoase, ieşi în mijlocul cercului, scoase căciula în faţa adunării şi privi de jur împrejur:

— Eu aşa cred, cu mintea mea cea proastă: să nu-i dăm lui Grigori Panteleevici o asemenea răspundere. Are un păcat pe cuget, am auzit cu toţii despre aceasta. Mai întâi, să se facă vrednic de încredere, să-şi răscumpere vina şi pe urmă om vedea… E un oştean bun, o ştim, dar nici soarele nu se vede prin ceaţă; nu mai vedem vrednicia lui! Serviciul său la bolşevici ne întunecă ochii!

— Să-l facă soldat! strigă arţăgos tânărul Andrei Kaşulin.

— Să-l pună comandant pe Petro Melehov!

— Grişka să mai umble în turmă!

— Era cât pe ce să ne nenorocim de-l alegeam!

— Da' eu nici n-am nevoie! Ce dracu am eu cu voi! strigă din spate Grigori, învineţit de îndârjire, dând din mână a lehamite şi zicând iar: Nici nu v-am cerut… Ce dracu am eu cu voi?

Îşi vârî mâinile în buzunarele adânc ale nădragilor şi, puţin adus de spate, o luă cu pasul de cocor spre casă.

Mai multe strigăte îl urmăriră:

— Hei, hei… Ia-o mai domol!…

— Putoare parşivă! Ţi-ai ridicat pliscul coroiat!

— Oho-ho-ho!

— Ai văzut cum joacă-n el sângele turcesc?

— Asta nu se lasă călcat pe bătătură, fii sigur! Nu se lăsa nici în faţa ofiţerilor, pe front… D-apoi aici…

— Vino-ndărăt!

— Ha-ha-ha-ha-ha!

— Şo pe el! Ha-a! Ptiu! Uli-li-u-u…

— Ce vă mai uitaţi la el? Să-l judecăm pe loc!

Se potoliră cu greu. În toiul vorbelor, unul îl îmbrânci pe altul, unuia îi dădu sângele pe nas, iar un tânăr se pricopsi pe neaşteptate cu o vânătaie sub ochi. După împăcarea generală, se procedă la alegerea unui alt comandant de detaşament. Îl aleseră pe Petro Melehov, şi el se îmbujoră, umflându-se în pene. Dar sotnicul se ciocni de un obstacol prea mare, ca un cal nărăvaş în faţa unui gard mai înalt: venise momentul să se înscrie voluntarii, iar voluntarii nu se iveau. Combatanţii, care se purtau cu rezervă faţă de tot ce se petrecea, se codeau şi căutau să scape printr-o glumă.

— Măi Anikei, tu de ce nu te scrii?

Anikuşka mormăi:

— Is prea tânăr… Uite, nici mustăţi n-am…

— Lasă-te de şagă, bă! Ce, îţi baţi joc de noi? îi răcni la ureche bătrânul Kaşulin.

Anikei dădu din mâini, de parcă s-ar fi apărat de un ţânţar.

— Mai bine trece-l pe Andriuşka al tău!

— L-am trecut!

— Prohor Zâkov! strigă cineva de la masă.

— Zent!

— Să te-nscriem?

— Nu ştiu!…

— Te-am trecut!

Mitka Korşunov veni cu mutra serioasă în faţa mesei şi spuse scurt şi poruncitor:

— Scrie-mă!

— Ei, cine mai doreşte? Bodovskov Fedot! Tu?

— Am vătămătură, cinstiţi fruntaşi! îi răspunse Fedot în şoaptă abia auzită, plecându-şi în jos cu modestie ochii piezişi de calmuc.

Cazacii înapoiaţi de pe front râdeau din toată inima, se apucau de burtă, trânteau cu dărnicie o glumă după alta…

— Ia-ţi muierea cu tine… Dacă iese vătămătura, ea ţi-o vâră la loc.

— Aha-ha-ha-ha-ha!… se stricau de râs alţii, din spate, tuşind şi sclipind din dinţi şi din ochii lucitori de veselie.

De la un alt capăt al adunării, veni în zbor, ca un piţigoi, o altă şagă:

— Bucătar te facem! Dacă ne faci o ciorbă parşivă, ţi-o turnăm pe gât, până când o să-ţi iasă vătămătură pe partea cealaltă.

— Barem, n-ai s-o poţi întinde. E numai bine pentru caz de retragere.

Bătrânii se indignau şi începură să înjure:

— Destul! Ajunge! V-aţi găsit timp de şagă?

— Tocmai acum v-a pălit să vă daţi prostia pe faţă?

— Ruşine, flăcăi! îi mustră unul. Crezi că Dumnezeu nu le vede pre toate… Ai? Dumnezeu n-are să te ierte! Oamenii mor acolo, şi voi… Aţi uitat de Dumnezeu?

— Tomilin Ivan! zise sotnicul, care se întoarse şi privi împrejur.

— Sunt artilerist, răspunse Tomilin.

— Te înscrii? Avem nevoie şi de artilerişti.

— Scrie! Fie ce-o fi!

Zahar Koroliov, Anikuşka şi cu câţiva alţii luară pe artilerist în râs:

— O să-ţi cioplim un tun de salcie!

— O să-l încarci cu dovleci şi cu cartoafe, în loc de mitralii!

În mijlocul acestor glume şi râsete, se înscriseră şaizeci de cazaci. Cel din urmă se înfăţişă Hristonea. Se apropie de masă şi rosti tărăgănat:

— Scrie-mă la o adică şi pe mine! Dară îţi spui dinainte că n-am să mă bat.

— Atunci pentru ce să te-nscrii? întrebă înciudat sotnicul.

— O să mă uit, domnule ofiţer! Vreau să văd şi eu ce şi cum!

— Scrieţi-l! zise sotnicul, dând din umeri.

Se împrăştiară de pe medean aproape de amiază, după ce luară hotărârea să pornească chiar a doua zi într-ajutorul celor din Migulinskaia.

A doua zi dimineaţa, pe medean se adunară numai vreo patruzeci de voluntari din şaizeci. Petro, echipat chipeş cu manta şi cu cizme înalte, cercetă pe cazaci cu privirile. Mulţi aveau epoleţi albaştri cusuţi din nou de haină, cu cifrele vechilor regimente; alţii umblau fără epoleţi. Şeile se umflau de bagaje, în sacii de ovăz şi în coburi erau merinde, primeneli, cartuşe aduse de pe front. Nu toţi aveau puşti, dar arme albe se găseau aproape la toţi.

Pe medean se strânseră femei, fete, copii şi moşnegi, veniţi să petreacă ostaşii. Petro, călărind pe calul sătul de atâta odihnă, îşi rândui jumătatea de sotnie în formaţie, se uită la caii de toate culorile şi la călăreţii îmbrăcaţi în mantale, în uniforme şi chiar în haine de ploaie din pânză de cort, apoi comandă pornirea. Micul detaşament urcă la pas dealul; cazacii priveau încruntaţi la satul lor şi cineva de la coadă trase un foc. Sus pe deal, Petro îşi puse mănuşile, îşi netezi mustăţile de culoarea spicului de grâu şi, întorcându-şi calul în aşa fel încât începu să meargă pieziş, cu paşi mărunţi, strigă, zâmbind, ţinându-şi şapca cu mâna stângă:

— Sotnie, ascultă comanda la mine! La trap – marş!

Ridicându-se în scări, cazacii dădură ghes cu biciuştile şi o luară la trap. Vântul îi izbea în faţă, zbârlea cozile şi coamele cailor şi făgăduia o ploicică apropiată. Oamenii începură să vorbească şi să glumească. Calul înalt, corbiu, al lui Hristonea se poticni; stăpânul îl croi zdravăn cu biciuşca, suduindu-l de mama poticnelilor. Calul încovoie gâtul, trecu în galop şi ieşi din formaţie.

Voia bună nu-i părăsi pe cazaci până la staniţa Karghinskaia. Toţi mergeau pe deplin încredinţaţi că nu va fi nici un război şi că întâmplarea de la Migulinskaia nu era altceva decât o incursiune răzleaţă a bolşevicilor pe teritoriul căzăcesc.

La Karghinskaia au ajuns abia pe înserate. În staniţă nu se mai aflau combatanţi: plecaseră la Migulinskaia. După ce-şi descălecă detaşamentul în piaţă, lângă prăvălia negustorului Levocikin, Petro se duse acasă la atamanul staniţei. Dădu de un ofiţer înalt şi spătos, cu faţa smeadă. Era îmbrăcat cu bluză lungă şi lată fără epoleţi, încins cu o cureluşă caucaziană, purtând nădragi căzăceşti, cu lampasuri, vârâţi în ciorapi albi de lână. O lulea îi atârna în colţul buzelor subţiri. Ochii căprui şi scânteietori priveau pieziş de sub sprâncene. Stătea în cerdac, fumând şi aşteptându-l pe Petro, care se apropia. Tot trupul masiv, cu valurile bluzei umflate de muşchii pieptului şi al braţelor, arăta a om de o putere neobişnuită.

— Dumneata eşti atamanul staniţei?

Ofiţerul slobozi un rotocol de fum pe sub mustăţile-i pleoştite şi răspunse cu glas de bariton:

— Da, sunt atamanul staniţei! Cu cine am cinstea să stau de vorbă?

Petro se prezentă. Strângându-i mâna, atamanul înclină uşor capul.

— Lihovidov, Feodor Dmitrievici.

Feodor Lihovidov, cazac din satul Gusâno-Lihovidovski, nu era deloc un om de duzină. Învăţase la şcoala de iuncheri, iar după ce a terminat-o, dispăruse pentru multă vreme. După câţiva ani îşi făcuse apariţia pe neaşteptate în sat şi, cu aprobarea autorităţilor superioare, începu să recruteze voluntari dintre cazacii care-şi încheiaseră serviciul sub arme. Adunase din ţinutul staniţei Karghinskaia o sută de voinici în stare de orice şi-i dusese cu el în Persia. Cu detaşamentul său stătuse acolo timp de un an, formând garda personală a şahului. În zilele revoluţiei persane64, salvându-se împreună cu şahul, fugise, pierzându-şi detaşamentul, şi se ivise tot atât de neaşteptat în Karghin, aducând cu el numai o parte din cazaci, trei armăsari arabi pursânge de la grajdurile şahului, împreună cu o pradă bogată: covoare scumpe, cele mai rare giuvaeruri, mătăsuri de cele mai minunate culori. Trăise o lună în petreceri, scuturase din buzunarele nădragilor căzăceşti un mare număr de monede de aur persane, galopa prin sate călare pe un falnic cal alb ca zăpada, cu picioarele subţiri şi cu gâtul de lebădă, intra cu el pe treptele magazinului lui Levocikin, cumpăra ceva, plătea fără să descalece şi pleca pe cealaltă uşă. Feodor Lihovidov dispăruse tot atât de subit, pe cât de subită îi fusese apariţia. Împreună cu el, dispăruse însoţitorul său nedespărţit, cazacul de ordonanţă Panteliuşka, din Gusâno, dansator neîntrecut; dispăruseră şi caii, cum şi toate lucrurile aduse din Persia.

Şase luni mai târziu, Lihovidov se ivise în Albania. De acolo, din Durazzo, veneau la Karghin, pe numele prietenilor săi, cărţi poştale ilustrate cu vederile albăstrii ale munţilor Albaniei şi cu ştampile ciudate. După aceea, se mutase în Italia, cutreierase Balcanii, fusese şi în România, în Europa occidentală; nimerise aproape până în Spania. Numele lui Feodor Dmitrievici era învăluit de taină. Tot felul de zvonuri şi de prepusuri stăruiau prin sate. Se ştia un singur lucru: era în strânse legături cu sferele monarhiste, avea cunoscuţi printre marii demnitari de la Petersburg, era mult apreciat în „Uniunea poporului rus”65, dar nimeni nu ştia ce fel de însărcinări îndeplinise Lihovidov în străinătate.

Întors de pe meleagurile străine, Feodor Lihovidov se stabilise la Penza, şi anume la guvernatorul general de acolo. Prietenii săi din Karghin îi văzuseră fotografia şi, uluiţi, clătinau din cap şi plescăiau din limbă: „Oho!”, „Feodor Dmitrievici se ridică tot mai sus”. „Ia te uită, cu ce mărimi are a face! Ai?” Pe această fotografie, cu un zâmbet pe chipul smead de sârb, cu nasul coroiat, Feodor Dmitrievici o ajuta pe doamna guvernator să se aşeze în landou. Guvernatorul îi surâdea ca unui om drag, vizitiul spătos abia ţinea hăţurile strunite, iar caii erau gata-gata s-o ia în zbor, muşcând zăbalele. O mână a lui Feodor Dmitrievici era ridicată într-un gest galant la căciula miţoasă, iar cealaltă sprijinea cotul doamnei guvernator, ţinându-l ca pe o cupă.

După mulţi ani de lipsă, pe la sfârşitul lui 1917, Feodor Lihovidov răsărise din nou în Karghin, stabilindu-se acolo – după toate semnele, pentru o mai îndelungată vreme. Îşi adusese şi nevasta cu el, o ucraineană sau, poate, poloneză; avea şi un copil. Se stabili într-o căscioară cu patru odăi, din piaţă, şi petrecu iarna acolo, clocind numai el ştia ce tainice planuri. Toată iarna (şi fusese o iarnă geroasă, cum rar se întâmplă în ţinutul Donului) a stat cu ferestrele deschise, oţelindu-se împreună cu întreaga familie, spre uimirea cazacilor.

În primăvara anului 1918, după măcelul de la Setrakov, fu ales ataman. Şi abia cu acest prilej se dovediră în toate deplinătatea extraordinarele însuşiri ale lui Feodor Lihovidov. Staniţa nimerise pe o mână atât de aspră, încât numai după o săptămână clătinau până şi bătrânii din cap. Muştruluise cazacii cu atâta străşnicie, încât după cuvântarea rostită în adunarea staniţei (Lihovidov avea darul vorbirii; natura îi dăduse nu numai puteri, ci şi minte), bătrânii începuseră a mugi ca o cireadă de tauri: „Într-un ceas bun, blagorodnicia voastră!” „Vă rugăm, poftiţi!” „Aşa-i!”

Noul ataman cârmuia cu pumn de fier: îndată ce vestea luptei de la Setrakov ajunsese la Karghinskaia, toţi combatanţii din staniţă fură porniţi, chiar a doua zi, într-acolo. Populaţia necăzăcească – o treime din locuitori – la început n-a vrut să meargă; soldaţii veniţi de pe front protestară, dar Lihovidov îi sili să convoace adunarea, şi bătrânii iscăliră rezoluţia propusă de el, cu privire la deportarea tuturor „mujicilor” care nu luau parte la apărarea Donului. Şi chiar a doua zi, zeci de căruţe pline de soldaţi, cu armonici şi cântece, se îndreptară spre Napolovo, spre slobozia Cerneţkaia. Dintre toţi ţăranii, numai câţiva soldaţi tineri, conduşi de Vasili Storojenko, care făcuse serviciul la Regimentul I de mitraliere, fugiră la Gărzile Roşii.

Atamanul recunoscu în Petro, după mers, un ofiţer ieşit din grade inferioare. Ca atare nu-l invită în casă, vorbindu-i cu o nuanţă de familiaritate blajină:

— Nu, drăguţule! Nici nu mai aveţi ce căuta în Migulinskaia! Au isprăvit şi fără voi. Aseară am primit o telegramă. Duceţi-vă înapoi şi aşteptaţi ordine… Să-i scuturaţi bine pe cazaci! Cum, un sat atât de mare, şi a dat numai patruzeci de ostaşi? Arătaţi-le ticăloşilor, ca să ţină minte! Totul se face doar pentru a le salva pielea lor! Să trăieşti, cu bine!

Intră în casă, mişcând cu o neaşteptată sprinteneală trupul puternic şi târşindu-şi tălpile cipicilor de casă.

Petro se îndreptă spre piaţă, la cazaci. Fu asaltat cu întrebările:

— Ei, ce se-aude?

— Ce ţi-a spus?

— Mergem la Migulinskaia?

Petro zâmbi, fără să-şi ascundă bucuria:

— Mergem acasă! Au isprăvit totul şi fără noi!

Cazacii zâmbeau, întorcându-se la caii lor legaţi de gard.

Hristonea suspină de uşurare, ca şi cum ar fi lepădat o piatră de pe umeri, şi-l lovi pe Tomilin pe spate:

— Va să zică, hai acasă, tunarule?

— Ţi-nchipui cum li s-a urât muierilor fără noi…

— Acuşica pornim!

După ce se sfătuiră, hotărâră să nu rămână la popas de noapte şi să plece imediat. Încălecară şi ieşiră din staniţă, mergând de data asta fără nici o rânduială. Pe când drumul până la Karghinskaia îl străbătuseră la dus, în silă, rareori în trap, la întoarcere dădură drumul la dârlogi şi goneau cu toată puterea cailor. În unele locuri o luau la galop; pământul coşcovă de lipsa ploilor vuia surd sub copite. Undeva, de după crestele depărtate ale dealurilor de peste Don, scânteiau fulgere azurii.

În sat au ajuns pe la miezul nopţii. Coborând dealul, Anikuşka trase un foc cu arma sa austriacă, iar ceilalţi răspunseră printr-o salvă, vestindu-şi întoarcerea: câinii începură să latre, şi un cal necheză tremurător şi răguşit, simţindu-şi casa aproape. Toţi se risipiră pe la gospodării.

Luându-şi rămas bun de la Petro, Martin Şamil răsuflă uşurat:

— Ne-am războit destul! Nici nu-ţi închipui ce bine-mi pare!

Petro zâmbi în întuneric şi o luă spre casă.

Pantelei Prokofievici ieşi să-i ia calul, îi scoase şaua şi-l duse în grajd, apoi intră în casă împreună cu Petro.

— Va să zică, la loc comanda?

— Îhî.

— Ei, slavă domnului! De război să nu mai auzim cât om fi şi-om trăi!

Înfierbântată de somn, Daria se trezi şi-i aduse cina bărbatului. Din odaie ieşi Grigori, pe jumătate dezbrăcat, scărpinându-şi pieptul acoperit de păr negru şi privindu-şi batjocoritor fratele, cu ochii micşoraţi.

— Ei, i-aţi biruit?

— Uite, birui acum ceea ce a mai rămas din ciorbă.

— Nu-i mare lucru! O să dăm gata ciorba, mai ales dacă sar şi eu într-ajutor…

Până la paşti, nu s-a mai auzit nimic despre război, dar în sâmbăta mare veni în goană un curier de la Vioşenskaia, îşi lăsă calul înspumat la poarta ogrăzii lui Korşunov şi urcă în fugă scara, izbind treptele cu sabia:

— Ce veşti? îl întimpină în prag Miron Grigorievici.

— Îl caut pe ataman. Dumneata eşti?

— Eu.

— Echipaţi-vă imediat cazacii! Prin plasa Nagolinskaia trece Podtiolkov cu Garda Roşie. Iată ordinul, zise omul, scoţând plicul din şapcă, împreună cu căptuşeala plină de sudoare.

Auzind glasuri, moş Grişaka sosi, punându-şi ochelarii pe nas; Mitka veni în fugă din ogradă. Citiră împreună ordinul atamanului regional. Rezemat de parmaclâcul din scânduri meşteşugit crestate, curierul îşi ştergea cu mâneca rostoplanele colbului de pe obraz.

Astfel, în ziua întâi de paşti, cazacii abia au apucat să se înfrupte după post şi plecară din sat. Ordinul generalului Alferov era sever şi ameninţa cu pierderea drepturilor de cazac. Iată de ce n-au pornit împotriva lui Podtiolkov numai vreo patruzeci de oameni, ca rândul trecut, ci o sută opt, printre care se aflau şi unii bătrâni, dorind să lupte împotriva roşiilor. Matvei Kaşulin, cu nasul veşnic gutunărit, mergea împreună cu feciorul său. În rândurile din faţă, călare pe o mârţoagă bleagă, se fălea Avdeici Minciună, care toată vremea îşi desfăta tovarăşii cu cele mai hâtre născociri; mai veneau bătrânul Maksaev şi alţi câţiva moşnegi cu barba căruntă. Tinerii mergeau de nevoie; bătrânii, mânaţi de harţagul din fire.

Cu şapca sub gluga mantalei de ploaie, Grigori călărea în rândul din urmă. Ploaia cernea din cerul învăluit de norii care se rostogoleau deasupra stepei, îmbrăcată în verdele proaspăt al ierbii. Sus, aproape de creasta norilor, plutea un vultur; dădea din când în când din aripi, întinzându-le, prinzând vântul şi lăsându-se dus de curenţii din înălţimi spre răsărit, cu sclipirile penelor castanii micşorându-se şi stingându-se pe măsură ce se îndepărta.

Toată stepa se întindea ca o mare de verdeaţă udă: numai pe alocuri se mai zăreau ostroave de pelinariţă, uscată, de anul trecut, roşeau pete de cimbru şi sus, pe creasta dealului, albăstreau gorganele vechi, de strajă.

Coborând dealul spre Karghinskaia, cazacii dădură peste un băieţandru; ducea boii la păscut, lunecând cu picioarele goale şi pocnind din bici. Zărind călăreţii, se opri o clipă, uitându-se atent la dânşii şi la caii stropiţi de noroi, cu cozile legate.

— De unde eşti? îl întrebă Ivan Tomilin.

— Din Karghin, răspunse voios băiatul, zâmbind pe sub scurta trasă peste cap.

— Au plecat cazacii voştri?

— Au plecat! S-au dus să-i bată pe ăi din Garda Roşie. Nu cumva aveţi tutun de-o ţigară. Hai, nene?

— Vrei tutun? întrebă Grigori, stăpânindu-şi calul.

Căzăcelul se apropie de el. Nădragii sumeşi erau uzi.

Lampasurile roşii luceau. Privi îndrăzneţ în ochii lui Grigori, care îşi scotea punga de tutun din buzunar, şi zise cu o voce plăcută de tenor:

— Când o să coborâţi, aveţi să găsiţi nişte morţi. Cazacii noştri au dus ieri la Vioşenskaia nişte prizonieri şi i-au dat gata pe toţi… Eu, nene, păzeam vitele, ici, lângă Pesceanâi Kurgan, şi am văzut de acolo cum i-au hăcuit. Vai ce cumplit mai era! Când au început să dea cu săbiile, ăia urlau şi am luat-o la fugă. M-am dus pe urmă să mă uit. Unuia i-au tăiat umărul, răsufla necontenit, şi se vedea cum îi bate inima în sânge, iar bojocii îi erau vineţi… Grozăvie! repetă el, mirat că oamenii nu se arătau zguduiţi de povestirea sa, ori cel puţin aşa îşi închipui, iscodind ager chipurile nepăsătoare şi reci ale lui Grigori, Hristonea şi Tomilin.

După ce-şi aprinse ţigara, mângâie calul lui Grigori pe gâtul ud, rosti „bogdaproste” şi alergă la boii săi.

Lângă drum, într-o râpă nu prea adâncă, săpată de apele primăverii, zăceau cadavrele hăcuite ale ostaşilor din Garda Roşie, abia acoperite de ţărâna lutoasă. Se zărea o faţă vânătă ca de plumb, cu sângele uscat pe buze; se mai vedea un picior gol, cu pantalonii vătuiţi şi albaştri.

— Le-a fost lene să-i îngroape! Ticăloşii! şopti surd Hristonea, care izbi deodată calul cu biciuşca şi galopă la vale, lăsându-l pe Grigori în urmă.

— Uite, a început să curgă sângele şi pe pământul Donului! rosti Tomilin, cu obrazul chinuit de un tremur.

Printre servanţii mitralierei lui Bunciuk era şi Maximka Greaznov, cazac din satul Tatarski. Maximka îşi pierduse calul într-o luptă cu detaşamentul lui Kutepov şi de atunci începuse să bea fără nici o măsură şi îndrăgise cărţile de joc. Când i-a fost omorât calul – tocmai cel de culoarea taurului roşu şi cu o dungă argintie de-a lungul spinării – Maximka îi scosese şaua şi o cărase în spinare vreo patru verste, iar numai după ce-şi dăduse seama că nu este chip să scape de voluntarii care înaintau mereu, smulsese curelele împodobite, luase frâul şi ieşise de capul lui din luptă. Se ivi în Rostov, pierdu repede la cărţi sabia de argint luată de la un esaul omorât de dânsul, lucrurile scoase de pe cal, nădragii şi cizmele de şevro, înfăţişându-se apoi gol puşcă la Bunciuk. Acesta îl îmbrăcă şi-l căpătui. Poate că s-ar fi îndreptat bietul Maximka, dar în lupta începută în apropiere de Rostov un glonţ îl nimeri în cap; ochiul albastru al lui Maximka se scurse pe cămaşă, şi sângele ţâşni şiroaie din ţeasta căscată ca o cutie de conserve. Astfel, dusu-s-a dus cazacul Greaznov din Vioşenskaia, fost hoţ de cai, beţivan şi chefliu, de parcă nici n-ar fi fost cândva pe lume.

Bunciuk se uită cum trupul lui Maximka se zvârcolea în agonie şi şterse cu grijă ţeava mitralierei de sângele împroşcat din capul ciuruit.

Peste puţine clipe, fură nevoiţi să se retragă. Bunciuk târî mitraliera după el. Maximka rămase să se răcească pe pământul cald, arătând la soare trupul cu spatele negricios şi cămaşa trasă peste cap: se despoiase de ea, zvârcolindu-se în chinurile morţii.

Un pluton al Gărzii Roşii, alcătuit numai din soldaţi întorşi de pe frontul turcesc, se întărise pe poziţie la prima răscruce. Un soldat cu fruntea lată şi cuşma jerpelită îl ajută pe Bunciuk să instaleze mitraliera, iar ceilalţi ridicară un soi de baricadă de-a curmezişul drumului.

— Acum, poftiţi în ospeţie! zâmbi un bărbos, sfredelind cu ochii spinarea rotundă a dealului care astupa zarea.

— O să le ardem una, să ne pomenească!

— Rupe, Samara! strigă cineva unui flăcău voinic, care rupea scânduri din gard.

— Uite-i! Vin încoace! strigă cel cu fruntea lată, căţărându-se pe acoperişul depozitului de rachiu.

Anna se întinse la pământ alături de Bunciuk. Ostaşii din Gărzile Roşii se lungiră unul lângă altul în spatele şubredei întărituri.

În aceeaşi clipă vreo zece ostaşi roşii veniră în fugă, ca nişte potârnichi alergând pe răzoare, străbătură ulicioara şi dispărură după zidul casei din colţ. Unul abia mai găsi timp să strige:

— Vin! Fugiţi!…

Răscrucea deveni îndată pustie şi tăcută, iar după o clipă, lăsând în urmă un vârtej de praf, se ivi un cazac călare, cu o panglică albă la şapcă şi carabina proptită în coastă. Îşi frână calul atât de brusc, încât acesta se lăsă pe picioarele dindărăt. Bunciuk mai avu timp să tragă cu revolverul asupra lui; aplecat pe coama calului, cazacul o luă în goană înapoi. Soldaţii de lângă mitralieră se frământau nehotărâţi, iar doi trecură în fugă de-a lungul gardului şi se tupilară la poartă.

Se vedea bine că sunt gata să se scoale şi s-o rupă de fugă. Tăcerea încordată la maximum şi privirile lor pierdute nu făgăduiau o rezistenţă îndârjită. Din toate câte au urmat, Bunciuk ţinu minte, reliefat şi cu putere, o singură clipă. Cu legătura căzută pe ceafă şi cu faţa de nerecunoscut din pricina emoţiei, care o făcea să pălească, Anna sări cu arma în cumpănire şi, uitându-se înapoi, arătând cu mâna casa după care dispăruse cazacul, strigă cu o voce străină, frântă: „După mine!” şi alergă înainte cu paşi zvâcniţi, poticnindu-se.

Bunciuk se ridică. Un strigăt bezmetic îi schimonosi gura. Smulse arma din mâinile soldatului care se afla cel mai aproape de el şi alergă după Anna, simţind un tremur cumplit în picioare, înecându-se şi învineţindu-se în marea şi neputincioasa dorinţă de a răcni, de a o chema, de a o face să se întoarcă. Auzea în spatele său gâfâitul câtorva oameni care tropoteau în urmă şi simţi cu toată fiinţa că se petrece ceva groaznic, ireparabil, apropierea unul deznodământ monstruos. Şi, în aceeaşi clipă, pricepu că gestul Annei nu poate să-i mai îmbărbăteze şi pe ceilalţi, că este lipsit de sens, absurd, inutil.

Aproape de colţ, dădu peste cazacii care galopau în grup. O salvă dezordonată trosni din rândurile lor, gloanţele şuierară şi se auzi ţipătul Annei, jalnic, subţirel, ca de iepure rănit. O văzu lăsându-se pe pământ, cu mâna întinsă şi cu ochii rătăciţi de spaimă. Nu mai văzu cazacii întorcându-şi caii, nu-şi zări soldaţii, câţi mai rămăseseră lângă mitralieră din cei optsprezece şi care, înflăcăraţi de avântul Annei, goneau inamicul. Acestea nu mai erau pe lume. Ea, numai ea singură era în ochii lui, zvârcolindu-se în ţărână la picioarele sale. Fără să-şi simtă mâinile, o întoarse ca s-o ridice şi s-o ducă undeva; văzu o pată de sânge în partea stângă şi bucăţi de stofă albastră de la bluză tremurând în jurul rănii; îşi dădu seama că rana fusese făcută de un glonţ exploziv şi înţelese că Anna era pierdută; îi citi moartea în ochii împăienjeniţi.

Cineva îl împinse la o parte. Pe Anna o duseră într-o curte din apropiere, culcând-o la umbră, sub şopronul unei magazii.

Soldatul cu fruntea lată vâra în rană şomoioage de vată şi le arunca departe, umflate şi înnegrite de sânge. Stăpânindu-se, Bunciuk descheie gulerul de la bluza Annei, îşi rupse cămaşa şi, apăsând pe rană bucăţi de pânză mototolită, văzu cum sângele făcea băşici, lăsând aerul să iasă, iar faţa Annei deveni palid-vânătă şi gura ei înnegrită tremura de chinuri. Buzele prindeau aerul, dar plămânii se sufocau: aerul trecea şi prin gură şi prin rană. Bunciuk îi tăie cămaşa şi-i dezgoli trupul acoperit de sudoarea morţii. Rana fu astupată cu un tampon. După câteva minute, Anna îşi veni în fire. Ochii ei înfundaţi în orbite se uitară din găvanele negre la Ilia şi se acoperiră de tremurul genelor.

— Apă! Mă arde! gemu ea, se zvârcoli şi izbucni în plâns. Vreau să trăiesc! liia-a-a! Iubitule! Aaaa!

Bunciuk îşi lipi buzele uscate de obrajii ei fierbinţi, îi vărsă peste piept apa din cană. Apa umplea până la margine gropiţele de la clavicule şi se evapora în aceeaşi clipă. Anna se mistuia în jurul morţii, şi oricâtă apă îi mai turna Bunciuk peste piept, ea se zvârcolea, smulgându-i-se din braţe…

— Mă arde!… Foc…

Sleindu-se de puteri, răcindu-se treptat, deodată rosti limpede:

— Ilia, pentru ce?… Vezi, totul e atât de simplu! Ce ciudat eşti! E îngrozitor de simplu… Ilia… Iubitule, ai să-i spui mamei… Tu ştii…

Îşi întredeschise ochii micşoraţi ca de râs şi, silindu-se să-şi înfrunte durerea şi groaza, începu să vorbească iarăşi nedesluşit, ca şi cum se îneca:

— Am simţit mai întâi… o izbitură şi o arsură… Acum, totul arde… Simt că voi muri… Se chinui, văzându-i gestul dureros de împotrivire: Lasă! Oh, ce greu răsuflu!…

În câteva rânduri vorbi repede şi mult, ca şi cum ar fi încercat să exprime tot ce o apasă. Cu o groază nemărginită, Bunciuk observă că faţa i se înseninează, devine mai limpede şi ceva mai galbenă la tâmple. Îşi mută privirea la mâinile întinse fără viaţă de-a lungul trupului şi văzu cum unghiile i se albăstresc ca prunele coapte.

— Apă… Pe piept… Ard!…

Bunciuk se repezi în casă după apă. Când se întoarse, nu mai auzi horcăitul Annei, de sub şopron. Soarele în apus îi lumina gura contractată în cel din urmă spasm şi mâna caldă încă, ca de ceară, lipită de rană. Îi strânse încet umerii, o ridică uşor, îi privi o clipă nasul ascuţit, cu pistruii mititei întunecaţi între ochi, şi-i căută sclipirea stinsă a pupilelor sub sprâncenele negre, stufoase. Capul dat fără putere pe spate îi atârna din ce în ce mai greu, inima îşi număra cele din urmă bătăi într-o vinişoară albastră a gâtului subţire de fată.

Bunciuk îşi lipi buzele de pleoapele vinete întredeschise şi o chemă:

— Iubito! Ania!

Apoi se ridică încordat şi, întorcându-se brusc, plecă ţeapăn, cu mâinile neclintite pe şolduri.

În zilele care au urmat, Bunciuk trăi ca în vechea sa aiureală a tifosului. Umbla, făcea una şi alta, mânca, dormea, dar toate se petreceau într-un fel de vis uluit şi apăsător. Privea cu ochii buimaci şi holbaţi la lumea din jurul său, fără s-o înţeleagă; nu-şi mai recunoştea prietenii; se uita la toate cu priviri năuce de om beat sau abia ridicat după o boală istovitoare. Din ziua când a murit Anna, simţurile i se atrofiară vremelnic: n-avea nici o dorinţă, nici un gând.

— Mănâncă, Bunciuk! îl îmbiau tovarăşii, iar el mânca, mişcându-şi greu şi alene fălcile, aţintindu-şi privirea deşartă asupra unui punct nevăzut.

Ei îl priveau şi spuneau că ar fi bine să-l trimită la spital.

— Eşti bolnav? îl întrebă a doua zi un mitralior.

— Nu.

— Atunci ce ai? Te chinuie aleanul?

— Nu.

— Hai atunci să fumăm o ţigară. Pe Anna n-ai s-o întorci frate! Nu te mai canoni pentru asta.

Când venea vremea de culcare, altul îl îndemna:

— Du-te de te culcă! E vremea.

Şi el se culca.

Patru zile trăi astfel în marginea vieţii de aievea. În ziua a cincea, Krivoşlâkov îl întâlni pe stradă şi-l apucă de mânecă.

— Aha, iată-te şi pe tine! De când te caut!

Krivoşlâkov nu ştia nimic despre cele întâmplate lui Bunciuk şi, bătându-l prietenos pe umăr, zâmbi îngrijorat:

— Dar ce-i cu tine? Nu cumva eşti băut?… Ai auzit că se trimite o expediţie în nordul ţinutului? Lucru sigur; s-a şi ales o comisie de cinci… Feodor e în fruntea ei. Nu mai avem nădejde decât în cazacii de la nord… Altfel, am feştelit-o. Nu-i a bună! Ai vrea să mergi? Avem nevoie de agitatori. Zi, mergi?

— Da! răspunse scurt Bunciuk.

— Ei, bravo, Pornim mâine… Treci pe la moş Orlov, el face şi drege toate.

În aceeaşi stare de cea mai desăvârşită pustiire sufletească, Bunciuk îşi făcu pregătirile de plecare şi a doua zi, la 1 mai, plecă împreună cu detaşamentul.

Era pe vremea când împrejurările se vesteau tot mai vădit ameninţătoare pentru guvernul sovietic al Donului. Trupele germane de ocupaţie înaintau din Ucraina; stanţele şi districtele de pe Donul de jos erau cuprinse toate de răscoala contrarevoluţionară.

În preajma sălaşelor de iarnă, dădeau târcoale trupele lui Popov, ameninţând de acolo Novocerkasskul. Congresul regional al Sovietelor, care avusese loc la Rostov între 10-13 aprilie, fusese întrerupt de câteva ori, fiindcă răsculaţii din districtul Novocerkassk se apropiau de Rostov şi-i ocupau suburbiile. Numai în nord, în districtele Hopior şi Ust-Medvediţa, mocneau încă focare revoluţionare – şi spre căldura lor năzuiau Podtiolkov şi alţii, care pierduseră orice nădejde în sprijinul căzăcimii de pe Donul de jos. Mobilizarea dăduse greş, şi Podtiolkov – proaspăt ales preşedinte al Sovnarcomului66 Donului – după îndemnurile lui Lagutin, hotărî să se îndrepte spre nord, pentru a mobiliza acolo trei-patru regimente din foştii combatanţi şi a-i arunca împotriva nemţilor şi a contrarevoluţiei din josul Donului.

Se alcătui o comisie extraordinară de mobilizare din cinci persoane, în frunte cu Podtiolkov. La 29 aprilie, ridicară de la administraţia financiară zece milioane de ruble în aur şi în bilete de bancă ţariste, pentru nevoile de mobilizare, alcătuiră în grabă un detaşament pentru paza lăzii cu bani, mai ales dintre cazacii care făcuseră serviciul în garnizoana locală din Kamenskaia, aleseră câţiva cazaci agitatori şi, la 1 mai, detaşamentul, bombardat de avioanele germane, o luă spre Kamenskaia.

Liniile gemeau ticsite de trenuri cu ostaşi din Gărzile Roşii în retragere din Ucraina. Cazacii răsculaţi aruncau în aer podurile şi provocau deraieri. În fiecare dimineaţă, deasupra liniei Novocerkassk-Kamenskaia apăreau avioane germane, dădeau târcoale ca un cârd de ereţi, se lăsau în jos, şi atunci mitralierele răpăiau sacadat, ostaşii roşii săreau din vagoane, focuri de armă trosneau, mirosul de zgură ce plutea deasupra gărilor se amesteca cu mirosul rânced al războiului şi al distrugerii. Avioanele se ridicau vijelios la o mare înălţime, dar trăgătorii tot mai goleau o bucată de vreme cartuşele din lăzile de zinc, şi cizmele oamenilor care treceau pe lângă trenuri se înfundau până la glezne în tuburile goale. Nisipul era acoperit de metalul lor, ca o luncă plină de frunzişul auriu al stejarilor în noiembrie.

Distrugerile fără seamăn se vădeau în toate: pe povârnişurile terasamentului zăceau vagoane înnegrite, arse şi răsturnate; pe stâlpii de telegraf albeau ca zahărul cioburile ceştilor de porţelan, în care spânzurau nodurile firelor de sârmă. Multe case erau nimicite, parazăpezile de-a lungul liniilor dispăruseră ca măturate de vijelie…

Detaşamentul răzbea de cinci zile spre Millerovo. În a şasea zi, Podtiolkov chemă pe membrii comisiei în vagonul său.

— Nu-i chip să mergem aşa! Să lepădăm tot calabalâcul şi să pornim în marş pe jos!

— Ce tot spui? strigă mirat Lagutin. Până să te târâi în marş la Ust-Medvediţa, albii vor trece peste noi.

— Adevărat că e cam departe, rosti Mrâhin codindu-se.

Krivoşlâkov, care abia ajunsese din urmă detaşamentul, tăcea şi se tot înfăşura zgribulit în mantaua cu petliţele spălăcite. Era scuturat de friguri, urechile îi vâjâiau din pricina chininei, capul îi ardea, plesnind de durere. Nu lua parte la sfat, şedea cocoşat pe un sac cu zahăr, cu ochii împăienjeniţi de febră.

— Krivoşlâkov! strigă Podtiolkov, fără să ia ochii de la hartă.

— Ce pofteşti?

— N-auzi despre ce e vorba? Trebuie să mergem în marş pe jos, altminteri au să ne ajungă din urmă şi ne prăpădim cu totul. Tu ce spui? Eşti mai învăţat ca noi, grăieşte.

— S-ar putea şi în marş! începu tărăgănat Krivoşlâkov, dar deodată dinţii îi clănţăniră ca unui lup şi începu să tremure, zguduit de un acces de friguri. S-ar putea, dacă am avea mai puţine bagaje.

Stând lângă uşă, Podtiolkov despături harta ţinutului. Mrâhin ţinea colţurile. În bătaia vântului dinspre apusul posomorât, harta fâlfâia, foşnind între degete.

— Iată cum o să mergem! Priveşte! Degetul galben de tutun al lui Podtiolkov trecu pieziş peste hartă. Vezi scara? O sută cincizeci, cel mult două sute de verste. Este?…

— Da, este, fir-ar al naibii! încuviinţă Lagutin.

— Tu ce spui, Mihail?

Krivoşlâkov strânse din umeri, cu o strâmbătură morocănoasă.

— Nu zic ba!

— Mă duc atunci să spun cazacilor ca să descarce totul. N-avem timp de pierdut.

Mrâhin roti ochii la toţi cu un aer de aşteptare şi, neîntâmpinând nici o împotrivire, sări din vagon.

În acea dimineaţă mohorâtă şi ploioasă, trenul cu detaşamentul lui Podtiolkov se afla în apropiere de Belaia Kalitva. Bunciuk stătea culcat în vagon, acoperit cu mantaua peste cap. În jurul lui, cazacii fierbeau ceai, hohoteau şi se înveseleau unii pe socoteala altora.

Vanka Boldâriov, un cazac din Migulinskaia, şugubăţ şi batjocoritor, râdea de un tovarăş mitralior.

— Mă, Ignat, din ce gubernie eşti? întrebă el cu voce răguşită, şuierătoare, afumată de tutun.

— Tambov! răspunse cu glas de bas Ignat, om blajin.

— Te pomeneşti că eşti şi din Morşciansk?

— Nu, din Şaţk.

— Aha-a!… Voinicii din Şaţk, tot unul şi unul: şapte inşi pun umăr la umăr şi nu se tem de unul! Nu cumva în satul vostru au înjunghiat de ziua hramului o viţea cu un castravete?

— Hai, ajunge.

— Stai, mă, că uitasem: aşa ceva nu pe la voi s-a petrecut! La voi, mi se pare, au astupat crăpăturile de la biserică cu nişte clătite, iar pe urmă au vrut s-o mute-n vale pe nişte boabe de mazăre… Fost-a cu adevărat treaba asta?

Ceainicul dădu în clocot, şi astfel îl scăpă pentru puţină vreme pe Ignat de glumele lui Boldâriov. Dar îndată ce se aşezară la mâncare, Vanka începu iarăşi:

— Ignat, văd că nu prea mănânci carne de porc. Nu-ţi place?

— Ba da.

— Atunci na-ţi o târtiţă de scroafă. Ai să te lingi pe buze!

Toţi izbucniră în râs. Unul se înecă şi tuşi îndelung şi dogit. Cineva se mişcă, tropotind din cizme, iar după o clipă se auzi vocea supărată a lui Ignat:

— Înghite-o tu, afurisitule! Lasă-mă în pace cu târtiţa ta!

— Nu-i a mea, e a scroafei!

— Tot spurcată îi.

Vocea leneşă, răguşită a lui Boldâriov se auzi tărăgănat:

— Spurca-a-tă! Eşti în toate minţile? Păi, n-au sfinţit-o de paşte? Zi mai bine că ţi-e teamă să nu mănânci de dulce…

Un cazac chipeş, blond, cu patru decoraţii „Sfântul Gheorghe”, din aceeaşi staniţă cu Boldâriov, îl domoli:

— Lasă-l, Ivan! Ai să-ţi găseşti beleaua cu ţărănoiul. O s-o îmbuce şi pe urmă o să-i ardă de vier. Atunci să te văd; de unde ai să i-l aduci?

Bunciuk zăcea cu ochii închişi. Vorbele nu-i ajungeau lămurit la urechi, şi el trăia ceasurile încă apropiate ale trecutului, cu aceeaşi durere, ba parcă şi mai chinuitoare. Pe dinaintea ochilor închişi, într-o ceaţă tulbure, juca stepa sub covorul de zăpadă şi crestele întunecate ale pădurilor ce unduiau departe până în zări; simţea parcă suflul rece al vântului şi o vedea pe Anna alături de el, ochii ei negri, pistruii mărunţi de la rădăcina nasului, gura ei atât de dragă, cu linii hotărâte şi gingaşe, cuta adâncă de pe frunte… Nu-i auzea vorbele zburând de pe buze; glasul ei era slab şi înăbuşit de glasuri străine, dar Bunciuk ghicea despre ce vorbea ea, după sclipirea ochilor, după tremurul genelor arcuite. Şi iat-o pe cealaltă Anna, galben-vânătă, cu urmele de lacrimi răcite pe obraji, cu nasul ascuţit şi cu buzele strânse dureros şi groaznic… El se apleacă, îi sărută găvanele negre ale ochilor ce-şi pierd treptat căldura…

Bunciuk gemu şi-şi acoperi gura cu palma, ca să-şi reţină hohotul de plâns. Chipul Annei nu-l părăsea nici o clipă, nu se topea şi nu se ştergea cu trecerea vremii. Faţa ei, trupul, mersul, mişcările, jocul feţei, al sprâncenelor, toate se adunau una câte una şi i-o închipuiau întreagă, vie. Îşi amintea vorbele ei, din care se desprindea un romantism sentimental, şi rechema toate clipele pe care le trăise împreună cu ea. Şi această amăgitoare vioiciune a chipului amăgitor înviat îl făcea să sufere cu o înzecită durere.

Tovarăşii îl treziră îndată ce se auzi ordinul de debarcare. Se ridică, îşi sfârşi agale pregătirile şi ieşi afară, apoi luă parte la descărcarea lucrurilor. Cu aceeaşi nepăsare, se sui într-o căruţă şi plecă.

Cernea ploaia. Iarba scundă de-a lungul drumului se îngreuna de picuri.

Stepa. Vuietul nestăvilit al vântului peste dâmburi şi râpe. În apropiere, sate, în depărtare, cătune. În urmă rămaseră fumuleţe de locomotive, pătratele roşii ale clădirilor din gară. Vreo patruzeci de căruţe închiriate la Belaia Kalitva se înşiruiau pe drum. Caii mergeau încet. Ţărâna de cernoziom muiată de ploaie îngreuna mersul. Glodul se prindea de roţi, se lipea de oberi ca nişte cercuri de vată neagră. În faţă şi în urmă, mergeau pâlcuri-pâlcuri minerii din bazinul Belaia Kalitva, pribegind spre răsărit dinaintea samavolniciei căzăceşti, ducând cu ei familiile şi avutul lor sărăcăcios.

Lângă halta Graci, îi ajunseră din urmă detaşamentele Gărzii Roşii greu încercate ale lui Romanovski şi Sceadenko. Ostaşii aveau feţe pământii, chinuite de lupte, de nesomn şi de lipsuri. Şceadenko se apropie de Podtiolkov. Faţa lui frumoasă, cu mustăţile tunse englezeşte şi cu nasul subţire, era suptă. Trecând prin faţa lor, Bunciuk îl auzi pe Şceadenko vorbind cu voce răutăcioasă şi obosită, încruntându-şi sprâncenele:

— Ce-mi spui tu mie? Parcă nu-mi cunosc băieţii! Lucrurile merg prost, şi pe deasupra vin şi nemţii, fir-ar afurisiţi să fie!… Când ai să-i mai aduni?

În urma celor auzite de la el, Podtiolkov, încruntat şi oarecum pus pe gânduri, îşi ajunse căruţa şi începu să vorbească ceva pe un ton agitat cu Krivoşlâkov. Observându-i, Bunciuk îl văzu pe Krivoşlâkov, rezemat într-un cot, despicând aerul cu mâna şi rostind repede câteva fraze; după aceea, Podtiolkov se învioră, sări în căruţa care pârâi, abia ţinând într-o parte greutatea de şase puduri a vânjosului artilerist; căruţaşul dădu bice cailor, şi noroiul sări în toate părţile.

— Mână! strigă Podtiolkov, îngustându-şi ochii şi descheindu-şi haina de piele în bătaia vântului.

Timp de câteva zile detaşamentul înainta în districtul Doneţului, răzbind spre staniţa Krasnokutskaia. Gospodarii din satele ucrainene îi primeau pe oameni cu vechea lor ospitalitate de datină, le vindeau cu plăcere merinde, furaje pentru cai, îi adăposteau, dar, îndată ce venea vorba despre găsirea unor cai până la Krasnokutskaia, ucrainenii se întunecau, se scărpinau la ceafă şi răspundeau printr-un „nu” răspicat.

— Doar vă plătim bani buni! De ce te strâmbi? îl întrebă Podtiolkov pe un ucrainean.

— Ei şi? pentru mine viaţa nu-i mai ieftină decât banii…

— La ce dracu ne trebuie viaţa ta? Închiriază-ne numai nişte cai şi o căruţă.

— Nu, nu pot.

— De ce nu poţi?

— Păi, voi mergeţi la cazaci?

— Ce-are a face?

— Dacă are să se-ntâmple vreun bucluc? Ştiu şi eu?… Cum să nu am milă de caii mei? Îi prăpădesc, şi atunci ce să mă fac? Nu, vericule, lasă-mă-n pace, că de mers, nu merg pentru toţi banii din lume!

Pe măsură ce se apropiau de plasa Krasnokutskaia, Podtiolkov şi ceilalţi se arătau din ce în ce mai îngrijoraţi. Se simţea şi o anumită schimbare în starea de spirit a locuitorilor: pe când în cele dintâi cătune oamenii fuseseră primitori şi voioşi, în cele următoare se purtau cu o vădită vrăjmăşie şi neîncredere. Nu vindeau merinde decât cu multă greutate, ocoleau să răspundă la întrebări. Căruţele detaşamentului nu mai erau înconjurate din primele clipe de un brâu pestriţ de flăcăiandri. Toţi priveau mohorât şi duşmănos de după ferestre şi se grăbeau să se facă nevăzuţi.

— Măi, creştini sunteţi voi aici, sau ce naiba? îi întrebau cu întărâtare cazacii din detaşament. Ce vă uitaţi la noi cu atâta duşmănie? V-am mâncat comândul?

Într-un sat din plasa Nagolinskaia, Vanka Boldâriov, scos din sărite de primirea lor rece, trânti căciula de pământ şi ţipă răguşit, uitându-se împrejur, de teamă să nu vină vreun superior:

— Oameni sunteţi voi sau nişte tartori? De ce tăceţi… mama voastră? Ne vărsăm sângele pentru drepturile voastre, şi voi nici nu ne băgaţi în seamă! Ruşine să vă fie de asemenea purtare! Acum, tovarăşi, avem egalitate – nu mai sunt nici cazaci, nici hoholi, şi nu trebuie să se răţoiască nimeni la nimeni! Hai! Să ni se aducă îndată găini şi ouă! Plătim toate cu banii lui Nicolae!

Vreo şase ucraineni ascultau vorbele lui Boldâriov, posomorâţi ca nişte gloabe înhămate la plug.

La cuvântarea sa plină de foc, nu răspunseră nici o vorbă.

— Hoholi aţi fost şi tot hoholi aţi rămas, blestemaţilor! Vedea-v-aş crăpând, fire-aţi ai dracului, şi holera să vă ia, burjui afurisiţi! Boldâriov mai trânti de pământ căciula sa ponosită şi se învineţi de nemărginită scârbire. De la voi n-are să capete omul iarna nici măcar un pumn de zăpadă! Zgârie-brânză, scârboşi!

— Nu sudui!

Numai atât îi spuseră ucrainenii şi se împrăştiară.

În acelaşi sat, o ucraineancă în vârstă descosea un cazac din Garda Roşie.

— Adevărat să fie că aveţi să jefuiţi totul şi să căsăpiţi toţi oamenii?

Şi cazacul, fără să clipească, îi răspunse:

— Adevărat! Nu chiar pe toţi, dar pe bătrâni îi hăcuim fără doar şi poate!

— Doamne sfinte! Da' ce aveţi cu dânşii?

— Îi mâncăm cu păsat: carnea de oaie nu-i bună acum, n-are gust, iar un moş bătrân, dacă-l bagi la cazan, dă o fiertură de ciolane mai gustoasă.

— Şuguieşti oare?

— Ce te potriveşti, mătuşo? Îndrugă verzi şi uscate, ca un nătărău! se amestecă Mrâhin.

Rămas între patru ochi cu cazacul şugubăţ, îl dojeni răstit:

— Trebuie să ştii cum să glumeşti şi cu cine. Vezi să nu-ţi mute Podtiolkov fălcile pentru asemenea vorbe! Ce te-a apucat să bagi lumea în sperieţi? Năroada are să meargă şi are să povestească tuturor că noi căsăpim bătrânii.

Podtiolkov scurta popasurile de zi şi de noapte. Mistuit de îngrijorare, se avânta mereu înainte. În ajun de a intra în plasa staniţei Krasnokutskaia, stătu îndelung de vorbă cu Lagutin, împărtăşindu-i gândurile:

— Noi, Ivan, nu trebuie s-o întindem prea departe. Când vom ajunge la Ust-Hopiorskaia, ai să vezi ce isprăvi o să mai facem! Vom vesti mobilizarea, cu soldă de câte o sută pe lună, dar să vină cu cai şi cu echipament, fiindcă nu putem arunca degeaba banii poporului… De la Ust-Hopior o luăm drept în sus, pe la tine, prin Bukanovskaia, Slaşciovskaia, Fedoseevskaia, Kumâljenskaia, Glazunovskaia, Skurişenskaia. Până când vom ajunge la Mihailovka o să avem o divizie întreagă! O strângem?

— De strâns o strângem, dacă pe acolo e linişte.

— Da' tu crezi c-a început pârjolul şi pe acolo?

— Cine poate să ştie?

Lagutin îşi netezi bărbuţa rară şi urmă cu o voce subţire, de scâncet:

— Am cam întârziat! Mi-e teamă, Fedea, că n-o să ajungem la timp. Ofiţerimea îşi vede cu zor de treabă. Ar trebui să ne grăbim.

— Dăm zor şi aşa. Nu te teme! N-are pentru ce să ne fie frică. Ochii lui Podtiolkov se înăspriră. Ducem oamenii după noi, cum se poate să ne temem? Vom ajunge! Vom răzbi! Peste două săptămâni avem să-i batem şi pe albi, şi pe germani! O să-i ia toţi dracii, când îi vom zvârli de pe pământul Donului! Tăcu o clipă, trase cu lăcomie un fum de ţigară şi-şi mărturisi gândul ascuns: Dacă vom întârzia însă, praf se alege şi de noi şi de Puterea sovietică în Ţinutul Donului! Oh, numai să nu întârziem! Dacă răscoala ofiţerilor ne-o ia înainte, s-a isprăvit cu toate!

A doua zi, pe înserate, detaşamentul trecu hotarul staniţei Krasnokutskaia. În apropiere de satul Alexeevski, Podtiolkov, care mergea într-una din căruţele din fruntea convoiului, împreună cu Lagutin şi cu Krivoşlâkov, zări o cireadă de vite păscând în stepă.

— Hai să-l întrebăm pe văcar! se adresă el lui Lagutin.

— Duceţi-vă, încuviinţă Krivoşlâkov.

Lagutin şi Podtiolkov se dădură jos şi o luară spre turmă. Toloaca era arsă de soare, iarba sclipea roşcată, măruntă şi treierată de copite; doar la marginea drumului înflorea rapiţa sălbatică, cu tufiţe mici şi floricele galbene, şi orzoaica foşnea cu spice mari şi păroase. Strivind în palmă vârfuri de pelin bătrân şi trăgând pe nări mirosul amar şi înţepător, Podtiolkov se apropie de văcar.

— Să trăieşti, moşule!

— Noroc.

— Paşti vitele?

— Le pasc.

Bătrânul privea încruntat de sub sprâncenele cărunte, stufoase, clătinându-şi capul.

— Ei, cum o duceţi pe aici? puse Podtiolkov întrebarea obişnuită.

— Trăim şi noi cum dă Dumnezeu.

— Ce mai nou pe la voi?

— Nu se aude nimica nou… Da' voi cine sunteţi?

— Suntem ostaşi, mergem acasă.

— Da' de unde sunteţi?

— De la Ust-Hopiorskaia.

— Şi Podtiolkin ăla îi tot cu voi?

— Cu noi.

Vădit speriat, văcarul se îngălbeni la faţă.

— De ce te-ai speriat, moşule?

— Cum să nu mă sperii, oameni buni? Zice lumea că-i hăcuiţi pe toţi pravoslavnicii!

— Minciuni! Da' cine împrăştie asemenea zvonuri?

— Alaltăieri a vorbit atamanul la adunare. O fi avut el de unde auzi; o fi primit hârtie de la stăpânire. Cică vine Podtiolkin, cu calmucii, şi-i hăcuieşte pe toţi la rând.

— Aveţi acum şi atamani? aruncă Lagutin o privire lui Podtiolkov.

Acesta îşi înfipse colţii gălbejiţi într-o tulpină de buruiană uscată.

L-au ales deunăzi! Au închis sovietul.

Lagutin voia să mai întrebe ceva, dar în clipa aceea un buhai zdravăn şi pleşuv sări pe o vacă şi o prinse sub el.

— O stâlceşte, blestematul! răcni văcarul şi o luă la fugă spre cireadă, cu o sprinteneală cu totul neaşteptată pentru vârstă lui, strigând din fugă: E văcuţa lu Nastenka! O striveşte!… Ce faci!… Ce faci, chelule!

Dând din mâini, Podtiolkov păşi înapoi, la căruţă. Bunul gospodar Lagutin se opri, se uită neliniştit la văcuţa slabă, dată grămadă la pământ sub greutatea buhaiului, şi se gândi, fără să vrea: „Te pomeneşti chiar că o striveşte diavolul! A şi strivit-o! Măi, al dracului!”

Abia după ce-şi dădu seama că văcuţa ieşise de sub buhai cu şira spinării teafără, Lagutin se întoarse şi el la căruţe. „Ce-i de făcut acum? Să fie oare atamani şi peste Don?” se întrebă el în gând. Dar buhaiul de prăsilă, de toată frumuseţea, îi atrase din nou luarea-aminte. Stătea lângă drum, adulmecând o vacă neagră, arătoasă şi cu trupul lat, clătinându-şi capul cu fruntea mare. Guşa îi atârna până la genunchi, tot trupul lung şi puternic era întins ca o strună. Picioarele scurte stăteau drepte ca nişte stâlpi înfipţi în pământul moale. Mângâindu-i cu ochii părul roşcat cu pete deschise, fără să vrea, Lagutin îşi desluşi un gând, printre stoluri de alte gânduri neliniştite: „Ne-ar trebui şi nouă unul ca ăsta; buhaii de la noi sunt prea mărunţi”. Gândul acesta fugar mai stărui în mintea lui, dar, apropiindu-se de căruţă şi privind cercetător la chipurile cazacilor, de pe care veselia zburase, Lagutin cugetă numai la noul drum ce rămânea să-l urmeze.

Scuturat şi istovit de friguri, Krivoşlâkov, visător şi poet, îi spuse lui Podtiolkov:

— Noi am plecat din faţa valului contrarevoluţionar, căutând să i-o luăm înainte, dar el răzbeşte peste noi. Pare-se că n-ai cum să-l întreci, fiindcă năvăleşte mai repede decât puhoiul de apă într-o văgăună…

Dintre toţi membrii comisiei, numai Podtiolkov părea pe deplin conştient de situaţia extrem de complicată ce se crease. Şedea aplecat înainte şi striga mereu căruţaşului:

— Mână!

— De la căruţele din coadă, răsună un cântec; apoi amuţi. Râsete tari veneau dintr-acolo, acoperind huruitul roţilor şi amestecându-se cu strigăte.

Ştirile date de bătrânul văcar se adeveriră. În drum, detaşamentul întâlni un cazac cu nevasta, care mergeau în satul Svecinikov. Cazacul avea epoleţi şi cocardă. Podtiolkov îi puse câteva întrebări şi se întunecă mai avan.

Trecură de satul Alexeevski. Cernea o ploaie măruntă de sub cerul posomorât. Numai la răsărit, într-o ruptură de nori, se întrezărea un petic de cer albastru, poleit de razele piezişe ale soarelui.

În clipa când începură să coboare de pe deal în hotarele satului ucrainean Rubaşkin, nişte oameni răsăriră, zbughind-o la fugă în partea cealaltă; câteva căruţe trecură în goană tot într-acolo.

— Fug! Li-e teamă de noi! zise stingherit Lagutin, privind la ceilalţi.

Podtiolkov strigă:

— Întoarceţi-i! Strigaţi-le, afurisiţilor!

Cazacii săriră în picioare, fluturând şepcile. Unul răcni:

— E-hei!… Unde fugiţi?… Staţi!

Căruţele detaşamentului intrară la trap în sat. Vântul rotea vârtejuri pe o uliţă largă şi golită de lume. O ucraineancă bătrână se frământa într-o curte, ţipând şi aruncând nişte perne într-o căruţă. Bărbatul, desculţ şi cu capul gol, ţinea caii de căpestre.

La Rubaşkin, aflară că omul trimis de Podtiolkov pentru încartiruire fusese prins de o patrulă de cazaci şi dus dincolo de deal. Cazacii se aflau, deci, pe undeva pe aproape. După un scurt sfat, luară hotărârea să pornească înapoi. Podtiolkov, care fusese pentru înaintare, şovăi.

Krivoşlâkov tăcea, scuturat din nou de friguri.

— Poate e mai bine să mergem mai departe? îl întrebă Podtiolkov pe Bunciuk, de faţă şi el la consfătuire.

Acesta dădu nepăsător din umeri. Îi era totuna unde o să meargă, fie înainte, fie îndărăt – oriunde, numai să poată fugi de durerea ce-l urmărea ca umbra. Păşind alături de căruţă, Podtiolkov începu să vorbească despre avantajele mişcării spre Ust-Medvediţa. Pe dată însă, îl întrerupse un cazac agitator.

— Ai înnebunit? Pe unde ai să ne duci? La contrarevoluţionari? Nu, frate, lasă-te de glume! Mergem îndărăt! N-avem poftă să pierim. Dar asta ce mai e? Ia uite! arătă el cu mâna spre deal.

Toţi priviră înapoi: trei călăreţi se arătară pe o moviliţă.

— E patrula lor! strigă Lagutin.

— Uite, alta!

Pe deal forfoteau călăreţi. Se adunau în cete, se despărţeau, piereau după deal şi se iveau iarăşi. Podtiolkov dădu ordin de pornire înapoi. Trecură prin satul Alexeevski. Localnicii, vestiţi pesemne de cazaci, prinseră să se ascundă şi să fugă la apropierea căruţelor detaşamentului.

Însera. Ploaia măruntă şi posomorâtă cernea mereu de sus. Oamenii erau uzi leoarcă şi dârdâiau de frig. Mergeau pe lângă căruţe, ţinându-şi armele, gata să tragă. Drumul ocoli dealul, coborî în văgăună şi se prelungi şerpuind şi ieşind din nou pe colnic. Patrule de cazaci se iveau pe creste şi se mistuiau. Petreceau detaşamentul, sporind astfel neliniştea ostaşilor din Garda Roşie, destul de apăsătoare şi fără asta.

Lângă o râpă care străbătea vâlceaua de-a curmezişul, Podtiolkov sări jos din căruţă, strigând scurt celorlalţi:

— Pregătiţi-vă!

Apoi îşi luă carabina de cavalerie, o încărcă şi porni mai departe, alături de căruţă. Apa de primăvară, oprită de stăvilare, se mai zărea, albăstrie, în vâlcea. Noroiul de lângă un mic iaz era crestat de urmele vitelor care veneau la adăpost. Pe muchia stăvilarului năruit pe jumătate, creşteau buruieni şi volbură, iar jos, lângă apă, papura îşi înălţa tulpinile firave, şi frunzele ascuţite ale rogozului foşneau biciuite de ploaie. Podtiolkov se aştepta să dea acolo peste vreo cursă a cazacilor, dar cercetaşii trimişi înainte nu descoperiră pe nimeni.

— Nu acum, Feodor! spuse Krivoşlâkov în şoaptă, chemându-l la o parte pe Podtiolkov, mai aproape de căruţă. N-au să sară pe noi acum, ci la noapte.

— Şi eu cred la fel.

La apus, norii se îngroşau. Se întuneca. Departe, prin valea Donului, şerpuiau fulgere, tremurau lumini portocalii, asemenea unor aripi de pasăre în agonie. O văpaie îndepărtată se întindea palidă, acoperită de poala neagră a unui nor. Ca o cupă plină până la margini de linişte şi de umezeală, stepa ascundea în zbârciturile râpelor tristele reflexe ale zilei. Seara amintea parcă un amurg de toamnă. Până şi ierburile, care nu înfloriseră încă, răspândeau o mireasmă râncedă, moartă ca niciuna alta.

Podtiolkov păşea, adulmecând cu luare-aminte feluritele mirosuri nedesluşite ale ierburilor ude. Din când în când se oprea, curăţa bulgării de noroi lipiţi de tocuri, se îndrepta din şale şi-şi purta greoi şi obosit trupul vânjos sub haina de piele jilavă larg desfăcută, scârţâind la fiecare mişcare.

Noaptea ajunseră în satul Kalaşnikov, din plasa Poleakovo-Nagolinskaia. Cazacii din detaşament părăsiră căruţele şi se risipiră în căutarea locurilor de dormit. Plin de îngrijorate presimţiri, Podtiolkov dădu ordin să se orânduiască paza, dar cazacii se adunau în silă. Trei inşi nu voiră să meargă.

— Să fie judecaţi de tovarăşii lor! Să fie împuşcaţi, pentru neexecutarea ordinului! se frământă Krivoşlâkov.

Sleit de atâtea îngrijorări, Podtiolkov făcu un gest dureros cu mâna:

— Şi-au pierdut curajul pe drum. Nici n-au să se mai apere! Suntem pierduţi, Mişatka!

Lagutin strânse cu chiu, cu vai câţiva oameni şi trimise patrule la marginea satului.

— Să nu dormiţi, fraţilor! Au să ne-nhaţe de vii! rosti rugător Podtiolkov către cazacii mai apropiaţi de el, cutreierând casele în care poposiseră.

Toată noaptea a stat de veghe lângă masă, proptindu-şi capul în mâini şi oftând greu şi răguşit. Puţin înainte de revărsatul zorilor, aţipi, lăsându-şi capul uriaş să-i cadă pe masă, dar îndată îl trezi Robert Fraschenbruder, care venise din ograda vecină. Începură să se pregătească de plecare. Afară se lumina. Podtiolkov ieşi din casă. Gazda, care îşi mulsese vaca, îl întâmpină în tindă:

— Colea, pe deal, umblă nişte călăreţi! rosti ea cu nepăsare.

— Unde?

— Uite, dincolo de sat!

Podtiolkov sări afară: pe deal, după perdeaua albă de ceaţă, care atârna deasupra satului şi a sălciilor din livezi, se vedeau numeroase pâlcuri de cazaci. Se mişcau în trap şi în galop scurt, înconjurând satul şi strângând cercul din ce în ce mai îngust. În curtea casei unde poposise Podtiolkov şi în jurul căruţei sale, începură să se strângă repede cazacii din detaşament.

Veni Vasili Miroşnikov, un cazac din Migulinskaia, om voinic şi cu moţul lung. Îl chemă la o parte pe Podtiolkov şi-i spuse, cu privirea plecată-n jos:

— Iată ce-i, tovarăşe Podtiolkov… Acum au venit nişte delegaţi din partea ălora, şi el făcu un gest cu mâna spre deal. Au zis să-ţi spunem să se pună îndată armele jos şi să ne predăm. Dacă nu, au să înainteze asupra noastră.

— Tu, fecior de căţea! Ce cutezi a vorbi?

Podtiolkov îl apucă pe Miroşnikov de piepţii mantalei, îmbrâncindu-l departe, se repezi la căruţă, înşfăcă arma de ţeavă şi strigă cu voce răguşită, aspră, către cazaci:

— Să ne predăm? Ce fel de vorbe putem să mai schimbăm cu cei care sprijină contrarevoluţia? Ne batem cu ei! După mine! În trăgători!

Toţi săriră afară din ogradă. Numai o mică parte dintre oameni alergă însă la marginea satului. În dreptul ultimelor case, pe Podtiolkov îl ajunse din urmă, gâfâind, Mrâhin, membru în comisie.

— E o ruşine, Podtiolkov! Să ne vărsăm sângele în lupta cu fraţii noştri? Lasă! Avem să ne înţelegem şi fără puşti!

Văzând că numai o parte din detaşament îl urmase şi dându-şi seama că-i aşteaptă negreşit înfrângerea dacă s-ar încăpăţâna să lupte, Podtiolkov scoase fără nici un cuvânt închizătorul armei, îl aruncă şi făcu un gest obosit cu şapca:

— La loc comanda! Înapoi în sat!

Se întoarseră. Tot detaşamentul se adună în trei curţi vecine. Cazacii apărură nu după mult timp în sat. De pe deal, coborî un pâlc de vreo patruzeci de călăreţi.

Poftit de fruntaşii staniţei Miliutinskaia, Podtiolkov ieşi din sat, ca să se înţeleagă asupra predării. Forţele principale ale inamicului, care învăluiau satul, nu-şi părăseau poziţiile. Bunciuk îl ajunse din urmă pe Podtiolkov la izlaz şi-l opri:

— Ne predăm?

— Puterea e cu dânşii! Ce vrei să facem?

— Ce, ţi s-a urât cu viaţa?

Tot trupul lui Bunciuk se zgudui într-un spasm. Fără să se uite la bătrânii care îl însoţeau pe Podtiolkov, strigă cu voce înăbuşită şi surdă:

— Spune-le că nu dăm armele! Şi o luă înapoi, agitând pumnul încleştat pe mânerul revolverului.

După ce se întoarse la cazaci, încercă să-i înduplece ca să răzbească prin luptă spre linia ferată, dar cei mai mulţi erau vădit înclinaţi spre împăciuire. Unii îi întoarseră spatele, alţii îi răspundeau duşmănos:

— Du-te de te luptă, viteazule! Noi n-o să ne batem cu fraţii noştri!

— Avem încredere în ei şi fără arme în mâini.

— Să vărsăm sânge de sfintele sărbători ale paştilor?

Bunciuk ajunse la căruţa lui, care se afla lângă hambar, aruncă mantaua dedesubt şi se culcă, fără să descleşteze din pumn mânerul crestat al revolverului. Se gândi o clipă la fugă, dar i se făcu scârbă de o plecare pe ascuns, de dezertare, şi, lăsând toate în voia soartei, rămase pe loc să aştepte întoarcerea lui Podtiolkov.

Acesta se înapoie abia după vreo trei ceasuri. O mare mulţime de cazaci străini pătrunse împreună cu el în sat. Unii erau călări, alţii îşi duceau caii de dârlogi sau veneau pe jos, împresurându-l pe Podtiolkov şi pe podesaulul Spiridonov, fostul său camarad de baterie, acum comandant al detaşamentului adunat pentru a captura grupul lui Podtiolkov.

Podtiolkov mergea cu capul sus, păşind drept şi cu grijă, ca şi cum ar fi băut peste măsură. Spiridonov îi spunea ceva, zâmbind din colţul buzelor, cu o privire răutăcioasă. Un cazac călare venea în urma lor, strângând la piept lemnul prost cioplit al unui mare steag alb.

Uliţa şi ogrăzile, în care se aflau înghesuite căruţele detaşamentului, se umplură de căzăcimea bulucită în grabă. Larma de glasuri crescu de îndată. Mulţi dintre cei sosiţi slujiseră la oaste cu cazacii lui Podtiolkov.

Răsunară strigăte de bucurie, râsete.

— Măi, leat, ce vânt te-a adus?

— Hai noroc, noroc, Prohor!

— Noroc să dea Dumnezeu!

— Era cât pe ce să mă bat cu tine!… Mai ţii minte cum îi fugăream pe austrieci la Lvov?

— Cumetre Danilo!… Hristos a înviat, cumetre!

— Adevărat a înviat!

O sărutare răsunătoare urmă vorbelor; netezindu-şi mustăţile, doi cazaci se uitau unul la altul, zâmbeau şi se băteau pe umăr.

La câţiva paşi de dânşii, vorbeau alţii:

— Nici n-am avut parte de sărbătoare…

— D-apăi voi sunteţi bolşevici! Ce mai vorbeşti de sărbătoare?

— Ce-are a face! Bolşevici-nebolşevici, tot un Dumnezeu avem!

— Ho! Nu minţi?

— Zău!

— Dar crucea o ai?

— Uite-o! Cazacul din Garda Roşie, zdravăn, cu fruntea lată, îţi descheie gulerul bluzei, umflându-şi buza şi scoase o cruce de aramă coclită, ce-i atârna pe pieptul pârlit de soare şi acoperit de păr.

Bătrânii din detaşamentele trimise pentru prinderea „răzvrătitului Podtiolkov”, înarmaţi cu furci şi cu topoare, schimbară priviri mirate:

— Se spunea că v-aţi lepădat de credinţa întru Hristos!

— Cică v-aţi vândut satanei!

— Am auzit că jefuiţi bisericile şi că omorâţi popii.

— Minciuni! strigă cu o voce răspicată acelaşi ostaş din Garda Roşie. V-au împuiat alţii urechile cu născociri! Eu, înainte de a pleca din Rostov, am fost la biserică şi m-am împărtăşit.

— Nu mai spune! rosti un bătrânel slăbuţ, înarmat cu o lance cu coada tăiată pe jumătate, dând din mâini în semn de mare bucurie.

Gălăgia glasurilor răsuna pe uliţi şi prin ogrăzi. Dar, după o jumătate de ceas, mai mulţi cazaci cu un vagmistru din staniţa Bokovskaia se iviră în uliţă, făcându-şi loc răstit prin înghesuiala mulţimii.

— Cei din detaşamentul lui Podtiolkov să treacă la apel! sună ordinul.

Podesaulul Spiridonov, cu bluză şi cu epoleţi kaki, îşi scoase şapca cu cocarda de ofiţer, albă ca o bucată de zahăr, şi strigă în toate părţile:

— Toţi cei din detaşamentul lui Podtiolkov să treacă la stânga, la gard! Restul, la dreapta! Noi, fraţii voştri de front, am hotărât împreună cu delegaţia voastră că trebuie să predaţi toate armele, fiindcă locuitorii se tem de voi câtă vreme sunteţi înarmaţi. Puneţi-vă puştile şi tot armamentul în căruţele voastre, le vom păzi împreună! Vom trimite detaşamentul vostru la Krasnokutskaia, şi acolo, la soviet, aveţi să primiţi toate armele îndărăt.

Un vânt de îngrijorare cutreieră mulţimea cazacilor din Gărzile Roşii. Se auziră strigăte dintr-o ogradă: era cazacul Korotkov din staniţa Kumşatskaia.

— Nu dăm armele!

Un vuiet surd de furtună trecu pe uliţă, prin ogrăzile pline de norod.

Cazacii proaspăt veniţi în sat săriră în dreapta, şi în mijlocul uliţei rămaseră numai oamenii din detaşamentul lui Podtiolkov, strânşi grămadă şi fără nici o rânduială. Krivoşlâkov, cu mantaua pusă pe umeri, se uita în jur ca o fiară încolţită. Lagutin îşi muşcă buzele. Oamenii nu conteneau a glăsui cu nedumerire.

Bunciuk, care hotărâse dârz să nu-şi predea armele, se apropie scurt de Podtiolkov, cu arma în cumpănire.

— Nu predăm armele! Ai auzit?

— E prea târziu… şopti Podtiolkov, mototolind spasmodic în mână lista detaşamentului.

Lista trecu în mâinile lui Spiridonov. După ce o citi în fugă, întrebă:

— Aici sunt o sută douăzeci şi opt de oameni. Unde-s ceilalţi?

— Au rămas în urmă…

— Aha! Care va să zică, aşa?… Bine. Spune oamenilor să aducă armele.

Podtiolkov îşi desprinse cel dintâi revolverul, cu toc cu tot; predându-l, rosti surd:

— Sabia şi arma sunt în căruţă.

Dezarmarea începu. Ostaşii din Gărzile Roşii aduceau armele, codindu-se; îşi aruncau revolverele peste gard sau le ascundeau, împrăştiindu-se prin ogrăzi.

— Pe toţi acei care nu-şi vor preda armele îi vom percheziţiona! strigă Spiridonov, rânjind larg şi voios.

O parte din ostaşii roşii, conduşi de Bunciuk, refuzară să predea puştile, dar fură dezarmaţi cu forţa.

Un mitralior izbuti să fugă călare, luând cu el închizătorul unei mitraliere. Profitând de cele câteva clipe de zăpăceală, câţiva oameni se ascunseră. Dar Spiridonov numi îndată oameni de escortă, înconjură pe toţi cei rămaşi cu Podtiolkov, îi percheziţionă şi încercă să facă apelul. Prizonierii răspundeau în silă; unii strigau:

— Ce să mai cercetaţi? Toţi suntem aici!

— Trimiteţi-ne la Krasnokutskaia!

— Tovarăşi!… Isprăviţi odată!…

După ce sigilă lada cu bani şi o trimise cu escortă puternică la Karghinskaia, Spiridonov adună prizonierii şi dădu comanda, schimbându-şi deodată tonul şi purtarea:

— Dublaţi şirurile! La stân-ga! Ocolire la dreapta – marş! Gura!

Un ropot trecu prin rândurile celor din Garda Roşie. Porniră în silă, amestecară curând şirurile şi merseră de-a valma.

Podtiolkov, care îşi înduplecase oamenii să predea armele, mai nădăjduia pesemne că lucrurile se vor sfârşi cu bine. Dar îndată ce prizonierii fură scoşi afară din sat, cazacii din escortă începură să-i împingă cu caii. Un cazac bătrân, cu barba roşie ca focul şi cu cercelul înnegrit în ureche, îl lovi fără nici o vină pe Bunciuk, care mergea la marginea coloanei. Sfârcul biciuştii îi sângeră şi-i plesni obrazul. Cu pumnii încleştaţi, Bunciuk se întoarse, dar o lovitură şi mai puternică îl sili să se ascundă în mulţime. O făcuse fără să vrea, mânat de instinctul animalic al conservării, şi acum, strâns între tovarăşii săi care mergeau înainte, pentru întâia oară de la moartea Annei îşi chinul buzele într-un zâmbet amar, mirându-se în sine de puterea dorinţei de a trăi, ce fiinţează în orice suflet omenesc.

Prizonierii fură stâlciţi în bătaie. Bătrânii, turbaţi la văzul inamicilor dezarmaţi, îi izbeau cu caii, se aplecau şi-i croiau cu biciuşca, ori cu latul sabiei. Fără să vrea, fiecare din cei bătuţi se grăbea să se bage în mijlocul mulţimii; se născu o mare îmbulzeală şi se auziră ţipete.

Un ostaş al Gărzii Roşii, dintr-o staniţă din josul Donului, om zdravăn cât un munte, strigă, agitându-şi braţele ridicate în sus:

— Dacă vreţi să ne omorâţi, omorâţi-ne pe loc! De ce vă bateţi joc de noi

— Unde este cuvântul vostru? ţipă Krivoşlâkov.

Bătrânii se potoliră. La întrebarea unui prizonier: „Unde ne minaţi?” un tânăr cazac din escortă, care pesemne simpatiza cu bolşevicii, răspunse încet:

— Avem ordin să vă ducem în satul Ponomariov. Nu vă fie teamă, fraţilor. N-o să vă facem nici un rău.

Astfel ajunseră în satul Ponomariov.

Spiridonov se propti cu doi cazaci în uşa unei dughene şi lăsa oamenii să intre câte unul, întrebându-l pe fiecare:

— Numele şi prenumele? Locul naşterii?

Şi trecea răspunsurile într-un carnet de campanie soios.

Veni rândul lui Bunciuk.

— Numele?

Spiridonov atinse hârtia cu vârful creionului, se uită repede la chipul posomorât, cu fruntea lată, al ostaşului din Garda Roşie şi, văzând că acesta ţuguia buzele pregătindu-se să scuipe, se feri la o parte şi strigă:

— Treci, ticălosule! Ai să crăpi şi fără nume!

Molipsit de pilda lui Bunciuk, tamboveanul Ignat nu-şi spuse nici el numele. Se mai găsi un al treilea care voi să moară necunoscut şi trecu fără vorbă pragul dughenii…

Spiridonov puse lacătul şi rândui garda.

În timp ce lângă dugheană se împărţeau merindele şi armele din căruţele lui Podtiolkov, într-una din casele din apropiere se ţinea şedinţa Curţii marţiale, înjghebată în grabă şi alcătuită din reprezentanţii satelor care luaseră parte la prinderea lui Podtiolkov.

Prezida esaulul Vasili Popov, din staniţa Bokovskaia, om zdravăn, cu sprâncenele galbene. Şedea la masă, sub oglinda acoperită de prosoape, cu coatele larg desfăcute şi şapca dată pe ceafa lată. Ochii lui strălucitori, în care licărea o asprime oarecum părintească, priveau iscoditor la cazacii membri ai Curţii marţiale. Se chibzuia ce pedeapsă să se dea prinşilor.

— Ce să facem cu ei, domnilor fruntaşi? întrebă Popov pentru a doua oară.

Aplecându-se, şopti ceva podesaulului Senin, care şedea alături de el. Acesta dădu grăbit din cap, în semn de încuviinţare. Ochii lui Popov se făcură mici, zbârciturile vesele din colţurile lor pieriră, şi ei sclipiră deodată aspru şi rece, pitulaţi crud sub genele rare.

— Ce să facem cu trădătorii ţinutului lor, cu acei care veneau să prade şi să ucidă pe cazaci?

Fevraliov, un bătrân cazac de credinţă veche, din staniţa Miliutinskaia, sări ca împins de un arc:

— Să fie împuşcaţi! Toţi!

Dădu nebuneşte din cap şi cercetă adunarea cu o privire piezişă, de fanatic, apoi ţipă, înecându-se în bale:

— Nici o milă pentru cei ce l-au vândut pe Hristos!… Şi dacă or fi jidani printre ei, să-i omorâm! Să fie ucişi! Răstigniţi! Să fie băgaţi în foc!

Bărbuţa lui rară, încâlcită, tremura; părul cărunt cu pete roşcate se făcuse vâlvoi. Se aşeză la loc, gâfâind, cu faţa cărămizie, cu buzele umede.

— Să-i osândim la surghiun. Sau, ce ziceţi? propuse nehotărât Diacenko, membru al Curţii marţiale.

— La zid cu ei!

— Moarte lor!

— Şi eu sunt de aceeaşi părere!

— Să fie împuşcaţi în faţa tuturor!

— Iarba rea să piară din holdă!

— La moarte!

— La moarte, desigur! Ce să mai pierdem vremea? se mânie Spiridonov.

Cu fiecare nou strigăt, colţurile gurii esaulului Popov se înăspreau şi mai mult, făcând să-i piară chipul blajin de om bine hrănit, mulţumit de sine şi de cei dimprejur, se lăsau în jos şi se adânceau într-o împietrire de stană.

— Prin împuşcare! Scrie! ordonă el secretarului, privind peste umărul lui.

— Dar pe Podtiolkov şi pe Krivoşlâkov? Pe duşmanii ăştia, tot prin împuşcare? E prea puţin! strigă mânios un cazac bătrân şi scund, care şedea lângă fereastră şi potrivea mereu fitilul lămpii ce ameninţa să se stingă.

— Pe ei, pe căpetenii, să-i spânzurăm! răspunse scurt Popov şi repetă, adresându-se secretarului: Scrie: „Hotărâre. Noi, subsemnaţii”…

Secretarul, tot Popov, neam depărtat cu esaulul, îşi aplecă capul bălai, bine pieptănat, şi începu să scârţâie din peniţă.

— N-o să ne ajungă gazul! oftă cineva cu părere de râu.

Luminiţa lămpii clipea tremurând. Fitilul fumega. O muscă prinsă în păienjeniş bâzâia în liniştea odăii, peniţa scârţia pe hârtie, şi unul dintre membrii tribunalului răsufla greu, ca un cal bolnav de răpciugă.

HOTĂRÂRE.

Anul 1918, luna aprilie 27, (10 mai), noi, delegaţii din satelor din staniţele Karghinovskaia, Bokovskaia şi Krasnokutkaia:

De la Vasilievski Maksaev Stepan „

Bokovski Krujilin Nikolai „ „ Fomin Kumov Feodor „ „ Verhne-Iablonovski Kubtin Alexandr „ „ Nijne-Dulenski Sinev Lev „ „ Ilinski Voloţkov Semion „ „ Konkovski Popov Mihail „ „ Verhne-Dulenski Rodin Iakov „ „ Savostianov Frolov Alex.

„ „ staniţa Miliutinskaia Fevraliov Maxim „ „ Nikolaev Groşev Mihail „ „ staniţa Krasnokustkaia Diacenko Ivan „ „ satul Ponomariov Elankin Ilia „ „ satul Evlantiev Emilianov Luka „ „ satul Malahov Konovalov Matvei „ „ Novo-Zemţevo Popov Mihail „ „ Astahov Şcegolkov Vasili „ „ Popov Cekunov Feodor „ „ Orlov Ciukarin Feodor sub preşedinţia lui V. S. Popov.

Am hotărât:

Toţi jefuitorii şi înşelătorii poporului muncitor, menţionaţi în lista de mai jos, în număr de 80 de persoane, vor fi pedepsiţi cu moartea prin împuşcare, iar pentru doi dintre ei, Podtiolkov şi Krivoşlâkov, căpeteniile acestui grup, executarea se va face prin spânzurare.

Se achită cazacul Anton Kalitvenţov din satul Mihailovskoe, din lipsă de dovezi suficiente.

Konstantin Melnikov, Gavril Melnikov, Vasili Melnikov, Aksenov şi Verşinin, care au fugit din detaşamentul lui Podtiolkov şi au fost arestaţi în staniţa Krasnokutskaia, vor suferi pedeapsa conform aliniatului întâi din această hotărâre (pedeapsa cu moartea).

Sentinţa se va aduce la îndeplinire mâine, 28 aprilie (11 mai), orele 6 dimineaţa.

Pentru supravegherea celor deţinuţi, se va numi în gardă podesaulul Senin; azi la orele 11 seara i se vor pune la dispoziţie doi cazaci cu arme; membrii tribunalului vor fi făcuţi responsabili pentru neîndeplinirea acestui punct; cu executarea pedepsei va fi însărcinată garda dată de fiecare sat, în care scop se vor trimite câte cinci cazaci la locul execuţiei.

Originalul este iscălit de:

Preşedintele secţiei militare, V. S. POPOV.

Secretar, A. F. POPOV.

LISTA de oamenii din detaşamentul lui Podtiolkov, condamnaţi la 27 aprilie st. v. 1918 la moarte de către Curtea marţială.

Nr. Din staniţa Numele şi prenumele.

Sentinţa crt.

Ust-Hopiroskaia Feodor Podtiolkov Spânzurat.

Elanskaia Mihail Krivoşlâkov „

Kakanskaia Avraam Kakurin Împuşcat.

Bukanovskaia Ivan Lagutin „

Gub. Nijni-Novgorod Alesei Iv. Orlov „

Gub. Nijni-Novgorod Efim Mih. Vachtel „

Ust Bâstreanskaia Grigori Fetisov „

Migulinskaia Gavril Tkaciov „

Migulinskaia Pavel Agafonov „

Mihailovskaia Alexandr Bubnov „

Luganskaia Kalinin „

Migulinskaia Konstantin Mrâhin „

Migulinskaia Andrei Konovalov „

Gub. Poltava Konstantin Kirsta „

Kotovskaia Pavel Pozneakov „

Migulinskaia Ivan Boldâriov „

Migulinskaia Timofei Kolâciov „

Filim.

— Celb. Dmitri Volodarov „

Cernâşevskaia Gheorghi Karpuşin „

Filim.

— Celb. Ilia Kalmâkov „

Migulinskaia Saveli Râbnikov „

Migulinskaia Polikarp Gurov „

Migulinskaia Ignat Zemleakov „

Migulinskaia Ivan Kravţov „

Rostov Nikifor Frolovski „

Rostov Alexandr Konovalov „

Migulinskaia Piotr Vihleanţev „

Kleţkaia Ivan Zotov „

Migulinskaia Evdokim Babkin „

Migulinskaia Piotr Svinţov „

Dobrinskaia Illarion Celobitcikov „

Kazanskaia Klimenti Dronov „

Ilovlinskala Ivan Avilov „

Kazanskaia Matvei Sakmatov „

Nijne-Kurmoiarskaia Gheorghi Pupkov „

Ternovskaia Mihail Fevraliov „

Gub. Herson Vasili Panteleimonov „

Kazanskaia Profiri Liubuhin „

Kleţkaia Dmitri Şamov „

Filonovskaia Safon Saronov „

Migulinskaia Ivan Gubariov „

Migulinskaia Feodor Abakumov „

Luganskaia Kuzma Gorşkov „

Gundorovskaia Ivan Izvarin „

Gundorovskaia Miron Kalinovţev „

Mihailovskaia Ivan Farafonov „

Kotovskaia Serghei Gorbunov „

Nijne-Cirskaia Piotr Alaev „

Migulinskaia Prokopi Orlov „

Luganskaia Nikita Şein „

Mecanic principal.

C. F. Rostov Alexandr Iasentki „

Rostov Mihail Poleakov „

Razdorskaia Dmitri Rogaciov „

Rostov Robert Fraschenbruder „

Rostov Ivan Silender „

Gub. Samara Konstantin Efimov „

Cernâşevskaia Mihail Ovcinnikov „

Gub. Samara Ivan Pikalov „

Ilovlinskaia Mihail Koreţkov „

Kumşatskaia Ivan Korotkov „

Rostov Piotr Biriukov „

Razdorskaia Ivan Kabakov „

Lukovskaia Tihon Molitvinov „

Migulinskaia Andrei Şveţov „

Migulinskaia Stepan Anikin „

Kremenskaia Kuzma Dâcikin „

Baclanovskaia Piotr Kabanov „

Mihailovskaia Serghei Selivanov „

Rostov Artiom Ivancenko „

Migulinskaia Nikolai Konovalov „

Mihailovskaia Dmitri Konovalov „

Krasnobutskaia Piotr Lâşikov „

Migulinskaia Vasili Miroşnikov „

Migulinskaia Ivan Volohov „

Migulinskaia Iakov Gordeev „

Trei inşi nu şi-au spus numele.

După ce isprăvi de copiat lista condamnaţilor, secretarul puse două puncte groase la finele hotărârii şi vârî tocul în mâna celui mai apropiat delegat:

— Iscăleşte!

Delegatul satului Novo-Zemţevo, Konovalov, îmbrăcat în surtuc de postav cenuşiu nemţesc, cu revere roşii, se aplecă deasupra foii, zâmbind vinovat. Degetele lui groase, bătucite şi negre, ţineau fără să se-ndoaie tocul ros, de şcoală.

— Nu prea ştiu carte… mărturisi, desenând cu grijă iniţiala „K”.

După el semnă Rodin, mânuind tocul cu aceeaşi neîndemânare, asudând şi încruntându-se de atâta încordare. Încă unul iscăli, scuturând mai întâi tocul şi luând avânt, apoi îşi ascunse limba scoasă în timpul semnării. Popov îşi semnă numele cu caractere late şi cu parafă şi se sculă, ştergându-şi cu batista faţa udă.

— Trebuie să alăturăm foaia! rosti căscând.

— Kaledin are să ne blagoslovească de pe lumea cealaltă! zâmbi tinereşte Senin, urmărind mişcările secretarului, care apăsa de perete foaia cu rânduri umede de cerneală.

Nimeni nu răspunse la glumă. Toţi părăsiră casa în tăcere.

— Doamne Isuse!… oftă cineva, ieşind în tinda întunecoasă.

În noaptea aceea cu cerul stropit de lumina lăptoasă a stelelor gălbui, oamenii înghesuiţi în mica dugheană aproape că nici n-au închis ochii. Vorbele lâncezeau şi amuţeau. Zăduful şi îngrijorarea sugrumau gâtlejurile tuturor.

Seara, un ostaş din Garda Roşie îşi ceruse voie afară:

— Deschide, tovarăşe! Am nevoie să ies, am nevoie!

Stătea desculţ, cu cămaşa de pânză scoasă din pantaloni, ciufulit, lipindu-şi faţa înnegrită de gaura cheii şi repetând:

— Dar deschide odată, tovarăşe!

— Lupul ţi-e tovarăş, nu eu! răspunse în cele din urmă unul din paznici.

— Deschide, frate! se rugă omul, schimbându-şi felul de a i se adresa.

Santinela îşi sprijini arma de zid, stătu să asculte cum fâlfâie din aripi raţele sălbatice, zburând spre popas de noapte, îşi lipi buzele de gaura cheii şi zise:

— Fă în nădragi, drăguţule! Tot n-ai să-i rupi într-o noapte, iar mâine dimineaţă au să-ţi dea drumul în împărăţia cerurilor şi aşa cum eşti, cu nădragii uzi pe tine.

— S-a isprăvit cu noi!… zise deznădăjduit ostaşul roşu, depărtându-se de uşă.

Şedeau umăr la umăr. Într-un colţ, Podtiolkov îşi goli buzunarele şi rupse o grămadă de bancnote, şoptind ceva şi înjurând de mamă. După ce isprăvi cu banii, se descălţă, şi, atingând umărul lui Krivoşlâkov, care stătea culcat lângă el, îi spuse:

— E limpede, ne-au înşelat!… Ne-au tras pe sfoară, dumnezeii mă-si! Mi-e necaz, Mihailo! Când eram băiat mic, mă duceam peste Don, la vânătoare, cu flinta tatii; treceam prin pădure, ca printr-un cort verde, la un iaz cu raţe. Când dădeam greş, mi-era necaz, de-mi venea să urlu, nu altceva. Şi acum mi-e necaz că am dat greş: dacă am fi ieşit din Rostov măcar cu trei zile mai înainte, n-am fi avut parte de moartea asta netrebnică, aici. Am fi dat noi pe toţi contrarevoluţionarii cu crăcii în sus!

Rânjindu-şi dinţii într-un zâmbet chinuit, Krivoşlâkov răspunse în întuneric:

— Dracu să-i ia, n-au decât să ne omoare! Deocamdată, nu mi-e frică de moarte… „Mă tem că pe lumea cealaltă nu ne-om mai recunoaşte…” Ne vom întâlni, acolo, Fedea, ca doi străini. Iată de ce mi-e groază!

— Lasă! mormăi posomorât Podtiolkov, punându-şi palmele mari şi fierbinţi pe umerii vecinului. Ce rost au toate astea?

Lagutin povestea cuiva despre satul lui de baştină, despre bunicul său, care îi zicea în bătaie de joc „Tăiş”, pentru că avea capul lung, şi care îi trăsese odată o biciuială zdravănă, când îl prinsese într-o bostănărie străină.

Aşa vorbit-au toţi în acea noapte despre tot felul de lucruri răzleţe şi fără şir.

Bunciuk se aşezase lângă uşă. Prindea lacom cu buzele suflarea unui vântuleţ care pătrundea printr-o crăpătură. Răscolindu-şi memoria, îşi aduse aminte o clipă de bătrâna-i mamă şi, străfulgerat de un gând dureros, cu o sforţare îi goni chipul din cuget, pentru a face loc amintirilor despre Anna, despre trecutul cel atât de apropiat – şi aceasta îi aduse o puternică uşurare, un simţământ de fericită împăcare. Gândul morţii nu-l înspăimânta câtuşi de puţin. Nu mai simţea, ca altădată, un fior de-a lungul şirei spinării şi durerea apăsătoare la gândul că i se va ridica viaţa. Se pregătea de moarte ca pentru un popas fără veselie, după un drum amarnic şi istovitor, când oboseala este atât de mare, când tot trupul te doare cu atâta putere, încât nimic pe lume nu mai e în stare să te tulbure.

La un pas de el, oamenii vorbeau lucruri vesele şi triste, despre femei, despre iubire, despre bucurii mari şi mici, rămase în inima fiecăruia pe urma lor.

Mai vorbeau despre neamuri, despre copii, despre prieteni; despre semănăturile care creşteau atât de spornic, încât de pe acum nu mai puteai zări cioara ascunsă în ele. Le era dor de libertate, de rachiu, îl vorbeau de rău pe Podtiolkov. Dar somnul îi şi acoperea pe mulţi cu aripa lui neagră, şi oamenii, sleiţi trupeşte şi sufleteşte, adormeau pe unde şi cum apucau: culcaţi, aşezaţi, stând în picioare.

Mijeau zorile, când cineva izbucni în hohote de plâns şi nu puteai spune dacă era treaz sau dormea; plângea îngrozitor, aşa cum plâng oamenii mari şi simpli, care au uitat din copilărie gustul amar al lacrimilor. Tăcerea somnoroasă se nărui, spartă de mai multe glasuri:

— Taci, blestematule!

— Muiere ce eşti!

— Îţi rup gâtul! Ta-a-ci!

— A dat apă la şoareci, om însurat!

— Oamenii dorm, şi el… Şi-a pierdut ruşinea!

Acela care plânsese se potoli, smiorcăind şi suflându-şi nasul.

Liniştea puse din nou stăpânire pe dugheană. În câteva unghere licăreau ţigări, dar oamenii tăceau. Mirosea a sudoare de bărbat, a trupuri sănătoase înghesuite în loc strâmt, a fum de ţigară şi a rouă dulceagă ce se aşternuse peste tot în timpul nopţii.

Un cocoş din sat vesti zgomotos apropierea dimineţii. Se auziră paşi şi zăngănit de fiare.

— Cine-i? întrebă încet un paznic.

O voce tânără îi răspunse tuşind şi cu cheful de vorbă al celor bine odihniţi:

— Noi suntem! Mergem să facem groapa pentru oamenii lui Podtiolkov.

Toţi cei din dugheană se treziră şi începură să se mişte.

Detaşamentul de cazaci din Tatarski sosi în zorii zilei de 11 mai în satul Ponomariov. Era sub comanda lui Petro Melehov.

Cazacii de la Cir forfoteau, ducându-şi caii la adăpat sau îndreptându-se undeva, la marginea satului. Petro îşi opri detaşamentul pe medean şi comandă descălecarea. Câţiva oameni se strânseră mai aproape de dânşii.

— De unde veniţi, cazaci? întrebă unul.

— Din Tatarski.

— Aţi cam întârziat! L-au prins pe Podtiolkov şi fără voi.

— Dar unde-s? I-a dus undeva de aici?

— Uite, colea!… arătă cazacul cu mâna acoperişul dughenii şi râse. Stau acolo ca nişte găini într-un coteţ.

Hristonea, Grigori Melehov şi alţi câţiva oameni se apropiară şi ei.

— Şi unde îi trimite acum? se interesă Hristonea.

— La strămoşi!

— Cum? Ce vorbeşti aiurea? întrebă Grigori, apucându-l pe cazac de poala mantalei.

— N-ai decât să născoceşti altceva mai isteţ, blagorodnicia ta! răspunse cu obrăznicie cazacul, eliberându-şi încet poala din strânsoarea lui Grigori. Uite, colea li s-a ridicat scrânciobul! adăugă el, arătând spânzurătoarea care fusese ridicată între două sălcii subţiri.

— Duceţi-vă caii prin ogrăzi! ordonă Petro.

Cerul era acoperit de nori. Cernea o ploaie rară. Cazacii şi femeile plecau în număr mare spre marginea satului: înştiinţaţi despre execuţia ce urma să aibă loc la ceasurile şase dimineaţa, locuitorii din Ponomariov mergeau de bunăvoie, ca la o privelişte rară şi veselă. Cazacele se gătiră ca de sărbătoare; erau multe care îşi duceau copiii cu ele. Mulţimea înconjură izlazul şi se înghesuia lângă spânzurătoare şi lângă groapa lungă, de peste doi arşini adâncime. Copiii umblau pe argila umedă a valului de pământ aruncat într-o parte. Cazacii se adunau, discutând cu aprindere execuţia; femeile vorbeau între ele în şoaptă şi cu părere de rău.

Esaulul Popov veni somnoros şi grav. Fuma o ţigară, muşcând-o cu dinţii, tari, şi cu glas răguşit porunci cazacilor din plutonul de pază:

— Goniţi lumea la o parte de la groapă! Şi spuneţi-i lui Spiridonov să aducă seria întâi! Se uită la ceas şi se feri în lături, privind cum lumea, împinsă de oamenii de pază, se dădea îndărăt de la locul execuţiei, lărgind un semicerc des şi pestriţ în jurul lui.

Spiridonov, cu o echipă de cazaci, se îndreptă cu paşi repezi spre dugheană. Se întâlni cu Petro Melehov.

— Sunt voluntari din partea satului vostru?

— Ce fel de voluntari?

— Pentru aducerea la îndeplinire a sentinţei.

— Nu sunt şi nu vor fi! răspunse cu asprime Petro, ocolindu-l pe Spiridonov, care îi aţinea calea.

Totuşi, voluntarii se iviră: Mitka Korşunov, potrivindu-şi cu palma părul drept, scăpat de sub cozoroc, veni cu paşii legănaţi la Petro şi-i spuse, sclipind din ochii săi înguşti, verzi ca papura:

— Eu am să trag. De ce spui „nu”? Sunt gata. Îşi lăsă ochii în jos şi zâmbi. Dă-mi cartuşe! Am numai un încărcător!

El se oferi, împreună cu Andrei Kaşulin – cu faţa împietrită de cea mai puternică încordare răutăcioasă – şi Fedot Bodovskov, cel cu mutra de calmuc.

Un ropot înăbuşit străbătu mulţimea înghesuită umăr la umăr, când cei dintâi osândiţi ieşiră din dugheană, înconjuraţi de escorta cazacilor.

În fruntea tuturor mergea Podtiolkov, desculţ, cu nădragi largi de postav negru şi cu scurta de piele larg descheiată. Călca de nădejde în noroi cu picioarele lui albe, mari, lunecând şi ridicând uşor braţul stâng ca să nu cadă. Lângă el, Krivoşlâkov abia îşi târa paşii. Era alb ca un mort; ochii lui sclipeau metalic, gura îi era schimonosită într-un spasm chinuit. Potrivindu-şi mantaua pusă pe umeri, Krivoşlâkov o strângea pe el, ca şi cum i-ar fi fost îngrozitor de frig. Amândoi nu fuseseră dezbrăcaţi; în schimb, toţi ceilalţi n-aveau pe dânşii nimic în afară de rufe.

Lagutin mergea cu paşi mărunţi alături de Bunciuk, care păşea greoi. Erau desculţi. Prin izmenele rupte, lui Lagutin i se vedea piciorul cu pielea galbenă, acoperită de păr rar. Mergea ţinându-şi stingherit izmenele, şi buzele îi tremurau. Bunciuk se uita peste capetele celor din escortă, în zarea cenuşie, ascunsă de perdeaua norilor. Ochii săi reci şi liniştiţi clipeau cu încordare, iar palma lată, trecută pe sub gulerul răsfrânt al cămăşii, mângâia pieptul ascuns sub părul îmbelşugat şi negru. Aştepta parcă ceva, cu neputinţă să fie aievea, dar îmbucurător. Unii păstrau o expresie de nepăsare aparentă; bolşevicul Orlov, cu părul cărunt, mergea agitându-şi mâinile cu aer de sfidare şi scuipând sub picioarele cazacilor; doi sau trei însă aveau ochii plini de atâta groază mută, atâta spaimă cumplită se citea pe chipurile lor schimonosite, încât chiar oamenii din escortă îşi întorceau ochii, ca să nu întâlnească privirile celor ce mergeau la moarte.

… Merg repede. Podtiolkov îl sprijină pe Krivoşlâkov care s-a poticnit. Mulţimea de capete cu tulpane şi cu şepci albastre cu margini roşii este mai aproape, tot mai aproape. Aruncându-i o ochire piezişă, Podtiolkov scăpă o înjurătură grozavă şi deodată întrebă, prinzând privirea lui Lagutin:

— Ce te uiţi la mine?

— Ai încărunţit în câteva zile. Uite ce zăpadă ţi-a nins pe căpăţână…

— De ce să te mire? oftează greu Podtiolkov, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea îngustă: Cum să nu încărunţeşti de atâtea plăceri?… Lupul, cât e el de lup, şi tot se face alb când nu-i slobod; darămite eu, care sunt numai om…

Nu mai schimbă nici o vorbă. Mulţimea e acum aproape de tot. Se vede în dreapta tivitura galbenă şi lungă a mormântului. Spiridonov comandă:

— Stai!

Podtiolkov mai face un pas înainte, petrecându-şi ochii obosiţi asupra rândurilor din faţă; aproape numai bărbi albe sau atinse de promoroaca bătrâneţii. Foştii ostaşi de pe front se ascund undeva, în dosul lor; au mustrări de conştiinţă. Podtiolkov îşi mişcă încet mustăţile pleoştite şi spune cu o voce surdă, dar aşa încât toată lumea îl aude:

— Domnilor fruntaşi! Daţi-ne voie, mie şi lui Krivoşlâkov, să privim cum vor muri tovarăşii noştri… Pe noi o să ne spânzuraţi mai târziu; acum am vrea să ne uităm la prieteni, la tovarăşii noştri, să-i sprijinim pe acei care sunt slabi de înger…

O linişte de mormânt: se aude cum cade ploaia lovind în şepcile cazacilor.

În spatele lor, esaulul Popov îşi rânjeşte dinţii gălbejiţi de fumat. Nu se opune. Bătrânii strigă şi ei, unul după altul:

— Le dăm voie!

— Lasă-i să rămână!

— Daţi-i la o parte de la groapă!

Krivoşlâkov şi Podtiolkov merg spre mulţimea care le face loc, îi lasă să treacă printre două şiruri de oameni. Se opresc în apropiere, înconjuraţi din toate părţile şi cercetaţi de sute de ochi curioşi. Privesc cum cazacii îi aşază cu stângăcie pe ostaşii din Garda Roşie, întorşi cu spatele la groapă. Podtiolkov vede totul. Krivoşlâkov îşi întinde gâtul subţire, cu faţa nerasă, şi se ridică în vârful picioarelor.

Cel dintâi, de la stânga, este Bunciuk. Se zgribuleşte uşor, răsuflă greu, fără să-şi ridice privirea lăsată în jos. După el, stă Lagutin, aplecându-se, trăgându-şi poala cămăşii peste nădragii rupţi; apoi vine tamboveanul Ignat, iar după el, Vanka Boldâriov, schimbat, de nerecunoscut, îmbătrânit pe puţin cu douăzeci de ani. Podtiolkov se sileşte să-l recunoască pe al cincilea şi izbuteşte cu greu să descopere că e cazacul Matvei Sakmatov, din staniţa Kazanskaia, care împărţea cu el toate necazurile şi bucuriile de la pornirea lor din Kamenskaia. Alţi doi vin la groapă şi se întorc cu spatele la ea…

Petro Lisikov râde cu sfidare şi cu obrăznicie, răcnind înjurături de mamă şi ameninţând mulţimea amuţită, cu pumnul murdar şi încleştat. Koreţkov tace. Cel din urmă este adus pe braţe. Se răstoarnă din mers, zgâriind pământul cu picioarele lăsate în jos, ca de mort, şi, agăţându-se de cazacii care îl târăsc la groapă, încearcă să scape din braţele lor şi ţipă, arătându-le faţa udă de lacrimi.

— Lăsaţi-mă, fraţilor! Daţi-mi drumul, pentru Dumnezeu! Fraţilor dragi! Fraţilor!… Ce faceţi cu mine? Am căpătat patru cruci în războiul german! Am copilaşi! Doamne, n-am nici o vină!… Văleu, dar pentru ce?…

Un cazac zdravăn din Regimentul de gardă „Atamanski” îl izbi cu genunchiul în piept şi-l zvârli spre groapă. Abia atunci Podtiolkov recunoscu pe omul care se împotrivea şi se îngrozi: era unul din cei mai viteji ostaşi ai Gărzii Roşii, cazac din Migulinskaia, contingentul 1910, cavaler al ordinului „Sfântul Gheorghe” de toate cele patru clase, om chipeş, cu mustăţi blonde. Fu ridicat în picioare, dar se prăbuşi din nou, se târî la picioarele cazacilor, lipindu-şi buzele uscate de cizmele lor, cu care ei îl izbeau în faţă, şi ţipă cu un glas înăbuşit şi îngrozitor:

— Nu mă omorâţi! Aveţi milă de mine! Am trei copilaşi… o fetiţă… fraţilor mei dragi!

Îmbrăţişă genunchii cazacului din gardă, dar acesta se smuci, sări la o parte şi-l izbi în ureche cu cizma potcovită. Un şuvoi de sânge ţâşni din cealaltă ureche şi se prelinse după gulerul alb.

— Puneţi-l! strigă mânios Spiridonov.

Îl ridicară cu greu, îl aşezară lângă groapă şi se îndepărtară în fugă. Înşiruiţi în faţa gropii, călăii voluntari ridicară armele la umăr. Un oftat străbătu mulţimea şi amuţi. O femeie ţipă de groază.

Bunciuk voia să se mai uite la cerul fumuriu, la pământul fără bucurii, pe care-l călcase timp de douăzeci şi nouă de ani. Ridicându-şi ochii, văzu la cincisprezece paşi în şirul des de cazaci; unul, înalt cu ochii verzi şi înguşti, cu un moţ de păr ce-i cădea de sub cozoroc pe fruntea albă şi strâmtă, se aplecă înainte, ochind drept în pieptul lui Bunciuk. Încă înainte de a fi răsunat salva, un ţipăt strident izbi auzul lui Bunciuk. Întoarse capul: o femeie tinerică, cu faţa pistruiată, sări afară din mulţime şi se repezi în fugă spre sat, strângându-şi copilul la piept cu o mână şi acoperindu-i ochii cu palma cealaltă.

După o salvă dezordonată, când cei opt osândiţi care stăteau la marginea gropii se prăbuşiră, trăgătorii alergară la groapă.

Văzând că ostaşul roşu împuşcat de el se zbate muşcându-şi umărul, Mitka Korşunov mai trase o dată şi spuse în şoaptă lui Andrei Kaşulin:

— Uite, afurisitul ăsta şi-a muşcat umărul şi a murit ca un lup, fără nici o vorbă!

Alţi zece osândiţi, împinşi de la spate cu patul armei, veniră la groapă…

După cea de a doua salvă, femeile izbucniră în urlete şi o luară la fugă, sărind afară din înghesuială, izbindu-se între ele şi trăgându-şi copiii după dânsele. Începură să se împrăştie şi cazacii. Priveliştea respingătoare a măcelăririi, strigătele şi horcăitul celor ce mureau, urletele sălbatice ale celor ce-şi aşteptau rândul, toate acestea, nespus de înfiorătoare în goliciunea lor, îi risipiră pe oameni. Nu rămaseră decât cei veniţi de pe front, care văzuseră moartea de nenumărate ori, şi o parte dintre cazacii bătrâni, dintre cei mai sălbăticiţi de ură.

Se aduceau alte grupuri de ostaşi din Garda Roşie, desculţi şi despuiaţi, se schimbau voluntarii, salvele trosneau, urmate de pârâitul focurilor răzleţe. Răniţii erau omorâţi cu alte focuri. Cel dintâi strat de cadavre fu acoperit în grabă cu pământ.

Podtiolkov şi Krivoşlâkov se apropiau de acei care îşi aşteptau rândul şi încercau să-i îmbărbăteze, dar vorbele nu mai aveau greutatea lor din trecut; alte puteri stăpâneau acum această mulţime de oameni, a căror viaţă trebuia să-şi rupă firul peste o clipă, asemenea unui cotor de frunză.

Făcându-şi loc prin mulţimea împuţinată, Grigori Melehov o luă spre sat şi dădu ochi în ochi cu Podtiolkov; acesta făcu un pas înapoi şi-şi strânse pleoapele.

— Şi tu eşti aici, Melehov?

O paloare cenuşie năvăli în obrajii lui Grigori. Se opri.

— Da sunt aici! După cum vezi…

— Văd… zâmbi strâmb Podtiolkov, privindu-i, cu sufletul clocotind de ură, faţa îngălbenită. Ei, îţi împuşti fraţii? Ţi-ai schimbat pielea? Iată cine eşti… Se apropie şi mai mult şi zise în şoaptă: Slujeşti şi unora şi altora? Cine-ţi dă mai mult? Vai de capul tău!

Grigori îl apucă de mânecă şi-l întrebă, gâfâind:

— Ţii minte lupta de la Glubokaia! Ştii, atunci când i-au împuşcat pe ofiţeri… I-au împuşcat din porunca ta! Ai? Ei, acum ţi-a ieşit pe nas! Nu te necăji, nu era scris să omori numai tu pe alţii! S-a isprăvit cu tine, preşedinte al Sovnarcomului de la Don! Tu, ticălosule, i-ai vândut pe cazaci jidanilor! Ai înţeles? Să-ţi mai spun ceva?…

Hristonea îl cuprinse în braţe pe Grigori, care turba de mânie, şi-l duse la o parte.

— Hai să mergem la cai! Dă-i drumul! N-avem ce căuta aici, Doamne, Dumnezeule, ce i-a apucat pe oameni!

Plecară, dar se opriră auzind glasul lui Podtiolkov. Înconjurat de foştii luptători de pe front şi de bătrâni, acesta strigă cu vocea plină de patimă:

— Oameni orbi şi întunecaţi! Orbi ce sunteţi! V-au înşelat ofiţerii, v-au pus să-i omorâţi pe fraţii voştri! Credeţi voi că dacă ne veţi omorî, se va isprăvi totul o dată cu noi?… Nu! Azi sunteţi în putere, iar mâine o să vă împuşte pe voi!… Puterea sovietică se va întinde peste toată Rusia. Ţineţi minte vorbele mele! Degeaba vărsaţi sângele altora! Oameni proşti ce sunteţi!

— Las' că găsim noi ac şi de cojocul lor! sări cu vorba un bătrân.

— Tot n-o să-i împuşcaţi pe toţi, moşule! zâmbi Podtiolkov. N-ai să vâri toată Rusia în ştreang. Păzeşte-ţi capul! O să vă daţi seama şi voi, dar va fi prea târziu!

— Nu ne sperii cu asta!

— Nu vă sperii. Vă arăt drumul.

— Tu eşti orb, Podtiolkov! Moscova ţi-a luat lumina ochilor!

Grigori nu mai asculta. Se duse aproape în fugă în ograda unde stătea legat calul său, tulburat de împuşcături. După ce strânseră chingile, Grigori şi Hristonea plecară în galop din sat şi, fără să se uite îndărăt, trecură dealul.

Iar în Ponomariov pârâiau mereu împuşcăturile: cazacii din Vioşenskaia, Karghin, Bokovski, Krasnokutskaia, Miliutinskaia împuşcau pe cazacii din Kazanskaia, Migulinskaia, Razdorskaia, Kumşatskaia, Baklanovskaia…

Groapa fu umplută până sus şi astupată cu pământ, apoi bătută cu picioarele. Doi ofiţeri purtând măşti negre îi luară pe Podtiolkov şi pe Krivoşlâkov şi-i duseră la spânzurătoare.

Păşind cu bărbăţie, cu capul ridicat mândru în sus, Podtiolkov se sui pe scaun, îşi descheie gulerul cămăşii de la gâtul smolit, vânjos, şi-şi puse singur laţul săpunit, fără să-i tresară nici un muşchi al feţei. Îl aduseră şi pe Krivoşlâkov; un ofiţer îl ajută să se urce pe scaun şi-i puse ştreangul.

— Daţi-mi voie să-mi spun cel din urmă cuvânt înainte de moarte! se rugă Podtiolkov.

— Vorbeşte!

— Poftim! strigară unii din rândurile foştilor luptători de pe front.

Podtiolkov arătă cu mâna mulţimea împuţinată.

— Priviţi cât de puţini au rămas, cât de puţini sunt cei ce vor să vadă moartea noastră! Conştiinţa lor îi omoară! Noi am luptat pentru poporul muncitor, ne-am bătut împotriva câinilor de generali, pentru popor, fără să ne cruţăm viaţa, iar acum pierim de mâna voastră! Dar nu vă blestemăm pe voi. Sunteţi înşelaţi amarnic! Va veni puterea revoluţionară, şi atunci o să pricepeţi de partea cui a fost dreptatea. Pe cei mai buni fii ai Donului liniştit i-aţi băgat în groapa asta…

Se stârni un vuiet de glasuri care creştea, iar vocea lui Podtiolkov se auzea din ce în ce mai slab. Folosind această clipă, un ofiţer smulse printr-o lovitură de picior scaunul de sub picioarele lui Podtiolkov. Trupul mare şi greu al lui Podtiolkov se clătină, se prăvăli în jos şi picioarele îi atinseră pământul. Laţul care îi încleştă gâtul îl înăbuşea, făcându-l să sară în sus. Se ridică în vârful picioarelor desculţe, sprijinindu-se în pământul umed şi bătătorit, trase aer în piept şi, înconjurând mulţimea amuţită cu privirea ochilor ieşiţi din orbite, spuse încet:

— N-aţi învăţat încă nici să spânzuraţi!… Dacă aş fi eu în locul tău, Spiridonov, nu te-aş lăsa să atingi pământul cu picioarele…

O dâră cleioasă de scuipat îi curgea din gură. Ofiţerii mascaţi şi cazacii, care se aflau în apropiere, se frământau şi ridicară cu greu pe scaun trupul sleit de puteri.

Pe Krivoşlâkov nu-l lăsară să spună vreo vorbă; scaunul îi zbură de sub picioare, izbit de o lopată aruncată de cineva. Trupul său uscăţiv şi muşchiulos se clătină mult timp, ba strângându-se ghem, aşa încât genunchii îndoiţi atingeau bărbia, ba îndreptându-se din nou, tras în jos de un spasm. Mai trăia, se mai zvârcolea, mişcându-şi limba neagră, spânzurată într-o parte, când scaunul fu din nou smuls de sub picioarele lui Podtiolkov. Trupul lui se repezi iarăşi greoi în jos; scurta de piele plesni pe umăr, şi vârfurile degetelor lui atinseră din nou pământul. Un geamăt surd zgudui mulţimea de cazaci. Unii începură să se împrăştie, făcându-şi semnul crucii. Toţi erau atât de năuciţi, încât o clipă stătură ca vrăjiţi, privind cu tainică groază chipul lui Podtiolkov ce se făcea pământiu.

Dar el rămânea mut; laţul îi strângea gâtul. Îşi holba ochii din care şiroiau lacrimi şi, strâmbându-şi gura, încerca mereu să se ridice în sus, ca să-şi uşureze chinul.

Cineva înţelese ce trebuia făcut şi începu să sape pământul de sub picioarele lui, scoţând în grabă bulgăraşii de lut, cu fiecare lopată scoasă, trupul celui spânzurat se întindea tot mai ţeapăn, gâtul se lungea tot mai mult şi capul cu păr creţ se dădea tot mai pe spate. Frânghia abia ţinea greutatea de şase puduri şi se clătina încet, pârâind în grinda de care era prinsă. Podtiolkov se legăna o dată cu ea, răsucindu-se în toate părţile, arătându-şi parcă gâzilor săi chipul negru-purpuriu şi pieptul ud de bale şi de lacrimi fierbinţi.

Abia în noaptea a doua, Mişka Koşevoi şi Valet ieşiră din Karghinskaia. Ceaţa înspumată plutea deasupra stepei, se rotea prin râpe, se lăsa în văgăuni, se prelingea pe povârnişurile viroagelor. Din învăluirea lăptoasă, numai piscurile gorganelor se înălţau senine. Pitpalacii se îngânau în iarba fragedă. Sus, pe bolta cerului, luna plutea ca o floare învoltă de nufăr, într-un iaz năpădit de truf şi rogoz.

Merseră până la revărsatul zorilor. Pleiadele se spălăciseră pe cer. Căzuse roua. Se apropiau de satul Nijne-Iablonovski. Şi iată că acolo, la trei verste de aşezare, pe creastă, cazacii îi ajunseră din urmă. Şase călăreţi veneau după ei, călcându-le urmele. Mişka şi Valet săriră într-o parte, dar iarba era joasă şi luna lucea… Fură prinşi şi duşi înapoi. Merseră în tăcere vreo sută de stânjeni. Un foc de puşcă trosni… Împleticindu-se, Valet porni pieziş, ca un cal care se sperie de umbra lui. Nu căzu, ci se culcă într-un chip ciudat, cu faţa vârâtă într-o tufă de pelin fumuriu.

Mişka merse încă vreo cinci minute, fără să-şi simtă trupul, auzind un dangăt de clopote închipuite, iar picioarele îi păşeau greu, ca şi cum ar fi umblat printr-o mlaştină. Întrebă:

— De ce nu trageţi, ticăloşilor!… De ce mă chinuiţi?

— Hai, hai! Treci înainte şi taci din gură! răspunse unul cu voce prietenoasă. Pe mujic l-am ucis, dar pe tine te-am cruţat. În războiul cu Germania n-ai fost la Regimentul doisprezece?

— La doisprezece.

— Ai să mai faci serviciul tot la doisprezece. Eşti băiat tânăr. Te-ai rătăcit niţel, da' nu-i nimic. Te-om vindeca!

Vindecarea lui Mişka se petrecu peste trei zile, cu milostivirea Curţii marţiale din staniţa Karghinskaia. Pe atunci nu se aplicau decât două feluri de pedeapsă: împuşcarea şi bătaia cu vergi. Cei osândiţi la împuşcare erau duşi noaptea afară din staniţă, dincolo de Pesceanâi Kurgan; iar acei pe care nădăjduiau să-i dreagă îi băteau cu vergi, în piaţă, în văzul tuturor.

Duminică dis-de-dimineaţă, îndată ce se pusese o laviţă în mijlocul pieţei, lumea începu să se adune. Toată piaţa era ticsită de oameni, curioşii stăteau pe tarabe, pe scânduri depozitate lângă magazii, pe acoperişurile caselor şi ale prăvăliilor. Primul pedepsit fu Alexandrov, fiul popii din Grad. Trecea drept un bolşevic înflăcărat şi, de fapt, pricini erau ca să fie împuşcat; dar, cum taică-său era un popă bun şi respectat de toată lumea, judecătorii hotărâseră să-i ardă feciorului popii douăzeci de vergi. I-au dat aşadar nădragii jos, îl puseră dezbrăcat pe laviţă, un cazac se aşeză pe picioarele lui (mâinile îi fuseseră legate sub laviţă), iar doi inşi trecură de amândouă părţile, cu câte un mănunchi de vergi de salcie. Îi traseră porţia. Alexandrov se sculă, se scutură şi, trăgându-şi nădragii, se închină în toate cele patru părţi: omul era bucuros peste măsură că nu fusese împuşcat, şi de aceea se închină şi zise:

— Bogdaproste, domnilor fruntaşi!

— Să-ţi fie de bine! răspunse cineva.

Şi toată piaţa răsună într-un hohot de râs atât de puternic, încât până şi deţinuţii închişi în apropiere, într-o magazie, începură să zâmbească.

I-au ars şi lui Mişka douăzeci de vergi bune, aşa cum scria în sentinţă. Durerea era însă un fleac, faţă de ruşinea ce-o păţise. Îl privea toată staniţa, de la mic la mare. Mişka îşi trase nădragii şi, aproape plângând, se adresă cazacului care îl bătuse:

— Nu-i drept!

— De ce?

— Capul face, şi c… l trage! Ruşine pe toată viaţa!

— Nu-i nimic, ruşinea nu-i ca fumul, n-are să-ţi usture ochii! îl mângâie cazacul şi, vrând să-i spună pedepsitului un lucru măgulitor, adăugă: Să ştii, băiete că eşti tare! Te-am croit straşnic de vreo două ori, ca să ţipi, dar nu! Văd că de la tine nu mi-a fost dat să aud nici un ţipăt. Deunăzi am bătut unul, de s-a scârnăvit pe el. Va să zică, are maţul subţire…

Chiar a doua zi, conform sentinţei, Mişka fu trimis pe front.

După două zile, Valet fu îngropat de doi cazaci din Iablonovski, trimişi de atamanul satului. Săpară o groapă nu prea adâncă şi şezură îndelung fumând pe marginea ei, cu picioarele atârnate în jos.

— Da' tare-i pământul pe aci, în pajişte! zise unul.

— Fier, nu altceva! N-a fost arat niciodată, s-a împietrit de când lumea.

— Da-a, are să stea flăcăul într-un pământ bun şi la deal, în bătaia vântului, la soare, în uscăciune. N-are să putrezească aşa curând.

Se uitară la Valet, care zăcea chircit în iarbă, şi se ridicară.

— Să-l descălţăm?

— De ce nu? Are cizme bunişoare.

Îl puseră în mormânt după datina creştinească, cu capul spre apus, apoi îl acoperiră cu pământ.

— Să batem pământul cu tălpile? întrebă cazacul cel mai tânăr după ce groapa se umplu până la margini.

— Nu-i nevoie, lasă-l aşa! oftă celălalt. Când vor suna îngerii din goarnă, pentru judecata cea de apoi, va sări mai sprinten în picioare…

Peste două săptămâni, moviliţa se acoperi de păpădie şi pelin tânăr, ovăzul sălbatic îşi scoase spicele, cruşăţeaua îngălbeni bogat alături, ciorchinii răsfiraţi ai sulfinei atârnară în jos, văzduhul se umplu de mireasma cimbrului, a aliorului şi a melisei. Nu mult după aceea, un moşneag veni dintr-un sat vecin, săpă o gropiţă la capătul mormântului şi puse o troiţă dintr-un stâlp de stejar proaspăt geluit. Chipul îndurerat al maicii domnului privea blând de sub streaşina triunghiulară, iar jos se împleteau litere întortocheate de veche slovă slavonă:

În anii cei de zbucium, frate, Nu-l osândi pe al tău frate…

Bătrânul plecă, iar troiţa rămase în stepă să înduioşeze ochii trecătorilor şi călăreţilor, cu înfăţişarea ei veşnic tristă, trezindu-le în inimă un nelămurit alean.

Iar în mai, doi cocoşi de dropie se bătură între ei lângă troiţă, făcură o mică arie în mijlocul pelinului albastru şi culcară la pământ pletele verzi ale pirului zemos; se luptară pentru femelă, pentru dreptul la viaţă, la dragoste, la înmulţire. Iar puţin mai pe urmă, dropia îşi puse nouă ouă albastre-fumurii cu petişoare tot lângă troiţă, sub un muşuroi de pământ, sub streaşina cenuşie a pelinului bătrân, şi se aşeză să le clocească, încălzindu-le cu trupul ei, apărându-le sub aripile cu pene lucioase.