PARTEA A ŞAPTEA

RĂSCOALA DIN ŢINUTUL DONULUI DE SUS, ATRĂGÂND ASUPRĂ-I însemnate forţe ale trupelor roşii de pe Frontul de sud, îi îngăduise comandantului Armatei Donului nu numai să execute nestingherită regruparea unităţilor de pe frontul care acoperea Novocerkasskul, ci îi mai dăduse şi răgaz să concentreze chiar în regiunea staniţelor Kamenskaia şi Ust-Belokalitvenskaia o puternică grupare de izbire, alcătuită din cele mai dârze şi mai de nădejde regimente, îndeosebi trupe din ţinutul de jos şi unităţi de calmuci, cu misiunea să acţioneze în legătură cu unităţile generalului Fitzhalaurov şi să dea peste cap la timp potrivit Divizia 12, care făcea parte din Armata a 8-a roşie, iar după asta, prin acţiuni în flancul şi în spatele Diviziei 13 şi a Diviziei „Ural”, să răzbească spre nord, pentru a se uni cu răsculaţii din ţinutul de sus.

Planul pentru concentrarea grupării de izbire, întocmit din vreme de către generalul Denisov, comandantul Armatei Donului, împreună cu şeful statului său major, generalul Poleakov, fusese realizat aproape în întregime spre sfârşitul lunii mai. La Kamenskaia se aflau concentrate cam 16.000 baionete şi săbii, cu 36 tunuri şi 140 mitraliere; tot într-acolo veneau ultimele unităţi de cavalerie şi regimentele alese din aşa-zisa tânără oaste, alcătuită în vara anului 1918 din tinerii cazaci cărora le venise rândul la încorporare.

În acest timp, încolţiţi din patru părţi, răsculaţii continuau să respingă atacurile trupelor roşii de represiune. La sud, pe malul stâng al Donului, două divizii de răsculaţi se apărau cu îndârjire pe poziţiile lor şi nu lăsau inamicul să treacă peste apă, cu toate că numeroasele baterii roşii, instalate pe toată întinderea frontului, trăgeau straşnic şi aproape neîntrerupt asupra lor. Celelalte trei divizii înconjurau ţinutul stăpânit de răsculaţi dinspre vest, nord şi est, sufereau pierderi îngrozitoare, mai ales în sectorul de nord-est, dar nu dădeau îndărăt şi se menţineau tot timpul la hotarele districtului Hopiorski.

Sotnia de tătăreni, care se nimerise chiar în dreptul satului său şi se plictisea de moarte din pricina inactivităţii silite, a făcut o dată o zarvă nemaipomenită în tabăra trupelor roşii: apăraţi de bezna nopţii, câţiva cazaci s-au oferit de bunăvoie să treacă fără zgomot în dreapta Donului cu bărcile, atacară pe neaşteptate un pichet roşu, omorâră patru ostaşi şi puseră mâna pe o mitralieră. A doua zi, roşii au adus acolo în grabă o baterie de la Vioşenskaia, şi ea deschise un foc năprasnic asupra tranşeelor de cazaci. Când cele dintâi şrapnele explodară printre cazacii din pădure, sotnia se grăbi îndată să părăsească tranşeele şi se dădu îndărăt, cât mai departe de Don şi cât mai adânc în pădure. Peste o zi, bateria fu dusă în altă parte, iar tătărenii se înapoiară din nou în tranşeele părăsite. Tirul bateriei le-a pricinuit ceva pierderi: schijele unui obuz au omorât doi tineri cazaci, dintre cei proaspăt sosiţi, şi au rănit pe vistavoiul comandantului de sotnie, un cazac venit din Vioşenskaia.

Urmase un răstimp de relativă acalmie, iar viaţa din tranşee se scurgea pe vadul obişnuit. Muierile veneau destul de des, aduceau noaptea pâine şi rachiu, şi cazacii nu prea duceau lipsă de mâncare: tăiaseră două junci de pripas şi mai pescuiau zilnic prin laturi. Hristonea era socotit căpetenia treburilor pescăreşti. Avea în seama lui un năvod de zece stânjeni, părăsit de vechiu-i stăpân chiar la mal şi căzut în mâinile sotniei. Trăgând năvodul, Hristonea începea totdeauna de la locurile mai adânci şi se lăuda că nu se mai găseşte nici un lac de pe câmpie pe care să nu-l fi străbătut el cu năvodul. După o săptămână de pescuit fără nici o zi de răgaz, cămaşa şi nădragii lui largi s-au împuţit de izul umed de peşte în aşa măsură, încât în cele din urmă Anikuşka refuză cu îndârjire să mai doarmă în acelaşi bordei cu dânsul, spunându-i:

— Răspândeşti o duhoare de somn putred! Dacă mai stau o zi aici, cu tine, toată viaţa n-am să mai pot pune o bucată de peşte în gură…

Şi de atunci, cu toată urgia ţânţarilor, Anikuşka dormea lângă bordei. Înainte de culcare, strâmbându-se scârbit, mătura cu un târn solzii şi măruntaiele de peşte care puţeau, împrăştiate pe nisip, iar în fiece dimineaţă, întors de la pescuit, Hristonea se aşeza la intrarea bordeiului şi trebăluia tot acolo, cu figura nepăsătoare şi gravă, curăţind şi spintecând caraşii. Roiuri de muşte verzi şi lacome de mortăciune se roteau în jurul lui; pâlcuri de furnici galbene, bătăioase, veneau să-şi ia partea din pradă. Apoi sosea în goană Anikuşka, gâfâind şi ţipând din depărtare:

— Alt loc n-ai? Fir-ar al naibii şi dare-ar dracu să te îneci cu un os de peşte! Mai du-te şi în altă parte, pentru Dumnezeu! Eu dorm aici, şi tu mi-ai umplut tot locul cu maţe de peşte, ai adus furnici din tot ţinutul şi ai împuţit toate, cale de o poştă, leit ca la Astrahan!

Hristonea îşi ştergea de nădragi cuţitul făcut tot de mâna lui, se uita gânditor şi îndelung la mutra fără mustăţi, aprinsă de mânie, a lui Anikuşka şi-i spunea liniştit:

— Păi asta înseamnă, Anikei, c-ai viermi în tine, dacă nu poţi răbda miros de peşte! Ce ar fi să mănânci usturoi pe inima goală, hai?

Şi Anikuşka pleca, scuipând şi drăcuind.

Asemenea ciocniri se iscau în fiecare zi. Totuşi, luată în întregime, sotnia ducea o viaţă paşnică. Cazanul plin avea darul să-i ţină pe cazaci veseli şi voioşi, pe toţi, în afară de Stepan Astahov.

Că va fi aflat el ceva de la cazacii din sat, sau, poate, să-i fi şoptit inima că Axinia şi cu Grigori se văd la Vioşenskaia – oricum va fi fost treaba, destul că se lăsase pradă chinului din el, se luase la gâlceavă cu comandantul plutonului din senin şi strigase în gura mare că nu vrea să se mai ducă în post.

Rămase aşa două zile, tolănit în bordei, pe o cergă neagră cu matricola lui, tot oftând şi fumând cu nesaţ tutun sălbatic. Numai când află că Anikuşka urma să fie trimis de comandantul sotniei la Vioşenskaia, după cartuşe, abia atunci ieşi din bordei. Mijindu-şi ochii, înlăcrimaţi şi umflaţi de nesomn, privi cu nedumerire parcă la frunzişul răsfirat şi viu al copacilor legănaţi de vânt, la nouraşii cu coamele albe rotindu-se sus pe cer, mai trase cu urechea la freamătul tulburător al codrului şi o luă de-a lungul şirului de bordeie ca să-l caute pe Anikuşka.

Se feri de cazaci; îl luă la o parte şi-l rugă:

— Caut-o pe Axinia în Vioşki şi spune-i din partea mea să vie să mă vadă. Mai spune-i că m-am umplut de păduchi, că izmenele şi cămăşile mi-s nespălate şi… mai spune-i… Stepan tăcu o clipă, ascunzându-şi pe sub mustăţi zâmbetul încurcat, apoi sfârşi: Spune-i că i s-a urât bărbatului fără dânsa şi că o aşteaptă să vie curând.

Noaptea, Anikuşka ajunse la Vioşenskaia şi într-adevăr o găsi pe Axinia. După ce se certase cu Grigori, stătea tot la mătuşă-sa. Anikuşka îi repetă cuvânt cu cuvânt toate spusele lui Stepan şi, ca să fie mai convingător, mai adăugi de la dânsul că Stepan ameninţase să vină el la Vioşenskaia, dacă Axinia nu se va înfiinţa la sotnie.

Axinia ascultă porunca şi începu să se pregătească. Mătuşă-sa puse în grabă aluat la dospit şi făcu nişte lipii. Iar peste două ceasuri, ca o nevastă ascultătoare, Axinia plecă împreună cu Anikuşka spre locurile unde se afla sotnia din Tatarski.

Stepan îşi întâmpină soţia cu o tulburare zăvorâtă în el. Se uită iscoditor la chipul ei slăbit, încercă s-o descoasă pe departe, dar nu spuse nici o vorbă despre Grigori. N-o cercetă dacă l-a văzut sau nu. Numai o dată o întrebă, cu privirea plecată şi ascunzându-şi faţa:

— Dar de ce ai mers la Vioşki prin partea de dincolo? De ce n-ai trecut încoace chiar în dreptul satului?

Axinia îi răspunse cu răceală că nu era chip să treacă Donul cu lumea străină, iar pe Melehovi n-a vrut să-i roage s-o ia cu dânşii. Şi abia după ce rosti aceste vorbe, îşi dădu seama că, într-altfel tălmăcite, lăsau prea lesne de înţeles că nu-i socoate pe Melehovi de loc străini. Se încurcă: Stepan tocmai aceasta ar fi putut să înţeleagă. Şi, pesemne, tocmai asta înţelesese. Sprâncenele îi tresăriră uşor şi o umbră îi întunecă faţa.

El îşi ridică ochii cu un aer întrebător şi – bănuind această întrebare mută – ea se înroşi de tulburare, supărată pe sine.

Cruţând-o, Stepan s-a prefăcut că n-a înţeles nimic; schimbă vorba, întrebând-o despre gospodărie, interesându-se de lucrurile pe care ea izbutise să le ascundă înainte de a-şi părăsi casa şi voind să ştie dacă le pusese într-un loc sigur.

Axinia preţui această mărinimie a bărbatului şi, răspunzându-i la întrebări, se simţea tot timpul stânjenită, apăsată de ceva şi – dorind să-l convingă că îndoiala ce se iscase între ei nu era vrednică de luat în seamă – îi vorbea dinadins rar şi cu glasul cât mai stăpânit şi rece, pentru a-şi ascunde tulburarea.

Stăteau în bordei şi vorbeau. Cazacii îi stinghereau mereu: ba unul, ba altul intra înăuntru. Veni şi Hristonea şi se tolăni îndată, să tragă un pui de somn. Văzând că tot nu vor putea schimba nici măcar două vorbe între patru ochi, Stepan, deşi cu inima strânsă, o lăsă baltă.

Mulţumită de această împrejurare, Axinia se sculă, dezlegă grăbit bocceluţa şi-şi ospătă bărbatul cu lipiile aduse din staniţă, apoi scoase rufele murdare din sacul lui de campanie şi se duse să le spele la gârla din apropiere.

Tăcerea clipelor din preceasul revărsatului de zori şi ceaţa azurie pluteau deasupra pădurii. Îngreunate de rouă, ierburile se plecau la pământ. Prin bălţi, broaştele orăcăiau în cor dezordonat, iar undeva, la câţiva paşi de bordei, în dosul unei tufe vânjoase de arţar, un cristei scotea ţipete scârţâitoare.

Axinia trecu pe lângă o tufă acoperită toată cu fire de păienjeniş, din creştet şi până la trunchiul ascuns în iarba deasă ca peria. Firişoarele de păienjeniş cu picături mititele de rouă sclipeau cu scânteieri de diamant. Cristeiul tăcu o clipă, apoi, înainte că iarba călcată de picioarele goale ale Axiniei să fi apucat a se înălţa, începu iarăşi; un nagâţ ce-şi luă zborul din gârlă îi răspunse cu un ţipăt jalnic.

Axinia îşi scoase bluza şi pieptarul, care o stânjeneau în mişcări, intră până la genunchi în apa caldă ca laptele proaspăt muls şi începu să zolească. Un roi de musculiţe dănţuia deasupra capului, ţânţarii ţiuiau subţirel. Din când în când, ea îşi trecea peste faţă mâna plină şi arsă de soare, gonind ţânţarii. Gândul îi era mereu la Grigori, la cearta lor cea din urmă, în preajma plecării lui la sotnie.

„Te pomeneşti că s-a şi apucat să mă cate? Chiar în noaptea asta mă-ntorc în staniţă!”, îşi zise cu hotărâre şi zâmbi la gândul întâlnirii cu Grigori, închipuindu-şi cât de repede va veni împăcarea între dânşii.

Şi, ciudat lucru! În timpul din urmă, gândindu-se la Grigori, fără să ştie de ce, nu şi-l mai închipuia tocmai aşa cum era, îndeaievea. În închipuirea ei nu mai răsărea Grigori din anii din urmă: un cazac zdravăn, plin de bărbăţie, care văzuse şi îndurase atâtea şi atâtea, un om cu pleoapele apăsate de oboseală, cu vârfurile roşcovane ale mustăţilor negre, cu tâmplele atinse de cărunţeala pretimpurie şi cu fruntea brăzdată de zbârcituri aspre – neştersele urme ale grelelor pătimiri din anii de război – ci acelaşi Grişka Melehov din trecut, cu grosolănia lui tinerească, cu mângâierile lui stângace, cu gâtul rotunjor şi subţirel de om tânăr şi cu buzele-i nepăsătoare, veşnic zâmbitoare.

Şi aceasta o făcea pe Axinia să şi-l simtă şi mai drag şi să-l iubească cu o duioşie aproape de mamă.

Uite şi acum, după ce i-au înviat în amintire trăsăturile chipului drag cu o limpezime chinuitoare, începu să răsufle greu, surâzând, se îndreptă din şale şi, aruncând la picioarele ei cămaşa bărbatului pe care o spăla, şopti, luptându-se cu nodul cald şi dulce de plâns ce i se ridica năvalnic în gât:

— Ai intrat în mine pentru toată viaţa, afurisitule!

Lacrimile o uşurară, dar străvezia lume a dimineţii de azur îşi pierduse parcă toate culorile. Axinia îşi şterse lacrimile cu dosul palmei, aruncă înapoi părul ce-i cădea pe fruntea jilavă şi privi îndelung şi fără nici un gând, cu ochii împăienjeniţi, urmărind zborul unui pescăruş mititel, cenuşiu, căutându-şi prada, dispărând în spuma trandafirie a ceţii destrămată de vânt.

După ce isprăvi cu spălatul, întinse rufele pe tufe şi se întoarse în bordei.

Hristonea nu mai dormea: şedea lângă ieşire, mişcându-şi degetele de la picioare, noduroase şi strâmbe, şi mereu încerca să intre în vorbă cu Stepan, dar acesta, tolănit pe cergă, fuma şi nu scotea nici un cuvânt, încăpăţânându-se să nu-i răspundă la întrebări.

— Care va să zică, crezi tu că roşii nu vor trece încoace? Taci? Ei, poţi să tot taci. Dar eu cred că au să încerce să treacă prin vaduri… Neapărat, prin vaduri! Că nu mai au pe unde. Sau crezi că poate or să-şi trimită cavaleria să treacă înot? De ce tot taci, mă Stepan? Te pomeneşti că suntem la un pas de lucruri hotărâtoare, şi tu zaci ca un buştean!

Stepan sări în sus de necaz şi răspunse mânios:

— De ce mă tot tehuieşti? Măi, ce oameni! A venit nevasta la bărbat, şi nu mai am pace de voi… Vă tot băgaţi cu întrebări năroade, nici nu mă lăsaţi să stau de vorbă cu muierea!

— Mi-am şi găsit cu cine să vorbesc… mormăi bosumflat Hristonea; se sculă, îşi vârî picioarele goale în încălţările scâlciate şi ieşi afară, izbindu-se zdravăn cu capul în pragul de sus al uşii.

— Tot n-au să ne lase în pace, zise Stepan. Hai la pădure.

Şi se îndreptă spre ieşire, fără să aştepte învoirea Axiniei, care, supusă, îl urmă.

Se întoarseră la bordei pe la amiază. Cazacii din plutonul doi, care stăteau culcaţi la umbra unei tufe de arin, îşi lăsară cărţile de joc zărindu-i, încetară vorba clipind cu înţeles, râzând şi suspinând cu prefăcătorie.

Axinia trecu pe lângă ei, ţuguindu-şi dispreţuitor buzele şi potrivindu-şi din mers tulpanul alb cu horbotă, cam mototolit. O lăsară să treacă, fără a-i zice ceva, dar îndată ce Stepan, care mergea în urma ei, ajunse în dreptul cazacilor, Anikuşka se sculă în picioare şi se depărtă de cei culcaţi. Cu un respect făţarnic, îi făcu lui Stepan o temenea adâncă şi zise în gura mare:

— Să-ţi fie de bine!… Te-ai înfruptat de dulce!

Stepan zâmbi măgulit. Nu-i displăcea că oamenii l-au văzut întorcându-se din pădure, împreună cu nevasta. Într-o măsură, aceasta spulbera numai bine zvonurile despre dânşii, că n-ar fi ducând o viaţă de pizmuit… Dădu chiar voiniceşte din umeri, cu o sumeţire făloasă, lăsând să i se vadă cămaşa încă udă de sudoare şi lipită de spinare.

Şi abia atunci, încurajaţi, cazacii izbucniră în hohote şi se porniră să vorbească voioşi:

— A dracului muiere, măi fraţilor! Cămaşa lui Stiopka, s-o storci, nu altceva… I s-a lipit de spate!

— Praf l-a făcut! A scos spumă dintr-însul!

Iar un flăcău tinerel, care nu-şi luă ochii vrăjiţi de la Axinia până când dispăru în bordei, rosti cu voce pierdută:

— Să tot cutreieri lumea-n lung şi-n lat, că nu mai găseşti aşa frumuseţe de femeie, Doamne iartă-mă!

Cuvinte care-l aţâţară pe Anikuşka să-l aducă pe pământ:

— Dar măcar încercat-ai s-o cauţi prin lume ca s-o găseşti?

Chipul Axiniei pălise uşor la auzul deşănţatelor răstălmăciri; ea intră în bordei, strâmbându-se scârbită la amintirea clipelor petrecute adineauri cu bărbatul şi a vorbelor destrăbălate ale tovarăşilor săi. Stepan pricepu îndată ce se petrece în sufletul ei şi-i zise împăciuitor:

— Să nu te superi, Xiuşa, pe armăsarii ăştia. Vorbesc şi dânşii aiurea, să le treacă de urât.

— Nici n-ai pe cine să te superi, zise Axinia cu voce surdă, scotocind în traistă de pânză şi scoţând tot ce-i adusese bărbatului. Şi apoi, cu un glas şi mai stins: Pe mine ar trebui să mă supăr, dar n-am inimă…

Tăceau. Nu mai aveau nimic să-şi spună. Peste vreo zece minute, Axinia se sculă în picioare. „Îl vestesc acum că plec la Vioşki”, îşi zise în gând şi deodată îşi aduse aminte că nu strânsese primenelile spălate şi uscate ale lui Stepan.

Şezu mult timp la intrarea bordeiului, cârpind cămăşile şi nădragii lui Stepan, arşi de sudoare, tot uitându-se la soarele care trecea de amiază.

Aşa s-a făcut că nu mai plecă în ziua aceea. N-avu destulă tărie. A doua zi însă, de îndată ce răsări soarele, începu să se pregătească de drum. Stepan încercă s-o oprească, rugând-o să mai rămână măcar o zi cu el, dar ea se împotrivi cu atâta îndârjire în glas, încât nu mai căută s-o înduplece şi se mărgini numai s-o întrebe înainte de despărţire:

— Ai de gând să stai la Vioşki?

— Deocamdată la Vioşki.

— De ce nu te-ai întoarce să rămâi la mine?

— Nu prea face să stau aci… cu atâţia bărbaţi.

— Aşa e… încuviinţă Stepan, despărţindu-se însă de ea cu răceală.

Bătea un vânt puternic dinspre sud-est. Venise în zbor de la o mare depărtare, ostenise de atâta drum străbătut noaptea, dar tot mai aducea pe aripile dimineţii dogoare a pustiului de peste Marea Caspică şi, rostogolindu-se pe câmpia înverzită de la stânga Donului, zvântă rouă, topi ceaţa şi îmbrăcă crestele de cretă ale dealurilor de pe mal într-o pâclă trandafirie şi grea.

Axinia îşi scoase încălţările şi, cu poala fustei prinsă în mâna stângă – pe iarba din pădure mai rămâneau stropi de rouă – mergea sprinten pe un făgaş de codru părăsit de căruţe. Pământul jilav îi răcorea plăcut picioarele goale – şi buzele fierbinţi, lacome, ale vântului uscat de stepă îi sărutau gâtul, ca şi pulpele dezvelite şi pline.

Într-un luminiş de poiană, se aşeză să se odihnească lângă o tufă de măceş înflorit. Undeva, în apropiere, pe un iaz cruţat de arşiţă, măcăiau ascuţit raţele sălbatice ascunse în stufăriş, şi un răţoi îşi chema răguşit tovarăşa. Dincolo de Don ţăcăneau mitralierele – nu tocmai des, dar aproape necontenit – şi, din când în când, bubuia tunul. Pe cestălalt mal, exploziile obuzelor păreau numai ecouri prelungi.

Apoi detunăturile se potoliră şi lumea i se dezvălui Axiniei prin toate sunetele-i tainice. Foşneau în tremur frunzele verzui de frasin cu tivuri albe şi frunzele de stejar, sculptate parcă în metal greu, iar dintr-un desiş de plopi se ridica un vuiet adânc, ca de mare. Departe-departe, un cuc număra cuiva, nelămurit şi melancolic, anii câţi îi mai avea de trăit; deasupra iazului trecu, fâlfâind din aripi, un nagâţ moţat, întrebând: „Cine-i? Cine-i?” La doi paşi de Axinia, o păsăruică sură bea apă din făgaşul drumului, răsucind căpşorul pe spate şi închizând pe rând câte un ochişor, de alintată plăcere. Bâzâiau bondarii acoperiţi de polen catifelat; în cupele florilor din luncă se legănau oacheşele albine sălbatice, adunând polenul miresmat să-l ducă în zbor spre scorburile umbroase şi umede. De pe ramurile de plopi picura seva. Din tufişul de păducel se înălţa, răsfirându-se şi plutind, un miros putred de frunziş vechi şi mucegăit, de anul trecut.

Nemişcată, Axinia sorbea cu nesaţ în piept feluritele miresme ale codrului. Asculta tainicele răsunete ale minunatelor şi fără de număr zvonuri, cu care pădurea îşi trăia viaţa de totdeauna, slobodă şi uriaşă. În pământul mănos al luncii, înviorat de îmbelşugatele ape ale primăverii, încolţise şi creştea atâta prinos de flori şi de ierburi, încât ochii Axiniei rătăceau de la una la alta, nemaiştiind la care să se oprească.

Cu amestec de zâmbire şi suspin înăbuşit pe buzele mute, dezmierdă încetişor cu degetele frunzuliţele unei floricele albastre, sfioase, fără nume, apoi se îndoi de mijlocul care începea să nu mai fie aşa de mlădiu ca odinioară, să le miroasă – şi deodată simţi pe undeva, pe aproape, aroma dulce-înţepătoare a lăcrămioarelor. Le-a căutat cu mâinile printre ierburi şi le-a găsit. Erau chiar alături, sub umbra nepătrunsă a unei tufe. Frunzele late, răsucite, mai apărau încă de soare, cu dârzenie, firicelul puţin încovoiat, cu micii clopoţei albi ca neaua atârnând jalnic în jos. Pe moarte erau frunzele stropite de rouă şi de rugină gălbuie; suflul morţii pătrunsese până şi la floare. Cei doi clopoţei mai de jos erau zbârciţi şi negri. Numai în vârf, câteva albe mărgăritare, umede de rouă, sclipeau în soare ca într-o vrajă.

Şi iată că în scurta clipă cât Axinia privi floarea, printre lacrimi, şi-i sorbi trista mireasmă, iată că-şi aminti deodată tinereţea dusă şi toată viaţa-i întreagă, atât de săracă în bucurii. Se vede că îmbătrânise Axinia… Pe care femeie tânără ar fi mâhnit-o întâmplător amintirile, s-o doară inima şi să plângă?

Aşa, cu faţa în jos, cu chipul înlăcrimat şi îngropat în palme, rămase îndelung şi adormi, alipindu-şi obrazul ud şi umflat de tulpanul făcut ghem.

Tot mai aprig sufla vântul, aplecând spre apus creştetele de plopi şi de sălcii. În bătaia lui, trunchiul palid al frasinului se legăna, învăluit într-un nouraş alb de frunziş în vijelioasa fierbere. Vântul se lăsa tot mai jos, se năpustea asupra tufei de măceş, cu florile pe jumătate veştede, sub care dormea Axinia, şi atunci, asemenea unui stol de păsări verzi ca din basme, frunzele ţâşneau în sus, foşnind neliniştit, şi petalele se scuturau ca nişte fulgi trandafirii. Acoperită de ninsoarea lor roză, dormea Axinia şi nu auzea nici vuietul surd al pădurii, nici bubuitul tunurilor de peste Don, cum nu simţea nici soarele, ajuns deasupra capului său descoperit şi dogorind-o fără cruţare. Se trezi numai la auzul unui glas străin lângă ea şi la sforăitul unui cal, şi se ridică pe jumătate, în grabă.

Alături stătea un tânăr cazac cu mustăţile bălane şi cu dinţii ca spuma. Ţinea de dârlogi calul cu nările albe, zâmbea larg, mişca din umeri, ţopăia şi rostea cu o voce de tenor, uşor răguşită, dar plăcută, vorbele unui cântec vesel:

Am căzut, nu m-am sculat Şi în jur m-am tot uitat Şi încolo, Şi încoace, N-are cin' mă ridica!

Înapoi când am privit Un cazac eu am zărit…

— Las' că mă scol şi singură! Zise Axinia, zâmbind, şi sări sprintenă în picioare, potrivindu-şi fusta mototolită.

— Să-mi trăieşti, puicuţo! Nu te mai ţineau picioruşele, sau te-a furat, aşa, pârdalnica de lene? o salută cazacul vesel.

— M-a doborât somnul, răspunse Axinia, cam ruşinată.

— La Vioşki te duci?

— La Vioşki.

— Vrei să te duc eu?

— Dar cu ce?

— Urcă-te-n şa, iar eu, pe jos. O să-mi faci cinste… Şi căzăcelul îi făcu din ochi cu înţeles şăgalnic.

— Nu, du-te sănătos! Pot să merg şi singură.

Dar cazacul dovedi o mare pricepere în dragoste şi, pe deasupra, multă cutezanţă. Folosind clipa în care Axinia îşi lega tulpanul, o cuprinse cu braţul scurt, dar vânjos, o trase cu putere spre el şi încercă s-o sărute.

— Lasă prostiile! strigă Axinia şi-l izbi din tot năduful cu cotul între ochi.

— Mândruţa mea, de ce loveşti? Uite ce rai e peste tot… Toate jivinele se iubesc… Hai, că nu-i păcat, într-o zi ca asta! şoptea cazacul, cu ochii micşoraţi de râs, gâdilând cu mustăţile grumazul Axiniei.

Cu braţele întinse, apăsând fără mânie, însă puternic, cu palmele, chipul ars de soare şi asudat al cazacului, Axinia încercă să scape din strânsoarea lui, dar el o ţinea zdravăn.

— Prostule! Am o boală lumească… Lasă-mă! Îl rugă ea, gâfâind şi nădăjduind că această naivă viclenie o va scăpa de îndârjirea lui.

— Nu se ştie… care are o boală mai veche!… mormăi cazacul, de astă dată printre dinţi, şi deodată o ridică cu uşurinţă în sus.

Dându-şi seama că nu-i vorba numai de glumă şi că totul ia o întorsătură urâtă, Axinia îl izbi şi mai vârtos cu pumnul în nasul pârlit de soare şi se smuci din braţele care o ţineau încleştată.

— Sunt nevasta lui Grigori Melehov! Mai apropie-te o dată, neam de câine spurcat ce eşti!… Las' c-o să te spui şi ai să vezi ce păţeşti…

Fără să se bizuie numai pe puterea vorbelor, Axinia apucă un băţ uscat şi gros. Dar cazacul îşi pierdu îndată tot focul. Ştergându-şi cu mâneca bluzei verzi mustăţile de sângele care-i curgea şiroaie din amândouă nările, strigă cu părere de rău:

— Năroado! Muiere bezmetică! De ce nu mi-ai spus-o de la început? Uite ce sânge mi-ai scos pe nas… Nu ni-l vărsăm destul, bătându-ne cu duşmanul? Acum, uite, ni-l mai varsă până şi muierile noastre…

Chipul i se încruntă îndată, plictisit şi neprietenos. Lăsându-l să se spele cu apa luată în pumni dintr-o băltoacă de lângă drum, Axinia grăbi să se abată din potecă şi străbătu repede poiana. Peste vreo cinci minute, cazacul o ajunse din urmă, îi aruncă o privire piezişă, nu zise nimic, îi zâmbi, apoi, potrivindu-şi cu grijă cureaua armei de la piept, se aşternu la drum în trap săltat.

În aceeaşi noapte, lângă satul Malâi Gromcionok, un regiment al trupelor roşii trecu Donul pe plute de scânduri şi de bârne.

Sotnia lui Gromok fu surprinsă pe nepregătite de ivirea lor, întrucât cei mai mulţi cazaci se încinseseră la o petrecanie de pomină. În ajun, de cu seară, nevestele veniseră pe poziţia sotniei, aducând cu ele merinde, cofiţe şi vedre de rachiu de casă. Spre miezul nopţii, toţi se întărâtară la o beţie cumplită. Bordeiele se cutremurau de cântece, de chiotele femeilor bete, de râsetele şi fluierăturile bărbaţilor… Până şi cei douăzeci de cazaci din pichet luară parte la chef, lăsând la mitralieră doar doi servanţi şi o căldăruşă de campanie plină de rachiu.

În linişte deplină, plutele ticsite de ostaşi roşii se desprinseră de malul drept al Donului. Ajunşi la celălalt ţărm, se răspândiră în trăgători şi porniră în tăcere spre bordeiele săpate la vreo cincizeci de stânjeni de Don.

Pionierii care construiseră plutele vâsleau de zor, ducându-se după un nou transport de ostaşi roşii, care-şi aşteptau rândul la îmbarcare.

Timp de vreo cinci minute, de pe malul stâng nu se auzi nimic, afară de cântecele căzăceşti urlate de beţivi. Dar iată că văzduhul se cutremură de bubuiturile grenadelor, mitraliera începu să latre, focuri de armă pârâiră deodată vălmăşite, şi strigătele: „Ura-a-a! Ura-a-a! Ura-a-a!” se rostogoliră până departe.

Sotnia din Gromok fu dată peste cap şi, dacă scăpă de nimicirea desăvârşită, aceasta se datora numai faptului că întunericul nopţii făcea urmărirea cu neputinţă.

Cei din sotnie se aleseră cu pierderi neînsemnate şi, împreună cu muierile lor, fugiră în bezmetică neorânduială spre Vioşenskaia. Între timp, plutele aduceau mereu din dreapta Donului alte transporturi de ostaşi roşii, şi două plutoane din batalionul I al Regimentului III, cu două puşti-mitraliere, acţionau de zor la flancul sotniei de răsculaţi din Bazki.

Noile întăriri trecute peste Don năvăliră în golul deschis. Înaintarea lor a fost însă foarte mult îngreunată, fiindcă nici un ostaş roşu nu cunoştea regiunea, unităţile n-aveau călăuze şi, mergând orbeşte, dădeau mereu în bezna nopţii peste lacuri şi peste râpe adânci, pline cu apă, fără vaduri de trecere.

Comandantul brigăzii, care conducea lupta, luă hotărârea să înceteze urmărirea până-n zori, pentru ca dimineaţa să aducă rezerve, să le concentreze pe căile de acces spre Vioşenskaia şi să reia înaintarea, după o pregătire de artilerie.

Dar la Vioşenskaia se şi luau măsuri grabnice pentru lichidarea spărturii. Ofiţerul de serviciu de la statul-major trimise după Kudinov şi Melehov, de îndată ce sosise în galop un agent, raportând despre trecerea roşilor. Din satele Ciornâi, Gorohovka şi Dubrovka fură chemate sotniile călări din Regimentul „Karghinski”. Grigori Melehov preluă conducerea generală a operaţiei. Trimise în grabă trei sute de călăreţi în satul Erinski, cu misiunea de a întări flancul stâng şi de a ajuta sotniilor din Tatarski şi Lebeajenski să stăvilească năvala inamicului, dacă acesta ar fi întreprins cumva o manevră dinspre est, pentru a ocoli Vioşenskaia. Dinspre vest, în jos de-a lungul Donului, trimise detaşamentul de necazaci din Vioşenskaia şi una din sotniile pedestre din Cirski, ca să vină în ajutorul sotniei din Bazki; instală opt mitraliere în punctele ameninţate şi rămase cu două sotnii călări la marginea Pădurii Arse, aşteptând revărsatul zorilor şi având de gând să-i atace pe roşii călare.

Stelele din Cloşca cu Pui mai sclipeau încă pe cer, când detaşamentul de necazaci din Vioşenskaia, care mergea încet prin pădure spre cei din Bazki, dădu peste dânşii tocmai în clipa când erau în plină retragere şi, crezându-i inamici, o luă la sănătoasa după un scurt schimb de focuri. Oamenii din detaşament trecură înot lacul larg ce desparte Vioşenskaia de cotul Donului, aruncând în grabă pe mal încălţămintea şi hainele. Zăpăceala se lămuri repede, dar vestea că roşii se apropie de Vioşenskaia se răspândi cu o uluitoare iuţeală.

Fugarii, care se adăposteau prin pivniţele din Vioşenskaia, se năpustiră spre miazănoapte, ducând pretutindeni zvonul că roşii ar fi trecut Donul, că ar fi rupt frontul şi că ar fi în plină ofensivă împotriva staniţei…

Abia mijeau zorile, când Grigori, primind raportul despre fuga detaşamentului de necazaci, se repezi în galop spre Don. Puşcaşii din detaşament îşi dăduseră seama de buimăceala fără temei şi se întorceau la tranşee, vorbind în gura mare. Grigori se apropie de un grup de puşcaşi, întrebându-i batjocoritor:

— Ei, câţi v-aţi înecat, înotând să treceţi lacul?

Un puşcaş, ud leoarcă, răspunse încurcat, storcându-şi cămaşa din mers:

— Am înotat ca peştii! Ce să ne mai înecăm?

— Se poate întâmpla oricui, rosti firoscos altul, care n-avea nimic pe el, în afară de izmene. Dar comandantul nostru de pluton, ăla da, era cât p-aci să se-nece. N-a vrut să se descalţe că ţine mult până când să desfacă moletierele. A înotat aşa cum era, o moletieră i s-a desfăcut în apă şi i-a încurcat picioarele… Ce mai urla! Cred că s-a auzit până la Elan…

După ce-l găsi pe Kramskov, comandantul detaşamentului, Grigori îi dădu ordin să-şi ducă puşcaşii la marginea pădurii şi să-i orânduiască în aşa fel, ca să poată lovi la nevoie, cu foc din flanc, lanţurile de trăgători roşii; apoi grăbi spre sotniile sale.

La jumătatea drumului, se întâlni cu un curier de la statul-major. Omul îşi struni calul, care răsufla greu, şi oftă cu uşurare:

— În sfârşit, bine că v-am găsit!

— Ce-i cu tine?

— Am ordin de la statul-major să vă comunic că sotnia din Tatarski şi-a părăsit tranşeele. Le e teamă să nu rămână încercuiţi şi se retrag spre movilele de nisip… Kudinov mi-a dat ordin să vă spun să vă duceţi pe dată acolo.

Luând cu el vreo jumătate de pluton de cazaci cu cei mai buni cai, Grigori străbătu pădurea şi ieşi în drumul mare. După douăzeci de minute de goană, erau lângă lacul Golâi Ilmen. În stânga lor, cuprinşi de spaimă, tătărenii fugeau care încotro. Veteranii şi cazacii mai încercaţi se mişcau fără grabă, ţinându-se cât mai aproape de lac şi ascunzându-se în păpurişul de pe mal; cei mai mulţi însă, mânaţi pesemne de singura dorinţă să ajungă cât mai repede la pădure, tropoteau drept înainte, fără să le pese de focul rar de mitralieră.

— Pe ei! Croieşte-i cu biciuşca! răcni Grigori, cu ochii strâmbaţi de turbare, şi o luă cel dintâi la goană în urma fugarilor.

În coada tuturor alerga în buiestru Hristonea, şchiopătând şi făcând sărituri ciudate: în ajun, la pescuit, îşi spintecase călcâiul într-o trestie şi de aceea nu mai putea goni cu toată iuţeala picioarelor sale de lungan. Grigori galopa în urma lui, cu biciuşca ridicată în sus, deasupra capului. Auzind tropotul de copite, Hristonea privi îndărăt şi mai slobozi o icneală de avânt picioarelor.

— Unde fugi? Stai!… Stai, îţi zic! Ţipă Grigori.

În zadar. Hristonea nici gând să se oprească. Dimpotrivă, îşi înteţi goana, trecând într-un fel de galop caraghios de cămilă.

Şi atunci, în culmea turbării, Grigori slobozi o îngrozitoare înjurătură de mamă, răcni sălbatic la cal şi, ajungând în dreptul lui Hristonea, îi croi cu o nespusă sete una peste spinarea udă de sudoare. Hristonea sări în sus, făcu un uriaş salt într-o parte – leit un iepure gonit de ogari – apoi se aşeză pe pământ şi începu să-şi pipăie spinarea, cu grijă şi fără grabă.

Cazacii, care veneau cu Grigori, treceau înaintea fugarilor, îi opreau, dar nu puneau în lucrare biciuştile.

— Arde-i!… Arde-i!… urla răguşit Grigori, vânturându-şi biciuşca frumos împletită.

Calul se învârtea sub el, se ridica în două picioare şi nu voia să alerge înainte. După ce izbuti cu greu să-l îndrepte în partea voită, Grigori galopă spre acei care fugeau în fruntea tuturor. Îl observă din treacăt pe Stepan Astahov: se oprise lângă o tufă şi zâmbea tăcut. Îl văzu pe Anikuşka: acesta se lăsase pe vine, prăpădindu-se de râs, şi, făcând palmele pâlnie, guiţa cu o voce ascuţită, de muiere:

— Fraţilor! Scăpaţi, dacă puteţi! Roşii!… Pe ei! Prinde-i!

Grigori ajunse din urmă încă un consătean, îmbrăcat cu o scurtă vătuită: acesta alerga neobosit, grozav de sprinten. Făptura lui puţin adusă de spate îi păru ciudat de cunoscută, dar n-avea timp să-şi cerceteze amintirile şi de aceea răcni la el din depărtare:

— Stai, neam de câine!… Stai, că te hăcuiesc!…

Deodată omul cu scurta vătuită îşi încetini fuga, se opri, şi atunci, în clipa când el se întorcea, arătându-şi nemăsurata tulburare cu gesturi caracteristice ce-i erau cunoscute din copilărie, Grigori, uluit la culme, înainte de a-i zări chipul, îl recunoscu pe tătâne-său.

Obrajii lui Pantelei Prokofievici erau scuturaţi de spasmuri.

— Care va să zică, eu, tatăl tău, îs neam de câine? Pe mine vrei să mă căsăpeşti? Pe mine, tatăl care te-am făcut? strigă el cu un glas subţire şi întretăiat.

În ochii lui fierbea atâta mânie nestăpânită şi atât de cunoscută, încât toată furia lui Grigori pieri îndată şi, strunindu-şi cu putere calul, îi strigă:

— Nu te-am recunoscut de la spate! De ce urli, tată?

— Cum asta, nu m-ai recunoscut? Pe tat-tău?!

Această explozie de supărare bătrânească era aşa de caraghioasă şi aşa de nelalocul ei, că Grigori începu să râdă şi, venind în dreptul unchiaşului, îi zise împăciuitor:

— Nu te supăra, tată! Ai pe tine un surtuc cu care nu te-am văzut niciodată şi pe deasupra zburai leit un cal de curse, de nici nu se mai cunoştea că eşti şchiop! Cum vrei tu să te recunosc?

După care, Pantelei Prokofievici, se domoli ca de atâtea ori în certurile casnice, gâfâind şi încuviinţând cu o voce ceva mai liniştită:

— E adevărat, am alt surtuc… Mi-am dat dulama pe el… E greu să umbli cu coşcogea dulamă pe tine. Iar cât priveşte piciorul… cum să mai fii şchiop, mă băiatule, cum? Spune şi tu, când vezi moartea cu ochii? Ce-mi vorbeşti tu de picioare?

— Ei lasă, că mai avem până la moarte. Ia-o-ndărăt, tată!… Nu cumva ţi-ai lepădat cartuşele?

— Cum, îndărăt? se oţărî bătrânul.

Dar Grigori ridică glasul şi, apăsând asupra fiecărui cuvânt, dădu comanda:

— Îţi ordon să te-ntorci! Ştii ce capeţi pentru neascultarea comandantului, în faţa inamicului?

Vorbele lui parcă l-ar fi vrăjit pe bătrân. Pantelei Prokofievici îşi săltă arma la spate şi porni înapoi. Ajungând din urmă un alt bătrân, care păşea şi mai încet tot într-acolo, rosti cu un oftat:

— Uite ce feciori lepezi pe lume! În loc să se poarte cu smerenie fiindcă eşti tatăl lui, sau spre pildă, să te scutească de luptă, el mai întâi pe tine vrea să te vâre de-a dreptul în fundul iadului!… Da-a-a… Nu, vericule, răposatul Petro, Dumnezeu să-l ierte, a fost un om de aur! Şi ce suflet bun avea!… Dar smintitul ăsta de Grişka, măcar că este şi comandant de divizie, şi dicorat de atâtea ori, şi altele, dar e cu totul altceva. Parc-ar fi căptuşit de buboaie, să nu te-atingi cumva de niciunul! Aista, la bătrâneţile mele, are să mă sprijine cu furca-n…!

Tătărenii fugari au fost potoliţi, fără prea multă bătaie de cap…

Peste puţin timp, Grigori adună toată sotnia, o duse într-un loc adăpostit şi, rămânând în şa, lămuri în puţine cuvinte:

— Roşii au trecut dincoace şi dau zor să ocupe Vioşki. Acum au început o luptă lângă Don. Nu-i de glumit, şi vă spun dinainte: să nu vă gândiţi la fugă! Iar dacă veţi mai fugi, să ştiţi că dau ordin cavaleriei din Erinski să vă spintece cu săbiile, ca pe nişte trădători! Grigori cercetă cu privirea gloata pestriţă de consăteni, îmbrăcaţi fiecare în ce a dat Dumnezeu, şi-şi încheie cuvântarea, fără să-şi ascundă dispreţul: Prea mulţi terchea-berchea sânt în sotnie la voi, şi, uite, numai ăştia vă bagă în sperieţi! Aţi spălat putina şi v-aţi scăpat în nădragi! Halal de viteji!… Şi vă mai ziceţi cazaci! Mai ales voi, cei bătrâni. Băgaţi de seamă! Dacă aţi venit ca să vă bateţi, nu vă mai ascundeţi capul între picioare!… Gata, pe plutoane, trap până la răzoare, apoi, de la tufe, spre Don. De acolo, drept la sotnia din Semionovski. Împreună cu ea, să mi-i izbiţi pe roşii în flanc. Mişcă-te! Înainte-marş!

Tătărenii îl ascultară în tăcere şi se îndreptară spre tufe, fără să mai rostească o vorbă. Moşnegii oftau cu necaz, uitându-se din când în când la Grigori, care galopa ca vântul, însoţit de cazacii săi. Bătrânul Obnizov, care mergea cot la cot cu Pantelei Prokofievici, îi zise cu încântare:

— Măi, ce fecior viteaz ţi-a mai hărăzit Dumnezeu! Un vultur, zău! Ai văzut cum l-a croit pe Hristonea, cum i-a ars una la spate? Şi uite, îndată a făcut rânduială!

Măgulit în simţirile lui de părinte, Pantelei Prokofievici se grăbi să încuviinţeze:

— Nici vorbă! Aşa feciori – poţi să-i cauţi ziua în amiaza mare cu lumânarea! Are toate dicorăţiile – te pui cu dânsul? Uite şi Petro, fie-i ţărâna uşoară, tot fecior mi-a fost, şi chiar cel dintâi născut, dar – nici o asemănare! Prea molâu, domnul să-l ştie, un neisprăvit! Avea un suflet de muiere în el!… Dar aista, da: e la fel cu mine! Chiar m-a întrecut în vârtute!

Însoţit de cele două grupe de cazaci, Grigori înainta încet spre Vadul Calmucului. Se credeau scăpaţi de orice primejdie odată ajunşi la pădure, dar fuseseră zăriţi de la postul de observare de pe celălalt mal. Două tunuri de-ale roşilor deschiseră focul. Primul obuz zbură deasupra creştetelor de sălcii şi se înfundă undeva în pământul mlăştinos, fără să se spargă. Al doilea căzu în apropiere de drum, în rădăcinile dezgolite ale unui plop negru; o flacără orbitoare ţâşni, un bubuit îi asurzi pe cazaci, împroşcându-i cu bulgări de pământ gras şi cu aşchii de lemn putred.

Ameţit, Grigori duse mâna la ochi şi se aplecă pe oblânc, simţind o izbitură surdă şi moale, ca şi cum ceva ar fi lovit în crupa calului.

Zguduind pământul, explozia sili caii cazacilor să se oprească pe loc şi apoi să se repeadă înainte. Calul lui Grigori se ridică însă greoi în două picioare, se dădu îndărăt şi alunecă încet, prăvălindu-se pe o parte. Grigori sări grăbit din scări şi-l apucă de dârlogi. Două obuze mai trecură în zbor şi după ele se aşternu o binecuvântată tăcere. Un nouraş fumuriu de pulbere se întindea pe iarbă, de-a lungul marginii pădurii; mirosea a pământ reavăn şi răscolit, a ţăndări, a lemn măcinat de putregai; undeva în desişuri, departe, ţipau de zor coţofenele speriate.

Calul lui Grigori sforăia, îndoindu-şi picioarele dindărăt zguduite de un tremur. Dinţii galbeni se încleştară într-un spasm chinuitor; gâtul şi-l ţinea întins. Pe botul cenuşiu, catifelat, se iviră clăbuci de spumă trandafirie. Tot trupul se cutremură într-un icnet puternic; spasmele îi unduiau pielea sub părul murg.

— S-a isprăvit cu sărmanul de el? întrebă cu glas tare un cazac, venind în goană.

Fără să-i răspundă, Grigori privea ţintă la ochii calului, care se împăienjeneau treptat. Nu se uită la locul rănii şi se feri doar puţin la o parte când calul făcu câteva mişcări zvâcnite, încercă să se ridice şi deodată căzu în genunchi, cu capul înclinat, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare stăpânului pentru o vină necunoscută de amândoi. Apoi se culcă cu un geamăt surd, se chinui să-şi salte capul, dar se vedea că îl părăseau şi ultimele puteri, trupul îi tremura tot mai rar, ochii i se întunecau de noaptea morţii, gâtul i se scălda în valuri de sudoare.

La chişiţe, deasupra copitelor, mai băteau vinişoarele frământate de agonie, şi pulpana roasă a şeii tresălta tot mai slab.

Grigori aruncă o privire piezişă spre burta calului: zări în partea stângă o rană adâncă şi lată şi şuvoaie de sânge fierbinte şi negru, ţâşnind ca dintr-un izvor; apoi spuse cazacului descălecat, bâlbâind, fără să-şi mai şteargă lacrimile:

— Cu un singur glonţ! Ai înţeles? Şi-i dete mauserul său.

Încalecă un cal căzăcesc şi grăbi spre locul unde îşi lăsase sotniile. Lupta era acolo în plină desfăşurare.

La revărsatul zorilor, roşii porniră la ofensivă. Lanţurile lor de trăgători se ridicară în nori de ceaţă şi se îndreptară în tăcere spre Vioşenskaia. Zăboviră un minut la flancul drept, lângă o râpă plină de apă, apoi îşi continuară drumul, cu valurile până la piept, ţinând sus cartuşierele şi armele. Peste puţin timp, cele patru baterii de pe colnicul din dreapta Donului începură să detune într-un cor măreţ şi unit. Când obuzele lor prinseră să cadă în semicerc în pădure, răsculaţii au deschis focul. Ostaşii roşii nu măi mergeau, ci alergau, cu armele în cumpănire. La o jumătate de verstă în faţa lor, se spărgeau cu un zgomot sec şrapnelele, se prăbuşeau copacii despicaţi de obuze, rotocoalele de fum albicios se înălţau către cer. Două mitraliere căzăceşti pârâiră în rafale scurte. În lanţul de trăgători din faţă căzură primii oameni; gloanţele doborau tot mai des ostaşii cu mantalele puse în bandulieră, îi aruncau la pământ, prăvăliţi pe spate sau pe burtă, dar cei rămaşi nu se culcau, şi depărtarea dintre ei şi pădure scădea mereu.

În faţa celui de al doilea lanţ de trăgători, aplecat uşor înainte, cu poalele mantalei strânse şi vârste sub centură, alerga sprinten şi cu paşi mari comandantul, un om înalt, cu capul descoperit. Pentru o clipă, lanţul îşi încetini mişcarea, dar comandantul se întoarse din mers, le strigă ceva, oamenii se năpustiră tot înainte şi strigătele lor de „ura!” începură să răsune din nou, răguşite şi din ce în ce mai cumplite.

Atunci izbucniră toate mitralierele căzăceşti, şi focurile de arme de la marginea pădurii se dezlănţuiră într-un necurmat vuiet de iad… Mitraliera sotniei din Bazki începu să bată în rafale lungi, de undeva, din spatele lui Grigori, care stătea cu sotniile lui la ieşirea din pădure. Lanţurile şovăiră, se aşternură la pământ, încercară să răspundă cu focuri. Lupta ţinu cam un ceas şi jumătate, dar focul răsculaţilor, bine ochit, era atât de ucigător, încât lanţul al doilea nu-l mai putu îndura, se ridică în picioare şi se amestecă cu lanţul al treilea care se apropia în salturi… Curând, tot câmpul forfoti de ostaşi roşii fugind care încotro. Şi atunci Grigori îşi scoase în trap sotniile din pădure, le înşirui pentru şarjă şi porni în urmărire. Drumul spre plute fu tăiat de sotnia din Cirski, care veni în galop şi se înfipse între ele şi ostaşii roşii. Lângă pădure, chiar pe malul Donului, se încăieră o luptă corp la corp. Numai o parte din roşii izbutiră să mai răzbească la plute. Le umplură până peste margini şi le desprinseră de mal. Ceilalţi, înghesuiţi înspre Don, continuau să se bată.

Grigori dădu ordin sotniilor să descalece, spuse oamenilor de la cai să nu iasă din pădure, şi-şi duse cazacii spre mal. Alergând de la copac la copac, cazacii înaintau tot mai aproape de Don. Vreo sută cincizeci de ostaşi roşii respingeau infanteria răzvrătiţilor, primind-o cu grenade şi cu focuri de mitralieră. Plutele se îndreptară din nou spre malul stâng, dar trăgătorii din Bazki nimiciră cu focurile lor aproape pe toţi vâslaşii. Soarta celor rămaşi pe cestălalt mal era pecetluită. Unii, mai slabi de înger, îşi aruncau armele şi încercau să scape înot, dar erau împuşcaţi de răsculaţii culcaţi pe mal, lângă locul de trecere; mulţi se înecară, nemaiavând puteri să treacă Donul din cauza apei repezi. Numai doi izbutiră să ajungă cu bine la malul de dincolo: unul, fără îndoială un minunat înotător, cu un tricou vărgat de matroz, se repezi cu capul în jos de pe malul înalt, se cufundă în apă şi ieşi deasupra aproape de mijlocul albiei.

Ascuns în dosul unei sălcii cu crengi dese, Grigori vedea matrozul înotând în salturi lungi spre malul drept, încă unul îi urmă pildă: stând în apa ce-i ajungea până la piept, îşi trase mai întâi toate cartuşele, apoi strigă ceva, ameninţând cu pumnul spre cazaci, şi o luă de-a curmezişul fluviului. Gloanţele împroşcau apa în jurul lui, dar niciunul nu-l atinse pe norocosul înotător. Ieşi pe mal într-un loc unde fuseseră pe vremuri nişte grajduri de vite, se scutură şi începu să urce fără grabă povârnişul, spre case.

Cei rămaşi lângă Don se pitulară după o movilă de nisip. Mitraliera lor răpăia neîncetat, până când apa din manşon începu să fiarbă.

— După mine! ordonă înăbuşit Grigori, îndată ce mitraliera tăcu, şi o luă spre movilă, scoţându-şi sabia din teacă.

În spatele lui, răsuflând greu, tropoteau cazacii.

Până la ostaşii roşii nu mai erau decât vreo cincizeci de stânjeni. Mai traseră trei salve de focuri din spatele movilei de nisip; apoi comandantul lor – un om înalt, oacheş şi cu mustaţa neagră – se ridică în picioare cât era de lung. O femeie în scurtă de piele îl sprijinea de braţ. Comandantul era rănit. Trăgându-şi piciorul rupt, el coborî de pe movilă, îşi îndreptă arma cu baioneta pusă şi dădu răguşit comanda:

— Tovarăşi! Înainte! Moarte albilor!

Contând „Internaţionala”, grupul de viteji porni la contraatac. La moarte.

Toţi cei o sută şaisprezece căzuţi în urma tuturor, lângă Don, erau comunişti din Compania Internaţională.

Noaptea târziu, Grigori veni de la statul-major la el acasă. Prohor Zâkov îl aştepta la portiţă.

— Despre Axinia nu se aude nimic? îl întrebă Grigori, cu o nepăsare prefăcută în glas.

— Nu. Cine ştie pe unde se ascunde, răspunse Prohor cu un căscat, dar îndată se gândi cu groază: „Fereşte-mă, Doamne, că iar mă pune s-o caut… Mi-am găsit beleaua!”

— Adă-mi apă să mă spăl. Sunt leoarcă de sudoare. Hai, mişcă-te! Spuse Grigori, de astă dată cu glasul răstit.

Prohor se duse în casă după apă şi-i turnă îndelung lui Grigori în palmele făcute căuş. Grigori se ghilosi, cu vădită plăcere, apoi îşi scoase bluza duhnind de sudoare şi-i ceru:

— Toarnă-mi pe spinare.

Apă rece îi arse spinarea năduşită şi-l făcu să scoată un strigăt. Sforăi, frecându-şi îndelung şi vârtos umerii roşi de curele şi pieptul păros. Ştergându-se apoi cu un prosop curat, îi vorbi lui Prohor cu o voce mai îmbunată:

— Mâine dimineaţă au să-mi aducă un cal. Ia-l în primire, curăţă-l, găseşte-i ceva grăunţe. Pe mine să nu mă scoli, până când n-am să mă trezesc singur. Mă scoli numai dacă vine cineva de la statul-major. Ai înţeles?

Se duse sub şopronul grajdului, se culcă în căruţă şi se cufundă pe dată într-un somn adânc. În zori de zi, răcoarea îl sili să-şi zgârcească picioarele şi să se învelească mai bine cu mantaua jilavă de rouă. Iar după ce răsări soarele aţipi din nou, şi fu trezit cam pe la ceasurile şapte de un bubuit de tun, plin şi răsunător. Deasupra staniţei, pe cerul senin de peruzea, dădea târcoale un aeroplan lucind mat; tunuri şi mitraliere de peste Don trăgeau asupra lui.

— Să ştii că-l doboară! Zise Prohor, frecând furios cu peria un armăsar înalt şi roşcat legat de conovăţ. Ia uite, Panteleevici, ce drac de cal ţi-au trimis să te poarte!

Cu o privire fugară, Grigori cercetă armăsarul şi întrebă:

— Nu m-am uitat câţi ani are… O fi având cinci?

— Merge pe şase.

— He-hei! Bunişoară marfă! Picioruşe subţirele şi cu ciorapi. Frumos căluţ… Hai, pune şaua pe el, mă duc să mă uit cine a venit cu aeroplanul.

— Că arată bine pe dinafară, n-am ce zice. Să-l mai vedem şi cum aleargă. Dar, după toate semnele, pare să fie iute de picior, mormăi Prohor, strângând chinga.

Încă un nouraş de şrapnel spart apăru lângă aeroplan.

După ce-şi alese un loc pentru aterizare, pilotul coborî scurt spre pământ. Grigori ieşi pe portiţă şi porni în galop către grajdurile staniţei, lângă care ateriză aeroplanul.

În grajdul pentru armăsarii staniţei, o clădire lungă, de piatră, aşezată la barieră, se aflau înghesuiţi peste opt sute de ostaşi roşii, luaţi prizonieri. Santinelele nu-i lăsau afară nici măcar să-şi facă nevoile; în toată clădirea nu era nici un hârdău. O duhoare grea şi îmbâcsită de excremente plutea în jurul grajdului; şuroaie puturoase de urină se scurgeau de sub uşi; roiuri de muşte de culoarea smaraldului se roteau deasupra lor…

Închisoarea celor sortiţi pieirii răsuna zi şi noapte de gemete surde. Sute de prizonieri mureau de istovire, de tifosul şi de dizenteria care făceau prăpăd; morţii nu erau scoşi afară cu zilele.

Grigori ocoli grajdul şi dădea să descalece, când un nou bubuit de tun răsună de peste Don. Vâjâitul unui obuz se apropia în zbor, crescu şi isprăvi cu detunarea grea a exploziei.

Pilotul şi ofiţerul sosit cu dânsul săriseră jos din carlingă; cazacii îi înconjurară. Deodată toate tunurile bateriei de pe deal începură să urle, aruncându-şi obuzele chiar în jurul grajdului.

Pilotul se urcă iute din nou în carlingă, dar motorul nu voi să pornească.

— Pune mâna! comandă cu voce tare ofiţerul sosit de peste Doneţ şi apucă cel dintâi de aripă.

Legănându-se pe roţi, aeroplanul porni uşor spre pini. Bateria îl petrecea cu un foc susţinut. Un obuz nimeri în grajdul ticsit de prizonieri. Un colţ se prăbuşi, învăluit în fum gros şi în norii pulberii albe de var. Grajdul se cutremură de strigătele prizonierilor cuprinşi de groază. Trei din ei săriră afară prin spărtură, dar au fost făcuţi ciur pe loc de gloanţele cazacilor, care alergară spre grajd, doborându-i cu focurile trase în plin.

Grigori cu calul său sări la o parte.

— Te omoară aici! Ia-o spre pini! Strigă un cazac cu faţa speriată, holbându-şi ochii albicioşi şi fugind pe lângă el.

„Are dreptate: poate să mă dea gata. De unde dracu poţi să mai ştii?”, se gândi Grigori şi o luă fără grabă spre casă.

În aceeaşi zi, ferindu-se să-l invite şi pe Melehov, Kudinov convocă la statul-major o consfătuire strict secretă. Ofiţerul din Armata Donului, sosit cu aeroplanul, comunică răspicat că în cel mai scurt timp frontul roşu va fi rupt de unităţile din gruparea de izbire concentrată lângă staniţa Kamenskaia şi că o divizie de cavalerie din Armata Donului, de sub comanda generalului Sekretiov, va porni ca să facă joncţiunea cu răzvrătiţii. Ofiţerul propuse să se pregătească imediat mijloacele de trecere necesare pentru ca, îndată după ce vor face joncţiunea cu divizia lui Sekretiov, regimentele călări ale răsculaţilor să treacă în dreapta Donului; mai sfătui ca unităţile din rezervă să fie aduse cât mai aproape de Don. Când consfătuirea se apropia de sfârşit, după ce au chibzuit planul de trecere şi de înaintare a unităţilor însărcinate cu urmărirea, ofiţerul întrebă:

— Dar de ce ţineţi prizonierii în Vioşenskaia?

— Nu mai avem unde să-i ţinem. În sate nu sânt case destul de mari, răspunse cineva de la statul-major.

Ofiţerul îşi şterse tacticos cu batista capul ras şi asudat, se descheie la gulerul vestonului kaki şi spuse cu un fel de oftat:

— Trimiteţi-i la Kazanskaia.

Kudinov ridică mirat din sprâncene:

— Şi apoi?

— Şi apoi, iar la Vioşenskaia, îl dumiri protector ofiţerul, mijindu-şi ochii reci şi albaştri. Îşi ţuguie buzele şi sfârşi pe un ton mai aspru: Domnilor, nu înţeleg de ce îi mai păstraţi şi-i cruţaţi? Trăim cu totul alte vremuri. Bestiile astea purtătoare de tot soiul de boli fizice şi sociale trebuiesc stârpite. Şi nu mai are nici un rost să-i menajaţi! Eu, în locul dumneavoastră, n-aş fi procedat aşa.

A doua zi, un prim convoi de două sute de prizonieri fu scos afară, pe drumul nisipos. Istoviţi, palizi-vineţi, ostaşii roşii păşeau ca nişte umbre, abia târându-şi picioarele. O escortă de călăreţi înconjură din toate părţile gloata lor învălmăşită… Pe drumul de zece verste câte sânt între Vioşenskaia şi Dubrovka, toţi prizonierii fură măcelăriţi cu săbiile. Mai pe seară a fost scos un al doilea convoi. Escorta avea consemn sever să nu tragă cu armele decât la extremă nevoie şi să omoare pe cei rămaşi în urmă numai cu săbiile. Din o sută cincizeci de oameni, abia optsprezece ajunseră la Kazanskaia… Unul din ei, un tânăr ostaş roşu, cu chipul negricios, a înnebunit pe drum: mergea contând, jucând şi plângând, strângând la inimă un mănunchi de cimbrişor înmiresmat. Căzu de mai multe ori cu faţa în nisipul încins de soare, vântul îi destrăma zdrenţele cămăşii murdare, şi atunci cei din escortă îi vedeau spinarea osoasă sub pielea întinsă şi tălpile negre, crăpate, ale picioarelor desfăcute. Îl ridicau, îl stropeau cu apă din bidoane, şi el îşi deschidea ochii negri, aprinşi de flacăra nebuniei, râdea încetişor şi iar îşi vedea de drum, cu paşi şovăitori.

Într-un sat, un grup de femei miloase făcu cerc în jurul escortei, şi o bătrână trupeşă, cu chipul mândru, rosti poruncitor comandantului:

— Dă-i drumul ăluia negricios! Nu mai este în minţile lui, stă mai aproape de Dumnezeu! Să nu-l omorâţi că intraţi în mare păcat!

Comandantul escortei, un chipeş horunji cu mustăţile roşcate, zâmbi:

— Noi, băbuco, n-avem frică de un fleac de păcat mai mult. Din noi, greu să mai faci sfinţi!

— Dă-i drumul, nu te împotrivi! stărui bătrâna. Moartea stă cu aripa ei deasupra fiecăruia din voi…

Celelalte femei săriră şi ele, iar comandantul se lăsă înduplecat:

— Pe mine tot nu mă costă parale, luaţi-l de aici. Nu mai poate face nici un rău. Dar daţi-ne şi nouă câte un urcioraş de lapte nesmântânit de căciulă, pentru bunătatea noastră.

Bătrâna duse nebunul în căsuţa ei, îi dădu să mănânce, îi aşternu pe jos în odaie. Dormi o zi şi o noapte, fără să se trezească, apoi se sculă, se aşeză cu spatele la fereastră şi începu să cânte încetişor. Bătrâna intră în odaie, se aşeză pe un cufăr, îşi sprijini obrazul în palmă, privind îndelung şi cu luare-aminte chipul supt al flăcăului, apoi îi zise cu voce groasă:

— Cică ai voştri n-ar fi departe…

Nebunul tăcu o clipă, apoi îşi reluă îndată cântecul, dar ceva mai încet.

Atunci bătrâna glăsui cu asprime:

— Ian ascultă, dragă băietele, nu mai cânta, nu te mai preface şi nu mai încerca degeaba să mă prosteşti! Mi-am trăit viaţa şi n-are să mă tragă pe sfoară unul ca tine, fiindcă nu-s aşa de toantă cum mă crezi! Eşti în toate minţile, ştiu… Te-am auzit cum ai grăit în somn, eşti un om în toată firea!

Flăcăul tot cânta, dar din ce în ce mai încet. Bătrâna urmă:

— De mine să nu-ţi fie teamă, că n-am să-ţi fac nici un rău. Am avut doi fecioraşi, omorâţi în războiul cu nemţii, iar cel mai mic a murit acum, la Cerkassk. Pe toţi i-am purtat sub inima mea… I-am hrănit, i-am crescut, şi câte nopţi n-am închis ochii din pricina lor… De aceea mi-e milă de toţi tinerii care fac slujbă la oştire şi se bat în război… Ea tăcu o clipă.

Ostaşul roşu nu mai cânta. Stătea cu ochii închişi şi o roşeaţă uşoară i se ivi pe umerii obrajilor negricioşi; o vinişoară albastră zvâcnea cu tărie pe gâtu-i subţire şi slab.

Stătu un minut aşa, aşteptând ceva în tăcere, apoi îşi deschise ochii negri. Privirea lor era ageră şi ardea de atâta nerăbdare, încât bătrâna zâmbi cu colţurile buzelor.

— Cunoşti drumul spre Şumilinskaia?

— Nu, băbuco, răspunse flăcăul, abia mişcându-şi buzele.

— Şi cum ai să mergi?

— Nu ştiu…

— Vezi? Spune, ce să fac cu tine?

Bătrâna aşteptă îndelung un răspuns, apoi întrebă:

— Dar de mers, poţi merge?

— O să merg cumva.

— Nu, acum nu ai să mergi cumva. Trebuie să mergi noaptea, şi iute, of, cât mai iute! Mai stai o zi aci, iar mâine am să-ţi dau de mâncare pentru drum şi un nepoţel, ca să-ţi arate calea, şi – să fie într-un ceas bun! Ai voştri, roşii, sunt dincolo de Şumilinskaia, o ştiu bine. Ai să ajungi până la dânşii. Pe drumul mare însă nu-i chip să mergeţi, ci mai mult prin stepă şi prin râpe, prin pădure şi în afară de drumuri, ca să nu vă prindă cazacii şi să nu vă găsiţi beleaua. Aşa, puiule!

A doua zi, în amurg, bătrâna făcu semnul crucii asupra nepoţelului său, un băiat de doisprezece ani, şi asupra ostaşului roşu îmbrăcat cu sumanul căzăcesc, vorbindu-le cu asprime:

— Mergeţi cu Dumnezeu! Şi căutaţi să nu daţi ochi cu cazacii noştri!… N-ai pentru ce, puiule, n-ai pentru ce! Nu te-nchina mie, ci domnului sfânt! Nu sunt numai eu – noi, mamele, toate suntem aşa bune… Ne e milă de voi, afurisiţilor! Ei, mergeţi sănătoşi, Dumnezeu să vă aibă în pază!

Şi bătrâna închise cu vuiet uşa căsuţei, strâmbă, spoită cu lutişor galben.

În fiecare zi, Ilinişna se scula în zori, mulgea vaca şi începea să gătească mâncarea. Nu mai folosea cuptorul din casă, ci făcea foc în bucătăria de vară, gătea ce avea de gătit şi pleca în casă, la nepoţi.

Natalia îşi venea anevoie în fire după tifos. A doua zi după rusalii, se sculă pentru întâia dată din pat, străbătu odăile, abia mişcându-şi picioarele subţiri şi slăbite, stătu mult timp cu copiii, căutându-le în cap, şi chiar încercă să le spele hăinuţele, aşezată pe un scăunel.

Zâmbetul nu-i părăsea nici o clipă faţa suptă; obrajii scofâlciţi se învăluiră într-o îmbujorare, iar ochii, atât de mari după boală, străluceau de o căldură tremurătoare şi senină ca după naştere.

— Poliuşka, puica mamei! Nu te necăjea Mişatka, cât am zăcut de boală? întrebă ea cu voce slabă, rostind cuvintele prelung şi nesigur şi mângâind cu mâna căpşorul negru al fetiţei.

— Nu, mămuţo! Mişatka m-a bătut numai o dată. M-am jucat straşnic de bine cu dânsul, răspunse fetiţa, strângându-şi faţa de genunchii mamei.

— Da' bunica a avut grijă de voi? urmă zâmbind Natalia.

— A avut grija grijilor!

— Da' oamenii străini, soldaţii roşii, nu v-au făcut nimic?

— Ne-au tăiat o viţeluşă, afurisiţii! răspunse cu glăscior gros Mişatka, leit ca taică-său.

— Să nu ocărăşti, Mişenka! Ia uită-te la el, ce mai gospodar! N-ai voie să vorbeşti urât despre oameni mari! zise povăţuitor Natalia, înăbuşindu-şi zâmbetul.

— Aşa spunea bunica! Întreab-o şi pe Polka, dacă nu crezi, se apără bosumflat micul Melehov.

— E adevărat, mămuţo! Ne-au tăiat şi toate găinile!

Poliuşka se învioră şi, clipind din ochişorii negri, începu să povestească cum veniseră nişte ostaşi roşii, cum prindeau găini şi raţe, cum bunica Ilinişna îi rugase să-i lase măcar cocoşul cel galben cu creasta degerată şi cum un ostaş vesel îi răspunse, vânturând cocoşul în mână: „Cocoşul ăsta, babo, a strigat cucurigu împotriva Puterii sovietice şi noi l-am osândit pentru asta la moarte! Nu ne ruga degeaba că tot îl facem rasol, iar ţie o să-ţi lăsăm pentru el nişte pâslari vechi!”

Poliuşka desfăcu larg braţele, arătând:

— Uite ce pâslari a lăsat! Mari, mari şi plini de găuri!

Râzând cu lacrimi în ochi, Natalia îşi mângâia copilaşii şi, fără să-şi ia privirile înduioşate de la chipul fetiţei, şopti fericită:

— Ah, Grigorievna mea, Grigorievna! Semeni cu tăticul tău, ca două picături de apă!

— Dar eu? întrebă cu gelozie Mişatka şi se lipi sfios de maică-sa.

— Şi tu semeni cu dânsul. Numai… vezi! Numai când ai să creşti mare, vezi, să nu fii aşa fluşturatic că tăticu tău!

— E fluşturatic? Şi de ce-i fluşturatic? se interesă Poliuşka.

O umbră de tristeţe se aşternu pe chipul Nataliei. Nu dădu nici un răspuns şi se ridică cu greu de pe laviţă.

Ilinişna, care era de faţă, îşi întoarse obrazul nemulţumită. Iar Natalia nu mai ascultă ciripitul copiilor; se opri la fereastră şi se uită îndelung la obloanele trase de la casa lui Astahov; stătea şi suspina, jucându-se tulburată cu volănaşul bluzei sale vechi şi ieşite de soare…

A doua zi, se trezi în zori, se ridică încetişor, ca să nu scoale copiii, se spălă, scoase din cufăr o fustă curată, o bluză şi un tulpan mare alb. Era vădit tulburată – şi, văzând-o cum se îmbrăca, păstrând o tăcere mâhnită şi întunecată, Ilinişna ghici că noră-sa vrea să meargă la mormântul lui moş Grişaka.

— Unde vrei să te duci? o întrebă Ilinişna, numai ca să se încredinţeze dacă ghicise într-adevăr.

— Mă duc să văd mormântul bunicului, răspunse scurt Natalia, fără să-şi întoarcă faţa, de teamă să nu izbucnească în plâns.

Aflase de sfârşitul lui moş Grişaka şi de isprava lui Koşevoi, care le mai arsese casa şi acareturile.

— Eşti tare slabă şi nici nu te văd cum ai să ajungi până acolo.

— Am să mă odihnesc pe drum. Mamă, dă-le de mâncare copiilor că poate zăbovesc ceva mai mult.

— Şi la ce bun să mai zăboveşti acolo? Doamne fereşte, mai nimereşti peste afurisiţii ăia. Mai bine nu te duce, Nataliuşka!

— Ba mă duc! Natalia se încruntă şi apucă cu mâna clanţa uşii.

— Mai stai niţel, cum să pleci aşa, flămândă? Hai, să-ţi dau nişte lapte acru!

— Nu, mamă, bogdaproste, nu vreau… Când mă-ntorc, atunci am să mănânc.

Văzând că nora rămânea nestrămutată în hotărârea ei, Ilinişna o sfătui:

— Să o iei mai bine de-a lungul Donului, prin livezi, ca să te vadă mai puţină lume.

O perdea de ceaţă deasă se aşternea deasupra apelor. Soarele nu se ivise încă, dar la răsărit se aprinsese în văpăi purpurii o fâşie de cer întretăiată de plopi; un vântuleţ răcoros adia încetişor de sub nor, vestind apropierea dimineţii.

Natalia trecu peste gardul răsturnat, prins în mrejele volburii, şi intră în grădina părintească. Strângându-şi mâinile la piept, se opri lângă o moviliţă de pământ proaspăt.

Grădina se ascundea sub năvala urzicilor şi a buruienilor. Mirosea a brusturi uzi de rouă, a pământ jilav, a ceaţă. Un graur se zgribulea pe o ramură de măr bătrân, uscat după pojar. Moviliţa mormântului începea să se scufunde în pământ. Printre bulgăraşii de lut uscat apăruseră pe alocuri ace verzi de iarbă biruitoare.

Copleşită de puzderia amintirilor, Natalia se lăsă în genunchi şi, fără nici un cuvânt, îşi lipi faţa de pământul nepăsător, cu izul lui veşnic de putregai şi de moarte…

După un ceas, ieşi furişându-se din grădină şi se uită pentru cea din urmă oară, cu inima strânsă în ghearele durerii, privind locurile unde trecuse pe vremuri tinereţea ei: ograda pustie se întindea acoperită de bârnele înnegrite şi arse ale magaziilor, de dărâmăturile fioroase ale sobelor şi ale temeliei; apoi o luă încet pe ulicioară.

Natalia se întrema cu fiecare zi ce trecea. I se înzdrăveneau picioarele, i se rotunjeau umerii, trupul i se împlinea de sănătate. Curând începu să-i ajute soacrei la gospodărie. Dereticând pe lângă cuptor, întârziau îndelung de vorbă.

Într-o dimineaţă, Natalia se tângui cu glas necăjit:

— Dar când au să ia sfârşit toate astea? Mă doare sufletul de nu mai pot!

— Mai stai! Ai să vezi cât de curând au să treacă încoace ai noştri de peste Don! răspunse Ilinişna, cu o hotărâre care nu îngăduia îndoială.

— Dar de unde ştii, mamă?

— Inima mea o simte.

— Numai de-ar da Dumnezeu ca toţi cazacii noştri să se întoarcă teferi. Doamne fereşte, să nu cadă vreunul ucis ori rănit! Grişa, îl ştii cum nu se fereşte de loc! oftă Natalia.

— Fii fără teamă, n-au să păţească nimic! O să ne ferească Dumnezeu de năpastă. Bătrânul nostru a făgăduit c-o să se mai repeadă pe la noi, dar se vede treaba că i-a fost frică de ceva. Dacă ar fi venit, te-ai fi dus şi tu cu el, să nu ţi se-ntâmple ceva. Ai noştri din sat stau şi luptă chiar aci, în dreptul nostru. Mai înainte, când zăceai tu în nesimţire, m-am dus în zori la Don să iau apă, şi – ce aud? Anikuşka strigă de acolo, de pe malul celălalt: „Noroc, băbuţo! Multă sănătate de la moşu!”

— Dar Grişa pe unde-o fi? întrebă încetişor Natalia.

— El are comanda peste toţi, de departe, răspunse Ilinişna.

— Dar de unde îi comandă?

— Trebuie să fie în Vioşki. Că nu mai are de unde aiurea.

Natalia tăcu îndelung. Ilinişna îi aruncă o privire şi o întrebă speriată:

— Dar ce ai? De ce plângi?

Fără să-i răspundă, Natalia îşi apăsa în obraji şorţul murdar şi plângea încet.

— Nu mai plânge, Nataliuşka! Lacrimile n-au să ajute la nimic. Dacă vrea Dumnezeu, are să se-ntoarcă şi o să-i vedem pe toţi sănătoşi şi teferi. Dar să te fereşti a ieşi pe afară, că au să te zărească antihriştii ăia şi au să-şi pună ochii pe tine.

Bucătăria se făcu mai întunecoasă: un chip de afară astupă geamul. Ilinişna se întoarse spre fereastră şi scoase un ţipăt:

— Ei sunt! Roşii! Nataliuşka! Culcă-te mai iute în pat, prefă-te bolnavă… Doamne fereşte, ceasul cel rău… Ia-ţi o pătură, înveleşte-te!

Tremurând de spaimă, Natalia abia avu timp să cadă pe pat, când clanţa uşii zăngăni şi un ostaş roşu, înalt, intră, aplecându-se, în bucătărie. Copiii se agăţară de fusta Ilinişnei. Aceasta, albă ca varul, nu se depărtă de lângă sobă, dar se lăsă fără puteri pe laviţă, răsturnând o oală cu lapte cald.

Ostaşul cercetă repede cu ochii bucătăria şi rosti în gura mare:

— Nu vă speriaţi. N-am să vă mănânc. Noroc!

Scoţând gemete prefăcute, Natalia se înveli toată cu pătura, până peste cap, iar Mişatka se uită de sub sprâncene la musafir şi aminti cu bucurie:

— Bunicuţo! Uite, chiar el ne-a tăiat cocoşul! Ţii minte?

Ostaşul îşi scoase şapca, plescăi din limbă şi zâmbi.

— M-ai recunoscut, urâtule! Şi ce plăcere ai tu să-ţi mai aminteşti de acest cocoş? Ascultă, gospodino, uite ce treabă avem cu tine: poţi să ne faci ceva pâine? Avem noi făină.

— Se poate… De ce nu? Fac… zise grăbită Ilinişna, fără să se uite în ochii musafirului şi ştergând laviţa de laptele vărsat.

Iar ostaşul se aşeză lângă uşă, îşi scoase punga de tutun din buzunar şi, răsucindu-şi o ţigară, intră în vorbă:

— Faci până la noapte?

— Pot să fac şi până la noapte, dacă vă grăbiţi.

— La război, băbuco, totdeauna-i grabă! Iar în ce priveşte cocoşelul vostru, să nu vă fie cu supărare.

— N-avem nici o supărare! se sperie Ilinişna. Copilul e prost… Şi-a adus aminte ceea ce nu trebuie!

— Dar tare mai eşti zgârcit, mă flăcăule! zâmbi blajin oaspetele vorbăreţ, adresându-se lui Mişatka. Şi de ce te uiţi că un lupşor? Vino-ncoace, să mai stăm de vorbă despre cocoşul tău.

— Du-te la el, puiul babei! îl rugă în şoaptă Ilinişna pe nepoţel, împingându-l uşor cu genunchiul.

Dar Mişatka se şi desprinse de fusta bunicii şi căuta să se strecoare afară din bucătărie, furişându-se încetişor spre uşă. Cu mâna sa lungă, ostaşul îl trase spre el şi-l întrebă:

— Tot eşti supărat?

— Nu, şopti Mişatka.

— Ei, aşa mai merge treaba! Ce mare lucru e un cocoş? Dar unde ţi-e tata? Peste Don?

— Peste Don.

— Face război, adică, împotriva noastră?

Ademenit de vorbă blajină a musafirului, Mişatka îi dezvălui şi ce mai ştia:

— El are comanda peste toţi cazacii!

— Nu mai spune, flăcăule!

— Dacă vrei, întreab-o şi pe bunica.

Dar bătrâna dădu din mâini şi gemu, zdrobită cu desăvârşire de flecăreala nepotului.

— Are comanda peste toţi? rosti ostaşul, nedumerit.

— Poate nu chiar peste toţi, urmă Mişatka cu o voce mai puţin sigură, zăpăcit de privirile deznădăjduite ale bunicii.

Ostaşul tăcu puţin, apoi, privind pieziş la Natalia, întrebă:

— E bolnavă greu nevasta, nu?

— Zace de tifos, răspunse oţărât Ilinişna.

Doi ostaşi aduseră în bucătărie un sac plin cu făină şi îl aşezară lângă prag.

— Fă foc la cuptor, gospodino! zise unul. Pe seară venim după pâine. Dar vezi să fie bine coaptă, fără lipsă, că ai s-o păţeşti!

— Fac cum mă pricep, răspunse Ilinişna, nespus de bucuroasă că cei doi veniţi cu făină au curmat discuţia atât de primejdioasă, iar Mişatka o zbughi afară din bucătărie.

Unul întrebă, făcând o mişcare din cap spre Natalia:

— Are tifos?

— Da.

Ostaşii mai vorbiră ceva între ei cu voce scăzută şi părăsiră bucătăria. Cel din urmă n-avu timp s-o ia după colţ, când focuri de arme trosniră de pe malul de dincolo.

Aplecându-se, ostaşii roşii alergară la zidul de piatră, pe jumătate dărâmat, se culcară şi începură să răspundă şi ei cu foc, lucrând de zor cu închizătoarele.

Speriată, Ilinişna sări afară să-l caute pe Mişatka. Cineva de lângă zid o strigă:

— Hei, babo! Fugi în casă! Au să te omoare!

— Băieţelul nostru e afară! Mişenka! Vino, puişorule! strigă, cu lacrimi în glas, bătrâna.

Ajunse în fugă la mijlocul ogrăzii, şi focurile de peste Don încetară îndată. Cazacii de pe malul celălalt trebuie s-o fi zărit; dar, îndată ce-l luă în braţe pe Mişatka şi se repezi cu el în bucătărie, focurile răsunară din nou şi se opriră numai când ostaşii roşii părăsiră ograda Melehovilor.

Vorbind în şoaptă cu Natalia, Ilinişna făcu plămada, dar nu mai avu când să facă şi pâinea.

Pe la amiază, ostaşii mitraliori din pichetele roşii instalate în sat goliră în grabă curţile şi începură să urce dealul râpos, trăgând mitralierele în urma lor.

Compania care ocupa tranşeele de pe deal se adună şi porni repede spre Şleaul Hatmanilor.

O măreaţă tăcere se aşternu de îndată peste toată valea Donului. Tăceau tunurile şi mitralierele. Pe drumuri, pe potecile de vară năpădite de buruieni, ducând de la sate spre Şleaul Hatmanilor, se întindeau şiruri nesfârşite de căruţe şi de baterii; infanteria şi călărimea mergeau în coloane.

Ilinişna, care privea de la fereastră cum ostaşii roşii rămaşi în urmă se căţărau pe crestele de cretă ale dealului, îşi şterse mâinile de şorţ şi îşi făcu cruce, cu ochii în lacrimi:

— A dat Dumnezeu, Nataliuşka! Pleacă roşii!

— Vai, mamă, mă tem că pleacă din sat numai până în tranşeele de pe deal şi că la noapte au să vină îndărăt.

— Da' de ce fug atunci cu atâta grabă? I-au îmbrâncit ai noştri! Dau îndărăt, afurisiţii! Fug antihriştii!… se bucură Ilinişna şi se apucă din nou să frământe aluatul.

Natalia ieşi în tindă, se aşeză în prag şi, cu palma streaşină la ochi, privi îndelung dealul de cretă, scăldat în lumină, şi pârjolitele creste cafenii.

Norii albi îşi arătau de peste deal culmile, înălţându-se în tăcerea măreaţă din preajma furtunii. Soarele de amiază încingea zdravăn pământul. Ţiştarii ţiuiau pe pajişti, şi acest ţiuit încet şi puţin trist se îmbina ciudat cu cântecul vesel şi plin de viaţă al ciocârliilor. Liniştea ce venise după bubuiturile de tun era atât de dragă inimii Nataliei, încât stătea nemişcată, ascultând cu nesaţ şi cântecele simple ale ciocârliilor, şi scârţiitul unei cumpene de fântână, şi foşnetul vântului plin de mireasma amară de pelin.

Era amar şi aromat acest vânt înaripat al stepelor de răsărit. Sufla cu dogoarea ţărânei fierbinţi, cu miresmele îmbătătoare ale tuturor ierburilor pălite la pământ de soare, dar se simţea de pe acum apropierea unei ploi: de la Don venea o adiere de umezeală, rândunelele despicau fulgerător aerul cu aripile lor ascuţite, şi departe-departe, pe cerul albastru, se rotea un hultan de stepă, fugind de furtuna ce se apropia.

Natalia dădu o raită prin ogradă. Pe iarba călcată de lângă zid, zăceau grămezi aurii de cartuşe trase. Geamurile şi zidurile văruite ale casei erau ciupite de gloanţe. O găină, care scăpase cu viaţă, o zări pe Natalia şi zbură cu un ţipăt, sus, pe acoperişul hambarului.

Liniştea mângâietoare nu ţinu mult. Vântul suflă mai tare, obloanele şi uşile caselor părăsite se izbiră zgomotos de pereţi. Un nor cu piatră, alb ca zăpada, acoperi triumfător soarele şi-şi urmă drumul către apus.

Ţinându-şi părul răvăşit de bătaia vântului, Natalia se apropie de bucătăria de vară, iar de acolo se uită din nou la deal. Învăluite în ceaţa liliachie de colb, în zare, căruţele mergeau la trap, călăreţii răzleţi galopau. „Va să zică, e adevărat: pleacă!”, se gândi uşurată Natalia.

N-apucă să intre în tindă, când undeva, departe, dincolo de deal, bubuiră surd salvele de tun şi – parcă răspunzându-le – porni deasupra Donului dangătul vesel al clopotelor celor două biserici din Vioşenskaia.

Pe celălalt mal al Donului, se iviră din pădure o mulţime de cazaci. Târau sau purtau pe braţe luntri, ducându-le la Don; le lăsau pe apă. Stând la pupă, vâslaşii lopătau de zor. Vreo treizeci de bărci se avântară pe-ntrecute spre sat.

— Natalişka! Puiculiţă! Vin ai noştri!… strigă plângând cu hohote Ilinişna, sărind afară din bucătărie.

Natalia îl apucă pe Mişatka în braţe şi-l ridică în sus. Ochii ei aveau licăriri de febră, iar vocea i se tăia, când spuse, pierzându-şi răsuflarea:

— Uită-te, drăguţul mamei că ai ochişori ageri… Poate că vine şi tăticu cu cazacii… Nu-l vezi? Nu cumva o fi dânsul, uite, în barca din faţă? Of, dar, unde te uiţi?…

Pe mal nu-l întâlniră decât pe Pantelei Prokofievici. Slăbise neînchipuit. Bătrânul întrebă, înainte de toate, dacă boii au rămas pe loc, ce s-a făcut cu avutul, cu grânele; apoi plânse, îmbrăţişându-şi nepoţeii. Pe urmă, când intră şchiopătând cu mersul lui grăbit, în ogradă, se îngălbeni, căzu în genunchi, făcu larg semnul crucii şi, aplecându-se într-o smerită metanie către răsărit rămase îndelung cu capul cărunt lipit de pământul fierbinte şi ars de soare.

Pusă sub comanda generalului Sekretiov, gruparea de cavalerie din Armata Donului, numărând trei mii de săbii, cu şase tunuri de artilerie călăreaţă şi optsprezece mitraliere pe samare, rupse la 10 iunie frontul printr-o lovitură nimicitoare în apropierea staniţei Ust-Belokalitvenskaia şi o luă de-a lungul liniei ferate spre staniţa Kazanskaia.

A treia zi, în zori, o patrulă de ofiţeri din Regimentul 9 „Don” dădu lângă râu peste un pichet înaintat al răsculaţilor. Zărind un grup de călăreţi, cazacii se repeziră spre râpe, dar esaulul, care era în fruntea patrulei, îi recunoscu după haine, flutură în aer o batistă pusă în vârful sabiei şi strigă tare:

— Ai noştri!… Nu fugiţi, stăniceri!…

Patrula ajunse fără nici o teamă în trap la poalele dealului. Comandantul pichetului de răsculaţi, un bătrân vagmistru cu părul cărunt, ieşi în faţă, încheindu-şi din mers mantaua udă de rouă. Cei opt ofiţeri descălecară, şi esaulul se apropie de vagmistru, îşi scoase şapca de campanie, cu o cocardă de ofiţer albă, strălucitoare, şi zise zâmbind:

— Ei, noroc, stăniceri! Hai să ne sărutăm, după vechea noastră datină căzăcească. Se îmbrăţişară de trei ori; apoi esaulul îşi şterse cu îngrijire buzele şi mustăţile cu o batistă şi, simţind privirile însoţitorilor aţintite asupra lui, întrebă răspicat, zâmbind cu înţeleg: Ei, v-aţi băgat minţile în cap? Ai noştri s-au dovedit a fi mai buni decât bolşevicii, aşa-i?

— Aşa e, blagorodnicia voastră! Ne-am răscumpărat păcatul… Am luptat trei luni, mereu aşteptându-vă!

— Bine că măcar cu întârziere dar tot v-a venit mintea la cap. Ce-a fost a fost, iar cine îşi aduce aminte de ce-a fost, afară cu el!… Din ce staniţă?

— Kazanskaia, blagorodnicia voastră!

— Unitatea voastră se află peste Don?

— Întocmai, blagorodnicia voastră!

— Pe unde au apucat-o roşii de la Don?

— În sus; trebuie să fie spre slobozia Doneţkaia.

— Dar cavaleria voastră n-a trecut încă?

— Nu.

— De ce?

— Nu pot să ştiu, blagorodnicia voastră; pe noi ne-a trimis cei dintâi încoace.

— Au avut şi artilerie aci?

— Două baterii.

— Când au plecat?

— Aseară…

— Trebuia să-i urmăriţi! Of, gură-cască ce sunteţi! zise cu reproş esaulul şi, apropiindu-se de calul său scoase din porthartă un carnet şi o hartă.

Vagmistrul stătea smirnă, cu mâinile la vipuşca pantalonilor. La doi paşi de el se îmbulzeau grămadă cazacii, cercetând din priviri, cu un sentiment tulbure de bucurie şi de tainică nelinişte, pe ofiţeri şi şeile de pe caii de rasă, dar istoviţi de marş.

Îmbrăcaţi în vestoane englezeşti, bine turnate pe corp, cu epoleţi, cu pantaloni largi bufanţi, ofiţerii îşi dezmorţeau picioarele, umblând pe lângă cai şi aruncându-le cazacilor priviri piezişe. Nimeni nu mai avea epoleţi desenaţi pe umeri cu creionul chimic, ca în toamna lui 1918. Încălţămintea, şeile, cartuşierele, binoclurile, carabinele prinse de şei, toate erau noi-nouţe şi fabricate în străinătate. Numai un singur ofiţer, cel mai în vârstă, purta o cerchezkă85 de postav subţire albastru, căciulă teşită de caracul auriu de Buhara şi cizme caucaziene, fără tocuri. Păşind moale, se apropie cel dintâi de cazaci, scoase din porthartă un pachet frumos de ţigări, împodobit cu portretul lui Albert, regele Belgiei, şi le oferi:

— Fumaţi, fraţilor!

Cazacii îşi întinseră mâinile lacome la ţigări. Ceilalţi ofiţeri veniră şi ei mai aproape.

— Ei, cum aţi trăit sub bolşevici? întrebă un ofiţer lat în spate şi cu capul mare.

— Nu tocmai dulce… răspunse cumpătat un cazac cu sumanul vechi, trăgând cu nesaţ fumul în piept, fără să-şi ia ochii de la jambierele înalte până la genunchi şi cu şireturi, care strângeau pulpele pline ale ofiţerului.

Încălţările rupte, scâlciate, abia se ţineau în picioarele cazacului. Ciorapii albi, cârpiţi de nenumărate ori, cu nădragii vâraţi în ei, erau de asemenea numai găuri – iată de ce cazacul nu-şi mai lua privirile vrăjite de la bocancii englezeşti, care îl încântau prin grosimea pingelelor, făcute parcă pentru veşnicie, şi prin strălucirea copcilor de alamă. Nu se mai putu stăpâni să nu-şi mărturisească făţiş încântarea:

— Dar faini bocanci mai aveţi!

Ofiţerul n-avea însă chef de taifas prietenos. Cu răutate şi cu acreală în glas, zise:

— Dacă vi s-a făcut să daţi echipamentul străin pe opinca moscovită, apoi să nu vi se mai scurgă ochii după lucrurile altuia!

— Am călcat greşit. E vina noastră… răspunse încurcat cazacul, uitându-se la ai săi şi aşteptând un sprijin.

Iar ofiţerul îşi urmă dojana batjocoritoare:

— Aţi dovedit că aveţi minte de bou. Aşa e boul: întâi merge, apoi stă şi gândeşte. Aţi călcat greşit! Dar astă-toamnă, când aţi lăsat frontul descoperit, la ce v-aţi gândit?… Aţi vrut să vă faceţi comisari? Halal apărători ai patriei!…

Un sotnic tinerel îi şopti încetişor ofiţerului care se cam întrecea cu măsura: „Lasă, destul!” Acesta îşi strivi ţigara cu piciorul, scuipă şi se duse cu mers legănat la cai.

Esaulul îi dădu o notă şi-i spuse ceva cu jumătate de glas.

Cu o uşurinţă surprinzătoare, ofiţerul, cam greoi la trup, sări în şa, întoarse aproape pe loc calul. Şi o luă în trap spre apus.

Cazacii tăceau încurcaţi. Apropiindu-se de ei, esaulul îi întrebă vesel, cântându-şi notele joase ale vocii sale de bariton:

— Câte verste sunt de aici până la satul Varvarinski?

— Treizeci şi cinci, răspunseră câteva glasuri de cazaci.

— Bine. Uite ce, stăniceri. Duceţi-vă şi spuneţi comandanţilor voştri că unităţile călări să treacă încoace, fără să mai zăbovească o clipă. Împreună cu voi o să meargă la locul de trecere; ofiţerul nostru şi va lua comanda cavaleriei. Iar infanteria să pornească în marş spre Kazanskaia. Aţi înţeles? Şi acum, cum se spune, stânga-mprejur şi cu Dumnezeu înainte – marş!

Cazacii o luară grămadă la vale. Străbătură vreo trei sute de paşi, fără nici o vorbă, ca şi cum s-ar fi înţeles, apoi un căzăcel mai prăpădit, cu sumanul ponosit, cel pe care-l beştelise ofiţerul, clătină din cap şi oftă cu necaz:

— Iată-ne şi uniţi, fraţilor…

Altul se grăbi să adauge:

— Acelaşi drac!

Şi-i trase o înjurătură deocheată.

Când la Vioşenskaia sosi vestea despre retragerea grăbită a trupelor roşii, Grigori Melehov, cu două regimente de călăreţi, trecu îndată Donul înot. Trimise înainte patrule puternice şi se îndreptă către sud.

Se dădeau lupte în spatele dealului de la Don. Bubuiturile de tun se contopeau, vuiau surd, ca de sub pământ.

— Au obuze cadeţii, nu le cruţă! Trag numai vijelii! Rosti încântat unul din comandanţi, venind mai aproape de Grigori.

Grigori nu răspunse. Mergea în fruntea coloanei, uitându-se cu luare-aminte de jur împrejur. Cale de trei verste, de la Don până la satul Bazki, se vedeau mii de brişti şi harabale părăsite de răsculaţi. În pădure zăcea împrăştiat avutul oamenilor: cufere sparte, scaune, veşminte, hamuri, vase, maşini de cusut, saci cu grâu, felurite lucruri, care fuseseră apucate de marea lăcomie gospodărească şi aduse până aici, în retragerea spre Don. Pe alocuri drumul era acoperit cu un strat de grâu auriu în care se scufunda piciorul până la genunchi. Şi tot acolo, alături de drum, zăceau hoituri de boi şi de cai, umflate, hâde, putrezind şi otrăvind aerul cu o cumplită duhoare.

— S-au gospodărit până le-a ieşit pe nas! strigă Grigori, zguduit de această privelişte, îşi scoase şapca şi, silindu-se să nu răsufle, ocoli cu grijă o moviliţă de grâu bătătorit, cu un bătrân mort, lungit deasupra. Avea şapcă de cazac; sumanul îi era mânjit de sânge.

— Bine a mai păzit moşul avutul! Dracul l-a pus să rămână aici? întrebă cu părere de rău un cazac.

— Nu-l lăsa inima să se despartă de grâul lui…

— Hai, dă drumul la trap! Ferească Dumnezeu ce pute! Hei, dă-i drumul! răsunară strigăte îndârjite din rândurile din urmă.

Sotnia trecu la trap. Vorbele amuţiră; nu se auzea prin pădure decât tropotul nenumăratelor copite de cai şi zăngănitul surd al echipamentului căzăcesc.

… Se dădeau lupte în apropiere de moşia lui Listniţki. Prin valea stearpă, mai încolo de Iagodnoe, fugeau ostaşii roşii. Deasupra capetelor lor se spărgeau şrapnele, mitraliere îi secerau din spate, iar pe deal se rostogolea puhoiul Regimentului Calmuc, tăindu-le retragerea.

Când Grigori sosi cu regimentele sale, lupta luase sfârşit. Două companii roşii, care acopereau retragerea peste creasta de la Vioşenskaia a trupelor răzleţe şi a convoaielor de căruţe ale Diviziei 14, au fost zdrobite de Regimentul 3 Calmuc şi nimicite până la cel din urmă om. Ajuns pe deal, Grigori se grăbi să predea comanda lui Ermakov, zicându-i:

— Au făcut isprava şi fără noi. Du-te şi fă joncţiunea cu ceilalţi, iar eu dau o fugă la conac.

— Ce treabă ai acolo? se miră Ermakov.

— Cum să-ţi spun? Am fost pe vremuri argat acolo, când eram tânăr, şi uite acum am o poftă să mă uit la locurile pe unde am stat…

Luându-l pe Prohor cu el, Grigori se îndreptă spre Iagodnoe şi, după ce străbătu vreo jumătate de verstă, zări cum deasupra sotniei din cap se înălţă şi începu să fâlfâie în vânt o pânză albă, luată pentru orice întâmplare de un cazac mai prevăzător.

„Parcă se predau!”, se gândi Grigori cu îngrijorare şi cu o strângere de inimă, privind cum coboară coloana în vale – încet, parcă în silă – iar un grup de călăreţi din detaşamentul lui Sekretov îi vine grăbit în întâmpinare, de-a dreptul peste lanurile verzi.

Un suflu de jale şi de pustietate îl izbi pe Grigori când intră pe porţile dărâmate în curtea conacului, năpădită de lobodă. Iagodnoe era de nerecunoscut. Pretutindeni se vedeau fioroasele urme de izbelişte şi de pustiire. Casa, atât de arătoasă pe vremuri, se spălăcise şi părea mai scundă. Acoperişul, care nu mai fusese vopsit de atâta timp, era tărcat cu pecingini galbene de rugină; smulse din locurile lor, burlanele pentru scurgerea apei zăceau lângă treptele casei, obloanele desprinse din balamale atârnau strâmb, vântul năvălea şuierând prin geamurile sparte şi scotea din încăperi un iz amărui de mucegai şi de casă nelocuită.

Colţul dinspre răsărit al casei şi intrarea principală cu treptele fuseseră dărâmate de un obuz. Un arţar doborât de schije îşi vârâse creştetul prin fereastra spartă din coridor şi rămăsese culcat, cu rădăcinile într-un morman de cărămizi sărite din temelie. Iar pe crengile lui veştede se urca şerpuind hameiul sălbatic, atât de iute şi vioi, împletind cu măiestrie geamurile care mai rămăseseră în fereastră, întinzându-se în sus, spre cornişă.

Vremea şi urgiile îşi îndepliniseră măcinarea nimicitoare. Acareturile se dărăpănaseră şi arătau în aşa hal, ca şi cum ar fi fost lăsate de amar de vreme fără nici o îngrijire. Surpat pe dedesubt de ploile primăverii, un zid de piatră al grajdului se năruise în afară; acoperişul şopronului de trăsuri fusese smuls de furtună, şi numai ici, colo, pe căpriori albicioşi şi pe costoroabe, se mai zăreau şomoioagele de paie înnegrite de putreziciune.

Pe treapta de la sălaşul slugilor stăteau culcaţi trei ogari sălbăticiţi. La ivirea oamenilor, săriră în picioare şi dispărură cu un mârâit surd în tindă. Grigori îşi îndreptă calul spre fereastra întredeschisă a casei, se aplecă din şa şi întrebă cu glas tare:

— Este vreun suflet viu pe aici?

Nimeni nu răspunse; abia după câtva timp, o voce hodorogită de femeie zise:

— Staţi o clipă, pentru Dumnezeu!… Ies îndată.

Târşindu-şi picioarele desculţe, Lukeria, îmbătrânită, ieşi afară pe trepte, privind îndelung la Grigori.

— Nu mă recunoşti, ţaţă Lukerio? o întrebă Grigori descălecând.

Abia atunci tresări ceva pe chipul ciupit de vărsat al Lukeriei, şi expresia de nepăsare făcu loc unei puternice tulburări. Izbucni în lacrimi şi plânse îndelung, neînvrednicindu-se să scoată o singură vorbă.

Grigori îşi legă calul şi aşteptă cu răbdare.

— Vai ce spaimă am mai tras! Doamne fereşte şi păzeşte-ne… începu să se tânguie Lukeria, ştergându-şi obrajii cu şorţul murdar: Credeam că iarăşi au venit ei… Of, Grişenka, numai de-ai şti ce a fost pe aici!… Nici n-am cum să-ţi povestesc!… Singură, mă vezi că-s singură pe lume!…

— Dar moş Saşka unde-i? A plecat şi el în bejenie cu boierii?

— Dac-ar fi plecat, poate ar fi scăpat cu viaţă…

— Vrei să zici că a murit?

— L-au omorât… E a treia zi de când zace lângă pivniţă… ar trebui îngropat, dar m-a doborât şi pe mine boala… Abia am izbutit să mă scol… Şi apoi mor de frică, mi-e teamă să mă duc acolo, la mort…

— Dar ce-a făcut? întrebă surd Grigori, fără să-şi ridice ochii din pământ.

— Pentru o iapă i-au luat viaţa… Boierii noştri, ştii, au plecat în grabă. Au luat cu dânşii numai banii, iar avutul l-au lăsat aproape în întregime pe seama mea. Urmă în şoaptă: Am păstrat totul, până la un fir de aţă! Sunt şi acum toate îngropate în pământ… Iar din cai, au luat numai trei armăsari Orlov, pe ceilalţi i-au lăsat în grija lui moş Saşka. De când cu răzmeriţa, veneau să-i ia pe alesele, când cazacii, când roşii. Pe armăsarul cel negru, Vifor – îl mai ţii minte? – l-au luat roşii, cam când s-a desprimăvărat. Ce bătaie de cap au mai avut cu dânsul, că el nu purtase şaua de când era pe lume. Dar n-au avut parte roşii să-l călărească şi să se fălească cu el. După o săptămână, au venit nişte cazaci din Karghin şi-au povestit cum s-au încăierat cu roşii pe deal şi au început să împuşte unii într-alţii. O iepuşoară proastă de la cazaci numai ce necheză o dată şi – ce să vezi? N-o ia Vifor la goană spre cazaci, cu roşul său în cârcă, cu tot? S-a repezit la iapă cât îl ţineau picioarele, iar omul zgrepţănat pe el nu l-a mai putut opri. Vede el că n-are putere să-l oprească, şi hai atunci să sară jos din şa. De sărit a sărit, dar nu i s-a slobozit piciorul din scară. Vifor l-a târât aşa până la cazaci.

— Măi, al dracului! strigă cu încântare Prohor.

— Şi acum îl călăreşte un horunji din Karghin, îşi depăna Lukeria firul povestirii. A făgăduit, că dacă se întoarce boierul, cică are să-l aducă îndată pe Vifor înapoi în grajdul lui. Şi iaca aşa, ne-au luat pe rând toţi căişorii, şi a rămas numai trăpaşa Săgeata, aia din Fruntaş şi din Ursita. Trebuia să fete, d-aia nu s-a atins nimeni de dânsa. Nu după mult fată – şi nici nu poţi să-ţi închipui cât de mult s-a legat moşul Saşka de acel mânz! Îl purta pe braţe, îi dădea lapte din sticlă şi nişte fierturi de buruieni, ca să se întineze mai bine pe picioare. Poţi însă să ştii de unde are să vină nenorocirea?… Alaltăieri, pe-nserate, ne pomenim cu trei inşi călări. Moşul cosea iarbă în grădină. Strigă dânşii de colo: „Ia fă-te-ncoace, aşa şi pe dincolo!” El azvârle coasa, vine la dânşii, le dă bună ziua, iar dânşii nici nu-l bagă în seamă, beau lapte şi-l întreabă: „Cai sunt?” Iar dânsul: „O iapă, dar nu-i bună pentru slujba voastră militărească, abia acum a fătat, e cu mânz!” Atunci unul, cel mai câinos, strigă la el: „Nu-i treaba ta! Adu iapa încoa, diavol bătrân!… Calul meu are toată spinarea numai răni, trebuie să-l schimb!” Ar fi trebuit să se supună moşul şi să nu facă atâtea vorbe pentru o iapă, dar el, ştii şi tu, era un moşneag îndărătnic… Chiar când vorbea cu boierul, tot nu-l ierta… Mai ţii minte?

— Şi cum, n-a dat iapa? se amestecă Prohor.

— Ei, cum să nu le-o dai? Le-a zis numai atâta: „Câţi inşi au mai fost înaintea voastră, zice, au luat toţi caii, dar de iapa asta au avut milă, şi voi…” Atunci dânşii îşi ies cu totul din sărite. Strigă: „Aha, lichea boierească, o păstrezi pentru stăpânu-tău?!” Ei, şi l-au luat… Unul scoate iapa afară şi se apucă să pună şaua pe ea, iar mânzul se vâră la ţâţa mă-si, dând să sugă. Moşul se roagă de dânşii: „Aveţi milă, n-o luaţi! Ce să facem cu mânzul?”, „Uite ce!” zice altul, şi cu această vorbă îl goneşte pe mânzişor hăt-departe de mamă-sa, scoate arma de pe umăr şi trage în el. Eu nu mai puteam de lacrimi… Am alergat, mă rog de dânşii, îl apuc de mânecă pe moş, vreau să-l târăsc în casă, să n-o păţească urât, dar el, când s-a uitat la mânzişorul ucis, i-a tremurat bărbuţa, s-a făcut alb ca varul şi zice: „Dacă-i aşa, împuşcă-mă şi pe mine, neam de câine!” A sărit la soldat, s-a agăţat de iapă, nu-l lăsa să-i pună şaua. După care, de ciudă şi de îndârjire, i-au luat şi lui viaţa. Am înnebunit de spaimă, când au tras cu arma într-însul… Şi acum, nici nu mai ştiu ce să mă fac cu el. I-ar trebui un coşciug, dar asta-i treabă de femeie?

— Dă-ne două cazmale şi o bucată de pânză, ceru Grigori.

— Vrei să-l îngropi? îl întrebă Prohor.

— Da.

— La ce bun să te osteneşti, Grigori Panteleevici? Uite, mă duc îndată după cazaci. Au să-i facă dânşii şi coşciugul, şi groapa, aşa cum se cuvine…

Prohor, pesemne, n-avea nici o poftă să-şi bată capul cu înmormântarea unui moşneag necunoscut, dar Grigori rosti cu hotărâre:

— Nu! Chiar noi îi vom săpa groapă şi îl vom îngropa. Moşul ăsta a fost un om cumsecade. Mergi în grădină şi aşteaptă-mă lângă iaz; eu mă duc să-l văd.

Sub acelaşi plop bătrân cu crengile răşchirate, pe malul iazului cu apa înverzită de lintiţă, acolo unde moş Saşka îngropase pe vremuri fetiţa lui Grigori şi a Axiniei, îşi găsi şi el cel din urmă lăcaş. Trupul său uscăţiv, învelit într-o pânză de sac curată, cu miros de hamei, fu pus în pământ şi acoperit cu ţărână. Alături de întâia moviliţă mai crescu una, de argilă galbenă, proaspătă şi jilavă, bătătorită cu grijă de tălpile cizmelor.

Copleşit de mâhnite amintiri, Grigori se lungi pe iarbă, în apropiere de acest mic cimitir atât de scump şi privi îndelung cerul azuriu ce se întindea măreţ deasupra lui. Acolo, undeva, în înaltul fără margini, jucau vânturile, pluteau norii reci auriţi de soare, iar pe pământul, care înghiţise cu câteva clipe în urmă pe veselul prieten al cailor, pe beţivanul moş Saşka, viaţa fierbea mai departe în clocote: în stepa care se revărsa până la grădină, asemenea unei mări de verdeaţă, în desişul de cânepă sălbatică de lângă clăile de fân de la aria veche, peste tot răsuna necontenit bătaia pitpalacilor, ţiuiau ţiştarii, bâzâiau bondarii, foşnea iarba, alintându-se sub mângâierile vântului, ciocârliile cântau în abisul de aer tremurător şi, ca să statornicească atotstăpânirea omului asupra firii, o mitralieră răpăia undeva, în valea seacă, surd, cu mânioasă îndârjire.

Generalul Sekretiov, care sosise la Vioşenskaia împreună cu ofiţerii din statul-major şi o sotnie de cazaci de escortă personală, fu întimpinat cu pâine şi sare, în sunete de clopote. La cele două biserici clopotele au sunat toată ziua, ca de paşti. Pe uliţe, călăreau cazacii din ţinutul de jos, cu caii slabi şi istoviţi de marş. Pe umerii lor se răsfăţau cu semeţie epoleţii albaştri. În piaţă, lângă casa unui negustor unde era găzduit Sekretiov, curierii stăteau grămadă, ronţăind seminţe şi agăţând cu vorba fetele în trecere, gătite în straiele cele mai bune.

Pe la amiază, trei calmuci călări aduseră la casa generalului vreo cincisprezece prizonieri roşii. O căruţă cu doi cai venea în urma lor, plină cu alămuri de fanfară. Ostaşii roşii purtau uniforme ciudate: aveau pantaloni de postav cenuşiu şi vestoane la fel, cu vipuşti roşii la mâneci. Un calmuc mai în vârstă se apropie de curieri, descălecă şi-şi vârî în buzunar luleaua mică de pământ.

— Al nostru adus muzicanţi roşu. Pricepi?

— Mare lucru! răspunse alene un curier cu mutra grasă, scuipând cojile de seminţe pe cizmele prăfuite ale calmucului.

— Mare, mic, ia în primire! Ţi-ai făcut botul ca la porc, vorbeşti ce nu trebuie!

— Mă-ăi, coadă de cârlan! Tu să-mi vorbeşti mai puţin! se supără curierul, dar se duse să raporteze despre sosirea prizonierilor.

Un esaul puhav, cu beşmetul86 cafeniu strâns la mijloc, ieşi în poartă. Într-o poză impunătoare, cu picioarele răşchirate, cercetă din ochi prizonierii adunaţi cârd şi mârâi cu voce groasă:

— I-aţi des-sfă-tat pe comisari cu muzica voastră, prăpădiţilor de la Tambov! De unde aveţi uniformele acestea cenuşii de pe voi? Le-aţi scos de pe nemţi, hai?

— Nu! răspunse clipind des un ostaş roşu, care stătea mai în faţă, şi lămuri grăbit: încă sub Kerenski, li s-au făcut muzicanţilor aceste uniforme. Înainte de ofensivă din iunie… De atunci le purtăm…

— Ai să le porţi! Stai să vezi! O să le purtaţi! Esaulul trase pe ceafă căciula teşită de Kuban, descoperindu-şi pe capul ras o cicatrice de culoarea zmeurei, încă nu pe deplin vindecată, apoi se întoarse repede în călcâie, cu faţa de calmuc. Şi tu, putoare de păgân, de ce i-ai adus până aici? La ce dracu? N-ai putut să-i achiţi pe drum?

Calmucul luă poziţia, îşi apropie sprinten picioarele strâmbe şi, tot cu mâna la cozoroc, răspunse:

— Comandantul sotnie poruncit: trebuie dus aici.

— Trebuie dus aici”! Repetă în bătaie de joc esaulul fercheş, ţuguindu-şi cu dispreţ buzele subţiri; apoi, păşind greoi pe picioarele groase, cu şezutul rotund tremurând ritmic, trecu prin faţa prizonierilor, cercetându-i îndelung şi cu băgare de seamă, ca un geambaş.

Curierii zâmbeau pe ascuns. Pe chipurile calmucilor din escortă se citea aceeaşi nepăsare de totdeauna.

— Deschide poarta! Bagă-i în curte! ordonă esaulul.

Prizonierii şi căruţa cu alămurile claie peste grămadă se opriră în faţa scării.

— Care e capelmaistrul? întrebă esaulul, aprinzându-şi o ţigară.

— Nu avem, răspunseră îndată mai multe voci.

— Dar ce-i cu el? A fugit?

— Nu, l-au omorât.

— Bine i-a făcut! O să meargă şi fără el… Hai, puneţi mâna pe instrumente!

Prizonierii se apropiară de căruţă. Sfioase şi nesigure, glasurile de alamă ale instrumentelor răsunară în ogradă, împletindu-se cu dangătul sâcâitor al clopotelor.

— Pregătiţi-vă! Hai, daţi drumul la „Doamne, ocroteşte-l pe ţar”.

Muzicanţii schimbară priviri între dânşii. Nu începea niciunul. După un minut de tăcere apăsătoare, unul, desculţ, dar cu moletierele răsucite cu îngrijire, răspunse privind în pământ:

— Niciunul dintre noi nu cunoaşte imnul vechi…

— Niciunul? Interesant… Hei, să vină două secţii de curieri cu arme!

Cu vârful cizmei, esaulul bătea tactul unei melodii mute. Zăngănind din carabine, curierii se înşiruiau pe coridor. În frunzişul des al salcâmilor de peste gard ciripeau vrăbiile. În curte plutea un miros cald de acoperiş încins de soare şi de sudoare iute de om. Esaulul trecu la umbră, şi atunci, privindu-şi cu durere tovarăşii, muzicantul desculţ zise încet:

— Blagorodnicia voastră! La noi toţi sunt muzicanţi tineri. N-am avut când să cântăm bucăţi vechi… Mai mult marşuri revoluţionare… blagorodnicia voastră!

Esaulul se juca distrat cu capătul cingătorii sale bătute în argint şi nu-i răspunse.

Curierii se aliniară lângă treptele casei, aşteptând ordine. Dând la o parte prizonierii, din rândurile din urmă ieşi un muzicant mai în vârstă, cu o albeaţă pe ochi; tuşi şi zise:

— Îmi daţi voie? Eu pot să cânt…

Şi, fără să aştepte încuviinţarea, îşi puse fagotul încins de soare la buzele cuprinse de tremur.

Sunetele tânguitoare şi răguşite, ţâşnind singuratice în întinsa ogradă negustorească, îl făcură pe esaul să se strâmbe mânios. Dând din mână, răcni:

— Încetarea! Parcă tragi un cerşetor de…! Ce fel de muzică e asta?

La ferestre se iviră chipurile zâmbitoare ale ofiţerilor de stat-major şi ale aghiotanţilor.

— Comandaţi-le marşul funebru! strigă cu o voce de tenor un tânăr sotnic, aplecându-se afară aproape până la brâu.

Dangătul grav al clopotelor se potoli o clipă, şi esaulul, mişcându-şi sprâncenele, întrebă cu glas blajin:

— Sper că ştiţi să cântaţi „Internaţionala”? Ia daţi-i drumul! Nu vă temeţi! Daţi-i drumul, dacă vă ordon.

Şi în tăcerea nămiezii dogoritoare, ca o chemare la luptă, izbucniră deodată sunetele tunătoare de revoltă, măreţe şi armonioase, ale „Internaţionalei”.

Esaulul stătea ca un taur în faţa unui obstacol, cu capul aplecat, cu picioarele desfăcute. Stătea şi asculta. Gâtul lui musculos şi albul siniliu al ochilor micşoraţi se injectară.

— Înceta-rea! urlă el cu furie, nemaiputând să se stăpânească.

Fanfara amuţi îndată, şi numai un corn mai întârzie, făcând să-i răsune prelung chemarea neterminată în văzduhul învâlvorat.

Muzicanţii îşi umezeau cu limba buzele uscate, le ştergeau cu mâneca şi cu palmele murdare. Chipurile lor erau obosite şi nepăsătoare. Numai unuia îi scăpă o lacrimă trădătoare, prelungindu-se pe obrazul pudrat de colb şi târând o dâră jilavă pe urmă-i…

Între timp, generalul Sekretiov luase masa în familia unui fost camarad de oaste, cu care a luptat în războiul ruso-japonez, şi, sprijinit de un aghiotant beat, ieşi în piaţă. Căldura şi rachiul de casă îl ameţiră de-a binelea. La o cotitură, în dreptul clădirii de cărămidă a liceului, generalul, cu balamalele bâţâite de băutură, se poticni şi căzu cu faţa în jos pe nisipul fierbinte. Zăpăcit de această întâmplare, aghiotantul încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Ajutorul sosi din mulţimea îngrămădită în apropiere. Doi cazaci bătrâni ridicară cu tot respectul de subsuori pe generalul care începuse să verse opintit în văzul tuturor. Totuşi, chiar între două icnituri din adâncul măruntaielor, mai încercă să ţipe ceva, agitându-şi ameninţător pumnii. Cu chiu, cu vai, izbutiră să-l înduplece a se lăsa dus acasă.

Cazacii îl urmăriră cu privirile lungi, vorbind cu voce scăzută:

— E băut, nu glumă! General, general, dar numai ca un general nu se ţine!

— Rachiul nu bagă în seamă gradele şi dicorăţiile…

— Nu trebuia să bea tot ce se afla pe masă…

— Mă, cuscre, parcă toată lumea ştie cum să se păzească de pileală? Care n-a jurat în viaţă că n-are să mai pună un strop în gură, după ruşinea pătimită la băutură?… Dar vorba ceea: a jurat porcul că n-o să mai mănânce treaba aia, dar alergând pe drum dă de două…

— Zău că aşa e! Ian strigă la ploduri să se care de aici. Ce-i asta? Merg alături de el, se zgâiesc afurisiţii, de parcă n-au mai văzut om cherchelit.

… Dangătul de clopote şi beţia ţinură în staniţă până în amurg; iar seara, comandantul forţelor de răsculaţi oferi un banchet în cinstea oaspeţilor, poftindu-i într-o casă mai mare, orânduită pentru popota ofiţerilor.

Înalt şi bine legat, Sekretiov, cazac sadea, băştinaş dintr-un sat din staniţa Krasnokutskaia, era un amator pasionat de cai, călăreţ excelent şi brav general de cavalerie. Nu era însă şi orator. Cuvântarea rostită la banchet se dovedi plină de lăudăroşenie de beţiv şi spre sfârşit mai cuprinse şi mustrări directe şi aspre ameninţări la adresa celor din ţinutul de sus.

Grigori, care se afla la acest banchet, ascultă cu o luare-aminte încordată şi mânioasă vorbele lui Sekretiov. Neavând timp să se dezmeticească după beţia de la prânz, generalul stătea proptit cu degetele în masă, vărsându-şi rachiul cu miros iute din pahar şi rostind fiecare frază cu o răspicare nepotrivită ceasului şi locului:

— Nu, nu noi trebuie să vă mulţumim pentru ajutor… Dimpotrivă! Voi ne datoraţi recunoştinţă, fără discuţie. Dacă nu eram noi, roşii v-ar fi nimicit pe toţi. O ştiţi perfect de bine şi voi. Iar noi, tot am fi strivit aceste bestii, chiar şi fără ajutorul vostru. Le strivim şi le vom mai strivi – ţineţi minte ce vă spun – până când vom curăţa toată Rusia! Toamna trecută aţi părăsit frontul, aţi lăsat pe bolşevici să încalce pământul căzăcesc… Aţi vrut să cădeţi la pace cu ei, dar nu v-a mers! Şi atunci v-aţi răsculat, ca să vă salvaţi pielea şi avutul. Sau, mai simplu, pielea voastră şi a boilor voştri. Dacă vă amintesc trecutul, n-o fac ca să vă dojenesc pentru păcatele voastre. Să nu fie cu supărare, dar nu strică niciodată să ne înţelegem asupra adevărului adevărat. Trădarea voastră v-am iertat-o. Am venit la voi ca nişte fraţi, în clipele cele mai grele pentru voi, v-am sărit în ajutor. Dar trecutul vostru ruşinos trebuie ispăşit în viitor. M-aţi înţeles, domnilor ofiţeri? Aveţi datoria să-l ispăşiţi prin faptele voastre de arme şi prin credinţa cu care veţi sluji Donul liniştit. E limpede, nu?

— Hai, pentru ispăşire! zise un voiskovoi starşina cam în vârstă, care se afla la masă în faţa lui Grigori, fără să se adreseze cuiva anume şi zâmbind uşor; apoi, fără să aştepte răspunsul, bău cel dintâi.

Chipul său avea o expresie de bărbăţie, cu pielea uşor ciupită de vărsat şi cu ochii castanii, ascunzând în pupile un sclipit de ironie. Pe când vorbea Sekretiov, buzele lui tremurară de mai multe ori într-un zâmbet fugitiv şi vag, iar ochii i se întunecau şi păreau negri. Urmărindu-l, Grigori observă că voiskovoi starşina îl tutuia pe Sekretiov şi că nu se arăta de loc subordonat faţă de el, iar cu ceilalţi ofiţeri era dinadins rezervat şi rece. Din toată lumea din jur, numai el avea epoleţii solid cusuţi la vestonul kaki şi galon la mânecă – semn că făcuse parte din trupele lui Kornilov. „Un om cu idei. Trebuie să fie din voluntari”, gândi Grigori. Acest voiskovoi starşina bea ca un cal, fără să mănânce şi fără să se ameţească, şi numai din când în când îşi slăbea din cătărămi centură lată englezească.

— Cine-i ăsta din faţa mea? Asta, cu faţa ciupită de vărsat? întrebă în şoaptă Grigori pe Bogatâriov, care şedea alături.

— Dracu să-l ştie, dădu din mână Bogatâriov, uşor ameţit.

Kudinov nu cruţa rachiul pentru musafiri. Pe masă se ivi şi nişte spirt adus de undeva, şi Sekretiov, izbutind anevoie să-şi isprăvească discursul, se lăsă greoi pe scaun. Un tânăr sotnic, de un pronunţat tip mongolic, se aplecă spre dânsul, şoptindu-i ceva.

— La naiba! Răspunse Sekretiov, înroşindu-se ca sfecla şi răsturnând pe gât un păhăruţ de spirt, umplut cu amabilitate de Kudinov.

— Dar celălalt, cel cu ochii oblici? Aghiotant? întrebă Grigori.

Acoperindu-şi gura cu palma, Bogatâriov răspunse:

— Nu! Pe ăsta l-a crescut dânsul. L-a adus de copil din Manciuria, după războiul cu japonezii, l-a crescut şi l-a băgat la şcoala de iuncheri. A scos bună bucăţică din acest pui de chinez. Al dracului hoţ! Ieri a capturat la Makeevka o casă de bani de la roşii. A pus laba pe două milioane! Uite, se vede şi acum, are teancuri de bani în toate buzunarele! Mare noroc pe el, al naibii! O comoară!… Dar bea, de ce te zgâieşti la toţi?

Cuvântarea de răspuns fu rostită de Kudinov, pe care însă nu-l asculta aproape nimeni. Cheful devenea din ce în ce mai gălăgios. Sekretiov îşi dezbrăcase tunica şi rămăsese numai în cămaşă. Capul său ras sclipea de sudoare, iar cămaşa de pânză, de un alb imaculat, îi sublinia parcă şi mai mult chipul purpuriu şi gâtul tuciuriu, ars de soare. Kudinov îi spunea ceva, dar Sekretiov nu-i dădea nici o atenţie şi repeta într-una:

— Nu-u, să avem iertare! Iertare! Noi vă credem, dar cu socoteală!… Trădarea voastră nu se va uita aşa curând. S-o ţină minte toţi acei care au trecut astă-toamnă la roşii… „Las'că şi noi o să vă slujim tot cu socoteală!”, se gândi cu turbare stăpânită Grigori, ameţit de-a binelea şi ridicându-se.

Cu capul gol, ieşi afară pe trepte şi răsuflă cu uşurare, sorbind aerul proaspăt al nopţii până în adâncul pieptului.

La Don broaştele orăcăiau gălăgios, vestind semne apropiate de ploaie; gândacii de baltă treceau în zbor cu un bâzâit surd. Pe o limbă de nisip ţipau jalnic culicii. Undeva, departe, pe pajişte, necheza prelung şi subţirel un mânz care îşi pierduse mama. „Ne-a încurcat cu voi nevoia amară! Se gândea Grigori coborând treptele şi dibuind drumul spre portiţă. Altfel, în nici un chip nu ne-am fi legat cu voi. Ticăloşi blestemaţi! Fac nazuri, se fandosesc, ne beştelesc – să-i vezi peste o săptămână, cum o să ni se suie în cap! A dat fericirea în noi! Şi n-avem încotro. Tocmai aşa cum am prevăzut eu… Nici nu putea să iasă altceva. Ce se vor mai oţărî cazacii! S-au dezobişnuit să stea cu laba la cozoroc şi să facă sluj în faţa blagorodniciilor lor…”

Spirtul îşi făcuse efectul şi asupra lui: i se învârtea capul, mişcările i se încleiau neobişnuit de greoaie. Ieşi pe portiţă, se clătină pe picioare, îşi îndesă şapca şi porni pe uliţă, târşindu-şi tălpile.

Ajuns la căsuţa unde şedea mătuşa Axiniei, rămase o clipă pe gânduri, apoi păşi cu hotărâre spre trepte. Uşa din tindă nu era încuiată. Fără să bată, Grigori intră drept în odaie şi se pomeni cu Stepan Astahov aşezat la masă, chiar în faţa lui. Mătuşa Axiniei trebăluia lângă cuptor. Pe o faţă de masă curată, se afla o sticlă de rachiu începută şi o farfurie cu bucăţi trandafirii de peşte uscat.

Stepan îşi golise paharul şi se gândea pesemne să-l însoţească de o gustare, dar, zărindu-l pe Grigori, împinse farfuria şi se rezemă cu spatele de perete.

Cu toată ameţeala spirtului din cap, Grigori observă şi chipul lui Stepan, de o paloare cadaverică, şi ochii lui care scânteiară ca ochii de lup. Uluit de neprevăzuta întâlnire, Grigori abia avu puteri să rostească cam răguşit:

— Noroc!

— Noroc să dea Dumnezeu, răspunse speriată gazda, care ştia fără îndoială despre legăturile dintre Grigori şi nepoata ei şi nu se aştepta la nimic bun de la această întâlnire între soţ şi ibovnic.

Tăcut, Stepan îşi netezea cu mâna stângă mustăţile, fără să-şi ia privirea aprinsă de la Grigori.

Celălalt se opri în prag, cu picioarele larg răşchirate, zâmbi strâmb şi zise:

— Uite, m-am abătut pe-aici… Să fie cu iertare.

Stepan nu zise nimic. Tăcerea apăsătoare fu întreruptă numai de gazdă, care îndrăzni să-l poftească pe Grigori:

— Intră! Şezi colea…

Acum Grigori nu mai avea nimic de ascuns. Ivirea sa în casa unde şedea Axinia îi explică lui Stepan totul. Şi Grigori începu de-a dreptul, fără ocol:

— Dar unde ţi-e nevasta?

— Tu… pe dânsa ai venit s-o vezi? întrebă Stepan cu o voce înceată, dar limpede, şi genele în tremur îi acoperiră ochii.

— Pe ea, mărturisi cu un oftat Grigori.

În clipa aceea s-ar fi aşteptat la orice din partea lui Stepan şi, dezmeticindu-se treptat, se pregătea de apărare. Dar Stepan deschise uşor ochii, în care se stinsese flacăra urii, şi zise:

— Am trimis-o după votcă. Are să vie îndată… Stai jos, şi aşteaptă niţel.

Se sculă, înalt şi bine croit, împinse chiar un scaun spre Grigori şi, fără să se uite la gazdă, o rugă:

— Tuşico, adu un pahar curat. Şi apoi către Grigori: Bei?

— Nu prea mult.

— Hai! Ia loc…

Grigori se aşeză la masă… Stepan împărţi în pahare tot ce mai era pe fundul sticlei şi-şi ridică ochii tulburaţi ca de o uşoară ceaţă.

— Toate cele bune!

— Sănătate!

Ciocniră paharele. Băură. Rămaseră tăcuţi. Gazda, sprintenă ca un şoarece, trecu musafirului o farfurie şi o furculiţa cu mânerul ştirb.

— Gustă din peşte! Nu-i prea sărat.

— Mulţumesc.

— Ia în farfurie şi mănâncă! îl îmbia gazda, căreia îi căzuse o povară de pe suflet.

Era nespus de mulţumită că totul s-a isprăvit cu bine, fără bătaie, fără talere sparte şi fără tărăboi. Discuţia care nu făgăduia nimic bun luase sfârşit. Bărbatul şedea liniştit, la o masă cu drăguţul nevestei. Amândoi mâncau în tăcere, fără să se uite unul la altul. Gazda, grijulie, scoase din cufăr un prosop curat şi-l puse cu capetele pe genunchii lor, unindu-l parcă pe Grigori cu Stepan.

— Tu de ce nu eşti la sotnie? întrebă Grigori, muşcând dintr-o plătică.

— M-am abătut şi eu pe-aici, răspunse Stepan, după o clipă de tăcere şi, după tonul lui, nu se putea ghici dacă vorbeşte serios sau în bătaie de joc.

— Te pomeneşti că sotnia e acasă.

— Păi, toţi s-au întors în sat. Până la fund?

— Hai.

— Sănătate!

— Toate cele bune!

Clanţa uşii din tindă zăngăni. Dezmeticit cu desăvârşire, Grigori se uită pe sub sprâncene la Stepan şi văzu cum paloarea îi goli din nou obrajii de sânge.

Înfăşurată într-un şal, Axinia se apropie de masă, fără să-l recunoască pe Grigori; numai când se uită la oaspe, ochii negri i se lărgiră de spaimă. Pierzându-şi răsuflarea, îngăimă:

— Noroc, Grigori Panteleevici!

Mâinile mari şi noduroase ale lui Stepan, care se odihneau pe masă, se zgârciră scuturate de un tremur, şi Grigori, văzându-le tremurul, se înclină în faţa Axiniei, fără să-i răspundă.

Punând pe masă două clondire de rachiu, ea îi aruncă din nou o privire plină de îngrijorare şi de bucurie ascunsă, se întoarse şi se aşeză pe un cufăr, într-un colţ întunecos al odăii, potrivindu-şi pieptănătura cu mâinile nesigure. Biruindu-şi tulburarea, Stepan îşi descheie gulerul cămăşii, care îi sugruma gâtul, umplu paharele până la margini, se întoarse cu faţa la nevastă.

— Ia-ţi paharul şi aşază-te la masă.

— Nu vreau.

— Hai, stai!

— Doar ştii că nu beau votcă, Stiopa!

— De câte ori să-ţi spun? Glasul lui Stepan tremură.

— Vino, vecină! zise Grigori, cu un zâmbet de încurajare.

Ea îi aruncă o privire de rugă şi se apropie grăbită de dulap. O farfurioară căzu jos de pe poliţă şi se făcu ţăndări.

— Vai, ce nenorocire! exclamă cu necaz gazda, lovind din palme.

Tăcută, Axinia strânse cioburile.

Stepan îi turnă un pahar plin, şi ochii lui se aprinseră din nou de durere şi ură.

— Ei, să bem… începu el şi se opri.

În mijlocul tăcerii se auzea cum răsuflă Axinia – aşezată la masă – puternic şi greu.

— Să bem, nevastă, pentru despărţirea lungă. Cum, nu vrei? Nu bei?

— Doar ştii…

— Acum ştiu tot… Bine, să nu fie pentru despărţire! În sănătatea scumpului nostru musafir, Grigori Panteleevici.

— Beau în sănătatea lui! rosti cu tărie Axinia şi-şi goli paharul până la fund.

— O-of, vai de tine! zise în şoaptă gazda, zbughind-o afară, în bucătărie.

Se vârî într-un ungher, îşi strânse mâinile la piept, tot aşteptând să audă zgomotul mesei răsturnate, o împuşcătură asurzitoare… Dar în odaie stăruia o linişte de mormânt. Se auzea numai cum bâzâie în tavan muştele tulburate de lumină şi cum cântă afară cocoşii, întâmpinând miezul nopţii.

Întunecoase sunt nopţile de iunie pe Don. Într-o tăcere apăsătoare, fulgere aurii brăzdează cerul vânăt-cătrăniu, şi stelele cad, oglindindu-se în apă. O adiere uscată şi caldă de stepă duce spre sălaşele oamenilor mireasma de miere a cimbrişorului în floare, pajiştea miroase a iarbă jilavă, a mâl şi a umezeală, iar cristeii strigă necontenit, şi pădurea de pe mal se întrezăreşte ca în basm, prin vălul argintiu de ceaţă.

Prohor se trezi pe la miezul nopţii şi întrebă pe stăpânul casei:

— Al nostru încă n-a venit?

— Nu. Benchetuieşte cu generalii.

— Tii, ce de votcă mai zvântează acolo! oftă cu pizmă Prohor şi începu să se îmbrace, căscând.

— Dar unde vrei s-o porneşti?

— Mă duc să adăp caii şi să le dau grăunţe. A zis Panteleevici că în zori plecăm la Tatarski. Rămânem peste zi acolo; pe urmă, cică trebuie să ne grăbim după unităţile noastre.

— Mai ai până la răsărit. Mai dormi puţin.

Înciudat, Prohor îi răspunse:

— Se cunoaşte de o poştă, moşule, că n-ai fost combatant! Noi, la slujba noastră, nici n-am scăpa poate cu viaţă, dacă nu ne hrănim şi nu ne îngrijim caii. Ce poţi face cu un cal de dârvală? Cu cât e mai bun, cu atât mai repede te scapă de duşman. Aşa sunt eu: nu-s nebun să alerg după el, iar dacă dau ochii cu dracul, o rup la fugă de-mi scapără călcâiele. Destul, de câţi ani mă pândesc gloanţele să-mi găurească bostanul! Ian aprinde un foc, moşule, ca să-mi găsesc obiala. Aşa, bogdaproste!… He-hei, el, Grigori Panteleevici, a vânat cruci şi stele la epoleţi şi se vâra şi în iad, chip că asta se cheamă vitejie; dar eu nu-s un prost ca dânsul, mie nu-mi trebuie. Stai, că-l aduce dracul taman acum şi te pomeneşti că-i pilit turtă.

Cineva bătu încetişor la uşă.

— Intră! strigă Prohor.

Intră un cazac necunoscut, cu epoleţi de uriadnic pe bluza kaki şi cu cocardă la şapcă.

— Sunt agent de la statul-major al grupării generalului Sekretiov. Pot să văd pe blagorodnicia sa, domnul Melehov? întrebă el, salutând cu mâna dusă la cozoroc şi stând smirnă lângă prag.

— Nu e aci, răspunse Prohor, uluit de vorbele şi de ţinuta agentului muştruluit. Ia pe loc repaus. Când eram tânăr, am fost şi eu prost ca tine. Sunt vistavoiul lui… Ce treabă ai cu dânsul?

— Sunt venit din ordinul generalului Sekretiov după domnul Melehov. Domnia sa este rugat să se prezinte îndată la popotă.

— Păi, a plecat acolo de cu seară!…

— A fost, dar a pornit spre casă.

Prohor fluieră şi făcu cu ochiul gazdei, care şedea pe pat:

— Priceput-ai, moşule? Va să zică, a dat fuga la puicuţa lui… Bine, camarade, du-te, iar eu am să-l găsesc şi am să-l aduc acolo, cald, căldicel!

După ce lăsă pe seama gazdei adăpatul şi hrana cailor, Prohor purcese drept la mătuşa Axiniei.

Cufundată în beznă, staniţa dormea. În pădurea de peste Don cântau pe-ntrecute privighetorile. Prohor se apropie fără grabă de cocioaba cunoscută, intră în tindă şi, tocmai în clipa când apucă clanţa uşii, auzi vocea groasă a lui Stepan. „Na, am nimerit cu oiştea în gard!… gândi Prohor. Are să mă-ntrebe de ce am venit! Şi ce să-i spun? Ei, fie ce-o fi, intru! Spun că am venit să cumpăr nişte rachiu, că mi-au arătat casa vecinii.”

Prinzând curaj, intră în odaie şi, buimac cu desăvârşire, rămase cu gura căscată: Grigori şedea la o masă cu Astahovii şi sorbea din pahar rachiu verzui şi tulbure, ca şi cum s-ar fi pomenit la el acasă.

Stepan se uită la Prohor, zâmbi silit şi zise:

— De ce stai cu gura căscată şi nici nu saluţi lumea?… Ai văzut vreo minunăţie?

— Cam aşa ceva, răspunse Prohor, ţupăind pe loc şi silindu-se să-şi vină în fire.

— Nu te speria, hai, intră şi aşază-te! îl îmbie Stepan.

— Nu mă lasă graba ca să stau jos… Umblam după tine, Grigori Panteleevici. A venit ordin să te prezinţi chiar acum la generalul Sekretiov.

Chiar şi înainte de ivirea lui Prohor, Grigori se gândise de câteva ori la plecare. Îşi dădea paharul la o parte, se scula, dar se aşeza din nou, de teamă ca Stepan să nu-i socoată plecarea drept un semn de netrebnică teamă. Mândria nu-i îngăduia s-o lase singură pe Axinia, nici să dea înapoi în faţa lui Stepan. Bea mai departe, dar rachiul nu mai avea nici o putere asupra lui. Cântărea limpede echivocul în care se găsea şi aştepta un deznodământ. O clipă avusese impresia că Stepan era să-şi lovească nevasta, atunci când ea băuse în sănătatea lui. Greşise. Stepan ridică mâna, îşi frecă cu palma aspră fruntea tuciurie şi, după o scurtă tăcere, zise, privind-o cu încântare: „Bravo ţie, nevastă! Aşa te vreau!”

Pe urmă se ivise Prohor.

După ce stătu puţin în cumpănă, Grigori hotărî să nu se ducă, pentru a-i lăsa timp lui Stepan să-i spună tot ce avea de spus.

— Pleacă şi spune că nu m-ai găsit. Ai înţeles? se răsti către Prohor.

— De înţeles am înţeles. Dar, Panteleevici, tot mai bine ar fi să te duci.

— Nu-i treaba ta! Du-te!

Prohor se îndreptă spre uşă, dar în clipa aceea Axinia se amestecă pe neaşteptate şi zise cu răceală în glas, fără să se uite la Grigori:

— Ba nu, duceţi-vă împreună, Grigori Panteleevici! Mulţumim că ai venit, ne-ai fost musafir, ne-ai ţinut de urât… Dar e cam târziu, au cântat de multişor cocoşii. Curând are să se crape de ziuă, şi noi, eu şi cu Stiopa, trebuie să pornim în zori acasă… Şi aţi băut cam de ajuns. Destul!

Stepan nu-l opri, şi Grigori se sculă. Luându-şi rămas bun, Stepan păstră o clipă mâna lui Grigori în palma sa rece şi aspră, voind parcă să-i spună ceva de despărţire, dar nu mai rosti nimic, îl petrecu din ochi până la uşă, apoi îşi întinse încet mâna la sticla în care mai era o rămăşiţă de rachiu…

O groaznică oboseală puse stăpânire pe Grigori de îndată ce ieşi în stradă. Mişcându-şi cu greu picioarele, ajunse la prima răscruce şi-l rugă pe Prohor, care îl urma ca o umbră:

— Du-te, pune şaua pe cai şi vino-ncoace… Nu mă mai ţin picioarele…

— Să nu raportez mai întâi că pleci?

— Nu.

— Bine, aşteaptă, vin îndată!

Cu toată încetineala lui de pomină, Prohor o luă de astă dată la trap spre casă.

Grigori se aşeză sub un gard, îşi aprinse o ţigară. Petrecându-şi în cuget toată întâlnirea cu Stepan, în toate amănuntele, îşi zise cu nepăsare: „Mai bine! Acum o ştie. Numai să n-o bată pe Axinia.” În cele din urmă, oboseala şi cumpenele prin care trecuse îl siliră să se culce. Aţipi.

Peste puţin, sosi şi Prohor cu caii.

Trecură Donul pe o plută şi porniră caii în trap întins.

În zori intrară în Tatarski. La poarta ogrăzii sale, Grigori descălecă, aruncă dârlogii lui Prohor şi, cu inima tulburată, se îndreptă grăbit spre casă.

Pe jumătate dezbrăcată, Natalia ieşise în tindă. Zărindu-l pe Grigori, ochii umflaţi de somn i se aprinseră de o bucurie atât de luminoasă, de curată şi de scânteietoare, încât lui Grigori îi tresăltă inima, şi deodată ochii i se umplură pe neaşteptate de lacrimi. Natalia îşi îmbrăţişa în tăcere singurul ei iubit, lipindu-se cu tot trupul de el – şi, simţind cum îi tremură umerii, Grigori înţelese că plângea.

Intră în casă, îşi îmbrăţişă bătrânii, sărută copiii, care dormeau în odaie, trecu în bucătărie şi se opri în mijloc.

— Ei, cum v-a mers? Toate bune? întrebă el, cu răsuflarea tăiată de zvâcnetul inimii.

— Slavă domnului, fiule! De speriat ne-au speriat, dar cât priveşte vreun rău mai mare, asta nu, n-a fost. Răspunse grăbit Ilinişna şi, aruncând o privire piezişă Nataliei, care stătea cu faţa plânsă, îi strigă cu asprime. Ar trebui să sari de bucurie, toanto, şi tu plângi! Ce stai de pomană? Adu lemne, să facem foc la cuptor…

Pe când femeile găteau în grabă mâncarea, Pantelei Prokofievici aduse fiului un prosop curat şi-l îndemnă:

— Spală-te, am să-ţi torn eu apă. Îndată ţi se face capul mai limpede… Cam miroşi a votculiţă. Poate, ai băut ieri de bucurie?

— Cam aşa ceva. Dar deocamdată nu se ştie: o fi de bucurie, ori o fi de necaz…

— Cum vine asta? Mirarea bătrânului fu nespus de mare.

— Se mânie prea tare jupân Sekretiov pe noi.

— Ei, asta nu-i cine ştie ce nenorocire… Te pomeneşti c-o fi băut cu tine.

— Chiar aşa.

— Ia uite, Grişka, ce cinste pe tine! La masă cu un general adevărat! Când te gândeşti numai…

Şi Pantelei Prokofievici plescăi din limbă, privindu-şi încântat feciorul.

Grigori zâmbi. Nu, hotărât, el nu împărtăşea însufleţirea copilărească a bătrânului.

Întrebând încet şi amănunţit despre vite şi despre starea avutului din casă, despre numărul baniţelor de grâu irosite, Grigori îşi dădu seama că aceste iscodiri despre gospodărie nu-l mai interesează pe bătrân ca mai înainte. Mintea lui era stăpânită de altceva mai important, care îl apăsa.

Şi nu întârzie să-şi spună păsul:

— Şi noi ce ne facem acum, Grişenka? Oare va trebui să slujim din nou?

— Despre cine vorbeşti?

— Despre bătrâni! Să zicem, chiar despre mine.

— Deocamdată nu se ştie.

— Care va să zică, trebuie să pornim?

— Tu poţi să rămâi.

— Oare? strigă Pantelei Prokofievici, plin de bucurie, şchiopătând de tulburare prin bucătărie.

— Dar stai jos odată, drac şchiop! Nu mai împrăştia gunoiul de pe jos prin casă! Ţi-a părut bine de ţupăi ca un căţel neghiob! îl dojeni cu asprime Ilinişna.

Dar bătrânul nici n-o băgă în seamă. Străbătu de mai multe ori bucătăria, şchiopătând, zâmbind şi frecându-şi mâinile. Deodată fu cuprins de îndoială:

— Dar, se poate să-mi dai tu scutirea?

— Sigur că da.

— Şi ai să-mi scrii o hârtie?

— Neapărat!

Bătrânul se opri cu aer nehotărât, dar întrebă totuşi:

— Hârtia asta… cum are să fie? Fără ştampilă pe ea? Sau, poate, ai ştampila la tine?

— Merge şi fără ştampilă! zâmbi Grigori.

— Ei, atunci pot să nu mai am nici o grijă! se înveseli bătrânul. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Dar tu când ai de gând să pleci?

— Mâine.

— Trupele tale au luat-o înainte? Spre Ust-Medvediţa?

— Da. Dar în ce te priveşte pe tine, tată, să n-ai nici o teamă. Oamenilor bătrâni, ca tine, tot o să le dea curând drumul. Voi v-aţi făcut sorocul.

— Să dea Dumnezeu!

Pantelei Prokofievici făcu semnul crucii şi se linişti cu desăvârşire.

Se treziră copiii. Grigori îi luă în braţe, îi aşeză pe genunchi şi, sărutându-i unul după altul, ascultă îndelung, zâmbind, ciripitul lor vesel.

Ce miros dulce are părul acestor copii! O mireasmă de soare, de iarbă, de pernă caldă şi de ceva nespus de drag! Sunt trup din trupul lui, ca două păsărele mici de stepă. Cât de stângace par a fi mâinile mari, înnegrite, ale tatălui, când îi îmbrăţişează! Şi cât de străin pare el în această atmosferă paşnică – el, un călăreţ care se despărţise pentru o zi de calul său, el, cu trupul plin de izurile soldatului, de sudoare de cal, mirosuri iuţi şi amare de campanie şi de curelărie…

Lacrimile îi înceţoşau ochii cu o perdea fumurie, buzele îi tremurau sub mustaţă… De vreo trei ori nu răspunse nimic la întrebările bătrânului şi veni la masă abia după ce Natalia îl atinse pe mânecă.

Nu, nu, hotărât, nu mai era el, Grigori de altădată! Niciodată nu fusese simţitor din cale-afară, şi chiar în copilărie foarte arar plângea. Dar acum l-au podidit lacrimile, inima îi bate surd şi des, şi simte ca şi cum i-ar tremura în gât un clopoţel mut… Sau, poate, toate acestea erau numai din pricina nopţii trecute, când băuse atâta, pe nedormite…

Veni şi Daria, care scosese vacile la păscut. Îi întinse lui Grigori buzele zâmbitoare pentru sărut şi-şi închise ochii în clipa când el, netezindu-şi mustăţile cu o mişcare hâtră, îşi apropie faţa de gura ei. Văzu cum îi tresăriră genele, ca sub o suflare de vânt, şi simţi o clipă aroma tulburătoare de pomadă ce venea de pe obrajii ei, veşnic fragezi.

Ea, Daria, rămânea mereu aceeaşi. Se părea că nici o durere nu era în stare nu numai s-o frângă. Dar nici măcar s-o încovoaie. Îşi trăia viaţa ca o salcie roşie, mlădioasă, ispititoare şi la îndemâna oricui să-i rupă o crenguţă cu canaf de mâţişor.

— Înfloreşti? întrebă Grigori.

— Ca o măselariţă de lângă drum! răspunse Daria cu un zâmbet învăluit, mijindu-şi ochii încărcaţi de sclipete.

Se grăbi să treacă la oglindă, ca să-şi potrivească părul ieşit de sub tulpan şi să se facă mai ispititoare.

Aşa era ea, şi împotriva acestor porniri poate că nici n-ar fi fost nimic de făcut. Moartea lui Petro îi dăduse parcă o lovitură de bici şi, venindu-şi în fire în urma aprigei dureri, se făcuse şi mai lacomă de bucuriile vieţii, mai grijulie cu înfăţişarea ei trupească…

O treziră din somn şi pe Duniaşka, chemând-o din hambarul unde dormea. După rugăciune, toţi se aşezară la masă.

— Vai, că tare ai îmbătrânit, frăţioare, zise cu întristare Duniaşka. Te-ai făcut nu ştiu cum, sur, ca un lup bătrân…

Grigori se uită la ea peste masă, tăcut şi fără zâmbet, apoi rosti:

— Mi-a venit vremea. Aşa e rânduiala. Eu trebuie să îmbătrânesc, iar tu să creşti şi să-ţi cauţi un bărbat… Dar ascultă ce-ţi spun! De azi înainte să ţi-l scoţi din cap pe Mişka Koşevoi. Dacă aflu că te dai în vânt după dânsul, te rup în două, ca pe o broscuţă. Înţelesu-m-ai?…

Chipul Duniaşkăi se îmbujoră ca o floare de mac; cu lacrimi în ochi, se uită la Grigori.

Acesta nu-şi luă de la ea privirea mânioasă, şi firea aspră înnăscută a Melehovilor se citea şi mai limpede pe chipul aprins de furie, cu dinţii încleştaţi şi sclipind sub mustăţi.

Dar şi Duniaşka era de acelaşi neam. Când se dezmetici după umilitoarea povaţă, biruindu-şi sfiala, zise încet, dar cu hotărâre:

— Dar nu ştii şi mata, frăţioare, că inima nu se supune la poruncă?

— Trebuie s-o smulgi din piept, dacă nu se supune, o sfătui cu glas rece Grigori.

„Of, fiule, dacă te-ai gândi niţel şi la tine!”, cugeta Ilinişna.

Dar în aceeaşi clipă, Pantelei Prokofievici se amestecă în vorbă, izbi tunător cu pumnul în masă şi răcni:

— Taci din gură, putoare! Am să-ţi arăt eu ţie inimă, de nici n-ai să ştii unde ţi-e părul din cap! Plevuşcă parşivă! Când oi pune eu o dată mâna pe hăţuri…

— Tată! Nu mai avem hăţuri, nici de-un fel. Ni le-au luat pe toate! îl întrerupse Daria, privindu-l pe sub gene cu mutra viclean smerită.

Pantelei Prokofievici îi aruncă o ochire turbată şi continuă să-şi verse mânia, pe un glas tot atât de ridicat:

— O să pun mâna pe chingă şi ai să vezi atunci toţi dra…

— Şi chinga au luat-o roşii adăugă cu un glas ceva mai tare Daria, cu aceeaşi înfăţişare nevinovată a ochilor.

Era prea mult pentru răbdarea lui Pantelei Prokofievici! Îşi privi o clipă nora, fierbând de mânie, cu faţa stacojie şi cu gura larg căscată, leit un şalău scos din apă, apoi strigă răguşit:

— Taci din gură, afurisito? Mii de draci! Îţi ia vorba de la gură! Dar unde ne pomenim? Tu, Dunka, să ştii una şi bună de la mine: n-are să-ţi iasă aşa cum crezi şi cum o ticluieşti tu, cât vei trăi! Ţi-o spun, pe cuvântul meu de tată!… Bine ţi-a zis-o Grigori: dacă te mai gândeşti la o asemenea scârnăvie, n-o să ai parte de o moarte uşoară! Şi încă aceasta ar fi prea puţin! Ţi-ai găsit drăguţul! I-a mâncat inima derbedeul! Păi, om e ăla? Un Iuda ca dânsul să-mi fie ginere?! Dacă-l prind acum, îl omor pe loc, cu mâna mea! Mai zi o vorbă, să pun mâna pe o prăjină şi să te…

— Poţi să tot cauţi prăjini ziua cu lumânarea, întâmpină Ilinişna cu un oftat. Toată ograda parcă e măturată, n-ai să găseşti nici vreascuri pentru aprins focul la cuptor. Bine am ajuns!

Pantelei Prokofievici simţi şi în această foarte adevărată întâmpinare altă dovadă de împunsături răutăcioase. Cu ochii sticloşi îşi privi bătrâna, sări ca nebun şi se repezi afară în ogradă.

Grigori îşi aruncă lingura, îşi acoperi faţa cu prosopul şi tot trupul i se zguduia de râs. Mânia îi trecuse, şi râdea cu hohote, aşa cum nu mai râsese el de amar de vreme. Hohoteau toţi, afară de Duniaşka. Toţi cei de la masă fură cuprinşi de veselie. Dar iată că paşii lui Pantelei Prokofievici răsunară din nou pe trepte, şi chipurile tuturora îşi luară înfăţişarea de înţeleaptă cumpătare. Bătrânul năvăli în odaie ca o vijelie, târând după el o prăjină de arin, lungă cât o zi de post.

— Uite-o! Uite-o! Are să vă ajungă la toate, afurisitelor cu limba de un stânjen! Zgripţuroaicelor cu coadă lungă!… Nu-i nici o prăjină?! Dar asta ce-i? N-o vezi? Stai, tartoriţă bătrână, c-ai să capeţi şi tu! Toate o să aveţi parte de ea!…

Prăjina nu încăpea în bucătărie, şi, după ce răsturnă o oală de tuci, bătrânul o aruncă zgomotos în tindă, apoi se aşeză la masă, răsuflând greu.

Era vădit că bunăvoia şi cheful i se stricaseră. Sforăia şi mânca în tăcere. Toţi ceilalţi tăceau şi ei. Daria nu-şi ridică ochii de la masă, de teamă să nu izbucnească în râs. Ilinişna ofta şi, din când în când, şoptea încetişor: „Of, Doamne, Dumnezeule! Păcatele noastre!” Numai Duniaşkăi nu-i prea ardea de veselie, iar Natalia, care zâmbise în lipsa bătrânului cu un surâs ciudat şi chinuit, se împietri iarăşi, tăcută şi mâhnită.

— Adu sare! Pâine! mârâia scurt şi poruncitor Pantelei Prokofievici, plimbându-şi privirea de tăciune asupra celor din jurul mesei.

Cearta de familie se încheie într-un chip cam neprevăzut. În mijlocul tăcerii generale, Mişatka îl doborî pe bătrân cu o nouă obidă. Auzise de atâtea ori tot felul de vorbe de ocară cu care bunica îl miluia pe Pantelei Prokofievici, când se certau, încât, adânc tulburat în simţurile lui de copil de ameninţarea bunicului că are de gând să bată pe toţi şi de urletele care cutremuraseră casa, zise deodată cu glas tare şi cu nările înfiorate de un tremur:

— Grozav de viteaz mai eşti, diavole şchiop! Ţie ţi-ar trebui una la cap, ca să nu ne mai bagi în sperieţi pe noi şi pe bunicuţa!

— Mie-mi vorbeşti tu aşa… mie, bunicului tău?…

— Ţie! întări cutezător Mişatka.

— Dar cum se poate să… Cum te încumeţi să spui asemenea vorbe bunicului tău?!

— Da' tu de ce urli?

— Uite ce pui de diavol! Pantelei Prokofievici îşi netezi barba, rotindu-şi privirea mirată la toţi cei din odaie. Toate vorbele astea de la tine le-a auzit, cioară bătrână! Tu îl înveţi!

— Cine-l învaţă? Aşa e dânsul, la fel cu tine şi cu tătâne-său! Se dezvinovăţi cu încruntare în glas Ilinişna.

Natalia se sculă şi-i trase lui Mişatka o chelfăneală zdravănă, dăscălindu-l:

— Învaţă-te cum să vorbeşti cuviincios bunicului! Învaţă bine!

Mişatka izbucni în urlete, lipindu-şi faţa de genunchii lui Grigori. Dar Pantelei Prokofievici, care îşi iubea la nebunie nepoţii, sări în picioare, cu lacrimile ce i se prelingeau pe barbă, şi, fără să le şteargă, strigă cu bucurie:

— Grişka! Fiule! Să fie al naibii! Adevărat a grăit bătrâna! E al nostru! Neam de Melehovi!… Uite, glasul sângelui!… Ăsta n-are să ierte pe nimeni!… Nepoţelule! Dragul moşului!… Na, bate-mă pe mine, prostul bătrân, dă cu ce vrei tu!… Trage-mă de barbă!

Şi, scoţându-l pe Mişatka din braţele lui Grigori, bătrânul îl ridică în sus, deasupra capului.

Isprăvind cu mâncarea, s-au sculat de la masă. Femeile se apucară să spele blidele, iar Pantelei Prokofievici îşi aprinse o ţigară şi-i zise lui Grigori:

— Ca să vorbim drept, n-ar trebui să te rog, fiindcă eşti numai un musafir, dar n-am încotro… Ajută-mă să ridic gardurile şi să împrejmuiesc aria, că s-au dărâmat toate şi acum n-ai la cine să te rogi! La toţi e la fel.

Grigori se învoi cu dragă inimă, şi munciră amândoi până la cină în ogradă, dregând împrejmuirea stricată.

Îngropând stâlpii în grădină, bătrânul întrebă:

— Ca mâine vine coasa fânului şi nici nu ştiu – să mai cumpăr iarbă ori nu?… Tu ce zici în privinţa gospodăriei?… Face să-mi bat capul? Sau peste o lună iar au să poftească roşii şi toate se vor duce iar dracului?

— Nu ştiu, tată, mărturisi deschis Grigori. Nu ştiu cum au să iasă lucrurile, şi nici cine are să biruie. Fă în aşa chip ca să nu ai nimic de prisos, nici în hambare, şi nici în ogradă. În vremurile de acum, toate astea nu-s bune de nimic. Uite, spre pildă, ce-a păţit socrul: toată viaţa şi-a trudit spinarea, a strâns, scotea sufletul din el şi din alţii, şi ce-a rămas din toate astea?… Nişte bârne arse în ogradă!

— Şi eu, băiete, tot aşa cred, încuviinţă bătrânul; înăbuşindu-şi un oftat.

Nu mai încercă să vorbească de-ale gospodăriei. Numai după-amiază, văzând că Grigori întăreşte cu o deosebită grijă portiţa de la arie, îi zise cu necaz şi fără să-şi ascundă amărăciunea:

— Fă numai aşa, de mântuială. La ce bun te trudeşti atâta? Că tot n-are să fie pe o veşnicie!

Bătrânul, se vede, abia acum îşi dădea seama de deşertăciunea silinţelor sale să-şi refacă viaţa din trecut…

Puţin înainte de apusul soarelui, Grigori încetă lucrul şi intră în casă. Natalia se afla singură în odaie. Era îmbrăcată ca de sărbătoare, cu fusta albastră de lână şi cu o bluză sinilie de poplin, brodată la piept, cu manşete de horbotă. Obrajii ei erau de un roz-gingaş şi luceau uşor: abia cu câteva minute mai înainte se spălase cu săpun. Căuta ceva în scrin, dar, zărindu-l pe Grigori, lăsă capacul jos şi se îndreptă cu un zâmbet pe buze.

Grigori se aşeză pe cufăr şi zise:

— Şezi jos o clipă, că plec mâine şi nu mai avem când să stăm de vorbă.

Ea se aşeză supusă lângă dânsul şi-l privi cu ochii puţin cam speriaţi. Dar, spre a sa minunare, el o luă de mână şi-i zise cu mângâiere în glas:

— Ce bine arăţi! Nu s-ar spune că ai fost bolnavă.

— M-am îndreptat… Noi, femeile, avem şapte vieţi, ca pisicile, răspunse ea cu un zâmbet sfios, aplecându-şi capul.

Grigori întârzie cu ochii la scoica urechii, trandafirie şi acoperită cu pufuşor, la pielea gălbuie a cefei printre smocuri de păr, apoi o întrebă:

— Îţi cade părul?

— A căzut aproape cu totul. Am năpârlit şi ca mâine am să umblu cu chelia-n creştet…

— Vrei să-ţi rad capul? propuse deodată Grigori.

— Cum se poate una ca asta? rosti ea speriată. Cu ce o să semăn aşa?

— Trebuie să ţi-l razi, că altfel n-o să-ţi mai crească părul.

— Spune mama că are să mă tundă ea cu foarfeca, zise Natalia cu un zâmbet încurcat şi-şi acoperi repede capul cu un tulpan alb ca zăpada, proaspăt spălat şi sinilit.

Şedea alături de dânsul – nevasta lui, mama lui Mişatka şi a Poliuşkăi. Pentru el se gătise şi se spălase pe faţă. Acoperindu-şi grăbită părul cu tulpanul, ca să nu i se vadă tidva pustiită de boală, aplecându-şi uşor capul într-o parte, şedea lângă el, sluţită, şi totuşi plină de o stranie frumuseţe, tainică şi curată. Purta întotdeauna guleraşe înalte, ca să ascundă ochilor lui Grigori cicatricea care îi zdrelea gâtul. Toate acestea erau pentru el… Un val puternic de duioşie năvăli în inima lui Grigori. Ar fi vrut să-i spună ceva duios, din străfundul sufletului, dar nu găsi cuvintele şi, apropiind-o de el, îi sărută fruntea albă boltită şi ochii plini de durere.

Nu! Până atunci n-o răsfăţase niciodată cu mângâierile lui. Axinia o umbrise toată viaţa. Adânc mişcată de această duioasă pornire, cu chipul îmbujorat de tulburare, ea îi luă mâna şi i-o duse la buze.

Şezură aşa o clipă, fără să scoată o vorbă. Soarele apunea, aruncând în odaie razele lui purpurii. Din cerdac se auzeau glasurile copiilor. La bucătărie, Daria scotea din cuptor oalele de lapte, băgate acolo la uscat, şi-i zise soacrei cu nemulţumire în glas: „Se vede că voi nici n-aţi muls vacile în fiecare zi… Uite, bătrâna dă lapte mai puţin…”

Cireada satului se întorcea de la păscut. Mugeau vacile, copiii pocneau din sfârcurile de păr ale briciurilor. Buhaiul satului răgea gros şi cu glas întretăiat. Pe gâtul lui mătăsos şi pe spinarea vânjoasă sângerau urmele pişcăturilor de tăuni. Buhaiul dădea cu răutate din cap; apucă din mers gardul Astahovilor în coarnele lui scurte şi larg desfăcute, îl dărâmă şi o luă înainte. Natalia se uită pe geam şi rosti:

— Ştii că şi buhaiul a fost peste Don, în bejenie? Povestea mama: când au început să detune împuşcăturile în sat, el a sărit afară din staul, a trecut înot pe cealaltă parte şi s-a ascuns tot timpul acolo, prin lunci.

Îngândurat, Grigori tăcea. De ce ochii ei sunt atât de mâhniţi? Ceva tainic, de neînţeles, când se ivea, când pierea din ei. Chiar în bucuria sa de acum, rămânea tot amărâtă şi de nepriceput… Să fi auzit ceva despre întâlnirile lui cu Axinia în Vioşenskaia? În cele din urmă, întrebă:

— De ce eşti astăzi aşa posomorâtă? Ce ai pe inimă, Nataşa?… Nu se poate să-mi spui şi mie, hai?

Se aşteptase la tânguiri, reproşuri… Dar Natalia îi răspunse cu glas speriat:

— Nu, nu, ţi s-a părut. N-am nimic… E adevărat că nu m-am întremat încă de tot. Ameţesc şi, dacă mă aplec sau ridic ceva de pe jos, mi se face negru înaintea ochilor.

Grigori o privi iscoditor şi o întrebă:

— Cât am lipsit de aici, n-ai păţit nimic?… Nu te-a atins nimeni?

— Nu! Ce vorbeşti? Am zăcut într-una de boală.

Privi drept în ochii lui Grigori şi chiar zâmbi uşor.

Tăcu o clipă şi-l întrebă:

— Pleci mâine dimineaţă?

— Când au să mijească zorile.

— Nu s-ar putea să mai zăboveşti o zi?

O nădejde şovăielnică şi sfioasă străbătea în glasul Nataliei.

Grigori însă clătină a împotrivire din cap, şi Natalia murmură într-un oftat:

— Acum trebuie… să umbli cu epoleţi?

— Va trebui!

— Atunci scoate-ţi bluza să ţi-i cos până ce nu se întunecă.

Grigori îşi dezbrăcă bluza. Mai era încă umedă de sudoare şi avea pete închise pe spinare şi pe umeri, acolo unde rămăseseră urme lungi şi lucioase, de curele. Natalia scoase din cufăr o pereche de epoleţi de campanie, ieşiţi la soare, şi întrebă:

— Aceştia?

— Tocmai. I-ai păstrat?

— Am îngropat cufărul în pământ, răspunse surd Natalia, trecând un fir de aţă prin urechea acului şi în acelaşi timp ducând pe ascuns la obraz bluza prăfuită, ca să soarbă cu nesaţ mirosul sărat de sudoare, atât de drag…

— Ce-i cu tine? întrebă mirat Grigori.

— E mirosul tău… şopti Natalia şi ochii ei sclipiră; aplecându-şi capul ca să-şi ascundă roşeaţa din obraji, începu să coasă de zor.

Grigori îşi puse bluză, se încruntă şi-şi scutură umerii.

— Arăţi mai bine cu epoleţii! zise Natalia, privindu-şi cu vădită încântare bărbatul.

Dar el se uită chiorâş la umărul stâng şi oftă:

— De nu i-aş mai fi văzut în viaţă! Ce pricepi tu?…

Mai stătură mult în odaie, pe cufăr, ţinându-se de mână tăcuţi, fiecare cu gândurile sale.

Apoi, când se stinseră razele asfinţitului şi când umbrele dese, liliachii ale zidurilor se aşternură peste pământul răcorit, au intrat în bucătărie la cină.

Noaptea trecu. Până în zori, cerul se luminase mereu de fulgere îndepărtate şi, până la răsăritul soarelui, privighetorile au cântat fără istov în livada de vişini. Grigori se trezi din somn şi rămase culcat îndelungă vreme cu ochii închişi, ascultând trilurile melodioase şi dulci, apoi se sculă încetişor, căutând să n-o trezească pe Natalia, se îmbrăcă şi ieşi în ogradă.

Pantelei Prokofievici îi hrănea calul şi grăi îndatoritor:

— Ce-ai zice să-l duc la scăldat, înainte de marş? Hai?

— Lasă-l şi aşa, răspunse Grigori, zgribulindu-se în răcoarea jilavă.

— Dormit-ai bine? întrebă bătrânul.

— Şi încă cum! Numai privighetorile m-au sculat din somn. Ce mai gălăgie au făcut toată noaptea!

Pantelei Prokofievici scoase traista de la gâtul calului şi zâmbi.

— Ele, măi băiete, nici n-au altă treabă. Câteodată îţi vine să le pizmuieşti, păsărelele lui Dumnezeu… Habar n-au nici de război, nici de sărăcie…

Prohor sosi la poartă. Era proaspăt bărbierit şi, ca totdeauna, vesel şi pornit pe vorbă. După ce-şi legă calul de un stâlp, se apropie de Grigori. Purta o cămaşă, de pânză bine călcată, cu o pereche de epoleţi noi-nouţi pe umeri.

— Şi tu ţi-ai prins epoleţii, Grigori Panteleevici? strigă el venind mai aproape. Le-a venit ziua, fir-ar afurisiţi să fie! De-acum, o să-i purtăm toată viaţa, să ne ajungă până în mormânt! I-am zis nevestei: „Mă, proasto, să nu mi-i coşi prea tare. Prinde-i uşurel de tot, numai să nu-i ia vântul, şi gata!” Ce, te joci? Dacă te ia prizonier, au să vadă îndată după galoane că n-am grad de ofiţer, dar că sunt totuşi o ţâră de uriadnic-major. Şi au să-mi zică: Aşa-a, mama ta! Ai ştiut să-ţi pui galoane, să te vedem acuşi cum îţi pui capul!” Văzut-ai cum mi-a pungălit epoleţii? Să te prăpădeşti de râs!

Într-adevăr, epoleţii lui Prohor erau însăilaţi numai aşa, de mântuială, încât abia se ţineau bălălău pe umeri.

Pantelei Prokofievici râse cu poftă. În barba lui troienită de cărunţeală, sclipiră dinţii albi, cruţaţi de vreme.

— Iată ce vrednic ostaş! Va să zică, dacă se întâmplă ceva – jos cu epoleţii?

— Adică, cum ai crezut? zâmbi Prohor.

Grigori zâmbi şi el către bătrân:

— Ai văzut, tată, ce vistavoi mi-am găsit? Cu ăsta, chiar dacă te paşte ceasul rău, tot nu te prăpădeşti!

— Doar ştii şi tu vorba aceea, Grigori Panteleevici! De ţi-e scris să mori astăzi, mie – mai bine mâine! Zise Prohor în chip de dezvinovăţire, apoi îşi rupse fără nici o codeală epoleţii şi-i vârî mototol în buzunar. Când om ajunge mai aproape de front, mi-oi găsi eu vreme să-i pot coase la loc.

Grigori mâncă în grabă şi-şi luă rămas bun de la ai săi.

— Maica domnului să te aibă în pază! şopti cu tremur în voce Ilinişna, sărutându-şi feciorul. Numai tu ne-ai rămas…

— Ei, despărţirea lungă înseamnă lacrimi de prisos! Rămâneţi cu bine! rosti Grigori cu glas tot aşa de înecat şi se duse la cal.

Acoperindu-şi capul cu broboada neagră a soacrei, Natalia ieşi pe poartă. Copiii se ţineau de poala fustei. Poliuşka plângea cu hohote, se înăbuşea de lacrimi şi o rugă pe maică-sa:

— Nu-l lăsa! Nu-l lăsa, mămuco! La război se omoară oamenii! Tătucule, nu te du acolo!

Lui Mişatka îi tremurau buzele, dar nu plângea. Nu, el se stăpânea cu bărbăţie, rostind dârz surioarei:

— Nu-i adevărat, proasto! Nu-i omoară pe toţi acolo!

Ţinea bine minte vorbele bunicului, că un cazac nu plânge niciodată şi că lacrimile sunt cea mai mare ruşine pentru cazaci. Dar în clipa când Grigori, stând în şa, îl ridică spre dânsul şi-l sărută, Mişatka observă cu mirare că tatăl său avea genele ude. O asemenea încercare întrecea puterile lui Mişatka: lacrimile porniră şiroaie din ochii lui! Îşi ascunse faţa la pieptul lui tătâne-său, cu curele puse cruce una peste alta, strigând:

— Mai bine să plece bunicul la război! N-avem nevoie de el!… Nu vreau să pleci tu!…

Grigori îşi puse încetişor băiatul pe pământ, îşi şterse ochii cu dosul palmei şi, fără să spună o vorbă, dădu drumul calului.

De câte ori calul, frământându-sc pe loc, brăzdând cu copitele ţărâna de lângă uşa casei părinteşti, nu l-a dus pe drumuri şi drept prin stepă, spre front, acolo unde moartea neagră îi seceră pe cazaci, unde, după vorbele cântecului căzăcesc, e „groază şi durere în fiecare zi, în fiecare ceas!” Dar niciodată Grigori nu-şi părăsea satul cu o inimă atât de împovărată, ca în această zâmbitoare dimineaţă.

Chinuit de tulburi presimţiri, de o apăsătoare grijă, merse până în deal, lăsând dârlogii pe oblânc, fără să se uite îndărăt. La o răspântie, unde drumul prăfuit cotea spre moara de vânt, se întoarse: singură, Natalia stătea lângă poartă, şi răcoroasa adiere a primelor ceasuri de dimineaţă îi smulgea din mâini broboada cernită de doliu.

Norii înspumaţi de vânt pluteau, pluteau în adâncul albastru fără fund. Aburii şerpuiau, tremurând deasupra zării unduioase. Caii mergeau la pas. Prohor aţipi, legănându-se în şa. Cu dinţii încleştaţi, Grigori se uita des înapoi. Se zăreau în urmă pâlcurile verzi de sălcii, panglica argintie şi întortocheată a Donului, aripile morii, răsucindu-se alene. Apoi, drumul se abătu spre miazăzi. Izlazul, Donul, moara – toate au rămas după lanurile strivite sub copitele cailor… Grigori fluiera o melodie, fără început şi fără sfârşit, privea ţintă la gâtul roşcat-auriu al calului, brobonit cu mici mărgele de sudoare, şi nu se mai întorcea în şa… „Să-l ia toţi dracii de război! Au fost lupte la Cir, au trecut de-a lungul Donului, apoi vor răbufni la Hopior, la Medvediţa, la Buzuluk. Şi, la urma urmei, parcă nu-i era totuna unde îl va arunca la pământ un glonte vrăjmaş?”, se gândi el.

Lupta se dădea în apropierea staniţei Ust-Medvediţkaia. Bubuitul surd al tunurilor izbi auzul lui Grigori, când părăsi drumul de vară ieşind în Şleaul Hatmanilor.

Pretutindeni se vedeau urme, după retragerea pripită a trupelor roşii, care lăsaseră nenumărate cărucioare de muniţie şi brişti. Într-o văgăună de lângă satul Matveevski, se afla un tun cu osia ruptă de un obuz şi cu leagănul făcut praf. Ştreangurile de la crucile antetrenului erau tăiate pieziş. La o jumătate de verstă de văgăună, pe sărături, în iarba joasă şi arsă de soare, zăceau multe cadavre de ostaşi cu bluze şi pantaloni kaki, cu moletiere şi bocanci grei, ţintuiţi. Erau ostaşii roşii ajunşi din urmă şi hăcuiţi de călărimea căzăcească.

Trecând prin faţa lor, Grigori îşi lămuri fără greutate cum s-au petrecut lucrurile, judecând după abundenţa sângelui de pe buzele lor scorojite, ca şi după poziţiile cadavrelor. Zăceau ca iarbă cosită. Cazacii nu avuseseră răgaz să-i dezbrace, pesemne numai fiindcă nu încetau urmărirea.

Lângă o tufă de păducel zăcea culcat pe spate un cazac mort. Lampasurile roşii ardeau pe picioarele lui larg desfăcute. În apropiere zăcea un cal mort, murg-deschis, cu şaua veche şi cu oblâncul vopsit galben.

Caii lui Grigori şi Prohor erau cam osteniţi. Li s-ar fi cuvenit un popas de hrană, dar Grigori nu voi să se oprească într-un loc unde nu demult se dăduse o luptă. Mai făcu o verstă, se coborî într-o râpă şi-şi opri calul. În apropiere se zărea un iaz cu stăvilarul ros şi spălat de apă până la mal. Prohor se apropie de iazul cu malurile de pământ tare şi crăpat, dar se întoarse de îndată îndărăt.

— Ce-i cu tine? întrebă Grigori.

— Vino şi tu, să vezi.

Grigori îşi mână calul spre stăvilar. Într-o groapă scobită de apă zăcea o femeie moartă. Avea faţa acoperită cu poala fustei albastre. Picioarele-i albe şi pline, cu pulpele arse de soare şi cu gropiţe la genunchi, erau desfăcute într-un chip neruşinat şi groaznic. Mâna stângă îi era răsucită la spate.

Grigori descălecă grăbit, îşi scoase şapca, se aplecă şi potrivi fusta pe trupul moartei. Chipul ei tânăr şi smead era frumos şi după moarte. Ochii pe jumătate închişi sticleau înceţoşaţi sub sprâncenele negre, încruntate într-o expresie de suferinţă. Dinţii deşi şi strânşi clipeau ca două rânduri de mărgăritare în gura întredeschisă, delicată. O şuviţă subţire de păr acoperea obrazul lipit de iarbă. Şi pe acest obraz, pe care moartea aruncase umbre gălbui, înfiorătoare, alergau de zor harnicele furnici.

— Ce frumuseţe au omorât, mama lor de ticăloşi! zise cu voce scăzută Prohor.

Tăcu o clipă, apoi scuipă mânios.

— Pe deştepţii ăştia i-aş pune la zid! Hai să plecăm de aici, zău!… Nu pot s-o privesc. Mi se sfâşie inima!

— Nu vrei s-o îngropăm? întrebă Grigori.

— Dar ce, am făcut vreun legământ ca să îngropăm toţi morţii? se mânie Prohor. La Iagodnoe am îngropat un moşneag; iar acum muierea asta… Apoi dacă ne-om pune să-i îngropăm pe toţi, ne vom prăpădi mâinile de bătături! Şi cu ce să săpăm?… Cu sabia, frate, n-am făcut nimic; uită-te, pământul s-a făcut tare ca piatra, până la un arşin adâncime.

Era atât de grăbit, încât, cu mare greu, abia izbuti să vâre vârful cizmei în scară.

Urcară din nou dealul şi atunci Prohor, care se gândea cu încordare la ceva, întrebă:

— Ian ascultă, Panteleevici, nu ţi se pare că ar fi timp să nu mai vărsăm atâta sânge?

— Cam aşa e.

— Şi cum crezi tu? Când au să se isprăvească toate astea?

— Când au să ne facă praf pe toţi, o să se isprăvească…

— Frumoasă viaţă mai avem, fir-ar a dracului să fie! Barem să ne bată mai repede! În războiul cu nemţii, ştii bine, un chiulangiu îşi rupea un deget cu un glonţ şi se ducea acasă, slobod de militărie, dar acum poţi să-ţi rupi şi toată mâna, şi tot te sileşte să mergi la oaste! Toţi sunt buni pentru front: şi cu mâinile scrântire, şi şchiopii, şi chiorii, şi boşorogii, toate lepădăturile – numai să umble în două picioare. Cum să se mai isprăvească vreodată aşa război, cu aşa rânduieli? Poate doar atunci, când ne-or lua drăcii pe toţi! încheie Prohor cu deznădejde în glas şi se dădu la o parte din drum, descălecă, bodogănind ceva, şi începu să slăbească chingile.

În satul Hovanski, aşezat nu departe de Ust-Medvediţkaia, Grigori ajunse noaptea. Pichetul de la marginea satului, trimis de Regimentul 3, îl opri; dar cazacii îşi recunoscuseră comandantul de divizie după glas şi, răspunzând la întrebarea lui Grigori, îi spuseră că statul-major al diviziei se afla în sat şi că şeful de stat-major, sotnicul Kopâlov, îşi aştepta comandantul. Şeful pichetului, un om bun de gură, trimise un cazac să-l conducă pe Grigori până la statul-major şi-i zise la despărţire:

— Roşii s-au întărit vârtos, Grigori Panteleevici, şi nu cred că o să luăm aşa repede Ust-Medvediţa. Totuşi cine ştie? Avem şi noi puteri destule… Se vorbeşte că dinspre Morozovskaia vin trupe englezeşti… N-aţi auzit nimic?

— Nu, răspunse Grigori, dând drumul calului.

În casa ocupată de statul-major, obloanele erau închise cu desăvârşire. Grigori crezu că în odăi nu se află ţipenie, dar, după ce intră în coridor, auzi voci surde şi însufleţite. După întunericul nopţii, lumina unei lămpi mari atârnată sub tavan îl orbi, iar mirosul iute şi amar al fumului de mahorcă îi izbi nările.

— În sfârşit, ai sosit! Strigă cu veselie în glas Kopâlov, răsărind de undeva, dintr-un nor de fum albastru, care plutea deasupra mesei. Ce te-am mai aşteptat, măi frate!

Grigori salută adunarea, îşi scoase mantaua şi şapca, apoi trecu la masă.

— Dar să ştii că aţi fumat, nu glumă! Nici nu poţi răsufla de atâta fumăraie. Deschideţi măcar un geam; de ce v-aţi închis aci? întrebă el cu o strâmbătură.

Harlampi Ermakov, care şedea lângă Kopâlov, zâmbi:

— Noi ne-am obişnuit şi nici nu mai simţim nimic.

Apăsă cu cotul un ochi de geam, îl sparse şi deschise cu putere oblonul.

Aerul proaspăt al nopţii năvăli în odaie. Flacăra lămpii pâlpâi repede şi se stinse.

— Halal de gospodari! Pentru ce ai spart geamul? întrebă nemulţumit Kopâlov, dibuind ceva pe masă. Cine are chibrituri? Băgaţi de seamă! Cerneala e lângă hartă.

Aprinseră din nou lampa, închiseră fereastra, şi Kopâlov începu să vorbească grăbit:

— Situaţia de pe front, tovarăşe Melehov, este acum următoarea: roşii mai ţin Ust-Medvediţkaia, acoperind-o din trei părţi cu forţe care sunt socotite la vreo patru mii de baionete. Au destulă artilerie şi mitraliere. Au săpat tranşee lângă mănăstire şi în alte locuri. Dealurile de la Don sunt ocupate tot de dânşii. De fapt, poziţiile nu sunt chiar atât de grozave, dar, în orice caz, destul de greu de luat. Din partea noastră, în afară de divizia generalului Fitzhalaurov şi de două detaşamente de asalt ofiţereşti, a mai sosit întreagă Brigada 6 a lui Bogatâriov şi Divizia I a noastră. Însă n-are efective complete, regimentul de infanterie lipseşte, a zăbovit undeva lângă Ust-Hopiorskaia, iar regimentele călări au venit toate, dar efectivele sotniilor sunt departe de a fi întregi.

— De pildă, la mine în regiment, sotnia a treia are numai treizeci şi opt de cazaci! întări horunji Dudariov, comandantul Regimentului 4.

— Şi câţi au fost? se interesă Ermakov.

— Au fost nouăzeci şi unu.

— Dar cum le-ai dat voie să se împrăştie? Ce fel de comandant eşti? Întrebă Grigori, încruntându-se şi bătând toba cu degetele pe masă.

— Nici dracul nu-i poate opri! S-au risipit prin sate, s-au dus să-şi vadă familiile… Dar acum au început să vină îndărăt. Azi au venit trei.

Kopâlov trase harta spre Grigori şi, arătând cu degetul mic dispozitivul unităţilor, urmă:

— Noi nu ne-am angajat încă în ofensivă. În acest sector a intrat ieri numai Regimentul 2 al nostru, descălecat, dar fără izbândă…

— Pierderile sunt mari?

— După raportul comandantului de regiment, a avut ieri douăzeci şi şase morţi şi răniţi. Acum, despre efective: noi avem un număr mai mare de oameni, însă ne cam lipsesc mitralierele pentru sprijinirea înaintării infanteriei şi stăm prost cu obuzele. Şeful aprovizionării cu muniţie ne-a făgăduit să ne dea patru sute de obuze şi o sută cincizeci de mii de cartuşe, îndată ce le va primi. Dar cine ştie când au să vină? Şi noi trebuie să înaintăm chiar mâine! Aşa sună ordinul generalului Fitzhalaurov. El ne cere să dăm un regiment pentru a-i sprijini trupele de asalt. Ieri au pornit de patru ori la atac şi au avut pierderi grozave. S-au bătut cu îndârjire, ca nişte diavoli! Ei bine, Fitzhalaurov ne cere să întărim flancul drept şi să mutăm centrul loviturii aici, vezi? Aici terenul îngăduie să ne apropiem la o sută sau la o sută cincizeci de stânjeni de tranşeele inamicului. Da, tocmai acum a plecat aghiotantul lui. El ne-a adus un ordin verbal: mâine, la ora şase dimineaţa, să venim amândoi la o consfătuire, pentru coordonarea acţiunilor. Generalul Fitzhalaurov şi statul-major al diviziei lui se află acum în satul Bolşoi Senin… În linii mari, iată la ce se reduce misiunea noastră. Să dăm inamicul peste cap, înainte ca să-i sosească întăriri din gara Sebreakovo. Pe malul de dincolo al Donului, ai noştri nu prea se mişcă… Divizia 4 a trecut peste Hopior, dar roşii au trimis în întâmpinare trupe de acoperire puternice şi menţin cu îndârjire drumurile ce duc spre calea ferată. Deocamdată au făcut un pod de pontoane peste Don şi evacuează în grabă armamentul şi muniţiile din Ust-Medvediţkaia.

— Cazacii spun că ar veni aliaţii; să fie adevărat?

— Se zvoneşte că de la Cernâşevskaia vin câteva baterii engleze şi nişte tancuri. Dar iată ce mă-ntreb: cum au să-şi treacă tancurile peste Don? Eu cred că, în ce priveşte tancurile, sunt goale minciuni! De când se tot vorbeşte despre ele…

Toţi rămaseră mult timp tăcuţi.

Kopâlov îşi descheie vestonul cafeniu de ofiţer, îşi propti în palme obrajii plini, acoperiţi de păr castaniu, şi mozoli îndelung şi cu un aer gânditor ţigara stinsă. Ochii săi, aşezaţi departe de nas, rotunzi şi negri, erau toropiţi de oboseală, chipul frumos purta pecetea nopţilor fără somn.

Fusese pe vremuri învăţător la o şcoală parohială, se ducea în fiecare duminică în vizită la negustorii din staniţă, se zbenguia cu negustoresele şi juca preferans pe mize mici cu bărbaţii lor, cânta minunat din ghitară şi era un tânăr vesel şi prietenos; se însurase apoi cu o tânără învăţătoare şi ar fi trăit mai departe în staniţă, ar fi ajuns la pensie, dar în anii războiului fu chemat sub arme. După terminarea şcolii de iuncheri, fu trimis într-un regiment de cazaci, pe Frontul de vest. Războiul nu-i schimbă nici caracterul, nici aspectul. Făptura lui îndesată şi scundă, chipul blajin, maniera lui de a purta sabia şi de a se adresa inferiorilor în grad – toate astea erau pline de o nevinovăţie adânc civilă, fără nimic cazon. Vocea lui n-avea rezonanţe metalice de comandă, iar vorbirea lui nu avea nimic din laconismul expresiilor caracteristice militarilor. Uniforma de ofiţer de altfel nici nu-i şedea bine. În cei trei ani petrecuţi pe front, încă tot nu căpătase aspectul şi ţinuta marţială şi totul arăta limpede că era un om care a nimerit la război numai din capriciul soartei. Semăna mai mult cu un civil gras, deghizat, decât cu un adevărat ofiţer, dar, cu toate acestea, cazacii se purtau cu respect faţă de el, ţineau seamă de vorbele lui, rostite la consfătuirile de la statul-major, şi comandanţii răsculaţilor îl preţuiau mult pentru mintea lui sănătoasă, pentru firea îngăduitoare şi pentru curajul său firesc, de care dăduse destule dovezi în atâtea lupte.

Înainte de Kopâlov, Grigori avusese ca şef de stat-major pe horunji Krujilin, om fără învăţătură şi nu tocmai deştept. Căzuse ucis într-o luptă de la Cir, şi atunci Kopâlov, preluând conducerea statului-major, începu să lucreze cu pricepere, cu socoteală şi destoinicie. Şedea la statul-major, elaborând planurile de operaţii cu aceeaşi conştiinciozitate cu care şezuse în cancelaria şcolii pe vremuri, corectând lucrările elevilor; totuşi, când se arăta nevoia, la primul cuvânt al lui Grigori, părăsea statul-major, se urca în şa, lua comanda unui regiment şi-l ducea la luptă.

La început, Grigori se purta cu oarecare rezervă faţă de noul şef de stat-major, dar în două luni avu prilejul să-l cunoască mai de aproape şi într-o zi, după o luptă, îi spuse pe faţă: „Gândeam urât despre tine, Kopâlov, însă văd acum că am greşit, aşa că iartă-mă!” Kopâlov zâmbi, nu răspunse nimic, totuşi păru măgulit de această mărturisire cam brutală.

Neavând nici ambiţii, nici opinii politice constante, Kopâlov privea războiul drept un rău de neînlăturat şi nu visa decât sfârşitul luptelor. Chiar în clipa aceea, nu se gândea nicidecum la modul în care se vor desfăşura acţiunile pentru cucerirea staniţei Ust-Medvediţkaia, ci la cei de acasă, la staniţa lui, şi-şi zicea în gând că n-ar fi rău să se ducă în concediu acasă, pentru vreo şase săptămâni…

Grigori îl privi îndelung, apoi se ridică.

— Ei, fraţilor cazaci, hai să plecăm şi să-i tragem un pui de somn. La ce bun să ne mai batem capul cum să luăm Ust-Medvediţa? Acum, or să stea generalii să gândească şi să hotărască pentru noi. Vom merge mâine la Fitzhalaurov, ca să ne înveţe pe noi, sărmanii neştiutori… Iar în ce priveşte Regimentul 2, iată ce cred eu: atâta timp cât avem puterea, comandantului de regiment Dudariov i se ia comanda, gradul şi decoraţiile…

— Şi raţia de la cazan, adăugă Ermakov.

— Nu, fără glume, continuă Grigori. Trebuie trecut chiar astăzi numai la comanda unei sotnii, iar pe Harlampi să-l facem comandant în locul său. Du-te, Ermakov, în goană mare, chiar acum; ia regimentul în primire şi aşteaptă mâine dimineaţă ordinele noastre. Ordinul pentru luarea comenzii lui Dudariov să-l scrie Kopâlov pe dată şi ia-l cu tine. După cum văd, Dudariov n-are să facă nici o treabă acolo. Nu se pricepe la nimic şi te poţi aştepta de la el să bage din nou cazacii la prăpăd. Lupta pe jos este şi ea ceva… E foarte uşor să duci la pieire oamenii, cu un comandant bleg.

— Aşa e. Sunt şi eu pentru schimbarea lui Dudariov, îl susţinu Kopâlov.

— Tu, Ermakov, eşti împotrivă? întrebă Grigori, observând un fel de nemulţumire pe chipul lui Ermakov.

— Ba nu, n-am nimic de zis! Ce, nu mai am voie să mişc din sprâncene?

— Cu atât mai bine. Ermakov nu este împotrivă. Regimentul său călare îl va lua deocamdată Reabcikov. Scrie ordinul, Mihailo Grigorici, şi du-te de te culcă. La ora şase să fii în picioare. O să mergem la generalul ăla. Iau cu mine patru oameni.

Kopâlov ridică mirat sprâncenele:

— Pentru ce atâţia?

— E mai bine! Că de, nici noi nu suntem nişte pârliţi! Avem comanda unei divizii.

Râzând încet, Grigori dădu din umeri, îşi puse mantaua în spate şi porni spre ieşire.

Se culcă pe o cergă sub şopronul magaziei, fără să se descalţe şi fără să-şi scoată mantaua. În ogradă, curierii vorbeau zgomotos; undeva, în apropiere, nişte cai sforăiau şi mestecau ritmic. Mirosea a bălegar uscat şi a pământ cald încă după o zi de zăpuşeală. Aţipind, Grigori mai auzi vocile şi râsetele curierilor, şi pe-unul dintre ei, un flăcău crud după glas, spunând cu un oftat, pe când îşi înşeua calul:

— Of-of, fraţilor! Mi s-a urât rău de tot! Şi ziua şi noaptea, du-te cu plicul, nedormit, neodihnit… Prr, drace! Stai, n-auzi?! Piciorul! Piciorul!…

Iar un altul, cântă cu o voce de bas, cam surdă şi răguşită:

De tine slujbă, mult mi s-a urât, Căluţii buni tu ni i-ai istovit…

Apoi urmă repede, cu glas rugător şi grijuliu:

— Pune aici de o ţigară, Proşka! Dar zgârcit mai eşti! Ai uitat cum ţi-am dat la Belavin bocancii luaţi de la un roşu? Eşti un ticălos! Pentru o aşa bunătate de bocanci, altul ar ţine minte toată viaţa; iar de la tine nu mă pricopsesc nici măcar cu un căpeţel de ţigară!

Zăbalele zăngăniră şi clinchetiră între dinţii calului, care suspină din tot pieptul şi porni înainte, izbind sec cu potcoavele pământul uscat şi tare ca de cremene. „Tot numai despre asta vorbesc… Ni s-a urât de tine, oaste!”, repetă în gând, zâmbind, Grigori şi adormi îndată. Iar după ce adormi, avu din nou un vis care-l mai urmărise o dată: lanţuri de ostaşi roşii mergând pe câmpul castaniu, pe miriştea înaltă. Cât cuprinde ochiul se întinde primul lanţ de trăgători. În spatele lui urmează altele, şase sau şapte… Ostaşii înaintează, se apropie într-o tăcere apăsătoare. Siluetele lor negre cresc, se măresc; se şi vede cum merg, merg cu paşi repezi, se poticnesc, se apropie la depărtarea unui foc de armă, aleargă cu armele gata de atac, cu căciulile cu clape mari, cu gurile larg căscate şi mute. Grigori stă culcat într-un şănţuleţ, smuceşte în zvâcnete închizătorul armei, trage des; sub focurile lui, ostaşii roşii se prăbuşesc rostogolindu-se. Grigori vâră în magazia armei un nou încărcător şi, aruncându-şi privirile o clipă în jur, vede cum sar în picioare cazacii din tranşeele vecine. Ei se întorc şi o rup la fugă; chipurile lor sunt schimonosite de groază. Grigori îşi aude bătăile inimii zvâcnind nebuneşte şi strigă: „Trageţi! Ticăloşilor! Încotro?! Staţi, nu fugiţi!…” Ţipă din toate puterile, dar glasu-i este uimitor de slab şi abia se aude. O groază îl cuprinde! Sare şi el în picioare şi mai trage, pentru cea din urmă oară, într-un ostaş roşu, cam în vârstă şi cu faţa smeadă, care aleargă drept spre el şi pe care se vede că nu l-a nimerit. Chipul ostaşului roşu este tulburat şi grav, neschimonosit de frică. Aleargă sprinten, aproape fără a atinge pământul cu picioarele; sprâncenele îi sunt încruntate, şapca îi este dată pe ceafă, poalele mantalei vârâte sub centură. O clipă, Grigori se uită cu luare-aminte la duşmanul alergând spre el, îi vede ochii sclipitori şi obrajii palizi acoperiţi de o bărbuţă mică şi creaţă, îi vede cizmele cu tureatca scurtă şi lată, apoi ochişorul negru al ţevii armei aplecate uşor în jos, iar deasupra ei, vârful baionetei negre, legănându-se în ritmul fugii. O groază de necrezut îl năpădeşte pe Grigori. Smuceşte închizătorul armei, dar închizătorul nu se supune: s-a înţepenit. Înnebunit, Grigori îl izbeşte de genunchi – nimic! Iar ostaşul roşu este la cinci paşi. Grigori se întoarce şi fuge. În faţa lui, tot câmpul castaniu, gol, este năpădit de puzderia cazacilor în plină fugă. Grigori aude răsuflarea grea a urmăritorului, îi aude tropotul răsunător, dar nu este în stare să fugă mai iute. I-ar trebui o sforţare îngrozitoare, pentru a înteţi picioarele ce se îndoaie fără voinţă să alerge mai repede. În sfârşit, ajunge la un cimitir mohorât şi pe jumătate răvăşit, sare peste pârleazul prăvălit, fuge printre mormintele surpate, printre crucile şi troiţele aplecate, încă un salt şi e salvat. Dar tropotul din spatele său creşte, se face mai tare. Răsuflarea fierbinte a urmăritorului arde grumazul lui Grigori; în aceeaşi clipă se simte apucat de gaică şi de poala mantalei. Scoate un ţipăt surd şi se trezeşte. E culcat pe spate. Picioarele amorţite în cizmele strâmte sunt ca înlemnite; sudoarea rece îi curge pe frunte, tot trupul îl doare ca după o cruntă bătaie. „Ptiu, drace!”, rosteşte el cu glas răguşit, ascultă cu plăcere sunetul propriei sale voci, fără să creadă că toate acestea s-au petrecut numai prin vis. Apoi se întoarce pe o coastă, se înveleşte încovrigat sub manta şi-şi zice în gând: „Trebuia să-l las să se apropie, să parez lovitura de baionetă, să-l dobor cu patul armei şi numai atunci să fug…” Se mai gândeşte un minut la acest vis, care-l mai chinuise o dată, şi se simte cuprins de fericirea că totul n-a fost decât un vis urât şi că, în realitate, nimic nu-l ameninţă. „Ciudat lucru! De ce o fi fiind asta de zece ori mai groaznic în vis decât îndeaievea? De când sunt n-am cunoscut asemenea groază, deşi pot spune că am trecut prin atâtea!”, gândeşte el, adormind şi întinzându-şi cu o nespusă fericire picioarele amorţite.

Se crăpa de ziuă, când îl trezi Kopâlov.

— Scoală! E timpul să ne pregătim de drum şi să plecăm! Avem ordin să fim acolo pe la şase.

Şeful de stat-major era proaspăt ras, îşi lustruise cizmele şi îmbrăcase vestonul mototolit, însă curat. Se grăbise pesemne: pe obrajii săi dolofani se zăreau două crestături de brici. Avea însă, în toată înfăţişarea, ceva oarecum de eleganţă şi de disciplină, care nu-i semăna firii de totdeauna.

Grigori îl cercetă din cap până-n picioare cu o privire critică şi gândi: „Ian te uită ce s-a mai dichisit! Nu vrea să meargă la general cu haină de toate zilele!”

Ca şi cum i-ar fi citit gândul, Kopâlov rosti:

— Nu e cuviincios să ne prezentăm ca nişte neîngrijiţi. Te-aş sfătui să te ferchezuieşti şi tu.

— Are să ne tragă un perdaf şi aşa cum suntem! mormăi Grigori, întinzându-se. La şase zici? Au şi început să ne dea ordine, mie şi ţie?

Râzând încetişor, Kopâlov dădu din umeri:

— Timpuri noi, cântece noi. Avem datoria să ne supunem gradului. Fitzhalaurov este general, doar nu te-ai fi aşteptând să vină dânsul la noi.

— Aşa e. Am găsit şi noi ce-am căutat, răspunse Grigori şi se duse la fântână să se spele.

Gazda se repezi în casă, se întoarse în fugă cu un prosop brodat şi curat, făcu o plecăciune şi-l întinse lui Grigori. El îşi frecă furios cu capătul prosopului faţa roşie-cărămizie, biciuită de apa rece, apoi se adresă lui Kopâlov, venit mai aproape:

— Aşa e, dar uite la ce-ar trebui să se gândească şi domnii generali: de când cu revoluţia, poporul s-a făcut cu totul altfel, ştii, ca şi cum s-ar fi născut pentru a doua oară! Iar dânşii îl tot măsoară cu arşinul lor cel vechi. Şi arşinul e cât p-aci să plesnească… Sunt greoi în mişcări, la cotituri. Le-ar trebui ceva unsoare de roată la creier, ca să nu scârţâie!

— Despre ce vorbeşti? întrebă distrat Kopâlov, suflând de pe mânecă un firişor de gunoi.

— Iată despre ce: în tot ce fac dânşii, mereu o dau tot spre ceea ce a fost altădată… De pildă, eu. Eu am gradul de ofiţer încă de la războiul cu Germania. Mi l-am câştigat cu sângele meu! Dar când nimeresc în societatea ofiţerilor, îmi vine ca şi cum aş fi ieşit în ger din casă, numai cu izmenele pe mine. Suflă un frig de la ei, şi-l simte toată spinarea mea!

Clipind furios din ochi, Grigori ridicase glasul, fără să-şi dea seama.

Kopâlov se uită nemulţumit în lături şi şopti:

— Vorbeşte mai încet! Ascultă curierii.

— Şi de ce este aşa, te întreb? continuă Grigori, coborându-şi vocea. Fiindcă sunt pentru dânşii ca o cioară albă. Ei au mâini, iar eu, din pricina bătăturilor vechi, nişte labe! Ei, umblă sprinteni, iar eu sunt neîndemânatic, mă agăţ de toate, când mă-ntorc. Ei miros a săpun de toaletă şi a tot felul de alifii muiereşti, iar eu, a sudoare şi a ud de cal. Ei sunt cu toţii grozav de învăţaţi, şi eu abia am isprăvit şcoala parohială. Le sunt străin, din cap până în călcâie… Iată de ce!… Când ies de la dânşii, mi se pare mereu că mi s-a prins nişte pânză de păianjen, în obraji şi că mă gâdilă, de mi-e scârbă şi tot aş vrea să o curăţ de pe faţă. Grigori aruncă prosopul pe colacul fântânii şi-şi potrivi părul cu ciotul unui pieptene de os. Linia albă a frunţii, neatinsă de arşiţă, i se distingea ca scrisă pe chipul oacheş. Nu vor să înţeleagă că toate cele vechi s-au dus la mama dracului! continuă el, cu o voce mai înceată. Îşi închipuie că noi suntem din alt aluat, că un om fără carte, din norod simplu, este un fel de dobitoc. Ei cred că, în ce priveşte războiul, eu sau un altul ca mine ne pricepem mai puţin decât dânşii. Dar cine sunt comandanţii roşilor?… Budionnâi este ofiţer? E vagmistru din oastea veche, dar de câte ori n-a bătut ca la fasole pe domnii generali din statul-major? Şi ce, n-au fugit din faţa lui regimentele de ofiţeri? Guşelşcikov, cel mai vestit dintre toţi generalii cazacilor, n-a fugit călare astă-iarnă din Ust-Hopiorskaia, aşa cum l-a apucat, numai cu izmenele pe el? Şi ştii cine l-a băgat în sperieţi? Un lăcătuş din Moscova, comandantul unui regiment roşu. Mai târziu, vorbeau prizonierii despre el. Trebuie să pricepi asta! Dar noi, ofiţerii fără şcoală, oare i-am condus prost pe cazaci în răscoală? Şi oare mare ajutor am avut la o adică din partea generalilor?

— Ne-au ajutat destul, răspunse grav Kopâlov.

— Poate că i-au ajutat lui Kudinov. Eu însă am umblat fără proptele şi nu poţi spune că nu i-am bătut pe roşii, fără să-mi plec urechea la sfaturile altora.

— Cum? Nu recunoşti rostul ştiinţei în război?

— Ba da, îl recunosc. Dar, frate, nu ştiinţa este tot ce e mai însemnat în război.

— Atunci, ce este, Panteleevici?

— Este cauza pentru care mergi la luptă…

— Bine, asta e o altă poveste… Kopâlov schiţă un zâmbet îngrijorat şi zise: Bineînţeles, aşa este… Într-asemenea împrejurare, lucrul principal este ideea. Învinge numai acela care ştie cu tărie pentru ce luptă şi care crede în cauza lui. Adevărul ăsta este vechi de când lumea, şi în zadar vrei tu să-l scoţi drept o descoperire făcută de tine. Eu sunt pentru timpurile vechi, cele bune. De-ar fi altfel, n-aş mişca nici un deget, nu m-aş fi dus nicăieri că să mă bat pentru ceva. Toţi acei ce sunt cu noi sunt nişte oameni care îşi apără cu armele vechile lor privilegii, potolind poporul răsculat. Ne aflăm şi noi, eu şi cu tine, printre aceşti potolitori. Dar pe măsură ce mă uit mai îndelung la tine, Grigori Panteleevici, cu atâta te înţeleg mai puţin…

— Ai să mă-nţelegi mai târziu. Hai să mergem, îi reteză vorba Grigori şi se îndreptă spre magazie.

Gazda, care pândea fiecare mişcare a lui Grigori, dorind să-i intre în voie, îl îmbie:

— Poate doriţi să beţi oleacă de lapte?

— Bogdaproste, mămuco! N-avem când să bem lapte. Altă dată, cu alt prilej.

Stând lângă magazie, Prohor Zâkov sorbecăia lapte covăsit dintr-o strachină. Nici nu clipi din ochi, uitându-se la Grigori cum îşi dezleagă calul. Îşi şterse buzele cu mâneca de la cămaşă, apoi întrebă:

— Departe pleci? Să merg şi eu cu tine?

Grigori, cuprins de mânie, se răsti cu o furie abia stăpânită:

— Tu, putoare, nu cunoşti slujba, sufletul mă-ti! De ce stă calul cu zăbalele-n gură? Cine trebuie să-mi aducă calul? Mâncăul dracului! Haleşti de te rupi, şi tot nu te saturi! Hai, aruncă lingura! Nu mai ştii de disciplină?… Al naibii mormoloc!

— Şi de ce sudui atâta? mormăi jignit Prohor, aşezându-se în şa. Ţipi la om, aşa, de haram! Tare mi te-ai mai umflat în pene! Cum, vrei să nu mănânc înainte de plecare? Spune, de ce zbieri la mine?

— De ce? Pentru că ai să mă faci să mă prăpădesc de ruşine din pricina ta, trântorul dracului! Cum îmi vorbeşti tu mie? Mergem acum la general, să-ţi bagi mingile în cap!… Te-ai obişnuit să te baţi pe burtă cu mine!. Ce sunt eu? Rămâi cu cinci paşi în urmă! porunci Grigori, ieşind pe poartă.

Prohor şi cei trei curieri rămaseră puţin mai în urmă, iar Grigori, care mergea alături de Kopâlov, întrebă în zeflemea, legând firul convorbirii întrerupte:

— Spune acum, ce nu poţi înţelege? Poate că am să te dumiresc.

Fură să ia aminte la ironia din tonul şi din forma sub care sunase întrebarea, Kopâlov răspunse:

— Nu-ţi pot înţelege atitudinea faţă de această cauză – iată ce! Pe de o parte, eşti un luptător pentru apărarea trecutului, iar pe de alta, iartă-mi expresia, eşti un fel de bolşevic.

— În ce anume sunt bolşevic? se încruntă Grigori, întorcându-se brusc în şa.

— N-am zis bolşevic, ci: un fel de bolşevic.

— Acelaşi drac! Te întreb, în ce privinţă?

— Uite chiar în vorbele tale despre societatea de ofiţeri, despre purtarea lor faţă de tine. Ce vrei tu de la aceşti oameni? Şi, în definitiv, ce vrei? întrebă Kopâlov, zâmbind blajin şi jucându-se cu biciuşca. Privi peste umăr, îndărăt, la curierii care vorbeau însufleţit numai ei ştiau despre ce, apoi urmă ceva mai tare: Pe tine te jigneşte faptul că dânşii nu te primesc în lumea lor ca pe un om cu drepturi egale şi că te privesc de sus. Dar, din punctul lor de vedere, au şi ei dreptate, şi trebuie să înţelegi acest lucru. Este drept că eşti ofiţer, dar un ofiţer absolut întâmplător în sânul ofiţerimii. Chiar acum, cu epoleţii de ofiţer pe umeri, rămâi, iartă-mă, tot un cazac necioplit. Habar n-ai de manierele cuviincioase, te exprimi incorect şi grosolan, n-ai nimic din calităţile unui om binecrescut. De pildă: în loc să te foloseşti de o batistă, la fel ca toată lumea civilizată, îţi sufli nasul cu două degete; când mănânci, îţi ştergi mâinile ba de carâmbii cizmelor, ba de păr; după ce te-ai spălat, nu ţi-e scârbă să-ţi ştergi faţa cu o cergă de cal; îţi rozi unghiile sau le tai cu vârful sabiei. Sau, uite alta, mai bună! Ţii minte astă-iarnă, la Karghinskaia, ai vorbit în faţa mea unei femei intelectuale, cu bărbatul arestat de cazaci, şi te încheiai la pantaloni, chiar sub ochii ei…

— Care va să zică, ar fi fost mai bine dacă aş fi rămas descheiat la pantaloni? întrebă Grigori, cu un zâmbet posomorât.

Caii lor mergeau la pas, alături, şi Grigori se uita pieziş la Kopâlov, la chipul său blajin, ascultând fără prea multă plăcere spusele lui.

— Nu e vorba de asta! strigă Kopâlov, strâmbându-se de atâta neînţelegere. Dar cum de ai putut primi o femeie, desculţ şi numai în pantaloni? Nu te-ai ostenit nici măcar să-ţi pui vestonul pe umeri – îmi amintesc perfect de bine! Toate acestea sunt, bineînţeles, lucruri mărunte, dar ele îţi caracterizează felul tău de a fi… Cum să-ţi mai spun?

— Zi, vorbeşte mai lămurit!

—… felul de om tare incult. Te-ai gândit cum vorbeşti? Îngrozitor! În loc de locuinţă, tu zici cvartir, în loc de evacuare, vacuare, în loc de bineînţeles, bunînţeles, în loc de artilerie, antilerie. Şi, ca orice om incult, ai o pasiune grozavă pentru cuvinte sonore, străine; le foloseşti cu rost şi fără rost, le poceşti într-un chip de nerecunoscut, iar când, la consfătuirile de la statul-major, cineva rosteşte în faţa ta nişte cuvinte din terminologia militară specifică, cum sunt de pildă: dislocare, forţare, dispozitiv, concentrare şi altele, tu îl priveşti cu admiraţie – aş spune chiar, cu invidie.

— Ba nu, aici minţi! strigă Grigori, şi chipul său se învioră de veselie. Mângâind capul calului între urechi, scărpinându-i pielea mătăsoasă şi caldă sub coamă, zise rugător: Hai, zi înainte, dă cu barda în comandantul tău!

— Ascultă, vrei să spui că de plăcere dau în tine?… Cred că vezi şi tu, limpede, cum în privinţa asta nu stai tocmai bine şi, după toate, te mai şi superi că ofiţerii nu te tratează ca pe un egal. În chestiunile de bună-cuviinţă şi de cultură, eşti un ageamiu! Kopâlov, lăsând să-i scape asemenea vorbă jignitoare, se cam sperie. Ştia bine cât de zănatic este Grigori la mânie şi se temea să nu izbucnească, dar, aruncându-i o privire fugară, se linişti îndată: dându-se înapoi în şa, Grigori râdea surd, arătându-şi dinţii, sclipind orbitor de albi sub mustăţi. Surprins peste măsură de efectul neprevăzut al vorbelor sale şi de acest râs molipsitor, Kopâlov hohoti şi el, adăugând: Ei vezi? Altul mai deştept s-ar văicări după aşa probă de perdaf, iar tu nechezi… Ei spune, nu eşti tu şui?

— Care va să zică, sunt un ageamiu? Ei bine, dracu să vă ia! zise Grigori, potolindu-şi râsul. Nu vreau să învăţ cerimoniile şi fasoanele voastre. N-am la ce să le folosesc, când am să fiu iarăşi lângă boii mei. Dac-o da Dumnezeu să rămân teafăr, tot cu boii mei am să umblu şi n-am să le fac temenele, spunându-le: „Ah, Chelule, dă-te puţin mai încolo! Iartă-mă, Bălţatule! Îmi dai voie să-ţi potrivesc jugul? Preacinstite domnule bou, vă rog respectuos să nu trageţi chiulul la arăt!” Cu domniile lor trebuie să fii ceva mai scurt: hăis-cea! Şi asta e, uite, toată dizclocaţia boilor!

— Nu dizclocaţia, ci dislocarea! îl îndreptă Kopâlov.

— Fie, dislocarea! Dar, uite, într-o privinţă nu mă-nţeleg cu tine.

— În ce anume?

— În privinţa că aş fi ageamiu. Sunt ageamiu la voi, dar stai să mă vezi atunci când o să trec la roşii: la ei, am să trag mai greu ca plumbul. Să nu vă prind atunci, trântori cu şcoală şi cu fasoane! O să vă scot maţele cu suflet cu tot! zise Grigori pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, şi dădu drumul calului, lăsându-l îndată în trap întins.

Dimineaţa se răsfira peste malurile Donului într-o linişte atât de suavă, încât orice vuiet, chiar cel mai slab, o sfâşia în nenumărate răsunete. Numai ciocârliile şi pitpalacii stăpâneau stepa cu glasurile lor.

Dar în satele dimprejur stăruia necontenit huruitul surd şi greoi care însoţeşte totdeauna deplasările marilor unităţi militare. Roţi de tunuri şi de chesoane se hurducau în gropi, caii nechezau la fântâni, treceau sotnii de cazaci pedeştri, mergând în pas cadenţat, surd şi moale; uruiau brişti şi trăsuri ţărăneşti, aducând spre front muniţie şi echipament; lângă bucătăriile de campanie, pluteau mirosuri dulcege de mei fiert, de tocană cu carne şi cu foi de dafin, şi de pâine caldă.

În imediata apropiere a staniţei Ust-Medvediţkaia răpăiau împuşcături dese; salve de tun bubuiau alene şi răsunător. Lupta abia se încingea.

Generalul Fitzhalaurov se afla la prânzul mic, de dimineaţă, când aghiotantul său, un om în vârstă şi cu faţa istovită, îi raportă:

— Comandantul Diviziei I de răsculaţi, Melehov, şi şeful de stat-major al diviziei, Kopâlov.

— Pofteşte-i în camera mea!

Cu mâna mare, vânoasă, Fitzhalaurov împinse farfuria plină cu coji de ou, bău încet un pahar de lapte proaspăt muls, îşi împături cu grijă şervetul şi se ridică de la masă.

Înalt de doi metri, bătrân, greoi şi puhav, părea uimitor de uriaş în această odăiţă căzăcească, cu usciorii uşilor strâmbi şi cu ferestruici scunde. Îndreptându-şi în mers gulerul tare al uniformei, de o croială impecabilă, generalul tuşi tare, trecu în odaia de alături, salută cu o înclinare uşoară pe Kopâlov şi pe Grigori, care se ridicară – şi, fără să le dea mâna, îi pofti cu un gest să vie la masă.

Susţinându-şi sabia, Grigori se aşeză cu băgare de seamă pe marginea unui scăunel şi privi pieziş, la Kopâlov.

Fitzhalaurov se lăsă greu pe un scaun vienez, care pârii sub el, apoi îşi îndoi picioarele lungi, îşi puse pe genunchi palmele mari şi rosti cu o voce groasă de bas:

— Domnilor ofiţeri, v-am invitat pentru a coordona anumite chestiuni… Perioada de partizanat, de răscoală, a luat sfârşit! Unităţile dumneavoastră îşi încetează existenţa ca trupe organizate; de altfel, nici n-au fost aşa ceva. O ficţiune, şi atât! Ele se varsă în Armata Donului. Trecem la o ofensivă sistematică, şi este cazul să pricepeţi toate acestea şi să vă supuneţi fără rezerve ordinelor comandamentului suprem. Sunteţi buni să-mi răspundeţi: de ce ieri un regiment de infanterie de-al dumneavoastră n-a sprijinit înaintarea batalionului de asalt? De ce, cu toate ordinele mele, regimentul a refuzat să meargă la atac? Cine este comandantul aşa-numitei divizii a dumneavoastră?

— Eu, răspunse încet Grigori.

— Sunteţi bun să răspundeţi la întrebare?

— Abia aseară am sosit la divizie.

— Şi unde aţi binevoit să fiţi?

— Am trecut pe-acasă.

— Comandantul diviziei, în cursul acţiunilor de luptă, binevoieşte să petreacă acasă! Divizia: un bordel, nu altceva! Destrăbălare! Neruşinare! Basul generalului suna tot mai puternic în odăiţa strâmtă; în spatele uşilor, umblând în vârful picioarelor, aghiotanţii vorbeau în şoaptă şi râdeau; obrajii lui Kopâlov se făceau tot mai livizi, iar Grigori, privind faţa stacojie a generalului şi pumnii săi încleştaţi şi umflaţi, simţea un val de neînvinsă furie, ridicându-i-se în suflet.

Cu o sprinteneală surprinzătoare, Fitzhalaurov sări în sus, se apucă de speteaza scaunului şi ţipă:

— N-ai o unitate militară, ci o adunătură de roşii!… Golănime, în loc de cazaci! Dumneata, domnule Melehov, eşti bun de ordonanţă, nu de comandant de divizie!… Să lustruieşti cizmele. Ai auzit? De ce n-ai executat ordinul?! N-ai ţinut un miting? N-ai discutat? Bagă-ţi bine în cap: n-ai de-a face cu tovarăşii, şi n-o să vă lăsăm să vă ţineţi aci de apucăturile bolşevice!… N-o să vă dăm voie!…

— Vă rog să nu zbieraţi la mine! rosti surd Grigori şi se ridică, împingând scaunul cu piciorul.

— Cum ai zis?! hârâi Fitzhalaurov, aplecându-se deasupra mesei şi înecându-se de furie.

— Vă rog să nu zbieraţi la mine! repetă Grigori cu o voce mai tare. Ne-aţi chemat ca să hotărâm…

Tăcu o clipă, îşi lăsă ochii în jos şi, fără să-şi ia privirile de la mâinile lui Fitzhalaurov, coborî glasul aproape la şoaptă:

— Dar dacă dumneavoastră, excelenţă, veţi încerca să mă atingeţi măcar cu un deget, să ştiţi că vă tai pe loc!

În odaie se făcu o tăcere atât de desăvârşită, încât se putea auzi răsuflarea întretăiată a lui Fitzhalaurov. Un minut de linişte. Uşa scârţii uşurel. Un aghiotant speriat se uită prin crăpătură. Uşa se închise tot atât de încetişor. Grigori rămase în picioare, cu mâna tot pe garda sabiei. Lui Kopâlov îi tremurau genunchii, privirile îi rătăceau undeva, pe perete. Fitzhalaurov se lăsă greu pe scaun, scoase un oftat bătrânesc şi mormăi:

— Frumoasă treabă! Apoi continuă cu o voce perfect calmă, dar fără să se uite la Grigori: Ia loc. Te-ai enervat, ajunge. Acum, fii bun să asculţi: îţi ordon să trimiţi imediat toate unităţile de cavalerie… Dar stai jos!…

Grigori se aşeză şi îşi şterse cu mâneca lacul de sudoare, care îi izvorâse deodată pe frunte.

— Aşa, să trimişi imediat toate unităţile de cavalerie în sectorul de sud-est şi să treci numaidecât la ofensivă! La flancul drept, ai să ţii legătura cu batalionul doi comandat de voiskovoi starşina Ciumakov…

— N-am să duc divizia acolo… rosti cu o voce obosită Grigori şi-şi vârî mâna în buzunarul nădragilor, căutându-şi batista – o batistă cu dantele a Nataliei. O scoase, îşi mai şterse o dată cu ea sudoarea de pe frunte şi repetă: N-am să duc divizia acolo.

— De ce?

— Regruparea va cere mult timp…

— Asta nu te priveşte. Eu răspund pentru rezultatul operaţiei.

— Ba mă priveşte, iar de răspuns, nu răspundeţi numai dumneavoastră…

— Refuzi să-mi execuţi ordinul? întrebă răguşit Fitzhalaurov, stăpânindu-se cu o vădită sforţare.

— Da.

— În acest caz, te rog să predai imediat comanda diviziei! Acuma înţeleg de ce nu s-a executat ordinul meu de ieri…

— Cum doriţi, dar eu nu predau divizia.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Ceea ce am spus destul de limpede.

Grigori schiţă un zâmbet abia văzut.

— Îţi iau comanda!

Fitzhalaurov ridică vocea, şi Grigori se sculă îndată.

— Nu mă supun dumneavoastră, excelenţă!

— Dar, în general, te supui cuiva?

— Da, mă supun lui Kudinov, comandantul forţelor de răsculaţi. Şi este destul de ciudat să aud de la dumneavoastră asemenea lucruri… Deocamdată, avem amândoi drepturi egale. Sunteţi comandant de divizie şi eu la fel. Şi deocamdată, să nu vă răstiţi la mine… Când au să mă facă comandant de sotnie, atunci – poftim! Dar în ce priveşte bătaia… Grigori îşi ridică degetul arătător murdar şi, cu un zâmbet, sclipind furios din ochi, sfârşi:… nici atunci n-am să vă las să mă atingeţi!

Fitzhalaurov se sculă, îşi potrivi gulerul, care îl sugruma, şi zise cu un gest de salutare ironică:

— Nu mai avem ce discuta. Procedează aşa cum vrei. Am să raportez imediat la statul-major al armatei despre comportarea dumitale şi-mi permit să te asigur că rezultatele n-au să întârzie prea mult. Curţile marţiale funcţionează deocamdată la noi în mod ireproşabil.

Fără să ia în seamă privirile deznădăjduite ale lui Kopâlov, Grigori îşi îndesă şapca şi se îndreptă spre uşă. Se opri în prag şi zise:

— Puteţi să comunicaţi acolo unde trebuie, dar pe mine nu mă speriaţi, nu sunt fricos… Şi deocamdată, să nu vă atingeţi de mine. Se mai gândi o clipă şi adăugă: Mie teamă că nu cumva să vă scuture niţel cazacii mei.

Izbi uşa cu piciorul, o deschise şi păşi larg în tindă, zăngănindu-şi sabia.

Pe trepte, îl ajunse din urmă Kopâlov, care era în culmea tulburării.

— Ai înnebunit, Panteleevici! zise el în şoaptă, frământându-şi mâinile desperat.

— Caii! răcni Grigori, mototolind biciuşca între degete.

Prohor fu într-o clipă lângă trepte.

Ieşind pe poartă, Grigori se uită îndărăt: trei curieri îi ajutau grăbiţi generalului Fitzhalaurov să se urce pe calul neobişnuit de înalt, cu o şa frumos împodobită…

Străbătură în tăcere vreo jumătate de verstă. Kopâlov tăcea chitic, dându-şi seama că Grigori n-are chef de vorbă şi că, în asemenea clipe, orice discuţie cu el ar fi cu primejdie. În cele din urmă, Grigori nu-şi mai stăpâni nerăbdarea.

— De ce taci? întrebă el cu o voce tăioasă. Pentru ce-ai mers cu mine? Ca să stai de pomană? Să taci ca un peşte?

— Măi, frate, ce naiba te-a apucat să-i faci asemenea figură?

— Dar dânsul nu ne-a făcut una?

— E adevărat, şi el e vinovat. Tonul cu care ne-a vorbit a fost pur şi simplu revoltător!

— Dar măcar se poate spune că ne-a vorbit? A început de îndată să zbiere ca împuns cu o sulă în şezut!

— Las' că şi tu eşti o poamă! Nesupunerea… în faţa inamicului… ştii, frate…

— Ce are a face? Îmi pare rău că n-a ridicat mâna la mine! I-aş fi dat una cu sabia la mir, de i-ar fi pârlit căpăţâna.

— Chiar şi fără asta, tot n-ai să sfârşeşti bine, bombăni înciudat Kopâlov şi-şi trecu calul la pas. Din toate se vede că au să înceapă acum a strânge şuruburile, ţin'te bine!

Caii lor mergeau alături, sforăind şi gonind tăunii cu cozile. Grigori se uită batjocoritor la Kopâlov şi întrebă:

— La ce bun te-ai mai dichisit aşa? Ţi-ai închipuit, pesemne, că au să le cinstească cu un ceai? Că au să te ia de braţ şi să te poftească la masă? Te-ai bărbierit, ţi-ai curăţat vestonul, ţi-ai făcut cizmele lună… Nu zi ba, c-am văzut cum ai muiat batista în gură şi-ţi frecai petele de pe genunchi!

— Lasă vorbele astea! se apără Kopâlov, roşind.

— Şi tot degeaba te-ai ostenit! continuă Grigori să-şi bată joc. Nu de altceva, dar nici măcar nu ţi-a dat mâna!

— Alături de unul ca tine, puteam s-o pat şi mai rău decât atât, mormăi repede Kopâlov, şi, îngustându-şi pleoapele, strigă cu o voce mirată şi plină de bucurie: Ia te uită! Nu sunt răcani de-ai noştri. Sunt aliaţii!

Din partea cealaltă a ulicioarei strâmte, se apropiau şase catâri, înhămaţi la un tun englezesc. Un ofiţer englez îl însoţea, călare pe un cal roşcovan cu coada tăiată. Conductorul primei perechi de catâri purta şi el uniforma englezească, dar avea la şapcă o cocardă rusească de ofiţer şi epoleţi de locotenent.

La câţiva stânjeni de Grigori, ofiţerul englez duse două degete la viziera căştii sale coloniale de plută, invitându-l cu o mişcare din cap să facă loc. Ulicioara era atât de strâmtă, încât tunul nu putea să treacă decât dacă oamenii călări îşi rânduiau caii strâns lipiţi de zidul de piatră.

Cu muşchii obrajilor contractaţi, cu dinţii încleştaţi, Grigori mergea drept asupra ofiţerului. Acesta îşi ridică sprâncenele a mirare şi se dădu puţin la o parte. Cu greu izbutiră să treacă amândoi – şi asta numai după ce englezul îşi ridică piciorul drept, strâns în jambiere de piele, şi-l puse pe crupa lucioasă, bine ţesălată, a iepei sale de rasă.

Unul dintre servanţi, care părea a fi ofiţer rus, îi aruncă lui Grigori o privire duşmănoasă.

— Ai fi putut să-i faci loc! Era numaidecât nevoie să-ţi arăţi şi aci lipsa de bună-cuviinţă?

— Treci şi taci din gură, neam de căţea, că de nu, o să-ţi arăt eu ţie!… îl stătui Grigori, coborându-şi glasul.

Ofiţerul se ridică puţin de pe antetren, se întoarse îndărăt şi strigă:

— Domnilor! Arestaţi-l pe acest obraznic!

Grigori îşi văzu de drum, mergând la pas pe ulicioară şi fluturând cu înţeles biciuşca. Artileriştii osteniţi şi plini de praf, toţi ofiţeraşi tineri, fără mustăţi, îl cercetau cu priviri duşmănoase, dar niciunul nu încercă să-l oprească. Cele şase tunuri ale bateriei dispărură după colţ, şi Kopâlov, muşcându-şi buzele, se apropie de Grigori.

— Faci prostii, Grigori Panteleevici! Te porţi ca un băieţandru!

— Te-a tocmit cineva dădacă? se răţoi Grigori.

— Înţeleg de ce te-ai mâniat pe Fitzhalaurov, urmă Kopâlov, dând din umeri, dar ce ai tu cu acest englez? Sau, poate, nu ţi-a plăcut casca lui?

— Nu mi-a plăcut că o văd aici, la Ust-Medvediţa… Mai bine ar fi s-o poarte în alt loc… Ştii: când doi câini se încaieră, al treilea să nu se bage!

— Aha! Va să zică, eşti contra intervenţiei străine? Dar, după mine, când te strânge cineva de gât, eşti bucuros de orice ajutor.

— Atunci, bucură-te! Eu însă nu i-aş lăsa nici măcar să atingă pământul nostru!

— N-ai văzut chinezi la roşii?

— Ei şi?

— Nu e tot ăia? Se cheamă tot un ajutor străin.

— Spui nerozii! Chinezii au venit voluntari la roşii.

— Şi crezi tu că pe ăştia i-a băgat cineva cu sila la noi?

Grigori nu mai avu ce răspunde şi rămase mult timp tăcut, pradă unor gânduri chinuitoare; apoi, în cele din urmă, zise cu un ton plin de nestăpânită îndârjire:

— Aşa sunteţi întotdeauna voi, oamenii cu carte… Încâlciţi toate rosturile, leit urmele de iepuri pe zăpadă! Eu, frate, simt bine că n-ai dreptate şi tot nu te pot strânge cu uşa… Hai să nu mai vorbim despre asta! Nu mă mai încurca şi tu, că-s încurcat şi fără tine!

Supărat, Kopâlov tăcu. Nu mai schimbară nici o vorbă până acasă. Numai o dată, Prohor, chinuit de curiozitate, veni din urmă ceva mai aproape şi întrebă:

— Grigori Panteleevici, blagorodnicia ta, spune-mi, te rog, ce fel de dihănii cară tunurile la cadeţi? Au urechile ca la măgari, iar încolo, ca la cai. Îţi vine scârbă să te uiţi a asemenea lighioane… Ce fel de dobitoace or mai fi fiind şi ele, dracu să le ia?! Lămureşte-ne, te rog, că am pus rămăşag pe bani…

Merse vreo cinci minute mai în urma lor şi, necăpătând nici un răspuns, îi lăsă să treacă înainte, iar când ceilalţi curieri îl ajunseră, le spuse în şoaptă:

— Ei, băieţi, tac ca peştii şi habar n-au pesemne nici dânşii de unde dracu mai ies şi aşa scălâmbe arătări pe pământ…

Sotniile căzăceşti se ridicară a patra oară din tranşeele lor, nu îndestul de adânci, şi a patra oară se culcară din nou, sub focul ucigător al mitralierelor roşilor. Bateriile acestora, ascunse în dosul pădurii de pe malul stâng, bombardau necurmat, din zori, poziţiile cazacilor şi rezervele care se adunau în râpi.

Nouraşi lăptoşi de şrapnele se spărgeau şi se topeau deasupra dealurilor. În faţa şi în spatele liniilor frânte căzăceşti, gloanţele muşcau colbul ruginiu.

La amiază, lupta se înteţi, şi vântul dinspre apus ducea departe, pe Don, vuietul salvelor de tun.

De la postul de observare al bateriei răsculaţilor, Grigori se uita prin binoclu la mersul luptei. Vedea cum, cu toate pierderile suferite, companiile de ofiţeri mergeau cu îndârjire, în salturi, la atac. Când focul devenea mai puternic, se culcau, săpându-şi mici locaşuri de tragere, apoi îşi continuau înaintarea, tot prin salturi, până la o nouă linie. Mai la stânga însă, spre mănăstire, infanteria răsculaţilor tot nu izbutea să se ridice la atac. Grigori scrise în grabă o ţidulă către Ermakov şi i-o trimise cu un agent.

Peste o jumătate de ceas, sosi în galop Ermakov, înfierbântat. Descălecă lângă conoveţele bateriei şi, gâfâind greu, se urcă până la tranşeea observatorului.

— Nu pot să-i ridic pe cazaci! Nu se ridică! strigă el de departe, dând din mâini. Douăzeci şi trei de oameni de la noi, ca şi cum nici n-ar fi fost! Ai văzut cum seceră roşii cu mitralierele?

— Ofiţerii merg, şi tu nu eşti în stare să-ţi ridici oamenii? întrebă printre dinţi Grigori.

— Uită-te şi tu! Dânşii au câte o puşcă-mitralieră la fiecare pluton, cu cartuşe până la gât, şi noi cu ce să le răspundem?!

— Hai, hai nu mai vorbi! Să-i scoţi îndată din găuri, că de nu, vai de capul tău!

Ermakov înjură de mamă şi coborî în fugă de pe movilă. Grigori îl urmă. Hotărâse să conducă în persoană, la atac, Regimentul 2 infanterie.

Lângă tunul de la margine, camuflat dibaci cu crengi de păducel, fu oprit de comandantul bateriei.

— Hai, Grigori Panteleevici, să vezi şi tu cum lucrează englezii. Acuşi încep să tragă asupra podului. Ce-ar fi să ne urcăm pe moviliţă?

Prin binoclu, abia se zărea panglica subţirică a podului de pontoane peste Don, construit de pionierii roşii. Un torent de căruţe se scurgea neîntrerupt pe pod.

Peste vreo zece minute, bateria englezească aşezată într-o văgăună, după o creastă pietroasă, deschise focul. Al patrulea obuz fărâmă o parte din pod, aproape de mijloc. Puhoiul de căruţe se opri. Se vedea cum ostaşii roşii furnicau pe pod, aruncând în Don briştile sfărâmate şi caii morţi.

De la malul drept, se desprinseră îndată patru bărci cu pionieri, dar aceştia nici n-avură răgaz să repare porţiunea ruptă din pod, că bateria engleză trase o nouă serie de obuze. Unul răscoli malul drumului ridicat ce ducea spre capătul stâng, altul ridică o coloană verzuie de apă chiar lângă pod, şi mişcarea de deasupra, care se însufleţise pentru o clipă, încetă din nou.

— Vai, bine ochesc ăştia, mama lor de căţea! strigă cu admiraţie comandantul bateriei. Până la noapte, nu-i mai lasă să treacă. Să ştii că s-a dus podul!

Grigori răspunse, tot cu binoclul la ochi:

— Dar tu, de ce stai de pomană? Ai face bine să-ţi sprijini infanteria. Uite, colo, cuiburile de mitralieră.

— Cu dragă inimă, dar nu mai am nici un obuz. Acum o jumătate de ceas, l-am tras pe cel din urmă şi am intrat în ramazan.

— Atunci de ce mai stai aci? Ia-ţi tunurile şi cară-te la mama dracului!

— Am trimis după obuze la cadeţi.

— N-au să-ţi dea, spuse hotărât Grigori.

— N-au vrut să-mi dea, şi am trimis din nou. Poate că au să se-ndure de noi. Barem vreo două duzini, ca să neutralizăm mitralierele astea. Nu-i de glumă cu ele: douăzeci şi trei de suflete de cazaci nu mai sunt. Şi câţi au să ne mai omoare? Uite cum seceră!…

Grigori îşi strămută privirea la tranşeele căzăceşti: lângă ele, pe colnic, gloanţele muşcau mereu pământul uscat. Acolo pe unde trecea rafală de gloanţe, răsărea o coadă de praf, ca şi cum cineva ar fi tras fulgerător de-a lungul tranşeelor o dungă sură ce se topea încet. Pe toată linia, tranşeele căzăceşti se învăluiau parcă în fum, după perdeaua de pulbere.

De astă dată, Grigori nu mai urmărea efectul tragerilor bateriei engleze. Stătu un minut, ascultând vuietul necontenit al focurilor de arme şi al salvelor de tun, apoi se coborî jos de pe movilă şi-l ajunse pe Ermakov din urmă:

— Să nu porneşti la atac până când n-ai să capeţi ordin de la mine. Fără sprijinul artileriei, n-o să-i putem da peşte cap.

— Parcă ţi-am spus eu altceva? zise dojenitor Ermakov, încălecându-şi calul înfierbântat de împuşcături şi de goană.

Grigori îl urmări cu privirea pe Ermakov, care galopa curajos sub focuri, şi se gândi cu îngrijorare: „Dracu l-a pus să alerge pe drumul drept! Au să-l dea gata cu mitraliera! Trebuia să coboare în văgăună, de acolo să urce prin râpă şi ar fi ajuns la ai săi, fără nici o primejdie, prin dosul crestei.” Ermakov ajunse într-un galop nebunesc la văgăună, sări înlăuntru şi nu se mai ivi de partea cealaltă. „A înţeles, adică! Acuma are s-o scoată la capăt cu bine!”, îşi zise uşurat Grigori şi, culcându-se jos lângă movilă, se apucă să-şi răsucească pe îndelete o ţigară.

O nepăsare ciudată pusese stăpânire pe sufletul său. Nu, n-are să-i vâre pe cazaci sub focul mitralierelor! N-au decât să meargă la atac companiile de ofiţeri, să cucerească ele Ust-Medvediţkaia. Şi atunci, tolănit la poalele movilei, Grigori hotărî pentru întâia oară să nu ia parte direct la luptă. Ceea ce îl stăpânea în clipa aceasta nu era nici laşitatea, nici frica de moarte sau de pierderi nefolositoare. Până nu demult nu-şi cruţa viaţa proprie, nici vieţile cazacilor puşi sub ordinele sale. Acum, însă, parcă s-a frânt ceva în el… Niciodată nu simţise până acum deşertăciunea tuturor celor ce se petreceau, cu atâta limpezime. Poate cele vorbite cu Kopâlov, sau poate ciocnirea cu Fitzhalaurov, ori, la urma urmei, poate că amândouă împreună i-au pregătit această stare sufletească atât de neaşteptată; neîndoielnic însă că era neclintit în hotărârea de a nu mai intra în foc. Se gândea vag că n-are cum să-i împace pe cazaci cu bolşevicii, şi în adâncul sufletului nici el nu era în stare să se împace cu dânşii, dar nici nu mai voia şi nici nu mai putea să apere pe nişte oameni care îi erau străini sufleteşte şi duşmănoşi, pe toţi aceşti Fitzhalaurovi, care îl dispreţuiau din tot sufletul şi pe care îi dispreţuia cu tot atâta neînduplecare. Vechile contraziceri se ridicară în el, cu vechea lor neîndurată chinuire: „Lasă-i să se bată între ei! Eu am să-i privesc numai. De îndată ce-au să-mi ia divizia, am să cer să mă mute undeva, departe de front. Îmi ajunge!”, cugetă el şi, revenind în gând la cele vorbite cu Kopâlov, se surprinse căutând temeiuri pentru cele ce fac roşii. „Chinezii vin la roşii fără arme, intră în slujbă la ei, şi pentru o netrebnică soldă îşi primejduiesc viaţa în fiecare zi. Ce tot vorbesc de soldă? Ce mai poţi cumpăra cu ea? Cel mult poţi s-o pierzi la joc… Asta înseamnă că la ei nu este vorba de câştig, nu! E altceva la mijloc… Dar aliaţii trimit ofiţeri, tancuri, tunuri; uite, au adus şi nişte catâri! Iar apoi au să ne ceară să le plătim toate cu vârf şi îndesat. Iată care este deosebirea! Nu-i nimic, mai stăm noi de vorbă şi astă-seară! Când ajung la statul-major, am să-l chem la o parte şi am să-i spun pe şleau: „Ascultă, Kopâlov, o deosebire tot este, şi nu mai încerca degeaba să mă prosteşti!”„

Nu mai avu însă prilejul să stea de vorbă cu Kopâlov. După-amiază, pe când se ducea la poziţiile Regimentului 4 din rezervă, Kopâlov fu omorât pe drum de un glonţ rătăcit. Grigori o află două ore mai târziu…

A doua zi dimineaţa, trupele Diviziei 5 a generalului Fitzhalaurov ocupară prin luptă Ust-Medvediţkaia.

După vreo trei zile de la plecarea lui Grigori, în satul Tatarski se ivi Mitka Korşunov. Nu era singur: împreună cu dânsul, sosiră doi camarazi de la detaşamentul de represiune. Un calmuc, om în vârstă, de undeva de prin Manâci, şi un prăpădit de cazac din staniţa Raspopinskaia. Pe calmuc Mitka îl luă de sus, poreclindu-l „Chinez”, iar pe beţivanul şi omul de nimic din Raspopinskaia îl cinstea cu numele întreg – Silanti Petrovici.

Se părea că meritele lui Mitka faţă de Oastea Donului, în slujba sa la detaşamentul de represiune, erau destul de însemnate: într-o singură iarnă fusese avansat vagmistru, apoi horunji, şi ajunsese în satul său natal într-o uniformă ofiţerească nouă şi de toată frumuseţea. Se părea de asemenea că n-o dusese prost în retragere, dincolo de Doneţ: umerii neobişnuit de laţi ai lui Mitka abia încăpeau în vestonul kaki de ofiţer, cu gulerul drept şi tare, pe care se revărsau cute de piele roză şi grasă, iar pantalonii strâmţi de covercot albastru, cu lampasuri, stăteau gata-gata să-i plesnească la spate… În alte vremuri, cu înfăţişarea asta, ar fi nimerit la regimentul de gardă imperială, ar fi stat de strajă lângă palat, păzind persoana sacră a maiestăţii-sale ţarului – dacă nu s-ar fi întâmplat blestemata de revoluţie. Cu toate acestea, Mitka nu se plângea de viaţă. Ajunsese şi el ofiţer, dar nu ca Grigori Melehov, adică punându-şi capul în primejdie şi făcând isprăvi de vitejie cu nesăbuinţă. Ca să se poată distinge, detaşamentul de represiune cerea omului cu totul alt fel de calităţi… Şi Mitka le dovedea din belşug: neavând prea multă încredere în alţii, ducea el însuşi la locul de împuşcare pe cei bănuiţi de bolşevism, nu se scârbea să schingiuiască dezertorii, mânuind personal biciuşca sau vergeaua armei, iar în ce priveşte cercetarea celor arestaţi n-avea rival în tot detaşamentul – şi chiar voiskovoi starşina Preanişnikov zicea, dând din umeri: „Nu, domnilor, orice s-ar spune, Korşunov este neîntrecut! Balaur, nu om!” Şi mai avea Mitka încă un dar deosebit: când un arestat nu putea fi împuşcat, iar cei din detaşament nu voiau totuşi să-l scape viu din mâini, îl osândeau la bătaie cu nuiele, însărcinându-l pe Mitka cu executarea sentinţei. O executa, şi chiar cu atâta pricepere, încât, după cincizeci de lovituri, omul vărsa valuri de sânge în spasmuri cumplite, iar după o sută – îl înfăşurau de-a dreptul într-o rogojină, fără să-i mai asculte bătăile inimii… Nici un osândit nu scăpa cu viaţă din mâinile lui Mitka. O spunea el însuşi adeseori, râzând: Dacă aş fi scos nădragii şi fustele de pe toţi roşii câţi i-am curăţat, aş înţoli toată lumea din Tatarski!”

Cruzimea înnăscută a lui Mitka îşi aflase astfel cea mai vrednică de ea folosire în detaşamentul de represiune; mai mult decât atâta – a crescut în chip cumplit, nemai-întâmpinând nici o stavilă. După rostul slujbei sale, având a face cu tot ce era mai decăzut în sânul ofiţerimii şi cu toate adunăturile din detaşament, cu tot soiul de cocainomani, de desfrânaţi, de tâlhari şi de intelectuali netrebnici, Mitka îşi însuşea voios şi cu o sârguinţă de ţăran toate ticăloşiile ce le predicau ei, plini de ură împotriva roşilor, şi, fără prea multă osteneală, îşi întrecea dascălii. Acolo unde un ofiţer neurastenic, obosit la văzul sângelui şi al chinurilor altora, nu mai putea rezista, Mitka îşi micşora a aţâţare de râs ochii galbeni cu petişoare negre şi ducea treaba până la capăt.

Aşa ajunsese Mitka, după ce nimerise dintr-o unitate de cazaci în detaşamentul de represiune al lui Preanişnikov, într-o slujbă uşoară.

Sosind în sat, trecu la pas spre gospodăria lui, fălos şi abia răspunzând la închinăciunile muierilor, pe care le întâlnea în drum. Ajuns la poarta pe jumătate arsă şi înnegrită de fum, descălecă, trecu dârlogii calmucului şi intră, cu paşi largi în ogradă. Însoţit de Silanti, înconjură temelia casei, pipăi cu vârful biciuştii un bulgăre de sticlă topită în pârjol, cu sclipiri de peruzea, şi zise cu glasul răguşit de tulburare:

— I-au pus foc… Şi ce gospodărie straşnică era! Cea mai vrednică din sat. Iar focul l-a pus unul de aci, de-ai noştri. Mişka Koşevoi. Tot el mi-a omorât şi bunicul. Aşa, Silanti Petrovici, am ajuns şi eu să-mi văd cenuşa casei mele…

— A mai rămas aci vreunul din neamul acestor Koşevoi? se grăbi să întrebe Silanti.

— Trebuie să mai fie cineva. O să ne mai vedem noi cu dânşii… Iar acum, să mergem la socrii Nataliei.

În drum spre Melehovi, Mitka o întrebă pe nora lui Bogatâriov, care le ieşise în întâmpinare:

— Maică-mea nu s-a-ntors de peste Don?

— Mi se pare că nu s-a-ntors încă, Mitri Mironovici.

— Dar cumătrul Melehov o fi acasă cumva?

— De bătrânul vorbeşti?

— Da.

— Bătrânu-i acasă, adică toate neamurile îs acasă, în afară de Grigori. Pe Petro – poate ai auzit? – l-au omorât astă-iarnă.

Mitka dădu din cap şi-şi îndemnă calul la trap.

Mergea pe uliţa pustie, şi în ochii săi de pisică, nepăsători şi reci, nu se mai zărea nici o urmă din însufleţirea şi tulburarea de acum câteva clipe. În apropiere de ograda lui Melehov, rosti încet, fără să se adreseze cuiva dintre însoţitori:

— Uite cum mă primeşte satul de baştină! Şi ca să mănânc, trebuie să merg pe la rude. Bine! O să mai vedem noi!…

Pantelei Prokofievici robotea sub streaşina magaziei, dregând o secerătoare. Zărind pe cei trei călăreţi şi recunoscându-l pe Korşunov, grăbi spre poartă.

— Poftiţi! strigă el prietenos, deschizând portiţa. Bucuroşi de oaspeţi! Bine aţi venit!

— Să trăieşti, moşule! Sănătos, voinic?

— Slavă domnului, deocamdată bine! Mă-ă-ă, dar te văd ofiţer!

— Păi cum? Ai crezut că numai feciorii tăi au să poarte epoleţii albi? zise îngâmfat Mitka, întinzând bătrânului mâna lui lungă şi vânoasă.

— Ai mei nu prea râvneau să-i aibă, răspunse cu un zâmbet Pantelei Prokofievici şi trecu înainte ca să le arate locul pentru cai.

Ca o gospodină primitoare, Ilinişna îşi cinsti musafirii cu bucate într-ales, iar după masă începură voroava. Mitka cerea lămuriri despre tot ce privea familia lui, vorbea puţin şi nu-şi trăda cu nimic mânia sau durerea. Întrebă printre altele, ca din întâmplare, dacă a rămas în sat cineva din familia lui Mişka Koşevoi şi, aflând că mama lui Mişka e acasă cu copiii, făcu repede cu ochiul lui Silanti, fără ca ceilalţi să bage de seamă.

Curând musafirii începură să se pregătească de plecare, însoţindu-i, Pantelei Prokofievici întrebă:

— Mult timp ai de gând să stai în sat?

— Cred că vreo două-trei zile.

— Pe maică-ta n-ai să cauţi s-o vezi?

— Dacă se va putea…

— Şi acum porneşti departe?

— Nu… Am să văd pe cineva din sat. Nu peste mult voi fi înapoi.

Mitka şi însoţitorii săi nici n-avură vreme să se-ntoarcă la Melehov, şi tot satul fu zguduit de noutatea înfiorătoare: „A venit Mitka Korşunov cu calmucii şi au tăiat toată familia lui Koşevoi!”

Pantelei Prokofievici, care nu ştia încă nimic, tocmai sosea de la fierărie cu o bielă şi se pregătea din nou să dreagă secerătoarea, când fu chemat de Ilinişna.

— Vino-ncoace, Prokofievici!… Mai iute!

Glasul bătrânei răsuna de o nestăpânită îngrijorare şi, mirat, Pantelei Prokofievici grăbi să intre în casă.

Palidă, cu ochii plânşi, Natalia stătea lângă cuptor. Arătând cu ochii spre nevasta lui Anikuşka, Ilinişna întrebă cu voce surdă:

— Ai auzit noutatea, unchiaşule?

„Vai, să nu fie ceva cu Grigori!… Doamne fereşte şi păzeşte!”, se gândi Pantelei Prokofievici, cu inima străfulgerată de o presimţire dureroasă. Se îngălbeni la faţă şi, speriat şi mânios, văzând că nimeni nu vorbeşte, strigă:

— Povestiţi mai iute, fir-aţi ale naibii!… Ei, ce s-a-ntâmplat? Cu Grigori?…

Şi se lăsă pe laviţă, istovit parcă de propriul său strigăt, frecându-şi picioarele cuprinse de tremur.

Duniaşka, dându-şi seama înaintea tuturor că bătrânul se temea de veşti rele despre Grigori, se grăbi să răspundă:

— Nu, tată! Nu de Grigori e vorba. Mitri i-a omorât pe toţi ai lui Koşevoi.

— Cum, adică, i-a omorât? Lui Pantelei Prokofievici îi căzu o piatră de pe inimă şi, fără să-şi dea seama de întreg rostul cuvintelor rostite de Duniaşka, mai întrebă: Pe neamurile lui Koşevoi?… Mitri?

Nevasta lui Anikuşka, cea care adusese noutatea, începu o încâlcită istorisise:

— M-am dus, frate, să-mi caut viţelul, şi iată că, trecând pe lângă casa lui Koşevoi, văd pe Mitri şi alţi doi militari ca dânsul că vin călări până la ogradă şi intră în casă. M-am gândit: viţelul n-are să se ducă mai încolo de moară, cam pe acolo paşte el…

— Da' ce naiba-mi pasă mie de viţelul tău?! O întrerupse mânios Pantelei Prokofievici.

— Şi intrând ei în casă, urmă femeia, înecându-se de tulburată ce era, eu stau şi aştept şi mă tot gândesc: „Vai! Aiştia n-au venit cu gând bun. Şi au început să ţipe cei din casă, şi se auzea că-i omoară acolo. M-am speriat, de eram mai mult moartă decât vie, am vrut să fug, şi abia m-am îndepărtat de la pârleaz, că aud un tropot în urma mea. Mă uit îndărăt – şi ce văd? Mitri al vostru îi pusese bătrânei o frânghie de gât şi o târa pe pământ – Doamne, iartă-mă! – ca pe o căţea. A târât-o aşa până la magazie, iar dânsa, sărmana, nici nu mai ţipa, pesemne că leşinase. Calmucul cel care a venit cu Mitri s-a căţărat sus pe poartă. Şi l-am văzut pe Mitri cum i-a aruncat capătul frânghiei şi l-am auzit: „Trage-n sus şi leagă nodul!” Vai ce spaimă am mai tras! Şi aşa, în văzul meu, au sugrumat-o dânşii pe biata bătrână, iar pe urmă au sărit pe cai şi au plecat pe ulicioară, poate spre canţilarie. Mi-a fost frică să intru-n casă… Dar am văzut cu ochii mei cum se scurgea sângele, de sub uşă, pe trepte. Ferească-mă, Doamne, să-mi mai vadă ochii vreodată asemenea grozăvie!

— Buni oaspeţi ne-a trimis Dumnezeu! rosti Ilinişna, privind iscoditor spre bătrân.

Cumplit de tulburat, Pantelei Prokofievici ascultase povestirea şi ieşi pe dată în tindă, fără să rostească o singură vorbă.

Iar când, nu mult după aceea, Mitka cu ajutorii săi se iviră la poartă, Pantelei Prokofievici se repezi şchiopătând în întâmpinarea lor.

— Stai! le strigă de departe. Nu-ţi băga caii în ogradă.

— Ce e, moşule? întrebă cu mirare Mitka.

— Întoarce-te acolo de unde ai venit! Pantelei Prokofievici păşi aproape de tot şi, privind drept în ochii galbeni şi sclipitori ai lui Mitka, îi spuse cu tărie: Nu te supăra, băiete, dar nu vreau să te mai văd în casa mea! Du-te sănătos unde vrei.

— A-ha-a! făcu Mitka, semn că a înţeles, şi îngălbeni la faţă. Mă goneşti, adică?…

— Nu vreau să-mi spurci casa! Stărui cu hotărâre bătrânul. Şi să nu mai calci niciodată pe la noi. Noi, Melehovii, nu ne-nrudim cu călăii! Aşa să ştii!

— Am priceput! Te-a apucat mila, sireaca, măi moşule!

— Tu, de bună seamă n-ai să pricepi ce e milă, dacă te-ai apucat să omori muieri şi copii! Of, Mitri, proastă meserie ţi-ai ales!… Gândeşte-te cu ce ochi s-ar uita la tine, să te vadă, răposatul taică-tău!

— Şi tu, nătărău bătrân, ai fi vrut să-i ţin în palmă? Mi-au omorât pe tata, mi-au omorât bunicul, şi eu să mă pup cu dânşii, ca în ziua de paşti? Mai dă-te-n… ştii?

Mitka trase furios de dârlogi şi-şi scoase calul pe portiţă afară.

— Nu sudui, Mitri! Mi-ai putea fi fecior… N-avem nimic de împărţit cu tine, pleacă sănătos!

Din ce în ce mai palid, ameninţând cu biciuşca, Mitka scotea bombăneli surde:

— Nu mă vârî în păcate, auzi? Mi-e de Natalia, că altfel ţi-aş arăta eu ţie milă… Vă cunosc! Ştiu toate, ştiu la ce vă gândiţi. N-aţi plecat în retragere, peste Doneţ. V-aţi dat cu roşii! Aia e!… Ar fi trebuit stârpit neamul vostru de câini, ca şi cel al lui Koşevoi! Hai să ne vedem de drum, flăcăi! Şi tu, câine şchiop, ascultă aici: să nu pun eu o dată laba pe tine, că nu mai scapi din ea! Am să-ţi întorc pâinea şi sărea, cu vârf şi îndesat! Multe neamuri de-alde tine am mai măturat ea pe lume!

Pantelei Prokofievici închise zăvorul portiţei cu mâinile zgâlţâite de tremur şi se întoarse şchiopătând în casă.

— Ţi-am gonit podoaba de frăţior! rosti el, fără să se uite la Natalia.

Natalia nu răspunse, cu toate că încuviinţa întru totul purtarea socrului; iar Ilinişna făcu grăbit semnul crucii şi zise cu uşurare în glas:

— Slavă domnului că s-au cărat la benga! Iartă-mă de o vorbă proastă, Nataliuşka, dar Mitka al vostru s-a dovedit curat ucigaş de drumul mare! Auzi ce slujbă şi-a găsit?! Nu s-a dus să slujească la oaste, ca lumea, la rând cu ceilalţi! Nu! S-a băgat în ceata de călăi! Treabă de cazac e asta? Să fii gâde, să spânzuri femei bătrâne şi să tai cu sabia copilaşi nevinovaţi?! Ce vină poartă dânşii pentru faptele lui Mişka? După asemenea socoteală, atunci şi roşii ar fi putut să ne taie în bucăţi pentru Grişa – pe mine şi pe tine, şi pe Mişatka, şi pe Poliuşka! Dar uite cu nu ne-au tăiat; au avut îndurare de noi… Nu, Doamne fereşte, nu mă împac cu una ca asta!

— Mamă, nici eu nu ţin parte unui asemenea frate… atâta răspunse Natalia, ştergându-şi lacrimile cu colţul broboadei.

Mitka părăsi satul chiar în aceeaşi zi. Se zicea că şi-ar fi ajuns detaşamentul de represiune undeva, lângă Karghinskaia, şi că împreună cu alţii ar fi plecat să facă ordine prin sloboziile de ucraineni din districtul Doneţ, pentru vina de a fi luat parte la potolirea răscoalei din ţinutul Donului de sus.

Vreme de o săptămână după plecarea lui, oamenii mai vorbeau încă despre cele întâmplate. Cei mai mulţi înfierau măcelărirea fără judecată a familiei lui Koşevoi. Cu banii strânşi de obşte, oamenii înmormântară pe cei ucişi; voiau să vândă căscioara lui Koşevoi, dar nu s-au găsit cumpărători. Din porunca armanului satului, obloanele casei au fost bătute în scânduri; şi vreme îndelungată copiilor le era teamă să se joace lângă locul înspăimântător, iar bătrânii şi bătrânele, trecând pe lângă căsuţa nimănui, îşi făceau cruce şi se rugau în şoaptă pentru sufletele celor ucişi.

Veni apoi vremea coasei, şi întâmplările fură date uitării.

Ca întotdeauna, satul trăia în dârdora muncilor de vară şi se hrănea cu zvonuri despre front. Acei dintre gospodari, care mai aveau vite de muncă, se văitau şi suduiau pe înfundate din pricina cărăuşiei de război. Aproape în fiecare zi, erau siliţi să-şi ia boii şi caii de la treburile plugăreşti şi să-i trimită la staniţă. Deshămându-şi caii de la cositori, bătrânii nu prea cruţau vorbele urâte pentru războiul care se prelungise atâta. Dar obuzele, cartuşele, bobinele de sârmă ghimpată şi alimentele trebuiau duse pe front. Şi ei le cărau, deşi – culmea necazului – zilele erau atât de senine, încât ar fi rămas bucuroşi să cosească într-una şi să strângă cu greblele iarba neobişnuit de grasă şi înaltă.

Pantelei Prokofievici se pregătea şi el de cosit, înciudat foarte pe Daria. Într-adevăr, ea plecase cu o pereche de boi şi cu nişte cartuşe, urmând să se întoarcă de la locul de descărcare, dar iată că trecuse o săptămână şi Daria nu dă nici un semn de viaţă, iar unchiaşul nici gând să iasă în stepă fără perechea lui de boi bătrâni, cei mai de nădejde.

La drept vorbind, n-ar fi trebuit s-o trimită pe Daria. Pantelei Prokofievici îşi călcase pe inimă, lăsând boii în seama ei, căci ştia cât de mult îi place să petreacă şi cât de leneşă este când era vorba de îngrijirea vitelor. Dar n-avusese încotro. Pe Duniaşka n-o putea trimite: nu era treabă de fată să meargă atât de departe cu cazaci străini. Natalia avea copii mici. Astfel, ar fi trebuit el, om bătrân, să care singur aceste afurisite de cartuşe. Daria ceruse ea însăşi să se ducă. Era gata întotdeauna să purceadă, cu multă plăcere, oriunde se arăta nevoie: la moară, la maşina pentru decorticat mei, la orice treabă îndepărtată de gospodărie, numai şi numai fiindcă se simţea nemăsurat mai liberă ori de câte ori scăpa de acasă. Fiecare călătorie îi aducea o nouă petrecere şi un nou prilej de bucurie. Scăpând de sub supravegherea soacrei, putea să stea la taifas cu muierile şi, după vorbă ei, „să facă din fugă puţintică dragoste” cu vreun cazac mai mehenghi. Acasă, însă, Ilinişna o ţinea din scurt şi nu-i slobozea frâul, nici după moartea lui Petro, ca şi cum Daria, care îşi înşelase bărbatul atâta timp cât trăia, ar fi fost îndatorată să-i rămână credincioasă acum, când nu mai era în viaţă.

Pantelei Prokofievici ştia astfel că boii lui n-au să aibă parte de ochi grijulii de gospodină; dar neavând încotro, tot îşi trimisese nora cea mare la drum. De trimis, o trimisese, însă pentru o săptămână întreagă pradă unei cumplite îngrijorări şi cu sufletul perpelit. „S-au dus boulenii mei îşi zicea el adeseori, trezindu-se din somn şi oftând din greu.

Daria se întoarse totuşi într-o dimineaţă, tocmai după vreo zece zile. Pantelei Prokofievici abia venise de la câmp, unde cosea iarba întovărăşindu-se la boi cu nevasta lui Anikuşka. Lăsând-o pe Duniaşka în stepă, se repezise în sat după mâncare şi apă. Bătrânii şi Natalia şedeau la masă, când un car trecu prin faţa ferestrelor, în vuietul cunoscut de roţi: Natalia sări sprintenă la geam şi o zări pe Daria, împodobită până la ochi, mânând în ogradă boii osteniţi şi slăbiţi.

— Dânsa e? întrebă bătrânul, înecându-se cu o îmbucătură nemestecată.

— Da. E Daria!

— Nici nu credeam să-mi mai văd boii! Slavă domnului! În sfârşit, bine că a ajuns acasă, poama dracului de muiere! mormăi bătrânul, făcându-şi cruce şi râgâind, căci se îndopase nu glumă.

După ce dejugă boii, Daria intră în bucătărie, puse lângă prag o pânză împăturită şi pofti bună dimineaţa la toată lumea.

— Zi aşa, dragă! Ai mai fi putut sta încă o săptămână! mogorogi înciudat Pantelei Prokofievici, aruncându-şi o privire piezişă, fără să răspundă la bineţe.

— De ce nu te-ai dus dumneata? se răţoi Daria, scoţând din cap broboada înţesată de praf.

— Şi tu ce-ai păzit, de-ai stat atâta timp? se amestecă Ilinişna, pentru a mai îndulci întrucâtva primirea duşmănoasă a lui Pantelei Prokofievici.

— Nu m-au lăsat, iată de ce-am întârziat!

Pantelei Prokofievici clătină neîncrezător din cap şi întrebă:

— Nevestei lui Hristonea i-au dat drumul, şi ţie nu?

— Şi mie nu! Daria sclipi mânios din ochi şi adăugă: Dacă nu mă crezi, du-te şi întreabă-l pe comandantul care a fost cu transportul.

— Ce să mai întreb? Să ştii însă că altă dată ai să stai acasă. Eşti bună de trimis după moarte, s-o aduci.

— Na, na, na, că m-ai băgat în boale! Nu mai pot de spaimă! Dar află că nici n-am să mai plec! Poţi să te dai de ceasul morţii, că eu nu mă mai duc!

— Boii sunt sănătoşi? întrebă mai potolit bătrânul.

— Sunt! N-au păţit nimic boii matale…

Daria răspundea în silă şi era întunecată ca un nor.

„S-a despărţit în drum de vreun drăguţ şi de aceea e furioasă gândi Natalia, care simţea totdeauna un amestec de milă şi de scârbă pentru Daria şi pentru isprăvile ei urâcioase.

După ce isprăvise masa, Pantelei Prokofievici dădea să plece, dar se pomeni cu atamanul satului în ogradă.

— Ţi-aş zice drum bun, Pantelei Prokofievici! Însă n-o spun. Mai stai pe loc.

— Ce, iar ai venit să-mi iei căruţa? întrebă bătrânul cu o blândeţe prefăcută, deşi sufletul îi clocotea de îndârjire.

— Nu, e alt cântec. Azi soseşte la noi chiar comandantul întregii Armate a Donului, în persoană, generalul Sidorin. Înţelegi? Acum am primit printr-un curier o ţidulă de la atamanul staniţei: porunceşte să strâng pe toţi bătrânii şi femeile la adunare.

— Dar ce, au căpiat? strigă Pantelei Prokofievici. Cine mai face adunări pe vremea asta, când nu mai poţi răzbi de atâta muncă? Şi cine-mi strânge fânul pentru iarnă? Dânsul, generalul Sidorin al tău?

— E al meu cât e şi-al tău! răspunse calm atamanul. Fac ceea ce mi s-a poruncit. Dejugă-ţi boii! Trebuie să-l întâmpinăm cu pâine şi sare. Se zice, între altele, că vin cu el şi generalii aliatului.

Pantelei Prokofievici rămase tăcut o clipă lângă haraba, se cumpăni îngândurat în chibzuieli şi începu să dejuge boii. Văzând că vorbele sale tot avură efectul dorit, atamanul se înveseli şi întrebă:

— E voie să ne folosim de iepuşoara matale?

— Ce vrei să faci cu ea?

— Este ordin, înţepa-i-ar ariciul, să trimitem două troici până la Râpa Rea. Habar n-am de unde să scot trăsurile şi caii! M-am sculat cu noaptea-n cap şi alerg cu limba scoasă, de m-am înfierbântat de cinci ori, şi tot n-am făcut rost decât de patru cai. Toată lumea este plecată la lucru. Poftim descurc-o, dacă ai cum şi cu cine!

Fără a mai cârti, Pantelei Prokofievici se învoi să dea iapa şi chiar oferi singur brişca sa cu arcuri. Oricum ar fi, venea doar comandantul armatei, şi încă cu generali străini, iar Pantelei Prokofievici avea totdeauna un fel de frică respectuoasă faţă de generali…

Prin stăruinţele atamanului, două troici fură astfel alcătuite şi trimise la Râpa Rea, întru întimpinarea simandicoşilor oaspeţi. Norodul se adună în medean: mulţi se grăbeau să se-ntoarcă în sat, lăsând baltă cositul.

Lăsându-se şi el păgubaş de treburile sale, Pantelei Prokofievici se primeni în cămaşă curată. Îşi puse nădragii de postav cu lampasuri şi şapca ce i-o dăruise cândva Grigori, apoi se îndreptă cu o înfăţişare măreaţă spre medean. Poruncind bătrânei să trimită Duniaşkăi apă şi merinde prin Daria.

Nu după mult, un nor des de colb se iscă pe drum. Năpustindu-se, ca un puhoi, spre sat: ceva metalic sclipi prin pulberi şi se auzi vocea cântătoare a claxonului de automobil. Musafirii soseau în două maşini noi-nouţe, albastre, sclipitoare; undeva, în urma lor, veneau cele două troici goale, trecând pe lângă cosaşii ce se întorceau în sat, şi zurgălăii de poştă, găsiţi de ataman pentru o asemenea solemnă ocazie, clincheteau trist. Un suflu de înviorare străbătu mulţimea. Se ridică larmă de voci, copiii izbucniră în strigăte vesele. Zăpăcit, atamanul începu să alerge printre oameni, căutând bătrâni fruntaşi pentru a se înfăţişa cu pâinea şi sărea. Privirea îi căzu pe Pantelei Prokofievici, şi, nespus de bucuros, atamanul se agaţă de el:

— Scapă-mă, pentru numele lui Hristos! Eşti om umblat, ştii cum să te porţi… Ştii cum să dai mâna cu dânşii. Şi celelalte… Mai eşti şi membru al Sfatului Oastei, ai şi un fecior vrednic… Rogu-te, ia tu pâinea şi sărea! Că eu, drept să-ţi spun… nu mă încumet şi mi s-au muiat genunchii.

Măgulit la culme de această cinste. Pantelei Prokofievici se codea totuşi, după cum cerea obiceiul; apoi, când se împlini răstimpul nazurilor de datină, strângându-şi ciudat capul între umeri, îşi făcu repede cruce, luă tava cu pâinea şi sarea, acoperite cu un prosop brodat, şi ieşi în faţă, făcându-şi loc cu coatele prin mulţime.

Automobilele se apropiau de zor spre medean, însoţite de droaia câinilor de toate culorile, răguşiţi de atâta lătrat.

— Tu… cum? Nu ţi-e frică? îl iscodi în şoaptă atamanul, cu faţa palidă de tulburare.

Pentru întâia oară în viaţa lui vedea şefi atât de mari. Pantelei Prokofievici îi aruncă o privire piezişă, sclipind din ochii cu albul albăstrui, şi răspunse cu glasul răguşit de emoţie:

— Ia, ţine-o, până-mi pieptăn barba. Ia-o!

Atamanul se grăbi să-i ia tava, şi Pantelei Prokofievici îşi netezi mustăţile şi barba, îşi umflă voiniceşte pieptul şi, ridicându-se în vârful degetelor de la piciorul şchiop, ca să nu i se vadă meteahna, luă din nou tava. Dar cum tava tremura vădit în mâinile sale, atamanul se informă cu spaimă în glas:

— N-ai s-o scapi jos? Fii cu băgare de seamă!

Pantelei Prokofievici dădu dispreţuitor din umeri. Cine s-o scape jos? El? Ce năzbâtii îi mai pot trece omului prin cap! El, care a fost membru al Sfatului Oastei Donului şi a dat mâna cu toată lumea la palatul atamanului Oastei, tocmai el să se sperie de un general oarecare? Prăpăditul de atamanaş s-a dogit de-a binelea!

— Mă, frate, când am fost eu la Sfatul Oastei, am băut ceai la o masă chiar cu atamanul Oastei, şi cu zahăr cât pofteşti… începu Pantelei Prokofievici şi deodată tăcu.

Primul automobil se opri la vreo zece paşi de el. Şoferul, cu obrazul ras, purtând o şapcă cu cozorocul mare şi un veston cu epoleţii neruseşti, strâmţi, sări sprinten şi deschise portiera maşinii. Dinăuntru se dădură jos doi inşi, îmbrăcaţi în uniforme kaki, şi se îndreptară fără grabă spre lumea adunată. O luară drept spre Pantelei Prokofievici, iar el înlemni încordat, smirnă. Ghicise că tocmai oamenii aceştia îmbrăcaţi cu atâta simplitate sunt generalii, iar că acei care veneau în urma lor, mai împopoţonaţi, erau numai nişte aghiotanţi, din suita lor, şi nimic mai mult. Fără să clipească, bătrânul privea musafirii, şi privirea lui devenea din ce în ce mai uimită. Dar unde sunt epoleţii de general, cu fireturi? Unde-s eghileţii, decoraţiile? Ce fel de generali or mai fi fiind şi ăştia, dacă n-ai după ce să-i deosebeşti de cei mai de rând furieri? Pantelei Prokofievici simţi îndată o amarnică dezamăgire. Se simţea chiar jignit, ruşinat de pregătirile lui solemne pentru aceşti generali, care îşi necinstesc gradul. La naiba! Dacă ar fi ştiut că aşa arată, nu s-ar fi îmbrăcat cu atâta grijă şi nu i-ar fi bătut inima aşteptându-i; în orice caz, n-ar sta acum ca un netot, cu o tavă în mâini şi cu o pâine prost coaptă, făcută pesemne de vreo puturoasă de babă. Nu! El, Pantelei Melehov, n-a fost niciodată de râsul lumii, dar acum – vai! – de râs s-a făcut: o clipă în urmă, auzise cu urechile lui copiii, chicotindu-i în spate, iar un drac împieliţat strigă cât îl ţineau puterile: „Băieţi! Uite-l pe Melehov-şchiopul! S-a înfoiat de parcă a înghiţit un arici!” Măcar de ar fi avut pentru ce să îndure glumele şi să-şi trudească piciorul bolnav tot stând „drepţi”… Inima lui Pantelei Prokofievici clocotea de mânie. Şi numai fricosul, afurisitul de atamanaş era de vină! A venit, a trăncănit, a luat iapa şi trăsura şi a alergat cu limba scoasă prin tot satul, căutând clopotele şi zurgălăi pentru troici. Adevărat se zice: când n-a văzut omul ce înseamnă o haină de preţ, se bucură şi de zdrenţe! În lunga lui viaţă, Pantelei Prokofievici văzuse altfel de generali! Uite, de pildă, la parada împărătească: trece câte unul – pieptul plin de decoraţii şi medalii, cu fireturi de aur, de ţi-e mai mare dragul să priveşti! Icoană, nu general! Şi ăştia… verzi ca nişte piţigoi; unul nici n-are şapca reglementară, ci numai un fel de oală acoperită cu muselină, şi o mutră rasă, fără nici un fir de păr – să-l cauţi ziua cu lumânarea! Pantelei Prokofievici se încruntă şi era cât p-aci să scuipe de scârbă, dar cineva îl ghionti puternic în spate, îndemnându-l de zor:

— Du-te şi dă-le!…

Pantelei Prokofievici păşi înainte. Generalul Sidorin cercetă peste capul lui mulţimea, cu o privire fugară, apoi zise răsunător:

— Bună ziua, domnilor fruntaşi!

— Să trăiţi, excelenţă! strigară sătenii într-un cor cam hodorogit.

Generalul binevoi să primească pâinea şi sărea din mâinile lui Pantelei Prokofievici, zise „mulţumesc!” şi trecu tava aghiotantului.

Stând alături de Sidorin, colonelul englez, om înalt şi uscăţiv, privea cazacii cu o curiozitate rece, de sub casca trasă pe ochi. Din ordinul generalului Briggs, şeful misiunii militare britanice în Caucaz, el însoţea pe Sidorin în călătoria sa de inspecţie prin ţinuturile Oastei Donului, părăsite de bolşevici, şi studia amănunţit, prin tâlmaci, starea spiritelor printre cazaci, ca şi situaţia pe fronturile de luptă.

Colonelul era obosit de neajunsurile drumului, de priveliştea monotonă a stepei, de discuţii plicticoase şi de tot soiul de îndatoriri complicate în calitatea de reprezentant al unei mari puteri, dar îndatorinţele slujbei regale erau mai presus de orice! Şi, ca atare, asculta atent cuvântarea oratorului din staniţă şi înţelegea aproape totul, căci ştia ruseşte, deşi o ascundea celorlalţi. Privea de sus chipurile bronzate şi atât de felurite ale acestor fii războinici ai stepelor, uimit de tabloul amestecului de rase, care izbeşte totdeauna pe oricine priveşte o adunare de cazaci. Alături de un cazac blond, curat slav, stătea un mongol în toată legea, iar mai încolo, un cazac tânăr, cu părul negru ca pana corbului, cu o mână atârnată într-un pansament murdar, vorbea cu voce scăzută cu un cărunt patriarh biblic; şi ai fi putut pune rămăşag că în vinele acestui patriarh, îmbrăcat în vechiul său suman căzăcesc şi proptit într-o cârjă, curge cel mai curat sânge de muntean caucazian…

Colonelul cunoştea puţin istoria; cercetându-i din ochi pe cazaci, se gândea că nu numai aceşti barbari, ci nici măcar nepoţii lor n-au să meargă în India, sub comanda vreunui nou Platov. După biruinţa asupra bolşevicilor, anemiată de războiul civil, Rusia va ieşi pentru vreme îndelungată din rândul marilor puteri, aşa că, în decursul deceniilor apropiate, posesiunile orientale ale Marii Britanii vor fi libere de orice ameninţare. Colonelul era ferm convins de înfrângerea bolşevicilor. Se socotea om plin de raţiune, stătuse mult timp în Rusia înainte de război şi bineînţeles, nu putea crede nicidecum că ideile utopice ale comunismului vor putea triumfa într-o ţară pe jumătate sălbatică…

Atenţia sa fu atrasă de femeile care şopteau destul de aprins între ele. Fără să-şi întoarcă capul în direcţia lor, le cercetă chipurile cu pomeţii groşi, arse de vânt, şi un zâmbet abia văzut şi dispreţuitor se schiţă pe buzele sale.

După ce înmână pâinea şi sărea, Pantelei Prokofievici se amestecă în mulţime. Nici nu mai stătu să asculte cum un vorbă-lungă sosit din Vioşenskaia saluta musafirii în numele populaţiei cazace din staniţă, ci, ocolind mulţimea, o porni la troicile lăsate ceva mai încolo.

Caii erau albi de spumă şi răsuflau greu. Bătrânul se apropie de iepuşoara lui, înhămată la mijloc, îi şterse nările cu mâneca şi oftă. Ar fi vrut să înjure, să-şi deshame pe loc iapa şi să o ducă acasă – atât de mare îi fusese dezamăgirea.

Între timp, generalul Sidorin îşi rostea cuvântul său către tătăreni. După ce a vorbit cu laudă despre faptele lor de arme în spatele roşilor, zise:

— Aţi luptat cu vitejie împotriva duşmanilor noştri comuni. Meritele voastre n-au să fie uitate de patria care este pe cale să se elibereze de bolşevici, de jugul lor cumplit. Aş vrea să răsplătesc cu distincţiuni pe unele femei din satul vostru, care, după cum ştim, s-au distins în mod deosebit în lupta armată împotriva roşilor. Rog să iasă înainte eroinele noastre cazace ale căror nume vor fi citite acum!

Un ofiţer dădu citire unei liste, destul de scurtă. Prima era Daria Melehova, celelalte erau văduvele cazacilor omorâţi la începutul răscoalei şi care, ca şi Daria, luaseră parte la măcelărirea comuniştilor prizonieri, aduşi la Tatarski în urma predării Regimentului „Serdobsk”.

Daria nu plecase în stepă, aşa cum îi poruncise Pantelei Prokofievici. Se afla tot acolo, în mulţimea femeilor din sat, gătită ca de sărbătoare.

Auzindu-şi numele, Daria îşi făcu îndată drum printre muieri, ghiontindu-le, şi păşi cu îndrăzneală înainte, potrivindu-şi în mers broboada albă, tivită cu dantelă; îşi mijea ochii şi zâmbea cu un uşor aer fâstâcit. Chiar aşa, obosită de drum şi de peripeţiile amoroase, era nespus de nurlie! Neatinşi de arşiţă, obrajii ei palizi subliniau mai puternic sclipirea caldă a ochilor vii şi iscoditori, iar linia sprâncenelor vopsite şi capricios arcuite şi buzele zâmbitoare ascundeau parcă ceva aţâţător şi obscen.

În calea ei, întors cu spatele către mulţime, stătea un ofiţer. Ea îl ghionti uşor şi zise:

— Lăsaţi să treacă rudele mirelui! Şi se apropie de Sidorin.

Acesta luă din mâinile aghiotantului o medalie cu panglica ordinului „Sfântul Gheorghe” şi, cu degetele lui stângace, o prinse pe bluza Dariei, la stânga pieptului, apoi zâmbind o privi drept în ochi.

— Dumneata eşti văduva lui Melehov, omorât în luna martie?

— Da.

— Ai să primeşti acum o sumă de bani, cinci sute de ruble. O vei căpăta de la acest ofiţer. Atamanul Oastei, African Petrovici Bogaevski şi guvernul Donului îţi mulţumesc pentru marea vitejie de care ai dat dovadă şi te roagă să primeşti condoleanţele lor… Iau parte cu toţii la durerea dumitale.

Daria nu înţelesese toate vorbele generalului. A mulţumit însă cu o înclinare a capului, luă banii din mâna aghiotantului şi, tăcută, se uită zâmbind drept în ochii generalului, om între două vârste. Erau aproape de aceeaşi statură, şi Daria cercetă fără prea multă sfială chipul uscăţiv al generalului, „Ieftin mi l-au preţuit pe Petro, cel mult cât o pereche de boi… Dar generălaşul ăsta nu arată rău”, se gândea ea în clipa aceea, cu neruşinarea ei obişnuită. Sidorin o aştepta să plece, dar ea zăbovea. Aghiotantul şi ofiţerii din spatele lui Sidorin arătau din sprâncene de la unii la alţii către văduva dezgheţată; în ochii lor sclipiră luminiţe frivole. Până şi colonelul englez se învioră, îşi potrivi centura, se urni din loc, şi pe chipul său nepăsător se ivi chiar ceva ce avea o îndepărtată asemănare cu un zâmbet.

— Pot să plec? întrebă Daria.

— Da, ba, bineînţeles! o învoi grăbit Sidorin.

Cu o mişcare stângace, Daria vârî banii în sân şi se îndreptă spre mulţime. Toţi ofiţerii, obosiţi de cuvântări şi de ceremonii, îi urmăreau încordat mersul uşor şi lin.

Cu paşi şovăielnici, se apropie acum de Sidorin nevasta răposatului Martin Şamil. Când medalia fu prinsă de bluzuliţa ei ponosită, Şamiloaia izbucni într-un plâns atât de neputincios, atât de femeiesc şi de deznădăjduit, încât feţele ofiţerilor îşi pierdură brusc expresia veselă şi se făcură deodată serioase, acre şi compătimitoare.

— Şi bărbatul dumitale a fost ucis? o întrebă încruntat Sidorin.

Plângând înainte, femeia îşi acoperi faţa cu mâinile şi dădu din cap.

— Are un car de copii! rosti cu voce de bas un cazac.

Sidorin se întoarse cu faţa spre englez şi lămuri cu glas tare:

— Noi decorăm femeile care au manifestat un curaj excepţional în luptele împotriva bolşevicilor. Bărbaţii celor mai multe dintre ele au fost ucişi la începutul răscoalei contra bolşevicilor, şi aceste văduve, răzbunându-şi bărbaţii, au nimicit complet un însemnat detaşament compus din comuniştii localnici. Cea dintâi femeie pe care am decorat-o a omorât cu mâna ei un comisar comunist care se făcuse vestit prin cruzimea lui.

Ofiţerul-interpret traduse curgător totul în limba engleză. Colonelul ascultă cu capul aplecat, apoi zise:

— Admir curajul acestor femei. Spuneţi-mi, domnule general, au participat la lupte alături de bărbaţi?

— Da, răspunse scurt Sidorin şi făcu un semn de nerăbdare din mână, chemând o a treia văduvă să vină mai aproape.

Îndată după înmânarea decoraţiilor, oaspeţii plecară spre staniţă. Poporul începu să se-mprăştie grabnic de pe medean, zorind la cosit, şi câteva clipe după ce automobilele s-au mistuit, petrecute de lătratul clinilor, lângă ograda bisericii n-au rămas decât trei moşnegi.

— Ciudate vremuri! zise unul, desfăcându-şi larg braţele. Altădată crucea sau medalia „Sfântul Gheorghe” se dădeau numai pentru isprăvi ma-ari, pentru iroism – şi, mai ales, cine le căpăta? Cei mai viteji şi mai corajoşi! Puţini erau ăi care se încumetau să capete cruci. Nu degeaba a rămas vorba: „Sau cu cruce, sau sub cruce”. Şi astăzi au pus medalii pe pieptul unor muieri… Barem să fi avut pentru ce! Nu! De pomană!… Cazacii i-au prins şi i-au dus în sat, iar ele au omorât cu parii nişte prizonieri, oameni fără arme. Ce fel de iroism e şi ăsta? Nu pricep în ruptul capului, Doamne iartă-mă!

Un alt moşneag, chior şi nevolnic, întinse un picior în afară, scoase pe-ndelete din buzunar o pungă de tutun făcută sul şi glăsui:

— Ei, şefii văd mai bine acolo, la Cerkassk, ce au de făcut! Eu cred că au socotit aşa: trebuie să facem o momeală pentru muieri, pentru ca să se ridice toţi şi să lupte mai tare. Poftim medalia, cinci sutare – care muiere nu se va lăcomi de aşa o cinste? Să zicem că un cazac nici n-ar vrea să meargă pe front şi că ar vrea să se ascundă de război: s-ar mai putea el dosi acuma? Îi va face zile fripte muierea lui! Cucul de noapte cântă mai tare! Şi fiecare din ele se va gândi: „Poate au să-mi dea şi mie o medalie?”

— Vorbeşti aiurea, cumetre Feodor! întâmpină al treilea. Trebuia să le răsplătească, şi le-au răsplătit! Muierile au rămas văduve, şi banii ăştia le vor prinde bine în gospodărie, iar medaliile li s-au dat pentru vrednicia lor. Daşka Melehova i-a făcut cea dintâi seama lui Kotlearov, şi bine i-a făcut! Dumnezeu să le judece, dar nici muierile nu-s vinovate: glasul sângelui e mai tare ca toate…

Bătrânii s-au ciorovăit şi s-au suduit până când sunară clopotele de vecernie. Îndată ce clopotarul începu să sune, cei trei se sculară, îşi scoaseră şepcile, făcură semnul crucii şi intrară cu evlavie în ogradă bisericii.

E ciudat cât de mult se schimbase viaţa în familia Melehov! Parcă ieri, Pantelei Prokofievici se simţea stăpân deplin în casa lui, toţi cei din casă i se supuneau fără murmur, treaba mergea strună, toţi trăiau, împărtăşindu-şi bucuriile şi necazurile, şi în tot traiul lor se simţea o veche şi puternică orânduială. Era o familie bine închegată. Dar din primăvară toate se schimbaseră. Prima se desprinsese Duniaşka. Ea nu-şi arăta deschis împotrivirea faţă de tată, dar făcea tot ce i se spunea numai în silă, ca şi cum ar fi muncit cu simbrie, nu pentru ea; era din ce în ce mai închisă şi mai înstrăinată de ceilalţi; rar de tot se auzea râsul ei lipsit de grijă.

După ce Grigori plecase pe front, Natalia se depărtase şi ea de bătrâni; aproape tot timpul şi-l petrecea cu copiii, le vorbea cu drag şi se îngrijea de ei, dar se vedea că are o mare durere ascunsă, cu toate că nu spunea nici o vorbă celor din casă despre această durere, că nu se plângea nimănui şi că ascundea din toate puterile cât de greu o îndură.

Cu Daria, treburile mergeau şi mai anapoda: ea se făcuse cu totul alta, după ce fusese cu căruţa la podvezi. Din ce în ce mai des se lua la harţă cu bătrânul, pe Ilinişna nici n-o mai băga în seamă, se răţoia la toţi fără nici o pricină, nu se ducea la cosit sub cuvânt că-i bolnavă, şi se purta în aşa fel ca şi cum îşi trăia cele din urmă zile în casa Melehovilor.

Familia se destrăma chiar sub ochii lui Pantelei Prokofievici. Rămâneau singuri, el şi cu bătrâna lui. Legăturile de rudenie s-au fărâmiţat repede şi pe neaşteptate, relaţiile dintre ei şi-au pierdut căldura, în vorbe sunau tot mai des strune de harţag şi de înstrăinare… Nu se mai aşezau la masă ca o familie unită şi bine închegată, ci ca nişte oameni adunaţi prin voia întâmplării.

Toate astea numai şi numai din pricina războiului. Pantelei Prokofievici o pricepea prea bine. Duniaşka era mânioasă pe părinţi, fiindcă i-au poruncit să-şi ia nădejdea că se va mărita vreodată cu Mişka Koşevoi, singurul pe care îl iubea cu toată aprinderea patimii sale feciorelnice. Natalia suferea adânc şi în tăcere de întoarcerea din nou a lui Grigori către Axinia, ascunzând-o tuturor, aşa cum îi era obiceiul. Iar Pantelei Prokofievici vedea toate acestea, dar nu putea înfăptui nimic pentru înscăunarea vechii orânduieli în familie. Într-adevăr, după toate cele petrecute, nu putea să-şi dea încuviinţarea la măritişul fiicei cu un bolşevic sadea – şi, mai cu scamă, ce rost putea să aibă încuviinţarea lui, dacă afurisitul de logodnic hoinărea undeva pe front şi chiar la o unitate din Armata Roşie! Acelaşi lucru era şi cu Grigori: dacă n-ar avea gradul de ofiţer, Pantelei Prokofievici i-ar fi găsit ac de cojoc, şi chiar atât de zdravăn, încât i-ar fi pierit pofta măcar să se uite spre casa lui Astahov. Dar războiul încâlcise toate socotelile şi-i luase bătrânului puterea de a trăi şi a-şi stăpâni rosturile casei aşa cum voia. Războiul îl surpase, îi luase vechea râvnă de muncă, îi răpise fiul cel mai mare, îi adusese dezbinare şi tulburări în familie. Trecuse în zbor deasupra vieţii sale, ca o furtună deasupra unui lan de grâu – dar grâul se ridică după furtună şi creşte mai falnic în bătaia soarelui, pe când el, bătrânul, nu se mai putea înălţa pe picioare. Lăsase, în gând, toate în voia soartei: fie ce-o fi!

După ce primise decoraţia din mâinile generalului Sidorin, Daria se înveseli. Se întoarse de pe medean înviorată şi fericită, cu ochii sclipitori, şi îi arătă Nataliei medalia.

— Pentru ce ţi-au dat-o? se minună Natalia.

— Pentru cumătrul Ivan Alexeevici, mama lui de potaie, Dumnezeu să-l odihnească! Iar asta e pentru Petea, adăugă ea, lăudându-se, şi desfăcu un teanc de bancnote noi-nouţe ale guvernului Donului.

Nici nu mai plecă la câmp. Pantelei Prokofievici voia s-o trimită cu merinde, dar ea se împotrivi cu hotărâre.

— Lasă-mă-n pace, tată-socrule, sunt obosită de drum!

Bătrânul se încruntă. Atunci Daria adăugă, pe jumătate în glumă, ca să-şi îndulcească tonul cam grosolan al refuzului:

— E păcat să mă sileşti într-aşa o zi să plec la câmp. Azi e pentru mine sărbătoare!

— Mă duc şi singur, încuviinţă bătrânul. Dar cu banii cum rămâne?

— Care bani? întrebă Daria, ridicându-şi sprâncenele, mirată foarte.

— Te întreb ce ai de gând să faci cu banii?

— Treaba mea. Fac cu ei ce mi-o pofti inima!

— Cum, adică? Banii ţi i-au dat pentru Petro!

— Mi i-au dat mie, şi nu dumneata ai să-mi arăţi ce trebuie să fac cu ei.

— Păi, nu stai cu noi?

— Şi dacă stau, ce vrei?… Să pui mâna pe bani?

— Nu e vorba să iau tot, dar cum socoţi tu: Petro nu ne-a fost fecior? Eu şi cu baba n-avem partea noastră?

Cererile socrului erau rostite pe un glas vădit nesigur şi Daria ieşi biruitoare din luptă. Spuse cu un glas liniştit şi batjocoritor:

— N-am să vă dau nimic, nici o rublă măcar! N-aveţi nici un fel de parte, că, de-ţi fi avut-o, v-ar fi dat-o. De unde ţi s-a năzărit că aveţi şi voi partea voastră?… Despre aşa ceva nici n-a fost vorba, şi poţi să-ţi tot întinzi mâna după banii mei, că de căpătat tot n-ai să capeţi nimic!

Atunci Pantelei Prokofievici făcu cea din urmă încercare:

— Stai în familia noastră, mănânci pâinea noastră, care va să zică trebuie să împărţim totul! Ce fel de rânduieli vor fi, dacă fiecare va gospodări cum îl taie capul? N-am să îngădui una ca asta! hotărî el.

Daria înlătură însă şi această încercare de a pune mâna pe banii săi. Hlizindu-se cu neruşinare, zise:

— Eu, socrule mare, nu-s măritată cu matale. Azi stau la voi, iar mâine mă mărit şi – ia-mă de unde nu-s! Şi nu-s datoare să-ţi plătesc hrana. Am muncit zece ani pentru familia voastră, fără să mă-ndrept din şale.

— Pentru tine ai muncit, căţea desfrânată! Strigă mânios Pantelei Prokofievici. Mai adăugă ceva, dar Daria nici nu mai stătu să-l asculte: îi întoarse spatele, fluturându-şi poala fustei, şi plecă în odaia ei. „Aş, ţi-ai găsit!”, şopti ea, zâmbind batjocoritor.

Cu aceasta ceartă lor luă sfârşit. Da, ea, Daria, nu ştia ce-i frica, pentru a se lipsi de bunul ei, de teama bătrânului.

Pantelei Prokofievici se pregăti să plece singur la câmp şi avu o scurtă sfătuire cu Ilinişna.

— Pe Daria să n-o slăbeşti din ochi… o rugă el.

— Da' pentru ce s-o păzesc? se miră Ilinişna.

— Pentru că ea o va lua la picior, are să plece din casă, şi o să mai înhaţe ceva şi din avutul nostru. Văd eu că nu degeaba îşi desface ea aripile… Pare-mi-se că şi-a găsit perechea şi mâine-poimâine o să se mărite.

— Tot ce se poate! încuviinţă Ilinişna şi oftă. Stă ca un hohol argat în ajunul sorocului, nimic nu-i e drag, nimic nu-i e pe plac… O creangă ruptă, şi dacă-i ruptă, nu mai creşte la loc.

— Nici n-avem nevoie s-o punem la loc! Tu, proastă bătrână, să nu cumva să-ţi treacă prin gând s-o opreşti, dacă va veni vorba. Las-o să se care din casă. M-am săturat să-mi tot bat capul cu dânsa. Pantelei Prokofievici se urcă în haraba, îmboldi boii şi-şi încheie vorbele: Ea fuge de muncă, se fereşte de osteneală, cum fuge câinele de muşte, şi n-are în cap decât să se îndoape cu tot ce-i mai dulce şi să dea goana la şezătoare. O dată ce Petro al nostru, Dumnezeu să-l ierte, nu mai este, n-avem de ce s-o ţinem în casă. Nu-i o muiere, e o ciumă!

Dar bătrânii greşeau în presupunerile lor. Gândurile Dariei erau departe de măritiş. De căsnicie nu-i ardea de loc: altă grijă îi apăsa inima…

Toată ziua Daria rămase prietenoasă şi veselă. Nici harţa pe care o avusese din pricina banilor nu-i tulbura voioşia. Se învârti îndelung în faţa oglinzii, tot privindu-şi medalia, de vreo cinci ori îşi schimbă bluzele, alegând una la care s-ar potrivi cel mai bine panglica vărgată a „Sfântului Gheorghe”, şi glumea: „Acum mi-ar trebui şi ceva cruci!” Apoi o chemă pe Ilinişna în odăiţa ei, îi vârî în mâini două hârtii de câte douăzeci de ruble şi, strângând la piept mâna noduroasă a Ilinişnei cu mâinile ei calde, şopti: „Pentru pomenirea lui Petea… O să faci, mamă, un parastas cum n-a văzut lumea… Faceţi şi colivă…” Şi izbucni în plâns… O clipă mai târziu însă, cu ochii sclipind de lacrimi, se juca cu Mişatka, îl acoperea cu şalul ei de mătase de sărbătoare şi râdea, ca şi cum n-ar fi plâns niciodată şi n-ar fi cunoscut gustul sărat al lacrimilor.

Se înveseli de-a binelea după ce Duniaşka se întoarse de la câmp. Îi povesti cum i s-a dat medalia şi maimuţări în zeflemea cât de solemn vorbea generalul şi cum stătea englezul şi o privea – leit o momâie! După aceasta, făcând şiret cu ochiul Nataliei, ca o conspiratoare, îşi întocmi o mutră serioasă şi începu s-o încredinţeze pe Duniaşka, că ea, Daria, văduvă de ofiţer şi decorată cu medalia „Sfântul Gheorghe”, are să capete în curând grad de ofiţer, la fel cu bărbaţii, şi va primi comanda unei sotnii de cazaci bătrâni.

Natalia şedea, cârpind cămăşuţele copiilor, şi o asculta, stăpânindu-şi zâmbetul, iar Duniaşka, cu desăvârşire buimăcită, îşi strânse mâinile la piept şi o imploră:

— Dariuşka dragă! Ce tot îndrugi, pentru Dumnezeu! Că nu mai pot pricepe unde-i minciuna şi unde vorbeşti adevărat. Vorbeşte ca lumea!

— Nu mă crezi? Tare prostănacă mai eşti! Îţi spun adevărul curat. Ofiţerii sunt toţi pe front, cine are să-i înveţe pe bătrâni să mărşăluiască, şi altele câte se cer la militărie? O să-i pună sub comanda mea, iar eu am să ştiu ce să le fac diavolilor bătrâni! Iată cum am să-i comand! Daria închise uşa bucătăriei, ca să n-o vadă soacra, trase cu o mişcare iute poala fustei între picioare şi, apucând-o de la spate, cu pulpele dezgolite sclipind, mărşălui prin odaie, se opri lângă Duniaşka şi, cu voce de bas, comandă: „Moşnegi, drepţi! Bărbile mai sus! La stânga-mprejur – marş!”

Duniaşka nu se mai putu stăpâni şi izbucni în râs, ascunzându-şi faţa în palme. Natalia zise râzând:

— Of, destul! Te-a apucat ca în ajun de nenorocire!

— Ce mai nenorocire! Mult noroc aţi văzut şi voi! Dacă nu vă mai înveselesc eu, o să mucegăiţi de plictiseală!

Dar acest imbold de veselie luă sfârşit, tot atât de brusc cum izbucnise. Peste o jumătate de ceas, ea se retrase în odăiţa ei, smulse cu necaz din piept pârlita de medalie şi o zvârli în cufăr, apoi stătu îndelung la geam, proptindu-şi obrajii în palme, iar noaptea dispăru undeva şi nu se înfiinţă acasă decât târziu, după primul cântat al cocoşilor.

Mai trecură patru zile, în care munci de zor pe câmp.

Cositul mergea anevoie. Braţele de muncă erau prea puţine. Se strângeau cel mult câte două deseatine pe zi. Fânul din căpiţe fu udat de ploaie: o nouă muncă toate căpiţele au trebuit desfăcute şi uscate la soare. Nici n-avură timp să le strângă în căpiţe, şi o ploaie torenţială se revărsă din nou asupra stepei şi ţinu de la asfinţit până la răsărit de soare, necontenit, cu o stăruinţă tomnatică. Urmară zile de timp frumos, bătu vântul de răsărit, şi stepa răsună iarăşi de răpăitul cositoarelor; căpiţele înnegrite răspândeau în aer un miros dulceag şi rânced de mucegai. Stepa se învălui în ceaţă, şi prin pâcla fumurie abia se desluşeau liniile movilelor de strajă, albiile azurii ale râpelor şi căciulile verzi ale sălciilor deasupra iazurilor îndepărtate.

A patra zi, Daria avu de gând să plece de la câmp drept la staniţă şi pomeni despre aceasta în clipa când cosaşii şedeau la odihnă, acolo pe câmp, şi mâncau.

Cu nemulţumire şi cu glas muşcător, Pantelei Prokofievici întrebă:

— Ce te-a mai apucat? Nu poţi să aştepţi până duminică?

— Am treabă şi nu pot să aştept.

— Nici o zi măcar?

Daria răspunse printre dinţi:

— Nu!

— Ei, dacă ţi s-a urât atâta că nu mai poţi răbda, du-te. Dar ce fel de treburi grabnice ţi-ai găsit? Pot să ştiu şi eu?

— Ai să mori înainte de vreme, dacă vei şti toate.

Ca întotdeauna, Daria avea o vorbă tăioasă, gata s-o arunce, şi Pantelei Prokofievici scuipă de necaz şi nu mai întrebă nimic.

A doua zi, la întoarcerea din staniţă, Daria trecu prin sat. Acasă nu era decât Ilinişna cu copiii. Mişatka se repezi la mătuşă, dar ea îl dădu cu răceală la o parte cu mâna şi se adresă soacrei:

— Dar unde-i Natalia, mamă?

— E în grădină, prăşeşte cartofii. Ce ai cu dânsa? Sau, poate, te-a trimis bătrânul după ea? S-o lase în pace! Chiar aşa să-i spui!

— Nu, n-a trimis nimeni după ea. Dar aş vrea să-i spun ceva.

— Ai venit pe jos?

— Pe jos.

— Când o să isprăvească ai noştri?

— Ar trebui cam pe mâine.

— Dar stai, unde fugi? Ploile au stricat mult fânul? întrebă stăruitor bătrâna, mergând în urma Dariei, care cobora treptele.

— Nu tocmai mult. Mă duc, n-am timp…

— Treci de la grădină să iei o cămaşă pentru bătrânul, auzi?

Daria s-a prefăcut că nu auzise şi se îndreptă grăbită spre ocolul de vite. Se opri pe mal, privi cu ochii galeşi întinderea verzuie a Donului, care respira răcoreală dulceagă, apoi se îndreptă încet spre grădini.

Vântul flutura în voie deasupra Donului, aripile pescăruşilor sclipeau la soare. Unda se prelingea alene pe malul uşor înclinat. Dealurile de cretă, învăluite într-o ceaţă viorie, luceau mat, luminate de soare, iar pădurea de peste Don, spălată de ploi, era de un verde tineresc şi proaspăt, ca la început de primăvară.

Daria scoase cipicii din picioarele ostenite, se spălă pe picioare şi stătu îndelung pe pietrişul cald de pe mal, ferindu-şi cu palma ochii de soare şi ascultând cu luare-aminte ţipetele jalnice ale pescăruşilor şi plescăitul ritmic al undelor. Această tăcere, aceste ţipete ascuţite ale pescăruşilor îi sfâşiau sufletul, i-l îndurerau până la lacrimi şi, cu atât mai apăsătoare, mai năprasnică, i se părea nenorocirea care se abătuse pe neaşteptate asupra ei.

Natalia se îndreptă cu greu din şale, rezemă sapa de gard şi, zărind-o pe Daria, îi ieşi în întâmpinare.

— Mă căutai, Daşa?

— Viu la tine, cu durerea mea…

Se aşezară cot la cot. Natalia îşi scoase broboada, îşi potrivi părul şi se uită întrebător la Daria. O izbise schimbarea de pe chipul Dariei în zilele din urmă: obrajii îi slăbiseră şi se înnegriseră; o zbârcitură adâncă îi brăzda fruntea, ochii ardeau într-o arşiţă neliniştită.

— Dar ce ai? Te-ai înnegrit la faţă, zise cu milă Natalia.

— Am de ce să mă-nnegresc… Daria zâmbi în silă şi tăcu o clipă. Mai ai mult de prăşit?

— Spre scară isprăvesc. Da' ce-ai păţit?

Daria înghiţi în sec şi începu să vorbească repede, cu o voce surdă:

— Uite ce: m-am îmbolnăvit… Am o boală urâtă… Ştii, când am fost plecată… m-am pricopsit!… M-a molipsit un afurisit de ofiţeraş!

— Vai de capul tău! Cu un gest de spaimă şi de durere, Natalia înălţă mâinile către cer.

— Vai de sufletul meu… N-am ce zice şi n-am de ce să mă plâng… Ispăşesc păcătoşenia mea… S-a dat la mine, blestematul, şi m-a înduplecat. Avea dinţi albi, dar era putred… Sunt pierdută.

— Sărmana de tine! Dar acum? Ce te faci acum?

Cu ochii căscaţi, Natalia privea la Daria, iar Daria, stăpânindu-se şi uitându-se ţintă la pământul de sub picioare, urmă ceva mai liniştit:

— Vezi, încă de pe drum am început să bag de seamă… Am crezut: o fi ceva obişnuit… Doar ştii şi tu: la noi, muierile, se întâmplă d-astea… Astă-primăvară am ridicat de jos un sac de grâu, şi îmi venea la trei săptămâni. Dar acum văd că e altceva… S-au ivit semne… M-am dus aseară în staniţă, la felcer. Era şi mă prăpădesc de ruşine… Acum s-a isprăvit, mi-am trăit traiul!

— Trebuie să te doftoriceşti, dar ce ruşine! Bolile astea zice că se vindecă.

— Nu, fato, pe-a mea n-ai s-o mai vindeci. Daria zâmbi strâmb şi-şi ridică pentru întâia oară ochii aprinşi de foc. Am sfrenţie. Podoaba asta nu se mai lecuieşte. Din pricina ei, omul rămâne fără nas. Uite, ca baba Androniha – ai văzut?

— Dar ce ai de gând să faci acum? întrebă Natalia cu glas plângător, şi ochii i se umplură de lacrimi.

Daria rămase îndelung tăcută. Rupse o floare de volbură, împletită pe o tulpină de porumb, şi o duse la ochi. Nespus de gingaşa pâlniuţă a floricelei cu margini trandafirii, uşoară şi străvezie, aproape fără greutate, împrăştia mirosul greu, trupesc, al pământului încins de soare. Daria o privea cu nesaţ şi cu mirare, ca şi cum ar fi văzut pentru întâia oară floricica aceasta sărăcuţă şi puţin arătoasă, o mirosi cu nările umflate şi tremurătoare, apoi o puse cu grijă pe pământul afânat, secătuit de vânt, şi zise:

— Ce am de gând să fac, mă întrebi? Veneam îndărăt din staniţă şi mă tot gândeam şi chibzuiam… Am să-mi fac seama, iată ce am să fac! Îmi pare puţin rău, dar tot n-am încotro. Totuna: dacă am să mă doftoricesc, o să afle toată lumea din sat, o să mă arate cu degetul, o să mă ocolească, o să râdă de mine… Cine o să mă vrea aşa, bolnavă? O să-mi piară frumuseţea, o să mă usuc, o să putrezesc toată de vie… Nu, asta nu! Vorbele ei răsunau ca şi cum ar fi fost singură, şi nici nu luă în seamă tresărirea de împotrivire a Nataliei. Înainte de a mă duce la staniţă mă gândeam că, dacă am o boală lumească, am să mă doftoricesc. De aceea n-am dat banii tatii, am socotit că o să am nevoie de ei, să plătesc felcerilor… Dar acum am chibzuit altfel. Şi m-am săturat de toate! Nu mai vreau!

Daria trase o cumplită sudalmă bărbătească, scuipă şi şterse cu dosul palmei o lacrimă ce-i atârna de genele lungi.

— Ce tot vorbeşti Nu ţi-e frică de Dumnezeu? întrebă încetişor Natalia.

— Cu el, cu Dumnezeu, nu mai am nimic de-a face. Şi aşa nu m-a lăsat niciodată să-mi trăiesc viaţa. Daria zâmbi, şi Natalia văzu pentru o clipă în zâmbetul ei zglobiu şi şiret pe Daria de totdeauna. Să nu faci asta, să nu faci aia… toate-s păcate, şi mă tot speriau cu judecata cea de apoi… N-ai să născoceşti o judecată mai groaznică decât aceea pe care am să mi-o fac eu singură. M-am săturat, Nataşka, m-am săturat de toate! Mi s-a urât de toată lumea… O să-mi vie uşor să-mi fac seama. N-am pe nimeni, nici în faţă, nici în spate, şi n-am de cine să-mi pară rău… Asta e!

Natalia îi vorbi cu căldură, cercând s-o înduplece, rugând-o să nu se mai gândească la moarte, dar Daria, care o ascultase la început cu gândul aiurea, îşi dădu seama de vorbele ei şi o întrerupse mânioasă:

— Lasă vorbele astea, Nataşka! N-am venit aci ca să mă rogi şi să mă îndupleci! Am venit să-ţi povestesc ce durere am şi să-ţi spun că de azi înainte să nu-ţi laşi copiii să vină la mine. Boala mea e lipicioasă, a zis felcerul, o ştiu şi eu, şi să nu cumva să se molipsească. Ai înţeles, proasto? Şi să-i vorbeşti bătrânei, că mie mi-e ruşine. Iar eu… n-am să-mi vâr îndată capul în laţ, mai am timp, n-avea teamă… O să mai trăiesc, să mă bucur de lumea largă, să-mi iau rămas bun de la ea. Fiindcă, ştii tu cum trăim noi? Atâta timp cât nu ne doare inima, umblăm şi nu vedem nimic în jurul nostru… Uite ce viaţă am avut şi eu, şi am fost parcă oarbă, dar când veneam din staniţă, pe malul Donului, şi când am chibzuit că o să trebuiască să mă despart curând de toate astea, mi s-au deschis parcă ochii! Privesc Donul cum îl încreţeşte vântul şi cum sclipeşte la soare, de parc-ar fi de argint, ca o flacără vie, şi te dor ochii privindu-l. Mă uit în jurul meu – Doamne, ce frumuseţe! Iar eu nici n-o băgasem de seamă… Daria zâmbi sfios, tăcu, îşi strânse palmele şi, stăpânindu-şi plânsul ce-i apăsa gâtlejul, vorbi din nou, dar cu o voce mai ridicată şi mai încordată: Când veneam, m-a înecat plânsul de câteva ori pe drum… Ajung în sat, şi văd nişte copilaşi cum se scaldă în Don… M-am uitat la ei, m-a durut inima, şi am plâns iarăşi ca o proastă. Am zăcut aşa vreo două ceasuri pe nisip. Nu-mi vine uşor, vezi şi tu, dacă te gândeşti bine… Se sculă de pe jos, îşi scutură fusta, cu o mişcare obişnuită îşi potrivi broboada. Atâta bucurie am şi eu, când mă gândesc la moarte, că o să trebuiască să mă-ntâlnesc pe lumea cealaltă cu Petro… Şi am să-i zic aşa: „Ei, Petro Panteleevici, dragă, primeşte-o pe soţia ta făr' de minte!” Şi adăugă, cu hazul ei năbădăios de totdeauna: Doar în lumea cealaltă n-are voie să mă mai bată, că pe bătăuşi nu-i lasă acolo! Aşa e, nu? Ei, rămâi cu bine, Nataşenka! Şi nu uita să-i vorbeşti soacrei despre pacostea mea.

Natalia şedea nemişcată, acoperindu-şi faţa udă cu palmele înguste şi murdare. Printre degete sclipeau lacrimile, ca nişte picături de răşină în crăpăturile scoarţei de pin. Daria ajunse la portiţa de nuiele împletite, apoi se întoarse şi zise grav:

— De azi înainte, n-am să mănânc din aceleaşi străchini cu voi. Spune-i mamei soacre. Şi încă ceva: să nu pomenească nimic bătrânului, că o să turbeze şi o să mă dea afară din casă. Numai asta îmi mai lipseşte. Mă duc de aici drept la cosit. Rămâi cu bine.

A doua zi, cosaşii se întoarseră de la câmp. Pantelei Prokofievici hotărî să înceapă căratul fânului îndată după-masă. Duniaşka mână boii la Don, iar Ilinişna şi Natalia se grăbiră să aducă la masă.

Daria veni cea din urmă şi se aşeză la capătul mesei. Ilinişna puse în faţa ei o strachină mică cu ciorbă, o lingură şi o bucată de pâine, iar pentru ceilalţi puse ciorba într-o strachină mare, pentru toţi, aşa cum o făcea întotdeauna.

Pantelei Prokofievici o privi mirat şi o întrebă, arătând cu ochii strachina Dariei:

— Ce-i cu asta? De ce i-ai dat o altă strachină? Ce, nu mai este de credinţa noastră?

— Ce te priveşte? Mănâncă!

Bătrânul se uită batjocoritor la Daria şi zâmbi:

— Aha, pricep! De când i-au dat medalia, nu mai vrea să înfulece din aceeaşi strachină cu toată lumea. Ce, Daşka, aşa e că ţi-e scârbă să mănânci din aceeaşi strachină cu noi?

— Nu mi-e scârbă dar nu-i voie, răspunse răguşit Daria.

— Da' de ce?

— Mă doare gâtul.

— Ei şi?

— Am fost la staniţă şi mi-a zis felcerul să mănânc din altă strachină.

— Când m-a durut gâtul pe mine, am mâncat dintr-un blid cu toată lumea şi, slavă domnului, boala mea nu s-a lipit de nimeni. Ce fel de răceală ai căpătat?

Daria se îngălbeni la faţă, puse lingura pe masă şi-şi şterse buzele cu dosul palmei. Scoasă din fire de atâtea întrebări, Ilinişna se răsti la bătrân:

— De ce te legi de femeie? Nici la masă n-avem pace! Te-ai agăţat ca un scai şi nu-i chip să scape de tine!

— La urma urmei, ce-mi pasă mie? mormăi supărat Pantelei Prokofievici. Din partea mea, hăpăiţi cum vreţi, treaba voastră!

De necaz, vârî în gură o lingură plină de ciorbă fierbinte, îşi opări limba şi scuipă totul în barbă, răcnind cu o voce turbată:

— Nici o mâncare ca lumea nu ştiţi să daţi omului, afurisitelor! Cine aduce o ciorbă aşa de fierbinte, de pe foc?

— De-ai trăncăni mai puţin la masă, n-ai fi păţit-o! îl mai împunse şi Ilinişna.

Duniaşka era cât pe ce să pufnească în hohote, privindu-l cum îşi curăţă din barbă bucăţelele de varză şi de cartofi, dar chipurile celorlalţi erau atât de întunecate, încât se stăpâni şi-şi mută privirile în altă parte, de teamă să nu râdă prosteşte.

După masă, bătrânul şi cele două nurori plecară cu două harabale la fân. Cu o furcă lungă, Pantelei Prokofievici încărca fânul în harabale, iar Natalia îl luă în primire şi îl butucea cu picioarele. Fânul răspândea un miros de putregai. De la câmp, Natalia s-a întors împreună cu Daria; harabaua lui Pantelei Prokofievici, trasă de doi boi bătrâni şi cu pasul mare, le lăsase mult în urmă.

Soarele apunea în dosul movilei. Mirosul amar de pelin, plutind deasupra stepei cosite, era mai puternic spre seară, dar se făcuse mai dulce, mai plăcut pierzând din izul său iute, înăbuşitor de la amiază. Căldura se potoli. Boii mergeau voios, şi colbul dulceag, strunit de copitele lor, se lăsa pe tufele de scai de-a lungul drumului de vară. Vârfurile lor, cu florile liliachii-deschise, ardeau în lumina soarelui. Bondarii se roteau deasupra. Nagâţii zburau cu ţipete către vreun iaz îndepărtat de stepă.

Tolănită cu faţa în jos pe fân, în carul legănat, sprijinindu-se în coate, Daria se uita din când în când la Natalia. Aceasta, cu gândul aiurea, privea apusul soarelui; lumini roşii-arămii îi jucau pe faţa senină şi liniştită. „Ce fericită e Nataşka! Are bărbat, are copii, nu-i mai trebuie nimic. Cei din casă o iubesc, iar eu sunt pierdută… O să crăp şi nimeni n-are să mă plângă”, se gândi Daria şi deodată simţi o nebiruită dorinţă s-o necăjească pe Natalia, s-o facă să sufere şi ea. De ce numai dânsa Daria, trebuie să se zvârcolească în chinuri, să se gândească necontenit la viaţa ei prăpădită şi să sufere atât de cumplit? Îi mai aruncă Nataliei o privire iute şi, silindu-se să vorbească cu o voce cât mai prietenoasă, rosti:

— Vreau, Natalia, să mă spovedesc ţie!…

Natalia nu-i răspunse îndată. Privind apusul, îşi aminti că, demult, când era logodnica lui Grigori şi el venise să o vadă, iar dânsa a ieşit să-l petreacă dincolo de poartă, apusul era tot aşa, cuprins de văpaia liliachie, şi ciorile cârâiau în vârfuri de sălcii… Grigori se îndrepta, întors în şa, şi ea se uita în urma lui, cu ochii înlăcrimaţi de tulburare şi de bucurie, stând aşa, cu mâinile strânse la sânul ei feciorelnic, ascuţit, simţindu-şi bătăile furtunoase ale inimii… Îi părea rău că Daria rupsese tăcerea şi întrebă în silă:

— De ce să te spovedeşti?

— De un păcat… Ţii tu minte, astă-primăvară, când a venit Grigori de pe front? În ziua aceea, seara, îmi aduc aminte, mulgeam vaca. Când să intru în casă, ce aud? Axinia mă strigă. M-a chemat la ea, mi-a dăruit acest inel – mi l-a vârât chiar în deget… Daria întoarse inelul de aur de la degetul ei inelar… Şi m-a rugat să-l chem pe Grigori, ca să vină la ea… Ce să fac? Eu… eu i-am spus. Şi atunci, el toată noaptea… Ţii minte, a spus că ar fi venit Kudinov şi că s-ar fi dus să stea de vorbă cu dânsul! Minciuni! A stat la Axinia!

Uluită, îngălbenită la faţa, Natalia tăcea şi rupea între degete o tulpină de buruiană uscată.

— Să nu te superi pe mine, Nataşa! Îmi pare rău că ţi-am mărturisit-o… zise Daria pe un glas rugător, încercând să se uite în ochii Nataliei.

Natalia tăcea, podidită de lacrimi. Durerea care o lovise din nou era atât de neaşteptată şi de puternică, încât nu mai avu putere să-i mai răspundă Dariei nici măcar un cuvânt şi-şi întoarse capul, ascunzându-şi chipul schimonosit de suferinţă.

Chiar la intrarea în sat, nemulţumită de fapta ei, Daria îşi zicea: „Ce dracu m-a îndemnat s-o amărăsc? Acum va umbla o lună cu mutra plânsă? Mai bine o lăsam fără să bănuiască nimic! O vacă ca ea trăieşte mai bine când orbecăie în beznă!” În dorinţa de a pune balsam pe rănile vorbelor ei, zise:

— Nu te mai chinui atâta! Vai, ce mare nenorocire! A mea este cu mult mai rea, şi tot mă ţin bine. Şi pe urmă – dracu să-l ştie – poate că el nici n-a văzut-o şi că a fost chiar cu adevărat la Kudinov. Că doar nu l-am urmărit. Iar hoţul neprins e om cinstit.

— Bănuiam… rosti încetişor Natalia, ştergându-şi ochii cu colţul broboadei.

— Dacă ai bănuit, de ce nu i-ai cerut socoteală? Nu eşti bună de nimic! De-aş fi eu în locul tău, n-ar scăpa de mine! L-aş strânge în chingi, să-l ia toţi dracii!

— Mi-era frică să aflu adevărul… Crezi tu că-i aşa de uşor? zise Natalia, cu ochii umezi şi bâlbâindu-se de tulburare. Tu… ai putut să trăieşti aşa cu Petro… Dar eu… când îmi amintesc tot ce a trebuit… prin câte a trebuit să trec… Mi-e groază şi acum!

— Atunci, uită tot ce-a fost, o sfătui blajin Daria.

— Păi, se poate uita asta!… strigă Natalia, cu voce răguşită, străină.

— Eu aş uita. Ce mare lucru?

— Vezi, tu poţi să-ţi uiţi boala?

Daria râse.

— Cu dragă inimă, dar ea, afurisita, nu mă lasă s-o uit. Ascultă, Nataşka, vrei să aflu tot, tot de la Axinia? Mie are să-mi spună! Să mă bată Dumnezeu! Nu s-a născut încă pe lume o muiere, care să nu povestească cine o iubeşte şi cum! O ştiu de la mine singură!

— Nu vreau să-mi ajuţi la asta. Şi aşa mi-ai ajutat, răspunse rece Natalia. Nu sunt oarbă, văd eu pentru ce mi-ai povestit-o. Doar n-ai mărturisit că te mustră sufletul, că i-ai codoşit, şi ca să-mi faci mie un rău…

— Adevărat! încuviinţă Daria şi oftă. Gândeşte-te şi tu, pentru ce să mă chinui numai eu?

Coborî din haraba, luă biciuşca şi mână la vale boii, care mergeau osteniţi, împleticindu-se. La gura ulicioarei se apropie de haraba.

— Ascultă, Nataşka, vreau să te-ntreb… Ţi-l iubeşti mult pe-al tău?

— Cum mă pricep, răspunse Natalia, cu glasul abia auzit.

— Înseamnă că-l iubeşti mult, oftă Daria. Dar eu, uite, n-am avut norocul să iubesc mult pe nimeni. Îi iubeam că o căţea, cum şi unde nimeream. De-aş putea să-mi încep din nou viaţa, poate că m-aş face alta.

Noaptea neagră goni amurgul scurt de vară. Clădiră prin întuneric clăi de fân. Femeile lucrau în tăcere, şi Daria nu mai răspundea nimic nici măcar la strigătele lui Pantelei Prokofievici.

În urmărirea vijelioasă a inamicului, care se retrăgea de la Ust-Medvediţkaia, trupele Armatei Donului, unite cu cele ale răsculaţilor de pe Donul de sus, înaintau spre nord. Lângă satul Şaşkin pe Medvediţa, regimentele zdrobite ale Armatei a 9-a roşii încercau să-i oprească pe cazaci, dar fură date din nou peste cap şi-şi continuară retragerea, aproape până la linia ferată Greazi-Ţariţân, fără să opună vreo rezistenţă serioasă.

Împreună cu divizia sa, Grigori luase parte la lupta de la Şaşkin şi ajutase mult brigăzii de infanterie a generalului Sutulov, care fusese lovită din flanc. Regimentul călare al lui Ermakov trecuse la atac, din ordinul lui Grigori, luase vreo două sute de prizonieri şi capturase patru mitraliere şi unsprezece căruţe de muniţie.

Pe înserate, însoţit de un grup de cazaci din Regimentul I, Grigori intră în Şaşkin. Lângă casa ocupată de statul-major al diviziei, păzită de două plutoane de cazaci, stătea o gloată deasă de prizonieri, în cămăşi albe şi în izmene. Cei mai mulţi erau descălţaţi şi dezbrăcaţi până la cămaşă, şi numai arar se zărea câte o bluză kaki, murdară, printre oamenii în alb.

— Ce albi s-au făcut, parcă ar fi nişte gâşte! strigă Prohor Zâkov, arătând pe prizonieri.

Grigori trase de dârlogi, întorcând calul, şi, descoperindu-l pe Ermakov în mulţimea de cazaci, îi făcu semn cu degetul să se apropie.

— Vino-ncoa! De ce te ascunzi în spatele altora?

Tuşind în pumn, Ermakov veni mai aproape; sub mustăţile lui negricioase şi rare, pe buzele crăpate, se vedea sânge închegat, iar obrazul drept era umflat şi acoperit de zdrelituri proaspete. În timpul atacului, calul său se poticnise în plină goană, căzuse, iar Ermakov zburase ca o piatră din şa şi mai alunecase vreo îi doi stânjeni, târându-se pe burtă pe câmpul plin de muşuroaie. Şi călăreţul, şi calul săriseră în picioare în acelaşi timp, iar o clipă mai târziu, fără şapcă şi plin de sânge, dar cu sabia în mână, Ermakov zbura călare, ajungând din urmă valul de cazaci care se rostogolea devale…

— De ce să mă ascund? întrebă el cu o mirare prefăcută, ajungând lângă Grigori, dar în acelaşi timp îşi mută privirea ochilor sălbatici, sângeroşi, nepotoliţi încă după luptă.

— Te simţi cu musca pe căciulă! De ce mergi în urmă? întrebă mânios Grigori.

Zâmbind în silă, cu buzele umflate, Ermakov se uită pieziş la prizonieri.

— Ce muscă? Mie să nu-mi umbli cu ghicitori, că tot nu le pot ghici; astăzi am zburat cu crăcii în sus de pe cal…

— E isprava ta? arătă Grigori cu biciuşca la prizonieri.

Ermakov se prefăcu că-i vede întâia oară în viaţa şi că este nespus de uimit:

— Ah, ticăloşii! Afurisiţii! I-au şi dezbrăcat! Şi când naiba au avut timp?… Vai, uite la ei! Acum am plecat de lângă dânşii, am poruncit să nu-i atingă, şi tâlharii, poftim, cum i-au despuiat, sărmanii!…

— Mă, de ce o suceşti? De ce faci pe prostul? Tu ai dat ordin să-i dezbrace?

— Doamne fereşte! Ce ţi s-a năzărit, Grigori Panteleevici?

— Ţii minte ordinul?

— Ăla despre…

— Da, da, chiar ăla despre!…

— Cum să nu? Îl ştiu pe de rost! Ca nişte stihuri, pe care le-am învăţat pe vremuri la şcoală.

Fără să vrea, Grigori zâmbi, se aplecă în şa şi-l apucă pe Ermakov de diagonală. Ţinea mult la acest comandant viteaz şi plin de avânt.

— Ascultă, Harlampi! Fără glume: de ce le-ai dat voie? Noul polcovnic, pe care l-au băgat la statul-major în locul lui Kopâlov, o să facă un raport, şi va trebui să răspund. N-o să-ţi pară bine dacă va începe dandanaua cu tot felul de întrebări şi cercetări!

— Nu m-a răbdat inima, Panteleevici! Răspunse serios şi simplu Ermakov. Ei aveau toate lucrurile noi-nouţe, abia le-au primit la Ust-Medvediţa, iar băieţii mei umblă numai în vechituri, şi nici acasă nu au cine ştie ce. Tot un drac! Tot i-ar dezbrăca cei din spatele frontului. Adică, noi să-i prindem, iar puşlamalele din dosul frontului să-i dezbrace? Nu, mai bine să se bucure ai noştri! Eu am să răspund, şi la mine vorba e scurtă! Şi, te rog, nu te lega de mine. Habar n-am şi nu ştiu nimic despre aceste lucruri!

Ajunseră în dreptul gloatei de prizonieri. Vorbele potolite din mulţime amuţiră. Cei de la margine se dădeau la o parte în faţa călăreţilor şi-i priveau pe cazaci cu fereală, posomorâţi şi aşteptând parcă ceva. Un ostaş roşu recunoscu în Grigori pe comandant şi veni aproape de tot, atingându-i scară cu mâna.

— Tovarăşe şef! Spuneţi cazacilor dumneavoastră să ne dea îndărăt măcar mantalele. Fie-vă milă! Noaptea e frig şi noi suntem goi, vedeţi şi dumneavoastră.

— Nu-ţi fie teamă, ţiştarule, n-ai să îngheţi în mijlocul verii! zise cu asprime Ermakov şi, împingându-l cu calul pe prizonier, se întoarse către Grigori: Să nu ai grijă, am să spun să le dea ceva din vechituri. Hai, hai, la o parte, viteji! Sunteţi buni să luptaţi cu păduchii din izmene, nu cu cazacii!

La statul-major începuse interogatoriul comandantului companiei, căzut prizonier. Lângă masa acoperită cu o muşama veche, şedea noul şef de stat-major. Polcovnicul Andreianov, un ofiţer în vârstă, cârn, cu mult păr alb la tâmple, cu urechi mari, clăpăuge, ca de copil. La doi paşi de masă, stătea în dreptul lui comandantul roşu. Declaraţiile celui interogat le scria unul dintre ofiţerii de la statul major, sotnicul Sulin, care venise în divizie împreună cu Andreianov.

Comandantul roşu, un om înalt, cu mustăţile roşcate, cu părul cenuşiu-albicios tuns scurt, schimba cu stângăcie când un picior desculţ, când celălalt, pe scândurile vopsite gălbui, uitându-se la polcovnic. Cazacii nu-i lăsaseră prizonierului decât cămaşa cazonă din pânză galbenă, neghilită, şi-i mai dăduseră o pereche de nădragi căzăceşti rupţi cum nu se poate mai rău, cu lampasurile spălăcite şi cu petice cârpite de o mână neîndemânatică. Trecând spre masă, Grigori observă cum prizonierul îşi potrivi cu o scurtă şi sfioasă mişcare nădragii rupţi la şezut, încercând să-şi acopere goliciunea.

— Dumneata spui… de către comisarul militar din Oriol? întrebă Andreianov, aruncându-i prizonierului o privire scurtă pe deasupra ochelarilor, apoi îşi lăsă ochii în jos, şi, îngustându-şi pleoapele, începu să cerceteze şi să întoarcă pe toate părţile un petic de hârtie, pesemne un act.

— Da.

— În toamna anului trecut?

— La sfârşit de toamnă.

— Minţi!

— Spun adevărul.

— Îţi spun: ai minţit!…

Prizonierul nu răspunse şi strânse din umeri. Andreianov se uită la Grigori şi-i zise, cu un gest de dispreţ spre cel interogat:

— Uite, poftim: un ofiţer din armata imperială, iar acum, după cum vezi, e bolşevic. A fost prins şi născoceşte că a nimerit la roşii din întâmplare, că l-ar fi mobilizat. Minte prosteşte, stângaci, ca un şcolar, şi-şi închipuie că are să fie crezut – şi n-are pur şi simplu atâta curaj civic să-şi mărturisească vina de a-şi fi trădat patria… Se teme, ticălosul!

Mişcându-şi greu mărul lui Adam, prizonierul zise:

— Văd, domnule polcovnic, că dumneavoastră aveţi destul curaj civic pentru a insulta un prizonier…

— Nu vorbesc cu ticăloşii!

— Dar eu sunt acum nevoit să vorbesc.

— Mai încet! Nu mă sili să te scutur niţel!

— În situaţia dumneavoastră, nu este de loc greu şi, mai ales, nu este periculos!

Fără să rostească o vorbă, Grigori se aşeză lângă masă şi privea cu un zâmbet de milă la prizonierul, care, palid de indignare, riposta atât de curajos. „Frumos i-a mai dat peste bot prăpăditului de polcovnic!”, îşi zise el cu plăcere şi se uită cam răutăcios la obrajii stacojii şi cărnoşi ai lui Andreianov, scuturaţi de un tic nervos.

Chiar din prima întâlnire cu el, Grigori simţi o adâncă îndârjire împotriva şefului său de stat-major. Andreianov făcea parte din categoria ofiţerilor care n-au fost pe front în anii războiului mondial, ci au preferat să stea prudent în dosul frontului, folosind toate legăturile solide de serviciu şi de rubedenie şi agăţându-se din răsputeri de slujbe lipsite de primejdie. Chiar şi în războiul civil, polcovnicul Andreianov izbutise să scape de front, stând la Novocerkassk, şi, abia după ce atamanul Krasnov fusese înlăturat de la putere, se văzuse silit să meargă în linia întâi.

În cele două nopţi petrecute în aceeaşi odaie cu Andreianov, Grigori aflase de la el că este extrem de evlavios, că nu poate vorbi fără lacrimi în ochi despre slujbele religioase mai solemne, că nevasta lui este cea mai exemplară soţie din câte se pot închipui, că o cheamă Sofia Alexandrovna şi că, pe vremuri, însuşi marele ataman, baronul von Grabbe, îi făcea curte, fără să aibă succes. În afară de aceasta, mai povesti, amabil şi amănunţit, ce fel de moşie avusese răposatul său părinte, cum el, Andreianov, ajunsese la gradul de polcovnic, cu ce persoane ilustre fusese la vânătoare în 1916, şi-i mai destăinui că cel mai plăcut joc de cărţi este vistul, cea mai întăritoare dintre băuturi este coniacul cu frunze de chimion, iar cel mai avantajos serviciu este la intendenţa centrală a armatei.

Bubuiturile apropiate de tun îl făceau să tresară; călărea în silă, sub cuvânt că-l roade o boală de ficat; avea neslăbită grijă să sporească mereu efectivul gărzii statului-major, iar faţă de cazaci se purta cu o ostilitate prea puţin deghizată, deoarece, după vorbele lui, ei fuseseră toţi trădători în 1917, şi de atunci ura toate „gradele inferioare”, fără nici o deosebire. „Numai nobilimea va salva Rusia!”, zicea el, bineînţeles fără a uita să menţioneze că este şi el de neam nobil şi că neamul Andreianovilor este cel mai vechi şi cel mai vrednic din tot ţinutul Donului.

Fără îndoială, cusurul cel mai de seamă al lui Andreianov era vorbăria sa bătrânească, nestăpânită şi nesuferită, de care pătimesc unii oameni buni de gură şi nu tocmai deştepţi, ajunşi la o vârstă respectabilă, dar obişnuiţi din tinereţe să le judece toate cu uşurinţă şi fără socoteală.

În viaţa lui, Grigori avusese destule prilejuri să se întâlnească cu oameni din acest soi păsăresc şi simţea totdeauna o adâncă scârbire. A doua zi după ce făcuse cunoştinţa lui Andreianov, Grigori începu să ocolească întâlnirile cu el şi izbutea aceasta în timpul zilei; dar imediat ce divizia se oprea în cantonament de noapte, Andreianov îl găsea şi-l întreba grăbit: „O să petrecem noaptea împreună?” Şi, fără să-i aştepte răspunsul, începea: „Uite, scumpule, dumneata spui că în lupta pe jos cazacii nu sunt fermi, dar când am fost ofiţer pentru misiuni speciale pe lângă excelenţa-sa… Hei, să vină unul să-mi aducă aici geamantanul şi patul!” Grigori se culca pe spate, cu ochii închişi şi-l asculta cu dinţii încleştaţi, apoi se întorcea nu tocmai cuviincios cu spatele la povestitorul fără lacăt la gură, îşi învelea capul cu mantaua şi-şi zicea în gând, fierbând de furie mută: „Când o să capăt ordinul de mutare, am să-i trântesc numaidecât ceva greu în cap; poate, după asta, nu vă putea mişca limba măcar o săptămână!” „Ai adormit, sotnicule?”, îl întreba Andreianov. „Dorm”, răspundea surd Grigori. „Dă-mi voie. N-am terminat!” Şi povestea îşi urma cursul. În aţipeală, Grigori se gândea: „Pe palavragiul ăsta mi l-au băgat pe gât înadins. Să ştii că Fitzhalaurov a avut grijă de mine! Dar cum să faci serviciul cu unul ca el, lovit cu leuca în cap?” Şi adormind de-a binelea, tot mai auzea vocea ascuţită de tenor a lui Andreianov, care răsuna ca o ploaie biciuind un acoperiş de tablă.

Şi iată de ce Grigori era plin de o bucurie răutăcioasă, privind la comandantul prizonier care-l făcea de două parale, pe flecarul său şef de stat-major.

Andreianov rămase o clipă tăcut, micşorându-şi ochii; sfârcurile lungi ale urechilor sale clăpăuge se făcură de un roşu-aprins, iar mâna albă şi grasă, cu un inel de aur masiv la arătător, zăcea pe masă şi tremura.

— Ascultă, lepădătură! rosti el, cu o voce răguşită de mânie. Am dat ordin să te aducă la mine nu ca să stau la taclale şi să mă cert cu dumneata, nu uita aceasta! Poate că nu înţelegi că n-ai nici o posibilitate de scăpare?

— Înţeleg perfect.

— Cu atât mai bine pentru dumneata. La urma urmelor, puţin îmi pasă dacă te-ai dus la roşii de bunăvoie sau ai fost mobilizat. Asta nu importă; lucrul principal este că refuzi să vorbeşti din motive de onoare prost înţeleasă…

— Este evident că noi nu ne înţelegem în materie de onoare.

— Fiindcă ai pierdut-o cu totul!

— În ce vă priveşte, domnule polcovnic, cred, că, judecând după purtarea dumneavoastră faţă de mine, este îndoielnic că aţi avut vreodată ceea ce se numeşte onoare!

— Văd că vrei să grăbeşti deznodământul!

— Credeţi că am interesul să-l amân? Nu mă sperie aceasta, vă osteniţi zadarnic!

Cu mâinile scuturate de tremur, Andreianov deschise portţigaretul, îşi aprinse o ţigară, trase cu lăcomie două fumuri şi se adresă din nou prizonierului:

— Prin urmare, refuzi să răspunzi la întrebări?

— Despre mine, am spus tot ce-am avut de spus.

— Du-te dracului! Persoana dumitale de prăpădit mă interesează cel mai puţin. Fii bun să-mi răspunzi la întrebarea: ce unităţi v-au venit de la gara Sebreakovo.

— V-am răspuns că nu ştiu.

— Ştii!

— Bine, ca să vă fac plăcerea: da, ştiu, dar n-am să răspund.

— Am să dau ordin să-ţi tragă o bătaie cu vergelele de armă, şi atunci ai să-ţi dezlegi limba.

— Nu prea cred!

Prizonierul îşi atinse cu mâna stângă mustăţile şi zâmbi, stăpân pe sine.

— Regimentul „Kamâşin” a luat parte la această operaţiune?

— Nu.

— Flancul vostru stâng era însă protejat de o unitate de cavalerie. De care anume?

— Lăsaţi-mă-n pace! Vă spun încă o dată: n-am să răspund la asemenea întrebări.

— Din două – una, câine: sau dai drumul la limbă sau, peste zece minute, vei fi pus la zid! Ei?!

Şi atunci prizonierul rosti cu o voce uimitor de ridicată, răsunătoare şi tinerească:

— M-am săturat de tine, neghiob bătrân! Tâmpitule! Dacă te-aş fi prins eu, te-aş fi interogat cu totul altfel!…

Andreianov păli şi apucă tocul revolverului. Atunci Grigori se sculă fără grabă şi ridică mâna, în semn de domolire:

— Oho! Ei bine, ajunge! Aţi vorbit destul! Văd că amândoi sunteţi cam iuţi… Nu v-aţi înţeles şi pace – ce mai tura-vura? Bine face dânsul că nu-i trădează pe-ai săi. Zău, e minunat! Nici nu m-am aşteptat!

— Nu, dă-mi voie!… se agită Andreianov, încercând în zadar să descheie tocul revolverului.

— N-am să te las! zise cu o veselă înviorare Grigori, apropiindu-se de masă şi apărându-l pe prizonier cu trupul lui. Nu e lucru de cinste să omori un prizonier. Cum te lasă inima să vrei să-l ucizi, în starea în care se află? Omul n-are arme; luat prizonier, uite, nu i-au lăsat nici hainele, şi dumneata ridici mâna asupra lui…

— În lături! Ticălosul ăsta m-a jignit!

Andreianov îl împinse cu putere pe Grigori şi smulse revolverul din toc.

Prizonierul se întoarse cu faţa la fereastră, strângând din umeri ca de frig. Grigori urmărea zâmbind mişcările lui Andreianov, dar acesta, simţind în mână mânerul crestat al revolverului, făcu vânt cu el într-un chip ciudat şi se întoarse, lăsând arma cu ţeava în jos.

— Nu vreau să-mi murdăresc mâinile… zise el răguşit, recăpătându-şi răsuflarea şi lingându-se pe buzele uscate.

Fără a-şi stăpâni râsul, care îi dezgolea dinţii sclipitori de sub mustăţi, Grigori spuse:

— Tot n-ai fi avut cum! Uite, revolverul dumitale e descărcat. La cantonament, m-am trezit într-o dimineaţă, l-am luat de pe scaun şi l-am cercetat… N-are nici un cartuş, şi se vede că nu a fost curăţat de vreo două luni! Prost îţi mai păstrezi arma!

Andreianov lăsă ochii în jos, întoarse cu degetul mare butoiaşul revolverului şi zâmbi:

— Drace! Aşa e…

Sotnicul Sulin, care privea totul în tăcere şi cu ironie ascunsă, zise graseind plăcut:

— Ţi-am mai spus, Semion Polikarpovici, că porţi din cale-afară de prost armele. Cazul de acum o dovedeşte o dată în plus.

Andreianov făcu o strâmbătură şi strigă:

— Hei, să vină nişte ostaşi aici!

Doi oameni se iviră în tindă, însoţiţi de comandantul gărzii.

— Duceţi-l! zise Andreianov, cu un semn din cap spre prizonier.

Acesta se întoarse cu faţa spre Grigori, se înclină şi porni spre uşă. Lui Grigori i se păru că buzele prizonierului se mişcă sub mustăţile roşcovane, într-un zâmbet de recunoştinţă abia mijit…

Când paşii se stinseră în depărtare, Andreianov îşi scoase ochelarii cu un gest obosit, îi şterse grijuliu, cu o bucăţică de piele de căprioară, şi zise veninos:

— Ai apărat pe ticălosul acela într-un chip strălucit, e o chestie de convingeri personale. Dar, spune-mi, ce înseamnă asta: să vorbeşti în faţa lui despre revolver, să mă pui într-o situaţie caraghioasă?

— Nu e nici o nenorocire, îl mângâie împăciuitor Grigori.

— Totuşi, nu trebuia. Ştii că aş fi în stare să-l ucid? Un tip revoltător! Înainte de a veni dumneata, m-am căznit cu el vreo jumătate de ceas. Cât a minţit, ce-a mai scăldat-o, scăpându-mi printre degete, dând informaţiuni vădit mincinoase – te apuca greaţa, nu altceva! Iar când l-am prins cu minciuna, a refuzat pur şi simplu să vorbească. Poftim! Onoarea sa de ofiţer nu-i permite dumnealui să trădeze unui duşman secretul militar… Nu s-a gândit însă la onoarea de ofiţer, ticălosul, atunci când a intrat în slujba bolşevicilor… Eu cred că el şi alţi doi dintre comandanţi trebuiesc împuşcaţi fără prea multă gălăgie. Din punct de vedere al informaţiilor ce ne interesează, sunt cu totul fără folos, nişte netrebnici, învechiţi în rele, şi prin urmare n-avem motive să-i cruţăm. Ce zici?

— De unde ai aflat că el este comandantul companiei? întrebă Grigori, în loc să răspundă.

— L-a trădat unul, chiar dintre ostaşii lui.

— Eu cred că ar trebui să-l împuşcăm pe acest ostaş şi să-i lăsăm în pace pe comandanţi!

Grigori se uită întrebător la Andreianov.

Acesta strânse din umeri şi zâmbi, aşa cum se zâmbeşte când cineva spune o glumă nu tocmai sărată.

— Nu, serios: ce zici?

— Nimic alt, decât aşa cum ţi-am spus.

— Dă-mi voie: din ce motive?

— Ce motive? Ca să păstrăm disciplina şi ordinea în armata rusă. Aseară, domnule polcovnic, la culcare, mi-ai vorbit tare frumos ce ordine va trebui să se facă în armată, după ce îi vom bate pe bolşevici, ca să stârpim din tineret molima roşie. Eu am fost de aceeaşi părere în toate, ţii minte? Netezindu-şi mustaţa şi urmărind expresia schimbătoare de pe chipul lui Andreianov, Grigori continuă judicios: Dar acuma ce propui? Curată destrăbălare! Adică, soldaţii să-şi trădeze comandanţii? Asta-i învăţătura dumitale? Dar dacă ne vom pomeni şi noi în aceeaşi stare, ce ai să spui? Nu, iartă-mă, aici mă opun! Sunt împotrivă.

— Cum vrei, zise cu răceală Andreianov, privindu-l atent pe Grigori. Auzise că acest comandant al diviziei de răsculaţi este un om năzuros şi cam ciudat, dar tot nu se aştepta la aşa ceva din partea lui. Se mărgini să adauge numai: Aşa procedam de obicei cu comandanţii roşii luaţi prizonieri şi, în special, cu foştii ofiţeri. Observ că dumneata ai altfel de idei, noi… Şi nu prea înţeleg această atitudine a dumitale într-o asemenea chestiune ce s-ar părea indiscutabilă.

— Iar noi de obicei îi omoram pe bolşevici în luptă, dacă se-ntâmpla, dar nu omorâm fără rost prizonierii! răspunse Grigori, începând să roşească.

— Bine, fie, o să-i trimitem în spatele frontului, încuviinţă Andreianov. Acum o altă chestiune: o parte dintre prizonieri, nişte ţărani mobilizaţi, originari din gubernia Saratov, şi-au exprimat dorinţa să lupte în rândurile noastre. Regimentul nostru, 3 infanterie, nu numără nici măcar trei sute de baionete. Nu crezi că s-ar putea vărsa în el o parte din aceşti voluntari-prizonieri, după o triere migăloasă? Avem directive precise în acest sens din partea statului-major al armatei.

— N-am să primesc la mine nici un mujic. Să mi se completeze pierderile tot cu cazaci, răspunse hotărât Grigori.

Andreianov mai făcu o încercare să-l înduplece:

— Ascultă, să nu ne mai certăm. Înţeleg dorinţa dumitale de a-ţi avea divizia compusă exclusiv din cazaci, dar nevoia ne obligă să nu lepădăm nici pe prizonieri. Până şi în Armata de voluntari unele regimente se completează cu prizonieri.

— Să facă cum vor, dar eu refuz să primesc mujici. Şi să nu mai vorbim despre asta, răspunse tăios Grigori.

Puţin mai târziu, ieşi afară ca să dea ordine pentru expedierea prizonierilor, iar la masă, Andreianov îi spune cu glas schimbat:

— Se pare că nu vom putea lucra împreună.

— Mi se pare şi mie, răspunse cu nepăsare Grigori.

Fără să ia în seamă zâmbetul lui Sulin, scoase cu degetele din farfurie o bucată de carne de berbec fiartă şi începu să ronţăie zgârciul cam tare, făcând atâta zgomot, încât Sulin se strâmbă ca de o durere puternică şi închise chiar ochii pentru câteva clipe.

După două zile, urmărirea trupelor roşii în retragere a fost încredinţată grupării de trupe a generalului Salnikov; Grigori fu chemat urgent la statul-major al grupării, unde şeful statului-major, un general prezentabil şi în vârstă, îi aduse la cunoştinţă ordinul comandantului Armatei Donului referitor la desfiinţarea armatei de răsculaţi, spunându-i fără ocol:

— În cursul războiului de partizani împotriva roşiilor, ai condus cu succes o divizie; acum însă nu-ţi putem încredinţa nu o divizie, ci nici măcar un regiment. Dumneata n-ai studii militare şi în condiţiile luptei pe front larg, cu metodele moderne de luptă, nu vei fi în stare să comanzi o mare unitate. Eşti de acord?

— Da, răspunse Grigori. Voiam chiar să renunţ eu însumi la comanda diviziei.

— E foarte bine că nu-ţi supraestimezi posibilităţile. Este o calitate extrem de rară la tinerii ofiţeri de astăzi. Aşadar, iată ce e: prin ordinul comandantului frontului, eşti numit comandant al sotniei a patra, la Regimentul 19. Regimentul se află acum în marş undeva lângă satul Veaznikov, la vreo douăzeci verste de aci. Vei pleca chiar astăzi. În cel mai rău caz, mâine. Mi se pare că ai ceva de obiectat?

— Aş vrea să fiu mutat la serviciul administrativ.

— Este imposibil. Vei fi indispensabil pe front.

— În cursul acestor două războaie, am fost rănit de paisprezece ori.

— N-are importanţă. Eşti tânăr, arăţi minunat şi mai poţi lupta. În ce priveşte rănile, ia spune-mi, care dintre ofiţeri n-are măcar câteva? Poţi pleca. Toate cele bune!

După cucerirea staniţei Ust-Medvediţkaia, mulţi cazaci care se distinseseră în timpul răscoalei, au căpătat imediat galoane – măsură, se vede, chibzuită pentru a înlătura nemulţumirile gata să izbucnească, neîndoielnic, în rândurile celor din districtul Donului de sus, cu prilejul desfiinţării armatei de răsculaţi. Astfel, aproape toţi vagmiştrii au fost înaintaţi la gradul de horunji, iar ofiţerii care luaseră parte la răzmeriţă fură avansaţi în grad şi primiră recompense.

Nici Grigori nu fusese uitat: fu înaintat sotnic; printr-un ordin pe armată i se relevau meritele în lupta împotriva roşilor şi i se exprimau mulţumiri.

Desfiinţarea armatei de răsculaţi fu terminată în câteva zile. Foştii comandanţi de divizii şi de regimente – oameni fără carte – fură înlocuiţi cu generali şi polcovnici; ofiţeri cu experienţă fură puşi comandanţi de sotnii; toţi comandanţii de baterii şi şefii de state-majore fură înlocuiţi, iar cazacii grade inferioare fură vărsaţi în regimentele de linie ale Armatei Donului, care suferise pierderi serioase cu prilejul luptelor de la Doneţ.

Pe seară Grigori adună cazacii, le anunţă desfiinţarea diviziei şi, luându-şi rămas bun, le zise:

— Cazaci, să nu mă pomeniţi cu vorbe rele! Am luptat împreună, aşa a trebuit, iar de azi înainte o să fim despărţiţi, fiecare cu necazurile lui. Mai cu seamă, păziţi-vă capetele, ca să nu vi le găurească roşii. Ele, capetele noastre, sunt cam năroade, dar tot nu trebuie să le facem ţintă pentru gloanţe. Vom mai avea nevoie să chibzuim cu ele, să chibzuim mult, ce rămâne de făcut mai departe…

Posomorâţi, cazacii tăceau, apoi izbucniră toţi deodată în strigăte surde şi învălmăşite:

— Iar încep cele vechi?

— Unde ne vâră acum?

— Aia silesc poporul să facă tot ce vor dânşii, ticăloşii!

— Nu vrem să ne desfiinţeze! Ce fel de ordine noi sunt şi astea?!

— Ei, flăcăi! Ne-am unit cu ei şi ne-am găsit beleaua!…

— Blagorodniciile lor au început din nou să ne călărească!

— Ţin'te bine acum! O să te dreagă la toate încheieturile…

Grigori aşteptă până când se făcu linişte, apoi zise:

— Degeaba mugiţi. S-a isprăvit cu vremea uşoară, când se puteau discuta ordinele şi când te puteai împotrivi şefilor. Plecaţi la cantonament şi nu mai daţi drumul la limbă, că n-are să vă ducă la nimic bun, doar numai la Curtea marţială şi la sotnii disciplinare.

Cazacii se apropiau pe plutoane; îi strângeau mâna lui Grigori şi-i spuneau:

— Rămâi sănătos, Panteleevici! Nu ne pomeni nici pe noi cu vorbe rele!

— Nici nouă n-are să ne fie uşor să facem slujbă cu alţii!

— Păcat că ne-ai lăsat pe seama altora. Nu trebuia să predai divizia!

— Ne pare rău de tine, Melehov. Comandanţii străini poate că au mai multă şcoală ca tine, dar nouă ne va fi şi mai greu din pricina asta, iată toată pacostea!

Un singur cazac, din satul Napolovo, bun de glume şi care desfăta toată sotnia lui, zise:

— Tu, Grigori Panteleevici, să nu le dai crezare. Fie că ai a face cu ai tăi, fie cu ăi străini, totuna; deopotrivă de greu e dacă nu faci după cum te îndeamnă inima!

Grigori petrecu noaptea, bând rachiu de casă cu Ermakov şi cu alţi comandanţi, iar a doua zi dimineaţa plecă, împreună cu Prohor Zâkov, ca să ajungă din urmă Regimentul 19.

Nici n-avu timp să-şi ia sotnia în primire şi să lege cunoştinţă cu oamenii, că fu chemat la comandantul regimentului. Era dimineaţă, devreme. Grigori inspecta caii, zăbovi şi se prezentă abia după o jumătate de ceas. Se aştepta la o observaţie din partea comandantului, om sever şi exigent, dar acesta îl întâmpină cu multă prietenie; îl întrebă: „Ei, cum ţi-a părut sotnia? Oameni de treabă?” Şi, fără să aştepte răspunsul lui Grigori, adăugă, privind undeva la o parte:

— Iată ce e, dragul meu: sunt nevoit să-ţi comunic o veste extrem de tristă… Ţi s-a întâmplat acasă o mare nenorocire. Noaptea trecută a sosit o telegramă de la Vioşenskaia. Îţi dau concediu o lună, pentru aranjarea treburilor familiale. Du-te.

— Daţi-mi telegrama, rosti pălind Grigori.

Luă foaia de hârtie împăturită în patru, o desfăcu, o citi şi o strânse în pumnul mâinii, care asudă brusc. Avu nevoie de o mică sforţare pentru a se putea stăpâni, şi glasul îi tremură puţin, când zise:

— Da, nu m-am aşteptat la aşa ceva. Am să plec. Rămâneţi cu bine.

— Nu uita să-ţi iei biletul de voie.

— Da, da. Mulţumesc, n-am să uit.

Ieşi în tindă cu paşi siguri şi hotărâţi, ţinându-şi sabia în felul său obişnuit, dar când începu să coboare scara înaltă, simţi deodată că nu-şi mai aude paşii şi că o durere sfâşietoare îi străpunge inima, asemenea unei baionete.

Ajuns pe treapta de jos, se clătină şi se apucă cu mâna stângă de balustrada şubredă, iar cu dreapta îşi descheie iute gulerul bluzei. Rămase aşa numai vreme de un minut, răsuflând adânc şi des, dar acest minut l-a ameţit parcă de durere, şi, când se desprinse de balustradă şi se îndreptă spre calul legat lângă portiţă, merse păşind greoi şi clătinându-se.

După cele aflate de la Daria, Natalia petrecu câteva zile simţindu-se mereu ca într-un vis urât şi apăsător din care nu putea să se trezească. Căută un temei mai potrivit pentru a se duce la nevasta lui Prohor Zâkov şi a încerca să afle de la ea cum a trăit Grigori în Vioşenskaia în timpul retragerii şi dacă s-a întâlnit acolo cu Axinia sau nu. Voia să se încredinţeze de vinovăţia bărbatului, căci pe Daria o credea şi n-o credea.

Seara târziu se apropie de ograda lui Zâkov, purtând în mână o nuia. Nevasta lui Prohor isprăvise cu treburile casei şi şedea la poartă.

— Noroc, vecino! Nu cumva ai văzut viţelul nostru? o întrebă Natalia.

— Noroc, dragă! Nu, nu l-am văzut.

— Afurisită haimana, nu vrea să stea acasă cu nici un chip! Nu ştiu pe unde să-l mai caut.

— Stai niţel, hodineşte-te, că de găsit tot ai să-l găseşti. Vrei seminţe?

Natalia veni mai aproape şi se aşeză lângă ea. Se legă astfel o cislă de muieri, ca toate altele.

— Ce se aude despre ostaşul tău? se interesă Natalia.

— N-am nici o veste. Parcă a pierit cu totul, al naibii să fie! Dar al tău, ţi-a trimis ceva?

— Nu. Grişa a făgăduit că are să scrie, dar n-a trimis nici o scrisoare. Spun oamenii că ai noştri ar fi ajuns undeva dincolo de Ust-Medvediţa, iar altceva n-am mai auzit. Natalia schimbă vorba, trecând la retragerea din urmă peste Don, şi începu să întrebe pe îndelete cum au dus-o ostaşii la Vioşenskaia şi cine a mai stat acolo dintre cei din Tatarski. Nevasta lui Prohor, femeie şireată şi isteaţă, ghici îndată pentru ce venise Natalia şi răspundea numai cu gura pe jumătate şi în silă.

De la bărbat, ştia totul despre Grigori, dar îi era frică să povestească ceva, deşi abia mai era în stare să-şi stăpânească limba – ţinea minte porunca lui Prohor: „Să ştii că, dacă spui cuiva măcar o vorbă despre asta, am să te pun cu capul pe butuc, am să-ţi scot de doi coţi afurisita ta de limbă şi am să ţi-o tai! Dacă află ceva Grigori, mă omoară pe loc! De săturat, m-am săturat numai de tine, iar de viaţă încă nu! Încât să taci ca moartă!”

— Dar pe Axinia Astahova n-a văzut-o cumva la Vioşki Prohor al tău? întrebă pe şleau Natalia, pierzându-şi răbdarea.

— Unde putea să o vadă? De asta le ardea acolo? Zău, nu ştiu nimic, Mironovna, şi nici nu mă întreba despre asta. De la ghilanul meu de bărbat n-ai să scoţi nici o vorbă acătării. Atâta ştie: „Adu-ncoa! Ia de-aici!”

Natalia plecă încă mai tulburată şi mai amărâtă, fără a fi izbutit să afle ceva. Nu mai putea însă să rămână în asemenea înveninată îndoială şi aceasta o îmboldi să meargă de-a dreptul la Axinia.

Fiind vecine, se întâlneau adeseori în anii din urmă, îşi dădeau ziua bună mut din cap, schimbând uneori şi câteva vorbe. Timpurile când îşi aruncau numai priviri pline de ură, fără să-şi dea bineţe, trecuseră; duşmănia lor îşi pierduse din înverşunare, şi, ducându-se la Axinia, Natalia nădăjduia că n-are s-o gonească şi că în orice caz va fi gata să vorbească despre Grigori. Şi aşteptările ei n-o înşelară.

Fără a-şi ascunde mirarea, Axinia o pofti în odaie, trase perdelele la ferestre, aprinse lumina şi întrebă:

— Ce noutate bună ai adus?

— Nu pot să vin la tine cu noutăţi bune…

— Zi-le atunci pe cele proaste. I s-a întâmplat lui Grigori Panteleevici vreo nenorocire?

În acest vorbe se simţea atâta îngrijorare adâncă şi din inimă, încât Natalia pricepu totul. Axinia se dăduse pe faţă dintr-o singură întrebare, dezvăluindu-i tot ce-i umplea viaţa şi tot ceea ce o înspăimânta. De prisos era s-o mai cerceteze despre legăturile ei cu Grigori; totuşi Natalia nu plecă, mai zăbovi cu răspunsul şi, abia într-un târziu, zise:

— Nu, bărbatu-meu e viu şi teafăr, nu-ţi fie teamă.

— Nici nu mi-e teamă, de ce ai crezut una ca asta? Tu trebuie să te îngrijorezi de sănătatea lui, iar eu am grijile mele. Axinia vorbea curgător, dar simţi cum sângele îi năvăleşte în obraz, se duse repede spre masă şi, cu spatele la musafiri, potrivi îndelung flacăra lămpii, care de altfel ardea bine şi fără asta.

— Despre Stepan al tău ce se aude?

— Mi-a trimis nu demult urări de bine.

— Viu, sănătos?

— Aşa mi se pare. Axinia strânse din umeri.

Nici în acea clipă nu fusese în stare să-şi calce pe inimă şi să-şi ascundă simţămintele: nepăsarea ei faţă de soarta bărbatului era atât de vădită, după răspunsul ei, încât Natalia zâmbi fără să vrea.

— Ehei! Se cunoaşte cât nu te lasă să dormi dorul de dânsul… Dar… asta te priveşte. Uite pentru ce am venit: merge vorba prin sat cică Grigori iar se dă la tine şi că te întâlneşti cu el, când vine acasă. Adevărat e?

— Şi tu pe mine ţi-ai găsit să mă-ntrebi? zise batjocoritor Axinia. Hai să te-ntreb şi eu: e adevărat sau ba?

— Ţi-e frică să spui adevărul?

— Nu, nu mi-e frică.

— Atunci spune, ca să ştiu şi să nu mă chinui. De ce să mă perpelesc degeaba?

Axinia îşi încruntă sprâncenele şi îşi micşoră ochii.

— Milă de tine tot n-o să am, zise ea cu asprime. Iată ce se petrece între noi: mă chinui eu, ţi-e bine ţie; te chinui tu, mi-e bine mie… Doar avem un bărbat de împărţit, nu? Am să-ţi spun deci adevărul, ca să-l ştii din vreme. Totul este adevărat, lumea nu minte. Am pus din nou mâna pe Grigori, şi de astă-dată voi căuta să nu-l mai pierd. Ei, şi acum ce-ai să faci? O să-mi spargi geamurile la casă? O să mă înjunghii cu cuţitul?

Natalia se sculă, făcu nod nuieluşa mlădioasă, o aruncă înspre cuptor şi răspunse cu o tărie rară şi străină de firea ei:

— Acum n-o să-ţi fac nici un rău. Mai aştept până vine Grigori, am să stau de vorbă cu el, ca să vedem ce-i de făcut cu voi amândoi. Am doi copii, voi şti cum să mă apăr pe mine şi pe dânşii!

Axinia zâmbi.

— Va să zică, deocamdată pot să trăiesc fără frică?

Fără să bage de seamă tonul batjocoritor al întrebării, Natalia se apropie de Axinia şi-i atinse braţul.

— Axinia! Mi-ai stat toată viaţa de-a curmezişul drumului, dar să ştii că acum n-am să mă milogesc la tine ca atunci, ţii minte? Eram atunci mai tânără, mai proastă, mi-am zis: o să mă rog de ea, o să aibă milă de mine şi o să mi-l lase pe Grişa. Dar acum, nu! Ştiu doar atât: nu-l iubeşti, te ţii grapă de el din obişnuinţă. Şi l-ai iubit tu vreodată ca mine? Cred că nu. Te-ai înhăitat cu Listniţki şi cu cine încă nu te-ai mai încurcat, destrăbălat-o?! Cine iubeşte nu face aşa.

Palidă, Axinia se ridică de pe cufăr, dând-o la o parte pe Natalia cu mâna.

— Nici el nu m-a dojenit pentru asta, şi acum vii tu?… Ce-ţi pasă ţie? Bine! Sunt rea, tu eşti bună: ei şi?

— Atât. Nu te supăra. Plec. Bogdaproste că mi-ai mărturisit adevărul.

— Nu face să-mi mulţumeşti, că tot ai fi aflat şi singură. Stai niţel, ies şi eu cu tine să închid obloanele.

Afară, pe trepte, Axinia se opri o clipă şi zise:

— Îmi pare bine că ne despărţim cu pace, fără bătaie, dar uite, vecino dragă, ce zic eu: dacă ai putere, ia-l. Dacă nu – să fie fără supărare. De bunăvoie n-o să-l las. Anii de tinereţe s-au dus şi, cu toate că m-ai făcut o destrăbălată, eu nu-s ca Daşka voastră şi cu treburi de-astea n-am glumit de când sunt… Tu măcar ai copii, şi vocea Axiniei tremură, răsunând mai surd şi mai gros, dar pentru mine nu mai este nimeni pe pământ! E cel dintâi şi cel din urmă. Ştii ce?… Să nu mai vorbim despre asta. Dacă o să rămână teafăr, dacă-l va feri maica domnului, o să se-ntoarcă şi o să aleagă singur…

Natalia se frământă o noapte fără somn, iar dimineaţa plecă cu Ilinişna la prăşit. Munca o uşura. Gândea mai puţin, lăsându-şi sapa să cadă ritmic peste bulgării pământului argilos de stepă, secătuit de soare, spărgându-se şi făcându-se ţărână; din când în când se îndrepta din şale ca să răsufle, să-şi şteargă sudoarea de pe frunte şi să bea apă.

Nori albi, sfâşiaţi de vânt, pluteau şi se topeau pe cerul albastru. Soarele pârjolea pământul încins. Dinspre răsărit se apropia ploaia. Fără să ridice capul, Natalia simţea cu spinarea cum un nouraş acoperea în treacăt soarele, aducând un pic de răcoare pământului scorojit, care dogorea, şi o umbră sură se aşternea iute asupra ogoarelor, asupra vrejurilor de pepeni şi a lujerilor înalte ale florii-soarelui – învăluia grădinile de pe povârniş, ierburile istovite şi aplecate de arşiţă, tufele de păducel şi de mărăcine, cu frunzişul veşted şi murdărit de păsări. Chemarea pitpalacilor răsuna mai tare, cântul dulce al ciocârliilor se auzea mai limpede, şi chiar vântul, care mişca buruienile calde, părea mai puţin fierbinte. Pe urmă, soarele străpungea pieziş marginea albă a nouraşului firav ce-şi urma drumul spre apus şi, răzbind, revărsa din nou pe pământ puhoaie aurii de lumină strălucitoare. Undeva departe-departe, pe coamele albastre ale dealurilor, de-a lungul Donului, umbra nouraşului tot mai cotrobăia şi păta pământul, iar grădinile de aci erau din nou copleşite de toropeala amiezii de chihlimbar; aerul încins tremura şi şerpuia în zare; pământul şi ierburile hrănite de el răspândeau un miros tot mai înăbuşitor.

La amiază, Natalia se duse la un puţ săpat în fundul râpii şi veni cu o oală de apă de izvor, rece ca gheaţa. Femeile băură, se spălară pe mâini şi se aşezară la soare să mănânce. Ilinişna tăie cu grijă pâinea pe un şorţ întins, scoase din traistă lingurile şi o strachină, apoi aduse o oală cu gâtul strâmt, plină cu lapte covăsit şi acoperită cu o bluză ca să nu se încălzească.

Natalia mânca în silă, şi soacra o întrebă:

— Văd eu că de la o vreme parcă nu-ţi sunt toţi boii acasă… S-o fi întâmplat ceva între tine şi Grişka?

Buzele arse de vânt ale Nataliei tremurară jalnic.

— Mamă-soacră, iar s-a înhăitat cu Axinia.

— Asta… de unde poţi s-o ştii?

— Am fost aseară la ea.

— Şi ea, târfa, a mărturisit-o?

— Da.

Ilinişna rămase pe gânduri. Cute aspre îi tăiară chipul brăzdat de zbârcituri şi colţurile buzelor.

— Poate se laudă numai, afurisita?

— Nu, mamă-soacră, chiar aşa e. Ce să mai vorbim?

— L-ai scăpat din ochi… zise încetişor bătrâna. Pe un asemenea soi de bărbat trebuie să-l păzeşti şi iar să-l păzeşti!

— Ce să-l păzeşti? Mă bizuiam pe obrazul lui… Sau trebuia să-l leg de fusta mea? Natalia zâmbi amar şi adăugă cu o voce abia auzită: El nu-i Mişatka, să-l ţin pe loc. Are părul pe jumătate alb, dar tot nu se lasă de vechile lui năravuri…

Ilinişna spălă şi şterse lingurile, clăti strachina, puse totul la loc în traistă şi abia atunci întrebă:

— Şi asta este toată nenorocirea?

— Ce mai întrebi, mamă-soacră! Nu-i destul ca să ţi se urască de viaţă?

— Şi ce-ai hotărât să faci?

— Ce să mai hotărăsc? Atâta: o să-mi iau copiii şi am să plec la ai mei. N-am să mai trăiesc cu dânsul. Las' s-o ia în casă. Să stea cu dânsa. M-am chinuit destul şi aşa.

— Când eram tânără, mă gândeam şi eu la fel, oftă Ilinişna. Al meu a fost şi el un muieratic şi jumătate. Câte am îndurat şi eu de pe urma lui, nici nu se pot spune. Numai că nu-i uşor să pleci de la bărbat şi apoi nici n-are rost. Chibzuieşte bine, ai să vezi şi tu. Pe urmă, cum să iei copiii de la tatăl lor? Nu, ai vorbit de haram. La asta nici să nu te mai gândeşti. Nu-ţi dau voie!

— Nu, mamă-soacră, de trăit tot n-am să mai trăiesc cu el, încât nu-mi mai vorbi de prisos.

— Cum să nu-ţi vorbesc? izbucni Ilinişna, sărindu-şi din fire. Da' ce, îmi eşti străină? Parcă nu mi-e milă de voi, afurisiţi ce sunteţi? Mie-mi vorbeşti aşa, mamei, bătrânei? Ţi-am spus: scoate-ţi asta din cap, şi s-a isprăvit! Poftim, ce a mai născocit: „O să plec din casă!” Şi unde vrei să ajungi? La ai tăi? Dar cine are nevoie de tine? Taică-tău s-a dus, Dumnezeu să-l ierte, casele arse, mama – fără căpătâi, o să trăiască din mila altora, şi tu ai să te duci acolo şi să-mi iei şi nepoţii cu tine? Nu, dragă, n-are să meargă aşa cum crezi tu! Stai să vină Grişka, a să vedem ce-i de făcut cu el, iar acum să nu-mi vorbeşti despre asta, nu-ţi dau voie şi nici nu te mai ascult!

Toată suferinţa care mocnea de atâta timp în inima Nataliei izbucni într-un zguduitor hohot de plâns. Cu un geamăt îşi smulse broboada din cap, căzu cu faţa pe pământul uscat, aspru, şi, lipită cu pieptul de el, plângea fără lacrimi.

Ilinişna, ca o bătrână înţeleaptă şi plină de curaj ce era, nici nu se urni din loc. Înfăşură în bluză oală cu laptele rămas, o puse într-un locşor răcoros, apoi turnă apă într-o cană, se apropie de Natalia şi se aşeză alături. Ştia că o asemenea durere nu se poate alina cu vorbe, mai ştia că mai bine e să plângi decât să ai ochii uscaţi şi buzele strânse. După ce o lăsă pe Natalia să-şi plângă destul amarul, Ilinişna îşi puse mâna muncită, plină de bătături, pe capul nurorii şi mângâindu-i părul negru, lucios, îi zise cu asprime poruncitoare în glas:

— Ei, acuma destul! N-ai să verşi azi toate lacrimile, mai lasă şi pentru altă dată. Ia, bea niţică apă.

Natalia se potoli. Numai umerii îi zvâcneau din când în când şi un tremur îi străbătea trupul. Deodată sări în picioare, o împinse la o parte pe Ilinişna, care îi întindea cană cu apă, şi, cu faţa spre răsărit, cu palmele ude de lacrimi, împreunate ca pentru rugăciune, strigă cu glas tare, repede, înecându-se:

— Doamne! Mi-a mâncat sufletul! Nu mai am puteri să trăiesc aşa! Doamne, pedepseşte-l, blestematul! Omoară-l acolo pe loc! Ia-i zilele, să nu mă mai chinuie!…

Un nor negru se târa pe cer, venind dinspre răsărit. Tunetul bubui surd. Un fulger cu flacără albă alunecă pe cer, şerpuind şi forfecând culmile rotunde ale norului. Vântul înclina spre apus ierburile foşnitoare, aducea colb amar de pe drum şi aplecă aproape până la pământ talerele de floarea-soarelui, grele, pline de seminţe.

Ciufulind părul vâlvoi al Nataliei, vântul îi usca chipul ud şi-i înfăşura în jurul picioarelor poalele fustei largi şi cenuşii.

Cuprinsă de o superstiţioasă groază, Ilinişna îşi privi câteva clipe nora, care, pe fondul norului negru de furtună cotropind jumătate din cer, îi părea necunoscută şi spăimântătoare.

Ploaia se apropia tot mai năvalnic. Tăcerea, care se lasă în preceasul unei furtuni, nu ţinu mult. O gaie ţipă speriată, repezindu-se în zbor pieziş spre pământ; un ţiştar ţiui pentru ultima oară în faţa vizuinii lui, şi vântul o izbi cu toată tăria pe Ilinişna, aruncându-i în faţă un val cu pulbere de nisip mărunt, apoi zbură chiuind prin stepă. Bătrâna se ridică cu greu de la pământ. Chipul ei era galben ca de mort, când strigă cu voce surdă, prin vuietul detunat al furtunii:

— Trezeşte-te! Să te ferească Dumnezeu! Pentru cine chemi tu moartea?!

— Doamne, pedepseşte-l! Pedepseşte-l! ţipa Natalia, cu ochii înnebuniţi aţintiţi în zarea unde norii se îngrămădeau într-o măreţie sălbatică, răscoliţi de furtună, luminaţi de răbufnirile orbitoare ale fulgerelor.

Tunetul bubui din nou cu trosnet sec deasupra stepei. Cuprinsă de groază, Ilinişna făcu semnul crucii, se apropie cu paşi împleticiţi de Natalia şi o apucă de umăr.

— Pune-te în genunchi. Auzi, Nataşka?!

Natalia îşi privi soacra cu ochi care nu mai vedeau parcă nimic şi se lăsă în genunchi, cu o mişcare lipsită de voinţă.

— Cere iertare lui Dumnezeu! zise poruncitor Ilinişna. Cere-i să nu-ţi primească rugăciunea! Pentru cine ai chemat tu moartea? Pentru tatăl copiilor tăi? Mai mare păcat se poate? Fă-ţi semnul crucii! Închină-te până la pământ şi zi: „Doamne, iartă-mă pe mine păcătoasa!”

Natalia făcu semnul crucii, şopti ceva cu buzele albe şi, cu dinţii încleştaţi, se prăvăli greoi într-o parte.

Spălată de ploaie, stepa se înviorase de un verde minunat. Un curcubeu uriaş se boltise pe cer, de la iazul din depărtare şi până la Don. Dinspre apus se mai auzeau răbufnirile surde de tunet. Puhoaie de apă tulbure se năpusteau în râpă cu un zgomot ca al vulturilor; pârâiaşe înspumate îşi croiau drum prin bostănării spre Don, ducând frunzele smulse de ploaie, rădăcini de ierburi scoase de apă din ţărână, spice de secară. Pături groase de nisip şi de mâl se lăţeau prin grădini, acoperind vrejurile de harbuji şi de pepeni galbeni; apele răzvrătite se scurgeau prin făgaşe, de-a lungul potecilor de vară. La poalele unei movile îndepărtate, ardeau rămăşiţele unui stog de fân aprins de trăsnet, şi un stâlp de fum vioriu se ridica spre cer, aproape atingând curcubeul cu vârful înalt.

Păşind cu băgare de seamă, în picioarele desculţe, Ilinişna şi Natalia coborau spre sat pe drumul noroios şi alunecos, ridicându-şi mult fustele. Ilinişna zise:

— Dar nărăvaşe mai sunteţi voi, tinerele! Zău, aşa! Turbaţi pentru orice lucru de nimic. Ehei, de-ai fi trăit tu aşa cum am trăit eu în tinereţe, ce-ai fi făcut, te-ntreb? Pe tine nu te-a atins Grişka nici măcar cu degetul cel mic, cât timp ai stat cu el, şi tot eşti nemulţumită, şi tot ai vrut să-l laşi, şi tot ai căzut în nesimţire şi ce n-ai mai făcut încă – până şi pe Dumnezeu, şi pe el l-ai vârât în păcătoşeniile voastre… Spune şi tu, fata mamei, bine este? Pe mine mă omora în bătaie blestematul meu de şchiop, şi ştii, asta aşa, fără nici o vină. Câte pozne nu făcea, ca să se spargă toate în capul meu? Vine în zori, şi eu plâng cu lacrimi amare, şi-l dojenesc, iar el tabără cu pumnii… Umblam câte o lună în şir plină de vânătăi, dar uite că am rămas în viaţă şi mi-am crescut feciorii şi niciodată nu mi-a trecut prin minte să-mi iau lumea-n cap. Eu nu-l laud pe Grişka, dar asta-ţi spun: cu unul ca dânsul se mai poate trăi… Dacă n-ar fi vipera aia, dânsul ar fi printre cei mai de ispravă cazaci din sat. I-a făcut farmece, altceva nu poate să fie.

Natalia merse îndelung tăcută, chibzuind în sine; în cele din urmă, zise:

— Mamă-soacră, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Când va veni Grigori, atunci vom vedea ce-o să mă fac… Poate că am să plec singură, poate că o să mă dea afară din casă chiar dânsul, dar eu deocamdată nu plec nicăieri din casa voastră.

— Uite aşa trebuia să spui de la început! se bucură Ilinişna. O da Dumnezeu, totul va fi bine. N-o să te dea afară, nici să nu te mai gândeşti la aşa ceva! Doar vă iubeşte, pe tine şi pe copilaşi; încât cum poate să-i treacă una ca asta prin gând? Nu, nu-u! N-are să te schimbe pe Axinia, n-are să-l lase inima s-o facă! Câte nu se-ntâmplă, într-o viaţă întreagă, între oamenii de sub acelaşi acoperiş? Numai să se-ntoarcă teafăr acasă…

— Nu vreau moartea lui… Am vorbit numai aşa, de deznădejde… Nu mă mai dojeni pentru asta… N-am să-l smulg din inimă, dar mi-e aşa de greu să trăiesc!…

— Puiculiţa mea, draga mea! Crezi că nu ştiu? Numai că nu trebuie să te laşi dusă aşa de prima pornire, fără chibzuială. Bine-ai zis, zău, să nu mai vorbim despre asta! Şi, pentru Dumnezeu, să nu-i sufli nimica bătrânului. Nu-i treaba lui.

— Vreau să-ţi mai spun ceva matale… Nu se ştie deocamdată dacă o să mai trăiesc cu Grigori sau nu, dar nu mai vreau să am copii de la el. Nu ştiu ce să mă fac nici cu ăia care sunt… Dar încă… Şi eu, mamă-soacră, sunt grea…

— De când?

— Într-a treia lună.

— Ce poţi să faci? Vrei, nu vrei, va trebui să naşti.

— N-am să nasc, rosti cu hotărâre Natalia. Mă duc chiar astăzi la baba Kapitonovna. Are să mă scape de asta… A mai făcut la alte femei.

— Să lepezi, adică? Cum poţi să-mi spui una ca asta, femeie fără ruşine?

Mâniată, Ilinişna se opri în mijlocul drumului, dând din mâini. Avea de gând să mai spună ceva, dar se auzi uruit de roţi, plescăit gras de copite în noroi şi o voce care îndemna calul.

Lăsându-şi în jos poalele fustelor, Ilinişna şi Natalia feriră la o parte din drum. Bătrânul Filip Agheevici Beshlebnov, care venea de la câmp, ajunse în dreptul lor şi-şi opri iepuşoara ageră.

— Suiţi-vă, muierilor! La ce bun să frământaţi glodul cu tălpile?

— Să trăieşti, Agheevici, că ne-am scos sufletul clefăind prin glod, mulţumi Ilinişna şi o luă înainte, aşezându-se fără multe pofteli în căruţa lată şi încăpătoare.

După-masă, Ilinişna avea de gând să mai stea pe îndelete de vorbă cu Natalia, s-o înduplece şi să-i bage în cap că nu era nevoie să scape de sarcină. Aşa că, în timp ce spăla blidele, cântărea în cuget felurite poveţe care i se păreau mai temeinice; ba s-a gândit chiar să-i spună şi bătrânului despre hotărârea Nataliei şi cu ajutorul lui s-o silească pe nora orbită de durere să renunţe la asemenea nechibzuită faptă. Dar, pe când ea trebăluia prin bucătărie, Natalia se pregătise şi plecase.

— Unde-i Natalia? o întrebă Ilinişna pe Duniaşka.

— A făcut o bocceluţă şi a plecat.

— Unde? Ce ţi-a spus? Ce fel de bocceluţă?

— De unde să ştiu, mamă? A pus într-o basma o fustă curată, încă ceva şi a plecat fără să mai zică nimic.

— Of, sărmana de ea!

Spre uimirea Duniaşkăi, Ilinişna izbucni în lacrimi neputincioase şi se lăsă pe laviţă.

— De ce plângi, mamă? Doamne, dar ce ai?

— Lasă-mă în pace, neruşinato! Nu-i treaba ta! Dar ce-a zis? Şi de ce nu m-ai vestit atunci când se pregătea de plecare?

Duniaşka răspunse cu necaz:

— Cu asta chiar că mă învinuieşti din senin! Ce eram să fac? De unde puteam să ştiu că trebuie să-ţi spun neapărat? Doar n-a plecat cu totul! S-a dus pesemne să-şi vadă mama, şi nu pot pricepe de ce plângi!

Chinuită de îngrijorare, Ilinişna aşteptă întoarcerea Nataliei. Se hotărî să nu sufle nici o vorbă bătrânului, de teama mustrărilor şi stropşelilor lui.

La apusul soarelui, turmele se întoarseră din stepă. Asfinţitul scurt se aşternu peste câmpuri. Luminiţe rare se aprinseră prin sat, şi Natalia tot nu mai venea. Toată suflarea din casa Melehovilor se aşeză la cină. Palidă de îngrijorare, Ilinişna aduse la masă tăiţeii cu ceapă în ulei. Bătrânul luă lingura, culese în ea firimiturile de pâine uscată de pe masă, le trimise în gura căscată, pierdută în hăţişurile bărbii dese, şi, cercetând cu privirea pe cei din jurul mesei, întrebă:

— Da' Natalia unde-i? De ce n-o chemaţi la masă?

— Nu-i acasă, răspunse cu jumătate de glas Ilinişna.

— Dar unde-i?

— O fi plecat la mă-sa şi poate că mai zăboveşte acolo.

— Cam mult stă. Ar trebui să ştie orânduiala casei… mormăi nemulţumit Pantelei Prokofievici.

Mânca încet şi cu grijă, ca întotdeauna; din când în când, îşi punea lingura pe masă, cu fundul în sus, se uita cu o privire piezişă, drăgăstoasă, la Mişatka, aşezat lângă ei, şi-i zicea cu o uşoară asprime în glas: „Ia întoarce-te niţel, puiul moşului, las' să-ţi şterg buzele. Mă-ta umblă hai-hui, n-are nimeni grijă de voi…” Şi, cu mâna lui mare, aspră şi neagră, ştergea buzele gingaşe, trandafirii, ale nepotului.

Cinară în tăcere şi s-au sculat repede de la masă. Pantelei Prokofievici porunci:

— Stingeţi lumina! Avem gaz puţin, la ce bun să-l ardem de pomană?

— Să închidem uşile? întrebă Ilinişna.

— Închide-le.

— Dar Natalia?

— Când va veni n-are decât să bată la uşă. Poate că n-are să umble creanga chiar până dimineaţa… Ian te uită ce obicei nou a mai născocit! Din pricina ta, zgripţuroaico, fiindcă nu-i spui nimic şi-i cauţi în coarne! Auzi, să meargă noaptea în ospeţie!… Las' că-i arăt eu mâine. Frumoasă pildă a mai luat de la Daşka…

Ilinişna se culcă fără să se dezbrace. Rămăsese aşa, vreme ca vreo jumătate de ceas, zvârcolindu-se tăcută în pat şi oftând, iar tocmai când îşi punea în gând să se scoale şi să meargă la Kapitonovna, auzi afară zgomot de paşi şovăitori şi târşiţi.

Cu o sprinteneală neobişnuită pentru vârsta ei, bătrâna sări în picioare, alergă în grabă în tindă şi deschise uşa.

Galbenă ca ieşită din mormânt, Natalia urca cu greu treptele, ţinându-se de parmacul scării. Luna plină îi lumina faţa scofâlcită, ochii adânciţi în orbite şi sprâncenele încovoiate într-o nemărginită suferinţă. Păşea clătinându-se ca o fiară rănită şi acolo unde îi călca piciorul, rămânea o pată neagră de sânge.

Tăcută, Ilinişna o cuprinse de mijloc şi o duse în tindă. Natalia se rezemă cu spatele de uşă şi şopti cu glas răguşit:

— Ai noştri dorm? Mamă-soacră, şterge dârele de sânge de după mine… Vezi matale, am lăsat urme…

— O-of, ce-ai făcut cu tine, Natalia?! strigă înăbuşit Ilinişna, cu glasul întretăiat de plâns.

Natalia încercă să zâmbească, dar, în loc de zâmbet, o chinuire jalnică îi schimonosi faţa.

— Nu striga, mamă-soacră… că-i trezeşti pe ai noştri… Uite, m-am şi uşurat. Sunt cu sufletul împăcat… Numai că sângele… curge din mine, de parcă m-au tăiat… Dă-mi mâna, mamă… Mi se-nvârte capul.

Ilinişna trase zăvorul şi căută clanţa uşii îndelung, cu mâna tremurătoare, pe dibuite, ca într-o casă străină, neputând s-o nimerească prin întuneric. Păşind în vârful picioarelor, o duse pe Natalia în odaia mare, o trezi pe Duniaşka şi o scoase afară din culcuşul ei, o chemă pe Daria şi aprinse lampa.

Uşa bucătăriei era deschisă, lăsând să străbată sforăitul ritmic şi aprig al lui Pantelei Prokofievici; micuţa Poliuşka plescăia din buze şi mormăia ceva prin vis. Dulce e somnul de copil, netulburat de nimic!

În timp ce Ilinişna bătu bine perna pregătind patul, Natalia se aşeză pe laviţă şi, sleită de puteri, se lăsă cu capul pe marginea mesei. Duniaşka vroi să intre în odaie, dar Ilinişna îi spuse cu asprime:

— Piei, neruşinato, şi să nu-ţi mai bagi nasul pe-aici! N-ai ce căuta!

Încruntându-se, Daria luă cârpa udă şi se duse în tindă. Natalia îşi ridică cu greu capul şi zise:

— Scoate de pe pat aşternutul cel curat… Pune o bucată de pânză… Tot am s-o murdăresc…

— Taci! porunci Ilinişna. Dezbracă-te! Culcă-te! Cum te mai simţi? Să-ţi aduc apă?

— Grozav de slăbită mă simt… Daţi-mi o cămaşă curată şi apă.

Într-o mare opintire a puterilor sleite, Natalia se sculă şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre pat. Abia atunci, Ilinişna îşi dădu seama că fusta Nataliei este udă de sânge, grea, şi i se lipeşte de picioare. Privi cu înfiorare la Natalia, care, ca după ploaie, se aplecă, îşi stoarse poală şi începu să se dezbrace.

— Vai, ţi-ai pierdut tot sângele! sughiţă de plâns Ilinişna.

Natalia se dezbrăcă cu ochii închişi, răsuflând des şi şuierător. Ilinişna, după ce a urmărit-o cu privirea căscată de groază, se duse la bucătărie. Cu mare greutate izbuti să-l trezească în ghionturi pe Pantelei Prokofievici şi-i zise:

— Natalia s-a îmbolnăvit… I-e rău de tot, mi-e teamă să nu moară… Pune repede caii la căruţă şi du-te în staniţă, după felcer.

— Ce drăcovenie ţi-a mai năzărit? Dar ce-a păţit? Cum de s-a îmbolnăvit? Dacă ar umbla mai puţin noaptea…

În câteva cuvinte, bătrâna îl dumiri asupra celor întâmplate. Înfuriat, Pantelei Prokofievici sări în picioare şi, încheindu-şi în mers nădragii, se repezi în odaie:

— Ah, putoarea! Ah, neam de căţea! Ce i-a trecut prin gând?! Nevoia a silit-o, hai?… Stai că-i arăt eu!…

— Ai înnebunit, afurisitule?! Unde te bagi?… Nu intra acolo, că nu de tine îi arde acum!… Ai să trezeşti copiii! Ieşi afară şi înhamă mai iute!…

Ilinişna încercă să-l oprească pe bătrân, dar, fără s-o asculte, el veni la uşa odăii şi o deschise cu o izbitură de pumn.

— Te-ai pricopsit, fir-ai a dracului! răcni el, oprindu-se în prag.

— Nu-i voie! Tată-socrule, nu intra! Pentru numele lui Hristos, nu intra! Ţipă ascuţit Natalia, strângând la piept cămaşa dezbrăcată de pe dânsa.

Drăcuind, Pantelei Prokofievici porni să-şi caute sumanul, şapca şi hamurile. Zăbovi atâta, încât, scoasă din răbdări, Duniaşka năvăli în bucătărie şi se năpusti plângând asupra lui taică-său:

— Pleacă mai repede! Ce mai scotoceşti aici, ca gândacul în balegă?! Nataşka moare, şi el se găteşte de un ceas! Socru eşti? Dacă nu vrei să te duci, spune! Pun caii la căruţă şi plec singură!

— Mă-ă! Ai căpiat? Ai scăpat din balamuc? Numai pe tine nu te-am auzit orăcăind, parşivo! Uite cum strigă la tată-său, putoarea!

Pantelei Prokofievici dădu s-o izbească pe Duniaşka cu sumanul şi, bolborosind ocări care de care mai mânioase, ieşi în ogradă.

După plecarea lui, toţi cei din casă se simţiră ceva mai slobozi. Daria se apucă să spele duşumelele, împingând cu îndârjire scaunele şi laviţele. Fiind lăsată să intre în odaie îndată după plecarea bătrânului, Duniaşka şedea la căpătâiul Nataliei, îi potrivea perna şi-i dădea de băut. Ilinişna se ducea din când în când la copiii care dormeau alături, într-o cămăruţă – şi, întorcându-se pe urmă din nou în odaie, se uită îndelung la Natalia, rezemându-şi obrazul în palmă şi clătinând dureros din cap.

Natalia zăcea tăcută, întorcându-şi mereu capul cu şuviţe de păr încâlcit şi ud de sudoare. Pierdea îngrozitor de mult sânge. La fiecare jumătate de ceas, Ilinişna o ridica încetişor, scotea aşternutul ud leoarcă şi punea altul.

Timpul trecea, şi Natalia se sfârşea văzând cu ochii. După miezul nopţii, deschise ochii şi întrebă:

— Mai e mult până la răsărit?

— Puţin, foarte puţin, o încredinţă bătrâna, spunându-şi în gând: „Înseamnă că nu mai are viaţă! Îi e teamă să nu-şi dea sufletul fără să-şi vadă copiii”.

Şi, întărindu-i parcă bănuielile, Natalia o rugă cu voce slabă:

— Mamă, trezeşte-i pe Mişatka şi pe Poliuşka…

— Ce vorbeşti, puico! Pentru ce să-i trezim noaptea? Uitându-se la tine, are să-i apuce spaima şi or să înceapă a plânge şi a ţipa… La ce bun să-i scol?

— Vreau să-i mai văd… Mi-e rău.

— Doamne, ce tot vorbeşti! Uite, acuşi vine bătrânul cu felcerul şi are să-ţi ajute. Poate că ai vrea să dormi, sărmana mea, ce zici?

— Parcă mai pot adormi! răspunse Natalia, cu o uşoară supărare în glas. După aceasta, tăcu mult timp şi începu să răsufle mai domol.

Ilinişna ieşi tiptil afară şi dădu drumul lacrimilor. Cu faţa roşie, umflată de plâns, se întoarse în odaie când zorile abia începeau să mijească la răsărit. Auzind uşa scârţiind, Natalia deschise ochii şi întrebă din nou:

— Mai e mult până la răsărit?

— Se crapă de ziuă.

— Înveliţi-mi picioarele cu şuba…

Duniaşka îi înveli picioarele, cu şuba de miel şi-i potrivi pe lături pătura caldă. Natalia îi mulţumi cu o privire, apoi o chemă pe Ilinişna şi zise:

— Şezi colea lângă mine, mamă, iar tu, Duniaşka, şi tu, Daria, ieşiţi, rogu-vă, pentru o clipă, că vreau să stau de vorbă între patru ochi… Au plecat? întrebă ea, fără să deschidă ochii.

— Au plecat.

— Tata-socru n-a venit încă?

— Vine îndată. Ţi-e mai rău?

— Nu, tot la fel… Iată ce voiam să spun… Eu, mamă-soacră, am să mor în scurtă vreme… O ştie inima mea. Atâta sânge a curs din mine – cu nemiluita! Spune-i Daşkăi să pună la încălzit apă cât mai multă, când o să facă foc la cuptor… Şi matale ai să mă speli, nu vreau s-o facă altcineva străin…

— Natalia! Drăguţo! Maica precista cu tine! De ce vorbeşti de moarte? Dumnezeu e mare şi cu milostivirea lui iar ai să te faci bine.

Cu o slabă mişcare a mâinii, Natalia o pofti pe soacră să nu mai vorbească şi urmă ea:

— Lasă-mă să vorbesc, că mie-mi vine greu şi aş vrea să spun multe… Iar mi se-nvârte capul… V-am spus despre apă? Asta înseamnă că sunt tare… Kapitonovna mi-a făcut-o mai demult, după masă, îndată ce am venit. S-a speriat şi dânsa sărmana… Of, ce de sânge a curs din mine… De-aş putea ajunge până dimineaţa… Puneţi cât mai multă apă la încălzit… Vreau să fiu curată după ce-oi muri… Mamă-soacră, o să-mi puneţi fusta verde, aia cu cusături la margine… Lui Grişa îi plăcea când o puneam… şi bluză de poplin… este în cufăr deasupra, în colţul din dreapta, sub şal… Iar pe copii să-i ducă la ai noştri, când o să mor… N-ai vrea să trimiţi după mama, să vină îndată?… Ar trebui de acum să încep a-mi lua rămas bun… Scoateţi de sub mine… Totu-i ud…

Susţinând-o pe sub şale, Ilinişna scoase aşternutul şi vârî cu greu altul. Natalia mai avu timp să şoptească:

— Întoarceţi-mă… Şi căzu în nesimţire.

Zorile albastre luceau în fereastră. Duniaşka spălă doniţa şi ieşi în ogradă să mulgă vacile. Ilinişna deschise fereastra şi răcoarea proaspătă, înviorătoare şi iute a dimineţii de vară năvăli în odaia plină de miros greu de sânge proaspăt şi de gazorniţă. Scuturaţi de vânt, stropi de rouă căzură de pe frunzele vişinului pe pervazul ferestrei: răsunară ciripelile celor dintâi păsări, muget de vaci, pocnituri groase şi scurte de harapnic ciobănesc.

Natalia îşi veni în fire, deschise ochii, se linse cu vârful limbii pe buzele uscate, albe, fără nici un pic de sânge, ceru apă. Nu mai întreba nici de copii, nici de mamă. Totul se îndepărta pesemne de ea – pentru totdeauna…

Ilinişna închise fereastra şi se apropie de pat. Cât de îngrozitor se schimbase Natalia într-o singură noapte! Cu o zi înainte, era ca un tânăr măr înflorit – frumoasă, sănătoasă, voinică – iar acum, obrajii îi erau albi, mai albi decât creta dealurilor de la Don, nasul se ascuţise, buzele îşi pierduseră frăgezimea trandafirie, se făcuseră mai subţiri şi acopereau parcă cu greu două semicercuri desfăcute de dinţi. Numai ochii Nataliei îşi mai păstrau lumina de altădată, dar expresia lor era cu totul alta. Ceva nou, străin şi înfricoşător se putea citi în privirea ei când, mânată de un nedesluşit îndemn, îşi ridica pleoapele albăstrii şi înconjura cu ochii odaia, oprindu-i o clipă asupra Ilinişnei…

La răsăritul soarelui, Pantelei Prokofievici se întoarse. Istovit de nenumăratele sale nopţi fără somn şi de truda necurmată de la spital, cu bolnavii de tifos şi cu răniţii, felcerul, om cu faţa suptă, coborî din trăsură, se întinse, luă un pachet de pe bancă şi intră în casă. Îşi scoase la intrare mantaua de ploaie şi, aplecându-se peste parmaclâc, îşi spălă pe îndelete mâinile păroase, privind pe sub gene la Duniaşka, în timp ce ea îi turna apă din oală în căuşul palmelor, şi chiar îi făcu de două ori cu ochiul. Apoi intră în odaie şi stătu acolo ca la vreo zece minute lângă Natalia, după ce-i rugase pe toţi ceilalţi să iasă afară.

Pantelei Prokofievici şi Ilinişna aşteptau în bucătărie.

— Ei, cum e? întrebă în şoaptă bătrânul, îndată ce ieşiră din odaie.

— Prost de tot…

— Singură a făcut-o?

— Singură a vrut-o… răspunse Ilinişna, ocolind întrebarea.

— Apă caldă, repede! porunci felcerul, scoţându-şi pe uşă capul zbârlit.

În timp ce apa fierbea, felcerul trecu în bucătărie. Văzând privirea întrebătoare a bătrânului, făcu cu mâna un gest deznădăjduit.

— O să moară pe la amiază. O pierdere nemaipomenită de sânge. Nu-i nimic de făcut! Aţi trimis de veste lui Grigori Panteleevici?

Fără să-i răspundă, Pantelei Prokofievici şchiopătă grăbit în tindă. Daria îl văzu cum intră sub şopron, în dosul secerătorii, şi cum, lipindu-şi capul de o grămadă de tizic vechi de anul trecut, bătrânul izbucni în hohote de plâns…

Felcerul mai zăbovi o jumătate de ceas, stând pe cerdac, moţăi puţin sub razele soarelui, care se înălţa, pe urmă – când samovarul dădu în clocot – intră din nou în odaie, făcu Nataliei o injecţie de camfor, ieşi afară şi ceru lapte de băut. Înăbuşindu-şi cu greu căscatul, bău două pahare şi spuse:

— Duceţi-mă chiar acum înapoi. Am în staniţă bolnavi şi răniţi, iar aci tot nu mai am ce căuta. În zadar! Cu dragă inimă l-aş ajuta pe Grigori Panteleevici, dar vă spun cinstit: nu pot să fiu de nici un folos. Ce putem face noi? Îi îngrijim pe cei bolnavi, dar n-am învăţat încă să înviem morţii. Pe femeia dumneavoastră au căsăpit-o atât de rău, încât nici nu mai are cu ce să trăiască… Are toată mitra sfâşiată, ruptă în bucăţi. Se vede că bătrâna a lucrat cu un cârlig de fier. Orbecăim în beznă, ce să-i faci!

Pantelei Prokofievici mai zvârli în brişcă un braţ de fân şi-i zise Dariei:

— Ai să te duci tu. Şi nu uita să adăpi iapa, când ai să cobori la Don.

Îi întinse felcerului plata, dar acesta nu primi, hotărât, şi-l mustră:

— Mai mare ruşinea, Pantelei Prokofievici, chiar numai să pomeneşti despre asta. Oameni suntem. Pentru ce să mă plăteşti? Nu, nu, nici să nu te gândeşti la aşa ceva! Cu ce să-mi mulţumeşti? Nici să nu mai vorbim! Dacă ţi-aş fi pus nora pe picioare, ei da, atunci era altă vorbă.

Dimineaţa, cam pe la şase, Natalia se simţi mult mai bine. Ceru să i se dea apă ca să se spele, îşi pieptănă părul în faţa oglinzii ţinute de Duniaşka şi, privind la toţi pe rând cu ochi în care clipea o lumină nouă şi ciudată, zâmbi în silă:

— Ei, acum o să mă fac bine! Dar ce spaimă am tras adineauri… Credeam… gata, s-a isprăvit cu mine… De ce dorm aşa de târziu copiii? Du-te, Duniaşka, de vezi dacă nu cumva s-au trezit!

Veni Lukinişna cu Gripaşka. Privindu-şi fiica, bătrâna începu să plângă, dar Natalia o întrebă cu o voce înfrigurată şi mustrătoare:

— De ce plângi, mămuco? Nu stau chiar aşa prost… Doar n-aţi venit la înmormântarea mea… Ei, spune-mi, de ce plângi?

Gripaşka îi dădu pe furiş un ghiont mamei, şi aceasta, înţelegând în sfârşit totul, îşi şterse repede lacrimile şi zise pentru a o linişti:

— Nu, fata mamei, mi-a venit să plâng aşa, din prostie. Mi s-a strâns inima când te-am văzut… Tare te-ai schimbat…

O roşeaţă uşoară se ivi pe obrajii Nataliei, când auzi vocea lui Mişatka şi râsul Poliuşkăi.

— Chemaţi-i încoace! Chemaţi-i mai repede! rugă ea. O să se îmbrace mai pe urmă!…

Poliuşka intră cea dintâi şi se opri în prag, frecându-şi cu pumnii ochişorii încă adormiţi.

— S-a îmbolnăvit mămica… îi zise zâmbind Natalia. Vino la mine, sărăcuţa mea!

Poliuşka privi mirată pe cei mari, care şedeau tăcuţi pe laviţe, apoi se apropie de maică-sa şi o întrebă cu glas necăjit:

— De ce nu m-ai trezit? Şi de ce s-au adunat dânşii, toţi?

— Au venit să mă vadă… Pentru ce te-aş fi trezit?

— Ţi-aş fi adus apă, aş fi stat lângă tine…

— Ei acum du-te, spală-te, piaptănă-te, roagă-te lui Dumnezeu şi apoi vino să stai cu mine.

— Dar la masă, te scoli?

— Nu ştiu. Mi se pare că nu.

— Ei, atunci îţi aduc eu mâncarea, mămuco! Da?

— Leit tăticul ei, numai că inima nu e ca a lui, e mai puţin împietrită… zise cu un zâmbet slab Natalia, lăsându-şi capul pe pernă şi trăgându-şi pătura peste picioare.

După un ceas se simţi mai rău. Făcu un semn cu degetul, chemând copiii să vină mai aproape, îi îmbrăţişă, îi binecuvântă cu semnul crucii, îi sărută şi o rugă pe Lukinişna să-i ducă la ea. Lukinişna spuse Gripaşkăi să plece înainte cu copiii şi rămase lângă fiică-sa.

Natalia închise ochii şi vorbi ca într-o aiurare:

— Aşa că tot n-am să-l văd… Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, îşi ridică brusc capul şi ceru: Să-l aduceţi îndărăt pe Mişatka!

Gripaşka se ivi cu faţa plânsă, împinse băiatul înăuntru şi rămase în bucătărie, bocindu-se încetişor.

Cu mutrişoara posomorâtă şi cu căutătura neprietenoasă a Melehovilor, Mişatka se apropie sfios de pat. Schimbarea atât de bruscă de pe chipul maică-si o făcea aproape de nerecunoscut, aproape străină. Natalia îşi trase băieţaşul spre ea şi simţi bătăile inimii mici a lui Mişatka, ca o vrăbiuţă prinsă în pumni.

— Apleacă-te către mine, puişorule! Mai aproape! îl rugă Natalia.

Îi şopti ceva la ureche, apoi îl feri uşor la o parte, privi scormonitor în ochii lui, îşi strânse buzele tremurătoare şi, înfiripând în silă un zâmbet chinuit, dureros, întrebă:

— N-ai să uiţi? Îi spui?

— N-am să uit…

Mişatka apucă degetul arătător al mamei, îl strânse în pumnişorul său cald, îl ţinu aşa un minut şi-i dădu drumul. Plecă de la pat, călcând în vârful degetelor, fără să ştie de ce, şi ţinând braţele în cumpănă…

Natalia îl petrecu cu privirile până la uşă, apoi se întoarse tăcută la perete.

La amiază muri.

Multe lucruri chibzuise şi îşi adusese aminte Grigori în cele două zile şi două nopţi de drum, de pe front până la Tatarski… Ca să nu rămână în stepă singur cu durerea lui, cu gândul mereu la Natalia, luase cu el pe Prohor Zâkov. Îndată ce părăsiră cantonamentul sotniei, Grigori începu să vorbească despre război, îşi aminti cum luptase în Regimentul 12, pe frontul austriac, cum fusese în România, cum se bătuse cu nemţii. Vorbea neîncetat şi, tot pomenind despre fel de fel de întâmplări năstruşnice câte se petrecuseră cu camarazii de regiment, râdea mereu…

În naivitatea sa, Prohor îi arunca la început lui Grigori priviri nedumerite, minunându-se de vorbăria aceasta neobişnuită la el; abia târziu de tot, îşi dădu seama că Grigori caută să se abată de la gândurile lui amare, amintindu-şi mereu despre vremile trecute, şi începu să ţină şi el hangul, poate chiar cu prea mult zel. Povestind cu toate amănuntele cum stătuse o dată în spitalul de la Cernigov, se uită la Grigori, şi deodată văzu cum îi curg şiroaie de lacrimi pe obrajii înnegriţi… Mânat de o simţită înţelegere a durerii, o bucată de vreme Prohor rămase la câţiva stânjeni în urmă; apoi se apropie iarăşi de Grigori şi încercă să aducă vorba despre lucruri străine şi cu totul neînsemnate, dar Grigori îşi istovise bolnava nevoie de vorbă. Merseră la trap până la amiază, tăcuţi, scară la scară.

Grigori se grăbea nebuneşte. Cu toată căldura, îşi mâna calul la trap larg sau în galop şi numai rareori îl îngăduia la pas. Abia la amiază, când razele soarelui, aproape verticale, începură să ardă nemilos, Grigori se opri într-o râpă, scoase şaua de pe cal, îl lăsă să pască, îşi găsi un loc răcoros, se culcă acolo şi rămase cu faţa în jos până când se mai potoli căldura. Şi numai o dată au dat cailor ovăz, căci Grigori nu-i lăsa nici să stea şi nici să se hrănească atâta cât era nevoie – încât chiar şi caii lor, obişnuiţi cu drumurile lungi, slăbiră văzând cu ochii spre sfârşitul celei dintâi zile de călătorie şi nu mai mergeau cu aceeaşi voioşie ca la început. „N-ar fi de mirare să ne prăpădim caii, îşi zicea mânios Prohor. Cine mai călăreşte aşa? Lui ce-i pasă? Dracul să-l ia! Îşi omoară calul şi îndată îşi găseşte altul, dar eu de unde să-l iau? Cu galopul lui, o să ne pomenim siliţi s-o întindem pe jos, de la depărtarea asta, până la Tatarski – sau cu vreo căruţă!”

A doua zi dimineaţa, după ce ajunseră lângă un sat din staniţa Fedoseevskaia, îşi pierdu răbdarea şi vorbi către Grigori:

— S-ar zice că n-ai fost gospodar în viaţa ta… Spune şi tu: cine mai goneşte aşa, zi şi noapte, fără popas? Uite numai în ce hal de vlăguiţi au ajuns caii. Lasă să-i hrănim măcar pe înserate, aşa cum se cuvine.

— Dă drumul la pas, să nu rămâi în urmă, zise Grigori cu gândurile în altă parte.

— Nu pot să merg într-un pas cu tine, calul meu e obosit din cale-afară. Nu s-ar putea să ne odihnim?

Grigori nu răspunse. Mai călăriră la trap timp de vreo jumătate de ceas, fără să schimbe o singură vorbă; după aceea, Prohor rosti hotărât:

— Trebuie să-i lăsăm să răsufle niţel! Altfel nu merg mai departe! Auzi?

— Dă-i drumul, zi-i înainte!

— Până când, înainte? Până când va cădea cu copitele în sus?

— Vorba!

— Fie-ţi milă, Grigori Panteleevici! Nu vreau să-mi jupoi calul, dar văd că tot acolo o să ajungem…

— Ei bine, naiba să te ia! Opreşte, caută un loc, cu iarba mai bună.

Telegrama, care făcuse ocolul staniţelor din districtul Hopior în căutarea lui Grigori, îl găsise prea târziu… Grigori a ajuns acasă a treia zi după ce Natalia fusese înmormântată. Descălecă lângă portiţă, o îmbrăţişă în treacăt pe Duniaşka, care îi sărise în întâmpinare sughiţând de plâns, şi o rugă, încruntându-se:

— Plimbă calul binişor… Şi nu mai plânge! Apoi se întoarse către Prohor: Du-te acasă! Dacă o să am nevoie de tine, te chem.

Ţinând de mâini pe Mişatka şi pe Poliuşka, Ilinişna ieşi pe treptele casei să-şi întâmpine fiul.

Grigori îi apucă în braţe pe amândoi copiii şi le zise cu vocea tremurată:

— Numai să nu plângeţi! Numai fără lacrimi! Dragii mei! Aţi rămas orfani… Da, da… Ne-a părăsit mama…

Şi, stăpânindu-se cu mare greutate să nu izbucnească el în plâns, intră în casă şi îşi salută tatăl.

— N-am ştiut s-o păstrăm… zise Pantelei Prokofievici şi se grăbi să iasă şchiopătând în tindă.

Ilinişna îl duse pe Grigori în odaie şi-i povesti timp îndelung. La început nu voia să-i spună tot, dar Grigori o întrebă:

— Nu ştii de ce s-a hotărât să nu nască?

— Ştiu.

— Ei?

— A fost în ajun la aia a ta… la Axinia, şi că i-a povestit totul…

— Aha… aşa? Grigori roşi şi-şi lăsă ochii în jos.

Târziu, ieşi din odaie, palid şi îmbătrânit; abia mişcându-şi buzele vinete, tremurătoare, se aşeză lângă masă şi mângâie îndelung copiii, urcându-i pe genunchi, apoi scoase din cartuşieră o bucăţică de zahăr cenuşie de praf şi, spărgând-o în două cu cuţitul în palmă, zâmbi vinovat:

— Atâtea dulciuri m-am învrednicit să am pentru voi… Aşa tată aveţi!… Ei, acum daţi fuga afară şi chemaţi-l pe bunicul.

— Mergi la mormânt? întrebă Ilinişna.

— Ceva mai târziu… Morţii nu se supără… Ce-a făcut Mişatka? Dar Poliuşka?

— În ziua întâi au plâns mult, mai cu seamă Poliuşka… Acum nici nu pomenesc despre dânsa când suntem lângă ei, parcă s-ar fi înţeles. Dar noaptea trecută l-am auzit pe Mişatka cum plângea încet de tot… Şi-a vârât capul sub pernă, ca să nu-l audă nimeni… Am venit la el şi-l întreb: „Ce ai, dragul babei? Poate vrei să dormi lângă mine?” Iar el zice: „Nu, bunicuţo, poate că am scâncit aşa, numai în vis”… Vorbeşte-le, mângâie-i… Ieri dimineaţă i-am auzit cum stăteau în tindă şi vorbeau între ei. Poliuşka zice: „Are să vie îndărăt la noi. E tânără, şi tinerii nu mor de tot.” Ce pot să ştie ei, sărmanii copii, dar inimioarele tot îi dor, parc-ar fi mari… Te pomeneşti că ţi-e foame? Stai, că o să-ţi aduc ceva de mâncare; de ce nu spui?

Grigori intră în odaie. Îi era ca şi cum ar fi pătruns acolo pentru întâia oară. Privi atent pereţii, şi ochii i se opriră asupra patului aşezat cu grijă, cu pernele bătute bine, groase. În patul acesta murise Natalia, de acolo se auzise pentru cea din urmă oară glasul ei… Grigori o văzu în gând cum îşi ia rămas bun de la copii, cum îi sărută şi, poate, cum îi binecuvântează – şi simţi din nou în inimă un junghi dureros, iute; îl potopi iarăşi un vâjâit surd în urechi, ca şi în clipele când citea telegrama.

Toate mărunţişurile din casă îi aduceau aminte de Natalia. Aceste amintiri erau chinuitoare şi neîndurate. Fără să ştie de ce, Grigori trecu prin toate odăile şi ieşi grăbit, aproape în fugă, afară, pe scară. Durerea din inimă se făcea tot mai arzătoare. Fruntea i se scăldă în sudoare. Coborî treptele, strângând speriat cu mâna partea stângă a pieptului, şi-şi zise în gând: „Mi-am trăit traiul…”

Duniaşka plimba calul prin ogradă. Lângă hambar, calul se împotrivi, se opri, mirosi pământul şi, cu gâtul întins, cu buza de sus ridicată, descoperindu-i dinţii galbeni, sforăi şi începu să-şi îndoaie greoi picioarele dinainte. Duniaşka îl trase de dârlogi, dar calul, fără să se supună, începu să se culce.

— Nu-l lăsa să se culce! strigă din grajd Pantelei Prokofievici. Ce, nu vezi că are şaua pe el? De ce nu i-ai scos-o, toanta dracului?!

Fără grabă, cu luare-amimie la tot ce se petrecea în pieptul său, Grigori se apropie de cal, îi scoase şaua şi, făcând o sforţare, îi zâmbi Duniaşkăi.

— Ei, tot aşa strigă tata?

— Ca întotdeauna, zâmbi Duniaşka.

— Mai plimbă-l niţel, surioară.

— S-a uscat. Dar fie, îl mai plimb.

— Şi lasă-l să se tăvălească, nu-l împiedica.

— Da, frăţioare… Te doare rău inima?

— Şi tu vei fi crezând că nu? răspunse cu glas înăbuşit Grigori.

Cuprinsă de milă, Duniaşka îl sărută pe umăr şi, fâstâcindu-se până la lacrimi, îşi întoarse repede faţa, apoi îndreptă calul spre ocolul vitelor.

Grigori se duse la bătrân. Pantelei Prokofievici curăţa cu grijă gunoiul din grajd.

— Uite, pregătesc locuinţa pentru calul tău.

— De ce nu mi-ai spus? Aş fi putut să curăţ şi eu.

— Ei, asta-i bună! Dar eu, ce, sunt damblagiu? Nu, frate, sunt ca o puşcă cu cremene. N-o să mă stric niciodată! Tot mai alerg, cum pot. Am de gând să mă duc mâine să cosesc grânele… Ai să stai mult?

— O lună de zile.

— Bună veste! Mergem la câmp? La muncă, o să-ţi vie mai uşor…

— La fel m-am gândit şi eu.

Bătrânul aruncă furca jos, îşi şterse cu mâneca sudoarea de pe frunte şi zise, cu o inimoasă pornire în glas:

— Mergem în casă, să stai la masă. De durere n-ai încotro să fugi… N-ai unde să te ascunzi. Ce să-i faci? Aşa e…

Ilinişna aduse la masă, scoase un prosop curat. „Altădată, Natalia mă îmbia”, gândi din nou Grigori. Ca să nu-şi dea pe faţă durerea, începu să mănânce de zor. Aruncă o privire recunoscătoare bătrânului, când acesta aduse din cămară o oală cu rachiu de casă, astupată cu un şomoiog de fân.

— Hai s-o pomenim pe răposata, să-i fie ţărâna uşoară! rosti cu tărie Pantelei Prokofievici.

Goliră paharele. Bătrânul nu întârzie să toarne din nou şi oftă:

— Într-un an, doi oameni a pierdut familia noastră… Moartea ne-a îndrăgit casa…

— Te rog, tată, să nu mai vorbim despre asta! îl rugă Grigori.

Îşi goli paharul pe nerăsuflate, mestecă îndelung o bucată de peşte uscat, tot aşteptând că alcoolul să i se urce la cap şi să-i risipească gândurile, care nu-i dădeau pace.

— Anul ăsta grânele sunt straşnic de frumoase. Iar lanul nostru este mai frumos ca toate! zise Pantelei Prokofievici, lăudându-se. În lăudăroşenia lui, în tonul cuvintelor sale, Grigori simţi ceva nefiresc, tras de păr.

— Dar grâul?

— Grâul? E niţel atins de ger, dar a ieşit bun, câte treizeci şi cinci, patruzeci de puduri la deseatină. Cel de primăvară s-a făcut minunat la cine a apucat să-l semene; noi însă, din păcate, nici n-am avut când s-o facem. Dar nu-mi pare rău! Ce să faci cu grânele acum, în vremurile asta de pustiire? La Paramonov n-ai să le duci, iar în hambare n-ai să le păstrezi. Când o să vie frontul mai aproape, o să ia tovarăşii totul, de parcă nici n-a fost. Dar n-avea grijă, chiar şi fără cele de anul ăsta, mai avem pentru vreo doi ani. Avem, slavă domnului, în hambare cât pofteşti, şi mai avem şi în altă parte… Bătrânul clipi şiret din ochi şi urmă: Întreab-o pe Daşka câte grâne am mai dosit pentru zile negre! O groapă adâncă, cât înălţimea ta, şi o dată şi jumătate lăţime, am umplut-o până sus! Viaţa asta blestemată ne-a mai sărăcit niţel, că am fost şi noi gospodari ca lumea… Bătrânul râse zgomotos de propria lui glumă, ca un om băut, dar peste o clipă îşi netezi cu demnitate barba şi zise, serios şi grav: Poate că te gândeşti la soacră-ta? Ei, află că n-am uitat de ea şi am ajutat-o la nevoie. Într-o zi, nici n-a avut timp să spuie totul, şi a doua zi am umplut un car cu grâu, ştii, fără să măsor – şi l-am dus la ea. Răposata Natalia a fost tare mulţumită, chiar au podidit-o lacrimile când a aflat… Hai, fiule, să mai tragem câte unul! Altă bucurie n-am, doar tu mi-ai rămas!

— Ei bine, hai, încuviinţă Grigori, ducându-şi paharul mai aproape.

În clipa aceea veni Mişatka şi se apropie sfios de masă. Se căţără pe genunchii lui tătâne-său şi, cuprinzându-i cu stângăcie gâtul cu mâna stângă, îl sărută tare pe buze.

— Ce-i cu tine, copilule? întrebă mişcat Grigori, privind în ochii împăienjeniţi de lacrimi ai băiatului şi ţinându-şi răsuflarea, ca să nu sufle în faţa fiului duhoarea de rachiu.

Mişatka răspunse încetişor:

— Când mămica zăcea în odaie… Şi când era încă vie, m-a chemat şi mi-a spus să-ţi zic aşa: „Când are să vie tata, să-l săruţi din partea mea şi să-i spui să vă iubească…” Şi a mai spus ceva, dar am uitat…

Grigori îşi puse paharul la loc şi se întoarse la fereastră.

O tăcere apăsătoare cotropi odaia şi ţinu multă vreme.

— Mai bem? întrebă încet Pantelei Prokofievici.

— Nu vreau.

Grigori îl coborî pe Mişatka de pe genunchi, se sculă şi se duse în tindă.

— Stai, băiete, dar carnea? Avem şi o găină fiartă, şi clătite!

Ilinişna sări la cuptor, dar Grigori ieşise afară. Uşa se închise cu vuiet…

Umblând fără rost prin ogradă, Grigori cercetă ţarcul de vite, grajdul, se uită la cal şi se gândi: „Ar trebui să-l scald”. Apoi se abătu sub şopronul magaziei. Lângă secerătoarea pregătită pentru câmp, văzu pe jos surcele de pin, talaj, o bucăţică de scândură tăiată pieziş. „Tata a făcut aci coşciugul pentru Natalia”, îşi zise Grigori şi o luă grăbit îndărăt spre casă.

La stăruinţele feciorului, Pantelei Prokofievici se pregăti în grabă de plecare, puse caii la secerătoare, luă un poloboc cu apă, şi noaptea au plecat amândoi la câmp, el împreună cu Grigori.

Grigori suferea nu numai fiindcă o iubise în felul său pe Natalia şi fiindcă se obişnuise cu dânsa în cei şase ani de trăi împreună, ci şi pentru că se simţea vinovat de moartea ei. Dacă Natalia şi-ar fi împlinit ameninţarea şi ar fi plecat la maică-sa, luând copiii cu dânsa, şi dacă ar fi murit acolo, plină de ură clocotitoare şi neîmpăcată pentru soţul necredincios, Grigori probabil n-ar fi simţit cu atâta tărie pierderea îndurată şi, în orice caz, pocăinţa nu l-ar fi chinuit cu atâta înverşunare. Dar ştia din cele povestite de Ilinişna că Natalia îi iertase totul, că-l iubea şi că numai despre el pomenise până în clipa cea din urmă. Aceasta îi sporea suferinţele, îi împovăra cugetul cu o neiertătoare mustrare, făcându-l să judece altfel trecutul şi purtarea sa vinovată…

Trecuse vremea când Grigori nu simţea altceva pentru nevasta sa în afară de o nepăsare rece şi chiar de duşmănie. În anii din urmă, începuse să se poarte altfel cu ea, şi această schimbare faţă de Natalia s-a petrecut mai ales din pricina copiilor.

La început, Grigori n-avea nici pentru dânşii acel simţământ adânc de tată, care i se ivise în suflet numai în ultimul timp. Ori de câte ori venea pentru scurt timp de pe front acasă, se juca cu ei şi-i mângâia ca din datorie şi pentru a face pe placul mamei, dar nu simţea nici o nevoie să facă asta; mai mult încă, nici nu putea s-o privească pe Natalia, în zbuciumul fierbinte al simţămintelor ei de mamă, fără un simţ de mirare şi de neîncredere. Nu înţelegea cum putea iubi cineva cu atâta uitare de sine aceste fiinţe micuţe şi ţipătoare, şi nu o dată o lua în râs şi-i spunea cu necaz nevestei, când încă îi alăpta: „De ce sari ca o turbată? Nici n-a apucat să ţipe, şi tu sari la el. Lasă-l să se bosumfle şi să ţipe, n-are să fie nici o pagubă!” Copiii îi răspundeau cu o nepăsare tot atât de mare, dar, pe măsură ce creşteau, le creştea şi simţirea care-i lega de tatăl lor. Iubirea de copil îi trezi şi lui Grigori un simţământ reciproc, care, ca o flacără, se răsfrânse şi asupra Nataliei.

După ce o rupsese cu Axinia, nicicând Grigori nu s-a mai gândit cu tot dinadinsul să se despartă de soţie şi niciodată nu credea că Axinia ar fi putut fi o a doua mamă pentru copiii lui – nici atunci când se întâlnise din nou cu ea. N-ar fi avut nimic împotrivă să trăiască cu amândouă, iubindu-le pe fiecare în chip deosebit, dar acum, după ce-şi pierduse nevasta, simţi un fel de duşmănie şi o ură surdă împotriva Axiniei pentru că trădase legăturile lor şi o împinsese astfel pe Natalia în mormânt.

Cu toată înverşunarea lui Grigori să-şi uite durerea acolo, pe câmp, gândurile lui se întorceau mereu la acelaşi lucru. Se istovea în muncă, trudind ore în şir fără să se dea jos de pe secerătoare, dar nu putea să scape de amintirea Nataliei; din tainiţe nebănuite ale cugetului se desfăceau tresăriri, înviind trecutul de mult uitat, felurite episoade din viaţa trăită împreună – unele cu desăvârşire neînsemnate – tot ce-şi vorbeau… Era de ajuns să dea frâu liber acestor credincioase amintiri, şi de îndată chipul viu, zâmbitor al Nataliei răsărea în faţa lui. Îşi amintea silueta ei, mersul, felul de a-şi potrivi părul, zâmbetul, învăluirile vocii.

A treia zi, începură să secere orzul. Pe la mijlocul zilei, când Pantelei Prokofievici opri caii, Grigori coborî de pe scăunelul secerătorii, puse într-o parte furca cu coada scurtă şi zise:

— Tată, vreau să mă duc puţin pân-acasă.

— Pentru ce?

— Parcă mi-e dor de copii…

— Bine, du-te, încuviinţă cu dragă inimă bătrânul. Iar noi, între timp, vom face căpiţe.

Grigori îşi deshămă îndată calul, îl încalecă şi o luă în pas spre drumul mare, prin miriştea galbenă şi ţepoasă. „Spune-i să vă iubească!”, răsuna glasul Nataliei în urechile lui. Închise ochii, scăpă dârlogii din mână şi, cufundat în amintiri, lăsă calul să meargă de-a dreptul peste câmp.

Nori rari, împrăştiaţi de vânt, rămăseseră aproape nemişcaţi pe cerul albastru-închis. Ciorile umblau pe mirişte, legănându-se în mers. Şedeau pe căpiţe cârduri întregi, cele bătrâne hrănindu-le cu grăunţe pe cele tinere, cu penele abia crescute şi care nu căpătaseră încă siguranţă în zbor. Le dădeau hrana din cioc în cioc. Lanurile secerate răsunau de cârâitul aspru al negrelor stoluri.

Calul lui Grigori se îndemna să meargă tot pe marginea potecii, rupea din mers câte un lăstar de sulfină şi-l mesteca, zăngănind din zăbală. De vreo două ori se opri şi necheză, zărind alţi cai în depărtare, şi atunci Grigori, trezindu-se din gândurile lui, îl zorea privind cu ochi străini şi stepa, şi drumul prăfos, şirurile galbene ale căpiţelor şi fâşiile cafenii-verzui de mei în plină pârgă.

Când Grigori sosi acasă, se înfiinţă îndată Hristonea, cu mutra posomorâtă, şi, în ciuda zăpuşelii de afară, îmbrăcat într-un veston englezesc de postav, cu pantaloni largi. Veni sprijinindu-se într-un uriaş băţ de frasin, proaspăt cojit. Salută.

— Am venit să te văd. Am auzit despre durerea ta. Va să zică, aţi înmormântat-o pe Natalia Mironovna?

— Cum ai putut să vii de pe front? îl întrebă Grigori, prefăcându-se că nu i-a auzit întrebarea şi privind cu plăcere făptura greoaie, puţin adusă de spatie, a lui Hristonea.

— M-au învoit ca să mă vindec, după ce am fost rănit. M-au atins două gloanţe în burtă, amândouă deodată. Sunt şi acuma tot aici, lângă maţe, acolo unde s-au oprit, afurisitele! D-aia umblu cu cârja, vezi?

— Dar unde te-au spârcuit?

— Lângă Balaşov.

— L-aţi luat?… Şi cum te-a atins?

— Mergeam la atac… Am cucerit Balaşovul şi Povorino. Am fost şi eu.

— Hai, povesteşte. Cu cine faci slujba, la ce unitate şi cine din sat mai este acolo cu tine? Stai jos, uite şi tutunul.

Grigori era bucuros să vadă un om nou, să stea de vorbă despre lucruri străine, care n-aveau nimic cu cele ce se petreceau în sufletul lui; Hristonea făcu dovadă de oarecare pricepere a oamenilor, dându-şi seama că Grigori nu prea are nevoie de mila lui, şi începu să povestească voios, dar cu glas mai încet, despre cucerirea Balaşovului şi despre rănirea sa. Scoţând fum din ţigara de o mărime neobişnuită, istorisi cu o voce groasă de bas.

— Mergeam descălecaţi prin floarea-soarelui. Ei băteau, va să zică, cu mitraliere şi cu tunurile şi, se înţelege, cu puştile. Pe mine mă vede de departe, merg printre oameni ca un gânsac printre găini; hehei, cât nu m-am aplecat! Dar tot m-au găsit gloanţele. Şi noroc că sunt cam înalt, că dacă eram mai mic mi-ar fi nimerit drept în cap! Erau, adică, la capătul puterii lor, dar mă izbiră atât de vârtos, încât mi-a clocotit totul în burtă, şi erau fierbinţi amândouă, dracu să le ia, ca scoase din cuptor… Am pipăit cu mâna şi le-am simţit în mine, cum se rostogolesc sub piele, ca nişte umflături, unul la o palmă de celălalt. Bun, le-am pipăit cu degetele şi am căzut jos. Mă gândesc: „Proastă glumă, fir-ar a mă-si cu glume d-astea! Nu, mai bine rămân culcat, că te pomeneşti cu unul mai iute, şi o să mă găurească cu totul.” Stau şi stau. Din când în când le pipăi, gloanţele adică. Sunt tot acolo, unul aproape de altul. Şi atunci m-am speriat: „Dar dacă mi s-or băga, ticăloasele, în burtă? O să se rostogolească acolo printre maţe, şi cum o să le găsească doftorii? N-o să am nici o plăcere. Că trupul de om, chiar şi al meu, e moale; o să se vâre gloanţele în maţul cel mai de seamă şi atunci, poftim, umblă cu ele ca cu nişte zurgălăi de poştă! O să-mi strice toate rosturile.” Zac eu aşa, am rupt o roată de floarea-soarelui, mănânc seminţe şi tot mă rodea frica. Lanţul nostru a înaintat mai departe. Şi când am luat Balaşovul ăla, m-am înfiinţat acolo şi eu… Am zăcut la spitalul de la Tişanskaia. Era acolo un doftor, sprinten ca un vrăbioi. Mă tot îndemna: „Hai să-ţi scot gloanţele afară!” Dar nici eu nu-s prost. Îl întreb: Blagorodnicia voastră, dar pot ele să mi se vâre mai în burtă?” „Nu, zice, nu pot!” Păi atunci, mi-am zis, n-o să las să mi le scoată! Las, că vă cunosc cum sunteţi: mi le scoate, şi nici n-apucă pielea să-mi crească la loc – hai înapoi, la unitate! „Nu, zic, blagorodnicia voastră, nu mă las. E chiar mai enteresant aşa. Vreau să le duc acasă şi să le arăt nevestei, că pe mine nu mă supără, n-au cine ştie ce greutate…” M-a ocărit, dar tot mi-a dat drumul pe o săptămână.

Grigori ascultă zâmbind povestirea naivă şi întrebă:

— Unde ai nimerit tu, la ce regiment?

— Regimentul 4, de strânsură.

— Mai este acolo cineva de la noi din sat?

— Sunt destui: Anikuşka Scapetul, Beshlebnov, Koloveidin Akim, Miroşnikov Siomka, Gorbaciov Tihon.

— Ei, şi cum o duc cazacii? Sunt mulţumiţi?

— Se plâng de ofiţeri, adică. Ne-au dat nişte ticăloşi, de nu mai poţi trăi de răul lor! Şi aproape toţi sunt din Rusia, nici un cazac.

Povestind toate acestea, Hristonea întindea mânecile scurte ale vestonului şi privea cu mirare, ca şi cum nu şi-ar fi crezut ochilor, postavul bun şi păros al pantalonilor englezeşti, netezindu-l pe genunchi.

— Dar bocanci, adică, n-au găsit pe piciorul meu! se tângui el, gânditor. În ţara englezească, oamenii lor n-au aşa ditamai picioarele… Noi semănăm grâu şi el ne hrăneşte, dar dânşii n-au decât secară, ca în Rusia. Cum să aibă aşa picioare? Ne-au îmbrăcat, ne-au încălţat toată sotnia, ne-au adus ţigări parfumate, dar tot e urât…

— Ce e urât? întrebă Grigori.

Hristonea zâmbi şi răspunse:

— E frumos să priveşti din afară, dar înăuntru e urât. Ştii, cazacii iar nu vor să lupte. Din războiul ăsta, adică, n-are să iasă nimic. Spune lumea că n-are să meargă peste hotarul Hopiorului…

Grigori îl petrecu puţin pe Hristonea; apoi, după o scurtă chibzuială, hotărî: „Mai stau vreo săptămână şi plec pe front. Aici, te prăpădeşti de urât!” Rămase până seara acasă. Aducându-şi aminte propria lui copilărie, meşteşugi pentru Mişatka o morişcă de vânt făcută din stuf şi o plasă din păr de cal pentru prins vrăbii, iar pentru Poliuşka făcu un cărucior cu rotiţe, care se puteau învârti, şi cu oiştea frumos împodobită. Încercă chiar să-i facă şi o păpuşă din cârpe, dar nu izbuti mare ispravă. Mogâldeaţa de cârpe căpătă chip şi asemănare de păpuşă numai cu ajutorul Duniaşkăi.

Copiii, faţă de care Grigori nu-şi arătase niciodată atâta dragoste, priviră la început cu neîncredere născocirile lui, dar în cele din urmă nu-l mai părăseau nici o clipă. Seara, când Grigori se pregătea să plece la câmp, Mişatka îi zise, stăpânindu-şi lacrimile:

— Da-a… aşa ai fost totdeauna! Vii pentru puţină vreme şi iar ne laşi singuri… Ia-ţi şi plasa, şi morişca, şi pârlitoarea, ia tot! N-am nevoie de nimic!

Grigori cuprinse mânuţele băieţaşului în mâinile sale mari şi-i zise:

— Dacă-i aşa, hai să facem altfel! Tu eşti cazac şi ai să mergi cu mine la câmp; vom cosi orzul, îl vom face căpiţe, şi ai să stai cu bunicul pe secerătoare, vei mâna caii. Heei! Câţi greieri sunt acolo în iarbă. Câte păsări de toate soiurile prin tufe! Iar Poliuşka o să rămână la gospodărie, cu bunica. Ea n-are de ce să se supere pe noi. E treaba ei de fetiţă să măture pe jos, să aducă bunicii apă din Don cu căldăruşa şi câte cele treburi femeieşti mai au ele! Vrei?

— Cum de nu? strigă încântat Mişatka. Ochii îi sclipeau la vestirea atâtor desfătări.

Ilinişna încercă să se împotrivească.

— Unde vrei să-l duci? Ce-ai mai născocit şi tu fără să te gândeşti, drăcia dracului! Şi unde are să doarmă? Şi cine are să-l păzească acolo? Doamne fereşte, o să se apropie de cai şi o să-l lovească cu piciorul, sau o să-l muşte vreun şarpe. Nu mai pleca cu tata, puiul babei, rămâi acasă! îşi îndemnă ea nepoţelul.

Dar ochii lui scăpărau şi se aprinseră de îndârjire, leit cu ai bunicului Pantelei când se mânia; îşi încleştă pumnişorii şi strigă cu glas ridicat, ciudos şi plângător în aceeaşi vreme:

— Taci, babo!… Află că tot am să plec! Tăticule dragă, nu te potrivi ei!

Râzând, Grigori îşi luă fiul în braţe şi o linişti pe Ilinişna:

— Are să doarmă cu mine. Vom merge la pas, doar n-am să-l scap jos. Pregăteşte, mamă, hăinuţe pentru el şi nu-ţi fie frică, o să-l păzesc bine, iar mâine seară îl aduc viu, teafăr, acasă.

Aşa se legase prietenia între Grigori şi Mişatka.

În cele două săptămâni petrecute în Tatarski, Grigori n-o văzu pe Axinia decât de trei ori şi numai în treacăt. Cu cumpătul şi ascuţimea ei de minte, ocoli întâlnirile cu el, înţelegând că e mai sănătos să nu se nimerească în calea lui. Ghicise, cu simţul de femeie, starea lui sufletească şi-şi dădu seama că orice imprudenţă şi neprielnică dovadă a simţămintelor ei îl poate ridica împotrivă-i, aruncând o umbră neagră asupra a tot ce era în urma lor. Aştepta ca tot Grigori să înceapă cel dintâi. Acest lucru se întâmplă cu o zi înainte de plecarea lui pe front. El se întorcea pe înserate de la câmp, cu un car de grâu, şi lângă ulicioara din marginea satului o întâlni pe Axinia. Ea îi dădu seara bună din depărtare şi zâmbi uşor. Zâmbetul ei era plin de aşteptare şi de nelinişte. Grigori răspunse la bineţe, dar nu putu să-şi vadă de drum fără să-i spună şi el măcar o singură vorbă.

— Ce mai faci? întrebă, trăgând de hăţuri şi mai încetinind mersul lin al cailor.

— Bine, mulţumesc, Grigori Panteleevici.

— Dar unde ai fost de nu te-am văzut?

— La câmp… Mă zbat singură cu gospodăria.

Mişatka se afla în car alături de Grigori, şi poate că aceasta fu pricina pentru care Grigori nu-şi opri caii şi nu mai urmă vorba cu Axinia. Mai trecu câţiva stânjeni, când îşi auzi numele strigat, şi se întoarse. Axinia stătea lângă pârleaz.

— Ai să stai mult în sat? întrebă ea, cu sufletul la gură, rupând petalele unei flori de romaniţă.

— Plec zilele astea.

Se simţea că Axinia avea de gând să mai întrebe ceva; se fistici o clipă, nu zise nimic, flutură din mână şi plecă grăbită la izlaz, fără să se întoarcă.

Cerul era perdeluit de nori. O ploaie măruntă cernea ca prin sită. Iarba nouă, buruienile şi tufele de porumbar împrăştiate prin stepă luceau ude.

Grozav de necăjit de plecarea prea repede din sat, Prohor mergea tăcut şi tot drumul nu schimbă nici o vorbă cu Grigori. După ce au lăsat în urmă satul Sevastianovski, se întâlniră cu trei cazaci călări. Mergeau cot la cot, vorbind aţâţat şi lovindu-şi din când în când caii cu tocurile cizmelor. Unul din ei, om în vârstă şi cu barba roşcată, îmbrăcat cu suman cenuşiu din postav de casă, îl recunoscu de departe pe Grigori şi zise tare tovarăşilor săi de drum: „E Melehov, fraţilor!” şi, ajungând în dreptul lui, îşi struni calul.

— Să trăieşti, Grigori Panteleevici! îl salută el.

— Noroc! Răspunse Grigori, silindu-se în zadar să-şi aducă aminte unde anume mai văzuse pe cazacul acesta cu barba roşcată şi cam ursuz la înfăţişare.

Pesemne fusese înaintat de curând horunji şi, ca să nu fie luat drept cazac de rând, îşi pusese epoleţii proaspeţi chiar pe umerii sumanului.

— Nu mă recunoşti întrebă el, venind mai aproape şi întinzându-şi mâna lată, acoperită de părul roşu ca focul.

Duhnea cumplit a rachiu; pe faţa acestui proaspăt horunji se citea fudulia fără isteţime – se vădea în ochii mici şi albaştri, în zâmbetul plin de sine al buzelor strâmbe sub mustaţa roşcată.

Înfăţişarea caraghioasă a acestui ofiţer cu suman îl înveseli pe Grigori. Fără să-şi ascundă batjocura din glas, răspunse:

— Nu, nu te recunosc. Se pare că m-am întâlnit cu tine atunci când erai încă ostaş de rând… Abia acum te-au înaintat?

— Ai nimerit! Abia acum o săptămână. Ne-am întâlnit la Kudinov, la statul-major, de ziua buneivestiri, mi se pare. M-ai scăpat atunci de o mare belea, adu-ţi aminte! Hei, Trifon! Mergeţi încet înainte, o să vă ajung din urmă! strigă bărbosul cazacilor ce se opriseră ceva mai încolo.

Grigori îşi aduse în sfârşit cu anevoie aminte de împrejurările în care îl văzuse pe acest ofiţer roşcat, îşi aminti şi porecla sa: „Semak”, şi părerea ce-o avea despre el Kudinov: „Trage, afurisitul, fără greş! Omoară ca arma iepurii în fugă, e viteaz în luptă şi bun cercetaş, dar minte la el, nici cât la un plod de-o şchioapă.” În timpul răscoalei, pe când era comandant de sotnie, acest Semak făcuse nu mai ştia ce ispravă, pentru care Kudinov avea de gând să-i dea o aspră pedeapsă, dar Grigori pusese o vorbă pentru el; Semak fusese iertat şi-şi păstrase comanda sotniei.

— Vii de pe front? întrebă Grigori.

— Chiar aşa! Merg în concediu de la Novohopiorsk. Am făcut un ocol de vreo sută cincizeci de verste: m-am abătut pe la Slaşciovskaia, am acolo nişte rude. Eu ţin minte binele pe care ţi-l datorez, Grigori Panteleevici! Fă-mi plăcere, vreau să-ţi fac cinste: am în saci două sticle de spirt curat. Hai să le dăm gata chiar acum!

Grigori refuză hotărât, însă primi o sticlă de spirt în dar.

— Să vezi ce mai praznic a fost acolo! Şi cazacii, şi ofiţerii s-au umplut de bogăţie! povestea lăudăros Semak. Am fost la Balaşov. L-am cucerit şi, întâi şi întâi, ne-am repezit spre calea ferată – plină de trenuri, nici o linie liberă; într-un vagon zahăr, în al doilea echipament, în al treilea alte lucruri! Unii cazaci au luat până la patruzeci de rânduri de haine! Iar pe urmă, când au început să-i scuture pe ovrei, aveai de ce râde, zău! Unul mai dibaci din plutonul meu s-a învârtit de optsprezece ceasuri de buzunar, luate de la ovrei, din care zece erau de aur, şi le-a pus, neam de căţea, chiar pe piept, leit cel mai bogat negustor! Şi câte inele şi verighete fără număr! Câte două-trei la fieştecare deget…

Grigori arătă cu mâna coburii, umflaţi burduf, ai lui Semak şi-l întrebă:

— Şi tu ce ţii acolo?

— Eu? Felurite lucruri.

— Ai jefuit şi tu?

— Ce vorbă e aia, „ai jefuit!” N-am jefuit, le-am căpătat după lege. Comandantul nostru de regiment ne-a zis: „Dacă luaţi oraşul, vi-l las pe două zile şi două nopţi!” Ce, crezi că-s mai bleg decât alţii? Am luat şi eu lucruri cazone, ce mi-a căzut în mână… Alţii au făcut isprăvi mai urâte.

— Halal ostaşi! Grigori privi cu scârbă pe lacomul horunji şi zise: Oameni ca tine sunt buni să stea la drumul mare, pe sub poduri, nu să facă război! L-aţi prefăcut în tâlhărie! Vai de mama voastră de ticăloşi! V-aţi găsit o meserie nouă! Crezi tu că n-o să plătiţi într-o zi totul cu pielea voastră, şi voi, şi polcovnicul vostru?

— Da' pentru ce?

— Uite, chiar pentru asta!

— Şi cine poate să ne-o facă?

— Cine are gradul mai mare.

Semak rânji în batjocură şi răspunse:

— Dar şi dânşii fac la fel! Noi măcar cărăm lucrurile cu sacul sau cu căruţa, iar dânşii trimit coloane întregi de căruţe pline.

— Şi adică, le-ai văzut cu ochii tăi?

— Mă-ntrebi? Am şi însoţit un convoi d-ăsta până la Iarâjenskaia. Era acolo şi un car, numai vase de argint, linguri, căni! S-au găsit ofiţeri care săreau la noi! „Ce transportaţi? Ia să văd!” Dar le spuneam că este avutul cutărui general, şi-şi vedeau de drum.

— Ce fel de general? întrebă Grigori, încruntându-şi ochii şi răsucind nervos dârlogii.

Semak zâmbi şiret şi zise:

— I-am uitat numele… Nu, stai, cum îi zice? Nu-l mai ţin minte, am uitat! Te repezi degeaba cu ocările, Grigori Panteleevici. Zău aşa! Toţi fac la fel! Faţă de alţii, eu sunt ca un miel pe lângă lupi: luam cu binişorul, dar alţii despuiau oamenii chiar în plină stradă, batjocoreau jidăncile! Eu nu m-am apucat să fac d-astea: am o muiere cu care sunt cununat, şi încă ce muiere – armăsar, nu altceva! Nu, nu, degeaba, te-ai supărat pe mine… Stai, unde te duci?

Cu o înclinare rece din cap, Grigori îşi luă rămas bun de la Semak şi-i zise lui Prohor:

— Hai! şi-şi porni calul la trap.

Pe drum se întâlneau tot mai des cu cazaci răzleţi sau în grupuri, mergând în concediu. Adeseori se vedeau şi căruţe cu doi cai; încărcătura lor era acoperită cu cergi sau cu foi de cort şi legată cu îngrijire. Mai în urmă, ridicându-se în scări, veneau la trap cazacii îmbrăcaţi cu bluzele noi de vară şi pantalonii kaki ai ostaşilor roşii. Chipurile lor prăfuite şi pârlite de soare erau vesele şi vioaie, dar întâlnindu-se cu Grigori căutau să-şi vadă cât mai repede de drum, treceau tăcuţi, ducând ca la comandă mâinile la cozoroc, şi-şi urmau vorba numai după ce ajungeau la o depărtare destul de mare.

— Vin negustorii! zicea în zeflemea Prohor, zărind de departe călăreţii însoţind căruţe cu avutul prădat.

E drept însă că nu toţi mergeau în concediu, împovăraţi de prăzi. Oprindu-se la o fântână dintr-un sat, pentru adăpatul cailor, Grigori auzi un cântec răsunând în ograda vecină. Judecând după vocile frumoase şi curate de băieţandri, cântau nişte tineri cazaci.

— Să ştii că petrec vreun ostaş, zise Prohor scoţând apa cu căldarea.

După sticla de spirt băută în ajun, i-ar fi priit mult un păhărel ca să-şi vină în fire; de aceea, după ce adăpă în pripă caii, spuse râzând:

— Ce zici, Panteleevici, mergem şi noi acolo? Poate o să ne pice şi nouă câte un clondiraş! Casa pare a fi bogată, cu toate că are acoperişul de stuf.

Grigori se învoi să meargă şi să se uite cum era sărbătorit ostaşul în ajunul plecării. După ce-şi legară caii de pârleaz, el şi cu Prohor intrară în ogradă. Lângă ieslele rotunde de sub şopronul magaziei stăteau patru cai înşeuaţi. Din hambar ieşi un tânăr cu o baniţă de fier plină cu ovăz. Îi aruncă lui Grigori o privire fugară şi se duse la caii care începuseră a necheza. După colţul casei un cântec răsuna, cântat de un glas de tenor, înalt şi tremurător:

Şi pe drumuleţu-acela N-a umblat nimeni pe jos…

O voce groasă de bas, răguşită de mahorcă, repetă cele din urmă cuvinte şi se contopi cu tenorul, alte voci armonioase veniră să li se adauge, şi cântecul pluti în văzduh, măreţ, slobod şi trist. Grigori nu voia să-l întrerupă prin ivirea sa; îl atinse pe Prohor de mânecă şi-i şopti:

— Stai, nu te arăta. Lasă-i să isprăvească.

— Ei nu petrec pe nimeni. Cântă aşa, pentru ei. Sunt nişte elaneni. Ce bine îi mai zic, ai naibii! rosti cu încântare Prohor, dar scuipă de necaz: vedea că nădejdile lui în băutură nu se adevereau.

Vocea dulce de tenor povesti contând păţania unui cazac care n-a avut noroc în război:

Nici o urmă de om sau de cal nu era.

Pe-acest drum, regiment de cazaci a trecut.

După el, un cal sprinten mereu alerga.

Avea şa de cerchez lunecată-ntr-o parte;

Pe urechea lui dreaptă-atârna un căpăstru -

În dârlogi de mătase, fugind se-ncurca.

Din urmă-i, buimac, un cazac tot goneşte Şi calului său credincios îi tot strigă: „Stai, opreşte-te, calule drag, credincios, Singur nu mă lăsa căci nu pot fără tine Să scap de cecenul cel crud, fioros…”

Vrăjit de frumuseţea cântului, Grigori stătea rezemat cu spatele de prispa văruită a casei, fără să audă nici nechezatul cailor, nici scârţiitul unei harabale ce trecea prin ulicioară…

După colţ, unul din cântăreţi, isprăvindu-şi cântecul, tuşi şi zise:

— De necaz, n-am cântat cum ar trebui. Dar ce să-i faci? Merge şi cum putem. Iar voi, băbuţelor, poate că o să mai daţi ceva ostaşilor la drum. Bine am mâncat, Hristos să vă răsplătească! Însă vedeţi că n-avem nici un dram de merinde pentru drum…

Grigori se trezi din gânduri şi ieşi de după colţ. Pe treapta de jos a scării şedeau patru cazaci tineri; înconjurându-i cu un cerc des, stăteau muieri, bătrâne şi copii, veniţi în fugă de prin ogrăzile vecine. Ascultătoarele îşi ştergeau lacrimile cu colţul tulpanului, sughiţând de plâns şi suflându-şi nasul, iar o bătrână înaltă, cu ochii negri şi cu faţa păstrând urmele unei frumuseţi aspre, ca pe chipul unei icoane, zise cu o voce tărăgănată, în timp ce Grigori se apropia de scară:

— Dragii mei! Ce bine şi ce jalnic cântaţi! Te pomeneşti că aveţi toţi mame, şi fiecare din ele se îneacă în lacrimi, când îşi aminteşte de fecior, cum piere dânsul în război… Sclipind cu albul îngălbenit al ochilor spre Grigori, care dădu bună ziua, zise deodată cu mânie: Şi asemenea flori, blagorodnicia ta, le duci la moarte? Le prăpădeşti în război?

— Şi pe noi ne prăpădesc, mătuşă, zise mohorât Grigori.

Tulburaţi, de venirea unui ofiţer necunoscut, cazacii se sculară sprinteni, dând la o parte cu picioarele străchinile cu resturile de mâncare, aşezate pe trepte, potrivindu-şi bluzele, curelele armelor şi centurile. Cântaseră fără să scoată măcar armele de la umăr. Cel mai vârstnic nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani.

— De unde? întrebă Grigori, privind chipurile tinere şi proaspete ale cazacilor.

— De la unitate… răspunse cu glas nehotărât unul cârn şi cu ochii râzători.

— Te întreb de unde eşti de fel, din ce staniţă? Nu sunteţi de aici?

— De la Elanskaia, blagorodnicia voastră. Mergem în conced.

După voce, Grigori îl recunoscu pe cel care dădea tonul la cântec şi-l întrebă zâmbind:

— Tu dădeai tonul?

— Eu.

— Da' bun glas ai! Şi cu ce prilej aţi cântat? Pentru ce bucurie? Nu arătaţi ca nişte oameni băuţi.

Un flăcău înalt, bălai, cu moţul de păr pieptănat voiniceşte, dar cărunt de colb, cu obrajii rumeni, zâmbi cam fâstâcit şi răspunse în silă, cătând pieziş spre bătrâne:

— Ce mai bucurie… Nevoia noastră cântă! Numai aşa, pentru mulţumire, că prin părţile astea nu prea faci rost de mâncare: capeţi o bucată de pâine şi atâta tot. Şi atunci ne-am gândit să cântăm. Când dăm drumul la cântece, aleargă muierile să asculte; noi zicem unul mai de dor, şi ele se fac mai miloase şi ne aduc câte ceva: una, o bucată de slană, alta a oală cu lapte sau cine mai ştie ce altceva de-ale gurii…

— Noi, domnule sotnic, suntem ca un fel de popi; cântăm şi strângem danii! zise tenorul, făcând cu ochiul tovarăşilor săi şi mijindu-şi ochii râzători.

Unul dintre cazaci scoase din buzunarul bluzei un petic de hârtie soioasă şi-l întinse lui Grigori.

— Poftiţi biletul nostru de voie.

— Ce vrei să fac cu el?

— Poate că aveţi vreo bănuială, dar noi nu suntem dezertori…

— Ai să-l arăţi atunci când veţi da ochi cu vreun detaşament de represiune, zise supărat Grigori, dar înainte să plece îi mai sfătui: Mergeţi noaptea, iar ziua puteţi poposi pe unde apucaţi. Hârtiuţa voastră nu face doi bani, vă puteţi găsi beleaua cu ea… N-are ştampilă.

— N-avem ştampilă la sotnie.

— Ei, atunci ascultaţi-mi sfatul, dacă nu vreţi să vă culcaţi sub vergelele calmucilor!

La vreo trei verste de sat şi la vreo sută cincizeci de stânjeni de o pădurice, care se întindea până aproape de drum, Grigori zări alţi doi călăreţi ce veneau din faţă. Se opriră o clipă, priviră cu luare-aminte şi cotiră brusc în pădure.

— Ăştia merg fără belet, zise Prohor. I-ai văzut cum o zbughiră în crâng? Care dracu îi pune să umble ziua?

Alţi oameni, zărindu-i pe Grigori şi pe Prohor, părăseau drumul şi se grăbeau să piară din ochi. Un cazac infanterist, om mai în vârstă, care mergea pesemne pe furiş acasă, sări în floarea-soarelui şi se ascunse ca un iepure pe răzoare. Trecând în dreptul lui, Prohor se ridică în scări şi-i strigă:

— Hei, leatule, da' prost te-ai chitit! Capul ţi l-ai ascuns, dar c… l e afară! Şi răcni cu o furie prefăcută: Hai, ieşi de acolo! Arată-ţi actele!

Cazacul sări în picioare şi, aplecându-se, o rupse la fugă prin floarea-soarelui; Prohor izbucni în râs şi-şi îndemnă calul ca să alerge după el, dar Grigori îl opri:

— Lasă prostiile! Dă-l încolo, că o să fugă şi aşa până ce va cădea din picioare. Te pomeneşti că moare de spaimă…

— Ce vorbă! Nici cu ogarii n-ai să-l prinzi! O să facă acum vreo zece verste tot la galop. L-ai văzut cum a zbughit-o prin floarea-soarelui? Chiar mă mir de unde capătă omul atâta sprinteneală, când îl paşte o dandana…

Vorbind cu mânie despre dezertori, Prohor mai bombăni:

— Uite-i cum vin… cârduri! Ca şi cum i-ar fi scuturat din sac! Vezi, Panteleevici, nu cumva să rămânem numai noi doi să ţinem tot frontul!

Pe măsură ce se apropiau de front, Grigori vedea tot mai limpede priveliştea respingătoare a Armatei Donului în destrămare, începută tocmai în clipele când, întărite cu forţele de răsculaţi, ea avusese cele mai mari succese pe Frontul de nord. Dar, în perioada aceea, trupele ei erau incapabile nu numai să treacă la o ofensivă hotărâtoare şi să zdrobească rezistenţa inamicului, ci să reziste măcar la o presiune mai serioasă.

În staniţele şi satele unde staţionau rezervele din apropierea frontului, ofiţerii se ţineau fără întrerupere de beţii; coloanele de transport de toate categoriile gemeau de puzderia fără număr a lucrurilor prădate şi neexpediate mai departe, acasă; efectivele unităţilor nu depăşeau şaizeci la sută din cele normale; cazacii plecau când voiau, şi detaşamentele de represiune alcătuite din calmuci, colindând stepa, tot nu erau în stare să oprească valul dezertării în masă. În satele ocupate ale guberniei Saratov, cazacii se purtau ca nişte cuceritori pe un teritoriu străin: jefuiau locuitorii, necinsteau femeile, distrugeau rezervele de cereale, tăiau vitele. Completările trimise la armată erau alcătuite din flăcăiandri şi din bătrâni de peste cincizeci de ani. Prin sotniile de marş se vorbea pe faţă că oamenii nu vor să se bată, iar în unităţile trimise spre sectorul Voronej, cazacii se dedau la acte de nesupunere faţă de ofiţeri. Se zvonea că omorurile de ofiţeri pe poziţiile înaintate erau tot mai dese.

În apropiere de Balaşov, pe-nserate, Grigori poposi într-un sătuc. Sotnia a 4-a independentă de rezervă, compusă din cazacii miliţieni, şi compania de pionieri a Regimentului „Taganrog” ocupaseră toate încăperile bune de locuit, şi Grigori avu multă bătaie de cap, căutându-şi un loc de dormit. Puteau înnopta pe câmp, ca de obicei, dar se arătau semne de ploaie, iar Prohor era scuturat de un nou acces de friguri, aşa că toate cereau să petreacă noaptea sub acoperiş. La hotarul satului, lângă o casă mare împrejmuită cu plopi, se afla un automobil blindat, avariat de un obuz. Trecând prin faţa lui, Grigori citi pe peretele lui verde o inscripţie rămasă neacoperită de vopsea: „Moarte mişeilor albi!” Iar mai jos era scris: „Cumplitul”. La conovăţul din ogradă se auzeau sforăit de cai şi voci de oameni; în grădina din spatele casei, ardea un foc, şi fumul plutea deasupra creştetelor verzi ale copacilor; la lumina flăcării, cazacii trebăluiau pe lângă foc. Vântul aducea miros de paie arse şi de păr de porc pârlit.

Grigori descălecă şi intră în casă.

— Care e gazda? întrebă el, intrând într-o odaie joasă, ticsită de oameni.

— Eu. Ce doriţi? zise un ţăran scund, rezemat de cuptor, care se uita la Grigori fără să se mişte.

— Ne dai voie să înnoptăm la dumneata? Suntem numai doi.

— Stăm şi aşa ca nişte seminţe într-un pepene, mormăi neprietenos un cazac în vârstă, tolănit pe o laviţă.

— Eu, din parte-mi, n-aş zice nimic, dar uitaţi-vă ce înghesuială e pe la noi, rosti gazda, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare.

— O să încăpem cumva. Doar n-o să dormim în ploaie?! stărui Grigori. Vistavoiul meu s-a îmbolnăvit.

Cazacul de pe laviţă scoase un mormăit, lăsă picioarele în jos şi, uitându-se mai atent la Grigori, îi zice cu un alt glas:

— Blagorodnicia voastră, suntem paisprezece inşi la un loc cu gazdele, în două odăiţe. Iar în a treia şade un ofiţer englez cu două ordonanţe de-ale lui, şi mai stă cu dânşii un ofiţer de-al nostru.

— Poate că v-aţi face loc la ei? îşi dădu părerea, sfătos, un alt cazac, cu barba deasă şi căruntă, cu epoleţii de uriadnic-major.

— Nu, mai bine stau aici. N-am nevoie de prea mult loc; mă culc jos şi n-am să supăr pe nimeni.

Grigori îşi scoase mantaua, îşi netezi părul cu palma şi se aşeză lângă masă.

Prohor ieşi afară la cai.

Cei din odaia de alături auziseră pesemne toată convorbirea. Peste cinci minute, se ivi un locotenent scund şi elegant îmbrăcat.

— Vă căutaţi un loc pentru înnoptat? se adresă el către Grigori şi, aruncând o privire la epoleţii lui, îl îmbie cu un zâmbet amabil: Poftiţi la noi, în odaia noastră, domnule sotnic. Noi, adică eu şi domnul locotenent Campbell, din armata engleză, vă invităm la noi, o să staţi mai comod. Pe mine mă cheamă Şceglov. Pe dumneavoastră? Strânse mâna lui Grigori şi întrebă: Veniţi de pe front? A, din concediu? Poftiţi, poftiţi! Vom fi bucuroşi să vă oferim ospitalitatea noastră. Sunteţi probabil flămând, iar noi avem cu ce să vă tratăm.

Locotenentul Şceglov avea un veston de un excelent postav verde-deschis, de care era atârnată o cruce ofiţerească a „Sfântului Gheorghe”; cărarea din creştetul capului său mic era impecabilă, cizmele străluceau ca oglinda, iar chipu-i neted şi smead, ras cu îngrijire, şi toată făptura sa bine făcută răspândeau un miros tare de apă de colonie cu esenţă de flori. În tindă, avu grijă să-l lase pe Grigori să treacă înainte, lămurind:

— Uşa e la stânga. Băgaţi de seamă, aici este o ladă, să nu vă loviţi.

Un locotenent tânăr, înalt şi bine clădit se ridică în întâmpinarea lui Grigori: avea mustăcioara neagră, pufoasă, ce-i acoperea buza de sus tăiată pieziş, şi ochii cenuşii, aşezaţi foarte aproape de rădăcina nasului. Şceglov i-l prezentă pe Grigori şi-i mai zise ceva în englezeşte. Locotenentul scutură energic mâna musafirului şi, privind când la el, când la Şceglov, rosti câteva fraze, apoi îi invită cu un gest să ia loc.

În mijlocul odăii se aflau patru paturi de campanie înşirate la rând; într-un ungher se înălţa o grămadă de lăzi, de saci de călătorie şi de geamantane de piele. Pe un cufăr se afla o puşcă-mitralieră de un model necunoscut lui Grigori, cutia de binoclu, lăzi de zinc cu cartuşe şi o carabină nou-nouţă, cu patul negricios şi cu ţeava cenuşie-mată.

Englezul vorbea ceva cu o voce surdă, plăcută, de bas, uitându-se prietenos la Grigori. Acesta nu pricepea nimic din graiul străin, răsunând ciudat pentru urechile lui, şi se simţea oarecum stânjenit, ghicind că se vorbeşte despre el. Locotenentul Şceglov scotocea într-unul din geamantane şi ascultă cu un zâmbet pe buze, apoi zise:

— Mister Campbell spune că are mult respect pentru cazaci şi că, după părerea lui, sunt bravi ostaşi şi excelenţi cavalerişti. Doriţi, probabil, să gustaţi ceva? Şi ceva de băut, nu? Zice că primejdia apropie oamenii… La naiba, îndrugi verzi şi uscate! Locotenentul scoase din geamantan mai multe cutii de conserve şi două sticle de coniac, se aplecă asupra geamantanului, traducând înainte: După cum povesteşte el, ofiţerii cazaci de la Ust-Medvediţkaia i-au făcut o primire dintre cele mai amabile. Au băut acolo un butoi enorm de vin, au fost beţi turtă şi au petrecut foarte vesel cu nişte eleve de liceu. De, ca la război! El socoate că are plăcuta datorie de a vă trata cu cel puţin tot atâta ospitalitate cu câtă a fost primit. Şi veţi fi siliţi să o suportaţi. Mi-e milă de dumneavoastră… Vă place băutura?

— Mulţumesc. Beau, răspunse Grigori, privindu-şi pe furiş mâinile murdare de la dârlogi şi pline de praf.

Şceglov puse cutiile pe masă şi, deschizându-le îndemânatic cu ajutorul unui briceag, mărturisi într-un oftat:

— Ştii, sotnicule, porcul ăsta de englez a scos sufletul din mine! Bea dis-de-dimineaţă şi până noaptea târziu. Un băutor fără pereche pe lume! Ştii, îmi place şi mie să beau, dar în asemenea proporţii homerice, nu, nu pot. Şi ăsta, locotenentul îl privi zâmbind pe Campbell şi, spre mirarea lui Grigori, trase o înjurătură de mamă, ăsta toarnă şi iar toarnă, pe nemâncate, şi în toate chipurile!

Englezul zâmbi, dădu din cap şi spuse într-o rusească stâlcită:

— Ta, ta!… Bine… Trebuie băut vostru sănătat!

Grigori râse şi-şi scutură şuviţele părului. Cei doi oameni îi plăceau, iar locotenentul englez, cu zâmbetul lui fără noimă şi cu ruseasca sa caraghioasă, era pur şi simplu minunat!

În timp ce ştergea paharele, Şceglov povestea:

— De două săptămâni mă chinui cu el, auzi? Lucrează ca instructor la conductorii tancurilor repartizate Corpului nostru 2 de armată, iar pe mine m-au băgat interpret la ei. Vorbesc bine englezeşte, şi din asta mi s-a tras năpasta… Se bea şi la noi, dar, oricum, nu atâta, dracu să-l ia! Ai să vezi ce poate ăsta! Are nevoie de cel puţin patru-cinci sticle de coniac pe zi, şi bea totul, cu opriri, dar niciodată nu-i beat şi, după asemenea porţii cu găleata, mai poate lucra. Pe mine m-a dat gata cu desăvârşire. Încep să am dureri de stomac, sunt mahmur toată ziua şi m-am alcoolizat într-atâta, încât mi-e frică să mai stau acum lângă o lampă aprinsă… A dracului viaţă!

Zicând acestea, umplu două pahare şi turnă pe fund în al său.

Arătându-i paharul cu ochiul şi râzând, englezul începu să vorbească ceva cu multă animaţie. Cu mâna la inimă, locotenentul îi răspunse şi el ceva rugător, schiţând un zâmbet sfios, şi numai în ochii săi negri şi blajini sclipiră de două-trei ori nişte luminiţe de ciudă. Grigori îşi luă paharul, ciocni cu primitoarele lui gazde şi bău pe nerăsuflate.

— O! zise aprobativ englezul şi, sorbind din paharul său, se uită cu dispreţ la Şceglov.

Mâinile englezului erau pe masă: nişte mâini de muncitor, mari şi negricioase. Pe dosul palmelor, în pori, se vedeau urme de ulei de maşină, iar degetele i se cojeau din cauza contactului des cu benzina şi aveau nenumărate zdrelituri vechi. Dar faţa lui Campbell era roşie, grasă, cu pielea subţire. Contrastul între mâinile şi faţa lui era atât de izbitor, încât lui Grigori i se părea chiar că englezul poartă o mască.

— Mă salvezi, zise Şceglov, turnând alte două pahare pline.

— Dar ce, el nu bea singur?

— Asta e nenorocirea! Dis-de-dimineaţă bea singur, dar seara nu mai poate fără tovarăşi. Hai să bem.

— E cam tare…

Grigori trase o înghiţitură, dar, întâlnind privirea mirată a lui Campbell, goli paharul până la fund.

— Zice că eşti un brav. Îi place cum bei.

— Mi-aş schimba meseria cu a dumitale, zise zâmbind Grigori.

— Sunt sigur că ai dezerta după două săptămâni!

— Să fug de aşa bunătate?

— În ce mă priveşte pe mine, am să fug în orice caz.

— E mai prost pe front.

— Şi aci e front. Acolo poţi să dai ortul popii dintr-o schijă sau dintr-un glonţ, şi nu totdeauna, pe când aici pot fi sigur că am să mă sting de beţie. Ia gustă niţel din fructele astea conservate. Nu doreşti puţină şuncă?

— Mulţumesc, nu mă dau în lături.

— Englezii se pricep la asta. Îşi hrănesc armata cu totul altfel decât la noi.

— Păi, parcă noi o hrănim pe-a noastră? La noi armata se hrăneşte cu ce găseşte ea singură.

— Din păcate, e adevărat. Dar cu o asemenea metodă de aprovizionare n-o să ajungem la nimic bun, mai ales dacă ostaşii sunt lăsaţi să jefuiască populaţia civilă…

Grigori se uită atent la Şceglov şi-l întrebă:

— Şi ai de gând să ajungi departe?

— De ce mă-ntrebi? Doar avem acelaşi drum.

Locotenentul nu-l băgă în seamă pe Campbell, care pusese mâna pe sticlă şi-i turnase un pahar plin.

— Ei, acum trebuie să bei totul până la fund, zâmbi Grigori.

— Începe nenorocirea mea! gemu locotenentul, privindu-şi paharul. Obrajii săi se împurpurară de o roşeaţă aprinsă.

Tustrei ciocniră în tăcere şi băură.

— Avem acelaşi drum, dar fiecare îl urmează în felul său, continuă Grigori, strâmbându-se şi încercând în zadar să prindă în furculiţă o caisă ce aluneca pe farfurie. Unul se dă jos la o staţie mai apropiată, altul pleacă mai departe, ca la tren…

— Dar dumneata n-ai de gând să mergi până la capăt?

Grigori simţea cum ameţeala punea stăpânire pe el, fără să fie însă destul de puternică; râse şi răspunse:

— N-o să am atâta capital ca să merg până la capăt. Şi dumneata?

— Nu, eu am o altă situaţie: chiar dacă mă dau ei jos, o să merg pe jos, până la capăt!

— Ei, atunci – drum bun! Hai să bem!

— Trebuie. Greu e să-ncepi…

Englezul ciocnea paharul cu Grigori şi cu locotenentul, bea tăcut, aproape fără nici o gustare. Figura i se făcu roşie-cărămizie, ochii i se limpeziră, iar mişcările îi căpătară o încetineală calculată. Înainte de a se da gata a doua sticlă, se ridică greoi, trecu cu paşi siguri la geamantane şi aduse alte trei sticle de coniac. Punându-le pe masă, schiţă un zâmbet şi mormăi ceva.

— Mister Campbell zice că o asemenea plăcere trebuie prelungită. Lua-l-ar dracu să-l ia de mister! Dumneata ce zici?

— Ei bine, hai s-o prelungim, încuviinţă Grigori.

— Da, dar uite ce suflet de om! În trupul acesta de englez stă ascuns un suflet de mare negustor rus. Mi se pare că sunt gata…

— Nu se vede, minţi Grigori.

— Pe dracu! Sunt slab acum ca o fată mare… Totuşi, mă pot ţine la nivel, şi încă cum!

După ce-şi goli paharul, Şceglov nu mai ţinu la probă: ochii săi negri deveniră languroşi şi începură să privească pieziş, muşchii obrazului i se muiaseră, buzele aproape nu-i urmau voinţa, pomeţii parcă îi tremurau sub pielea mată, înfiorată de un tic nervos. Coniacul avu asupra lui un efect zdrobitor. Înfăţişarea lui amintea privirile unui bou, izbit în frunte cu un ciocan de cinci chile, înainte de a i se tăia beregata.

— Da, te mai ţii destul de bine. Te-ai înfipt în băutură, şi ea nu-ţi mai face nimic, îl încredinţă Grigori.

Era şi el destul de ameţit, dar se simţea în stare să mai golească încă la pahare, cu nădejde.

— Serios? se înveseli locotenentul. Nu, nu, m-am cam muiat puţin, aşa, la-nceput, dar acum, poftim, cât vrei? Tocmai: cât vrei! Îmi placi, sotnicule. În dumneata se simte, ca să zic aşa, forţă şi sinceritate. Mie-mi place asta. Hai să bem în cinstea patriei acestui nătărău de beţivan. Seamănă, e adevărat, cu un dobitoc, dar patria lui e frumoasă. „Britania, domneşte peste mări!” Să bem? Dar nu până la fund! În cinstea patriei dumitale, mister Campbell! Şceglov bău, cu ochii închişi şi cu o expresie disperată, luând apoi o bucăţică de şuncă. Ce ţară, sotnicule! Nici nu-ţi închipui… Ehei! Eu am stat acolo… Hai să bem!

— Orice i-ar lipsi mamei noastre, tot ne e mai dragă decât una străină.

— Fără discuţie – hai să bem!

— Să bem.

— Trebuie să se stârpească putregaiul din patria noastră, să fie scos prin foc şi prin fier, iar noi nu suntem în stare. Ne-am pomenit fără nici o patrie. Ei, şi s-o ia naiba! Campbell nu crede că noi îi vom putea birui pe roşii.

— Nu crede?

— Da, nu crede. Are o părere proastă despre armata noastră şi vorbeşte cu laudă despre roşii.

— A luat parte la lupte?

— Cum de nu! Era cât p-aci să fie înhăţat de roşii! Afurisitul de coniac!

— E cam tare. Are tăria spirtului?

— E o idee mai slab. Pe Campbell l-a salvat cavaleria, altfel, l-ar fi capturat. Asta a fost lângă satul Jukov. În ziua aceea, roşii au capturat un tanc de la noi… Pari cam trist. Ce ţi s-a întâmplat?

— Mi-a murit de curând nevasta.

— E îngrozitor! Ai copii?

— Da.

— În sănătatea copiilor dumitale! N-am copii, sau poate că există, dar dacă există, atunci, desigur, aleargă undeva şi vând ziare… Campbell are logodnică în Anglia. Îi scrie regulat, de două ori pe săptămână. Şi probabil că-i scrie tot felul de fleacuri. Aproape că-l urăsc, ce zici?

— Nu zic nimic. Şi de ce are respect pentru roşii?

— Cine a zis „are respect”?!

— Dumneata ai zis.

— Asta nu! Nu-i respectă, nu poate să-i respecte. Greşeşti! Stai să-l întreb.

Campbell ascultă cu atenţie pe locotenentul palid şi beat, apoi vorbi îndelung. Fără să-l lase să termine, Grigori întrebă:

— Ce mai trăncăneşte?

— I-a văzut cum, încălţaţi în opinci de scoarţă, atacau tancurile. Îţi ajunge? Spune că poporul nu poate fi învins. E un prost! Să nu-l crezi.

— Cum să nu-l cred?

— În genere.

— Adică cum?

— E beat şi vorbeşte aiurea. Ce înseamnă: „poporul nu poate fi învins”? Poţi să nimiceşti o parte din el, iar pe ceilalţi să-i faci să execute… Cum am zis? Nu să execute, ci să asculte, să se supună. A câta a fost asta?

Locotenentul îşi lăsă capul pe mâini, răsturnă cu cotul o cutie de conserve şi rămase vreo zece minute cu pieptul lipit de masă, respirând sacadat.

Afară era întuneric beznă. O ploaie deasă bătea în obloane. Un bubuit surd se auzea din depărtare şi Grigori nu putea înţelege dacă era tunet sau salve de artilerie. Învăluit într-un nor albastru de fum de ţigară, Campbell sorbea înainte la coniac. Grigori îl trezi în ghionturi pe Şceglov şi, clătinându-se în picioare, zise:

— Ascultă, întreabă-l: de ce roşii trebuie să ne bată?

— La dracu! mormăi locotenentul.

— Nu, întreabă-l.

— La dracu! Dă-te dracului!

— Întreabă, dacă-ţi spun!

Şceglov îl privi o clipă zăpăcit pe Grigori, gângăvi ceva, adresându-se lui Campbell, care îl ascultă atent, apoi îşi lăsă din nou capul în palmele făcute căuş. Campbell îl privi cu un zâmbet dispreţuitor, apoi atinse mâneca lui Grigori şi începu să-i explice fără vorbe: împinse în mijlocul mesei un sâmbure de caisă, puse alături, ca pentru comparaţie, mâna sa mare, plescăi din limbă şi acoperi sâmburele cu mâna.

— Auzi ce-a găsit! Asta o pricep şi fără tine… mormăi gânditor Grigori. Se clătină pe picioare, îmbrăţişă englezul ospitalier şi, arătând masa cu o mişcare largă, se înclină în faţa lui: Mulţumesc! Rămâi sănătos. Şi – ştii ce am să-ţi spun? Cară-te cât mai repede acasă, câtă vreme nu ţi-au sucit gâtul. Ţi-o spun din toată inima. Pricepi? N-ai de ce să te amesteci în treburile noastre. Limpede? Pleacă, te rog, că aici e rost de mardeală!

Englezul se sculă, se înclină şi vorbi cu însufleţire uitându-se din când în când, cu aerul unui om rămas fără ajutor, la locotenentul cufundat în somn şi bătându-l prieteneşte pe Grigori pe umăr.

Grigori bâjbâi cu greu clanţa şi ieşi pe scară, clătinându-se. Ploaia măruntă şi piezişă îl izbi în faţă. O scăpărare de fulger lumină ograda întinsă, zăplazul ud şi frunzişul lucios din grădină. Coborând treptele, Grigori alunecă şi căzu jos; sculându-se, auzi doi oameni vorbind:

— Tot mai beau ofiţeraşii? întrebă unul, aprinzând un chibrit în tindă.

O voce surdă, răguşită de răceală, răspunse pe un ton de ascunsă ameninţare:

— Bine au s-ajungă cu beţia lor!… Bine au s-ajungă!

După ce trecu de hotarul districtului Hopior, Armata Donului, ca şi în 1918, îşi pierdu puterea ofensivă. Cazacii răsculaţi de la Donul de sus şi unii din Hopior iarăşi nu voiau să se bată în afara regiunii Donului; mai crescuse şi rezistenţa trupelor roşii, care primiseră întăriri proaspete şi acţionau pe un teritoriu ai cărui locuitori îi simpatizau. Cazacii erau din nou înclinaţi să treacă la războiul de apărare, şi comandamentul Armatei Donului nu izbutea prin nici un fel de manevre să-i oblige a lupta cu aceeaşi îndârjire, cu care se bătuseră de curând pe pământul ţinutului lor, cu toate că raportul de forţe în acest sector le era favorabil: împotriva Armatei a 9-a roşii, serios încercată în lupte, numărând 11.000 baionete, 5.000 săbii şi 52 tunuri, acţionau trupe căzăceşti, care aveau la un loc 14.400 baionete, 10.600 săbii şi 58 tunuri.

Cele mai active operaţii se desfăşurau pe flancuri, şi anume acolo unde acţionau unităţile Armatei de sud a voluntarilor din Kuban. Simultan cu înaintarea încununată de succes în adâncul Ucrainei, o parte din Armata de voluntari, pusă sub comanda generalului Vranghel, exercita o puternică presiune asupra Armatei a 10-a roşii, făcând-o să se retragă prin lupte înverşunate în direcţia Saratov. La 28 iulie, cavaleria Armatei din Kuban ajunse la Komâşin, capturând cea mai mare parte din trupele ce-l apărau. Contraatacul executat de unităţi din Armata a 10-a fu respins. Manevrând cu îndrăzneală, Divizia de cavalerie „Terek-Kuban” ameninţa să-i învăluie flancul stâng. În consecinţă, comandamentul Armatei a 10-a îşi retrase trupele pe linia Borzenkovo-Latâşevo-Krasnâi Iar-Kamenka – Bannoe. În acest moment, Armata a 10-a număra 18.000 baionete, 8.000 săbii şi 132 tunuri, iar Armata de voluntari din Kuban, care acţiona împotriva ei, avea 7.600 baionete, 10.750 săbii şi 68 tunuri. În afară de aceasta, albii dispuneau de unităţi de tancuri şi de un mare număr de avioane, care erau folosite pentru cercetare şi luau parte la acţiunile de luptă. Dar nici avioanele franceze şi nici tancurile şi bateriile engleze nu-i ajutaseră lui Vranghel: nu izbutise să treacă dincolo de Kamâşin. În acest sector începuseră lupte îndârjite, de uzură, care aveau ca urmare numai neînsemnate schimbări în linia frontului.

Pe la finele lui iulie, armatele roşii începuseră pregătirile pentru a trece la o amplă ofensivă în tot sectorul central al Frontului de sud. În acest scop, Armatele a 9-a şi a 10-a au fost unite într-o grupare de izbire, sub comanda lui Şorin. Rezerva grupării de izbire urma să fie compusă din Divizia 28, cu brigada fostului raion fortificat Kazan, şi Divizia 25, cu brigada raionului fortificat Saratov, amândouă aduse în grabă de pe Frontul de est. În afară de aceasta, comandamentul Frontului de sud mai întărea gruparea de izbire cu trupele din rezerva frontului şi cu Divizia 56 infanterie. Lovitura secundară urma să fie dată pe direcţia Voronej, de către Armata a 8-a, împreună cu Divizia 31 infanterie, adusă de pe Frontul de est, şi cu Divizia 7 infanterie.

Ofensiva fusese plănuită să înceapă între 1 şi 10 august. Potrivit planului comandamentului suprem al forţelor roşii, simultan cu lovitura dată de Armatele a 8-a şi a 9-a, urmau să fie executate manevre de învăluire de armatele de la flancuri, iar misiunea cea mai de răspundere şi cea mai complicată revenea Armatei a 10-a, care trebuia să acţioneze de-a lungul malului stâng al Donului, pentru a izola de Caucazul de nord forţele principale ale inamicului. În vest se plănuia o energică manevră demonstrativă cu o parte din forţele Armatei a 14-a, spre linia Ceaplino-Lozovaia.

Pentru a zădărnici ofensiva pregătită de inamic, comandamentul albilor avea să termine, chiar în timpul regrupărilor de forţe ale Armatelor a 9-a şi a 10-a roşii, formarea corpului de sub comanda lui Mamontov, având intenţia să rupă frontul şi să trimită corpul într-un raid adânc în spatele armatelor roşii. Succesul obţinut de armata lui Vranghel în sectorul Ţariţân îngăduise să se alungească frontul ei spre stânga şi, scurtându-se astfel frontul Armatei Donului, să se preia mai multe divizii de cavalerie. La 7 august, la staniţa Uriupinskaia se aflau concentrate 6.000 săbii, 2.800 baionete şi trei baterii de câte 4 tunuri; iar la 10 august, corpul nou format, sub comanda generalului Mamontov, pătrunse pe la joncţiunea dintre Armatele a 8-a şi a 9-a roşii şi se îndreptă de la Novohopiorsk spre Tambov.

Conform planului iniţial al comandamentului forţelor albe, în afară de corpul lui Mamontov, raidul în spatele frontului roşilor urma să fie efectuat şi de corpul de cavalerie al generalului Konovalov, dar unităţile acestuia din urmă nu au putut fi luate de pe front, din cauza luptelor ce se angajează în sectorul lor. Aşa se explică misiunea limitată a corpului lui Mamontov, care avea ordin să nu întreprindă nici o acţiune de prea mare anvergură şi să nu viseze un marş asupra Moscovei, ci să se limiteze la zdrobirea formaţiunilor de spate şi la distrugerea comunicaţiilor inamicului, iar apoi să facă joncţiunea cu forţele principale. La început însă lucrurile se anunţaseră altfel. Atât el, cât şi Konovalov, primiseră ordin să dea cu toată masa de cavalerie o lovitură nimicitoare în flancul şi în spatele armatelor roşii de la centru şi să înainteze în marş forţat în adâncul Rusiei, continuându-şi ofensiva până la Moscova, completându-şi forţele cu elemente din păturile populaţiei, cu stare de spirit antisovietică.

Armata a 8-a izbuti să restabilească situaţia la flancul ei stâng, introducând în luptă rezervele. Flancul drept al Armatei a 9-a fusese mai greu încercat. În urma măsurilor luate, Şorin, comandantul grupării principale de izbire, izbuti să realizeze joncţiunea între flancurile interioare ale ambelor armate roşii, fără să reuşească însă a opri înaintarea cavaleriei lui Mamontov. Din ordinul lui Şorin, Divizia 56 din rezervă fu trimisă de la Kirsanov împotriva lui Mamontov. Un batalion al acestei divizii, trimis, cu căruţele la gara Sampur, fu zdrobit într-o luptă de întâlnire de către un detaşament de flanc al corpului lui Mamontov. Aceeaşi soartă o avu şi brigada de cavalerie din Divizia 36 infanterie, trimisă cu misiunea de a asigura acoperirea unei porţiuni din linia ferată Tambov-Balaşov. Izbindu-se de grosul cavaleriei lui Mamontov, după o scurtă luptă, brigada fu împrăştiată.

La 18 august, Mamontov ocupă prin surprindere Tambovul. Dar această victorie nu avu darul de a împiedica forţele principale ale grupării de izbire a lui Şorin să treacă la ofensivă, cu toate că nevoile luptei împotriva lui Mamontov impuseră să se trimită în acest scop aproape două divizii de infanterie din această grupare. Simultan fu dezlănţuită ofensiva şi în sectorul ucrainean al Frontului de sud.

Frontul, care se întindea la nord şi nord-est aproape în linie dreaptă de la Starâi Oskol până la Balaşov, având o aripă retrasă spre Tariţîn, începu să se îndrepte. Sub presiunea forţelor superioare ale inamicului, unităţile de cazaci se retrăgeau spre sud, executând dese contraatacuri şi oprindu-se pe fiecare aliniament. Păşind pe pământul ţării Donului, ele îşi recâştigară capacitatea de luptă; numărul dezertorilor scăzu brusc, staniţele de la Donul de mijloc trimiteau întăriri. Pe măsură ce trupele din gruparea de izbire a lui Şorin pătrundeau în teritoriul Oastei Donului, rezistenţa devenea tot mai puternică şi mai înverşunată. Din iniţiativa lor proprie, cazacii din staniţele districtului Donului de sus, care luaseră parte la răscoală, proclamau în adunările lor mobilizarea totală, oficiau slujbe religioase şi porneau fără zăbavă spre front.

Înaintând prin lupte necurmate spre Hopior şi Don, având de înfruntat o rezistenţă îndârjită din partea albilor şi aflându-se pe un teritoriu cu majoritatea populaţiei vădit ostilă faţă de trupele roşii, gruparea lui Şorin îşi epuiza treptat puterea avântului ofensiv. Şi în timpul acela, comandamentul alb formase în regiunea staniţei Kacealinskaia şi a gării Kotluban o grupare puternică de manevră, având în compunerea ei trei corpuri din Kuban şi Divizia 6 infanterie, destinate pentru executarea loviturii ce urma să fie dată Armatei a 10-a roşii, a cărei înaintare se desfăşura cu cel mai mare succes.

Numai într-un singur an, familia Melehovilor se topise pe jumătate. Pe drept cuvânt spusese Pantelei Prokofievici că moartea a îndrăgit casa lor. Nu trecu mult timp după ce o înmormântaseră pe Natalia, şi odaia cea mare din casa lui Melehov se umplu din nou cu miros de tămâie şi de busuioc. După zece zile de la plecarea lui Grigori pe front, Daria se înecase în Don.

Sâmbătă, după ce s-a întors de la câmp, se dusese cu Duniaşka la Don, să se scalde. Când au ajuns în dreptul grădinilor, se dezbrăcară amândouă şi stătură îndelung pe iarba moale, culcată la pământ de paşii trecătorilor. Dis-de-dimineaţă, Daria era în toane rele, se plângea că o doare capul şi că nu se simte bine, de câteva ori plânsese pe furiş… Înainte de a intra în apă, Duniaşka îşi legă părul nod, se acoperi cu o basma şi, uitându-se la Daria, îi spuse cu înduioşată milă:

— Tare ai mai slăbit, Daşka dragă; ţi se văd vinele şi coastele!

— Las' că mă fac eu bine!

— Nu te mai doare capul?

— A trecut. Hai să ne scăldăm, că e destul de târziu.

Luând-o înainte, sări din fugă în apă, se cufundă cu capul, ieşi afară şi, sforăind, înotă până la mijlocul albiei. Curentul repede începu s-o ducă în jos.

Admirând-o pe Daria, care înota cu mişcări largi, bărbăteşti, Duniaşka intră încet în apă până la brâu, se spălă pe obraji, îşi udă pieptul şi braţele puternice, rotunjoare, încălzite de soare. În grădina vecină, două nurori ale lui Obnizov udau varză. Ele auziră cum Duniaşka strigă râzând Dariei:

— Vino îndărăt, Daşka! Să nu te răpească vreun somn!

Daria se întoarse înapoi, înotă vreo trei stânjeni, apoi sări pentru o clipă până la brâu din apă, îşi împreună braţele deasupra capului şi strigă: „Rămâneţi cu bine, suratelor!” şi se duse la fund ca o piatră.

Un sfert de ceas mai târziu, Duniaşka alergă acasă cu faţa palidă şi numai cu fusta de dedesubt.

— Daşka s-a înecat, mămuco!…

Atât fu în stare să rostească, sufocându-se de durere şi de groază.

Abia a doua zi au izbutit să scoată trupul Dariei, cu cârligele mari de pescuit. Bătrânul pescar Arhip Peskovatskov, cel mai priceput om în asemenea treabă din Tatarski, puse în zori şase rânduri de cârlige mari, mai jos de locul unde se înecase Daria, şi se duse să le cerceteze împreună cu Pantelei Prokofievici. Pe mal se adunase o droaie de lume, copii şi femei, printre care se afla şi Duniaşka. Când Arhip, prinzând cu coada lopeţii al patrulea şir de cârlige, se depărtă la vreo zece stânjeni de mal, Duniaşka îl auzi limpede, rostind cu jumătate de glas: „Se pare că am dat de ea”. Şi începu să scoată mai cu luare-aminte cârligele, trăgând cu opinteli sfoara care, întinsă drept în sus, pierea în apă. Ceva alb se ivi lângă malul drept, cei doi bătrâni se aplecară asupra apei, barca luă puţină apă cu latura, şi mulţimea amuţită de pe mal auzi izbitura surdă a trupului aruncat în barcă. Toţi ca unul scoaseră un suspin. Câteva muieri izbucniră în plâns. Hristonea, care stătea în apropiere, se răsti la copii: „Hei, căraţi-vă de-acilea!” Privind cu ochi înlăcrimaţi, Duniaşka se uită cum Arhip, stând la pupa bărcii, vâslea spre mal, cufundând lopata în apă cu dibăcie şi fără zgomot.

Hârşcâind pietrişul de cretă de pe mal, barca atinse pământul. Daria zăcea cu picioarele îndoite şi cu obrazul lipit de fundul ud al bărcii. Pe trupul ei alb, care se învineţise foarte puţin, luând o nuanţă uşor sinilie, se zăreau împunsături adânci – urmele cârligelor. Pe pulpa uscăţivă şi arsă de soare, ceva mai jos de genunchi, lângă jartiera pe care Daria uitase pesemne s-o scoată înainte de scăldat, se vedea o zgârietură roză, proaspătă, care sângera puţin. Vârful cârligului alunecase şi lăsase o linie brăzdată, curbă, scrijelind pielea. Mototolindu-şi nervos şorţul, Duniaşka se apropie repede şi acoperi trupul Dariei cu o pânză de sac. Pantelei Prokofievici îşi sumese nădragii şi începu să tragă în grabă barca la mal. Peste câteva clipe, sosi o căruţă. Daria fu dusă în casa Melehovilor.

Biruindu-şi înfiorarea şi scârba, Duniaşka i-a ajutat Ilinişnei să spele trupul rece, care păstrase frigul apei din fundul curentului. Chipul uşor umflat al Dariei, ochii ei stinşi, spălăciţi de apă, aveau parcă ceva sever şi necunoscut. Firişoare argintii de nisip de râu sclipeau în părul ei, fire verzi şi ude de mâl i se prelingeau pe obraji, iar în braţele desfăcute, ce-i atârnau fără viaţă de pe laviţă în jos, era ceva îngrozitor de calm, încât Duniaşka, privind-o, se depărtă cu grabă, înspăimântată şi mirată de chipul neînsufleţit al Dariei, atât de străin de făptura, care, nu demult, glumea, râdea şi iubea viaţa cu atâta patimă. Şi mult timp după aceea, amintindu-şi răceala de marmură a sânilor şi a pântecului Dariei, tăria mădularelor ei împietrite, Duniaşka tremura din tot trupul şi căuta să uite totul cât mai repede. De teamă să n-o viseze pe Daria moartă, timp de o săptămână dormi lângă Ilinişna şi, înainte de culcare, se ruga lui Dumnezeu, zicând în gând: „Doamne! Fă aşa ca să n-o văd în vis! Doamne! Îndură-te de mine!”

Dacă femeile Obnizov n-ar fi povestit cum o auziseră pe Daria strigând: „Rămâneţi cu bine, suratelor!”, înecata ar fi avut parte de o înmormântare cuviincioasă şi fără larmă. Dar, aflând despre acest strigăt al răposatei, care dovedea limpede hotărârea de a-şi face seama, popa Visarion declară răspicat că el nu o va prohodi. Pantelei Prokofievici se revoltă:

— Cum aşa, cum n-ai s-o prohodeşti? Ce, a fost păgână, ha?

— Nu pot înmormânta pe cei ce şi-au luat singuri viaţa, nu e voie după lege.

— Şi, după părerea ta, trebuie îngropată ca un câine?

— După părerea mea, poţi s-o îngropi aşa cum vrei şi unde vrei, însă nu la cimitirul unde-s înmormântaţi creştinii cu evlavie şi cu teamă de Dumnezeu.

— Te rog s-o îngropi după tot rostul! încercă să-l înduplece Pantelei Prokofievici. Neamul nostru n-a păţit niciodată asemenea ruşine.

— Nu pot. Te respect, Pantelei Prokofievici, ca pe un vrednic enoriaş, dar nu pot. Are să afle protopopul şi intru în bucluc, se încăpăţână popa.

Era o cumplită necinste. Pantelei Prokofievici mai încercă să-l înduplece pe preotul îndărătnic, făgăduind să-i plătească mai scump şi chiar cu bani buni de-ai ţarului, îi mai oferi şi o mioară, dar în cele din urmă, văzând că toate străduinţele lui nu duc la nimic, trecu la ameninţări:

— N-am s-o îngrop nicăieri în afară de cimitir. Nu mi-e o străină oarecare; e nora mea. Bărbatul ei a murit în luptă cu roşii şi avea gradul de ofiţer, şi chiar dânsa a avut medalia „Sfântului Gheorghe”, iar tu vorbeşti aiurea, ca un netot! Nu, părinte, lasă că-ţi trece! De voie, de nevoie, ai s-o înmormântezi cum se cuvine. O lăsăm să mai stea în odaie şi eu dau pe loc de veste atamanului staniţei. O să stea el de vorbă cu tine!

Pantelei Prokofievici ieşi din casa popii, fără să mai dea bună ziua, şi chiar trânti uşa în urma lui. Dar ameninţarea îşi făcu efectul: peste o jumătate de ceas sosi un om trimis de popă, vestind că părintele Visarion va veni îndată împreună cu cântăreţii.

Şi astfel Daria fu înmormântată după toate datinile lângă Petro. Pe când îi săpa groapa, Pantelei Prokofievici îşi alese un locşor şi pentru el; lucrând cu lopata, se uită şi chibzui că alt loc mai bun nici n-are să mai găsească, şi nici n-are rost să-l caute. Deasupra mormântului lui Petro, şoptea şi foşnea cu crengile tinere plopul sădit de curând, şi suflul toamnei apropiate îi îngălbenise frunzişul plăpând din vârf în amara culoare a veştejirii. Viţeii, umblând slobozi prin cimitirul cu împrejmuirea năruită, croiseră înguste poteci printre morminte; de-a lungul gardului trecea un drum spre moara de vânt; copăceii sădiţi de mâinile grijulii ale neamurilor răposaţilor – arţarii, plopii şi salcâmii, ca şi porumbarii care creşteau sălbatic pe unde au nimerit – mângâiau privirile cu verdeaţa lor proaspătă. Pe lângă ei, se încreţea năvalnic volbura, înflorise rapiţa sălbatică cu florile aurii, se înălţau spice de odos şi de pir. Crucile dispăreau sub pletele verzi, prietenoase, de volbură, cu micile cupe albastre. Da, era un loc uscat şi vesel…

Bătrânul săpă şi, lepădând de mai multe ori cazmaua, se aşezase pe pământul argilos şi jilav să fumeze şi să cugete la moarte. Nu, pesemne au venit alte vremuri, când bătrânii nu mai puteau muri de o moarte bună, în casele lor, şi să se odihnească în pace acolo unde şi-au aflat cel din urmă loc de odihnă părinţii şi bunicii lor…

După ce au înmormântat-o pe Daria, casa Melehovilor se făcu şi mai tăcută. Melehovii cărau grânele, roboteau la treierat, strângeau îmbelşugata recoltă de pepeni şi zarzavaturi. Aşteptau să le vină vreo veste de la Grigori, dar, de când plecase pe front, nu se auzi nimic despre el. Nu o dată bătrâna îl pomenea cu obidă: „Nici măcar o vorbuliţă pentru copii, fire-ar afurisit să fie! I-a murit nevasta, şi nu mai are nevoie de niciunul dintre noi…” Din ce în ce mai des se iveau cazaci veniţi de pe front. Se zvonea că, pe frontul de la Balaşov, cazacii au fost daţi peste cap şi că se retrag spre Don, cu gândul să se sprijine pe el, pentru a se apăra până la iarnă. Iar în ceea ce priveşte iarna, toţi cei sosiţi de pe front spuneau fără înconjur: „Când va îngheţa Donul, au să ne pună pe goană roşii hăt, până la mare!”

Pantelei Prokofievici trudea de zor la treierat, ca şi cum n-ar fi luat prea mult aminte la zvonurile care umblau prin ţinut, dar adevărul e că nu putea rămâne cu totul străin şi nepăsător faţă de ceasurile grele câte se vesteau. Tot mai des se răstea la Ilinişna şi la Duniaşka şi îşi sărea din fire, tot mai supărăcios, pe măsură ce se apropia frontul. Adeseori, se apuca să meşteruiască ceva pentru gospodărie, dar era de ajuns ca lucrul să se arate fără spor, pentru ca bătrânul să-l zvârle mânios, suduind şi scuipând de furie, şi să dea fuga afară, la arman, ca să-i mai treacă acolo necazul. Duniaşka fusese de mai multe ori martoră la asemenea izbucniri de furie. Într-o zi, bătrânul se apucase să dreagă un jug, dar ceva nu-i mergea şi, turbat de mânie, puse mâna pe topor şi prefăcu jugul în surcele. Acelaşi lucru se întâmplase cu un ham. Într-o seară, la lumina opaiţului, Pantelei Prokofievici răsuci aţa şi începu să coasă la pielea crăpată; dar fie că aţa era putredă, fie că bătrânul nu era în apele lui, aţa plesni de două ori, şi asta a fost de ajuns: înjurând cumplit, Pantelei Prokofievici sări în picioare, răsturnând scaunul pe care şedea, îl zvârli spre cuptor cu piciorul şi, mârâind ca un câine, începu să rupă cu dinţii hamul, apoi îl aruncă pe jos şi, sărind ca un cocoş, îl pisă cu călcâiele. Ilinişna, care se culcase ceva mai devreme, auzi tărăboiul şi sări speriată, dar, după ce-şi dădu seama ce se petrece, nu se stăpâni şi-l luă la rost pe bătrân:

— Ai înnebunit la bătrâneţe, mă, afurisitule?! Ce vină are hamul?

Pantelei Prokofievici se uită cu ochi vrăjmaşi la nevastă şi răcni:

— Tacă-ţi fleanca!!!

Şi, apucând o bucată de ham, aruncă cu ea în bătrână.

Înecându-se de râs, Duniaşka zvâcni ca din puşcă afară în tindă, iar bătrânul, după ce mai făcu niţică gălăgie, se domoli, îşi ceru iertare nevestei pentru nesăbuitele vorbe aruncate la necaz şi rămase îndelung suspinând şi scărpinându-se la ceafă, privind rămăşiţele nenorocitului de ham şi chibzuind la ce l-ar mai putea folosi. Asemenea izbucniri se repetau tot mai des, dar, cu amara sa experienţă, Ilinişna alesese a altă tactică să-l potolească: ori de câte ori Pantelei Prokofievici începea să nimicească vreun lucru casnic, însoţindu-şi fapta mâinilor cu un potop de sudălmi, bătrâna îi zicea smerit, dar cu o voce destul de tare: „Sparge-l, Prokofici! Dă-i! O să ne facem altul!” Şi încerca chiar să-i ajute în isprava lui nimicitoare. Atunci Pantelei Prokofievici se cuminţea pe loc, îşi privea o clipă nevasta cu ochii buimaci, apoi, cu mâinile tremurânde, se scotocea prin buzunare, scotea punga de tutun şi se aşeza stingherit undeva, într-un ungher, să fumeze şi să-şi potolească nervii înstrunaţi, blestemându-şi în gând mânia şi socotind pagubele. Într-o zi, un purcel de trei luni, care se strecurase în grădiniţa din faţa casei, căzu pe loc victimă bezmeticei sale furii. Cu o lovitură de par, Pantelei Prokofievici îi rupse şira spinării, iar peste cinci minute, după ce-l tăiase, se aşeză să-i smulgă părul cu ajutorul unui piron şi, privind cu un aer vinovat la Ilinişna, care şedea posomorâtă, îi zise:

— Vai de capul lui de purcel, o adevărată stârpitură!… Tot ar fi crăpat. Tocmai pe vremea asta dă brânca în ei, încât mai bine să-l mâncăm noi, fiindcă de prăpădit tot s-ar fi prăpădit degeaba. Este, bătrâno? Ei, de ce stai ca un nor de grindină? Fire-ar afurisit de trei ori să fie de purcel! Înţeleg să fi fost unul ca lumea, dar nu o asemenea lepădătură! Pe unul de-alde ăştia îi poţi doborî şi cu un scuipat, nu era nevoie de par! Şi ce stricător! Tiii! A prăpădit peste patruzeci de cuiburi de cartofi!

— Dar… în toată grădina nu erau, pare-mi-se, decât vreo treizeci de cuiburi, îl întrerupse încetişor Ilinişna.

— Ei… şi adică, dacă ar fi fost patruzeci, crezi că nu le-ar fi stricat pe toate? Aşa era soiul lui! Slavă domnului c-am scăpat de el, parşivul! răspunse, fără să clipească, Pantelei Prokofievici.

În vremea asta copiii duceau dorul tatălui plecat… Mereu prinsă de necazurile gospodăriei, Ilinişna nu putea să-i îngrijească cum s-ar fi cuvenit, şi lăsaţi de capul lor, se jucau zile întregi singuri, prin grădină sau la arman. Într-o după-masă, Mişatka se făcuse nevăzut şi veni acasă numai pe la asfinţit de soare. Întrebat de Ilinişna unde-şi petrecuse timpul, răspunse că se jucase cu alţi copii lângă Don, dar Poliuşka îl dădu de gol pe loc:

— Minte, bunicuţo! A fost la mătuşa Axinia!

— Şi tu de unde ştii? întrebă Ilinişna, săgetată în inimă de această noutate, la care nu se aştepta.

— L-am văzut cum sărea pârleazul, când se întorcea din ogradă de la dânsa.

— Va să zică, acolo mi-ai fost? Zi, puiule, de ce te-ai înroşit?

Mişatka o privi pe bătrână drept în ochi şi răspunse:

— Te-am minţit, bunicuţo… Adevărat, n-am fost la Don. Am fost la tuşa Axinia.

— Şi ce-ai căutat la dânsa?

— M-a chemat şi m-am dus.

— Şi de ce m-ai minţit că te-ai jucat cu copiii?

Mişatka îşi plecă o clipă privirile, dar îşi ridică îndată ochii, senin, şi răspunse în şoaptă:

— Mi-era frică să nu mă ocărăşti…

— Pentru ce te-aş ocărî? Nu-u… Da' de ce te-a chemat? Ce-ai făcut acolo, la ea?

— Nimic. M-a văzut şi m-a strigat: „Vino la mine!”, şi eu m-am dus, şi ea m-a luat cu ea în casă, m-a aşezat pe scaun…

— Ei, şi? întrebă nerăbdătoare Ilinişna, ascunzându-şi frământarea lăuntrică.

— Mi-a dat să mănânc nişte clătite reci şi p-ormă, uite, ce mi-a dat.

Mişatka scoase din buzunar o bucăţică de zahăr, o arătă cu mândrie şi o băgă la loc.

— Şi ce ţi-a spus? Nu te-a întrebat nimic?

— Îmi spunea să viu la dânsa, că-i e urât să stea singură, şi mi-a făgăduit dulciuri… Şi a mai zis să nu spun c-am fost la dânsa, că, zice, „are să te certe bunica”.

— Va să zică, aşa… rosti Ilinişna, cu răsuflarea tăiată de mânie. Şi te-a întrebat ceva?

— M-a întrebat.

— Anume, despre ce te-a întrebat? Spune, puiule, nu-ţi fie frică!

— M-a întrebat dacă mi-e dor de tăticu. Am zis că mi-e dor. Şi a mai întrebat când are să vină şi ce se aude despre el, şi eu am zis că nu ştiu, că el se bate la război. Şi apoi m-a luat pe genunchi şi mi-a spus o poveste. Zâmbi; ochii lui scânteiară. Frumoasă poveste! Despre un băiat, Vaniuşka îi zice, şi cum l-au purtat gâştele-lebede pe aripi, şi despre baba hârcă…

Ţuguindu-şi buzele, Ilinişna ascultase spovedania lui Mişatka, apoi zise cu asprime:

— Să nu te mai duci la ea, nepoţele! Nu trebuie. Şi să nu primeşti de la dânsa nici un fel de dulciuri; nu e voie, că dacă află bunicul o să te ia la scărmănat! Dacă află, Doamne fereşte, te jupoaie de piele! Nu te mai du acolo, nepoţele!

Dar, cu toată aspra poruncă, Mişatka se înfăţişase peste două zile din nou la casa Astahovilor. Ilinişna află despre aceasta, văzându-i cămăşuţa: mâneca ruptă, pe care n-avusese timp s-o coasă dimineaţa, era cusută cu multă îndemânare, iar la guler se ivise un nasture nou, de sidef. Ştiind bine că Duniaşka era ocupată la treierat şi că nu avea timp ziua să cârpească cămăşuţa băiatului, Ilinişna îl întrebă cu dojană:

— Iar ai fost prin vecini?

— Iar… răspunse fâstâcit Mişatka şi adăugă îndată: N-o să mai fac, bunicuţo, numai să nu mă cerţi…

Atunci Ilinişna luă hotărârea să-i vorbească Axiniei şi să-i spună, cu toată tăria, să-l lase pe Mişatka în pace şi să nu mai caute a-i cumpăra inima de copil, nici cu daruri, nici cu basme. „A dat-o gata pe Natalia, iar acum, afurisită, încearcă să se pună bine pe lângă copii, ca să-l încurce pe Grişka prin ei. Ce viperă! Are bărbat în viaţă şi tot vrea să se bage noră la mine! Numai că n-are să iasă cum crede dânsa! Cum s-o mai ia Grişka după un asemenea păcat?”, se gândi bătrâna.

De ochiul ei de mamă, pătrunzător şi gelos, nu se putuse ascunde nici tâlcul faptului că, toată vremea cât fusese acasă, Grigori s-a ferit să se întâlnească cu Axinia. Pricepea ea că Grişa se purtase aşa nu de judecata lumii, ci fiindcă o socotea cu adevărat pe Axinia vinovată de moartea nevestei. Ilinişna nădăjduia deci, în taină, că moartea Nataliei îl va despărţi pentru totdeauna pe Grigori de Axinia şi că ea n-are să intre niciodată în casa lor.

În aceeaşi zi, pe-nserate, Ilinişna o zări pe Axinia la podişca de lângă Don şi o chemă:

— Ia vino-ncoa! Am ceva de vorbit…

Axinia îşi puse căldările jos, veni liniştită mai aproape şi dădu bună seara.

— Uite ce e, dragă, începu Ilinişna, privind iscoditor chipul frumos, dar atât de nesuferit al vecinei. Pentru ce momeşti copilul alteia? De ce chemi băiatul la tine şi te pui bine cu el? Cine te-a rugat să-i cârpeşti cămăşuţa şi să-i dai tot felul de dulciuri? Crezi tu că, dacă n-are mamă, nu mai are cine să-l aibă în grijă, că fără tine n-o s-o scoată la capăt? N-ai nici un pic de obraz, neruşinato!

— Dar ce rău am făcut? De ce mă cerţi, bunico? întrebă Axinia, cu faţa aprinsă de ciudă.

— Cum, ce rău? Păi ce drept ai tu să te atingi de copilul Nataliei, după ce-ai băgat-o în mormânt?

— Ce vorbeşti, bunico? Fă-ţi cruce! Cine a băgat-o în mormânt? Singură şi-a făcut-o.

— Şi n-a fost din pricina ta?

— Ei, asta n-am cum s-o ştiu.

— Dar eu o ştiu! strigă, cu un nod amar în gâtlej, Ilinişna.

— Nu striga, bunico; nu-ţi sunt noră ca să strigi la mine. Am bărbat pentru asta.

— Las' că te cunosc bine! Ştiu eu ce poamă îmi eşti! Nu eşti noră, dar te bagi noră! Întâi vrei să momeşti copiii, iar apoi să te vâri la Grişka?

— Nici prin gând nu-mi trece să mă bag noră la dumneata! Ai căpiat, bunico! N-am bărbat?

— Tocmai! Nu-ţi ajunge şi vrei să te înhăitezi cu altul!

Axinia îngălbeni şi spuse:

— Nu ştiu de ce te-ai năpustit asupra mea şi mă faci cu ou şi cu oţet… Nu m-am legat niciodată de nimeni şi nici n-am de gând să mă leg! Iar ce mare rău am făcut, dacă am chemat la mine pe nepoţelul matale? Doar ştii că n-am copii, mă bucur să văd şi copiii altora şi mă mai alin de singurătate cu dânşii, iată de ce l-am chemat… Şi ce i-am dăruit? O bucăţică de zahăr! Nimica toată! Cu ce gând ascuns i-am făcut daruri? Trăncăneşti de pomană, Dumnezeu să te-nţeleagă!…

— Cât trăia maică-sa nu-l chemai! Dar de când a murit Natalia, îndată l-ai îndrăgit!

— A mai fost la mine şi atunci când Natalia era în viaţă, zise Axinia şi zâmbi uşor.

— Nu minţi, neruşinato!

— Mai întâi întreabă-l, şi pe urmă să spui că mint.

— Şi? Chiar dacă ar fi aşa sau altfel, te poftesc să nu mai momeşti copilul la tine. Şi să nu-ţi închipui că ai să te faci aşa mai dragă lui Grigori. Tot n-ai să ajungi nevasta lui, asta ţi-o spun eu!

Cu faţa schimonosită de mânie, Axinia zise răguşit:

— Taci! N-are să-ţi ceară voie dumitale! Iar până una-alta, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala!

Ilinişna voi să mai spună ceva, dar Axinia se întoarse, plecă la doniţele ei, smuci în sus cobiliţa, şi-o puse pe umeri şi porni iute pe potecă, vărsând şiroaie de apă după dânsa.

Din seara aceea, nu mai dădu ziua bună nimănui din casa Melehovilor şi trecea cu nările lărgite, plină de o drăcească semeţie. Dar când îl zărea undeva pe Mişatka, privea cu grijă în jurul ei şi, dacă nu era nimeni, se repezea în fugă la băiat, se apleca spre el şi, strângându-l la piept, îi săruta fruntea arămită de soare şi ochişorii negri, puţin încruntaţi – ochii neamului său – şoptind vorbe fără şir, râzând şi plângând: „Iubitul meu Grigorievici! Scumpul meu! Ce dor mi-era de tine! Ce proastă e mătuşa ta, Axinia! Vai, ce proastă!” Şi după asta, un zâmbet tremura îndelung pe buzele ei, iar în ochii umezi îi strălucea o fericire de fragedă fetişcană.

Spre sfârşitul lui august, Pantelei Prokofievici fu mobilizat la oaste. Odată cu el, plecară din Tatarski toţi cazacii încă în putere pentru serviciul militar. Din toţi bărbaţii, nu rămăseseră decât invalizii, băieţandrii şi oamenii ajunşi la adânci bătrâneţe. Era o mobilizare totală şi comisiile medicale nu scuteau pe nimeni, cu excepţia schilozilor.

După ce primise de la atamanul satului ordinul de a se prezenta la locul de adunare, Pantelei Prokofievici îşi luă în grabă rămas bun de la bătrâna lui, de la Duniaşka şi de la copii, apoi îngenunche gemând, se închină de două ori pană la pământ în faţa icoanelor şi glăsui:

— Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit şi ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până la ploi. De va fi nevoie, năimiţi un om ca să vă ajute. Dacă n-am să mă-ntorc până la toamnă, faceţi totul fără mine: arături de toamnă, cât o să puteţi, şi să puneţi măcar o deseatină de secară. Vezi, bătrâno, să le faci toate cu chibzuială, nu sta cu mâinile în sân! Ne întoarcem noi, eu cu Grigori, sau nu ne mai întoarcem, totuna: de pâine o să aveţi cea mai mare nevoie. Războiul e război, dar, fără pâine, traiul nu e trai. Ei, Dumnezeu să vă aibă în pază!

Ilinişna îşi petrecu bătrânul până în piaţă şi-l privi pentru cea din urmă oară cum şchiopăta, păşind grăbit alături de Hristonea în urma căruţei, apoi îşi şterse ochii umflaţi cu şorţul şi se duse acasă, fără să se mai uite îndărăt. La arman, o aştepta un car de grâu rămas netreierat, laptele stătea în cuptor, copiii rămăseseră nemâncaţi de dimineaţă; bătrâna avea nenumărate griji şi grăbea spre casă, fără să se oprească şi abia dând ziua bună din cap muierilor cu care se încrucişa din când în când pe drum, fără să intre în vorbă. Tot fără cuvinte clătina din frunte când vreun cunoscut o întreba cu milă: „Ce, ţi-ai petrecut oşteanul?”

Peste câteva zile, după ce Ilinişna îşi mulsese în zori vacile şi le scosese afară în ulicioară, se pregătea să se-ntoarcă în ogradă, când deodată auzi un bubuit surd şi greoi. Se uită la cer, dar nu zări nici un nor. Peste puţin bubuitul se auzi din nou.

— Auzi, babo, ce cântare? întrebă bătrânul văcar, care strângea cireada.

— Ce fel de cântare?

— Aia care cântă numai cu başii.

— De auzit, aud ceva, dar nu pot pricepe ce-o fi aia.

— Ai să pricepi curând. Ai să pricepi îndată, când o să înceapă să arunce la obuze de peste Don. Bat tunurile! Au început să le scoată maţele bătrânilor noştri…

Ilinişna făcu semnul crucii şi intră pe portiţă, fără să răspundă.

De atunci, bubuitul de tunuri se auzi necontenit, timp de patru zile şi patru nopţi, mai ales în zori, şi chiar ziua, când bătea vântul dinspre nord-est, aducând răsunetul luptelor îndepărtate. Cei de la arii se opreau o clipă din lucru, femeile îşi făceau semnul crucii, oftau greu, pomenindu-şi rudele şi şoptind rugăciuni, apoi dădeau drumul la tăvăluguri grele de piatră ce se rostogoleau zgomotos; băieţandrii mânau caii şi boii, vânturătorile începeau să răpăie şi munca de toate zilele intra iarăşi în sfintele ei drepturi. Sfârşitul lui august fusese nemaipomenit de uscat şi cu vreme frumoasă. Vântul se juca prin sat cu pleava şi cu pulberea uruielii, peste tot plutea mirosul dulceag al paielor de secară proaspăt treierate, soarele ardea nemilos, dar apropierea toamnei se simţea în toate. Pe izlaz, pelinul cenuşiu şi veşted se întindea în pete albicioase, creştetele plopilor de peste Don se îngălbeneau, iar prin livezi mirosea tot mai tare a mere, zările se limpezeau ca în ajun de toamnă, şi pe câmpul pustiu se iviră primele cârduri de cocori pribegi.

Pe Şleaul Hatmanilor, treceau zilnic convoaie de căruţe, cărând muniţie de la apus spre răsărit, spre locurile de trecere peste Don, iar în satele de-a lungul fluviului se iviră fugarii. Ei povesteau despre retragerea cazacilor, care dădeau îndărăt luptând; câţiva ţineau cu tărie că această retragere se făcea dinadins, pentru a-i ademeni pe roşii, pentru a-i încercui şi a-i nimici. Unii din tătăreni se pregăteau pe ascuns de plecare, îşi hrăneau mai bine boii şi caii, noaptea îngropau grâne şi cufere cu tot ce aveau mai de preţ. Bubuitul tunurilor, care amuţise pentru o vreme, începu să se audă din nou la 5 septembrie şi răsuna cu o nouă putere, limpede şi ameninţător. Luptele se dădeau la vreo 40 verste de Don, la nord-est de Tatarski; iar o zi mai târziu, se auzi alt bubuit, venind dinspre Donul de sus, de la vest. Frontul se apropia mereu de Don.

Ilinişna, care ştia că cei mai mulţi din sat se pregătesc de bejenie, vorbi cu Duniaşka dacă n-ar fi bine să plece şi ele. Era în cea mai cumplită stare de nedumerire şi de buimăceală – nu ştia ce-i de făcut nici cu gospodăria, nici cu casa: nu ştia dacă trebuie să lase totul baltă şi să pornească odată cu toată lumea, sau să rămână pe loc. Înainte de plecarea lui, Pantelei Prokofievici vorbise de treierat, de arături, de vite, dar nu scăpase nici un cuvânt despre ceea ce ar fi avut de făcut dacă frontul ar fi coborât mai aproape de Tatarski. Ca prevăzătoare măsură, Ilinişna se hotărî să trimită copiii şi pe Duniaşka cu cineva din sat, împreună cu lucrurile mai de preţ, iar ea să rămână singură, chiar şi atunci când roşii ar fi să ocupe satul.

În noaptea de 17 septembrie, Pantelei Prokofievici se înfiinţă pe neaşteptate acasă. Sosi pe jos, de undeva, de la Kazanskaia, furios şi sleit de puteri. După ce se odihni vreme de o jumătate de ceas, se aşeză la masă şi începu să înfulece de zor, aşa cum Ilinişna nu-l văzuse în toată viaţa; goli pe nerăsuflate un ceaun cu ciorbă de post, de vreo cinci chile, pe urmă se apucă să mănânce fiertură de mei. Uimită, Ilinişna plesni din mâini:

— Doamne sfinte, cum mai hăpăi, Prokofici! Parcă n-ai mâncat de trei zile!

— Şi tu credeai că am venit sătul, năroadă bătrână? De trei zile şi trei nopţi n-am pus nimic în gură!

— Da' cum. Acolo nu vă dă de mâncare?

— Dracii în iad să-i hrănească la fel! răspunse Pantelei Prokofievici cu gura plină, mormăind ca un motan înfipt în mâncare. Haleşti numai ce apuci pe la oameni, iar eu n-am învăţat încă să fur. Cei tineri o duc bine, nu mai au pic de ruşine… În ăst blestemat război, s-au deprins cu hoţia – şi eu, care mă speriam uitându-mă la dânşii, acum nu mă mai sperii. Apucă, fură, şterpelesc tot ce văd… Nu-i război, e grozăvie!

— Mai bine să nu mănânci dintr-o dată, să nu păţeşti ceva. Uite cum te-ai umflat, taman ca un păianjen!

— Tacă-ţi gura. Adă-mi o oală cu lapte, una mai mare, auzi?

Ilinişna izbucni în lacrimi, privindu-şi bătrânul, mai hămesit ca un câine de pripas.

— Ai venit cu totul? întrebă ea, după ce Pantelei Prokofievici isprăvi cu mâncarea.

— O să vedem pe urmă… răspunse el în doi peri.

— Pe voi, moşnegii, v-au lăsat să plecaţi acasă?

— N-au dat drumul la niciunul. Cum să ne lase, când roşii sunt tot mai aproape de Don? Am plecat de capul meu.

— Dar n-ai să răspunzi pentru asta? întrebă speriată Ilinişna.

— Dacă m-or prinde, poate că va trebui să răspund.

— Dar cum? Ai de gând să te ascunzi?

— Şi tu crezi că o să alerg la horă, sau am să umblu în ospeţii? Ptiu, toanta naibii! pufni Pantelei Prokofievici şi scuipă cu necaz.

Bătrâna însă nu-şi găsea astâmpăr:

— Vai, că mare păcat! Să nu ne găsim beleaua, să nu te bată cumva…

— Ei şi? Nu, mai bine să mă prindă aci şi să mă bage la puşcărie, decât să umblu cu armă prin stepa, rosti vlăguit Pantelei Prokofievici Nu, nu mai sunt un flăcău tinerel ca să fac câte patruzeci de verste pe zi, să sap la tranşee, să alerg la atac şi să mă târăsc cu burta la pământ, să mă ascund de gloanţe; de altfel, nici dracu nu se poate ascunde de ele! Pe leatul meu de la Krivaia Recika l-a muşcat glonţul în dreptul inimii, a căzut şi n-a mai dat măcar din picioare. Nu, mi-e lehamite de toate astea.

Bătrânul îşi duse arma şi cartuşiera cu muniţia să le ascundă în şura plină de pleavă, iar când Ilinişna îl întrebă pe unde îşi lăsase sumanul, el răspunse încruntat şi în silă:

— L-am dat pe merinde… sau, ca să vorbesc drept, l-am lepădat. Deunăzi, la Şumilinskaia, aşa ne-au îmbrâncit, că am zvârlit totul de pe noi şi am fugit ca nebunii. Nu ne mai ardea de sumane… Au fost şi unii cu cojocele, dar şi p-alea le-au lepădat… Şi ce dracu ai tu cu sumanul, ca să mă mai întrebi? Barem dacă ar fi fost un suman ca lumea… aşa, era numai o zdreanţă, bună de aruncat la gunoi!

La drept vorbind, fusese un suman nou şi de toată frumuseţea, dar aşa era firea bătrânului: să spună, şi până la sfârşit să creadă, că orice pierdea tot n-ar fi fost bun de nimic. De la o vreme se obişnuise să se mângâie aşa. Ilinişna, ştiind treaba asta, n-a vrut să-l mai zădărască în ce priveşte felul sumanului.

Noaptea ţinură sfat de familie în care au hotărât: Ilinişna şi cu Pantelei Prokofievici vor rămâne împreună cu copiii acasă şi-şi vor păzi avutul; grânele treierate vor fi îngropate, iar Duniaşka va fi trimisă cu o căruţă trasă de doi boi bătrâni la nişte rude, în satul Latâşev de pe Cir.

Aceste planuri n-avură norocul să fie îndeplinite pe de-a-ntregul. Duniaşka abia plecase dimineaţa, iar pe la amiază, un detaşament de represiune format din cazaci-calmuci din Salsk intră în Tatarski.

Careva dintre săteni, pesemne, îl văzură pe Pantelei Prokofievici strecurându-se acasă; un ceas după sosirea detaşamentului de represiune, patru calmuci călări veniră în goană spre ograda lui Melehov. Zărind călăreţii, Pantelei Prokofievici se sui în pod cu o iuţeală şi cu o sprinteneală uimitoare, iar Ilinişna ieşi în întâmpinarea musafirilor.

— Unde bătrânu ta? întrebă un calmuc în vârstă şi bine legat, cu epoleţii de uriadnic-major, descălecând şi trecând prin faţa Ilinişnei pe portiţă.

— Pe front. Unde să mai fie? răspunse răstit Ilinişna.

— Du-mă casă, percheziţie facem!

— Ce vrei să cauţi?

— Căutăm bătrânu ta. Vai, ruşine! Aşa bătrână, trăieşte cu minciună! bombăni spătosul uriadnic, dând cu dojană din cap şi rânjind dinţii albi şi deşi.

— Nu te rânji la mine, nespălatule! Ţi-am spus că nu e, înseamnă că nu e!

— Lasă vorbă, du-mă casă! Dacă nu, mergem singur, zise aspru calmucul jignit şi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre treptele uşii, călcând răşchirat cu picioarele-i de călăreţ.

Cercetară cu amănunţime odăile, bodogănind ceva între ei pe limba lor; pe urmă, doi ieşiră afară să caute prin curte, iar unul, scund şi negricios-tuciuriu, cu faţa ciupită de vărsat şi cu nasul turtit, şi-a tras în sus nădragii largi cu lampas şi ieşi în tindă. Prin uşa întredeschisă, Ilinişna îl văzu cum sare în sus, cum se agată cu mâinile de o grindă şi cum se azvârle cu îndemânare în pod. După cinci minute, lunecă sprinten jos, iar după el, oftând, coborî cu băgare de seamă şi Pantelei Prokofievici, cu haina mânjită toată de lut şi cu păienjeniş în barbă. Se uită spre bătrâna, care stătea cu buzele strânse, şi oftă:

— M-au găsit, afurisiţii! Să ştii că m-a pârât cineva…

Pantelei Prokofievici fu trimis sub escortă la Karghinskaia, unde se afla Curtea marţială; iar Ilinişna a plâns ce-a plâns, apoi, trăgând cu urechea la zgomotul bubuiturilor de tun şi la pârâitul de mitraliere, care se auzea desluşit de peste Don, se duse la hambar ca să dosească măcar puţintel grâu.

Cei patrusprezece dezertori prinşi îşi aşteptau judecata. Judecata se făcea scurt şi fără milă. Bătrânul esaul care prezida şedinţa, întreba numele, prenumele şi gradul acuzatului, numărul unităţii sale, afla cât timp a lipsit de la unitate, apoi schimba cu jumătate de glas câteva vorbe cu membrii Curţii marţiale – un horunji ciung şi un vagmistru mustăcios şi cu mutra grasă, din cauza slujbei uşoare – şi pronunţa sentinţa. Cei mai mulţi dezertori erau osândiţi la pedeapsa corporală cu nuiele, care era administrată de calmuci, într-o casă nelocuită, destinată anume pentru acest scop. Prea mulţi dezertori erau în războinica Armată a Donului, ca să poată fi bătuţi cu nuiele pe faţă şi în public, ca în 1913…

Pantelei Prokofievici fu chemat al şaselea la rând. Tulburat şi palid, stătea în faţa mesei judecătorilor, cu mâinile la vipuşca pantalonilor.

— Numele? întrebă esaulul, fără să se uite la cel interogat.

— Melehov, blagorodnicia voastră.

— Numele de botez, numele patronimic?

— Pantelei Prokofievici, blagorodnicia voastră.

Esaulul îşi ridică ochii de la hârtii şi se uită atent la bătrân.

— De unde eşti de fel?

— Din satul Tatarski, staniţa Vioşenskaia, blagorodnicia voastră.

— Nu cumva eşti tatăl sotnicului Melehov Grigori?

— Tocmai, blagorodnicia voastră, sunt tatăl său.

Pantelei Prokofievici se învioră îndată, simţind că nuielele se îndepărtează de la trupul său bătrân.

— Ia te uită, şi nu ţi-e ruşine? întrebă esaulul, fixând cu ochi tăioşi faţa trasă a lui Pantelei Prokofievici.

Şi atunci Pantelei Prokofievici călcă regulamentul: cu mâna stângă la piept, rosti cu o voce plângătoare:

— Blagorodnicia voastră, domnule esaul! Fie-vă milă de mine, să nu porunciţi să mă bată! Am doi feciori însuraţi… pe ăl mai mare l-au omorât roşii… Am nepoţi… se poate să mă bateţi pe mine, om ajuns la adânci bătrâneţe?

— Şi pe bătrâni îi învăţăm minte, ca să ştie cum se face armata! Ai crezut, poate, că o să-ţi dea o cruce pentru fuga de la unitate? îl întrerupse ciungul. Colţurile gurii îi tremurau nervos.

— Ce mai cruce… Trimiteţi-mă la unitate, şi am să slujesc cu cinste şi cu credinţă… Nici nu ştiu cum am fugit, m-a împins necuratul…

Pantelei Prokofievici începu să vorbească fără şir de grâul rămas netreierat, de piciorul său şchiop, de gospodăria părăsită, dar esaulul făcu un gest cu mâna, poruncindu-i să tacă, apoi se aplecă spre ciung şi-i vorbi îndelung ceva în şoaptă. Ciungul clătină a încuviinţare din cap, şi esaulul se întoarse la Pantelei Prokofievici.

— Bine. Ai spus totul! Cunosc pe fiul dumitale şi mă mir că el poate avea un asemenea tată. Când ai fugit de la unitate? Acum o săptămână? Ei, spune poate vrei ca roşii să-ţi ocupe satul şi să te jupoaie de viu? Aşa pildă dai dumneata cazacilor tineri? După lege, suntem datori să te judecăm şi să-ţi aplicăm pedeapsa corporală, dar, din respect pentru gradul de ofiţer al fiului dumitale, am să te scutesc de această necinstire. Ai fost grad inferior?

— Tocmai, blagorodnicia voastră.

— Gradul?

— Uriadnic, blagorodnicia voastră.

— Dă galoanele jos! Esaulul îşi ridică glasul şi ordonă aspru, fără să-i mai spună „dumneata”: Du-te chiar acum la unitate! Raportează comandantului sotniei că, prin decizia Curţii marţiale, ţi s-a luat gradul de uriadnic. Ai avut ceva decoraţii pentru războiul acesta sau pentru cele trecute?… Hai, pleacă!

Ameţit de bucurie, Pantelei Prokofievici ieşi afară, făcu semnul crucii, privind cupola bisericii, şi… o luă de-a dreptul spre casă, peste deal şi peste câmp. „Nu, acum am să mă ascund altfel! O să-l mai găsească pe dracu! Pot să tot trimită şi trei sotnii de calmuci!”, se gândea el, şchiopătând pe miriştea acoperită de verdeaţă proaspătă.

Ajuns în stepă, socoti că va fi mai cuminte să meargă pe drum, ca să nu atragă atenţia trecătorilor. „Iar o să-şi închipuie că sunt dezertor. Dau de un slujbaş zelos, şi mă ia în biciuşti, chiar şi fără judecată!”, cugeta el cu glas tare, întorcându-se din arătură pe drumul de vară neumblat şi înţelenit de buruieni. Fără să ştie de ce, nu se mai socotea dezertor.

Pe măsură ce se apropia de Don, întâlnea tot mai des căruţele bejănarilor. Se petrecea din nou acelaşi lucru ca şi în primăvară, cu prilejul retragerii răsculaţilor în stânga Donului: harabale şi brişti pline cu lucruri de gospodărie străbăteau stepa în toate părţile; cirezi de vite treceau mugind; turmele de oi stârneau nori de praf, ca o trupă de cavalerie în marş… Scârţâit de roţi, nechezat de cal, strigătele oamenilor, tropotul nenumăratelor copite, behăit de oi, scâncete de copii – toate acestea cotropeau întinderile tăcute ale stepei cu o necontenită şi tulburătoare larmă.

— Unde te duci, moşule? Ia-o îndărăt, că vin roşii în urma noastră! strigă dintr-o căruţă un cazac necunoscut, cu capul pansat.

— Nu mai spune! Unde sunt roşii? Pantelei Prokofievici se opri uluit.

— Dincolo de Don. Se apropie de Vioşki. Mergi la ei?

După ce-şi veni niţel în fire, Pantelei Prokofievici îşi văzu înainte de drum şi ajunse pe-nserate la Tatarski. În vreme ce cobora dealul, se uita cu încordare. Pustiul din sat îl uimi. Pe uliţe nici un suflet de om. Casele rămăseseră părăsite, tăcute, cu obloanele trase. Nu se auzea nici un glas de om, nici un muget de vită, şi numai lângă Don mai forfoteau oamenii. Când ajunse mai aproape, Pantelei Prokofievici recunoscu fără multă greutate cazacii înarmaţi, care scoteau luntrile din apă şi le cărau în sat. Era limpede: Tatarski fusese părăsit de locuitori. Intrând încet pe ulicioara sa, Pantelei Prokofievici se îndreptă spre casă. Ilinişna şedea cu copiii în bucătărie.

— Iată-l, bunicuţul! strigă cu bucurie Mişatka, aruncându-se de gâtul bunicului.

Ilinişna a plâns şi ea de bucurie, spunând printre lacrimi:

— Nici nu mai aveam nădejde să te văd! Ascultă, Prokofici, fă tu cum vrei, dar eu nu mai vreau să rămân aci! Arză-le toate focul cel viu, dar eu n-am să păzesc casele goale. Mai toţi au plecat din sat, şi numai eu stau cu copiii, ca o proastă! Înhamă îndată iapa şi s-o luăm unde-om vedea cu ochii!… Ţi-au dat drumul?

— Mi-au dat drumul.

— Cu totul?

— Cu totul, până ce-au să mă prindă iar…

— Ei, aici nici n-ai să te poţi ascunde! Azi-dimineaţă, când au început roşii să împuşte de dincolo, vai, ce groază! Am stat cu copiii în beci, cât au tras. Iar acum i-a gonit îndărăt. Au venit nişte cazaci, au cerut lapte şi m-au sfătuit să plecăm de-aici.

— Nu erau de-ai noştri, din sat? se interesă Pantelei Prokofievici, cercetând atent o gaură proaspătă făcută de un glonţ în cerceveaua ferestrei.

— Nu, nişte oameni străini, de undeva de la Hopior.

— Ei, atunci trebuie să plecăm, încuviinţă cu un oftat Pantelei Prokofievici.

Până să se lase noaptea, săpă o groapă în magazia de tizic, băgă înlăuntru şapte saci de grâu, astupă cu grijă pământul la loc şi puse pe deasupra un morman de tizic – şi, când se întunecă, înhamă iapa la haraba, încărcă în ea două şube, un sac de făină de grâu, ceva mei, o oaie legată de picioare, legă amândouă vacile de spatele harabalei şi, după ce o aşeză pe Ilinişna cu copiii, zise:

— Acum, într-un ceas bun!

Ieşi din ogradă, trecu hăţurile bătrânei, închise poarta şi merse pe jos până la deal, suflându-şi nasul şi ştergându-şi lacrimile cu mâneca sumanului.

În ziua de 17 septembrie, unităţile din gruparea de izbire a lui Şorin, executând un marş de treizeci de verste, ajunseră de-a dreptul la Don. În zorii zilei de 18, bateriile roşii începură să bubuie de la gura Medvediţei şi până la staniţa Kazanskaia. După o scurtă pregătire de artilerie, infanteria ocupă satele de la Don şi staniţele Bukanovskaia, Elanskaia şi Vioşenskaia. Într-o singură zi, malul stâng al Donului fu curăţit de albi, pe o întindere de peste o sută cincizeci de verste. Sotniile de cazaci se retraseră, trecând în ordine Donul, pe poziţiile pregătite dinainte. Toate mijloacele de trecere se aflau în mâinile lor, dar podul de la Vioşenskaia fusese cât pe ce să fie cucerit de roşii. Cazacii aduseră din vreme paie lângă el, îi stropiră cu gaz părţile de lemn, ca să le dea foc în clipa retragerii, şi se pregăteau să-l aprindă, dar chiar în aceeaşi clipă sosi în grabă un agent călare, care anunţă că una din sotniile Regimentului 37 vine din satul Perevoznâi la Vioşenskaia şi se îndreaptă spre pod. Sotnia rămasă în urmă ajunse în galop la pod, chiar în momentul când infanteria roşie intra în staniţă. Sub focul de mitraliere, cazacii tot izbutiră să treacă dincolo peste pod şi să-l aprindă în urma lor, pierzând peste zece morţi şi răniţi şi cam tot atâţia cai.

Regimentele din Diviziile 22 şi 23 ale Armatei a 9-a roşii menţinură până la sfârşitul lui septembrie satele şi staniţele ocupate pe malul stâng al Donului. De inamic îi despărţea numai fluviul, a cărui lărgime maximă nu depăşea atunci optzeci de stânjeni, iar pe alocuri se îngusta până la treizeci. Roşii nu întreprinseră încercări active de a trece Donul: ei făcură asemenea încercări undeva la vaduri, dar fură respinşi. Pe toată întinderea frontului din acest sector, dăinui timp de două săptămâni un viu schimb de focuri de artilerie şi de puşcă. Cazacii ocupau cotele ce dominau regiunea, bătând cu foc concentrările de trupe inamice la trecerile spre Don, nelăsându-le să se apropie ziua de mal – dar, cum sotniile de cazaci din acest sector erau formate din elementele cele mai puţin apte de luptă (din bătrâni şi din tineret în vârstă de 17-19 ani), nici ele nu încercau să treacă Donul ca să-i respingă pe roşii şi să pornească la acţiuni ofensive de-a lungul malului stâng.

Din prima zi după retragerea lor în dreapta Donului, cazacii aşteptară mereu să vadă cuprinse de foc casele din satele ocupate de roşii, dar, spre marea lor mirare, nici un fumuleţ nu se zărea în stânga Donului; ceva mai mult, locuitorii, care au trecut în cursul nopţii de dincolo, povesteau că ostaşii roşii nu iau nimic cu hapca din avutul celor fugiţi, iar pentru hrană, chiar şi pentru pepeni şi pentru lapte, plătesc cu dărnicie în bani sovietici. Acest lucru stârni uluirea şi cea mai mare nedumerire printre cazaci. Li se părea că după răscoală roşii ar fi trebuit să nimicească prin foc toate satele şi staniţele răzvrătiţilor; se aşteptau ca locuitorii rămaşi pe loc, cel puţin bărbaţii, să fie omorâţi fără nici o milă, dar, după ştiri precise, roşii nu se atinseră de nici un om paşnic şi, după toate semnele, nici nu se gândeau la răzbunare.

În noaptea spre 19, cazacii de la Hopior, care se aflau într-un pichet din faţa staniţei Vioşenskaia, hotărâră să se lămurească asupra acestei purtări atât de ciudate din partea inamicului; un cazac, care avea o voce puternică, făcu palmele pâlnie şi strigă:

— Hei, voi de acolo! Burtă-roşie! De ce nu daţi foc caselor noastre? N-aveţi chibrituri? Treceţi la noi, să vă dăm!

Un glas puternic îi răspunse din noapte:

— Nu v-am prins aci, că altfel vă dădeam foc cu case cu tot!

— Sunteţi aşa de calici? N-aveţi nici cu ce să aprindeţi un foc? strigă arţăgos cazacul de la Hopior.

Cei de dincolo îi răspunseră, calmi şi voioşi:

— Vino-ncoa, putoare albă, să-ţi băgăm noi jăratic în nădragi! Să ai după ce te scărpina toată viaţa!

Schimbul de înjurături între oamenii din pichete se prelungi cu tot soiul de asemenea ocări, apoi ambele părţi traseră câteva focuri pentru încheiere şi s-au potolit.

În primele zile ale lui octombrie, forţele principale ale Armatei Donului, în total două corpuri de armată concentrate în sectorul Kazanskaia-Pavlovsk, trecură la ofensivă. Corpul 3 de Don, care număra 8.000 de baionete şi peste 6.000 de săbii, forţă Donul în apropiere de Pavlovsk, respinse Divizia 56 roşie şi începu să înainteze cu succes spre răsărit. Curând după el, Corpul 2 al lui Konovalov trecu şi el Donul. Precumpănirea călărimii în efectivele sale i-a îngăduit să pătrundă adânc în dispozitivul inamicului şi să-i dea mai multe lovituri zdrobitoare. Divizia 21 de infanterie roşie, care se afla până atunci în rezerva frontului, intră în acţiune şi opri întrucâtva înaintarea Corpului 3 de Don, dar, sub presiunea celor două corpuri de cazaci unite, fu silită să înceapă retragerea. La 14 octombrie, Corpul 2 căzăcesc zdrobi şi nimici aproape complet Divizia 14 de infanterie roşie. Într-o săptămână, roşii au fost respinşi de la malul stâng al Donului până la staniţa Vioşenskaia. Ocupând un larg cap de pod, corpurile căzăceşti respinseră trupele Armatei a 9-a roşii pe frontul Luzevo-Şirinkin-Vorobiovka, silind Divizia 23 din Armata a 9-a să-şi îndrepte în grabă frontul cu faţa spre vest, de la Vioşenskaia până la satul Kruglovski.

Aproape în acelaşi timp cu trecerea Corpului 2 al generalului Konovalov, mai trecu Donul şi Corpul I de Don, aflat în sectorul staniţei Kletskaia.

Diviziile roşii 22 şi 23 de la flancul stâng erau ameninţate cu încercuirea. Ţinând seama de acest lucru, comandamentul Frontului de sud-est ordonă Armatei a 9-a să se retragă pe linia: gura râului Ikoreţ-Buturlinovka-Upenskaia-Tişanskaia-Kumiljenskaia. Dar armata nu izbuti să se menţină pe această linie. Numeroase sotnii răzleţe, formate printr-o mobilizare totală, trecură pe malul stâng al Donului şi, unindu-se cu trupele regulate ale Corpului 2 de cazaci, continuau s-o gonească cu mare iuţeală spre miazănoapte. Între 24 şi 29 octombrie albii ocupară gările Filonovo şi Povorino şi oraşul Novohopiorsk. Totuşi, cu toate marile succese dobândite de Armata Donului în octombrie, cazacilor le lipsea încrederea, care îi înaripase astă-primăvară, în timpul înaintării victorioase spre hotarele de nord ale regiunii. Cei mai mulţi combatanţi îşi dădeau seama că izbânda era trecătoare şi că ei nu vor izbuti să reziste decât cel mult până la primăvară.

Peste puţin, situaţia de pe Frontul de sud se schimbă brusc. Înfrângerea Armatei de voluntari în bătălia generală din sectorul Oriol-Kromî şi acţiunile strălucite ale cavaleriei lui Budionnâi în sectorul Voronej au decis soarta luptei: în noiembrie, Armata de voluntari începu să se rostogolească spre sud, descoperind flancul stâng al Armatei Donului şi târând-o şi pe ea în retragerea sa.

Pantelei Prokofievici sălăşlui cu familia vreo două săptămâni în satul Latâşev şi, după zvonul că roşii se retrăseseră de la Don, se pregăti de îndată să se întoarcă acasă.

La vreo cinci verste de sat, coborî din hărăbuşcă şi zise cu aer hotărât:

— Nu mai am răbdare să mă târăsc la pas! Din cauza afurisitelor de vaci n-ai cum s-o iei la trap. Şi la ce dracu le-am tras după noi? Duniaşka! Ian opreşte boii. Leagă vacile de harabaua ta, iar eu o iau la trap pân-acasă. Acolo poate că n-a rămas decât scrum şi cenuşă…

Ros de sfredelul nerăbdării, strămută copiii în harabaua încăpătoare a Duniaşkăi, ticlui tot acolo o parte din buclucuri şi, cu harabaua uşurată, se repezi într-o dezlănţuire de zdrăngăneli pe drumul plin de hopuri. Iapa năduşi lac chiar la prima verstă: niciodată stăpânul nu se purtase cu atâta cruzime, biciuind-o cu atâta zor.

— Vezi că are să crape iapa! Unde-ai pornit-o ca turbatul? îl certă Ilinişna, apucându-se cu mâinile de loitrele harabalei şi strâmbându-se chinuită de zdruncinături.

— Las-o că tot n-are să vină la mormânt să mă bocească… Hii, gloabă afurisită! Ai nă-du-şit! Şi acolo, poate, n-au rămas decât tăciuni din toată gospodăria… bodogăni printre dinţi Pantelei Prokofievici.

Teama lui nu se adeveri: casa rămăsese în picioare, dar era aproape cu toate geamurile sparte, cu uşa smulsă din ţâţâni şi cu zidurile ciuruite de gloanţe. Totul din curte purta pecetea delăsării şi a pustiului. Un obuz rupsese pe de-a-ntregul un colţ al grajdului, altul lăsase o mică pâlnie lângă fântână, dărâmând ghizdurile şi rupând cumpăna în două. Războiul de care fugea Pantelei Prokofievici venise singur în ogradă lui, lăsând hâdele urme ale distrugerii. Pagubele cele mai mari i le făcuseră însă cazacii de la Hopior, care stătuseră în cantonament în casa lui: dărâmaseră gardurile din ograda de vite, săpaseră tranşee adânci cât statul de om; desfăcuseră pereţii hambarului, ca să nu se ostenească la o muncă de prisos, şi făcuseră din grinzi tavane de adăposturi; stricaseră împrejmuirea de piatră, întocmind crenelul pentru mitralieră; mai nimiciseră fără rost şi o jumătate dintr-un stog de fân, lăsând fără nici o socoteală caii să mănânce din el; arseseră zăplazul şi murdăriseră cumplit toată bucătăria de vară…

Pantelei Prokofievici îşi privi casa, clădirile din ogradă şi se apucă de păr. De astă dată nu se mai ţinu de năravul său – să scadă singur la preţ cele pierdute. Ce dracu, doar nu mai putea spune că toată agoniseala lui nu făcea doi bani şi că hambarul nici nu era bun decât de dărâmat! Hambarul nu era un biet suman şi întocmirea lui îl costase bani trudiţi.

— Parcă nici n-ar fi fost vreodată un hambar pe locul acela! zise oftând Ilinişna.

— La drept vorbind, hambarul ăsta… începu cu vioiciune Pantelei Prokofievici, dar nu-şi isprăvi vorba, dădu din mâini şi se duse la arie.

Mânjite, ciupite de schije şi de gloanţe, zidurile casei priveau neprietenoase şi părăsite de toţi. Vântul şuiera prin odăi, un strat gros de praf se aşternuse pe mese şi laviţe… De mult timp se mai arăta nevoie pentru a le pune toate în vechea lor rânduială.

Chiar a doua zi, Pantelei Prokofievici porni călare în staniţă şi scoase cu destulă greutate de la felcerul cunoscut o hârtie prin care se dovedea că el, cazacul Melehov Pantelei, nu este în stare să umble pe jos din cauza piciorului bolnav şi are nevoie de tratament. Această dovadă îl ajută pe Pantelei Prokofievici să scape de trimiterea pe front. O prezentă atamanului şi, ori de câte ori se ducea la administraţia satului, se tot proptea într-o cârjă şi şchiopăta ba de un picior, ba de altul.

Niciodată viaţa din Tatarski n-a mers atât de pidosnic şi fără de nici o socoteală ca acum, după întoarcerea din bejenie. Oamenii umblau din curte în curte, recunoscându-şi lucrurile prădate şi apoi lepădate de cazacii de la Hopior, rătăceau prin stepă şi prin văgăuni, căutându-şi vacile fugite din cireadă. O turmă de vreo trei sute de oi, din partea de sus a satului, pierise chiar în prima zi, după ce Tatarski fusese bombardat de artilerie. După povestirile ciobanului, un obuz se spărsese în faţa turmei, care era la păscut şi oile înnebunite de groază se repeziseră în stepă, dând din cozi, şi s-au făcut nevăzute. Le-au dat de urmă abia la vreo patruzeci de verste de sat, pe pământul staniţei Elanskaia, la o săptămână după ce locuitorii se întorseseră în satul părăsit; iar când le aduseseră înapoi şi începuseră să le cerceteze, văzuseră că jumătate din turmă sunt oi străine, cu un semn necunoscut la ureche, iar peste cincizeci de capete de oi din Tatarski lipseau. În grădina de zarzavat a Melehovilor se găsise maşina de cusut din casa lui Bogatâriov, iar Pantelei Prokofievici descoperise tabla de pe acoperişul hambarului său pe aria lui Anikuşka. Aceleaşi lucruri se petreceau şi prin satele vecine, şi multă vreme încă locuitorii satelor, mai de aproape ori mai de departe de Don, tot mai veneau la Tatarski şi nu mai conteneau cu întrebările: „Nu cumva aţi văzut o vacă roşcovană cu o pată albă în frunte şi cu cornul stâng rupt?”, „Nu cumva v-a venit de pripas un juncan roşcat de un an?”

Fără îndoială că multe dintre aceste vaci şi aceşti juncani de mult clocotiseră în fiertura din cazanele sotniilor căzăceşti, dar stăpânii lor tot mai colindau stepa, mânaţi de nădejdi, până când îşi dădură seama că nu tot ce se pierde se mai poate găsi.

După ce căpătase scutirea de oaste, Pantelei Prokofievici se apucă de zor să refacă clădirile şi împrejmuirea. Căpiţe întregi de grâu netreierat zăceau încă pe arie, şoareci nesăţioşi mişunau prin ele, dar bătrânului nu-i ardea de treierat. Cum ar fi putut el oare să treiere, când curtea n-avea ogradă, când nu rămăsese nici urmă de hambar şi când toată gospodăria avea sluta înfăţişare de paragină? De altfel, vremea se păstra frumoasă şi nu se arăta nici un zor de treieriş.

Duniaşka şi Ilinişna au tencuit şi au văruit casa, după care l-au ajutat după puterile lor pe Pantelei Prokofievici să ridice un gard vremelnic şi să ducă la capăt alte treburi gospodăreşti. Cu chiu, cu vai, făcură rost de geamuri, le-au pus la ferestre, curăţiră bucătăria şi puţul. Însuşi bătrânul coborâse înlăuntru şi răcise, se vede, scurmând pe fundul lui, căci vreme de o săptămână mai apoi umblase tuşind şi strănutând, cu cămaşa udă de sudoare. A fost destul însă să bea pe nerăsuflate două sticle de rachiu de casă şi să dospească pe cuptorul cald, pentru ca toată boala lui să piară ca şi cum nici n-ar fi fost.

De la Grigori tot nu venea nici o ştire. Iar abia pe la sfârşitul lui octombrie, Pantelei Prokofievici află din întâmplare, şi de la alţii, că feciorul îi este sănătos şi teafăr şi că se află, împreună cu regimentul său, pe undeva în gubernia Voronej. Ştirea a adus-o un rănit din acelaşi regiment, care trecuse prin sat. Bătrânul se înveseli, bău de bucurie cea din urmă sticlă de rachiu tămăduitor cu ardei iute şi umblă toată ziua vorbăreţ, ţanţoş ca un cocoş tânăr, oprind pe fiecare trecător şi îndrugând:

— Ai auzit? Grigori al nostru a cucerit Voronejul! Am aflat şi noi de la oameni, cică l-au avansat din nou, şi acum comandă iar o divizie, dacă nu cumva poate chiar un corp de armată. Ostaş vrednic ca el mai rar! Doar ştii şi tu…

Bătrânul îndruga mereu, simţind nebiruita nevoie de a se făli şi de a-şi împărtăşi şi altora bucuria.

— Ai un fecior viteaz, încuviinţau ascultătorii.

Pantelei Prokofievici clipea ferice:

— Şi cum să nu fie viteaz, cu aşa probă de tată? Nu că mă laud, dar în tinereţea mea nici eu n-am fost mai prejos de el! Nu mă lasă piciorul, altfel sunt voinic şi acum! O divizie, nu – dar o sotnie, ehei, tot m-aş pricepe eu cum s-o duc la izbândă! Dacă s-ar afla pe front ceva mai mulţi bătrâni ca mine, de mult ar fi luat Moscova! Aşa, bat apa în piuă pe loc, şi tot nu pot să-i dea gata pe mujici…

Cel din urmă om cu care avusese în ziua aceea să stea de vorbă a fost bătrânul Beshlebnov. Trecea prin faţa ogrăzii Melehovilor, şi Pantelei Prokofievici nu pregetă să-l oprească:

— Hei, ia stai o clipă, Filip Agheevici! Să trăieşti! Vino-ncoa niţel, să stăm la cislă.

Beshlebnov veni şi dădu bună ziua.

— Ai auzit ce ispravă face Grişka ai meu? îl întrebă Pantelei Prokofievici.

— Ce anume?

— Nu ştii că i-a dat din nou o divizie? Atâta amar de glotime are sub comandă!

— Divizie?

— Da, da, divizie!

— Aşa-a?

— Aşa! Crezi tu că o asemenea răspundere poate fi dată orişicui?

— Se-nţelege că nu.

Pantelei Prokofievici îşi sfredeli interlocutorul cu o privire triumfătoare şi continuă voroava pe vadul atât de dulce pentru inima lui:

— Aşa fecior mai zic şi eu – o mândreţe de viteaz! Nu-i mai încap dicorăţiile pe piept! Glumă e? Şi de câte ori n-a fost rănit! Altul, în locul lui, ar fi crăpat de mult, iar lui, nici nu-i pasă! Pentru el, toate sunt fleacuri. Da, mai are încă parte Donul nostru liniştit de cazaci vrednici!

— De avut – da, are! Numai că nu prea se vede mare ispravă de pe urma lor, rosti gânditor moş Beshlebnov, care nu era niciodată prea guraliv.

— Cum aşa, nu se vede mare folos? N-ai auzit cum i-au gonit pe roşii? Sunt acum dincolo de Voronej, ajung la Moscova!

— Ajung cam încet!…

— Mai repede nu se poate, Filip Agheevici. Înţelege şi tu că la război nu se face nimic în pripă. Graba strică treaba. Totul trebuie să se facă şi să se dreagă încetişor, după hărţi şi după planurile alea ale lor… Câţi mujici sunt în Rusia? Mulţi, cât iarba stepei, iar noi, cazacii? Câţi? Un pumn de oameni!

— Bine ai zis, dar se aude că ai noştri n-au să se ţină multă vreme. Iarna avem să ne pomenim din nou cu musafiri, aşa spune lumea.

— Dacă n-o să le ia acum Moscova, au să vină ei aici! Ai dreptate.

— Şi crezi că au s-o ia?

— Ar trebui s-o ia, dar o să fie cum o da Dumnezeu. Adică, s-ar putea să nu isprăvească ai noştri cu ei? S-au ridicat toate cele douăsprezece oşti căzăceşti, şi atâta ispravă să nu fie în stare a face?

— Dracu să-i mai ştie. Şi tu ai isprăvit cu oastea?

— Ce să facă oastea cu mine? Hehei! Dacă n-aş avea piciorul beteag, le-aş arăta eu cum se scarmănă duşmanul! Noi, bătrânii, avem ciolane tari.

— Povesteşte lumea că bătrânii ăştia tari fugeau pe malul Donului atât de iute, că n-a rămas niciunul cu cojocul pe el! Au scos toate jarchilele de pe dânşii, până la piele, şi le-au lepădat. Râde lumea: cică au acoperit toată stepa de cojocele galbene ca nişte tufe de păpădii!

Pantelei Prokofievici îi aruncă lui Beshlebnov o privire piezişă şi zise cu răceală:

— După mine, astea-s curate scorneli! Poate că cineva şi-o fi aruncat haina, ca să umble mai uşor, dar oamenii au făcut dintr-un fleac de hăinuţă o sută de cojoace! Mare lucru, un suman… adică un cojocel! Parcă viaţa nu-i mai scumpă? Şi nu orice om bătrân poate să alerge sprinten, cu haina pe el. În acest afurisit război trebuie să ai picioare de ogar, şi eu, de pildă, de unde să le am? Dar pe tine, de ce te-a pălit părerea de rău, Filip Agheevici? La ce dracu – Doamne, iartă-mă! – îţi trebuie cojocelele astea? Nu e vorba de cojocele sau, ca să zicem aşa, de sumane, vorba-i să avem noroc şi să-l batem pe vrăjmaş, aşa e? Ei, deocamdată rămâi cu bine, că eu stau de vorbă şi treaba stă pe loc. Ţi-ai găsit viţeaua? Tot o mai cauţi? Nici pomeneală? Hm! Înseamnă că ţi-au mâncat-o hopiorenii, sta-le-ar în gât! Iar în privinţa războiului, n-avea grijă: până la sfârşit tot o să-i doboare ai noştri pe mujici!

Şi cu aceste cuvinte, Pantelei Prokofievici se îndreptă fudul spre casă.

Dar se arăta că „doborârea mujicilor” nu-i chiar atât de uşoară… Cea din urmă ofensivă a cazacilor i-a costat zdravene pierderi. O oră mai târziu, voioşia lui Pantelei Prokofievici fu întunecată de o urâtă veste.

Pe când cioplea o grindă pentru stoborul puţului, auzi vaiete de muiere şi bocete de mort. Ţipetele înaintau tot mai aproape. Pantelei Prokofievici o trimise pe Duniaşka să afle ce s-a întâmplat.

— Du-te fugă, vezi cine a murit, zise el şi înfipse barda în butuc.

Duniaşka se întoarse peste puţin timp, aducând vestea că de pe frontul Filonovo au fost aduşi trei cazaci omorâţi – Anikuşka, Hristonea şi un flăcău de şaptesprezece ani, din partea cealaltă a satului. Buimăcit de această ştire, Pantelei Prokofievici îşi scoase şapca şi se închină.

— Dumnezeu să-i odihnească!… Ce namilă de cazac mai era!… rosti cu durere în glas, gândindu-se la Hristonea şi amintindu-şi cum, nu prea de mult, plecase împreună cu el din Tatarski la punctul de adunare.

Nu mai era chip să lucreze. Nevasta lui Anikuşka umbla nebună de durere şi se bocea atât de jalnic, încât lui Pantelei Prokofievici i se strânse inima. Intră în casă şi închise bine uşa, numai să nu mai audă ţipetele sfâşietoare ale muierii. În odaie, cu răsuflarea întretăiată de tulburare, Duniaşka povestea Ilinişnei:

— M-am uitat, mămuco dragă, şi ce văd! Anikuşka zace aproape fără cap, numai un fel de piftie… Vai, ce grozăvie! Şi pute de nu te poţi apropia… Nici nu ştiu pentru ce i-au mai adus! Iar Hristonea stă culcat pe spate, lung cât toată căruţa, şi picioarele încă tot îi mai atârnă în jos de sub manta… Hristonea e curat şi alb, alb la faţă! Numai sub ochiul drept are o gaură mică, cât un bănuţ, şi după ureche se vede nişte sânge închegat…

Pantelei Prokofievici scuipă încrâncenat. Ieşi afară, luă toporul şi vâsla şi se îndreptă şchiopătând spre Don.

— Spune-i babei că am plecat peste Don să tai nişte vreascuri. Auzi, dragul moşului? rosti din mers către nepoţelul său, care se juca lângă bucătărie.

O toamnă liniştită şi blândă pogorâse peste pădurea de dincolo de Don. Frunze uscate cădeau cu foşnet din plopi. Tufele de măceş păreau cuprinse de flăcări, şi boabele roşii ardeau printre frunzişul lor rar, ca nişte limbuţe de foc. Mireasma amară atotbiruitoare a scoarţei putrede do stejar cotropea pădurea. Şuviţele dese şi lacome de mure acopereau pământul. Şi sub plasa lor încâlcită, târâtoare, se ascundeau de soare ciorchinii copţi, albăstrui-cenuşii, ai fructelor. În locurile umbrite, roua nu se zvântase de pe iarba moartă până la acest ceas de amiază, făcând să sclipească firele argintate de păienjeniş. Numai ghionoaia, cu ciocănitul ei, şi ciripitul sturzilor şi al mierlelor sfâşiau tăcerea codrului.

Frumuseţea calmă şi severă a pădurii a adus un început de pace în sufletul lui Pantelei Prokofievici. Păşea încetişor printre tufe, scormonind cu picioarele aşternutul jilav de frunză veştedă şi gândindu-se: „Iată cum e viaţa! Nu mai departe de ieri erau vii, şi acum îi spală. Ce uriaş de cazac au mai doborât! Parcă deunăzi a venit să ne vadă, a stat lângă Don, când o pescuiau pe Daria. Vai, Hristan, Hristan! S-a găsit şi pentru tine un glonţ vrăjmaş… Şi Anikuşka… ce om vesel, şi ce straşnic îi mai plăcea să bea şi să râdă… Dar iată! S-a dus şi el, e mort…”

Pantelei Prokofievici îşi aminti vorbele Duniaşkăi şi, întruchipând cu o limpezime uimitoare făptura lui Anikuşka, cu faţa zâmbitoare, spânatică, ca de scapet, nu şi-l putea închipui aşa cum era acum – neînsufleţit cu capul zdrobit. „Am păcătuit faţă de Dumnezeu, când m-am lăudat cu Grigori, se mustră în gând Pantelei Prokofievici, amintindu-şi cele spuse lui Beshlebnov. Cine ştie, poate că şi Grigori zace acum undeva, ciuruit de gloanţe! Doamne fereşte şi păzeşte! Cu cine mai rămânem noi, bătrânii?”

Un sitar cafeniu ţâşni de sub o tufă, făcându-l pe Pantelei Prokofievici să tresară. Urmări fără noimă zborul pieziş şi iute al păsării şi după aceea îşi văzu de drum. Ajunse la un iaz mic, alese mai multe tufe uscate şi se apucă să le taie. Muncind de zor, se silea să nu se gândească la nimic. Într-un an, moartea îi răpise atâţia dintre ai săi şi atâţia cunoscuţi, încât numai gândindu-se la ei îşi simţea sufletul îngreunat şi toată lumea se întuneca şi se învăluia parcă într-o pâclă neagră.

— E bună de doborât tufa asta. Straşnice nuiele! Taman pentru zăplaz, se îndemnă cu glas tare, ca să-şi risipească gândurile negre.

După ce munci până la istovire, Pantelei Prokofievici îşi scoase scurta, se aşeză pe mormanul de nuiele tăiate şi, sorbind cu nesaţ mireasma iute a frunzişului veşted, privi îndelung zarea îndepărtată şi cufundată în ceaţă fumurie, crângurile aurite de toamnă, strălucind în cea din urmă a lor frumuseţe. O tufă de arţar negru din apropiere părea o podoabă nespus de frumoasă, strălucind în soarele rece de toamnă. Crengile-i încărcate de frunziş purpuriu şi larg desfăcute păreau nişte aripi de pasăre măiastră, luându-şi zborul de pe pământ. Pantelei Prokofievici o admiră îndelung, apoi se uită pe negândite în apa limpede şi stătută, zărind acolo spinări negre de crapi mari, care înotau atât de aproape de suprafaţă, încât li se vedeau aripile şi cozile purpurii mişcătoare. Erau vreo opt. Piereau pentru câteva clipe sub scuturile verzi ale frunzelor de nufăr, se iveau din nou în apa curată, apucau frunzuliţe de sălcie, se lăsau la fund. Acum, înainte de ploile toamnei, iazul aproape n-avea apă, şi nu era prea greu să-i prinzi. După scurte căutări, Pantelei Prokofievici găsi lângă un alt iaz un coş de răchită fără fund, se-ntoarse la iazul lui, îşi scoase nădragii şi, dârdâind de frig, începu să pescuiască. Tulburând apa, cufundându-se în mâl până la genunchi, trecea de-a lungul iazului, apoi lăsa coşul în jos, îl apăsa cu marginea de fund şi, vârând mâna înăuntru, aştepta să simtă acolo un peşte vânjos sărind şi zvârcolindu-se. Stăruinţele lui fură răsplătite cu prisosinţă: izbuti să acopere cu coşul trei crapi de vreo zece funturi fiecare. Însă nu mai putu urma: piciorul lui schilod era chinuit de cârcei. Mulţumindu-se cu ceea ce prinsese, ieşi din apă, îşi şterse picioarele cu un şomoiog de papură uscată, se îmbrăcă şi începu din nou să tăie vreascuri, pentru a se mai încălzi puţin. Orice s-ar zice, avusese noroc! Cine poate să prindă aşa, nitam-nisam, aproape un pud de peşte? Pescuitul îi risipise gândurile întunecate. Ascunse bine coşul, pentru a putea veni şi altă dată ca să prindă crapii rămaşi, se uită cu teamă în jur, dacă nu cumva l-a zărit cineva cum aruncase la mal crapii aurii şi graşi ca nişte purcei, şi numai după asta săltă pe umeri legătura de nuiele, luă varga cu crapii înşiraţi pe ea şi se îndreptă fără grabă spre Don.

Cu zâmbet de mulţumire îi povesti Ilinişnei isprăvile sale norocoase, mai admiră o dată crapii, care sclipeau ca nişte tingiri de aramă roşie, dar Ilinişna nu părea tot aşa de pornită să-i împărtăşească bucuriile: ea se dusese să vadă morţii şi se-ntorsese acasă plânsă şi copleşită de mâhnire.

— Când te duci să-l vezi pe Anikei? întrebă ea.

— Nu mă duc. Ce, parcă n-am mai văzut morţi? Am văzut destui, ajunge!

— Poate că ar fi bine să te duci. Frumos are să fie când o să zică lumea: n-a venit nici măcar să-şi ia rămas bun.

— Lasă-mă-n pace, pentru Dumnezeu! Se răsti mânios Pantelei Prokofievici. N-am botezat copii cu el, şi n-am de ce să-mi iau rămas bun!

Nu s-a dus deci la înmormântare; plecă dis-de-dimineaţă peste Don şi îşi petrecu acolo toată ziua. Dangătul clopotelor de îngropăciune îl ajunse în pădure şi-l sili să-şi scoată şapca şi să-şi facă semnul crucii, dar îndată se supără apoi pe popă: la ce bun să tragă clopotele atât de îndelung? Lasă-le să sune o dată, şi ajunge! Şi ăia sună de un ceas bătut. La ce bun? Răscolesc inimile în oameni şi-i fac să-şi amintească încă o dată de moarte. Dar toamna tot aminteşte de moarte prin toate ale ei: frunzele cad, cârduri de gâşte trec cu strigăte în cerul albastru, iarba se culcă, veştedă, la pământ.

Cu toate că Pantelei Prokofievici se ferea de orice zguduiri adânci ale cugetului, i se întâmplă curând să mai treacă printr-o altă cumpănă. Într-o zi, pe când familia şedea la masă, Duniaşka se uită pe geam şi zise:

— Uite, mai aduc încă unul mort pe front! Calul lui merge legat de pana căpăstrului în urma căruţei, cu şaua pe el, şi merg încet… Un om mână caii, iar mortul zace acoperit cu mantaua. Ăla care mână caii stă cu spatele la noi: nu văd dacă e unul de la noi din sat, sau… Duniaşka se uită mai încordat şi obrajii i se făcură mai albi decât pânza. Dar… este… este… şopti ea, abia îngăimând, şi deodată ţipă ascuţit: îl aduc pe Grişa!… E calul lui! Şi sări în tindă, hohotind de plâns.

Ilinişna îşi acoperi ochii cu palma, fără să se scoale de la masă. Pantelei Prokofievici se ridică greu de pe laviţă şi se îndreptă spre uşă, ţinând mâinile întinse, ca un orb.

Prohor Zâkov deschise poarta, se uită în treacăt la Duniaşka, care cobora treptele vârtej, şi zise cu glas posomorât:

— Primiţi oaspeţi… Nu vă aşteptaţi la noi?

— Frăţioare dragă! Oh! Grişa! Grişa! gemu Duniaşka, frângându-şi mâinile.

Abia atunci, privindu-i faţa udă de lacrimi şi văzându-l pe Pantelei Prokofievici, care stătea sus, pe trepte, fără să scoată o vorbă, Prohor se grăbi să le spună:

— Nu vă speriaţi, nu vă speriaţi! E viu. Zace de tifos.

Sleit de puteri, Pantelei Prokofievici se rezemă cu spatele de pervazul uşii.

— E viu!!! îi strigă Duniaşka, râzând şi plângând în acelaşi timp. Grişa e viu! Auzi?! L-au adus bolnav! Fugi şi spune-i mamei! De ce stai?!

— Vină-ţi în fire, Pantelei Prokofievici! Ţi l-am adus viu, dar de sănătatea lui mai bine să nu mă-ntrebi, rosti repede Prohor, aducând de căpăstru caii în ogradă.

Pantelei Prokofievici făcu câţiva paşi împleticiţi şi se lăsă pe una din trepte. Duniaşka trecu vijelios în fugă pe lângă el, ca s-o liniştească pe bătrână. Prohor opri caii lângă trepte şi se uită la Pantelei Prokofievici.

— De ce stai? Adu o cergă, o să-l ducem în casă.

Bătrânul nu scoase nici o vorbă. Îi picurau lacrimi repezi din ochi, dar chipul îi era nemişcat, ca de piatră. De două ori îşi ridică mâna, ca să facă semnul crucii, şi o lăsă jos, negăsind atâta vlagă s-o ducă până la frunte. Ceva ciudat colcăia şi gâlgâia în gâtlejul lui.

— Mi se pare că ţi-ai pierdut minţile de groază, mormăi cu milă Prohor. Cum naiba de nu m-am gândit să trimit pe cineva înainte, ca să vă dea de veste? M-am prostit rău de tot! Zău că m-am prostit! Hai scoală, Prokofici, tot trebuie să-l cărăm pe bolnav. Unde ai o cergă? Sau, poate, îl ducem pe braţe?

— Stai niţel… se rugă răguşit Pantelei Prokofievici. Nu mă ţin picioarele… Am crezut că-i mort… Slavă domnului… Nu m-aşteptam…

Rupse nasturii de la gulerul cămăşii sale ponosite, îl desfăcu şi începu să înghită aerul, cu gura larg căscată.

— Scoală, scoală, Prokofici! îl zorea Prohor. Hai, că în afară de noi n-are cine să-l ducă!

Cu o grea opinteală, Pantelei Prokofievici se sculă, coborî treptele, trase jos mantaua şi se aplecă deasupra lui Grigori, care zăcea în nesimţire. În gâtlejul lui gâlgâi din nou ceva, dar bătrânul se stăpâni şi se întoarse către Prohor.

— Apucă-l de picioare. Hai, sus cu el!

Îl duseră pe Grigori în odaie, îi scoaseră cizmele din picioare, îl dezbrăcară şi-l culcară în pat. Duniaşka strigă speriată din bucătărie:

— Tată! Mamei i-e rău… Vino-ncoace!

Ilinişna zăcea prăbuşită la pământ, în bucătărie. Duniaşka, în genunchi, îi stropea cu apă chipul învineţit.

— Dă fugă, cheam-o pe baba Kapitonovna! Iute! Ea ştie să dea drumul la sânge. Spune-i să vină la mă-ta, să-i lase sânge! Şi să ia sculele cu dânsa! porunci Pantelei Prokofievici.

Se-nţelege că Duniaşka – fată mare – nu putea da fugă prin sat cu capul descoperit; îşi luă marama şi, legându-se în pripă cu ea, îngăimă:

— S-au speriat şi copiii rău de tot! Doamne, ce năpastă!… Să ai grijă de dânşii, tată, că eu mă-ntorc îndată!

Se prea poate Duniaşka să mai fi avut în gând să se zgâiască şi în oglindă, însă Pantelei Prokofievici îşi veni în fire şi-i aruncă o privire atât de fioroasă, că ea o zbughi glonţ din bucătărie.

După ce năvăli pe portiţă afară, Duniaşka o zări pe Axinia, cu faţa albă ca varul. Stătea rezemată de gard, cu mâinile atârnate fără putere în jos. În ochii ei negri şi tulburaţi nu luceau lacrimi, dar se citea atâta suferinţă şi o atât de puternică rugăminte mută, încât Duniaşka se opri o clipă şi, fără să vrea, spre propria ei minunare, strigă:

— E viu, e viu! Are tifos.

Şi fugi în trap pe ulicioară, ţinându-şi cu mâinile sânii înalţi care, în fugă, tresăltau smucit.

Muieri curioase zoreau din toate părţile să dea buluc în ogradă Melehovilor. Toate o văzură pe Axinia cum a plecat fără grabă de la portiţă, cum şi-a iuţit deodată paşii, cum se zgribuli şi cum îşi acoperi obrajii cu palmele.

După o lună Grigori se însănătoşise. Pe la sfârşitul lui noiembrie coborî din pat şi, înalt, slab ca un schelet viu, făcu câţiva paşi prin odaie şi se opri lângă fereastră.

Neaua proaspătă sclipea orbitor pe pământ şi pe acoperişurile de paie ale magaziilor. Urme de sănii brăzdau ulicioara. Chiciura albăstrie, pufoasă, care îmbrăcase gardurile şi copacii, strălucea şi ardea în luminiţe de curcubeu sub razele soarelui în asfinţit.

Grigori privi îndelung afară, zâmbind îngândurat şi mângâindu-şi mustaţa cu degetele osoase. Parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lui o asemenea iarnă atât de plăcută. Totul îi părea neobişnuit, plin de noutate şi de importanţă. Boala îi ascuţise parcă vederea, şi el începea să descopere lucruri noi în jurul său şi să afle adânci schimbări la lucrurile pe care le cunoştea din vremuri uitate.

În firea lui Grigori se iviseră pe neaşteptate curiozitatea şi interesul pentru tot ce se petrecea în sat şi în gospodărie – trăsături străine până atunci făpturii sale. Totul în viaţă găsea pentru el un anume tâlc nou, tainic, totul îi atrăgea luarea-aminte. Contempla această lume nouă, dezvăluită vederii lui, cu ochii uşor miraţi, şi un zâmbet blajin de copil îi stăruia mult timp pe buze, schimbându-i ciudat faţa întunecată, privirea puţin cam tăioasă a ochilor, şi îndulcindu-i cutele aspre de la colţurile gurii. Din când în când se apuca să cerceteze un lucru casnic, pe care-l cunoştea din copilărie, mişcându-şi sprâncenele cu încordare, ca şi cum ar fi un om sosit dintr-o ţară străină de peste mări şi l-ar vedea pentru întâia oară. Într-o zi, Ilinişna fu nespus de uimită, văzându-l cum cerceta din toate părţile roata de tors. Când ea intră în odaie, Grigori se dădu la o parte de la roată, stingherit.

Duniaşka nu-şi putea stăpâni râsul, uitându-se la faţa lui lungă şi osoasă. Umbla prin odaie numai în cămaşă, ţinându-şi cu mâna nădragii, care îi alunecau mereu în jos, zgribulindu-se şi mutând fără siguranţă picioarele uscăţive şi lungi, iar când se aşeza, se apuca neapărat cu mâna de ceva, ca să nu cadă. Părul negru, care-i crescuse în timpul bolii, începu să-i cadă, iar moţul creţ, cu multe fire albe, se încâlcise.

Ajutat de Duniaşka, îşi rase singur capul şi, când se întoarse cu faţa la dânsa, ea scăpă briciul jos, se apucă de burtă şi, prăbuşindu-se pe pat, se tăvăli de râs.

Grigori aşteptă cu răbdare, lăsând-o să râdă după pofta inimii, dar în cele din urmă nu se mai putu stăpâni şi zise cu o voce subţire, slabă şi tremurătoare:

— Ascultă, nu mă vârî-n păcate. Nu ţi-e ruşine, doar eşti fată mare. O uşoară umbră de supărare suna în glasul lui.

— Ah-ah-ah, frăţioare!… Vai, dragul meu!… Mai bine plec… nu mai pot! Vai, ce-ai făcut din tine! Curată sperietoare! bolborosi Duniaşka printre chicote a de râs.

— Aş vrea să te văd cum ai arăta şi tu după tifos. Hai, ridică briciul, n-auzi?!

Ilinişna sări şi ea cu gura de partea lui Grigori, stropşindu-se încruntată:

— Ce naiba te-a apucat de nechezi aşa? Multe doage îţi lipsesc, fată hai!

— Dar uită-te şi dumneata, mămuco, cum arată! zise Duniaşka, ştergându-şi lacrimile. Capul plin de cucuie, rotund şi negru ca un pepene… Of-of-of, nu mai pot!

— Adu-mi oglinda! o rugă atunci Grigori.

Se privi în ciobul mititel de oglindă şi râse singur, încetişor şi îndelung.

— Şi de ce te-ai ras, dragă? Nu rămâneai mai bine aşa? întrebă cu nemulţumire Ilinişna.

— Crezi tu că e mai bine să umblu chel toată viaţa?

— Dar aşa te-ai pocit cum nici nu se poate mai caraghios.

— Hai, lăsaţi-mă-n pace! zise cu necaz Grigori, bătând spuma de săpun cu pămătuful de ras.

Nefiind încă în stare să iasă din casă, se juca ore întregi cu copiii. Vorbea cu dânşii despre sumedenie de lucruri, dar se ferea să pomenească de Natalia. Într-o zi însă, gudurându-se pe lângă el, Poliuşka îl întrebă:

— Tăticule, dar mămica n-are să se-ntoarcă la noi?

— Nu, puicuţo, nimeni nu se-ntoarce de-acolo…

— De unde? Din cimitir?

— Morţii nu se-ntorc…

— Şi mămica e moartă de tot?

— Dar cum să fie? Sigur că e moartă.

— Eu credeam că are să-i fie dor de noi şi că atunci tot o să vină… zise Poliuşka, cu o voce abia auzită.

— Nu te mai gândi la ea, puicuţo, nu trebuie, zise surd Grigori.

— Dar cum să nu mă gândesc la ea? Şi ei, morţii, nu vin la noi, nici măcar aşa, pentru puţină vreme?… Nu?

— Nu. Haide, du-te. Joacă-te cu Mişatka.

Grigori se întoarse cu spatele. Boala îi slăbise pesemne stăpânirea de sine: îl năpădiră lacrimile şi, ca să şi le ascundă de copii, stătu îndelung cu fruntea lipită de geam.

Nu-i plăcea să stea de vorbă cu dânşii despre război, dar pe Mişatka războiul îl interesa mai mult decât orice pe lume. Nu-l slăbea pe tătâne-său cu întrebările: Cum e la luptă? Şi cum sunt roşii? Şi cu ce îi omoară? Şi pentru ce? Grigori se încrunta şi-i răspundea:

— Ei, iar începi! Lasă-l ciorilor de război! Hai să vorbim mai bine cum o să prindem vara peşte cu undiţa. Să-ţi fac şi ţie una? Când o să încep a ieşi afară din casă, o să-ţi fac îndată una din păr de cal.

În adâncul inimii se simţea ruşinat ori de câte ori Mişatka începea să vorbească despre război: nu era în stare să răspundă la cele mai simple şi nevinovate întrebări puse de copil. Şi cine ar fi ştiut anume de ce? Poate fiindcă nu şi-a găsit nici lui însuşi un răspuns la aceste întrebări. Dar de Mişatka nu te puteai descotorosi cu una cu două: cu o luare-aminte prefăcută asculta planurile tatălui cu privire la pescuit şi întreba apoi din nou:

— Şi tu, tăticule, ai omorât mulţi oameni în război?

— Lasă-mă-n pace! Te ţii scai de mine cu războiul tău!

— Şi nu ţi-e frică să-i omori? Le curge sânge, când îi omoară? Şi mult le curge?… Mai mult ca dintr-o găină ori dintr-un berbec?

— Ţi-am spus o dată! Te poftesc să nu mai vorbeşti despre asta!

Mişatka tăcea o vreme, apoi rostea îngândurat:

— Am văzut deunăzi cum bunicul a tăiat o oaie. Şi nu m-am speriat… La început mi-a fost niţel frică, dar pe urmă de loc!

— Ian ascultă, dă-l afară! ţipa cu mânie Ilinişna. Uite ce nelegiuit are de gând să iasă! Curat ocnaş, zău! N-auzi de la el decât război şi iar război, alta a vorbi nici nu ştie. Cum se poate, puiul babei, să vorbeşti numai despre povestea asta, afurisită să fie, Doamne iartă-mă?… Vino-ncoa, na-ţi o clătită şi taci din gură măcar o clipă.

Dar războiul avea grijă zilnic să amintească tuturor că nu s-a sfârşit. Cazacii întorşi de pe front veneau să-l vadă pe Grigori şi-i povesteau despre zdrobirea lui Şkuro şi Mamontov, bătuţi de cavaleria lui Budionnâi, despre înfrângerea de la Oriol, despre retragerea ce începuse pe fronturi. În luptele de la Gribanovka şi de la Kardail fuseseră omorâţi alţi doi din Tatarski; Gherasim Ahvatkin fusese adus acasă, rănit; Dmitri Goloşciokov murise de tifos. Grigori număra în gând pe cei căzuţi în cele două războaie, şi descoperi că în tot satul nu mai era nici o singură casă să nu aibă de jelit măcar un mort.

Grigori nici n-avea încă puteri să păşească afară din casă, când atamanul satului îi aduse ordinul atamanului staniţei, poruncind a se pune în vedere sotnicului Melehov să se prezinte neîntârziat la comisia medicală, pentru reexaminare.

— Să-i scrii că mă prezint îndată după ce voi învăţa să umblu! Veneam eu doar şi singur, fără să mă cheme el, zise cu ciudă Grigori.

Frontul se apropia tot mai mult de Don. În sat începea să se vorbească despre retragere. Curând după asta, s-a dat citire în medean la ordinul atamanului de district, prin care toţi cazacii adulţi erau obligaţi să se retragă odată cu trupele.

Pantelei Prokofievici veni de la adunare, îi povesti lui Grigori despre acest ordin şi-l întrebă:

— Ei, acum ce ne rămâne de făcut?

Grigori dădu din umeri.

— Ce să facem? Trebuie s-o luăm în bejenie. O s-o ia toţi din loc şi fără ordin.

— Te întreb despre noi doi. Eu şi cu tine o să plecăm împreună, sau cum?

— N-o să putem pleca împreună. Peste două-trei zile, o să mă duc călare la staniţă, să văd ce trupe au să treacă prin Vioşki, şi o să mă bag la vreo unitate. Iar tu trebuie să pleci ca refugiat. Sau, poate că vrei să intri şi tu în vreo unitate?

— Fir-ar a naibii! zise speriat Pantelei Prokofievici. Atunci am să mă duc cu moş Beshlebnov, el m-a îmbiat deunăzi să mergem împreună. E un bătrân cumpănit, are un cal bun şi o să ne unim, să mergem cu perechea. Iapa mea nu mai poate de grăsime, şi tot bate din copite în grajd de te apucă groaza, nu altceva!

— Ei bine, atunci pleacă cu el, fu de părere Grigori. Iar acum, hai să ne înţelegem cu privire la drumul vostru, fiindcă – cine ştie? – poate va trebui să merg şi eu tot pe acolo.

Grigori scoase din porthartă o hartă a Rusiei de sud, îi vorbi amănunţit bătrânului prin care anume sate va trebui să treacă şi începu chiar să le înşire pe o bucată de hârtie, dar bătrânul, care privea cu respect harta, îi zise:

— Stai, nu scrie. Bineînţeles că te pricepi mai bine ca mine şi harta e un lucru serios, care nu te minte şi-ţi arată drumul drept! Dar cum să mă ţin de hartă, dacă nu se potriveşte? Zici: mai întâi trebuie să trec prin Karghinskaia; ştiu şi eu că aşa e mai drept, dar tot trebuie să fac un ocol.

— Şi de ce să faci ocol?

— Pentru că am pe vară-mea în Latâşev şi am să găsesc la ea hrană pentru mine şi pentru cai, pe când printre străini ar trebui să dau mereu din buzunar… Şi altceva: tu zici că trebuie să mă duc, după hartă, la slobozia Astahovo, că aşa vine mai drept, dar eu o s-o iau spre Malahovski. Am şi acolo nişte neamuri mai îndepărtate şi un tovarăş vechi de oaste, aşa că nici acolo n-am nevoia să mă ating de fânul pe care am să-l iau pe daiboj. Nu uita că nu poţi să iei un stog de fân cu tine, iar prin locuri străine se întâmplă mai ades că nu capeţi nici de pomană, nici pe bani.

— Da' nu cumva ai neamuri şi dincolo de Don? întrebă răutăcios Grigori.

— Am şi acolo.

— Păi atunci poate că ai să te duci şi acolo?

— Nu-mi vorbi prostii! se mânie Pantelei Prokofievici. Vorbeşte ca lumea, lasă glumele! Ţi-ai găsit vreme de hazuri şi grozav de deştept te mai crezi cu ele!

— Da' nici tu să nu umbli cu colinda pe la toate neamurile! Dacă-i retragere, retragere să fie! Nu ospeţie pe la rude. Nu e lăsata-secului!

— Te poftesc să nu mă-nveţi tu încotro şi unde s-o apuc, atâta lucru ştiu şi eu!

— Dacă ştii, du-te sănătos unde ţi-e calea!

— Cred şi eu că nu m-oi duce după planurile alea ale tale! Numai coţofana zboară drept, n-ai auzit asta? Vrei să mă car la naiba, acolo unde poate că nici nu e drum, cât ţine iarna. Te-ai gândit bine înainte de a vorbi aşa, aiurea?… Şi mai zici că ai comandat o divizie!

Grigori şi bătrânul s-au ciorovăit îndelung, dar în cele din urmă, cumpănind toate amănuntele, Grigori fu silit să-i dea dreptate bătrânului, care avea bine socotite multe chibzuieli, şi zise împăciuitor:

— Nu te supăra, tată! Eu nu te silesc să mergi după itinerariul meu: du-te pe unde vrei. O să caut să te găsesc peste Doneţ.

— Uite, aşa trebuia să vorbeşti de la început! se bucură Pantelei Prokofievici. Te bagi cu tot felul de planuri şi de intenelarii, şi nu pricepi că planu-i plan, iar caii nu pot să meargă nicăieri fără hrană.

Încă de pe vremea bolii lui Grigori bătrânul se pregătea pe îndelete de plecare: îşi hrănea iapa cu o deosebită îngrijire, meşteruise sania, comandase pâslari noi şi, cu mâna lui, îi întărise cu căpute de piele, ca să nu se ude pe vremea umedă; umpluse din timp sacii cu cel mai bun ovăz. Se pregătea de retragere ca un adevărat gospodar: toate lucrurile de care ar fi putut avea nevoie în călătorie fuseseră adunate şi puse la îndemână. Toporul, ferăstrăul de mână, dalta, sculele de cizmărie, aţă, pingele de schimb, cuie, ciocanul, o legătură de curele, sfoară, o bucată de smoală – toate, împreună cu potcoavele şi caielele, fuseseră învelite într-o pânză groasă şi se puteau pune oricând în sanie. Pantelei Prokofievici luă cu el şi cântarul, iar când l-a întrebat Ilinişna ce anume avea de gând să facă la drum cu cântarul, răspunse zborşit:

— Tu, babo, cu cât îmbătrâneşti, cu atât mai rău te prosteşti, zău! Ce naiba, nu poţi să pricepi singură măcar un lucru aşa de limpede? Va trebui ori nu să cumpăr în bejenie fân sau uruială? Fireşte! Şi atunci, am să-l iau la cântar. Doar n-au să măsoare fânul cu arşinul!

— Dar ce, nu mai sunt cântare pe-acolo? se miră Ilinişna.

— Şi de unde ştii ce fel de cântare au dânşii? se înfurie Pantelei Prokofievici. Poate că acolo toate cântarele sunt cu lipsă, ca să ne înşele pe noi. Aşa e! Ştim noi cu ce fel de oameni e plină lumea! Cumperi de la ei treizeci de funturi, iar de plătit dai bani buni pe un pud întreg. Şi atunci, ca să nu mă păgubească la fiecare popas, mai bine plec cu cântarul meu. La ăsta n-o să am pierdere, n-avea grijă!… Iar voi o să puteţi trăi şi fără cântar: ce dracu să faceţi cu el? O să vină trupele, şi militarii iau fân şi fără cântar… Atâta grijă au şi dânşii: să-şi umple plasele! I-am văzut destul, dracii împieliţaţi, îi cunosc!

La început, Pantelei Prokofievici avusese chiar de gând să aşeze căruţa pe sanie, ca să nu fie nevoie să cheltuiască nimic primăvara şi să aibă căruţă proprie, dar, după ce chibzuise bine, se lăsă de această idee, fiindcă se arăta cu prea multe încurcături.

Grigori începu şi el să se pregătească de drum: îşi curăţi mauserul şi arma, ascuţi sabia, care îi slujise cu atâta credinţă: după o săptămână de la însănătoşire, se duse să-şi cerceteze calul şi, văzându-i şoldurile pline şi lucioase, îşi dădu seama că bătrânul n-avusese grijă numai de iapa lui. Încălecă cu greu calul zburdalnic şi dădu cu el o goană bună; întorcându-se acasă, văzu pe cineva – sau poate că i se păruse numai? – făcându-i semn cu o batistă albă, din fereastră casei lui Astahov…

La adunare, cazacii din Tatarski hotărâseră să plece cu toţii. Femeile munciseră de zor două zile şi două nopţi, gătindu-le tot felul de bunătăţi coapte şi fripte pentru drum. Plecarea fusese hotărâtă la 12 decembrie. În ajun, seara, Pantelei Prokofievici urcă în sanie fânul şi ovăzul, iar dimineaţa, când abia mijeau zorile, îşi puse cojocul, se încinse, îşi vârî mănuşile la brâu, se rugă lui Dumnezeu şi îşi luă rămas bun de la familie.

Un imens lanţ de sănii se înşiruise pe drumul dintre sat şi deal. Femeile, care ieşiseră să-şi petreacă oamenii, fluturau îndelung batistele, apoi vântul stârni vârtejuri de zăpadă măruntă, învăluind totul într-o ceaţă albă, prin care nu se mai zăreau nici săniile care urcau încet dealul, nici cazacii păşind agale alături de ele.

Înainte de plecarea la Vioşenskaia, Grigori avusese o întâlnire cu Axinia. Veni la dânsa seara, când luminile se aprinseseră în sat. Axinia torcea. Văduva lui Anikuşka şedea lângă ea, împletind un ciorap, şi povestea ceva.

Dând ochii cu aceasta, Grigori spuse scurt Axiniei:

— Ieşi o clipă încoace, am a-ţi vorbi.

În tindă, îi puse mâna pe umăr şi o întrebă:

— Mergi cu mine în retragere?

Axinia tăcu îndelung, chibzuindu-şi răspunsul, apoi zise încetişor:

— Dar cum rămâne cu gospodăria? Cu casa?

— Lasă-le în seama cuiva. Trebuie să pleci.

— Dar când?

— Vin mâine să te iau.

Zâmbind în întuneric, Axinia răspunse:

— Ţii minte ce ţi-am spus mai demult, că merg cu tine chiar până la capătul lumii? Nu m-am schimbat. Dragostea mea pentru tine e credincioasă. Merg fără să ţin seama de nimic! Când să te aştept?

— Spre seară. Nu lua multe lucruri cu tine. Haine şi cât mai multe merinde. Atât! Deocamdată, rămâi cu bine.

— Mergi sănătos. Sau poate că vrei să intri?… Văduva lui Anikuşka are să plece îndată… Nu te-am mai văzut de o vecie… Grişenka, iubitule! Şi eu mă gândeam că… Nu! N-am să spun.

— Nu, nu pot să rămân. Trebuie să mă duc acum la Vioşki, rămâi cu bine. Aşteaptă-mă mâine.

Grigori ieşi în tindă, ajunse lângă portiţă, dar Axinia tot mai stătea în tindă, zâmbea şi-şi freca cu palmele obrajii aprinşi de foc.

La Vioşenskaia începuse evacuarea serviciilor districtuale şi a depozitelor de subzistenţă. Grigori se informă la cancelaria atamanului de district despre situaţia de pe front. Ofiţerul tinerel, care avea funcţia de aghiotant, răspunse:

— Roşii se află lângă staniţa Alexeevskaia. Habar n-avem ce unităţi vor trece prin Vioşenskaia şi, în general, dacă vor trece ori nu pe aici. Vezi singur: nimeni nu ştie nimic! Toată lumea se grăbeşte s-o ia la picior… Te-aş sfătui să nu-ţi cauţi acum unitatea, ci să te duci la Millerovo, fiindcă acolo ai să afli mai curând pe unde se găseşte ea. În orice caz, regimentul dumitale va trece de-a lungul liniei ferate. Mă-ntrebi dacă inamicul va fi oprit la Don? Nu, nu cred! Vioşenskaia va fi părăsită fără luptă. Asta-i limpede.

Grigori se întoarse acasă noaptea târziu. Gătind cina, Ilinişna zise:

— Ţi-a venit Prohor al tău. A venit cam la un ceas după ce-ai plecat şi-a făgăduit că mai vine, dar văd că nu se arată.

Bucuros de această noutate, Grigori mâncă în grabă şi se duse la Prohor. Întâmpinându-l, Prohor îi zise cu un zâmbet nu tocmai vesel:

— Şi eu care credeam că ai plecat de la Vioşki de-a dreptul în bejenie!

— De unde te-au adus dracii? întrebă Grigori, râzând şi bătându-şi pe umăr vistavoiul credincios.

— E limpede de unde – de pe front.

— Ai spălat putina?

— Ce vorbeşti, Doamne fereşte! Un ostaş vrednic ca mine să spele putina? Nu, am sosit după toată legea, n-am vrut să plec în ţările calde singur, fără tine. Am păcătuit împreună şi tot împreună trebuie să mergem şi la judecata cea de-apoi. Treburile noastre, ştii, merg ca sania pe uscat, vara.

— Ştiu! Spune, cum ţi-au dat drumul de la unitate?

— E un cântec lung, ţi-l spun eu pe-urmă, răspunse Prohor, încruntându-se şi mai mult.

— Unde e regimentul?

— Dracu să-l ştie unde o fi acum.

— Da' de când ai plecat de acolo?

— De vreo două săptămâni.

— Şi unde ai stat tot timpul?

— Măi, ce om eşti? Zău!… mormăi nemulţumit Prohor şi-i aruncă nevestei o privire piezişă. Unde? Şi cum? Şi de ce?… Unde am fost eu nu mai sunt. Dacă am spus că am să-ţi povestesc, va să zică am să-ţi povestesc. Ei, nevastă! Ai ceva trăscău? Ar trebui să tragem câte un păhărel, fiindcă m-am întâlnit cu comandantul. Ai sau ba? Nu? Atunci fugi şi fă rost, dar repede, în goana goanelor! Ai uitat de disciplina militară, cât ai stat fără bărbat! Te mişti cam moale!

— Şi tu de ce faci pe grozavul? întrebă zâmbind nevasta lui Prohor. Să nu ţipi la mine, că nu eşti cine ştie ce stăpân, dacă stai câte două zile pe an.

— La mine nu strigă toată lumea? Şi eu la cine să strig în afară de tine? Mai aşteaptă până oi ajunge general, atunci o să strig la alţii, iar deocamdată rabdă, pune-ţi echipamentul, şi ia-o la trap!

După ce nevastă-sa se îmbrăcă şi porni, Prohor privi mustrător la Grigori şi zise:

— N-ai nici un pic de miros, Panteleevici!… Cum pot să-ţi povestesc despre toate, când muierea stă lipcă lângă mine? Iar tu mă tot pisezi: cum şi ce? Ei, te-ai îndreptat după tifos?

— Eu m-am îndreptat, dar povesteşte-mi ce-i cu tine. Văd că-mi ascunzi ceva, prăpăditule… Spune pe şleau: ce-ai mai păţit? Cum ai fugit?

— Nu! E ceva mai prost decât fuga… După ce te-am adus acasă, bolnav cum erai, mă întorc la unitate. Mă trimite la sotnie, plutonul trei. Şi mie-mi ardea grozav de luptă! Am mers de două ori la atac, apoi mă gândesc: „Să ştii că aici îmi rămân ciolanele! Trebuie să-ţi cauţi un locşor mai ferit că te prăpădeşti, Proşa, ca popă!” Şi tocmai atunci dă dracul şi încep luptele, şi ne strâng de nu mai putem răsufla! Unde se ivea vreo spărtură, tot noi eram cu astupatul; unde nu mai ţin alţii, ne vâră tot pe noi. Într-o săptămână, unsprezece cazaci din sotnie – aleluia! Ca şi cum n-ar fi fost! Mă necăjeam rău, chiar am căpătat şi nişte păduchi de necaz. Prohor îşi aprinse ţigara, trecu lui Grigori punga cu tutun şi urmă fără grabă: Şi mi s-a-ntâmplat să fiu în patrulare, chiar lângă Liski. Am plecat trei inşi. Mergem în trap pe deal, ne uităm în toate părţile şi ce să vezi? Dintr-o râpă iese un roşu şi ţine mâinile în sus. Sărim la el, şi el strigă: „Cazaci! Sunt de-ai voştri! Să nu mă tăiaţi, trec de partea voastră!” Şi atunci, m-a pus dracu de m-am mâniat, am sărit drept la el şi-i zic: „Tu, neam de căţea, dacă te-ai apucat să te baţi, atunci nu trebuie să te predai! Lighioana dracului ce eşti! Nu vezi că noi abia ne ţinem? Şi tu te predai, ne întăreşti?!” Şi cu aceste vorbe îi croiesc una cu teaca peste spinare. Şi ceilalţi cazaci, care erau cu mine, îl lămuresc: „Ce treabă e asta, să faci război ba într-o parte, ba într-alta? Dacă ne-am apuca a cădea la înţelegere cu toţii, s-ar isprăvi cu războiul!” Dar cine dracu să-l ştie că era şi ofiţer? Şi chiar aşa era! Tocmai ofiţer! Când l-am pălit cu teacă, s-a făcut alb la faţă şi zice aşa, încet: „Sunt ofiţer, şi să nu îndrăzneşti să mă baţi! Am făcut în trecut serviciul la husari, iar roşii m-au luat prin mobilizare: duceţi-mă la comandantul vostru, am să-i povestesc totul!” Noi îi zicem: „Arată-ţi documentul!” Iar el răspunse mândru: „Cu voi nici nu stau de vorbă, duceţi-mă la comandantul vostru!”

— Dar de ce n-ai vrut să vorbeşti despre astea, când nevastă-ta era aici? îl întrerupse mirat Grigori.

— N-am ajuns încă la partea pe care n-o puteam povesti în faţa ei, şi te rog să nu-mi iei vorbă din gură… Ne-am înţeles deci să-l aducem la sotnie, dar rău am făcut… Mai bine îl omoram pe loc, şi pace. Ei bine, l-am adus aşa cum scrie la carte, iar după o zi ne pomenim cu dânsul numit comandant de sotnie la noi. Ai văzut? Şi atunci a început! Mă cheamă niţel mai târziu la el şi mă-ntreabă: „Aha, care va să zică aşa lupţi tu, neam de căţea, pentru Rusia unită şi nedespărţită? Ţii tu minte ce vorbe mi-ai spus, când m-ai luat prizonier?” Eu îi zic una, îi zic alta – nu, nu mă iartă de loc, şi când îşi aduce aminte că i-am ars una cu teaca, tremură din tot trupul: „Nu ştii, mârlane, zice, că sunt căpitan de husări şi de viţă nobilă, îndrăzneşti să mă loveşti?” Mă cheamă o dată, mă cheamă de două ori, şi văd că nu mai am nici o scăpare. Dă ordin comandantului de pluton ca să mă bage peste rând în pichete şi în gărzi, plouă cu corvezi peste mine, de le-am pierdut numărătoarea; într-un cuvânt, mă mănâncă de viu, lepra! Şi ceilalţi doi, care erau împreună cu mine când l-am prins, îndură aceleaşi mizerii de la el. Au răbdat cât au răbdat, până ce mă cheamă dânşii o dată şi-mi zic: „Trebuie să-l omorâm, că, dacă nu, n-o să putem noi trăi din pricina lui!” Ne-am gândit aşa, dar am şi hotărât să povestesc totul comandantului de regiment, fiindcă, oricum, să-l omor nu mă lăsa sufletul; Atunci, în clipa aceea, când l-am luat prizonier, nu ar fi fost mare lucru să-l dăm gata, dar după aceea, nu mi se ridica mâna… Când nevasta taie o găină şi tot închid ochii să nu văd, şi acuma să omorâm un om?…

— Dar tot l-aţi omorât? întrebă Grigori.

— Stai niţel, ai să afli totul. Ei bine, i-am povestit comandantului de regiment, când am ajuns la el, iar el râde şi-mi zice: „N-ai de ce să te superi, Zâkov, din moment ce l-ai lovit; face bine că mai întăreşte niţel disciplina. E bun ofiţer şi priceput om.” Cu atâta m-am ales de la dânsul; am plecat şi mi-am zis: „Spânzură-ţi-l la gât, în loc de cruce, pe ofiţerul tău cel bun, dar eu nu mai vreau să fac serviciul în aceeaşi sotnie cu dânsul!” Am cerut ca să mă mute la o altă sotnie, dar n-a ieşit nimic din asta, nu m-au mutat. Şi atunci am hotărât să fug din unitate. Dar cum să fugi? Ne-au dus ceva mai în spatele frontului, în refacere pe o săptămână, şi atunci iar m-a împins necuratul… Stau şi mă gândesc: nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să mă pricopsesc cu vreo boală lumească, să nimeresc la infirmerie şi pe urmă să înceapă retragerea, că se cam simţea aşa ceva. Şi uite, am făcut ceea ce n-am făcut în viaţă: am început să mă dau la muieri, să caut una care să fie mai deocheată. Dar poţi s-o recunoşti? Nu-i stă scris pe frunte că e bolnavă – descurcă-te cum vrei!

Prohor scuipă furios şi trase cu urechea dacă nu vine nevastă-sa.

Grigori îşi acoperi gura cu palma, ca să-şi ascundă zâmbetul, şi cu ochii sclipitori, micşoraţi de râs, întrebă:

— Şi ai făcut rost?

Prohor se uită la el cu ochii lăcrimaţi. Privirea lor era calmă şi tristă, ca ochii unui câine bătrân, care îşi trăieşte cele din urmă zile; Tăcu puţin, apoi zise:

— Şi tu crezi că uşor mi-a fost să-mi fac rost de-o asemenea pricopseală? Când n-ai nevoie, capeţi scofala din vânt, dar acum, culmea nenorocirii, nu m-alegeam cu nimic, de-mi venea să urlu, nu altceva!

Întorcându-şi faţa, Grigori râse înăbuşit, apoi lăsă palma în jos şi întrebă cu o voce întretăiată:

— Nu mă mai chinui, pentru Dumnezeu! Găsit-ai ori ba?

— Desigur, îţi vine să râzi, bodogăni, bosumflat Prohor. Prostul n-are altă treabă decât să râdă de nenorocirea altuia, eu aşa zic.

— Dar nici nu râd… Ei, şi mai departe?

— Mai departe, am început să mă dau la fata gazdei: avea vreo patruzeci de ani sau, poate, ceva mai puţin. Una cu toată mutra plină de coşuri şi, ce să-ţi mai spun, te apuca groaza s-o vezi! Spuneau vecinii că ar fi fost cam des umblată la felcer. „Aha, îmi zic, de la asta o să mă pricopsesc la sigur!” Şi-i dau târcoale, leit un cocoş tânăr, umblu cu guşa umflată şi-i vorbesc… şi încă ce vorbe! Nici nu mai înţeleg de unde îmi veneau! Prohor zâmbi vinovat şi păru oarecum înveselit de aceste amintiri. I-am făgăduit s-o iau de nevastă şi multe alte bazaconii… Şi, ştii, tot am înduplecat-o, am momit-o, şi când s-a ajuns aproape de păcat, ea izbucneşte în plâns! Eu ce să fac? O întreb: „Poate că eşti bolnavă? Nu face nimic, e chiar mai bine!” Şi-mi era o frică grozavă să nu dea buzna cineva în şură, la gălăgia noastră. „Nu mai plânge, zic; pentru Dumnezeu! Şi chiar dacă eşti bolnavă, fii, fără teamă, de dragul tău, primesc orice!” Şi ea răspunde: „Proşenka, dragul meu! Nu sunt de loc bolnavă. Sunt fată mare, mi-e frică, de aceea plâng…” N-ai să mă crezi, Grigori Panteleevici, dar, când mi-a zis asta, m-au trecut sudorile reci! „Doamne Isuse; am sfeclit-o! Atâta mi-a lipsit!” M-am zăpăcit cu totul şi o întreb: „Dar de ce, afurisito, de ce-ai alergat la felcer? De ce-ai păcălit lumea?” „Am, alergat la dânsul, zice, şi am luat nişte alifie, ca să-mi facă pielea mai curată.” M-am apucat de păr şi zic: „Scoală şi cară-te îndată, afurisită să fii, holeră prăpădită! N-am nevoie de tine, dacă eşti fată mare, şi n-am să mă-nsor cu tine!” Prohor scuipă şi mai furios şi continuă în silă: Aşa că m-am ostenit degeaba. Am venit în casă, mi-am luat catrafusele şi în aceeaşi noapte m-am mutat la altă gazdă. Mai târziu mi-au arătat băieţii o văduvă, şi, în sfârşit, am căpătat de la ea tot ce căutam. Dar acolo am vorbit pe şleau, fără ocol: „Eşti bolnavă?”, zic. „Niţel, cam aşa ceva…”, zice. „Ei bine, nici mie nu-mi trebuie un pud…” I-am plătit o kerenkă de douăzeci, apoi mi-am aşteptat pricopseala, şi hai la infirmerie, iar de acolo drept acasă.

— Ai venit fără cal?

— Cum se poate fără cal? Cu calul şi cu tot echipamentul de campanie. Calul mi l-au adus băieţii chiar la infirmerie. Dar nu e vorba de asta: sfătuieşte-mă… ce să-i spun muierii? Sau, poate, e mai bine să vin şi să dorm la tine, ca să mă feresc de păcat?

— Nu, dă-o dracului, dormi acasă! Spune-i că eşti rănit. Ai pansament?

— Am pachetul individual.

— Bine, foloseşte-te de el.

— N-are să mă creadă, zise necăjit Prohor, dar tot se ridică, scotoci prin sacii de campanie şi plecă în odaie, zicând de acolo cu jumătate glas: Dacă vine, ţine-o de vorbă, sunt gata numaidecât!

Răsucindu-şi ţigara, Grigori chibzui planul călătoriei. „O să luăm amândoi caii şi-i punem la căruţă, hotărî el. Trebuie să plecăm în amurg, ca să nu vadă ai noştri că o iau pe Axiutka cu mine. Măcar că tot au să afle…”

— N-am isprăvit povestea cu comandantul sotniei! zise Prohor când intră şchiopătând din cealaltă odaie şi se aşeză lângă masă. L-au omorât ai noştri, a treia zi după ce am intrat la infirmerie.

— Zău?

— Zău! L-au curăţat din spate, în luptă, şi cu asta basta! Aşa că eu, care va să zică, tot degeaba m-am chinuit!

— Au găsit vinovatul? întrebă distrat Grigori, stăpânit de gândul apropiatei călătorii.

— Când era să-l caute? S-a încins o horă, de nu se mai gândea nimeni la dânsul. Dar unde dracu mi-a pierit muierea? Aşa o să ne treacă şi pofta de băutură. Când ai de gând să pleci?

— Mâine.

— N-ar fi bine să mai stăm o zi?

— Pentru ce?

— Mi-aş scutura niţel păduchii, că nu-i cine ştie ce plăcere să plec la drum cu ei.

— Ai să-i scuturi şi pe drum. Nu ne lasă treaba să mai zăbovim. Roşii sunt cale de două zile de marş de Vioşki.

— Plecăm dis-de-dimineaţă?

— Nu, spre noapte. Să ajungem la Karghinskaia, o să înnoptăm acolo.

— Şi roşii n-au să ne prindă?

— Trebuie să fim gata de drum. Uite ce e… Mă gândesc să iau cu mine pe Axinia Astahova. Ai ceva împotrivă?

— Ce pot să am? Ia-ţi şi două. O să fie cam greu pentru cai.

— Nu e mare greutatea.

— Dar nu e la îndemână să călătoreşti cu muieri… Ce dracu ai nevoie de dânsa? De-am fi numai noi doi, n-am avea nici o grijă! Prohor oftă şi privi la o parte. Ştiam eu că tot ai s-o cari cu tine. Tot îţi mai arde de dragoste?… Of, Grigori Panteleevici, plânge biciul după spinarea ta!

— Ei, asta nu-i treaba ta, răspunse cu răceală Grigori. Să nu trăncăneşti nimic nevestei.

— Parcă am trăncănit vreodată? Să-ţi fie ruşine! Dar pe cine o să-şi lase casa?

Răsunară paşi în tindă. Era gazda. Zăpada sclipea pe broboada ei de lână moale.

— Ninge? Prohor scoase păhărelele din dulap şi numai atunci întrebă: Dar ai adus ceva?

Nevasta, cu faţa rumenă, scoase din sân două sticle aburite şi le puse pe masă.

— Bine, hai să netezim drumul! rosti cu înviorare Prohor. Amirosi rachiul şi-l preţui după miros: E trăscău! Şi tare al dracului!

Grigori goli numai două păhăruţe mici şi plecă acasă, sub cuvânt că-i obosit.

— Ei, s-a isprăvit cu războiul! Ne-au pălit roşii în aşa fel, că de acum om merge până la mare tot cu dosul înainte, până ce ne-om propti în apa sărată! zise Prohor, când sania ajunse în vârful dealului.

Jos, învăluit în fumul albastru, se întindea Tatarski. Soarele apunea după marginea de zăpadă trandafirie a zării. Neaua scârţâia sub tălpice, caii mergeau la pas. În coşul saniei largi, trasă de doi cai, şedea Grigori, rezemându-se cu spatele de şei. Lângă el era Axinia, îmbodolită într-o şubă căzăcească, tivită cu blană. Ochii ei negri sclipeau, scânteind vesel sub broboada albă de lână pufoasă. Din când în când, Grigori îi arunca o privire şi-i vedea obrazul aprins de roşeaţa gingaşă a gerului, sprânceana ei neagră şi deasă şi albul ochiului sclipind albăstrui sub genele încovoiate şi argintate de promoroacă. Axinia privea cu un viu neastâmpăr stepa înzăpezită sub troiene, şi drumul lustruit de sănii, şi zările îndepărtate, topindu-se în negură. Totul era nou şi neobişnuit pentru ea, după ce stătuse închisă veşnic acasă în vremea din urmă, totul îi atrăgea luarea-aminte. Dar din când în când, lăsându-şi ochii în jos şi simţind pe gene pişcăturile reci şi plăcute ale promoroacei, zâmbea la gândul că visul care o stăpânise de atâta vreme de a pleca cu Grigori undeva, cât mai departe de Tatarski, din ţinutul lor de baştină afurisit, unde avusese atâtea de suferit, unde îşi trăise jumătate din viaţă cu bărbatul pe care nu-l iubea, şi unde totul era plin pentru ea de amintiri chinuitoare şi grele – zâmbea la gândul că acest vis se împlinea pe neaşteptate, şi atât de ciudat. Zâmbea, simţind cu tot trupul apropierea lui Grigori, şi nici nu voia să mai cugete la preţul cu care avusese parte de această fericire şi nici la viitorul, care se pierdea învăluit în negură nepătrunsă – ca şi zările stepei chemând tot înainte.

Întorcându-şi ochii, Prohor observă zâmbetul tremurător pe buzele rumene, uşor umflate de ger, ale Axiniei şi o întrebă cu necaz în glas:

— Ce tot rânjeşti? Curat mireasă! Îţi pare bine că ai scăpat de casă?

— Şi tu crezi că n-are de ce să-mi pară bine? întrebă cu glas plin Axinia.

— Ţi-ai şi găsit bucuria… Muiere neghioabă ce eşti! Nu se ştie încă unde o să ajungem cu plimbarea asta, aşa că tu degeaba mi te rânjeşti dinainte! Închide gura!

— Mai prost decât era n-are ce să iasă pentru mine.

— Când mă uit la voi, îndată mă şi cuprinde greaţa… Prohor plesni furios din bici deasupra cailor.

— Întoarce-te cu spatele şi bagă-ţi degetul în gură, îl sfătui Axinia, râzând.

— Tot netoată ai rămas! Vrei să merg până la mare, tot cu deştu-n gură? Ce ţi-a trăsnit prin cap?

— Dar de ce te-apuca greaţa mai adineauri?

— Mai bine taci din gură! Unde ţi-e bărbatul! Te-ai înhăitat cu unul străin şi te duci, dracu ştie unde! Şi dacă vine Stepan în sat, cum rămâne atunci?

— Ştii ceva, Proşa? Ai face mai bine să nu te bagi în treburile noastre, îl rugă Axinia, că n-o să-ţi fie cu noroc nici ţie!

— Nici nu mă amestec în treburile voastre, fire-ar ele ale dracului! Dar tot pot să-mi spun părerea, da sau ba? Sau poate că trebuie să merg vizitiu la voi şi să nu stau de vorbă decât cu caii? Ştii că ai haz! Nu, Axinia, poţi să te superi, poţi să nu te superi, dar ar trebui să te bată cine ştii tu cu o nuia bună, să te bată zdravăn şi să te mardească până n-ăi mai avea glas! Iar cât priveşte norocul, pe mine să nu mă sperii, că-l port cu mine. E un noroc deosebit: nici nu cântă, şi nici nu mă lasă să dorm… Hii, afurisiţilor! V-ar plăcea să umblaţi numai la pas, dracilor urecheaţi!

Grigori asculta zâmbind, apoi zise împăciuitor:

— Mai întâi vă poftesc să nu vă mai ciondăniţi! Drumu-i lung, o să mai aveţi timp. De ce te legi de ea, Prohor?

— Uite de ce mă leg de ea, pufni furios Prohor. Mai bine ar face să tacă şi să nu mai răspundă nici pis! Am ajuns şi eu să cred că nu-i nimic mai rău pe lume decât muierea! Toate sunt nişte hahalere, sunt… Crede-mă, frate, că-s cel mai parşiv lucru din câte le-a născocit Dumnezeu! Le-aş stârpi pe toate, tălpile iadului, să nu mai umble-n lume! Vezi ce rău m-am înverşunat pe ele! De ce râzi? Prostul altă treabă n-are decât să râdă de nenorocirea altuia! Ţine hăţurile să mă dau jos o ţâră.

Prohor merse pe jos o bună bucată de drum, apoi se cuibări bine în sanie şi nu mai începu vorba.

Înnoptară la Karghinskaia; dimineaţa, după ce au îmbucat ceva, porniră mai departe şi până la căderea nopţii lăsară o cale de şaizeci de verste în urma lor.

Convoaie nesfârşite de refugiaţi se întindeau spre sud. Pe măsură ce Grigori se îndepărta de hotarul staniţei Vioşenskaia – să afle un loc de dormit se dovedea treabă tot mai anevoioasă. Lângă Morozovskaia, începură să se ivească cele dintâi unităţi de cazaci. Mergeau unităţi călări, numărând cel mult treizeci-patruzeci de săbii, şi nesfârşite coloane de căruţe. Spre seară, toate încăperile din sate erau ocupate, aşa că nu rămânea nici un colţişor liber pentru oameni, nici un adăpost pentru cai. Într-o colonie ucraineană, după ce căutase în zadar o casă în care ar putea înnopta, Grigori fu nevoit să petreacă noaptea într-o magazie. Până dimineaţa, hainele umezite de viforniţă îngheţară, se scorojiră şi trosneau la orice mişcare. Grigori, Axinia şi Prohor petrecură aproape o noapte întreagă fără somn şi nu izbutiră să se încălzească decât la revărsatul zorilor, după ce au aprins afară un foc de paie.

Dimineaţa, Axinia propuse timid:

— Grişa, poate că am putea rămâne o zi aci? Ne-am chinuit de frig toată noaptea, aproape că n-am închis ochii: poate că am avea dreptul să ne odihnim niţel?

Grigori încuviinţă. Cu mare greutate găsi un colţ liber. În zori de zi, convoaiele porniră mai departe, dar spitalul de campanie, care transporta peste o sută de răniţi şi bolnavi de tifos, rămăsese şi el în sat.

Într-o odăiţă, pe lutul murdar, dormeau vreo zece cazaci. Prohor aduse cerga şi sacul cu merinde, aşternu paie chiar lângă uşă, apucă de picioare şi cără la o parte un moşneag, care dormea tun, şi zise cu o mângâiere aspră în glas:

— Culcă-te, Axinia, eşti ostenită, de nu te mai cunoşti la faţă.

Până s-a lăsat noaptea, satul se umplu din nou de lume. Iar până dimineaţa, la răscruci ardeau focurile, răsunau voci de oameni, nechezat de cai, scârţâit de sănii. Zorile abia începeau să mijească, şi Grigori îl trezi pe Prohor, şoptindu-i:

— Pune caii la sanie. Trebuie să plecăm.

— De ce aşa devreme? întrebă căscând Prohor.

— Ascultă bine!…

Ridicându-şi capul de pe perna şeii. Prohor desluşi bubuitul surd şi îndepărtat al unei lovituri de tun.

Se spălară, mâncară slănină şi părăsiră satul, care prinsese viaţă. Pe ulicioare stăteau şiruri de sănii, oamenii forfoteau în jurul lor, şi o voce răguşită striga în ceaţa ce începuse să se destrame:

— Nu, nu, să-i îngropaţi voi singuri! Până când vom săpa o groapă pentru şase inşi, o să ne apuce amiaza!

— Păi, parcă noi suntem datori să-i îngropăm? întrebă calm un alt glas.

— Nu-i nimic, o să-i îngropaţi! strigă omul cu vocea răguşită. Iar dacă nu vreţi, lasă-i să zacă, să putrezească la voi, ce-mi pasă mie!

— Ce vorbiţi, domnule doftor! Dacă vom îngropa pe toţi trecătorii care mor, nici n-o să avem nimic altceva de făcut. Dar dumneavoastră ce altă datorie aveţi decât să-i îngropaţi?

— Cară-te la naiba, tâmpitule! Ce, vrei ca spitalul să cadă în mâna roşilor din pricina ta?

Ocolind săniile, care astupau ulicioara, Grigori zise:

— Nimeni n-are nevoie de morţi…

— Nici de cei vii nu le pasă, dar de morţi, răspunse Prohor.

Toate staniţele de la nordul Donului se îndreptau spre sud. Numeroasele convoaie de fugari treceau peste linia ferată Ţariţân-Lihaia, apropiindu-se de Manâci. Aflându-se de o săptămână pe drum, Grigori întreba oamenii despre cei din satul Tatarski, dar aceştia nu trecuseră prin satele pe unde o pornise el; era foarte cu putinţă să se fi abătut din drum şi s-o fi luat spre stânga, ocolind sloboziile ucrainenilor şi trecând prin sate căzăceşti spre Oblivskaia. Abia în a treisprezecea zi, Grigori izbuti să dea de urma consătenilor. Chiar dincolo de linia ferată, aflase într-un sat că într-o casă vecină zace de tifos un cazac din staniţa Vioşenskaia. Grigori se dusese să afle de unde este bolnavul şi, după ce intră într-o cocioabă cu odăiţe joase, îl văzu pe bătrânul Obnizov lungit pe jos. Află de la el că cei din Tatarski plecaseră cu două zile înainte, că printre ei erau mulţi bolnavi de tifos, că doi muriseră în drum şi că el, Obnizov, fusese lăsat acolo după dorinţa lui.

— Dacă mă fac bine, şi dacă tovarăşii roşii au să mă cruţe şi n-or să mă omoare, atunci tot o să ajung şi eu acasă! Iar dacă nu, mai bine să mor aici. E totuna unde mori: nu-i dulce nicăieri… zise moşneagul când se despărţi de Grigori.

Grigori îl mai întrebase de sănătatea lui taică-său, dar Obnizov îi răspunse că nu poate spune nimic, deoarece era într-o sanie din coada convoiului şi, de la satul Malahovski şi până aici, nu-l mai văzuse pe Pantelei Prokofievici.

La următorul popas, Grigori avu noroc: chiar în cea dintâi casă în care intră, pentru a cere voie să înnopteze, găsi cazaci cunoscuţi din satul Verhne-Cirski. Îi făcură loc, şi Grigori se putu adăposti lângă cuptor. În odaie se aflau culcaţi vreo cincisprezece refugiaţi, printre care trei zăceau de tifos şi unul era degerat. Cazacii gătiră pentru cină o fiertură de mei cu slănină şi poftiră pe Grigori cu însoţitorii săi. Prohor şi Grigori mâncară cu poftă, dar Axinia refuză mâncarea.

— Ce, nu ţi-e foame? o întrebă Prohor, care, fără nici o pricină lămurită, îşi schimbase în ultimele zile purtarea faţă de Axinia şi o întâmpina tot cam aspru, dar cu compătimire.

— Îmi vine greaţă, nu ştiu de ce… Axinia îşi puse broboada şi ieşi afară.

— Nu cumva s-a îmbolnăvit? întrebă Prohor pe Grigori.

— Ştiu eu? Grigori dădu la o parte farfuria cu fiertură şi ieşi în curte.

Axinia stătea lângă treptele casei, apăsându-şi pieptul cu palma. Grigori o îmbrăţişă şi o întrebă cu îngrijorare:

— Ce ai, Xiuşa?

— Mi-e greaţă şi mă doare capul.

— Hai intră în casă şi culcă-te.

— Du-te, vin îndată.

Avea o voce surdă, fără viaţă şi abia se mişca. Când intră în odaia bine încălzită, Grigori îi aruncă o privire cercetătoare şi-i observă rumeneala aprinsă a obrajilor şi sclipirea ciudată a ochilor. Inima i se strânse dureros: Axinia era fără îndoială bolnavă. Îşi aminti că şi în ajun se plângea de arşiţă şi de ameţeală, iar în zori de zi asudase atât de puternic, încât şuviţele creţe de păr de la gât i se făcuseră umede ca după lăut; o văzuse aşa, trezindu-se înainte de răsăritul soarelui, şi nu-şi lua ochii de la ea, nu voia să se scoale ca să nu-i tulbure somnul.

Axinia îndura cu tărie greutăţile drumului şi chiar îl îmbărbăta pe Prohor, care zicea adeseori: „Ce fel de război? Dracu să-l ia pe cel care l-a născocit aşa! Toată ziua pe drum, iar seara n-ai unde să dormi – şi nici nu poţi să ştii până când vom horhăi aşa!” Dar în ziua aceea, nici Axinia nu se mai putu stăpâni. Noaptea, când se culcară, lui Grigori i se păru că ea plânge.

— Ce ai? o întrebă în şoaptă. Ce te doare?

— M-am îmbolnăvit… Acum ce are să se întâmple? Ai să mă părăseşti?

— Ce vorbeşti, gâsculiţo? Cum să te părăsesc? Nu mai plânge, poate că n-ai nimic, poate că e numai o răceală şi că ti-ai speriat.

— Grişenka. E tifos!

— Nu vorbi prăpăstii! Nu se ştie; ai fruntea rece, poate că nici nu-i tifos, o mângâie Grigori, dar, în adâncul sufletului, era încredinţat că Axinia e bolnavă de tifos şi se chinuia gândindu-se la ceea ce ar fi mai cuminte de făcut, dacă boala o va sili să stea în pat.

— Vai, greu mai e de călătorit aşa! Şopti Axinia, strângându-se de el. Uite ce de lume se înghesuie la înnoptat! Grişa, au să ne mănânce păduchii! Şi eu nici n-am unde să mă curăţ de ei, peste tot sunt bărbaţi… M-am dus aseară la magazie, m-am dezbrăcat, şi, când mă uit la cămaşă… Doamne, aşa grozăvie n-am mai văzut, de când trăiesc!… Când îmi amintesc, îmi vine greaţă, de nu mai pot mânca… Ai văzut tu aseară câte lighioane avea moşneagul ăla care dormea pe laviţă? Îi curgeau chiar pe suman.

— Ia să nu te gândeşti la ei, dracu să-i ia! Parcă n-ai altceva de vorbit – păduchi, păduchi. – cine-i numără la război? mormăi cu necaz Grigori.

— Pe mine mă mănâncă tot timpul.

— Îi mănâncă pe toţi, ce să le faci? Mai rabdă niţel; când o să ajungem la Ecaterinodar, uite, acolo o să ne spălăm.

— Lucruri curate mai bine nici să nu le pui pe tine, zise Axinia cu un oftat. O să ne vină moartea de la ei, Grişa!

— Adormi, că mâine o să pornim mai devreme.

Dar Grigori multă vreme nu izbuti s-adoarmă. Nici Axinia nu dormea. De câteva ori sughiţă de plâns, acoperindu-şi capul cu poala şubei, apoi se întorcea şi se frământa oftând – şi nu aţipi decât după ce Grigori se întoarse cu faţa la ea şi o îmbrăţişă. Pe la mijlocul nopţii, Grigori fu trezit de o puternică bătaie la uşă. Cineva încerca din răsputeri să deschidă şi striga cu un glas tare:

— Hai, deschideţi, că spargem uşa! Aţi adormit, blestemaţilor?…

Gazda, un cazac în vârstă, om potolit, ieşi în tindă şi întrebă:

— Cine eşti? Ce cauţi? Dacă vrei să dormi, n-avem unde să te băgăm, că la noi şi aşa e plin, n-ai pe unde să treci.

— Deschide, n-auzi? strigau cei de afară.

Dând uşa de perete, cinci cazaci înarmaţi năvăliră în odaia din faţă.

— Cine a mas la tine? întrebă unul din ei, cu faţa vânătă de ger, abia mişcându-şi buzele îngheţate.

— Nişte refugiaţi. Dar cine sunteţi?

În loc de răspuns, unul pătrunse în odaie şi strigă:

— Ascultă aici! V-aţi lăfăit destul ca nişte boieri! Căraţi-vă numaidecât! Aici vor sta trupe. Hai, scoală, scoală! Mişcă-te mai iute, că altfel vă scuturăm noi de-aici!

— Cine eşti tu şi de ce urli aşa? întrebă Grigori, cu o voce răguşită de somn, ridicându-se încet în picioare.

— O să-ţi arăt eu cine sunt!

Cazacul făcu un pas spre Grigori, şi la lumina slabă a lămpiţei de gaz luci stins ţeava unui revolver în mâna lui.

— Măi, dar iute-mi eşti… zise tărăgănat Grigori. Ia să-mi arăţi şi mie jucăria ta! Cu o mişcare fulgerătoare, îl apucă pe cazac de mână şi i-o strânse cu atâta tărie, încât omul gemu şi-şi desfăcu degetele; cu un zgomot surd, revolverul căzu pe cergă. Grigori îl împinse la o parte pe cazac, se aplecă sprinten şi ridică revolverul, îl băgă în buzunar şi zise liniştit: Acum, hai să stăm de vorbă. Din ce unitate? Mai sunteţi mulţi deştepţi de-ăştia?

Zăpăcit pentru o clipă, cazacul strigă:

— Băieţi! Săriţi încoa!

Grigori veni la uşă, se opri în prag şi, proptindu-se cu spatele de pervaz, zise:

— Sunt sotnic din Regimentul 19 de Don… Tăcere! Nu urla! Cine latră acolo? Cu cine v-aţi pus să vă luptaţi, dragi cazaci? Pe cine vreţi să scuturaţi voi de-aici? Cine v-a dat vouă atâta putere? Hai marş, căraţi-vă!

— De ce strigi? întrebă cu glas tare unul din cazaci. Am văzut destui sotnici! Ce, vrei să dormim afară? Goliţi casa! Noi avem ordin să aruncăm afară din case pe toţi fugarii, ai înţeles? Uite-l ce gălăgie face! Am mai văzut noi de-ăştia!

Grigori veni drept la acela care vorbea şi-i zise şuierător, printre dinţi:

— Unul ca mine tot n-ai văzut încă. Vrei să fac dintr-un prost doi? Am să fac! Nu te da îndărăt! Revolverul nu-i al meu, l-am smuls de la unul de-ai voştri. Ia-l, dă-i-l şi căraţi-vă mai repede, până când nu m-oi apuca să vă scutur, că am să vă jumulesc număru unu!

Grigori îl răsuci uşor pe cazac de umăr şi-l împinse spre ieşire.

— Să-i dăm o mardeală? întrebă alene un cazac zdravăn, cu faţa învelită într-o glugă de păr de cămilă. Stătea în spatele lui Grigori şi-l cerceta cu luare-aminte ţupăind pe loc şi scârţiind din uriaşii pâslari căptuşiţi cu piele.

Grigori se întoarse spre el şi, fără să se mai stăpânească, strânse pumnii, dar cazacul ridică mâna şi zise prietenos:

— Ascultă-mă, blagorodnicia voastră, sau cum îţi mai spune: aşteaptă şi nu da în oameni! Noi plecăm dacă e vorba de tămbălău. Dar tu să nu mai faci pe grozavul cu cazacii – nu se potrivesc vremurile. Acum are să vină din nou ceva sirios, ca în anul şaptesprezece. Şi ai să dai de alţii mai ai dracului, care au să facă cinci din tine, nu doi! Vedem că eşti un ofiţer vrednic, şi mi se pare după vorbă că eşti tot dintr-ai noştri, d-aia-ţi spun: ţine-te cu mai multă fereală, ca să nu-ţi găseşti beleaua…

Omul, căruia Grigori îi smulsese revolverul, mârâi înciudat:

— Ce să-i mai citeşti acatistele! Ajunge! Hai să mergem în casa vecină. Păşi cel dintâi spre prag şi, trecând prin faţa lui Grigori, îi zise cu părere de rău în glas: N-avem poftă să ne pierdem vremea cu tine, domnule ofiţer, că altfel te-am boteza noi!

Grigori îşi ţugui dispreţuitor buzele:

— Poate chiar tu m-ai boteza? Marş, cară-te, câtă vreme nu ţi-am scos nădragii! Halal naş! Păcat că ţi-am dat înapoi revolverul: prăpădiţi ca tine trebuie să poarte cozi de oaie, nu revolvere!

— Haideţi, băieţi, dă-l încolo! De scârnă… să nu te atingi, că pute! zise zâmbind un cazac, care nu luase parte la ceartă.

Înjurând de zor şi tropotind cu cizmele îngheţate, cazacii ieşiră grămadă în tindă. Grigori porunci sever gazdei:

— Să nu mai deschizi la nimeni! O să bată la uşă şi o să plece! Iar dacă nu, trezeşte-mă pe mine.

Oamenii din Verhne-Cirski se treziseră de gălăgie şi vorbeau încet între ei.

— Uite, cum s-a prăbuşit disciplina! oftă trist unul din bătrâni. Cum vorbesc, feciorii de căţea, cu un ofiţer… Dacă s-ar fi întâmplat altădată, ar fi înfundat ocnă!

— Vorbesc, zici; dacă ar fi numai atât! I-ai văzut: aveau de gând să-l şi bată: „Să-i dăm o mardeală…” zice ăla, lung cât plopul, cu glugă pe el. Ai dracului, ce tâlhari s-au mai făcut!

— Şi ai să-l ierţi, Grigori Panteleevici? întrebă un cazac.

Învelindu-se cu mantaua şi ascultând cu un zâmbet fără răutate vorbele lor, Grigori răspunse:

— Dar ce poţi să le faci! Ei s-au despărţit, acum de toţi şi nu mai ascultă de nimeni, merg ca o bandă, fără comandanţi; cine le e judecător, cine le e şef? Cine-i mai tare ăla e mai mare peste ei! Te pomeneşti că nu mai au nici un ofiţer în unitatea lor. Am mai văzut sotnii d-astea, golănime, copii fără părinţi! Hai, e timpul să dormim.

Axinia şopti încetişor:

— Şi de ce te-ai luat la gâlceavă cu dânşii, Grişa? Lasă-i în plata domnului, nu te agăţa de ei! S-ar putea chiar să te şi omoare, turbaţii.

— Dormi, dormi, că mâine trebuie să ne sculăm mai devreme. Ei, cum te simţi? Ceva mai bine, nu?…

— La fel.

— Capul te doare?

— Mă doare. Mi se pare că n-o să mă mai scol…

Grigori puse mâna pe fruntea Axiniei şi suspină:

— Eşti încinsă ca un cuptor. Hai! N-are să fie nimic, nu te speria! Eşti o femeie tare, ai să te faci bine.

Axinia tăcea. O chinuia setea. De câteva ori ieşi la bucătărie, bău apă călduţă cu gust sălciu şi, biruindu-şi greaţa, şi ameţeala, se culcă din nou pe cergă.

În timpul nopţii mai trecură patru pâlcuri de oameni, care îşi căutau adăpost. Izbeau în uşă cu paturile puştilor, deschideau obloanele, băteau la ferestre şi nu plecau decât după ce, povăţuit de Grigori, gazda le striga din tinda, înjurând de zor: „Plecaţi! Aici e cantonat comandamentul brigăzii!”

Spre zorii zilei, Prohor şi Grigori înhămară caii. Axinia se îmbrăcă cu greu şi ieşi afară. Răsărea soarele. Mici trâmbe de fum cenuşiu se ridicau din coşuri spre cerul albastru. Sus, pe cer, luminat pieziş de soare, plutea un nouraş trandafiriu. Poleiul se aşternuse sticlos pe garduri şi pe acoperişurile magaziilor. De pe cai se ridicau aburi.

Grigori i-a ajutat Axiniei să se aşeze în sanie şi o întrebă:

— N-ai vrea să te culci? Aşa o să stai mai bine.

Axinia încuviinţă din cap, îi aruncă o privire plină de tăcută recunoştinţă lui Grigori, când îi înveli cu grijă picioarele, apoi închise ochii.

La amiază, când se opriră la popas în cătunul Novo-Mihailovski, la vreo două verste de drumul mare, Axinia nu se mai putu scula din sanie. Grigori o purtă de braţ în casă, o culcă în patul oferit de gazda primitoare.

— Te simţi rău tare, draga mea? o întrebă, aplecându-se deasupra chipului palid al Axiniei.

Ea deschise cu greu ochii împăienjeniţi, se uită la el şl căzu din nou în toropeală. Cu mâinile tremurătoare, Grigori îi scoase basmaua de pe cap. Obrajii Axiniei erau reci ca gheaţa, dar fruntea îi ardea, iar pe tâmplele umezite sudoarea se sleise în ţurţuri de gheaţă. Spre seară, Axinia căzu în nesimţire. Cu câteva clipe mai înainte, ceruse de băut şi şopti:

— Numai să fie rece, nişte apă de zăpadă. Tăcu, apoi zise limpede: Chemaţi-l pe Grişa!

— Aici sunt. Ce vrei, Xiuşa? Grigori îi luă mâna şi o mângâie cu o mişcare sfioasă şi stângace.

— Nu mă părăsi, Grişenka!

— N-am să te părăsesc! De ce crezi asta?

— Nu mă părăsi în locuri străine… Aici am să mor.

Prohor îi dădu apă. Axinia îşi lipi cu lăcomie buzele uscate de marginea cănii de aramă, sorbi câteva înghiţituri şi, ca un geamăt, îşi lăsă capul să cadă pe pernă. Peste câteva minute, începu să vorbească nedesluşit şi fără legătură. Stând la căpătâiul ei, Grigori desprinse câteva cuvinte: „Trebuie să spăl… să faci rost… de sineală… de vreme”. Vorbele ei fără şir se prefăcură în şoaptă. Prohor clătină din cap şi zise mustrător:

— Doar ţi-am spus să n-o iei la drum! Ei, ce ne facem acum? Pedeapsa lui Dumnezeu, nu altceva! O să dormim aci? Dar ce, eşti surd? Te întreb: dormim aci sau mergem mai departe?

Grigori nu răspundea. Nu-şi lua ochii de la chipul pământiu al Axiniei. Gazda, o femeie primitoare şi bună de suflet, îl întrebă încetişor pe Prohor, arătând cu ochii spre Axinia:

— E nevasta dumnealui? Au copii?

— Au şi copii, au de toate, numai norocul le lipseşte, mormăi Prohor.

Grigori ieşi în ogradă, unde rămase îndelung fumând, pe marginea saniei. Pe Axinia trebuia s-o lase în sat; a urma drumul însemna poate să-i grăbească moartea – acesta o vedea şi el destul de limpede. Intră în casă, se aşeză din nou lângă pat.

— O să înnoptăm aci? îl întrebă Prohor.

— Da. Poate că o să zăbovim şi mâine.

Curând veni stăpânul casei, un ţăran mic de statură şi slab, cu ochii iscoditori şi ageri. Călcând zgomotos cu piciorul de lemn – avea un picior retezat de la genunchi – şchiopată repezit până la masă, se dezbrăcă, se uită chiorâş şi nu tocmai binevoitor la Prohor, apoi întrebă:

— A dat Dumnezeu oaspeţi? De unde veniţi? Şi, fără să aştepte un răspuns, porunci nevestei: Hai, dă-mi ceva de mâncare, sunt flămând ca un câine!

Mâncă mult şi îndelung. Privirea sa fugară se oprea când asupra lui Prohor, când asupra Axiniei, care zăcea în nesimţire. Grigori intră în odaie şi-i dădu bună ziua. Omul clătină din cap şi întrebă:

— Vă retrageţi?

— Ne retragem.

— V-aţi săturat de război, blagorodnicia voastră?

— Se pare că da.

— E soţia dumneavoastră? Gazda făcu o mişcare din cap spre Axinia.

— Soţia.

— Şi de ce ai culcat-o în pat? Noi unde să dormim? întrebă el pe nevastă-sa, vădit nemulţumit.

— E bolnavă, Vanea, mi-e milă de ea.

— Milă! Nu poţi să ai milă de toată lumea: uite-i câţi mai năvălesc! Cam prea amarnic o să ne strâmtoraţi, blagorodnicia voastră…

Glasul lui Grigori răsuna pe un ton de rugăminte, aproape de implorare, cu totul şi cu totul străin de firea lui, când vorbi gazdelor, cu palma apăsată de piept:

— Oameni buni! Ajutaţi-mi în nenorocirea mea, pentru Dumnezeu! Nu putem s-o ducem mai departe, moare! Daţi-ne voie să o lăsăm aici. Am să vă plătesc pentru îngrijire cât o să cereţi şi n-am să uit bunătatea voastră, cât oi trăi… Ajutaţi-ne, fie-vă milă!

Gazda răspunse mai întâi printr-un nu hotărât, sub cuvânt că nimeni nu va avea timp să îngrijească bolnava şi că ea îi va strâmtora, dar pe urmă, după ce termină cu mâncarea, zise:

— Desigur că nimeni n-are s-o îngrijească pe degeaba. Şi cât aţi da pentru îngrijire? Cât vă lasă inima să ne daţi pentru ostenelile noastre?

Grigori scoase din buzunar toţi banii câţi îi avea şi-i întinse gazdei. Ţăranul luă nehotărât un teanc de bancnote, emise de guvernul Donului, le numără, muindu-şi degetele în gură, şi se interesă:

— Dar nu cumva aveţi ceva bani de-ai lui Nicolae?

— Nu.

— Sau poate că aveţi de-ai lui Kerenski? Ăştia tare-s nesiguri…

— N-am nici de-ai lui Kerenski. Vrei să-ţi las calul meu?

Gazda rămase pe gânduri, chibzuind mult, apoi răspunse:

— Nu. Sigur că aş lua calul; pentru noi, la gospodărie, e cel mai de preţ, dar în vremurile noastre nu mai merge: fie albii, fie roşii, tot au să ni-l ia şi tot n-o să avem parte de el. Uite, am o mârţoagă: abia se mişcă şi tot n-am linişte; mereu mă gândesc că o să mi-o ia şi p-asta şi au s-o scoată din ogradă. Mai tăcu, se gândi şi adăugă, ca şi cum ar fi vrut să se dezvinovăţească: Să nu vă închipuiţi că sunt chiar atât de lacom – păzească-mă domnul! Dar numai gândiţi-vă, blagorodnicia voastră: ea are de zăcut o lună sau chiar mai mult; trebuie să-i dai cutare şi cutare, s-o hrăneşti: ceva pâine, lapte, vreun ou, niţică carne… şi totul costă parale, nu-i aşa? Mai trebuie să-i spele primenelile, s-o spele şi pe ea, şi altele, şi altele… Pân-acu, muierea mea avea grijă de gospodărie, iar acu va trebui s-o îngrijească pe dânsa. Nu e treabă uşoară! Să nu vă mai zgârciţi, mai daţi-ne ceva. Vedeţi şi dumneavoastră: sunt invalid, fără picior, ce pot câştiga, ce pot aduce-n casă! Trăim cu ce dă Dumnezeu, de azi pe mâine…

Clocotind de mânie stăpânită, Grigori zise:

— Eu nu mă zgârcesc, omule. Câte parale am avut toate ţi le-am dat ţie, n-o să mor fără bani. Altceva ce mai vrei să-ţi dau?

— Parcă ai dat chiar toţi banii! zâmbi neîncrezător ţăranul. Cu o leafă ca a dumitale, trebuie să ai saci întregi!

— Spune deschis, zise Grigori, făcându-se alb la faţă. Vreţi ca bolnavă să rămână la voi, sau ba?

— Nu, dacă e vorba de atâta tocmeală, atunci nu! N-are nici un rost pentru noi. În glasul gazdei străbătea desluşit supărarea. Şi p-ormă, nu e treabă dintre cele de rând… E nevastă de ofiţer, aşa şi pe dincolo – o să afle vecinii, iar apoi o să vie şi tovarăşii, şi o să înceapă, să ne facă zile fripte… Nu, dacă-i aşa, luaţi-o cu dumneavoastră, sau poate că vreun vecin va primi-o să zacă la el…

Cu vădită părere de rău îi înapoie lui Grigori banii, scoase punga de tutun şi începu să-şi răsucească o ţigară.

Grigori îşi îmbrăcă mantaua şi-i zise lui Prohor:

— Rămâi tu lângă ea, mă duc să caut un adăpost.

Pusese mâna pe clanţă, când gazda îl opri:

— Mai staţi, blagorodnicia voastră, unde vă grăbiţi? Credeţi că mie nu mi-e milă de sărmana femeie? Încă cum; şi eu am fost soldat şi am respect pentru gradul dumneavoastră, dar… n-aţi putea să mai daţi ceva pe lângă banii ăştia?

De astă dată, Prohor nu se mai stăpâni: stacojiu de mânie, răcni:

— Ce să-ţi mai dăm, lepră oloagă?! Să-ţi rupem şi piciorul care ţi-a mai rămas, iată ce-ţi trebuie ţie! Grigori Panteleevici! Lasă-mă să-l mai ologesc şi eu pe cinste, apoi o culcăm pe Axinia în sanie şi plecăm de la dânsul – de trei ori afurisit să fie, diavolul!

Ţăranul ascultă vorbele întretăiate de mânie ale lui Prohor, fără să-l întrerupă, pe urmă rosti:

— Mă certaţi pe nedrept, oameni buni! E vorba să ne înţelegem, şi nu trebuie să ne înjurăm şi să ne certăm. Ei, de ce te-ai răstit aşa la mine, căzăcelule? Crezi tu că vorbesc de bani? Nici nu m-am gândit să mai daţi ceva bani! Am vorbit aşa că poate aveţi ceva arme de prisos – o puşcă, sau, să zicem, un revolver… Dumneavoastră vă este acum totuna, cu ele sau fără ele, dar pentru noi este o avere! Nu se poate să nu ai arme în casă! Iată unde voiam să ajung! Daţi banii câţi i-aţi dat, mai puneţi pe deasupra o armă şi – hai să baţi mâna cu mine! Lăsaţi-vă bolnava şi o să avem grijă de ea ca de un neam al nostru, pe crucea mea!

Grigori se uită la Prohor şi zise încet:

— Dă-i arma mea cu ceva cartuşe, şi pe urmă du-te de înhamă caii. Axinia să rămână aci… Dumnezeu să mă judece, dar nu pot s-o duc la moarte sigură!

Se scurgeau zilele, cenuşii şi fără bucurii. După ce se despărţise de Axinia, Grigori pierduse orice interes pentru tot ce se întâmpla în jurul său. Dis-de-dimineaţă se aşeza în sanie, călătorea toată ziua prin nemărginita stepă înzăpezită, iar spre seară îşi găsea undeva un loc de dormit şi se culca, şi tot aşa la fel, o zi după alta. Cele ce se petreceau pe frontul care se retrăgea spre sud nu-l priveau. Îşi dădea seama că împotrivirea cea adevărată, cea temeinică, luase sfârşit; că cei mai mulţi dintre cazaci nu mai au nici o poftă să-şi apere staniţele de baştină şi că, după toate semnele, armatele albe îşi terminau cea din urmă campanie. Precum nu se putuseră opri la Don, n-au să se mai poată opri nici în Kuban…

Războiul se apropia de sfârşit. Deznodământul venea vijelios şi de neînlăturat. Căzăcimea din Kuban părăsea frontul cu miile şi pleca acasă. Cei din ţara Donului fuseseră zdrobiţi. Sleită de lupte şi de tifos, pierzând trei sferturi din efectivele ei, Armata de voluntari nu mai era în stare să reziste singură la presiunea Armatei Roşii, înaripată de succese.

Printre refugiaţi se vorbea că în Kuban creşte o adâncă revoltă, provocată de bestiala nimicire a membrilor Radei kubane de către generalul Denikin. Se mai vorbea că Kubanul pregăteşte o răscoală împotriva Armatei de voluntari şi că s-ar fi început tratativele cu reprezentanţii Armatei Roşii, pentru trecerea nestânjenită în Caucaz a trupelor sovietice. Se mai povestea cu stăruinţă că şi cei din ţara Donului sunt întimpinaţi în staniţele din Kuban şi Terek cu o vădită duşmănie, la fel cu cei din Armata de voluntari, precum şi că, undeva lângă Korenovskaia, ar fi avut loc prima luptă mare între o divizie de la Don şi infanteria din Kuban.

La popasuri, Grigori asculta cu luare-aminte şi se încredinţa pe zi ce trece de zdrobirea definitivă şi inevitabilă a albilor. Şi totuşi, din când în când, în sufletul său năştea o vagă speranţă că primejdia va sili forţele albilor, răzleţe, demoralizate şi duşmănindu-se între ele, să se unească, să răspundă prin lovituri şi să respingă trupele roşii, care înaintau victorios. După căderea Rostovului, însă, pierdu această speranţă, iar zvonul despre începutul retragerii roşiilor, în urma luptelor îndârjite de la Bataisk, îl primi cu neîncredere. Chinuit de lipsa unui rost, se gândi să intre în vreo unitate, dar, când auzi aşa ceva, Prohor se împotrivi cu o cumplită îndârjire.

— Tu, Grigori Panteleevici, ai înnebunit pesemne! Şi încă cu totul! Declară el, bufnind. La ce dracu să ne vâram noi, buni teferi, de-a dreptul în iad? E lucru isprăvit, o vezi şi tu! Ce rost atunci să ne prăpădim la sigur? Sau, poate, îţi închipui că noi doi o să fim de mare ajutor? Atâta timp cât ne lăsa-n pace şi nu ne ia cu sila trebuie s-o tulim cât mai departe şi cât mai repede. Iar tu, poftim, uite ce prostii îndrugi! Nu, nu, lasă, hai s-o ştergem încetişor, bătrâneşte. Noi şi fără asta ne-am bătut pe săturate în cinci ani de zile, las' să-ncerce şi alţii! D-aia m-am pricopsit eu cu alde alea, cu să mă prăpădesc iarăşi pe front? Mulţumim! Mi-ai făcut-o! M-am săturat de războiul ăsta, încât îmi vine să vărs când mă gândesc la el! Du-te tu, dacă vrei, dar eu nu mai vreau. O să mă bag la spital, mie mi-ajunge!

După o lungă tăcere, Grigori zise:

— Fie! O să mergem în Kuban şi apoi vom vedea.

Prohor avea un plan al său: în fiecare localitate mai mare găsea un felcer, aducea de la el prafuri sau alte leacuri, dar se doftoricea fără prea multă stăruinţă şi, când Grigori îl întreba de ce ia numai un singur praf, iar celelalte le vâră în zăpadă cu piciorul, Prohor îi spunea că nu vrea să se lecuiască cu totul, ci numai să-şi slăbească boala, deoarece, în caz de revizuire medicală, îi va veni astfel mult mai uşor să scape de front. În staniţa Velikokneajeskaia, un cazac păţit îl sfătui să se îngrijească cu fiertură de labe de raţă. După aceasta, la intrarea în orice sat sau staniţă, Prohor se adresa primului trecător: „Spune, te rog, se găsesc nişte raţe pe-aici?” Şi când omul mirat îi răspundea că nu-s şi-i arăta că nu există nici o apă în apropiere şi că, în asemenea împrejurări, nu face să creşti raţe, Prohor observa cu un dispreţ nimicitor: „Trăiţi şi voi, ca şi cum n-aţi fi oameni! Te pomeneşti că nici n-aţi auzit un măcăit de raţă, de când sunteţi pe lume! Nişte nătărăi de stepă!” Şi, către Grigori, cu o amarnică părere de rău: „Să ştii că vreun popă ne-a tăiat drumul! Nici un noroc! Ei, de-ar avea ei raţe, aş cumpăra îndată una, fără să mă uit la preţ, sau aş fura-o, şi m-aş lecui de belea… pe când aşa, boala mi se-ncinge tot mai rău! La-nceput a fost un joc, atâta numai că nu mă lăsa să dorm în drum, dar acum e curată pedeapsă, fire-ar ea afurisită să fie! Nici nu mai pot sta în sanie!”

Neaflând vorbe de alinare din partea lui Grigori, Prohor rămânea tăcut şi deseori păstra tăcere ore întregi, posomorât şi încruntat.

Zilele de drum îi păreau lui Grigori nesfârşit de lungi, dar mai lungi încă erau nesfârşitele nopţi de iarnă. Avea timp berechet să-şi poată chibzui prezentul şi să-şi amintească trecutul. Răscolea îndelung în cuget anii vieţii lui, care trecuseră atât de ciudaţi şi de nenorocoşi. Stând în sanie şi repezindu-şi privirea tulbure peste întinderea fără hotar a stepei, cufundată în tăcerea morţii, sau noaptea, culcat cu ochii închişi şi cu dinţii încleştaţi în vreo odăiţă cu aer greu şi ticsită de lume, se gândea mereu numai la ei: la Axinia, bolnavă, căzută în nesimţire, părăsită într-un cătun necunoscut, şi la cei dragi lăsaţi la Tatarski… Acolo, la Don, era acum Puterea sovietică, şi Grigori se întreba necontenit, cu o îngrijorare dureroasă: „Se poate ca ei să n-o chinuie pe mama sau pe Duniaşka din pricina mea?” Şi începea numaidecât să se liniştească singur, aducându-şi aminte povestirile auzite de atâtea ori în drum, din care se dovedea că ostaşii roşii merg în pace şi se poartă omenos cu locuitorii staniţelor ocupate. Îngrijorarea i se stingea treptat, iar gândul că bătrâna lui mamă va trebui să răspundă pentru el i se părea îndată de necrezut, prostesc şi fără temei. Gândindu-se la copii, Grigori simţea cum i se strânge inima de durere: se temea că nu vor putea fi feriţi de tifos, şi totodată, cu toată dragostea ce o avea pentru dânşii, simţea că nici o durere n-ar mai fi în stare să-l zguduie cu atâta putere ca moartea Nataliei…

Într-un cătun din ţinutul Salsk, el şi cu Prohor zăboviră patru zile, hotărând să-şi lase caii să se odihnească. În cursul acestor zile, stătură de mai multe ori de vorbă despre ceea ce mai aveau de făcut. Chiar în prima zi după sosirea lor acolo, Prohor întrebă:

— Cum crezi? Au să ţină ai noştri frontul în Kuban ori au să treacă în Caucaz? Ce zici?

— Nu ştiu. Dar ţie nu ţi-e totuna?

— Bine ai grăit, n-am ce zice! Păi, cum poate să-mi fie totuna? Te pomeneşti că au să ne bage undeva în ţările păgâne. Să zicem, la turci… Apoi acolo capătul se alege de noi!

— Nu sunt Denikin ca să mă întrebi despre asta, unde au să ne bage! răspunse întunecat Grigori.

— Am întrebat, pentru că am auzit şi eu un zvon. Cică au să se apere din nou pe râul Kuban, iar spre primăvară au să meargă fiecare pe la casele lor.

— Dar cine au să se apere? zâmbi Grigori.

— Ei, cine? Cazacii şi cadeţii, cine alţii?

— Vorbeşti prostii! Ce, eşti chior, nu vezi ce se petrece în jurul nostru? Toţi se grăbesc să spele putina; cine are să se apere?

— Ce să-ţi zic, băiete – de văzut, văd şi eu că am feştelit-o… oftă Prohor, dar tot nu-mi vine să cred. Bine, dar dacă va trebui să mergem cu vaporul în ţările străine, sau să ne dăm îndărăt, ca racul, ce-ai de gând să faci? Pleci?

— Dar tu?

— Uite cum gândesc eu: te urmez! Doar n-am să rămân singur, dacă tot norodul o va lua din loc.

— Şi eu gândesc la fel. Dacă am ajuns ca oile, trebuie să ne ţinem după berbeci…

— Dar ei, berbecii, se reped câteodată de râpă, de-i ia dracul! Lasă şaga la o parte şi vorbeşte acătării!

— Măi, lasă-mă şi tu în pace! O să vedem. Ce pricopseală putem noi ghici înainte de soroacele care ne-aşteaptă!

— Bine, amin! încuviinţă Prohor. N-am să te mai întreb nimic.

Dar chiar a doua zi, când porniră amândoi să-şi îngrijească caii, el o luă de la coadă.

— Ai auzit ceva despre verzi? îl întrebă cu fereală pe Grigori, prefăcându-se că priveşte coada furcii cu trei dinţi.

— Am auzit. Ei, şi?

— Ce fel de verzi or fi şi ăştia? Pentru cine sunt?

— Pentru roşii.

— Dar de ce li se spune verzi?

— Dracu să-i ştie; poate că din pricina pădurilor unde se ascund.

— N-ar fi bine oare să ne înverzim şi noi? îl iscodi Prohor, după o lungă chibzuială.

— Nu prea am poftă.

— Dar, în afară de verzi, nu mai sunt alţii cu care am putea să ajungem cât mai repede acasă? Verzi, albaştri, tot un drac, după mine, să fie chiar şi ca gălbenuşul de ou, că mă bag cu dragă inimă în orice boia, numai oamenii aceia să fie împotriva războiului şi să dea drumul ostaşilor…

— Mai rabdă niţel, poate or să vie şi din ăştia, îl sfătui Grigori.

La sfârşitul lui ianuarie, într-o amiază ceţoasă de dezgheţ, Grigori şi Prohor sosiră în slobozia Belaia Glina. Vreo cincisprezece mii de refugiaţi se înghesuiseră în slobozie, şi cel puţin jumătate din ei erau bolnavi de tifos. Cazacii cu mantale scurte englezeşti, cu cojoace şi cu sumane umblau pe uliţi, căutând locuinţe şi hrană pentru cai; treceau călăreţi şi căruţe. Zeci de cai istoviţi stăteau prin ogrăzi, lângă iesle, mestecând trişti paie; în uliţe şi în fundături se vedeau sănii, trăsuri de campanie şi chesoane părăsite. Străbătând una din uliţe, Prohor privi cu luare-aminte un cal murg şi înalt, legat de gard, şi zise:

— Stai, să ştii că e calul cumătrului Andriuşka! Care va să zică, ai noştri sunt aici.

Sări sprinten din sanie şi intră în casă.

După câteva minute, ieşi afară Andrei Topolskov, cumătru şi vecin al lui Prohor. Cu mantaua pe umeri, însoţit de Prohor, veni fără grabă la sanie şi-i întinse lui Grigori mâna neagră, duhnind a sudoare de cal.

— Mergi cu convoiul satului? îl întrebă Grigori.

— Răbdăm ticăloşia împreună.

— Ei, cum aţi călătorit?

— Ce mai călătorie! După fiecare popas, lăsăm în urmă şi oameni, şi cai…

— Bătrânul meu e viu, sănătos?

Privind undeva alături de Grigori, Topolskov scoase un oftat:

— E rău, Grigori Panteleevici, prost de tot… Nu mai ai tată; şi-a dat obştescul sfârşit aseară. A răposat…

— L-aţi înmormântat? întrebă Grigori, pălind.

— Asta nu pot să ţi-o spun; astăzi n-am mai trecut pe acolo. Vino cu mine să-ţi arăt casa… Ia-o la dreapta, cumetre, a patra casă pe mâna dreaptă, după colţ.

Când ajunse în dreptul unei case mari cu acoperişul de tablă, Prohor opri caii lângă gard, dar Topolskov îl sfătui să intre în ogradă.

— E cam strâmt, şi aici sunt vreo douăzeci de inşi, dar tot o să încăpeţi şi voi, zise el şi coborî din sanie ca să deschidă poarta.

Grigori intră cel dinţii în odaia bine încălzită. Jos, pe duşumea, stăteau culcaţi ori în capul oaselor cazacii din Tatarski. Unii îşi dregeau încălţămintea şi hamurile, alţi trei, între care era şi moş Beshlebnov, cu care plecase Pantelei Prokofievici, şedeau la masă mâncând ciorbă. Zărindu-l pe Grigori, cazacii se ridicară în picioare şi răspunseră în cor la scurta lui salutare.

— Unde-i tata? întrebă Grigori, scoţându-şi căciula şi cercetând odaia cu privirea.

— S-a întâmplat o nenorocire!… Pantelei Prokofievici nu mai este… răspunse încet Beshlebnov; îşi şterse gura cu mâneca sumanului, puse lingura jos şi îşi făcu semnul crucii. Şi-a dat sufletul aseară, Dumnezeu să-l odihnească.

— Ştiu. L-aţi înmormântat?

— Încă nu. Avem de gând să-l îngropăm astăzi; şi-acum este tot aci, l-au dus în odaia rece. Treci încoa! Beshlebnov deschise uşa dinspre odaia vecină şi, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare, lămuri: N-au vrut cazacii să doarmă cu mortul într-o odaie, are miros greu, dar şi el stă mai bine, aici nu se face foc…

În odaia încăpătoare mirosea iute a cânepă şi a şoareci; într-un colţ, era o grămadă de seminţe de mei şi de cânepă; pe o laviţă stăteau căzi cu făină şi cu ulei. Pantelei Prokofievici zăcea pe o cergă în mijlocul odăii. Grigori îl împinse la o parte pe Beshlebnov, intră în odaie şi se opri lângă trupul părintelui său.

— A bolit două săptămâni, zise cu jumătate de glas Beshlebnov. Încă de la Mecetka l-a doborât tifosul. Uite unde i-a fost dat să moară lui bietu tată-tău… Aşa-i viaţa noastră…

Aplecat înainte, Grigori îşi privea părintele mort. Boala-i schimbase trăsăturile ştiute ale chipului şi le făcuse ciudat de necunoscute, de străine. Obrajii palizi şi supţi ai lui Pantelei Prokofievici erau acoperiţi de păr ţepos şi cărunt, mustăţile îi atârnau în dreptul gurii adâncite; avea ochii pe jumătate închişi, şi albul ochilor îşi pierduse pe veci vioiciunea şi sclipirea de totdeauna. Falca de jos a bătrânului era legată cu legătoarea roşie, şi, alături de stamba roşie, părul cărunt şi creţ din barbă părea şi mai alb, mai argintiu.

Grigori se lăsă în genunchi, ca să se uite pentru cea din urmă oară la chipul răposatului, să-i păstreze în minte trăsăturile – şi se cutremură, fără să vrea, de spaimă şi de scârbă; pe faţa ca de ceară a lui Pantelei Prokofievici mişunau păduchii, umplându-i orbitele ochilor şi zbârciturile de pe obraji. Ei îi acopereau chipul cu un văl viu, mişcător, îi umpleau barba, viermuiau în sprâncene şi se prinseseră într-un strat cenuşiu pe gulerul drept al sumanului albastru…

Ajutat de doi cazaci, Grigori săpă cu târnăcopul o groapă în lutul îngheţat, tare ca tuciul. Cu chiu, cu vai, Prohor făcu un coşciug din scânduri. Pe la asfinţit, îl duseră astfel pe Pantelei Prokofievici şi-l îngropară în pământul străin al ţinutului Stavropol. Un ceas mai târziu, când luminile se aprinseră în slobozie, Grigori plecă din Belaia Glina spre Novopokrovskaia.

Ajuns în staniţa Korenovskaia, se simţi rău. Prohor pierdu jumătate de zi tot căutând un doctor, şi în cele din urmă izbuti să găsească unul militar, pe jumătate beat; cu greu îl înduplecă şi-l aduse la bolnav. Fără să-şi scoată mantaua, medicul îl examină pe Grigori, îl pipăi pulsul şi-i zise fără şovăială:

— Febră recurentă. Domnule sotnic, te sfătuiesc să-ţi întrerupi călătoria, altfel mori în drum.

— Să aştept să vie roşii? zâmbi strâmb Grigori.

— Roşii sunt încă departe.

— Au să fie aproape…

— Nici nu mă îndoiesc. Dar tot mai bine ar fi să rămâi aci. Dintre cele două rele aş alege pe-acesta, e mai mic.

— Nu, o să plec aşa cum pot, zise hotărât Grigori şi începu să-şi tragă bluza. Îmi dai ceva medicamente?

— Du-te, treaba dumitale. Era datoria mea să-ţi dau un sfat, şi încolo – fă cum vrei. În ce priveşte medicamentele, cele mai bune ar fi repausul şi îngrijirile; aş putea să-ţi prescriu ceva, dar farmacia a fost evacuată şi nu mai am decât cloroform, iod şi alcool.

— Dă-mi măcar spirt!

— Cu plăcere. Tot ai să mori în drum, aşa că alcoolul n-are să schimbe nimic. Să meargă cu mine ordonanţa, o să-i dau un litru: sunt om cumsecade…

Medicul salută cu mâna la cozoroc şi ieşi cu paşi împleticiţi.

Prohor se întoarse cu alcoolul, găsi undeva o trăsurică rablagită, înhamă caii şi, intrând în odaie, raportă cu o ironie lugubră:

— Trăsura este la scară, blagorodnicia voastră!

Urmă un alt şir de zile apăsătoare, posomorâte.

Primăvara de sud înainta grăbită în Kuban, venind de la poalele munţilor. Zăpada se topea iute în stepă, descoperind goluri sclipitoare de cernoziom gras; pârâiaşe de primăvară susurau cu glasuri de argint, drumul se brăzdase de făgaşuri, îndepărtatele zări albastre se limpeziră, ca primăvara, şi cerul Kubanului devenise mai adânc, mai albastru şi mai cald.

Încă două zile, şi grâul de toamnă se dezveli la lumina soarelui; ceţuri albe pluteau deasupra ogoarelor. Caii mergeau greu pe drumul golit de zăpadă, intrând în noroi până mai sus de chişiţă, împotmolindu-se în gropi, încovoindu-şi încordat spinările şi aburind de sudoare. Bun gospodar, Prohor le legă cozile, cobora de multe ori şi mergea alături de căruţă, scoţându-şi cu greu picioarele din noroi şi mormăind:

— Ăsta nu mai este noroi, e cea mai lipicioasă smoală, zău! De la popas la popas, caii nici nu se mai usucă.

Zăcând în căruţă, Grigori tăcea şi, înfrigurat, se învelea mereu cu cojocul. Dar lui Prohor îi era urât să meargă fără să aibă cu cine să schimbe o vorbă; îl atingea pe picioare sau pe mânecă şi-i zicea:

— Măi, măi, ce noroi vârtos! Dă-te jos, să vezi şi tu! Ce plăcere ai să gogeşti?

— Dă-te la naiba! şoptea Grigori, cu o voce abia auzită.

Ori de câte ori întâlneau pe cineva, Prohor întreba:

— Cum e noroiul mai încolo: mai des sau la fel?

Trecătorii răspundeau râzând, cu glume, şi Prohor mergea o bucată de drum tăcut, mulţumit că schimbase câte o vorbuliţă cu un om viu; oprea des caii, ştergându-şi fruntea arămie de broboanele mari de sudoare. Când îi ajungeau călăreţii din urmă, Prohor nu se mai putea stăpâni: îi oprea, le dădea bună ziua, îi întreba de locurile unde merg şi de unde sunt şi, în cele din urmă, le zicea:

— Mergeţi degeaba! Cu neputinţă să mergi mai departe. De ce? Pentru că acolo este un noroi – mi-au spus oamenii cu care ne-am întâlnit – că vine până la burta calului şi roţile de la căruţe nici nu se mai învârt, iar cei ce merg pe jos şi care-s mai scunzi se duc la fund şi se-neacă în noroi. Nu mint eu, ci căţelul fără coadă! Pentru ce mergem noi? Nu putem altfel, eu duc un arhiereu bolnav, nu poate nicidecum să trăiască cu roşii…

Cei mai mulţi dintre călăreţi îl suduiau, fără să-şi iasă prea mult din pepeni, şi-şi vedeau râzând de drum, dar erau şi unii care, înainte de a porni mai departe, se uitau cu luare-aminte la el, răstindu-se:

— Cum, până şi proştii se retrag va să zică de la Don? La voi în staniţă toţi sunt ca tine? Sau altceva în acelaşi fel, nu mai puţin jignitor.

Numai un cazac din Kuban, rămas în urma cetei celor dintr-o staniţă cu el, se mânie cu tot dinadinsul pe Prohor, pentru că-l întârziase cu vorbele lui neroade, şi voia să-l ardă cu biciuşca peste frunte, dar Prohor sări uimitor de sprinten în căruţă, scoase iute de sub aşternut o carabină şi şi-o puse pe genunchi, gata de tragere. Cazacul plecă înjurând de mama focului, iar Prohor râdea cât îl ţinea gura, urlând în urma lui:

— Nu-i ca la Ţariţân, să stai ascuns în porumbişte! Papă-lapte, mânecă-scurtă! Hei, întoarce-te, neam de nătăfleţ! Cu cine te pui? Strânge-ţi giulgiul că ai să te umpli de noroi! Faci pe grozavul, găinarule! Dos… de muiere! Eh, n-am un cartuş spurcat că ţi-aş arăta eu ţie! Leapădă-ţi biciuşca, n-auzi?!

Simţind că se tâmpeşte de plictiseală şi de trândăvie, Prohor se desfăta şi el cum îl tăia capul, ca să-i treacă urâtul.

Din ziua când s-a îmbolnăvit, Grigori trăia ca în vis. Uneori cădea în nesimţire, îşi revenea după un timp. În una din clipele când se dezmeticise din lunga-i toropeală, Prohor se aplecă asupra lui:

— Mai trăieşti? întrebă el cu înduioşare, privind în ochii tulburi ai lui Grigori.

Soarele strălucea deasupra lor. Stoluri de gâşte cu aripi negricioase zburau cu strigăte în albastrul des al cerului, când adunându-se grămadă, când lungindu-se într-un şir frânt, negru-catifelat. Pământul încălzit, iarba tânără răspândeau miresme ameţitoare. Răsuflând des, Grigori trăgea cu nesaţ în plămâni aerul înviorător de primăvară. Glasul lui Prohor cu greu ajungea la auzul lui, şi toate lucrurile păreau ciudat de nefireşti, micşorate într-un chip înşelător şi îndepărtate. Slăbite prin depărtare, bubuituri de tun răsunau surd în urmă. Undeva, în apropiere, uruiau necurmat roţile cu un vuiet de fier, măsurat şi contopit deolaltă, fornăiau şi nechezau caii, răsunau glasuri de oameni; mirosea iute a pâine caldă, a fân, a sudoare de cal. Toate acestea ajungeau la conştiinţa întunecată a lui Grigori, venind parcă dintr-o altă lume. Încordându-şi toată puterea de voinţă, căută să desluşească glasul lui Prohor şi cu cea mai mare greutate izbuti să-l înţeleagă. Prohor îl întrebă:

— Vrei să bei lapte?

Abia mişcându-şi limba în gură, Grigori îşi linse buzele uscate şi simţi cum lichidul rece, gros, cu gustul lui dulceag cunoscut, îi curgea în gură. După câteva înghiţituri, strânse dinţii. Prohor astupă bidonaşul, se aplecă iarăşi asupra lui Grigori, şi acesta ghici întrebarea sa mai mult după mişcările buzelor uscate de vânt ale lui Prohor, decât din auz:

— Poate vrei să te las în staniţă? Ţi-e greu?

Chinul şi îngrijorarea se întipăriră pe chipul lui Grigori; adunându-şi din nou puterile, gemu în şoaptă:

— Du-mă… până oi muri…

După faţa lui Prohor, pricepu că acesta îl înţelesese, apoi închise liniştit ochii, primind nesimţirea ca o uşurare, cufundându-se în întunericul de nepătruns al uitării, depărtându-se de toată această lume, cu strigătele şi cu vaierele ei…

Pe toată calea până ia staniţa Abinskaia, Grigori nu păstră în minte decât un lucru: într-o noapte întunecoasă, neagră, se trezise din pricina frigului aspru care îi străbătea tot trupul. Pe drum mergeau câteva şiruri de căruţe. Se simţea după voci, după uruitul surd, necontenit, al roţilor, că era un convoi uriaş. Căruţa în care zăcea Grigori se afla undeva în mijlocul acestui convoi. Caii mergeau la pas, Prohor plescăia din buze, hârâind din când în când cu glas răguşit: „Hii, voinicilor!”, şi făcea vânt cu biciul. Grigori desluşea şuieratul subţire al cureluşei şi simţea cum, cu un zăngănit de fiare, caii se încordau mai tare în postoronci, iar căruţa începea să meargă mai iute, izbind câteodată cu capătul oiştii în dosul briştii din faţă.

Cu greu izbuti Grigori să tragă peste el poala cojocului şi să se culce pe spate. Vântul rostogolea pe cerul negru, spre miazăzi, nori bolovănoşi; câte o stea singuratică sclipea pentru o clipă ca, o scânteie galbenă prin luminişuri rare, şi o beznă de nepătruns cuprindea din nou stepa; vântul şuiera trist prin firele de telegraf şi o ploaie rară şi măruntă, ca nişte mărgele, se cernea în rafale pe pământ.

Din dreapta drumului, se apropia cavaleria în coloană de marş.

Grigori auzi clinchetul atât de cunoscut, unit şi ritmic, al echipamentului căzăcesc bine strâns şi sunetul nenumăratelor copite de cai plescăind necurmat prin noroi. Trecură vreo două sotnii, şi tropotul continua; pe marginea drumului, mergea pesemne un regiment. Şi deodată se înălţă înainte, deasupra stepei tăcute, glasul plin de bărbăţie şi puţin aspru al unui cântăreţ:

Ce bine-a fost, măi fraţi, pe pârâu, pe Kamâşinka, În mândrele stepe de la Saratov…

Mai multe sute de voci susţinură străvechiul cântec căzăcesc, dar cel mai tare răsună vocea celui de-al doilea cântăreţ, de o putere şi de o frumuseţe uimitoare. Acoperind başii, care se stingeau, mai vibra undeva în beznă tenorul, cu răsunete de metal, făcând să tremure toate coardele inimii, iar cel ce începuse îi dădea înainte:

În libertate-acolo cu toţii au trăit, Cazacii de la Don, din Kuban, de la râul Iaik87…

Parcă se frânse ceva în sufletul lui Grigori… Un spasm de plâns îi zgudui tot trupul şi îi sugrumă gâtlejul. L-au podidit lacrimile; aştepta cu nerăbdare ca cel ce începuse să intoneze stihul care urmă, pentru a şopti după dânsul şi el, în gând, cuvintele cunoscute din anii adolescenţei:

De ataman ei îl au pe Ermak Timofeevici, Esaul e Astaşka Lavrentievici…

La primele sunete ale cântecului, toate glasurile din căruţe amuţiră; nimeni nu mai îmboldea caii şi tot convoiul de mii de suflete înainta într-o adâncă tăcere, plin de luare-aminte; numai uruit de roţi şi plescăit de copite, frământând noroiul, se mai auzeau în clipele când primul cântăreţ rostea desluşit primele cuvinte din fiecare vers. Cântecul străvechi, care supravieţuise veacurilor, trăia singur şi domina stepa neagră. El povestea cu nemeşteşugite şi simple cuvinte despre strămoşii liberi ai cazacilor, care zdrobeau altădată fără frică oştile ţarilor şi străbăteau Donul şi Volga în luntrile lor uşoare, tâlhăreşti, cu care abordau şi prădau corăbiile cu vulturul ţarilor, jupuiau de avut pe neguţători, pe boieri şi voievozi, supuneau Siberia cea îndepărtată… Într-o tăcere mohorâtă, ascultau cântecul plin de tărie urmaşii slobozilor cazaci în retragerea lor ruşinoasă, bătuţi în războiul lor fără glorie dus împotriva poporului rus…

Regimentul trecuse. Cântăreţii depăşiră convoiul şi pieriră în depărtare. Dar tot convoiul mult timp încă se mişcă într-o tăcere vrăjită, de nu se mai auzeau nici vorbe, nici strigăte la caii osteniţi. Din depărtare, din beznă, venea plutind în văzduh, se lăţea cântecul larg ca Donul pe vremea revărsării apelor:

Ei toţi laolaltă aveau doar un gând:

Vara iată că trece, căldura şi ea, Ş-apoi iarna cu ger şi zăpadă.

Noi însă pe unde, măi fraţi, vom ierna?

La Iaik nu ne-om duce, că-i tare departe, Iar la Volga, tot omul doar hoţi ne numeşte;

La Kazan nu e chip, căci acolo Ivan Vasilievici, ţarul cel groaznic, domneşte…

Nici nu se mai auzeau glasuri, dar vocea celui de-al doilea cântăreţ, tot răsuna, se înălţa în vibraţii de argint şi recădea la pământ. Iar cei din convoi o urmăreau cu aceeaşi încordare, într-o mohorâtă tăcere.

… Şi, ca într-un vis, îşi mai amintea Grigori: se trezise într-o odaie caldă şi, fără să deschidă ochii, simţise cu tot trupul prospeţimea plăcută a aşternutului curat, iar un miros iute de medicamente îi ustură nările. În prima clipă, se crezuse la spital, dar din odaia de alături izbucni o explozie de râsete voiniceşti, clinchete de pahare şi voci de oameni băuţi. Un glas de bas bine cunoscut dojenea:

—… tare deştept mai eşti! Trebuia să întrebi unde e unitatea noastră, şi noi am fi venit într-ajutor. Hei, bea, ce dracu stai cu buza umflată?!

Cu o voce plângăreaţă şi beată, Prohor răspunse:

— Of, Doamne Dumnezeule, dar de unde puteam să ştiu? Credeţi că uşor mi-a fost să-l dădăcesc? Îl hrăneam cu pâine mestecată, îi dădeam să bea lapte, zău! Mestecam pâine şi-i băgăm în gură. Îi desfăceam dinţii cu vârful sabiei… Dar, într-o zi, am început să-i torn lapte în gură şi el s-a înecat, era cât p-aci să dea ortul popii… Gândiţi-vă numai!

— I-ai făcut baie aseară?

— I-am făcut baie şi l-am tuns cu maşina, şi mi-am dat toţi banii pe lapte… Nu-mi pare rău de bani, ai dracului să fie de bani! Dar cum îmi venea mie să mestec şi să-l hrănesc din mână? Crezi tu că a fost uşor? Să nu spui una ca asta, că acuşi te sfinţesc şi nici n-am să mă uit la gradul tău!

La Grigori în odaie intră Prohor, Harlampi Ermakov, Piotr Bogatâriov – roşu ca o sfeclă, cu căciula sură de caracul dată pe ceafă – Platon Reabcikov şi încă doi cazaci necunoscuţi.

— El priveşte!!! ţipă sălbatic Ermakov, repezindu-se cu paşi nesiguri la Grigori.

Zburdalnic şi vesel, agitând o sticlă, Platon Reabcikov urlă:

— Grişa! Dragă! Ţii tu minte cum chefuiam la Cir? Şi cum ne băteam! Unde ne e vitejia?! Ce-au făcut generalii cu noi, ce-au făcut cu armata noastră?! Sângele şi inima mamei lor! Ai înviat? Ţine aici, bea, o să te scoli îndată! E spirt curat!

— Greu te-am mai găsit, mormăi Ermakov, cu ochii negri, galeşi, strălucind de bucurie. Se lăsă greoi pe patul lui Grigori, făcându-l să se îndoaie sub povara lui.

— Unde suntem? întrebă abia desluşit Grigori, mişcându-şi cu greu ochii şi cercetând chipurile cunoscute ale cazacilor.

— Am ocupat Ecaterinodarul! Şi o să mergem curând mai departe! Bea! Grigori Panteleevici, dragostea noastră! Scoală-te, pentru Dumnezeu, că nu pot să te văd aşa, culcat!

Reabcikov, împleticindu-se, se prăbuşi peste picioarele lui Grigori, dar Bogatâriov, care tot zâmbea tăcut şi arăta mai treaz decât ceilalţi, îl apucă de centura de piele, îl ridică fără sforţare şi-l puse cu grijă pe podea.

— Ia sticla din mâna lui! O varsă! strigă speriat Ermakov şi, cu un zâmbet lăbărţat de chefliu, începu să istorisească lui Grigori: Ştii de ce chefuim aici? De necaz! Dar tot au avut noroc cazacii să se pricopsească prin părţile străine… Am prădat un depozit de spirt, ca să nu cadă pe mâna roşiilor… Măi, ce-a fost acolo!… N-ai să-ţi închipui nici în vis! Am început să tragem cu armele în cisternă până când am găurit-o, şi spirtul a prins a curge în şiroaie. Au făcut-o ciur, şi fiecare stătea la câte o gaură, ţinând unul şapca, altul căldarea, celălalt bidonul, iar unii, cu mâinile căuş, beau de foc… Au tăiat pe cei doi voluntari, care păzeau depozitul, au răzbit până la spirt şi – dă-i drumul! Am văzut cu ochii mei cum un căzăcel s-a suit pe cisternă şi voia să scoată o vadră mare, de-a dreptul de acolo, dar s-a prăbuşit înlăuntru şi s-a înecat. Podeaua e de ciment şi a curs spirt până la genunchi; oamenii umblau plescăind cu cizmele prin balta de spirt, se aplecau, beau, cum beau caii la gârlă, de sub picioare, şi se culcau pe loc… Şi de râs, şi de plâns! Câţi şi câţi n-au pierit şi n-au să mai piară acolo! Ne-am învârtit şi noi. N-avem nevoie de cine ştie ce: ne-am făcut rost de o balercă de vreo cinci vedre – ne ajunge! Hai să petrecem! Tot se prăpădeşte Donul nostru liniştit! Pe Platan era cât p-aci să-l înece. L-au doborât jos, l-au călcat în picioare, el a înghiţit de vreo două ori – şi gata. Abia am izbutit să-l scot…

Toţi împrăştiau în odaie duhoarea dospită de spirt, de ceapă şi de tutun. Grigori simţi un uşor acces de greaţă şi de ameţeală; închise ochii cu un zâmbet palid şi chinuit.

Zăcu astfel o săptămână la Ecaterinodar, la un medic, prieten al lui Bogatâriov, restabilindu-se pe încetul după boală, apoi intră în „refacere”, după cum zicea Prohor, şi la Abinskaia încălecă un cal pentru întâia oară în timpul retragerii.

La Novorosiisk, evacuarea era în toi. Vapoarele plecau în Turcia cu bogătaşi ruşi, cu moşieri, cu familii de generali şi de politicieni cu greutate. Pe cheiuri se muncea ziua şi noaptea la încărcarea vaselor. Iuncherii s-au strâns în echipe de hamali, umplând calele vapoarelor cu materiale de război, cu geamantanele şi lăzile iluştrilor refugiaţi.

Trecând în goană înaintea cazacilor de la Don şi din Kuban, unităţile Armatei de voluntari ajunseră cele dintâi la Novorosiisk, începând de îndată îmbarcarea pe vase de transport. Statul-major al Armatei de voluntari se mutase, prevăzător, pe bordul navei de linie engleze „Emperor of India”, care staţiona în port. Se dădeau lupte lângă Tonnelnaia. Zeci de mii de refugiaţi astupau străzile oraşului. Alte unităţi soseau mereu din urmă. Pe lângă cheiuri, domnea o înghesuială de nedescris. Caii părăsiţi umblau în herghelii de mii de capete pe dealurile de cretă din împrejurimile Novorosiiskului. Pe străzile din preajma cheiurilor zăceau mormane de şei căzăceşti, de echipament şi alte materiale de război. Nimeni nu mai avea nevoie de toate astea. Se zvonea prin oraş că numai Armata de voluntari are să fie îmbarcată pe vase, pe când cazacii de la Don şi din Kuban au să meargă în marş în Gruzia.

La 25 martie, dimineaţa, Grigori şi Platon Reabcikov se duseră la chei ca să afle dacă se îmbarcă unităţile Corpului 2 de Don, deoarece în ajun se răspândise între cazaci zvonul că generalul Denikin ar fi ordonat să se evacueze în Crimeia toţi cazacii de la Don, care îşi păstraseră armele şi caii.

Cheiul era ticsit de calmuci din districtul Salsk. Veniseră de la Manâci şi de la Sal cu turme de cai şi de cămile şi-şi aduseseră până la mare căsuţele de lemn în care locuiau. După ce s-au săturat de mirosul seului rânced, Grigori şi Reabcikov se apropiară de schela unui mare vas de transport acostat la dană. Puntea era păzită de o puternică gardă formată din ofiţerii Diviziei „Markov”. Lângă ea, aşteptând momentul îmbarcării, se îngrămădeau artileriştii – cazaci de la Don. La pupa vaporului, stăteau tunurile acoperite cu huse kaki de foaie de cort. Strecurându-se cu greu înainte, Grigori întrebă un vagmistru voinic, cu mustaţa neagră:

— Ce baterie e asta, cazacule?

Vagmistrul îi aruncă o privire piezişă şi răspunse în silă:

— A treizeci şi şasea.

— Din Karghin?

— Tocmai.

— Cine conduce îmbarcarea?

— Un colonel, uite-l colea, la bară.

Reabcikov îl apucă pe Grigori de mânecă şi-i zise mânios:

— Hai să mergem, dă-i la naiba! Ce poţi afla de la ăştia? Când ne luptam, aveau nevoie de noi, dar acum n-au ce face cu noi…

Vagmistrul zâmbi şi făcu cu ochiul artileriştilor, care se înşirară pentru îmbarcare:

— Aveţi un noroc, măi artileriştilor! Nici pe domnii ofiţeri nu-i mai primeşte.

Colonelul, care supraveghea îmbarcarea, mergea sprinten pe schelă; în urma lui, poticnindu-se, alerga un funcţionar chel, cu o şubă scumpă, descheiată. Îşi strângea la piept căciula de lutru într-un gest de implorare, spunea ceva, iar faţa lui asudată şi ochii miopi aveau o expresie rugătoare, care îl făcu pe colonel să se mânie, să se-ntoarcă şi să strige răstit:

— Doar ţi-am spus o dată! Lasă-mă-n pace, că o să dau ordin să te zvârle pe mal. Ai înnebunit! Unde să-ţi mai băgăm tot calabalâcul? Ce, eşti chior? Nu vezi ce se petrece aici? Off, cară-te odată! Da, reclamă, te rog, chiar generalului Denikin în persoană! Ţi-am spus, nu pot şi nu pot – ce, nu ştii ruseşte?!

Când, tot căutând să scape de funcţionarul pisălog, trecu prin faţa lui Grigori, acesta îi tăie drumul şi, ducând mâna la vizieră, întrebă tulburat:

— Ofiţerii pot să conteze pe îmbarcare?

— Pe acest vapor, nu. Nu sunt locuri.

— Dar atunci, pe care?

— Interesează-te la centrul de evacuare.

— Noi am fost acolo, nimeni nu ştie nimic.

— Nici eu nu ştiu, lasă-mă să trec!

— Dar de ce îmbarcaţi bateria treizeci şi şase? De ce nu sunt locuri pentru noi?

— La-să-mă să tre-ec! Ţi-am spus! Nu sunt birou de informaţii!

Colonelul încercă să-l împingă uşor pe Grigori la o parte, dar acesta se ţinea bine pe picioare. În ochii lui se aprindeau şi piereau scântei albăstrii.

— Acum nu mai aveţi trebuinţă de noi? Dar înainte, eram buni! Ia-ţi mâna, că n-ai să mă urneşti din loc!

Colonelul privi în ochii lui Grigori, se uită îndărăt: ofiţerii din Divizia „Markov”, de pe schelă, barau trecerea cu armele lor încrucişate, reţinând cu greu năvala mulţimii. Privind undeva, alături de Grigori, colonelul întrebă cu glas obosit:

— Din ce unitate eşti?

— Eu, din 19 „Don”; ceilalţi, din alte regimente.

— Câţi sunteţi?

— Vreo zece inşi.

— Nu pot. Nu sunt locuri.

Reabcikov văzu cum lui Grigori îi tremurară nările, când el zise cu jumătate de glas:

— Ce mai faci pe deşteptul, lepră?! Păduche de etapă! Lasă-ne îndată să trecem, că… „Acuşi o să-l taie Grişa!”, îşi zise Reabcikov cu o mulţumire răutăcioasă, dar, zărind doi markovişti, care se grăbeau în ajutorul colonelului, făcându-şi drum prin mulţime cu păturile puştilor, îl apucă pe Grigori de mânecă, în chip de avertisment:

— Nu te mai lega de el, Panteleevici! Hai să mergem…

— Eşti idiot! Şi ai să răspunzi pentru purtarea dumitale! zise colonelul, palid, arătând markoviştilor sosiţi în grabă pe Grigori. Domnilor! Calmaţi-l pe acest epileptic! Trebuie să facem ordine aici! Am o treabă urgentă la comandant şi sunt expus la tot felul de amabilităţi din partea ăstora… Şi se strecură grăbit prin faţa lui Grigori.

Un markovist, cu epoleţii de locotenent pe scurta îmblănită albastră şi cu mustăcioara tunsă cu îngrijire, după maniera engleză, se opri în dreptul lui Grigori:

— Dumneata ce doreşti? De ce tulburi ordinea?

— Un loc pe vapor, iată ce doresc!

— Unde ţi-e unitatea?

— Nu ştiu.

— Actele dumitale?

Al doilea om sosit din gardă, un tânăr cu buzele pline, cu pince-nez, zise cu o voce groasă şi nesigură:

— Trebuie dus la corpul de gardă. Nu pierde timpul, Vâsoţki!

Locotenentul citi atent certificatul lui Grigori şi-l restitui.

— Găseşte-ţi unitatea. Te sfătuiesc să pleci de-aci şi să nu tulburi îmbarcarea. Avem ordin să arestăm, indiferent de grad, pe toţi acei care nu se poartă disciplinat şi împiedică îmbarcarea. Locotenentul strânse buzele, aşteptă câteva secunde şi, cu o privire piezişă spre Reabcikov, se aplecă spre Grigori şi-i şopti: Pot să-ţi dau un sfat: vorbeşte cu comandantul bateriei treizeci şi şase, intră în rândul lor şi ai să te îmbarci pe vapor.

Reabcikov, care auzise şoapta locotenentului, zise cu bucurie în glas:

— Du-te tu la cei din Karghin, iar eu dau o fugă la băieţi. În afară de sacul cu merinde, ce să mai iau din lucrurile tale?

— Mergem împreună, răspunse cu nepăsare Grigori.

Pe drum s-au întâlnit cu un cazac cunoscut, din satul Semionovski. Ducea într-un furgon enorm o grămadă de pâini, acoperite cu o foaie de cort. Se îndrepta spre debarcader. Reabcikov îl strigă pe nume:

— Noroc, Feodor! Unde duci pâinea?

— A-a! Platon, Grigori Panteleevici, noroc! Ne aprovizionăm regimentul cu pâine pentru drum. Abia am izbutit s-o coacem, că altfel ar trebui să halim numai colivă de grâu…

Grigori veni la furgonul care se oprise şi întrebă:

— Cum ai luat pâinea, cu cântarul sau cu numărul?

— Cine dracu a numărat-o! Da' ce, vă trebuie pâine?

— Ne trebuie.

— Ia!

— Câte să iau?

— Câte poţi căra; pentru noi e destul!

Reabcikov privea cu mirare cum Grigori scotea o pâine după alta şi, nemaistăpânindu-şi răbdarea, întrebă:

— La ce dracu iei atâtea?

— Îmi trebuie, răspunse scurt Grigori.

Ceru căruţaşului doi saci, puse pâinea în ei, mulţumi şi, după ce-şi luă rămas bun, porunci lui Reabcikov:

— Ia şi tu, să le ducem!

— Nu cumva ai de gând să iernezi aici? întrebă ironic Reabcikov, după ce ridică sacul pe umăr.

— Nu e pentru mine.

— Dar pentru cine?

— Pentru cal.

Reabcikov lepădă sacul jos, întrebând uluit:

— Glumeşti?

— Nu, serios.

— Va să zică, tu… adică ce vrei să faci, Panteleevici? Vrei să rămâi aici, după câte înţeleg?

— M-ai înţeles bine. Ei, ia-ţi sacul, hai să mergem. Calul trebuie hrănit, fiindcă a ros sărmanul şi ieslele. O să mai am nevoie de cal, n-o să umblu pe jos…

Până la locuinţa lor, Reabcikov tăcu, oftând şi săltându-şi sacul pe umeri; când ajunseră la portiţă, întrebă:

— Ai să le spui băieţilor? Şi înainte de a primi răspunsul, adăugă cu o uşoară obidă în glas: Bine te vei fi chibzuit… Dar noi ce ne facem?

— Cum vreţi! răspunse cu o prefăcută nepăsare Grigori. Nu ne iau, nu se găsesc locuri pentru toţi, şi nici nu ne trebuie! Ce nevoie avem de dânşii? Pentru ce să ne vârâm la ei? Rămânem, şi o să ne încercăm norocul. Dar treci odată! Ce, ai prins rădăcini în portiţă?

— După aşa vorbe… e tot ce se poate… Nici nu văd portiţa. Tii, a dracului treabă! Ah, Grişa, parcă mi-ai dat cu ciocanu-n cap. M-ai năucit, zău! Şi eu, care mă gândeam: „La ce dracu cere el aceste pâini?” Ei, acum au să afle băieţii şi au să se tulbure…

— Iar tu? Rămâi? întrebă cu curiozitate Grigori.

— Ce spui! strigă speriat Reabcikov.

— Gândeşte-te.

— Ce să mă gândesc! Plec, fără vorbă, atâta timp cât se mai poate. Mă bag la bateria din Karghinskaia – şi plec.

— Degeaba.

— Asta s-o crezi tu! Eu, frate, mai ţin la capul meu. N-am nici o poftă să-şi încerce roşii paloşurile pe el.

— Măi, Platon, gândeşte-te! E un lucru…

— Nu, să nu-mi spui nimic! Plec numaidecât.

— Ei, fă cum vrei. Nu încerc să te mai înduplec, zise cu ciudă Grigori şi păşi înainte pe treptele de piatră ale scării.

Nici Ermakov, nici Prohor şi nici Bogatâriov nu erau acasă. Gazda, o armeancă în vârstă şi cocoşată, lămuri că plecaseră şi au spus că se întorc curând. Fără să-şi mai scoată haina, Grigori tăie o pâine în bucăţi mari şi porni în grajd, la cai. Împărţi punea la amândoi – al lui şi al lui Prohor – şi, când luă căldările şi se pregătea să iasă pentru a aduce apă, Reabcikov se şi înfiinţă în prag. Ţinea în poalele mantalei bucăţi mari de pâine. Calul lui Reabcikov îşi simţi stăpânul şi necheză scurt, iar stăpânul trecu tăcut prin faţa lui Grigori, care zâmbea în colţul buzelor, dădu drumul pâinii în iesle şi, fără să-l privească, îi zise:

— Nu te rânji la mine, te rog! Dacă aşa vine treaba, trebuie să-mi hrănesc şi eu calul… Crezi tu că aş pleca cu dragă inimă? M-aş apuca singur de guler şi m-aş târî până la afurisitul lor de vapor, da! Mă împingea frica… Un singur cap am pe umeri, aşa-i? Dacă, Doamne fereşte, mi-l taie, nu mai creşte altul la loc…

Prohor şi ceilalţi cazaci se întoarseră abia în amurg. Ermakov aduse o uriaşă damigeană de spirt, iar Prohor – un sac cu borcane ermetic închise, cu un lichid gălbui-tulburel.

— Am dat o lovitură! O să ne ajungă pentru toată noaptea, se lăudă Ermakov, arătând damigeana, şi lămuri: Am dat peste un medic militar şi ne-a rugat să-l ajutăm să ducă la chei medicamentele din depozit. Hamalii au refuzat să muncească, numai iuncherii cărau de la depozit, şi ne-am întovărăşit cu dânşii. Doctorul ne-a plătit cu spirt pentru ajutor, iar borcanele astea le-a şterpelit Prohor, pe crucea mea că nu mint!

— Dar ce e în ele, se interesă Reabcikov.

— Este, frate, ceva mai bun decât spirtul! Prohor scutură borcanul, privi la lumină cum lichidul des face băşici sub sticla întunecată şi termină, mulţumit de sine: Este cel mai scump vin străin. Nu-l dă decât la bolnavi, aşa mi-a zis un iuncher, care înţelege englezeşte. O să ne suim pe vapor, o să dăm drumul la „Ţara mea, iubita mea” şi o să bem hăt, până în Crimeia, iar sticlele o să le aruncăm în mare.

— Du-te mai repede, suie-te, că din pricina ta întârzie vaporul şi nu pleacă. „Unde e, zic ei, unde e Prohor Zâkov, viteazul fără pereche, că nu putem pleca făr' de el!” râse batjocoritor Reabcikov şi, după ce tăcu o clipă, arătă cu degetul gălbejit de tutun pe Grigori: Uite, dânsul s-a răzgândit şi nu mai pleacă. Şi eu la fel.

— Ce vorbeşti? făcu Prohor, cât pe ce să scape borcanul din mână de uimire.

— Cum? Ce-aţi mai născocit? întrebă Ermakov, încruntându-se şi uitându-se ţintă la Grigori.

— Am hotărât să nu plecăm.

— De ce?

— Pentru că nu sunt locuri pentru noi.

— Azi nu sunt, mâine au să fie, rosti hotărât Bogatâriov.

— Dar ai fost la chei?

— Da, şi?

— Ai văzut ce se petrece acolo?

— Da, am văzut.

— Ei, atunci ce mai vrei? Dacă ai văzut, la ce bun să ne mai tocmim? Nu ne primeau decât pe noi doi, Reabcikov şi cu mine, dar şi aşa ne-a zis un voluntar să ne băgăm în bateria din Karghinskaia, că altfel nu e voie.

— Dar bateria aia nu s-a îmbarcat încă? întrebă cu vioiciune Bogatâriov şi, când află că artileriştii făceau coadă aşteptând să le vină rândul la îmbarcare, începu îndată să se pregătească de drum: vârî în sacul de merinde rufele, o pereche de nădragi de schimb, o bluză, ceva pâine şi-şi luă rămas bun de la toţi.

— Rămâi, Petro! îl sfătui Ermakov. N-are rost să ne despărţim.

Fără să-i răspundă, Bogatâriov îi întinse mâna asudată, se mai închină o dată stând în prag şi zise:

— Rămâneţi sănătoşi! Dacă o vrea Dumnezeu, ne-om mai vedea. Şi ieşi în fugă.

După plecarea lui, o tăcere apăsătoare dăinui multă vreme în odaie. Ermakov trecu la gazdă, în bucătărie, aduse patru pahare, turnă spirt în ele, puse pe masă un ceainic mare de aramă plin cu apă rece, tăie slănină şi, tot fără nici o vorbă, se aşeză lângă masă, se propti într-un cot, privi îngândurat câteva clipe undeva în jos, la picioarele sale, apoi bău apă drept din gâtul ceainicului şi zise răguşit:

— În Kuban, peste tot apa pute a gaz. De ce-o fi fiind aşa?

Nimeni nu-i răspunse. Reabcikov îşi freca sabia aburită cu o cârpă, Grigori scotocea în cufăraşul său, Prohor privea distrat afară la povârnişurile sterpe ale dealurilor mişunând de herghelii de cai.

— Aşezaţi-vă la masă! Haideţi, să bem. Fără să-i aştepte, Ermakov răsturnă pe gât jumătate din pahar, bău puţină apă şi, mestecând o bucată de slănină trandafirie, se uită la Grigori cu ochii mai învioraţi şi-l întrebă: Dar n-o să ne dea gata tovarăşii roşii?

— N-au să-i omoare pe toţi. Multă lume o să rămână aici, cu miile, răspunse Grigori.

— Pe mine puţin mă doare ce-au să păţească alţii, râse Ermakov. Mă gândesc la pielea mea…

După ce băură zdravăn, vorbele răsunau ceva mai vesel. Peste puţin timp, se ivi pe neaşteptate Bogatâriov, vânăt de frig, ursuz şi mahmur. Aruncă jos, lângă prag, un balot întreg de mantale noi englezeşti şi începu să se dezbrace, fără să rostească un singur cuvânt.

— Bine aţi sosit! îl luă în râs Prohor, făcând o plecăciune.

Bogatâriov îl săgetă cu o privire mânioasă şi zise cu un oftat:

— Să mă roage toţi Denikinii şi celelalte c… ve, şi tot n-am să mă duc! Am stat la rând, am îngheţat ca un câine, şi tot degeaba. S-a isprăvit tocmai lângă mine. Aveam doi înaintea mea: unuia i-au dat drumul, celuilalt, nu. Jumătate din baterie a rămas, ce să-i faci, hai?

— Uite-aşa vă prostesc ăia! râse Ermakov şi, nimerind pe alături, îi turnă un pahar plin lui Bogatâriov. Ţine, bea şi uită-ţi amarul! Sau poate vrei să aştepţi până ce-or veni să te poftească? Ia uită-te pe geam, nu cumva vine generalul Vranghel după tine?

Bogatâriov sorbea tăcut spirtul. Nu-i ardea nicidecum de glume. Ermakov şi Reabcikov, pe jumătate beţi, au cinstit gazda bătrână pe săturate şi începură să se sfătuiască între ei, dacă n-ar fi bine să meargă să caute undeva un armonist.

— Mai bine duceţi-vă la gară, îi îndemnă Bogatâriov. Acolo se pradă vagoanele. Un tren plin numai cu îmbrăcăminte.

— La ce dracu ne trebuie îmbrăcămintea asta? strigă Ermakov. Ne ajung şi mantalele tale câte le-ai adus! Că tot o să ne ia prisosul. Petro, scârnăvie de câine! Am hotărât să ne facem roşii, ai înţeles? Ce, nu suntem cazaci? Dacă ne lasă roşii viaţa, mergem să luptăm în rândurile lor! Suntem cazaci de la Don! Sânge curat, neamestecat! Treaba noastră e să dăm cu sabia. Ştii tu cum tai eu? Fără greş! Stai, o să-ţi arăt chiar pe tine! A-ha. Te-ai muiat? Nouă ne e totuna pe cine tăiem, numai să avem pe cine; aşa e, Melehov?

— Du-te la naiba! rosti obosit Grigori.

Cu ochii roşii de sânge, Ermakov încerca să-şi apuce sabia lăsată pe cufăr. Bogatâriov îl împingea fără supărare, rugându-l:

— Ia-o mai iavaş, viteazule, că te domolesc eu. Bea cuminte, nu uita că ai grad de ofiţer.

— Mă fac pe acest grad azi şi mâine! Am acum nevoie de el ca porcul de botniţă. Nu-mi aminti de gradul meu! Şi tu eşti la fel. Lasă-mă să-ţi tai epoleţii! Petea, scumpule, stai, stai niţel, numaidecât…

— Nu te grăbi, mai avem timp, râdea blajin Bogatâriov, domolindu-şi prietenul turlac.

Băură până la revărsatul zorilor. De cu seară se iviseră de undeva nişte cazaci necunoscuţi, din care unul avea o armonică cu două rânduri de clape. Ermakov jucase cazaciocul până se prăvăli pe jos. L-au dat la o parte spre o ladă şi el adormi pe podeaua neacoperită, cu picioarele larg răscrăcărate şi cu gâtul îndoit strâmb. Cheful fără veselie se prelungi până dimineaţa. „Eu sunt de loc din Kumşatskaia!… Chiar din staniţă! Ce boi aveam! Nici nu puteai să le ajungi până la coarne! Ce cai! Nişte lei! Şi ce ne-a rămas acum? O căţea râioasă! Şi aia trage să crape, n-avem cu ce să o hrănim”, zicea cu hohote de plâns de beţiv un cazac în vârstă, unul dintre cei nimeriţi întâmplător la chef. Un cazac din Kuban, cu cerkezka ponosită, ceru armonistului să-i cânte „naurskaia, „88 şi, cu braţele desfăcute într-un gest pitoresc, zbura prin odaie cu atâta uşurinţă, încât lui Grigori i se păru chiar că pingelele cizmelor munteneşti ale cazacului nici nu ating podeaua murdară şi roasă.

Pe la miezul nopţii, alt cazac aduse de undeva două vase de pământ înalte şi cu gâtul îngust: mai aveau resturi de etichete putrezite, dopurile purtau sigilii de ceară roşie, iar plumburile masive atârnau de sub capsulele roşii ca vişinele. Prohor ţinu îndelung în mâini una din oale, cam de o vadră, mişcându-şi buzele şi căznindu-se să silabisească slova străină de pe etichetă. Ermakov, care se trezise între timp, i-o luă din mâini, o puse jos şi trase sabia din teacă. Prohor nici n-avu timp să scoată un oftat de uimire, şi Ermakov reteză cu o lovitură piezişă gâtul vasului şi strigă tare:

— Adu paharele!

Vinul gros, nespus de aromitor şi puternic, fu băut în câteva minute, şi Reabcikov mai stătu mult timp, plescăind din limbă şi mormăind: „Păi, ăsta nu e vin, e sfântă împărtăşanie! Un vin ca ăsta nu trebuie să-l bea omul decât în clipa morţii, şi nu orice om, ci numai cine n-a jucat cărţi, n-a fumat tutun şi nu s-a atins de muieri… O băutură de arhiereu, ce să mai zic!”

Atunci şi Prohor îşi aminti că avea în sac nişte borcane cu vin medicinal.

— Stai, Platon, nu-l lăuda peste măsură! Al meu e şi mai abitir! Asta e un rahat, dar să vezi ce am găsit la depozit! E vin, frate, nu glumă! Tămâie cu miere, sau poate ceva şi mai bun! Nu e, frate, de arhiereu, ci, ca să zic aşa, chiar împărătesc! Înainte îl beau numai ţarii, iar acum, noi… se lăuda el, desfundând unul din borcane.

Om lacom la băutură, Reabcikov înghiţi pe nerăsuflate o jumătate de pahar de lichid gros, gălbui-tulburel, se făcu imediat palid şi holbă ochii.

— Nu e vin, e fenol! Hârâi el şi, plin de mânie, aruncă restul din pahar drept pe cămaşa lui Prohor şi se îndreptă spre ieşire, clătinându-se pe picioare.

— Minte, lepra! E vin englezesc! Prima! Nu-l credeţi, fraţilor! urlă Prohor, silindu-se să acopere larma glasurilor de beţivi. Dădu pe gât un pahar plin şi se făcu îndată şi mai galben la faţă decât Reabcikov.

— Ei, cum e? îl descosea Ermakov, cu nările umflate, privindu-l în ochii tulburaţi. Ei, cum e vinul ţarului? E tare? E dulce? Zi, naiba să te ia, că-ţi sparg borcanul în cap!

Prohor moţăia din cap şi suferea tăcut, apoi sughiţă, sări sprinten în picioare şi se repezi după Reabcikov. Înecându-se de râs, Ermakov făcu cu ochiul lui Grigori, ca un complice, şi ieşi afară. După un minut se întoarse în odaie. Râsul lui tunător acoperi toate vocile.

— Ce-i cu tine? îl întrebă obosit Grigori. De ce nechezi, prostule? Ce te-a apucat?

— O-of, băiete, du-te şi tu de vezi cum le ies maţele pe dos! Ştii tu ce-au băut?

— Ce?

— Doftorie englezească împotriva păduchilor!

— Minţi!

— Pe Dumnezeu! M-am gândit şi eu când am fost în depozit că e vin, dar apoi l-am întrebat pe doctor: „Ce e aia, domnule medic?” Zice: „Un medicament”. Zic: „Nu cumva e vreun leac pentru toate necazurile, gătit cu spirt?” Zice: „Ferească sfântul, ni l-au trimis aliaţii, e un lichid contra păduchilor. E un medicament extern, nu-l poţi lua pe gură!”

— Mă, tâlharule, dar de ce nu le-ai spus? îl dojeni înciudat Grigori.

— Lasă-i pe nebuni să se cureţe înainte de predare, că de crăpat, tot n-au să crape! Ermakov îşi şterse lacrimile ce-l podidiră de atâta râs şi adăugă, nu fără o bucurie răutăcioasă: De-acu au să bea mai cu băgare de seamă, că altfel nici nu dovedeşti să pui mâna pe un pahar. Aşa se lecuieşte omul lacom! Ei, ce zici, mai bem, ori mai aşteptăm? Hai, pentru pieirea noastră!

Puţin înainte de zori, Grigori ieşi pe scară, îşi răsuci cu mâinile tremurătoare o ţigară, o aprinse şi stătu îndelung afară, rezemându-se cu spatele în zidul umed de ceaţă.

În casă nu se mai potoleau strigătele beţivilor, trilurile de armonică, fluieratul voinicesc, şi cizmele celor dezlănţuiţi într-un joc nebunesc băteau ritmul sec şi neobosit… Vântul aducea dinspre golf mugetele de bas ale sirenelor de vapor, glasurile de oameni de pe chei se contopeau într-o larmă străpunsă de comenzile strigăte cu voce tăioasă, de nechezatul cailor, de şuieratul locomotivelor. Undeva, în direcţia gării Tonnelnaia, se dădea o luptă. Tunurile bubuiau surd, şi în intervalele dintre bubuitul lor, abia se auzea pârâitul sec al mitralierelor. Dincolo de trecătoarea Marhotski ţâşni în sus o rachetă, scăpărând lumină. Pentru câteva secunde, s-au putut vedea crestele cocoşate ale munţilor, descoperite de lumina verde fantomatică, apoi bezna de nepătruns a nopţii de martie învălui munţii – şi salvele de artilerie răsunară tot mai limpede, tot mai des, aproape contopindu-se într-un bubuit continuu.

Un vânt sărat, gros şi rece bătea dinspre mare, aducând la mal miresme de necunoscute ţărmuri străine. Dar pentru cazacii de la Don nu numai vântul, ci totul era străin şi necunoscut în acest plicticos oraş maritim biciuit şi străpuns din toate părţile de vânturi. Stăteau pe dig adunaţi grămadă, aşteptând clipa îmbarcării… Valuri verzi şi spumoase fierbeau lângă ţărm. Soarele nepăsător, fără căldură, privea pământul printre nori.

Torpiloarele engleze şi franceze stăteau în radă, scoţând fum pe coşuri; o navă de linie se înălţa deasupra apei, ca o cetate cenuşie, înfricoşătoare. Un nor de fum negru plutea deasupra. O tăcere sinistră stăpânea cheiurile. Acolo unde nu demult, legănat de valuri, stătea la dană cel din urmă vas de transport, pluteau pe apă şei ofiţereşti, geamantane, pături, şube, scaune tapisate cu pluş roşu şi alte lucruri zvârlite în grabă de pe schelă…

Grigori veni dis-de-dimineaţă la chei şi, încredinţându-şi calul lui Prohor, stătu mult umblând prin mulţime, căutându-şi cunoştinţele şi trăgând cu urechea la vorbe răzleţe şi pline de nelinişte. Văzu cu ochii lui cum un colonel de rezervă, om în vârstă, care n-a fost lăsat să se îmbarce, se împuşcase chiar lângă schela „Sveatoslav”-ului.

Cu câteva minute înainte, colonelul – mic, cu mişcări dezordonate, cu obrajii acoperiţi de păr cărunt şi ţepos, cu ochii plânşi cu pungi dedesubtul lor – apucă pe comandantul gărzii de diagonală, bolborosea ceva jalnic, îşi suflă nasul şi-şi ştergea cu o batistă murdară mustăţile galbene de fumul tutunului, ochii şi buzele tremurătoare, apoi deodată se decise… Şi în aceeaşi clipă, un cazac scoase iute din mâna caldă a mortului browningul sclipitor de nichel; cadavrul cu mantaua cenuşie ofiţerească fu împins cu picioarele la o parte, spre o stivă de lăzi, ca şi cum ar fi fost un butuc de lemn, şi lumea de lângă schelă începu să se înghesuie şi mai îndârjit, încăierarea din coadă deveni şi mai înverşunată şi vocile răguşite, hărţăgoase, ale refugiaţilor lătrau cu şi mai aprinsă furie.

Când cel din urmă vapor, legănându-se, începu să se depărteze de chei, în mulţime răsunară ţipete de femei, exclamaţii isterice şi înjurături… Sirena de pe vas nu-şi încetase încă mugetul scurt şi gros, când un tânăr calmuc, cu o căciulă de vulpe în cap, sări în apă şi o luă înot după vapor.

— N-a mai putut răbda! oftă un cazac.

— Înseamnă că nu putea în nici un chip să rămână, zise altul, care stătea lângă Grigori. Care va să zică, multe rele le-a făcut roşilor…

Cu dinţii încleştaţi, Grigori privea calmucul înotând. Mişcările braţelor înotătorului deveneau tot mai rare, umerii săi se cufundau tot mai mult. Sumanul ud îl trăgea în apă. Un val îi scoase căciula de vulpe roşcată, o aruncă îndărăt.

— O să se-nece, afurisitul de păgân! zise cu părere de rău un bătrân îmbrăcat cu o zeghe.

Grigori se întoarse brusc pe loc şi se îndreptă spre calul său. Prohor intrase în discuţie aprinsă cu Reabcikov şi Bogatâriov, veniţi şi dânşii călări. Zărindu-l pe Grigori, Reabcikov n-avea astâmpăr în şa, îşi atinse nerăbdător calul cu călcâiele şi strigă:

— Dar grăbeşte-te odată, Panteleevici! Şi, fără să-l lase să se apropie, îi strigă din depărtare: Hai să plecăm, până nu va fi prea târziu. Ne-am adunat aici ca la o jumătate sotnie de cazaci; avem de gând s-o luăm spre Ghelendjik, iar de acolo, în Gruzia. Tu ce zici?

Grigori se apropie, ţinându-şi mâinile vârâte adânc în buzunarele mantalei şi dând la o parte cu umărul cazacii, care forfoteau fără rost pe chei.

— Mergi, sau nu? întrebă stăruitor Reabcikov, ieşind în calea lui.

— Nu, nu plec.

— A venit la noi un ofiţer superior, tot cazac. Cunoaşte drumul pe de rost. Zice: „O să vă duc cu ochii închişi până la Tiflis!” Hai să plecăm, Grişa! Iar de-acolo, la turci… Trebuie să ne scăpăm viaţa. Într-un fel sau altul! Ne vine sfârşitul, iar tu stai ca un peşte adormit…

— Nu, nu mă duc. Grigori luă dârlogii din mâinile lui Prohor şi se aşeză greoi, bătrâneşte, în şa. Nu mă duc. Degeaba. Şi e cam târziu… Uite!

Reabcikov privi îndărăt şi, într-un gest de mânie şi de disperare, îşi smulse dragonul de la sabie: lanţuri de trăgători roşii se scurgeau pe povârnişuri în vale. Lângă fabricile de ciment, răpăiră scurt mitraliere. Tunurile din trenurile blindate deschiseră foc asupra roşilor. Cel dintâi obuz se sparse lângă moara Aslanidi.

— Hai acasă, băieţi! După mine! ordonă Grigori mai înviorat şi deodată mai stăpân pe sine.

Dar Reabcikov îi apucă calul de dârlogi şi strigă speriat:

— Nu trebuie! Hai să rămânem aci… Între oameni şi moartea e uşoară…

— Dă-i drumul, ce dracu?! Ce moarte? Ce tot trăncăneşti acolo? Grigori era pornit să-şi mai verse necazul, dar glasul său pieri într-un tunet monstruos venind dinspre mare. Nava de linie engleză „Emperor of India”, părăsind apele Rusiei aliate, execută o manevră în larg şi trimise o serie de obuze din tunurile sale de 305 milimetri. Acoperind vapoarele, care ieşeau din golf, nava trăgea asupra lanţurilor de trăgători roşi-verzi89, care înaintau spre periferiile oraşului, apoi îşi mută focul asupra trecătorii, pe unde apărură bateriile roşii. Cu clocot şi urlet greu zburau obuzele engleze peste capetele cazacilor îngrămădiţi pe chei.

Trăgând de dârlogi şi strunindu-şi calul, care se lăsa pe picioarele dindărăt, Bogatâriov strigă printre bubuituri:

— Dar grozav mai latră tunurile englezeşti! Degeaba însă îi zgândăre pe roşii! Tragerea lor n-are nici un rost, e numai gălăgie…

— Las' să-i mânie! Nouă ne e totuna, zâmbi Grigori, dând drumul calului, şi o luă pe stradă.

În dreptul lui, ţâşniră de după colţ şase călăreţi cu săbiile scoase, galopând vijelios. Cel din faţă avea în piept o panglică de stambă sângerie, ca o rană deschisă.