PARTEA A OPTA.

DE DOUĂ ZILE ŞI DOUĂ NOPŢI, BĂTEA UN VÂNT CALD DE LA miazăzi. Cea din urmă zăpadă pierise de pe câmp. Trecuseră apele spumoase şi vuitoare de primăvară, amuţiseră râpele şi pârâiaşele din stepă. În zorii zilei a treia, vântul se potolise, şi ceţuri dese se aşternuseră peste stepă, iar pănuşiţa uscată de anul trecut se îmbrăcă în argint umed. Gorganele, colnicele, staniţele, turlele bisericilor, creştetele de plopi înălţate drept – toate dispărură în pâcla albicioasă şi de nepătruns. O primăvară azurie se aşternu asupra întinsei stepe din ţinutul Donului.

Într-o dimineaţă neguroasă, întâia oară după însănătoşire, Axinia ieşi pe scară şi rămase îndelung acolo, ameţită de dulceaţa îmbătătoare a văzduhului proaspăt de primăvară. Biruindu-şi leşinul şi toropeala, ajunse până la fântâna din grădină, puse căldarea jos şi se aşeză pe stobor.

Lumea se descoperea ochilor ei cu totul alta, primenită în cel mai minunat chip şi plină de farmec. Cu ochii sclipitori, Axinia privea mişcată în jurul ei, jucându-se copilăreşte cu cutele de la rochie. Zărea învăluită în ceaţă, merii din grădină, înconjuraţi de apa zăpezilor topite, gardul ud şi drumul de după el cu făgaşurile de anul trecut adâncite de apă – toate i se arătau neînchipuit de frumoase, toate înfloreau în culori smălţuite şi gingaşe, scăldate parcă în razele soarelui.

Un petic de cer fără nori, ivindu-se o clipă prin ceaţă, o orbi cu albastrul lui rece; mirosul de paie putrede şi de brazdă dezgheţată îi era atât de cunoscut, atât de plăcut, încât Axinia oftă adânc şi zâmbi în colţul buzelor; cântecul simplu al ciocârliei, venind de undeva din stepa ascunsă în neguri, trezi în sufletul ei un dor nelămurit. Iar acest cântec auzit pe meleaguri străine făcu să-i bată inima mai tare, să-i izvorască două lacrimi din ochi…

Pierdută de fericire, bucurându-se cu nesaţ de viaţa ce se întorsese în trupul ei, Axinia simţea o dorinţă pătimaşă de a le atinge pe toate cu mâinile, de a le mângâia, de a pipăi o tufă de coacăze, înnegrită de umezeală, de a-şi lipi obrazul de ramura unui măr acoperită cu o pieliţă sură, catifelată; ar fi dorit să treacă peste zăplazul dărâmat şi să pornească fără drum, prin noroi, acolo, dincolo de râpa lată, unde înverzea în culori de basm un lan de grâu, contopindu-se cu zarea fumurie…

Petrecuse mai multe zile, aşteptând zadarnic sosirea lui Grigori, dar aflase în cele din urmă de la vecinii veniţi la gazde că războiul nu se isprăvise şi că un mare număr de cazaci plecaseră din Novorosiisk în Crimeia, iar acei care rămăseseră s-au dus în Armata Roşie sau la minele de cărbuni.

Pe la sfârşitul săptămânii, Axinia se hotărî să pornească fără preget acasă şi curând avu parte şi de un tovarăş de drum. Într-o seară, un bătrânel încovoiat de spate intră în casă fără să bată la uşă. Făcu în tăcere o plecăciune, apoi începu să-şi descheie mantaua englezească murdară, ruptă la cusături şi care şedea pe el ca un sac.

— Omule dragă, nici bună seara n-ai zis şi te bagi în cvartir? rosti gazda, privind cu mirare musafirul nepoftit.

Acesta îşi scoase repede mantaua, o scutură lângă prag, o puse cu grijă în cârlig şi, netezindu-şi bărbuţa căruntă, tunsă scurt, zise cu un zâmbet:

— Iartă-mă, pentru Dumnezeu, dragă, dar aşa sunt învăţat, după cum e vremea de astăzi: întâi te dezbraci, şi apoi ceri voie să rămâi pentru la noapte, că altfel nu te lasă. Lumea s-a făcut aspră, nu e bucuroasă de oaspeţi…

— Dar unde vrei să te culcăm? Nu vezi în ce înghesuială stăm? zise gazda pe un ton mai paşnic.

— Păi, am nevoie de atâta loc cât ciocul de vrabie! Uite, chiar aici, lângă prag, mă culc şi dorm!

— Şi cine eşti, moşule? Bejănar? se interesă nevasta gazdei.

— Tocmai, tocmai aşa e. Am fost în bejenie, am fugit până la mare, dar acum viu fără grabă de acolo, m-am ostenit de atâta fugă, răspunse bătrânul vorbăreţ, aşezându-se pe vine lângă prag.

— Dar cine eşti? De unde eşti de fel? continuă gazda.

Bătrânul scoase din buzunar o foarfecă mare de croitorie, o întoarse în mâini şi, cu acelaşi zâmbet pe buze, lămuri:

— Iată documentul gradului meu, merg cu el chiar de la Novorosiisk, şi sunt de departe, din staniţa Vioşenskaia. Chiar acolo merg, după ce am băut apă sărată de mare.

— Şi cu îs din Vioşenskaia, moşule! zise Axinia, aprinzându-se de bucurie.

— Ian te uită! strigă bătrânul. Cine-ar fi spus că tocmai aci am să găsesc pe cineva din staniţa mea? Şi totuşi, în vremurile de azi, nici nu e de mirare: suntem acum împrăştiaţi pe pământ că evreii. Aşa e în Kuban: dacă arunci cu băţul într-un câine, nimereşti într-un cazac de la Don. S-au băgat pretutindeni, fără număr, dar câţi mai zac îngropaţi în pământ? Poate mai mulţi chiar! Câte şi câte n-am văzut eu, dragilor mei, în bejenia asta! Nu te-ajută graiul să povesteşti prin ce nevoi trece norodul! Uite, stam alaltăieri în gară, iar lângă mine şade o femeie de neam bun, cu ochelari, şi se caută de păduchi. Iar lighioanele curg pe ea! Le ia cu degetele şi se strâmbă de parcă ar muşca dintr-un măr pădureţ şi, când vrea să-l strivească pe sărmanul de păduche, se strâmbă şi mai rău, se schimbă la faţă, i-e scârbă! Altul, care e mai tare, omoară şi un om şi nu se strâmbă, nu face mutre acre. Am văzut şi eu un voinic: a tăiat trei calmuci, şi-a şters sabia de coama calului, a scos o ţigară, a aprins-o, s-a apropiat de mine şi mă-ntreabă: „Ce te zgâieşti la mine, moşule? Vrei să-ţi tai capul?” Şi eu: „Cum se poate, flăcăule, Doamne fereşte! Dacă o să mi-l tai, atunci cum o să mai mănânc pâine?” A râs şi şi-a văzut de drum.

— Pentru unul, care-i obişnuit, e mai uşor să omoare un om decât un păduche, rosti cu înţelepciune gazda. S-a ieftenit omul, de când cu revoluţia.

— Bine ai zis! încuviinţă musafirul. Omul e mai tare decât vita, se obişnuieşte cu toate. Ei bine, o întreb eu pe femeia aceea: „Cine sunteţi? După chip, mi se pare că nu sunteţi din lumea de rând.” S-a uitat la mine şi au podidit-o lacrimile: „Sunt soţia generalului-maior Grecihin”. Poftim, zic în gând, a generalului-maior, dar are păduchi ca o mâţă jigărită plină de purici! Şi: „Excelenţa voastră, zic, să fie cu iertare, dar dacă aveţi de gând să vă stârpiţi în acest fel toate lighioanele, să ştiţi că o să aveţi de lucru până la pocroave. Şi o să vă rupeţi toate unghiile. Striviţi-le pe toate deodată!” „Cum?” zice. Şi i-am dat un sfat: „Scoateţi-vă haina, zic, întindeţi-o pe ceva tare şi călcaţi-i cu o sticlă!” Şi ce văd: s-a tupilat generăleasa mea după castelul de apă şi se apucă de treabă, călcându-şi cămaşa cu o sticlă verde, ca şi cum n-ar fi făcut altceva toată viaţa! M-am uitat cât m-am uitat, şi mi-am zis: „Dumnezeu are câte şi de toate; a trimis lighioanele şi pe oamenii de neam bun, ca să le sugă sângele dulce, să nu bea numai sânge de om trudnic… Dumnezeu nu e fără socoteală, ştie ce face! Din când în când, are grijă de oameni şi le face toate cu atâta înţelepciune, că nu mai ai nimic de spus.”

Flecărind mereu şi văzând că gazdele îl ascultă cu multă luare-aminte, croitorul le făcu cu dibăcie să-şi dea seama că el ar mai avea de povestit încă o mulţime de lucruri interesante, dar că îl biruie somnul de flămând ce-i.

După cină, culcându-se, o întrebă pe Axinia:

— Şi tu, fata moşului, mai ai de gând mult să stai în ospeţie?

— Mă pregătesc de plecare, moşule.

— Ei bine, hai să mergem împreună, o să fie mult mai vesel.

Axinia nu se lăsă mult rugată şi a doua zi dimineaţa, după ce-şi luară rămas bun de la gazdă, părăsiră cătunul Novo-Mihailovski pierdut în stepă.

În a douăsprezecea zi, sosiră în timpul nopţii în staniţa Miliutinskaia. Izbutiră să fie primiţi într-o casă mare, cu aspect de bunăstare. Dimineaţa, tovarăşul de drum al Axiniei se hotărî să petreacă o săptămână în staniţă, ca să se odihnească şi să-şi caute picioarele beşicate până la sânge. Nu putea merge mai departe. Îşi găsi în casă de lucru şi, dornic de muncă, bătrânul îşi făcu repede un locşor lângă fereastră, îşi scoase foarfeca şi ochelarii, legaţi cu o sforicică, şi începu să descoasă iute nişte haine vechi.

Despărţindu-se de Axinia, bătrânul glumeţ şi vesel o binecuvântă şi deodată ochii i se umplură de lacrimi, dar le şterse îndată şi zise în chip de şagă, ca de obicei:

— Nevoia nu-i mamă, dar tot înrudeşte oamenii… Uite, îmi pare rău că pleci… Ce să faci, însă, fata moşului? Du-te singură, călăuzul tău e olog de amândouă picioarele. L-au hrănit pesemne undeva cu pâine de orz… Şi, ca să vorbim drept, am mărşăluit cu vrednicie amândoi – este chiar prea mult pentru cei şaptezeci de ani ai mei. Dacă vei putea, spune-i babei mele că porumbelul ei este viu şi teafăr; măcar că în piuă l-au stâlcit şi în cadă l-au frământat, încă tot e viu şi coase nădragi pentru oameni buni, după care are să sosească curând acasă… Chiar aşa să-i spui: nătărăul bătrân a isprăvit cu retragerea şi înaintează spre casă, abia mai poate de nerăbdare să ajungă mai repede sus pe cuptor…

Axinia mai străbătu câteva zile de drum. De la Bokovskaia până la Tatarski călători cu o căruţă ce se întâmplase în cale. Intră seara târziu pe portiţa larg deschisă a ogrăzii sale, se uită la casa Melehovilor şi un spasm de plâns îi zgudui pieptul… Stând în bucătăria goală, care mirosea a casă nelocuită, îşi plânse toate amarele lacrimi femeieşti, adunate de atâta vreme, apoi se duse la Don după apă, făcu foc în cuptor şi se aşeză lângă masă, cu mâinile căzute pe genunchi. Stătea îngândurată şi nici nu mai auzi uşa scârţâind; se trezi numai atunci când Ilinişna intră şi-i vorbi cu glas molcom:

— Ei, noroc, vecinico! Da' multă vreme ai umblat prin locuri străine…

Axinia se uită speriată la ea şi se ridică împleticindu-se.

— Ce te uiţi aşa la mine şi taci? Sau poate ai adus veşti urâte?

Ilinişna se apropie încet de masă, se aşeză pe marginea laviţei, fără să-şi ia privirea iscoditoare de la chipul Axiniei.

— Nu, ce veşti pot să am?… Nu te-aşteptam, căzusem pe gânduri şi n-am auzit cum ai intrat… zise tulburată Axinia.

— Ai slăbit rău, abia te mai ţii pe picioare.

— Am zăcut de tifos…

— Şi Grigori al nostru?… Ce-i cu el? Unde v-aţi despărţit? Trăieşte?

Axinia povesti pe scurt totul. Ilinişna o asculta cu luare-aminte, fără să-i scape o vorbă, apoi întrebă:

— Când te-a lăsat, n-a plecat bolnav?

— Nu, nu era bolnav.

— Şi n-ai mai auzit nimic de el?

— Nu.

Ilinişna oftă uşurată:

— Ei, bogdaproste pentru vorba bună! Că la noi în sat scorneşte lumea fel de fel de lucruri…

— Cum, ce anume? întrebă Axinia, cu o voce abia auzită.

— Prostii… Face să-i asculţi pe toţi? Din satul nostru s-a întors numai Vanka Beshlebnov. L-a văzut, cică, pe Grişa bolnav la Ecaterinodar; iar cât despre ce mai spun ceilalţi, n-am nici o încredere.

— Şi ce zic oamenii, mătuşico?

— Am auzit despre un cazac de la Singhin, care spunea că roşii l-ar fi tăiat pe Grişa în oraşul Novorosiisk. M-am dus pe jos la Singhin – inima de mamă n-are pace – şi l-am găsit pe acel cazac. A zis că nu-i adevărat! N-am văzut, zice, n-am auzit nimic! S-a mai zvonit apoi că l-au băgat la temniţă şi că ar fi murit acolo de tifos…

Ilinişna îşi lăsă privirile în jos şi tăcu îndelung, privindu-şi mâinile noduroase şi grele. Chipul ei puhav era calm, cu buzele strânse aspru, dar deodată pe obrajii ei arămii se iviră pete vişinii de roşeaţă şi îi tremurară pleoapele. Se uită la Axinia cu ochii uscaţi, în care licărea o credinţă neclintită, şi îngână răguşit:

— Dar nu cred! Nu se poate să-mi pierd şi cel din urmă fecior! N-are de ce să mă pedepsească Dumnezeu… Nici n-am mult de trăit… Mai am puţine zile înainte, şi fără asta am avut parte de prea multă durere!… Grişa trăieşte! Inima mea nu presimte nimic rău, înseamnă că trăieşte, dragul meu!

Fără să spună nimic, Axinia îşi întoarse faţa.

O tăcere adâncă se lăţi în bucătărie; apoi vântul a deschis uşa din tindă şi se auzi urletul apelor revărsate de peste Don, năpustindu-se printre plopi, şi gâgâitul îngrijorat al gâştelor sălbatice.

Axinia închise uşa şi se rezemă de cuptor…

— Nu te mai amărî, mătuşico, cuvântă ea încet. Ce boală poate să biruie un om ca dânsul? E tare, ca de fier. Asemenea oameni nu mor. A făcut tot drumul fără mănuşi, nici nu se uita la ger…

— Dar de copii îşi amintea? întrebă cu glas sfârşit Ilinişna.

— De dumneata, şi de copii. Sunt sănătoşi?

— Sunt, cum să nu fie? Iar Pantelei Prokofievici al nostru a murit în bejenie. Am rămas singuri…

Fără să rostească nici un cuvânt, Axinia îşi făcu cruce, mirându-se de liniştea cu care bătrâna îi vorbise despre moartea soţului.

Proptindu-se în masă, Ilinişna se sculă greoi.

— Am zăbovit la tine şi afară-i noapte.

— Mai stai, mătuşico.

— Nu, trebuie să mă duc. Duniaşka a rămas singură. Potrivindu-şi broboada, Ilinişna se uită în jur şi se strâmbă uşor: Iese fum din cuptor. Trebuia să bagi pe cineva în casă, când ai plecat. Ei, rămâi cu bine! Şi, cu mâna pe clanţa uşii, fără să se uite la Axinia, zise: După ce-ai să te odihneşti, vino să ne vezi. Poate că mai afli ceva despre Grigori, să ne spui şi nouă!

Din ziua aceea, legăturile dintre Melehovi şi Axinia se schimbară dintr-o dată. Îngrijorarea pentru viaţa lui Grigori le-a apropiat de parcă le-ar fi înrudit. A doua zi dimineaţa, Duniaşka o zări pe Axinia în curte, o strigă, se apropie de zăplaz şi, îmbrăţişând umerii slabi ai Axiniei, îi zâmbi deschis şi cu duioşie:

— Vai, Xiuşka, cât ai slăbit! Numai oscioarele au mai rămas.

— Poţi să nu slăbeşti într-o viaţă ca asta? răspunse Axinia, zâmbindu-i şi privind cu oarecare pizmă chipul de fată rumenă şi înflorită, în toată plinătatea frumuseţii.

— A fost mama aseară la tine? întrebă Duniaşka, fără să ştie de ce, în şoaptă.

— A fost.

— Chiar mă gândeam şi eu că n-a răbdat-o inima să nu vină la tine. A întrebat de Grişa?

— Da.

— Şi n-a plâns?

— Nu, e o bătrână tare.

Uitându-se la Axinia cu încredere, Duniaşka rosti:

— Mai bine ar fi fost dacă ar fi plâns, tot s-ar mai fi uşurat… Ştii, Xiuşa, de astă-iarnă s-a făcut atât de ciudată… nu mai e aşa cum a fost mai înainte. Când a auzit despre tata, credeam că i se rupe inima, m-am speriat rău de tot, dar dânsa n-a vărsat nici o lacrimă. Atât a zis: „Dumnezeu să-l odihnească, s-a chinuit destul, dragul meu…” Şi până seara n-a mai schimbat nici o vorbă cu nimeni. Am încercat în toate chipurile, şi ea numai dădea din mână şi tăcea. Vai, ce spaimă am tras în ziua aceea! Seara am isprăvit cu vitele, am venit de afară şi o întreb: „Mămuco, să gătim ceva pentru cină?” I s-a potolit inima, a început să vorbească… Duniaşka oftă şi, privind undeva peste umărul Axiniei, întrebă îngândurată: Să fi murit oare Grigori al nostru? E adevărat ce grăieşte lumea?

— Nu ştiu, drăguţo.

Duniaşka o privi iscoditor pe Axinia, oftând încă şi mai adânc.

— Mămuca se prăpădeşte de dorul lui! Nici nu-i zice decât „micuţul meu”. Şi nu crede că s-ar putea să nu mai fie în viaţă. Dar ştii, Xiuşa, dacă află cumva acum că a murit cu adevărat, moare şi dânsa de durere. Viaţa a şi părăsit-o, numai atâta i-a mai rămas în lume: Grigori. Nu mai ţine nici la nepoţei, iar la muncă, îi cad toate din mână. Gândeşte-te numai atâta: într-un an am pierdut patru…

Cuprinsă de înduioşare, Axinia se aplecă peste zăplaz, o îmbrăţişă pe Duniaşka şi o sărută cald pe obraz.

— Fă-o să-i treacă de urât, dragă. N-o lăsa să se amărască prea mult.

— Cum să fac eu să-i treacă de urât? Duniaşka îşi şterse ochii cu colţul basmalei şi o rugă pe Axinia: Treci pe la noi, vorbeşte cu ea, tot are s-o mai uşureze. N-ai de ce să ne ocoleşti!

— Am să trec zilele astea, am să trec neapărat!

— Cred că mâine am să ies la câmp. Ne-am înţeles cu văduva lui Anikuşka, vrem să semănăm măcar două deseatine de grâu… Dar tu n-ai de gând?

— Ce semănătoare mai sunt şi eu? zâmbi trist Axinia. N-am cu ce, nici pentru ce. Am nevoie de puţin, o să trăiesc şi aşa.

— Despre Stepan al tău, ce se aude?

— Nimic, răspunse cu nepăsare Axinia şi adăugă, fără să vrea: Nu prea mor după el. Această mărturisire necugetată o făcu să se tulbure şi, ascunzându-şi stânjenirea, zise grăbit: Ei, la revedere, fetiţo, mă duc să mai deretic prin casă.

Prefăcându-se că n-a observat tulburarea Axiniei, Duniaşka o mai opri, privind într-o parte:

— Stai o clipă, uite, doream să-ţi spun: n-ai vrea să ne ajuţi la muncă? Pământul se usucă, mi-e teamă că n-o să dovedim cu lucrul, iar în tot satul nu-s decât doi bărbaţi şi ăia schilozi.

Axinia se învoi cu plăcere, şi Duniaşka, mulţumită, se duse să se pregătească de plecare.

Ziua întreagă se mistui în pregătiri: cu ajutorul văduvei lui Anikuşka, vântură seminţele, meşterui boroanele cum s-a priceput, unse roţile harabalei şi potrivi semănătoarea. Seara puse puţin grâu curat într-o basma şi-l duse la cimitir, împrăştiindu-l pe mormântul lui Petro, al Nataliei şi al Dariei, pentru ca păsările să vină dimineaţa în zbor să ciugulească grăunţele. În naivitatea ei de fată, credea că morţii vor auzi ciripitul vesel al păsărilor şi se vor bucura ascultându-l…

Numai puţin înainte de revărsatul zorilor, pogora liniştea pe malurile Donului. Apa clipocea surd în pădurea inundată, spălând trunchiurile verzi-palide ale plopilor, legănând ritmic vârfurile lăstarilor de stejar şi de plopiş tânăr; prin bălţi, moţurile de stuf foşneau înclinate de apă; în zăvoaiele dintre maluri, acolo unde apa se întindea într-o neclintire de vrajă, oglindind lumina crepusculară a cerului înstelat, abia se auzea gâgâitul gâştelor sălbatice, fluierat somnoros de răţoi moţat, şi arar răsunau glasurile de argint ale lebedelor poposite în drum. Din când în când, se auzea plescăit de peşte, jucându-se în voie; pe întinsul apei presărat de scântei aurii, se rostogolea departe valul, legănându-se, şi se auzea freamătul de alarmă al păsărilor speriate. Şi liniştea învăluia apoi din nou ambele maluri. Dar în zori, când crestele de cretă ale dealurilor abia se zăreau, trandafirii, un vânt puternic începea să bată dinspre gurile Donului, împotriva curentului, făcând să se ridice valuri de un stânjen; apa clocotea cu furie în pădure, copacii gemeau şi se legănau în bătaia vântului. Vântul urla toată ziua şi se ogoia abia noaptea târziu. Vremea aceasta ţinu câteva zile în şir.

O ceaţă viorie se aşternuse deasupra stepei. Pământul se usca, ierburile stătuseră din crescut, ogoarele începeau să crape la faţă. Pământul se zvânta cu fiecare ceas, şi pe câmpurile satului Tatarski aproape nu se zăreau oameni. În tot satul n-au rămas decât moşnegi şi câţiva cazaci degeraţi şi bolnavi, prea slăbănogi pentru muncă, care abia se întorseseră din bejenie, încât numai femeile şi băieţandrii mai munceau la câmp. Vântul gonea vârtejuri de pulbere prin satul pustiu, trântea obloanele şi răvăşea paiele de pe acoperişurile magaziilor. „Anul ăsta o să rămânem fără bucate, ziceau bătrânii. Pe câmp numai muieri, dar şi alea seamănă câte una la trei gospodării. Pământul nearat nu dă nimic…”

A doua zi după ce au ieşit la câmp, puţin înainte de asfinţit, Axinia mâna boii la iaz, la adăpat. Ţinând de dârlogi un cal cu şaua pe el, băiatul Obnizov, de zece ani, stătea lângă stăvilar; calul îşi mişca buzele, de pe botul lui sur şi catifelat cădeau picături de apă, iar călăreţul descălecat se juca cu bulgării de argilă uscată, aruncându-i în apă şi privind cercurile care se lăţeau în jurul locului unde cădeau, unul după altul.

— Unde te duci, Vaneatka? îl întrebă Axinia.

— Am fost cu mâncare la mama.

— Ei, ce se mai aude prin sat?

— Nimica toată. Astă-noapte, moş Gherasim a prins cu vintirul un crap, uite, atâta de mare! Şi a mai venit din bejenie Feodor Melnikov.

Ridicându-se în vârfurile picioarelor, băiatul puse zăbala calului, apucă în mână un smoc de coamă şi sări cu o sprinteneală drăcească drept în şa. De la iaz porni la pas, ca un gospodar cumpănit, dar deodată se întoarse spre Axinia şi trecu în galop atât de iute, încât cămăşuţa ieşită la soare i se umflă la spate ca o băşică albastră.

Vreme ce boii se adăpau, Axinia se odihnea culcată pe stăvilar şi se hotărî pe loc să meargă în sat. Feodor Melnikov era cazac din trupele active şi trebuia să ştie ceva despre soarta lui Grigori. După ce aduse boii la haraba, Axinia zise către Duniaşka:

— Mă duc în sat, mă-ntorc mâine.

— Ai treabă?

— Da.

Dimineaţa, Axinia se întoarse. Şuierând în văzduh o nuia, cu înfăţişare de nepăsare, se apropie de Duniaşka, care înjuga boii. Dar sprâncenele îi erau încruntate şi o cută de amărăciune i se săpase în colţurile gurii.

— A venit Melnikov Feodor. M-am dus la el, l-am întrebat de Grigori. Nu ştie nimic, zise ea scurt şi, întorcându-se brusc, se duse la semănătoare.

După ce au isprăvit de semănat, Axinia se apucă să-şi dreagă gospodăria: puse pepeni în grădină, lipi cu lut şi vărui casa, acoperi cum s-a putut, cu paie vechi, acoperişul magaziei. Zilele treceau în trudă istovitoare, dar neliniştea pentru viaţa lui Grigori n-o părăsea pe Axinia nici o clipă. Îşi amintea în silă de Stepan şi, fără să ştie de ce, i se părea că n-are să se mai întoarcă; totuşi, când vreun cazac venea în sat, de el întreba mai întâi: „Nu cumva l-ai văzut pe Stepan al meu?” Şi abia după asta încerca treptat şi cu iscusite tertipuri să afle ceva despre Grigori. Toată lumea din sat ştia despre legăturile lor; până şi muierile cele mai nărăvite la bârfeli nici nu mai pomeneau despre un lucru aşa de cunoscut, şi totuşi Axinia se sfia să-şi dea pe faţă simţămintele şi numai uneori, când un cazac nu tocmai vorbăreţ nu spunea nici un cuvânt despre Grigori, îl întreba vădit tulburată şi plecându-şi ochii: „Dar nu cumva te-ai întâlnit pe undeva şi cu vecinul nostru, Grigori Panteleevici? Bătrâna îi duce dorul, se prăpădeşte tot aşteptându-l…”

Niciunul dintre cazacii din sat nu-i văzuse, nici pe Grigori, nici pe Stepan, după ce Armata Donului capitulase la Novorosiisk. Şi numai pe la sfârşitul lui iunie, un cazac din regimentul lui Stepan veni la Tatarski, în trecere spre satul Kolundaevski de peste Don. El fu cel care îi vesti Axiniei:

— Stepan a plecat în Crimeia, ţi-o spun cu adevărat. L-am văzut cu ochii mei cum se îmbarca pe vapor. N-am avut cum să stau de vorbă: era înghesuială mare, de nu mai puteai răzbi. Când l-a întrebat despre Grigori, el răspunse mai puţin neted: L-am văzut pe chei, mai purta epoleţi, dar după aceea nu l-am mai văzut. Pe mulţi ofiţeri i-au dus la Moscova; cine ştie pe unde o fi acum…

Dar o săptămână mai târziu, Prohor Zâkov se ivise rănit în Tatarski. Fusese adus din gara Millerovo, cu o căruţă de rechizite. Auzind despre aceasta, Axinia se opri din mulsul vacii, lăsă viţelul să sugă şi, acoperindu-şi în mers capul cu basmaua, o porni aproape în fugă spre casa Iui Zâkov. „Ştie el, Prohor, trebuie să ştie! Dar dacă spune că Grişa nu mai este? Ce mă fac atunci?”, se întreba ea, încetinindu-şi din ce în ce mai mult paşii, cu mâna apăsată pe inimă, îngrozită de teama unor veşti înfricoşate.

Prohor o întâmpină în odaie, zâmbind larg şi ascunzând la spate ciotul braţului stâng:

— Noroc, prieteno! Să-mi trăieşti! Ce bine-mi pare că te văd! Şi noi care credeam că ai dat ortul popii în cătunul acela! O-of, greu ai mai bolit acolo… El, izantimaticul, nu prea vă face frumoase! Şi pe mine, vezi cum m-au lucrat polonezii albi, mama lor de pungaşi?! Prohor arătă mâneca goală, făcută nod, a bluzei kaki. Când a văzut-o nevasta, a început să se vaiete, să plângă, dar eu îi zic: Nu mai urla, toanto, alţii rămân fără cap şi tot nu se plâng; o mână nu e cine ştie ce grozăvie! Acuma se fac şi mâini de lemn: cel puţin nu ţi-e teamă de frig şi, dacă o taie, sângele nu mai curge!” Dar uite ce pacoste: nu m-am obişnuit să le fac toate cu o singură mână. Nu pot să mă închei la nădragi, şi pace! De la Kiev şi până aici, am călătorit tot cu nădragii descheiaţi. Mai mare ruşinea! Aşa că iartă-mă, dacă mă vezi cam dezmăţat… Dar intră, şezi, bine ai venit. Hai să stăm de vorbă, până se-ntoarce muierea mea. A plecat, talpa iadului, după nişte trăscău. Bărbatul i-a venit ciung şi ea n-are cu ce să-l cinstească. Toate sunteţi la fel, când nu vă e bărbatu-acasă, vă cunosc eu, afurisitelor!

— Poate că spui ceva de…

— Am să spun, ştiu!… A poruncit să vă fac o plecăciune, uite aşa! Prohor făcu în glumă o plecăciune, dar îndată se uită mirat: Poftim na! De ce plângi, proasto? Voi, muierilor, toate sunteţi la fel, zălude şi leşinate. Când ţi-l omoară, plângi, şi când rămâne în viaţă, iar plângi! Şterge-ţi mutră, de ce-ai dat drumul la apă? Îţi spun: e viu şi sănătos, şi să mai vezi ce mutră grăsună şi-a făcut! La Novorosiisk, am intrat împreună cu el în Armata de cavalerie a tovarăşului Budionnâi. Divizia 14. Grigori Panteleevici a primit o sotnie, adică un escadron, şi eu bineînţeles am rămas la el – şi am pornit aşa asupra Kievului. Apoi numai să vezi tu ce pui de bătaie le-am tras albilor polonezi! Când ne duceam într-acolo, Grigori Panteleevici zicea: „Am tăiat pe nemţi, mi-am încercat paloşul pe austrieci – crezi tu că polonezii au căpăţâni mai tari? Mi se pare că o să ne vie să-i tăiem mai uşor decât pe ruşi – tu cum crezi?” Şi-mi face cu ochiul, şi se rânjeşte la mine. De când a intrat în Armata Roşie, s-a făcut vesel, gras şi bine. Nu ne-a lipsit şi un mare tărăboi, deh, ca în familie! Într-o zi, mă apropii de el şi-i zic în glumă: „Ar fi timp să facem un popas, blagorodnicia voastră, tovarăşe Melehov!” S-a uitat urât la mine şi-mi zice: „Lasă-te de glumele astea, că de nu, ai s-o păţeşti!” Seara mă cheamă la el, nu mai ţiu minte pentru ce, şi m-a pus dracul să-i zic din nou „blagorodnicia voastră”… A şi pus mâna pe mauser! S-a făcut alb la faţă, s-a rânjit la mine ca un lup, şi are la dinţi – i-e gura plină, cel puţin o sută are! M-am ferit pe sub burta calului, pe urmă am luat-o la sănătoasa. Era cât p-aci să mă dea gata, turbatul!

— Şi acum poate că va veni în concediu… începu timid Axinia.

— Aş! Nici să te gândeşti! i-o reteză Prohor. „O să lupt, zice, până mi-oi spăla toate păcatele!” N-avea grijă, are s-o facă! La treabă de om prost, e gata! Lângă un târguşor, ne-a condus la atac. L-am văzut cu ochii mei cum a spintecat patru ulani de-ai lor. E stângaci din copilărie, afurisitul, şi-i atingea şi cu dreapta, şi cu stânga… După luptă, însuşi Budionnâi a bătut mâna cu el în faţa frontului şi i-a isprimat mulţumirea sa lui Grigori şi escadronului. Iată ce figuri face dânsul, Panteleevici al tău!

Axinia îl asculta cuprinsă de un fel de toropeală… Se dezmetici abia în dreptul portiţei de la ograda Melehovilor. Duniaşka stătea în tindă şi strecura laptele; fără să-şi ridice ochii, întrebă:

— Vii după murături? Am făgăduit să-ţi aduc şi-am uitat…

Dar, privind în ochii uzi de lacrimi, strălucind de fericire al Axiniei, pricepu totul fără vorbe.

Lipindu-şi obrazul fierbinte de umărul ei, cu vocea înăbuşită de bucurie, Axinia şopti:

— E viu şi sănătos… Trimite salutări… Du-te! Du-te şi spune-i mamei!

Până la începutul verii, se întoarseră în Tatarski vreo treizeci de cazaci dintre acei care fuseseră în bejenie. Erau, în cea mai mare parte, moşnegi sau cazaci din contingente vechi, iar cei tineri şi de vârstă mijlocie lipseau, afară de cei bolnavi şi răniţi. Unii erau în Armata Roşie, alţii, în regimentele vrangheliste, şedeau în Crimeia, pregătindu-se pentru o nouă campanie spre Don.

Nu mai puţin de jumătate din bejănari rămăseseră pentru totdeauna prin părţile străine: unii muriseră de tifos, alţii îşi găsiseră moartea în cele din urmă încăierări din Kuban; mulţi dintre dânşii se despărţiseră de ceilalţi şi îngheţară în stepa de dincolo de Manâci; doi fuseseră prinşi de roşi-verzii şi dispăruseră fără urmă… Astfel, prea mulţi cazaci nu se mai aflau printre cei din Tatarski. Femeile îşi petreceau zilele într-o aşteptare încordată şi tulbure. Adeseori, ieşind în întâmpinarea vacilor, rămâneau îndelung privind pe sub palma pusă streaşină la ochi, tot căutând să desprindă un drumeţ întârziat ivindu-se pe drumul învăluit în negura liliachie a înserării.

Şi iată că sosea câte un gospodar zdrenţuit, jigărit şi plin de păduchi, dar mult aşteptat, şi în casa lui începea o cumplită şi voioasă forfotă: se punea apă la încălzit pentru ostaşul negru de jeg, copiii grăbeau pe întrecute să-şi ajute tatăl, pândindu-i toate mişcările, iar nevasta, aiurită de fericire, când se repezea să pună la masă, când alerga să scoată din cufăr primenelile curate pentru bărbat. Dar – culmea nenorocirii! – nu erau cârpite, iar degetele cuprinse de tremur ale gospodinei nu izbuteau de fel să treacă aţa prin urechea acului… În acele clipe fericite, până şi dulăul de pază, care-şi recunoscuse de departe stăpânul şi-l petrecuse alergând după el până la prag, lingându-i mâinile, avea voie să se bage-n casă; copiii scăpau fără bătaie chiar şi pentru oalele sparte, pentru laptele vărsat şi pentru toate celelalte isprăvi ale lor, acum iertate… Stăpânul casei nici n-avea când să se îmbrace după baie, şi se pomenea cu odaia ticsită de muieri. Veneau toate după veşti despre soarta celor dragi, sorbind cu nesaţ şi cu temere fiecare vorbă rostită de ostaş. Iar peste puţin timp, câte una din ele ieşea în ogradă cu mâinile încleştate pe chipul ud de lacrimi, mergând ca o oarbă pe ulicioară, şi o nouă văduvă se bocea după mort în căsuţa ei, urmată de glăscioarele subţiri ale copiilor. Aşa se petrecea viaţa atunci în Tatarski: intrând într-o casă, bucuria trimitea în alta dureri fără margini.

A doua zi, în zori, gospodarul întinerit şi râs se sculă din somn, îşi cercetă gospodăria şi-şi însemna în gând cam de ce să se apuce mai întâi. După gustarea de dimineaţă se şi apucă de treabă. Cu un fâşâit vesel, zbura rindeaua, toporul ciocănea undeva la umbra şopronului, vestind parcă prezenţa braţelor de bărbat îndemânatice şi lacome de muncă. Iar în casa unde se aflase în ajun despre moartea tatălui şi a bărbatului, domnea o tăcere mută de mormânt. Strivită de durere, femeia zăcea pe pat, cu copiii orfani înghesuiţi grămadă lângă ea, crescuţi parcă cu mai mulţi ani într-o singură noapte.

Ori de câte ori se auzea despre întoarcerea vreunui cazac din Tatarski, Ilinişna zicea:

— Dar al nostru când o să vie? Ăilalţi se-ntorc, numai despre el nici o veste.

— Mămuco, dar pe tinerii cazaci nu-i lasă să plece acasă! Cum de nu poţi înţelege? îi răspundea scoasă din răbdări Duniaşka.

— Cum asta, nu-i lasă?! Dar Tihon Gherasimov? Şi încă e cu un an mai mic decât Grigori!

— Dar e rănit, mămuco!

— Ce mai rănit! se împotrivea Ilinişna. L-am zărit aseară lângă fierărie, să-l vezi ce drept se ţine. Păi, aşa sunt răniţii?

— A fost rănit, dar acum se îndreaptă.

— Vrei să spui tu că al nostru n-a fost rănit de atâtea ori? Are tot trupul plin de crestături; crezi tu că n-are nevoie să se îndrepte?

Duniaşka se silea din răsputeri să-i dovedească bătrânei că trebuia să lase orice nădejde în întoarcerea grabnică a lui Grigori; dar s-o convingă pe Ilinişna de aşa ceva nu era un lucru dintre cele mai uşoare.

— Taci, proasto! se răstea ea poruncitor. N-oi fi ştiind eu mai puţin decât tine! Eşti încă prea cu caş la gură ca să-ţi înveţi mama! Îţi zic, trebuie să vie – înseamnă că are să vie. Du-te, piei din ochii mei, mi s-a urât să pierd vremea cu tine!

Bătrâna îşi aştepta cu cea mai mare nerăbdare fiul, pomenindu-l cu orice prilej. Era de ajuns ca Mişatka să nu asculte de dânsa, că îl şi ameninţa: „Aşteaptă, drac ciufulit, până când o să vie tata! O să te spui şi are să-ţi tragă o papară s-o pomeneşti!” Zărind spetezele albe, noi, ale unei harabale, care trecea prin faţa casei, ofta şi n-o răbda inima să nu zică: „Se cunoaşte îndată că omul e acasă, dar al nostru, ce să-i faci, parcă nici nu mai cunoaşte drumul până la noi!” Niciodată în viaţa ei Ilinişna nu putuse suferi fumul de tutun, izgonind fără milă pe fumători din bucătărie, dar în vremea din urmă se schimbase şi în această privinţă: „Du-te de-l cheamă pe Prohor, zicea ea adeseori Duniaşkăi, să vie să fumeze o ţigară de tutun, că la noi pute a mortăciune. Uite, când o să vie Grişa din militărie, o să miroasă şi la noi a om viu, a bărbat!” În fiecare zi, gătind mâncare, făcea câte ceva mai mult, iar după masă, băga ceaunul cu ciorbă la cuptor. Când Duniaşka întrebă pentru ce face asta, Ilinişna răspunse cu mirare: „Cum pentru ce? Dar dacă, poate, ne pică acasă oşteanul nostru, chiar astăzi, să nu aibă îndată o mâncare caldă şi să stea flămând până când i-o încălzim?…” Într-o zi, venind de la bostănărie, Duniaşka zări în bucătărie vechea haină a lui Grigori şi şapca lui cu marginile ieşite de soare, atârnate în cui. Duniaşka se uită întrebător la maică-sa, şi ea zise cu un zâmbet trist şi vinovat: „Le-am scos, Duniaşka, din cufăr. Când intri în casă, le vezi şi tot îţi vine mai uşor… Ca şi cum ar sta între noi…”

În cele din urmă, Duniaşka se săturase de atâta şi atâta vorbă tot despre Grigori, încât nu se mai stăpâni şi într-o zi o dojeni pe bătrână:

— Mă mir, mamă, cum de nu ţi s-a urât să vorbeşti mereu despre unul şi acelaşi lucru. Le e lehamite la toţi tot ascultându-te. Grişa şi iar Grişa, altă vorbă n-ai…

— Cum poate să mi se urască să vorbesc de fecioru-meu? Întâi să ai şi tu copii, că atunci ai să pricepi… răspunse încet Ilinişna.

După acest schimb de cuvinte, luă din bucătărie haina şi şapca lui Grigori şi le duse la dânsa în odaie, şi timp de câteva zile nu mai rosti nici o vorbă despre fecior. Dar, cu puţin înainte de cositul fânului, din nou îi spuse Duniaşkăi:

— Te superi când pomenesc de Grişa, dar cum o să trăim fără el? Te-ai gândit vreodată, proasto?! Se apropie coasa, şi la noi n-are cine să dreagă măcar grebla… De când suntem singure, toate se dărâmă peste noi, toate merg pe dos şi nici nu putem ţine seama lor. Fără stăpân, plâng şi lucrurile lui…

Duniaşka socoti mai cuminte să nu răspundă. Pricepea foarte bine că maică-sa nu-şi prea bate capul cu nevoile gospodăriei şi că toate vorbele ei nu sunt decât prilej pentru a-şi uşura sufletul, tot amintindu-l pe Grişa. Durerea puse din nou stăpânire pe Ilinişna, şi acum nici nu mai era în stare s-o ascundă. Seara refuză mâncarea, iar când Duniaşka o întrebă dacă nu-i cumva bolnavă, ea răspunse în silă:

— Am îmbătrânit… Şi mă doare inima, gândindu-mă la Grişa… Aşa de tare mă doare, că nu mai ţiu la nimica-n viaţă şi mă dor ochii privind lumea…

Nu Grigori însă a fost acela căruia i-a fost dat să gospodărească la casa Melehovilor… În ajunul cositului de iarbă, Mişka Koşevoi se-ntorsese de pe front. Petrecu noaptea la rudele lui îndepărtate şi a doua zi dimineaţa se înfăţişă la Melehovi. Ilinişna gătea; musafirul bătu cuviincios la uşă şi, neprimind nici un răspuns, intră în bucătărie şi-şi scoase şapca ponosită de ostaş, apoi îi zâmbi bătrânei.

— Bine v-am găsit, mătuşă Ilinişna! Nu mă aşteptaţi?

— Să trăieşti şi tu. Dar ce, eşti neam cu mine ca să te aştept? Rudă bună cu gardul nostru! zise oţărâtă Ilinişna, privind chipul, pe care nu-l putea suferi, al lui Koşevoi.

Fără să se sinchisească de o asemenea neprietenoasă primire, Mişka rosti:

— Ei, cu gardul… De bine, de rău, parcă tot eram cunoscuţi.

— Atâta tot.

— Păi, ce trebuia să fiu mai mult ca să trec şi să vă văd? Doar n-am venit să locuiesc la voi.

— Atâta ne mai lipsea, zise Ilinişna şi-şi văzu de treabă, fără să bage musafirul în seamă.

Dar tot aşa, fără să bage în seamă vorbele ei, Mişka cercetă cu luare-aminte bucătăria, apoi zise:

— Am trecut pe la voi, să văd cum o mai duceţi… Nu ne-am văzut de un an şi mai bine.

— Nu prea ţi-am dus dorul, mormăi Ilinişna, mutând cu furie oalele de tuci la gura cuptorului.

Duniaşka deretica prin odaia de alături şi, auzind glasul lui Mişka, îngălbeni şi scăpă mătura din mână; fără nici o vorbă se aşeză pe laviţă, trăgând cu urechea, nemişcată, la schimbul de vorbe. Chipul ei când se îmbujora învăpăiat, când se făcea atât de palid, încât pe nasul subţire şi uşor coroiat se iveau dungi albe. Auzi paşii hotărâţi ai lui Mişka străbătând bucătăria, scârţâitul unui scaun pe care-l aşeză sub el, apoi îl auzi scăpărând un chibrit. O aţă subţire de fum de ţigară pătrunse în odaie.

— Se vorbeşte c-ar fi răposat bătrânul…

— Da, a murit.

— Dar Grigori?

Ilinişna nu răspunse îndată, apoi grăi, vădit în silă:

— Slujeşte la roşii. Şi-a pus o stea roşie pe şapcă, la el cu tine.

— De mult ar fi trebuit s-o pună…

— Treaba lui.

În glasul lui Mişka răsună o mare nelinişte, când întrebă:

— Dar Evdokia Panteleevna?

— La dereticat. Vii cam prea devreme; oamenii care se simt nu umblă dis-de-dimineaţă cu colindul.

— Poate că mă simt şi eu, în felul meu! Mi s-a urât şi de asta am venit. Ce să mai aleg timpul?

— Of, Mihail, mai bine nu-mi mai face năduf!

— Dar cu ce-ţi fac năduf, mătuşico?

— Ştii tu cu ce!

— Anume, cu ce?

— Cu vorbele tale!

Duniaşka îl auzi pe Mişka scoţând un suspin greu. Nu se mai putu stăpâni: sări în picioare, îşi potrivi fusta şi intră în bucătărie. Galben la faţă, slăbit să nu-l mai cunoască, Mişka şedea lângă fereastră, isprăvindu-şi ţigara. Ochii lui tulburi se înviorară, un val uşor de roşeaţă îi năvăli în obraji, când o zări pe Duniaşka. Sculându-se într-un zvâc, murmură răguşit:

— Bine te-am găsit!

— Bine ai venit… şopti Duniaşka, cu glas abia auzit.

— Du-te şi adu apă! porunci îndată Ilinişna, aruncând o privire aspră fetei.

Mişka aşteptă răbduriu întoarcerea Duniaşkăi. Ilinişna tăcea; Mişka tăcea şi el. Apoi stinse ţigara între degete şi întrebă:

— De ce eşti mânioasă pe mine, mătuşico? Ţi-am tăiat calea sau ce ţi-am făcut?

Ilinişna se întoarse ca arsă de la cuptor.

— Cum te lasă cugetul să mai vii pe la noi, om neruşinat ce eşti?! întrebă ea. Şi mă-ntrebi încă de ce?! Ucigaşule!

— Eu, ucigaş?

— Adevărat ucigaş! Cine l-a omorât pe Petro? Tu sau altul?

— Eu.

— Aia e! Atunci ce fel de om eşti? Şi, după asta, vii la noi şi şezi… ca şi cum… Ilinişna se înăbuşi de durerile ei răscolite, dar se stăpâni şi urmă: I-am fost mamă ori nu? Cum poţi dar să mă mai priveşti în ochi?

Mişka păli şi mai amarnic. Se aşteptase la un asemenea ceas. Bâlbâind tulburat, vorbi:

— N-am de ce să-mi plec ochii! Dacă Petro m-ar fi prins, ce mi-ar fi făcut? Crezi că m-ar fi pupat în bot? M-ar fi omorât şi el. Nu ne-am întâlnit atunci pe movile ca să ne giugiulim! Războiul e război.

— Şi pe cuscrul Korşunov? Să omori un moşneag paşnic, şi asta se cheamă război?

— Dar cum? se miră Mişka. Sigur că da, e război! Cunosc eu paşnici ca ăsta! Stă în pace acasă, îşi ţine nădragii în mâini, dar face mai mult rău decât altul pe front… Tocmai ăia ca alde moş Grişaka asmuţeau pe cazaci împotriva noastră. Din pricina lor s-a făcut tot războiul! Cine făcea agitaţie împotriva noastră? Dânşii, paşnicii ăştia. Şi tu-mi zici „ucigaşule”!… Ţi-ai şi găsit pe cine să numeşti ucigaş! Păi, eu nu eram în stare să tai un miel sau un purcel; ba încă şi acum, ştiu că nu mi se ridică mâna. Când tăiau alţii, îmi astupam mereu urechile şi plecam cât mai departe ca să nu aud şi să nu văd.

— Dar pe cuscrul…

— Ce-i tot dai zor cu cuscrul? o întrerupse cu îndârjire Mişka. Folos de la el, cât lapte de la un ţap, dar de stricat, strica mai mult decât zece ţapi! I-am zis: „Ieşi din casă”; n-a ieşit şi a rămas pe loc. Mi-e ciudă pe ei, afurisiţii de moşnegi! Un dobitoc nu pot să-l omor, doar poate numai la mânie, dar o pacoste ca acel cuscru al vostru, iartă-mă, sau alţi duşmani ca dânsul – cât vrei! Am mână tare pentru ei, pentru toţi duşmanii noştri, care degeaba fac umbră pământului!

— Din pricina tăriei tale te-ai şi uscat ca un ţâr, zise veninos Ilinişna. Te roade sufletul, nu-i aşa?

— Aş! De unde? zâmbi blajin Mişka. Să mă roadă sufletul pentru un boşorog ca moşul ăla?… Frigurile m-au răpus, m-au supt cu totul, că dacă nu erau ele, măicuţă, ce-aş mai…

— Ce, eu îs mama ta? se aprinse Ilinişna. Căţeaua ţi-e mamă!

— Hai, nu mă scuipa în obraz! Zise surd Mişka, încruntându-şi ochii într-un început de ameninţare. N-am făcut legământ să rabd toate de la tine. Îţi spun, tuşă, limpede: să nu-mi porţi sâmbetele pentru Petro. A găsit ce-a căutat.

— Ucigaşule! Ucigaşule! Pleacă de-aici, nu pot să te mai văd în ochi! Repetă cu îndârjire Ilinişna.

Mişka îşi aprinse o nouă ţigară, apoi întrebă liniştit:

— Dar Mitri Korşunov, alt neam al vostru, nu-i ucigaş? Dar Grigori? Tu taci când e vorba de feciorul tău, dar el e cu adevărat un ucigaş!

— Să nu minţi!

— N-am de ce să mint, nu-s minciuni. Şi ce altceva zici că este? Ştii tu câţi oameni de-ai noştri a omorât? Asta e! Dacă, tuşă, dai porecla asta la toţi cei ce au fost la război, atunci toţi suntem ucigaşi. Trebuie să ştim numai pentru ce omorâm şi pe cine, rosti cu tâlc Mişka.

Ilinişna se ferecă în tăcerea ei, dar, văzând că oaspetelui nici nu-i trece prin gând să-şi ia tălpăşiţa, zise aspru:

— Ajunge! N-am timp să flecăresc cu tine, du-te acasă!

— Am atâtea case, câte palate are iepurele, zâmbi Mişka şi se ridică să plece.

La naiba! Nu era nici un chip să-l alungi cu asemenea dojeni şi vorbe urâte! Nu era atât de simţitor ca să bage în seamă stropşelile răutăcioase ale bătrânei clocotind de mânie. Ştia că Duniaşka îl iubeşte, iar de celelalte, cu bătrână cu tot, puţin îi păsa.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, se înfiinţă din nou, dădu bună ziua, ca şi cum urechile nu i-ar fi auzit nimic neplăcut în ajun, şi se aşeză lângă fereastră, urmărind din ochi fiecare mişcare a Duniaşkăi.

— Cam des calci pe la noi… rosti în treacăt Ilinişna, fără să-i întoarcă bun găsitul.

Duniaşka se aprinse la faţă, se uită la maică-sa cu privirea scânteietoare şi-şi lăsă ochii în jos, fără nici o vorbă. Zâmbind, Mişka zise:

— Nu viu la tine, tuşă Ilinişna. Degeaba te necăjeşti!

— Ai face mai bine să uiţi drumul la casa noastră!

— Dar unde să mă duc? întrebă Mişka, deodată pe alt glas. Din mila neamului vostru Mitri, am rămas singur cuc, ca ochiul chiorului, şi nu mă ţine nimic să stau în casa goală. Vrei, nu vrei, tot am să viu pe la voi! Încheie el şi se aşeză mai de nădejde, cu picioarele răşchirate.

Ilinişna îl privi apăsat: avea dreptate! Pe unul ca el nu puteai să-l scoţi cu una, cu două. Toată făptura adusă de spate a lui Mişka, capul aplecat, buzele strânse exprimau o încăpăţânare de taur…

După ce plecă, Ilinişna a trimis copiii afară şi apoi se răsti la Duniaşka:

— Să nu mai calce pe-aici! Ai înţeles?

Fără să clipească, Duniaşka îşi privi mama în ochi. O îndârjire comună tuturor Melehovilor se citi în ochii ei aprinşi de furie, când răspunse răspicat, ca şi cum ar fi retezat fiecare vorbă:

— Ba nu! Are să vie! N-ai să-l opreşti! Are să vie! Şi, nemaiputând să se stăpânească, îşi acoperi, faţa cu şorţul şi fugi în tindă.

Răsuflând greu, Ilinişna se aşeză la fereastră şi şezu multă vreme, clătinând din cap tăcută, cu privirea goală, rătăcind undeva în stepă, unde o dungă de pelin argintată de soare despărţea în zare pământul de cer.

Pe înserate, Duniaşka şi maică-sa, tăcute amândouă şi neîmpăcate, aşezau la loc zăplazul răsturnat din grădina de la Don. Veni Mişka. Luă fără vorbă hârleţul din mâinile Duniaşkăi, spunând:

— Nu sapi destul de adânc. Dacă bate un vânt mai tare, se dărâmă din nou zăplazul vostru.

Începu apoi să adâncească gropile pentru stâlpi, ajută la aşezat gardul, îl prinse de stâlpi şi plecă. A doua zi dimineaţă, aduse şi puse lângă scara casei Melehovilor două cruci de greblă proaspăt cioplite şi o coadă de furcă, o salută pe Ilinişna şi o întrebă, ca un adevărat gospodar:

— Aveţi de gând să cosiţi iarba? Oamenii au şi plecat peste Don.

Ilinişna nu scăpă nici o vorbă. În locul ei, răspunse Duniaşka:

— Nici n-avem cu ce să mergem. Luntrea stă din toamnă sub şopron, s-a dezghiocat toată.

— Ar fi trebuit s-o puneţi încă de astă-primăvară pe apă, rosti cu dojană Mişka. Poate că vreţi s-o dregem, s-o călăfătuim? Fără barcă, n-aţi făcut nimic.

Cu un aer supus de aşteptare, Duniaşka se uită la bătrână. Ilinişna frământa în tăcere aluatul şi se prefăcea că toate vorbele astea nici n-o privesc.

— Aveţi câlţi de cânepă? întrebă Mişka, zâmbind uşor.

Duniaşka se duse în cămară şi se întoarse cu un braţ de câlţi.

Până la prânz, Mişka isprăvi cu dresul bărcii şi se abătu pe la bucătărie:

— Ei, v-am pus barca pe apă! Las-o să se umfle. Aveţi grijă s-o legaţi de vreo buturugă, ca să n-o fure cineva. Apoi întrebă din nou: Şi cum rămâne cu cositul, tuşă? Pot să v-ajut? Deocamdată tot stau fără rost.

— Întreab-o pe dânsa.

Şi Ilinişna făcu o mişcare din cap spre Duniaşka.

— Întreb pe stăpâna casei.

— Mi se pare că nu mai sunt stăpână…

Duniaşka izbucni în lacrimi şi se grăbi să intre în odaie.

— Dacă-i aşa, înseamnă că trebuie să vă ajut, zise hotărât Mişka. Unde ţineţi sculele de dulgherie? Vreau să vă fac nişte greble, că alea vechi nu-s bune de nimic, pre cât se pare.

Se duse sub şopron şi, fluierând, începu să taie dinţi pentru greble. Micul Mişatka se învârtea pe lângă el, uitându-se rugător în ochii lui şi cerându-i:

— Nene Mihail, ia fă-mi şi mie nişte greble mici, că n-are cine să-mi facă. Bunicuţa nu ştie, mătuşa nu ştie, numai tu! Tu ştii să le meşteruieşti grozav de bine!

— Am să-ţi fac, tizule, zău c-am să-ţi fac! Dar dă-te deocamdată niţel la o parte, să nu-ţi intre vreo aşchie în ochi!! îi potolea Koşevoi nerăbdarea, zâmbind şi gândindu-se cu mirare: „Dar cât de mult seamănă cu el, drăcuşorul… Leit tat-său! Ochii, sprincenele, chiar şi buza de sus o ridică la fel! Lucrat aidoma, după chipul şi asemănarea lui!”

Începu să meşterească o greblă micuţă, dar n-avu puteri s-o isprăvească: buzele i se învineţiră, chipul său, galben ca ceara, căpătă o încruntare mânioasă şi în acelaşi timp resemnată. Nu mai fluiera; puse cuţitul jos şi mişcă înfrigurat din umeri.

— Mihailo Grigorici, tizule, adu-mi vreo pânză de sac, am să mă culc, îl rugă el.

— Dar pentru ce? se minună Mişatka.

— Am să zac.

— Da' de ce?

— Mă, da' tare mai eşti pisălog! Te ţii de om ca un scai! Ei, mi-a venit şi mie timpul să mă-mbolnăvesc şi pace! Adu-mi mai repede ce ţi-am cerut!

— Dar greblele mele?

— O să le isprăvesc mai târziu.

Un tremur din ce în ce mai puternic zgâlţâia tot trupul lui Mişka. Clănţănind din dinţi se culcă pe pânza adusă de Mişatka, îşi scoase şapca şi-şi acoperi faţa cu ea.

— Te-ai şi îmbolnăvit? întrebă necăjit Mişatka.

— Gata! M-am îmbolnăvit.

— Şi de ce tremuri?

— Mă scutură frigurile.

— Dar de ce clănţăneşti din dinţi?

Mişka se uită cu un ochi de sub şapcă la tizul său mic şi pisălog, zâmbi scurt şi nu mai răspunse la întrebările lui. Mişatka se holbă speriat la el şi dădu fuga acasă.

— Băbuco! Nenea Mihail s-a culcat sub şopron şi tremură, şi tremură de chiar sare de pe loc!

Ilinişna se uită afară, se trase lângă masă şi rămase mult timp tăcută, gândindu-se la ceva…

— De ce taci, băbuco? întrebă nerăbdător Mişatka, atingându-i mâneca bluzei.

Ilinişna se întoarse spre el şi zise cu hotărâre în glas:

— Ia o pătură, puiule, şi du-o să se învelească cu ea, nelegiuitul! Îl scutură boala, frigurile. Poţi să ridici pătura? Se apropie din nou de fereastră, se uită afară şi rosti repede: Stai, stai! Nu te mai duce cu pătura, nu mai trebuie…

Duniaşka îl acoperea pe Koşevoi cu şuba ei de oaie şi, aplecându-se, îi vorbea ceva…

După ce i-a trecut accesul de friguri, Mişka zăbovi până în amurg, pregătind totul pentru coasă. Se simţea vlăguit peste seamă de puteri. Mişcările lui erau moi şi nesigure; cu toate astea, isprăvi grebla lui Mişatka.

Seara, Ilinişna aduse cina, aşeză copiii la masă şi, fără să se uite la Duniaşka, îi zise:

— Du-te de-l cheamă pe ăla… cum îi mai zice… să mănânce cu noi.

Mişka se aşeză la masă fără să-şi facă semnul crucii. Şedea zgribulindu-se istovit. Pe chipul lui galben, brăzdat de dârele murdare de sudoare uscată, se citea sfârşeala; mâna îi tremura când ducea lingura la gură. Mâncă puţin şi în silă, privind uneori cu nepăsare la cei din jurul mesei. Dar, spre mirarea ei, Ilinişna observă că ochii stinşi ai „ucigaşului” se înviorau şi se aprindeau într-o lumină caldă, oprindu-se la micul Mişatka; luminiţe de încântare şi de duioşie sclipeau o clipă în ei şi piereau, iar un zâmbet abia văzut mai stăruia îndelung în colţurile gurii. Îşi mută privirea în altă parte, şi chipul său nu mai exprima decât o resemnată nepăsare.

Ilinişna începu să-l cerceteze într-ascuns pe Koşevoi şi abia atunci îşi dădu seama cât de îngrozitor slăbise în timpul bolii. Sub bluza cenuşie de praf se conturau puternic oasele claviculelor, umerii colţuroşi şi largi, ridicaţi în sus, iar mărul lui Adam, acoperit cu părul roşcovan, părea atât de ciudat pentru gâtul lui subţire, ca de copil… Cu cât mai încordat se uita Ilinişna la figura zgribulită a „ucigaşului”, la chipul său de ceară, cu atât mai vârtos o năpădea un simţ tainic şi tulbure de îndoială. Şi deodată un simţământ de milă nepoftită faţă de acest om, pe care îl ura, acel simţământ sfâşietor de milă maternă, care biruie şi sufletele femeilor celor mai tari, se trezi în inima Ilinişnei. Nemaifiind în stare să-şi înfrunte simţământul acesta nou, ea împinse spre Mişka o strachină plină cu lapte şi zise:

— Pentru Dumnezeu, mănâncă mai zdravăn! Nici nu-mi vine să mă uit la tine, de prăpădit ce eşti… Halal logodnic!

Gura satului începu să vorbească despre Koşevoi şi Duniaşka. Întâlnind-o pe Duniaşka la podişcă, o femeie o întrebă, fără să-şi ascundă pornirea de batjocură: „L-aţi tocmit argat pe Mihail? Văd că nici nu mai pleacă din curtea voastră…”

La toate rugăminţile fiică-si, Ilinişna repeta mereu: „Nu te mai milogi, că tot nu te dau după el! N-o să aveţi binecuvântarea mea!” Şi numai atunci când Duniaşka îi spuse că va pleca la Koşevoi şi începu chiar să-şi strângă lucrurile, Ilinişna îşi schimbă hotărârea.

— Răzgândeşte-te! strigă ca speriată. Ce mă fac singură, cu copiii? Să pierim?

— Fă cum ştii, mamă, dar nu vreau să fiu de râsul lumii, răspunse încetişor Duniaşka, continuând să-şi arunce afară din cufăr zestrea ei de fată.

Ilinişna rămase mult timp pe gânduri, mişcându-şi buzele, apoi, umblând greu, se îndreptă în colţul odăii unde erau icoanele.

— Ei, fata mea, şopti ea, scoţând o icoană din cui, dacă ai hotărât aşa, du-te. Dumnezeu să te aibă în pază!…

Duniaşka îngenunche sprinten. Ilinişna o binecuvântă: glasul ei tremura:

— Cu icoana asta m-a binecuvântat şi pe mine răposata maică-mea… O-of, dacă te-ar putea vedea acum tat-tău… Ţii tu minte ce spunea dânsul despre ursitul tău? Mă vede Dumnezeu cât de greu îmi vine…

Apoi se întoarse şi ieşi în tindă, fără să mai adauge o vorbă.

Cu toate stăruinţele lui Mişka, cu toate încercările lui de a-şi îndupleca logodnica să nu mai facă cununia religioasă, fata încăpăţânată ţinea morţiş să se împlinească toate după dorinţa ei. Scrâşnind din dinţi, Mişka fu silit să încuviinţeze. Blestemând în gând sucelile lumii, se pregătea de cununie cu atâta lehamite, parcă avea să meargă la spânzurătoare. Noaptea, popa Visarion îi cunună fără tămbălău, în biserica pustie. După încheierea slujbei, îi felicită şi rosti povăţuitor:

— Iată, tinere tovarăş sovietic, cum se întâmplă în viaţă: anul trecut, dumneata mi-ai ars casa, i-ai dat foc cu mâna proprie, iar astăzi a trebuit să te cunun… Vorba poporului: să nu scuipi într-o fântână, că va veni nevoia să bei din ea. Totuşi, mă bucur sufleteşte că ai revenit la sentimente mai bune şi că ţi-ai regăsit calea spre lăcaşul lui Hristos.

De astă dată răbdarea lui Mişka se spulberă. Tot timpul cât se aflase în biserică tăcuse, ruşinându-se de slăbiciunea lui de fire şi simţindu-se scârbit de atâta moliciune; dar acum, aruncându-i popii o privire furioasă, îi zise în şoaptă, ca să nu-l audă Duniaşka:

— Păcat că ai fugit din sat, că altfel te ardeam, diavol pletos, cu casa ta cu tot! Ai înţeles, bă?

Clipind mărunt din ochi, uluit de o asemenea mărturisire, popa rămase cu gura căscată, iar Mişka îşi trase de mânecă tânăra nevastă, rostind aspru: „Hai să mergem!” Şi, tropotind cu cizmele lui milităreşti, se îndreptă spre ieşire.

La această cununie fără veselie nu s-a băut trăscău, nu s-a cântat în gura mare. A doua zi, Prohor Zâkov, care servise de martor, scuipa de necaz şi se plângea Axiniei:

— Vai de cununia lor! La biserică, Mihail a trântit popii ceva, de s-a strâmbat moşul ca ars! Şi la cină, ai văzut ce a fost? Găini fripte şi lapte bătut… nici măcar o picătură de trăscău, al dracului să fie! De-ar fi văzut Grigori Panteleevici de ce nuntă a avut parte surioara lui!… S-ar fi apucat de păr! Nu, fetico, ajunge! Nu mă mai duc la nunţile ăstea noi. Chiar într-o haită de câini, şi tot e mai vesel: se bat pentru căţea, îşi rup pielea, e mare schelălău, dar aici? Nici pileală, nici bătaie, fire-ar afurisiţi să fie! Crede-mă, m-am necăjit aşa de rău după nuntă lor, că n-am dormit toată noaptea, mă tot scărpinam, de parcă mi-ar fi vârât un pumn de purici sub cămaşă…

Din ziua în care Koşevoi se statornicise în gospodăria Melehovilor, totul începu să meargă altfel: în scurtă vreme, el drese gardul, aduse şi aşeză la arie fânul din stepă, împlinind cu pricepere stogul început; pregătindu-se de seceriş, ticlui din nou podul şi aripile maşinii de secerat, curăţi cu îngrijire harmanul, repară vechea vânturătoare şi drese hamurile, deoarece visa pe ascuns să schimbe o pereche de boi pe un cal – şi-i spuse de câteva ori Duniaşkăi: „Trebuie să ne facem rost de un cal! Ăştia, cu coarnele, nu-s buni de înhămat.” Într-o zi, descoperi în cămară o căldăruşă cu vopsea albă şi ceva ultramarin, şi hotărî imediat să vopsească obloanele vechi, acum cenuşii. Şi iată că gospodăria Melehovilor îşi recăpătă parcă tinereţea şi privi iarăşi lumea cu ochii albaştri şi vii ai ferestrelor…

Mişka se dovedi a fi vrednic şi chibzuit gospodar. Cu toată boala lui, muncea fără istov, iar Duniaşka îi ajuta la toate.

Chiar din primele zile ale vieţii de femeie măritată, se făcu vădit mai frumoasă şi parcă mai lată în umeri şi în şolduri. Ceva nou se ivise în expresia ochilor ei, în mers, chiar în felul de a-şi potrivi părul. Stângăcia mişcărilor de altădată, vioiciunea ei feciorelnică şi zburdălnicia, pieriseră.

Zâmbitoare şi potolită, îşi privea cu ochi îndrăgostiţi bărbatul şi nu vedea nimic altceva din jur. Tânăra fericire e totdeauna oarbă…

Dar Ilinişna simţea tot mai dureros şi mai limpede, cu fieştece zi ce trecea, singurătatea care o încolţea. Devenise de prisos în casa unde îşi trăise aproape toată viaţa. Duniaşka şi bărbatul ei munceau în aşa chip, încât se părea că şi-au pus în gând să-şi facă un cuib al lor pe un loc pustiu. Nu se sfătuiau cu ea şi nu-i cereau încuviinţarea ori de câte ori se apucau să facă ceva în gospodărie, şi nici nu prea găseau o vorbă de duioşie pentru bătrână. Numai atunci când se aşezau la masă schimbau cu dânsa ceva mai multe vorbe, de altfel fără a spune nimic deosebit; apoi Ilinişna rămânea iarăşi singură, cu gândurile ei mohorâte. Nu o bucură nici fericirea fiicei: o stânjenea prezenţa în casă a unui om străin – căci ginerele tot străin îi rămânea. Însăşi viaţa ajunsese o povară pentru dânsa. După ce pierduse într-un singur an atâtea fiinţe dragi, trăia doborâtă de suferinţă, îmbătrânită şi mâhnită. Multă durere avusese de îndurat, poate chiar prea multă. Nu mai găsea puteri să se ţină tare şi trăia sub apăsarea presimţirii superstiţioase că moartea, care se obişnuise să calce atât de des în casa veche a Melehovilor, are să-i mai treacă o dată pragul. Resemnându-se faţă de măritişul Duniaşkăi, Ilinişna nu dorea decât să ajungă să-l mai vadă pe Grigori, să-i lase copiii şi să închidă apoi ochii pentru vecie. Prin suferinţele sale în viaţa-i lungă şi spinoasă, îşi meritase în sfârşit acest drept la odihnă.

Zilele de vară se perindau nesfârşit de lungi. Soarele dogorea. Pe Ilinişna însă n-o mai încălzeau razele lui săgetătoare. Şedea ceasuri întregi în cerdac, în bătaia soarelui, fără să se mişte şi cu totul nepăsătoare faţă de tot ce se petrecea în jurul ei. Nu mai era gospodina grijulie şi vrednică de totdeauna. Nu-i venea să pună mâna pe nimic. Toate nu mai aveau nici un rost şi i se păreau zadarnice, de prisos; de altfel, nici nu mai avea puteri să muncească. Adeseori îşi privea mâinile sluţite de atâţia ani de muncă şi-şi zicea în gând: „Şi-au trăit sorocul bietele mele mâini… E vremea de odihnă… Am zăbovit pe pământ destul. Numai de aş ajunge să-l mai văd pe Grişenka…”

Doar o singură dată se simţi Ilinişna veselă şi vioaie, ca altădată, dar pentru puţin timp. Întors din staniţă, Prohor, îi strigă de departe:

— Eşti bună de cinste, babă Ilinişna! Ţi-am adus o scrisoare de la fecior!

Bătrâna păli. În închipuirea ei, o scrisoare era legată de o nouă nenorocire. Dar când Prohor îi citi scurta scrisorică, compusă pe jumătate din salutări pentru rude şi în care se spunea abia la sfârşit că el, Grigori, va căuta să vină la toamnă în concediu, Ilinişna stătu mult timp tăcută, nemaiputând îngâna nici măcar cuvintele de bucurie. Pe chipul ei pământiu, prin cutele adânci ale obrazului, se prelingeau lacrimi mici ca bobiţele de mărgele. Cu capul aplecat, le ştergea cu mâneca bluzei şi cu palma aspră, dar ele şiroiau înainte şi, picurând pe şorţ, îl pătau ca o ploaie deasă şi caldă. Lui Prohor nu numai că nu-i plăceau lacrimile de femeie, ci-l mai şi scoteau din sărite. De aceea se strâmbă şi zise cu ciudă, nemaigăsind de cuviinţă s-o ascundă:

— Vai, cum te-ai muiat, băbuco! Multă apă mai aveţi voi în ochi! Trebuie să te bucuri, şi când colo tu plângi! Ei, rămâi cu bine, că eu plec. Nu-mi face nici o plăcere să te văd bocindu-te.

Ilinişna se dezmetici şi îl opri.

— Pentru asemenea veste, dragă… Cum se poate?… Stai să te cinstesc… bolborosi ea, scoţând din cufăr o sticlă cu rachiu, pe care o păstra acolo de demult.

Prohor luă loc şi-şi netezi mustăţile.

— Ai să bei cu mine, de bucurie? o întrebă el, dar se gândi imediat cu îngrijorare: „Iar m-a tras dracul de limbă! Te pomeneşti că o să bea partea ei, şi n-am făcut nici o treabă!…”

Dar Ilinişna nu voi să cinstească. Împături cu grijă scrisoarea, o puse lângă icoane; se răzgândi după un timp, o luă de acolo, o ţinu câteva clipe în mâini şi o vârî în sân, apăsând-o cu tărie pe inimă.

Întoarsă de la câmp, Duniaşka citi şi reciti scrisoarea; apoi zâmbi şi oftă:

— Of, de-ar veni mai repede! Că matale, mamă, parcă nu mai semeni cu matale.

Cu o lăcomie geloasă, Ilinişna îi luă scrisoarea, o vârî din nou în sân şi, privindu-şi fiica cu ochii îngustaţi, sclitori, zise cu un zâmbet:

— De mine au uitat şi câinii aşa cum am ajuns, dar, uite, mezinul meu şi-a amintit de mamă! Cum scrie! Mă cinsteşte după nume: Ilinişna… Şi mai scrie: „Mă închin măicuţei dragi şi copilaşilor dragi”. Nici pe tine nu te-a uitat… Ei, de ce râzi? Eşti o proastă, Duniaşka, curat proastă!

— De ce, mamă, n-am voie să zâmbesc? Unde te duci?

— Mă duc în grădină să prăşesc cartofii.

— Mai bine stai acasă, mă duc eu mâine. Te tot plângi că eşti bolnavă, şi acum – treburi.

— Nu, mă duc… Am o mare bucurie, vreau să stau singură, mărturisi Ilinişna şi, cu o mişcare sprintenă, tinerească, îşi acoperi capul cu broboada.

În drum spre grădină, se abătu pe la Axinia, vorbi de formă despre tot felul de lucruri neînsemnate, apoi scoase scrisoarea.

— Mi-a trimis o scrisoare fecioru, bucurându-şi mama că vrea să vie în conced. Ia-o, vecinico, şi citeşte, să mai aud o dată.

Din ziua aceea, Axinia avu adeseori prilej să-i citească scrisoarea. Ilinişna venea seara la ea, scotea plicul galben învelit cu grijă într-o băsmăluţă şi o ruga, suspinând:

— Ia mai citeşte-o, Axiniuşka, că mă doare inima! L-am visat astă-noapte mic, aşa cum era când mergea la şcoală…

Încetul cu încetul, literele scrise cu creionul chimic se şterseră şi multe cuvinte nu se mai puteau desluşi, dar aceasta nu mai însemna nici o piedică pentru Axinia: citise scrisoarea de atâtea ori, încât o învăţase pe dinafară. Şi chiar atunci când hârtiuţa subţire se găurise şi se făcuse petice, Axinia recitea pe de rost scrisoarea, fără nici o lipsă.

Cam după vreo două săptămâni, Ilinişna se simţi rău. Duniaşka avea treabă cu treieratul şi Ilinişna nu voi s-o oprească în casă, dar nici nu putea să gătească singură.

— Azi n-am să mă scol. Descurcă-te singură, aşa cum poţi, o rugă ea.

— Da' ce te doare, mamă?

Ilinişna netezi cutele de la bluza veche şi, fără să-şi ridice ochii, răspunse:

— Mă doare peste tot… Mi se pare că mi s-a rupt ceva la mijloc. Răposatul tată-tău, când era tânăr, i se năzărea să se supere pe mine cărându-mi pumni, cu nemiluita… Şi avea nişte pumni de fier… Zăceam săptămâni întregi, mai mult moartă decât vie. Şi uite că acum mă doare tot trupul, parcă m-ar fi bătut ieri…

— Nu vrei să-l trimit pe Mihail după felcer?

— La ce bun? Poate că o să mă scol şi aşa.

Într-adevăr, a doua zi, Ilinişna se sculă, umblă puţin prin curte, dar spre seară se culcă din nou. Chipul i se umflă puţin, iar sub ochi i se iviră pungi. Nu putea răsufla noaptea; proptindu-se în mâini, îşi ridică de câteva ori capul de pe pernele groase şi răsuflă greu. După aceea, se simţi ceva mai bine – putea sta culcată pe spate şi chiar se ridica din pat. Petrecu mai multe zile într-o ciudată stare de linişte şi însingurare. Voia să fie singură, iar când Axinia venea s-o vadă, răspundea în silă la întrebările ei şi răsufla cu uşurare când dânsa pleca. Era bucuroasă că amândoi copiii îşi petreceau aproape toată ziua pe afară, în ogradă, şi că Duniaşka vine atât de rar şi n-o mai sâcâie cu tot felul de întrebări. Nu mai avea nevoie de milă şi de mângâierea nimănui. Îi sosise clipa în care trebuia neapărat să rămână singură, ca să-şi poată aminti atâtea lucruri din viaţă. Şi acum, cu ochii pe jumătate închişi, zăcea aşa nemişcată, ceasuri întregi, şi numai degetele ei umflate se jucau cu cutele păturii. Iar în aceste ceasuri, toată viaţa ei îi trecea din nou prin minte.

Era uimitor cât de scurtă şi sărăcăcioasă fusese această viaţă, de câte cumpene, grele şi dureroase, avusese parte, pe care nici n-ar fi vrut să şi le mai amintească. Fără să ştie de ce, amintirile ei şi gândurile ei se întorceau mereu la Grigori. Poate, fiindcă îngrijorarea pentru soarta lui n-o părăsise nici o clipă în toţi anii de la începutul războiului, iar toate câte o mai legau de viaţă erau cuprinse numai în el. Sau poate fiindcă durerea după pierderea fiului celui mai mare şi a soţului slăbise, se făcuse cu timpul ceva mai puţin stăruitoare. Oricum ar fi, de dânşii, de morţi, îşi amintea mai rar şi nu-i vedea decât printr-un fel de ceaţă fumurie. Îşi amintea în silă tinereţea, viaţa ei de căsnicie. Toate acestea erau acum de prisos, rămăseseră atât de departe şi nu-i mai aduceau nici o bucurie, nici o uşurare. Iar întorcându-se la trecut, în amintirile sale din urmă, ea rămânea neînduplecată şi curată. Dar „mezinul” i se ivea în amintiri cu o limpezime de neînchipuit, aproape să-l pipăie. Era destul să se gândească la el că-şi auzea îndată inima bătând tot mai zvâcnit. După aceea, i se tăia răsuflarea, chipul i se înnegrea, şi zăcea în nesimţire îndelungă, dar, abia venindu-şi în fire, începea să se gândească iarăşi şi iarăşi la el. Doar nu putea să-şi uite cel din urmă fiu…

Într-o zi, Ilinişna zăcea în odaie. Soarele de amiază strălucea pe cer. La marginea de miazăzi a bolţii de un albastru orbitor, pluteau maiestuos norii albi mânaţi de vânt. Tăcerea zilei era sfâşiată numai de ţârâitul monoton şi adormitor al greierilor. Afară lângă zid, chiar sub fereastră, mai creşteau ierburi nearse încă de soare, lobodă pe jumătate veştedă, amestecată cu ovăz sălbatic şi cu pir: iată unde se adăpostesc greierii. Ilinişna le ascultă ţârâitul necurmat, simţi mireasma de iarbă încinsă de soare şi, pentru o clipă, ochii ei zăriră ca o vedenie stepa arsă de soarele lui august, miriştea aurie de grâu, cerul nesuferit de albastru, arzător, învăluit în pâclă cenuşie…

Vedea parcă aievea boii păscând răzoarele de pelin, harabaua cu coviltirul întins, auzea ţârâitul metalic al greierilor, sorbea mireasma amară de pelin… Şi se văzu în gând – tânără, voinică, frumoasă… Iat-o mergând grăbită spre haraba. Miriştea foşneşte, îi înţeapă pulpele goale, vântul cald îi usucă la spate cămaşa udă de sudoare, vârstă în fustă, şi-i arde gâtul. Chipul îi e încins, roşu, sângele i se urcă la cap şi face să-i ţiuie subţire în urechi. Cu o mâna îşi susţine sânii grei, tari, plini de lapte şi, auzind plânsul deznădăjduit de copil, îşi iuţeşte pasul, desfăcând din mers gura cămăşii.

Buzele ei uscate de vânt tremură şi zâmbesc când scoate din leagănul atârnat de haraba pe micuţul, pe negriciosul Grişatka. Apucând cu dinţii şiretul ud de sudoare al cruciuliţei de la piept, ea îi dă să sugă, şoptind: „Copilaşule, drăguţul mamei! Comoara mea! Te-a lăsat mama flămând…” Tot scâncind îmbufnat, Grişatka suge, apucând destul de vârtos sfârcul cu dinţişorii. Iar alături, ascuţind coasa, stă tatăl lui Grişatka – tânăr, cu mustăţile negre. Pe sub genele lăsate în jos, ea îi vede zâmbetul şi albul ochilor ironici… Simte cum dogoarea n-o lasă să răsufle; sudoarea îi curge şiroaie de pe frunte şi-i gâdilă obrajii, iar lumina se stinge înaintea ochilor…

Ilinişna se trezi, îşi trecu mâna peste chipul ud de lacrimi şi mai zăcu mult timp, chinuită de un cumplit acces de astmă, căzând din când în când în nesimţire.

Seara, după ce Duniaşka şi bărbatul său adormiră, ea îşi strânse cele din urmă puteri şi ieşi în ogradă. Axinia îşi căutase până noapte târziu vaca rătăcită şi, întorcându-se acasă, o văzu pe Ilinişna, care trecu încet, clătinându-se, spre arie. „Bolnavă în halul ăsta, pentru ce oare s-o fi ducând colo?”, se milă Axinia şi, venind la zăplazul de la marginea ariei Melehovilor, privi peste el. Luna plină lucea pe cer. Un vântuleţ subţire adia dinspre stepă. Umbra neagră a stogului de paie se aşternea pe armanul pleşuv bătut de tăvăluguri de piatră. Ţinându-se cu mâinile de gard, Ilinişna privea undeva, în stepă, acolo unde licărea în depărtare un foc aprins de cosaşi, ca o mică steluţă pierdută în noapte. Axinia vedea limpede, în lumina albăstrie a lunii, chipul umflat al Ilinişnei, cu un smoc de păr cărunt ieşit de sub şalul ei negru de bătrână.

Ilinişna privi îndelung în adâncul întunecat al stepei, apoi chemă cu glas scăzut, ca şi cum cel căruia îi vorbea ar fi stat lângă dânsa:

— Grişenka! Dragul meu! Tăcu o clipă şi adăugă cu altă voce, joasă şi surdă: Puiule!…

Axinia tresări cuprinsă de durere şi de groază şi, sărind la o parte de la gard, plecă acasă.

În noaptea aceea, Ilinişna îşi dădu seama că nu mai are mult de trăit şi că moartea stă de strajă la căpătâiul ei. În zori de zi, scoase din cufăr o cămaşă a lui Grigori, o împături şi o puse sub pernă; după aceea, îşi pregăti lucrurile în care urma să fie îmbrăcată după moarte.

Dimineaţa, Duniaşka veni ca de obicei să-şi vadă mama. Ilinişna scoase de sub pernă cămaşa împăturită cu îngrijire şi o întinse Duniaşkăi, fără să spună o vorbă.

— Ce-i cu asta? întrebă cu mirare Duniaşka.

— E cămaşa lui Grişa… S-o dai bărbatului ca s-o poarte, că a sa e veche, arsă de sudoare… zise Ilinişna cu o voce abia auzită.

Duniaşka zări pe cufăr fusta neagră a mamei, cămaşa şi pantofii de postav – tot ce se pune pe o moartă, înainte de a fi dusă la locul de odihnă veşnică. Le zări şi păli.

— Da' ce, mămuco, ţi-ai pregătit straiele morţii? Pentru Dumnezeu, pune-le la loc! Doamne, dar nu-i vremea să te gândeşti la moarte.

— Ba e vremea… şopti Ilinişna. E rândul meu… Să ai grijă de copilaşi, păzeşte-i până când se va întoarce Grişa… Iar eu n-o să mai ajung să-l văd… Of, n-am s-ajung!…

Ilinişna se întoarse la perete şi-şi acoperi faţa cu broboada. Pentru ca Duniaşka să nu-i vadă lacrimile.

După trei zile, muri. Prietenele ei o spălară, o îmbrăcară în hainele morţii, o puseră pe masă în odaie. Seara, Axinia veni să-şi ia rămas bun de la răposata. Îi era greu să recunoască în chipul frumos şi grav al micii bătrâne moarte pe Ilinişna cea mândră şi curajoasă, aşa cum o cunoştea. Atingând cu buzele fruntea galbenă şi rece a moartei, Axinia observă cunoscuta şuviţă de păr cărunt ieşită cu încăpăţânare de sub mica basma albă, şi lobul urechii, micuţe şi rotunjoare, ca a unei femei tinere.

Cu încuviinţarea Duniaşkăi, Axinia duse copiii la ea acasă. Le dădu de mâncare, iar după aceea îi culcă cu ea în pat, tăcuţi şi speriaţi de o nouă moarte. O încerca un simţământ ciudat îmbrăţişând copiii omului drag, care stăteau culcaţi în dreapta şi în stânga ei. Începu să le povestească încetişor basmele auzite de ea în copilărie, ca să-i îndepărteze măcar aşa cu gândul de la bunica moartă. Încet, cu o voce cântătoare, ea isprăvea povestea bietului orfan Vaniuşka:

Gâşte-lebede, Cu voi mă luaţi, Pe albele aripi.

Cu mine zburaţi, în patria mea, Mult dragă mi-e ea…

Nici n-avu timp să rostească cele din urmă cuvinte şi auzi răsuflarea liniştită, egală, a copiilor. Mişatka era culcat la marginea patului, lipindu-şi obrazul de umărul Axiniei. Cu o mişcare plină de grijă, Axinia îi mută uşor capul prăvălit pe spate, şi deodată simţi o durere atât de cruntă şi de sfâşietoare, încât un nod îi sugrumă gâtlejul. Izbucni în lacrimi, tremurând, zguduită de plâns, dar nici măcar nu putea să şi le şteargă: copiii lui Grigori dormeau pe braţele ei, şi ea nu voia să-i trezească.

După moartea Ilinişnei, Koşevoi, rămas singur stăpân cu puteri depline, ar fi trebuit să se apuce cu o şi mai mare râvnă să-şi refacă gospodăria şi să o lărgească; dar faptele ieşeau cu totul altfel. Mişka muncea cu o poftă din ce în ce mai mică, pleca tot mai des din casă, iar seara şedea până noaptea târziu în cerdac, fuma şi se gândea la ceva ascuns. Nici n-ar fi fost cu putinţă să nu vadă şi Duniaşka această schimbare din el. Deseori privea cum bărbatul, care muncise până atunci cu o desăvârşită uitare de sine, arunca jos fără nici o pricină toporul sau rindeaua şi se aşeza să se odihnească. Pe câmp, acelaşi lucru: la semănatul secarei de toamnă, Mişka abia trecea de două ori cu maşina, oprea boii, îşi răsucea o ţigară şi şedea îndelung pe arătură, fumând şi încreţindu-şi fruntea.

De la tatăl ei, Duniaşka moştenise mult simţ practic şi acum se gândea cu îngrijorare: „Cam prea repede s-a pus pe tânjeală… O fi bolnav sau, poate, îl apucă trândăvia? Vai de capul meu, cu o aşa comoară de bărbat! Parcă stă la oameni străini, jumătate de zi fumează, jumătate de zi se scarpină, iar ca să muncească nu mai are când… Nu, trebuie să stau de vorbă o dată cu dânsul, aşa mai pe departe, ca să nu-l supăr, căci dacă va fi mereu tot atât de lăsător, n-o să scoatem sărăcia din casă nici cu carul…”

Într-o zi, Duniaşka îl întrebă deci cu toată luarea-aminte, să nu-l aţâţe:

— Dar ce ai, Mişa, de nu mai eşti ca înainte? Iar te biruie boala?

— Ce mai boală! M-am scârbit şi fără boală, răspunse morocănos Mişka, dând drumul la boi şi pornind după semănătoare.

Acestea fiind spuse, Duniaşka socoti că orice fel de întrebare ar fi nelalocul ei; la urma urmei, nu e treabă de femeie să-şi dăscălească bărbatul. Astfel discuţia lor luă sfârşit.

Dar Duniaşka greşise în prepusurile sale. Singura pricină care nu-l mai lăsa pe Mişka să muncească cu aceeaşi însufleţire era încredinţarea, din ce în ce mai puternică, că se aşezase prea devreme în satul lui de baştină. „Cam prea repede m-am apucat de gospodărie… m-am pripit…” se gândea cu necaz Mişka, citind în ziarul regional comunicatele de pe front sau ascultând seara povestirile cazacilor demobilizaţi din Armata Roşie. Mai cu seamă însă îl îngrijora starea de spirit a consătenilor săi: unii din ei spuneau pe faţă că la iarnă se va isprăvi cu Puterea Sovietelor, că Vranghel ar fi ieşit din Taurida şi că, împreună cu Mahno, se apropie de Rostov, că aliaţii ar fi debarcat la Novorosiisk un corp uriaş de trupe… Satul era plin de felurite zvonuri, care de care mai năstruşnice. Cazacii întorşi din lagărele de concentrare şi din minele de cărbuni, după ce avuseseră timp în vară să-şi recapete puterile mulţumită hranei de acasă, acum se ţineau retraşi, noaptea beau trăscău, discutau între ei cine ştie ce plănuiri, iar întâlnindu-l pe Mişka îl întrebau, cu o nepăsare prefăcută: „Tu citeşti gazetele, Koşevoi? Ian spune, cât de repede o să-l dea gata pe Vranghel? O fi adevărat sau nu că aliaţii se bagă din nou la noi?”

Într-o duminică, seara, veni la el Prohor Zâkov. Mişka se întorsese de la câmp şi se spăla lângă treptele casei. Duniaşka îi turna apă din cană pe mâini şi privea zâmbind gâtul slab şi ars de soare al bărbatului. Prohor le ură bună seara, se aşeză pe treapta de jos şi întrebă:

— Despre Grigori Panteleevici nu se aude nimic?

— Nu. Răspunse Duniaşka. Nu ne scrie.

— Dar ce, ţi-o dor de el? întrebă Mişka. Ştergându-şi faţa şi mâinile, şi privi fără zâmbet în ochii lui Prohor.

Prohor oftă şi-şi potrivi mâneca goală a bluzei.

— Sigur că da. Toată milităria am făcut-o împreună.

— Şi aveţi de gând s-o faceţi până la capăt?

— Adică ce?

— Ei, milităria voastră.

— Eu şi cu dânsul ne-am împlinit sorocul.

— Dar eu credeam că tu nu mai poţi de nerăbdare să-l vezi, ca să faci din nou oastea cu el, continuă Mişka pe acelaşi ton şi tot fără să zâmbească. Să luptaţi din nou împotriva Puterii sovietice…

— Vorbeşti aiurea, Mihail, răspunse supărat Prohor.

— De ce aiurea? Aud şi eu tot felul de vorbuliţe prin nat.

— Poţi să spui tu că am vorbit eu una ca asta? Unde ai auzit?

— Nu tu, ci alţii ca tine şi ca Grigori, care tot aşteaptă să le vie „ai lor”.

— Pe „ăia” nu-i aştept, pentru mine toţi sunt la fel.

— Tocmai asta e rău că pentru tine toţi sunt la fel. Hai în casă şi nu te supăra, am vorbit în glumă.

Prohor urcă în silă treptele şi, trecând pragul tindei, zise:

— Glumele tale, frate, nu sunt din cele mai vesele… Trebuie să se uite ceea ce a fost. Eu mi-am răscumpărat trecutul.

— Nu tot ce-a fost se uită, rosti rece Mişka, aşezându-se la masă. Ia loc, ai să mănânci cu noi.

— Mulţumesc. De bună seamă că nu toate se uită. Uite, mi-am pierdut o mână şi aş fi bucuros să uit, dar nu se uită, îmi amintesc în fiece clipă.

Aducând la masă, Duniaşka întrebă, fără să-şi privească bărbatul:

— După tine, cine a fost la albi n-o să aibă iertare cât va trăi?

— Da' tu ce ai crezut?

— Eu credeam că cine pomeneşte despre ce a fost e vrednic de osândă.

— Ei, poate că aşa o fi scriind în evanghelie, răspunse cu asprime Mişka. Dar, după mine, omul trebuie totdeauna să dea socoteală pentru isprăvile lui.

— Puterea sovietică nu spune nimic despre aşa ceva, rosti încetişor Duniaşka.

Nu era înclinată să se certe cu bărbatul în faţa altcuiva, dar, în adâncul sufletului, era supărată pe Mihail pentru gluma lui cu Prohor, pe care o socotea nepotrivită, cum şi pentru duşmănia faţă de fratele ei, arătată în chip atât de deschis.

— Ţie nu-ţi spune nimic Puterea sovietică şi n-are despre ce să vorbească cu tine, dar pentru slujba la albi trebuie să se răspundă în faţa legii sovietice.

— Va să zică, trebuie să răspund şi eu? se interesă Prohor.

— Cu tine e altă socoteală: ţi-ai făcut isprava şi te-ai întors la locul tău. De la ordonanţe nu se cere socoteală, dar Grigori va trebui s-o dea, îndată ce va veni acasă. O să-i cerem seamă pentru răzvrătire.

— Nu cumva tu ai să i-o ceri? întrebă Duniaşka şi puse pe masă strachina cu lapte. Ochii ei scânteiară.

— Şi eu am să i-o cer, răspunse cu linişte Mişka.

— Nu e treaba ta… O să se găsească destui şi fără tine. El şi-a câştigat iertarea, slujind în Armata Roşie…

Glasul Duniaşkăi tremura. Se aşeză lângă masă, trecându-şi mânioasă degetele peste cutele şorţului. Ca şi cum încă n-ar fi observat tulburarea nevestei, Mişka continuă cu acelaşi calm:

— Sunt şi eu curios să-l întreb… Iar în ce priveşte iertarea, nu-i nici o grabă… Să vedem mai întâi cum a câştigat-o. Sângele nostru l-a vărsat destul. Mai trebuie să-l cântărim, să vedem al cui sânge atârnă mai greu.

Era prima lor neînţelegere de când s-au luat. O tăcere apăsătoare se aşternu în bucătărie. Mişka tăcea şi bea lapte, ştergându-şi din când în când buzele cu ştergarul. Prohor fuma şi se uita la Duniaşka. După aceea, vorbi una şi alta de-ale gospodăriei. Mai zăbovi o jumătate de ceas. Înainte de plecare, întrebă:

— A venit Kiril Gromov. Ai auzit?

— Nu. De unde s-a ivit?

— De la roşii. A fost tot în Întâia de cavalerie.

— Ăla care a slujit la Mamontov?

— Ăla.

— Viteaz ostaş, zâmbi Mişka.

— Da' de unde! Cel mai prima tâlhar. Jefuia cu patru mâini.

— Se povestea despre el că omora fără nici o milă pe prizonieri. Ucidea şi pentru bocanci, ca să pună mâna pe ei.

— Se cam spunea aşa ceva, încuviinţă Prohor.

— Şi p-ăsta tot trebuie să-l ierte? întrebă insinuant Mişka. Cică Dumnezeu îşi ierta duşmanii, şi ne-a poruncit la fel… sau cum?

— Ce să zic? Dar ce poţi să-i faci!

— Aş avea ce să-i fac… răspunse Mişka şi-şi miji ochii. I-aş face ceva, de i-ar sări sufletul afară! Dar lasă, că tot de asta o să aibă parte. La Vioşki şade Comisia extraordinară a ţinutului Donului, o să aibă grijă de el.

Prohor zâmbi, rostind:

— Adevărat zice vorba că pe ghebos numai mormântul îl îndreaptă. Chiar din Armata Roşie a sosit cu lucruri de jaf. Nevastă-sa s-a lăudat muierii mele că i-a adus un palton de damă şi nu ştiu câte rochii şi alte felurite boarfe. A fost în brigada lui Maslak, şi de-acolo a luat-o la picior. Trebuie să fie dezertor, a adus şi ceva arme cu el.

— Ce fel de arme? se interesă Mişka.

— Se-nţelege: o carabină scurtată, un revolver, poate şi altceva.

— Tu nu ştii, a fost la soviet, la viză?

Prohor izbucni în râs şi dădu din mână:

— Nici cu arcanul n-ai să-l duci acolo! Mie mi se pare că a dat bir cu fugiţii. Azi, mâine, o şterge şi de-acasă. Uite, Kiril, după toate semnele, mai are de gând să se bată, şi tu ai vorbit cu păcat împotriva mea. Nu, frăţioare, mi-am împlinit porţia, sunt sătul până peste cap.

Prohor plecă. Peste puţin timp ieşi afară şi Mişka. Duniaşka dădea copiilor de mâncare şi se pregătea de culcare când intră Mişka. Ţinea în mână ceva învelit în pânză de sac.

— Pe unde dracu mi-ai umblat? îl întrebă fără prea multă duioşie Duniaşka.

— Îmi scoteam zestrea, zâmbi blajin Mişka.

Despachetă o armă învelită cu îngrijire, o cartuşieră doldora de cartuşe, un revolver şi două grenade; puse totul pe laviţă şi turnă încet nişte gaz într-o farfurioară.

— De unde le ai? întrebă Duniaşka, arătând printr-o mişcare din sprâncene spre arme.

— Sunt ale mele, de pe front.

— Dar unde le-ai ascuns?

— Ce-ţi pasă unde? Dar le-am păstrat!

— Va să zică, de ăştia-mi eşti? Nu mi-ai spus nimic: Te ascunzi şi de mine, de nevastă-ta?

Ca s-o îmbuneze, Mişka zâmbi cu o nepăsare prefăcută:

— Dar la ce bun era s-o ştii, Duniaşka? Asta nu-i treabă de femeie. Las-o să stea în casă averea asta, fetiţo, că nu-i de prisos.

— Şi de ce le-ai adus în casă? Ţii acum toate legile, ştii toate… Dar dacă au să-ţi ceară să răspunzi după lege?

Mişka se încruntă şi răspunse:

— Eşti o proastă! Când Kiriuşka Gromov aduce arme, asta dăunează Puterii sovietice, dar dacă le aduc eu, Puterea sovietică n-o să aibă decât folos. Pricepi? Faţă de cine să răspund? Trăncăneşti fără rost, Dumnezeu să te-nţeleagă; du-te de te culcă!

Ajunsese la o judecată, după părerea sa, singura cuminte: dacă năpârcile albe rămase nestrivite se înfiinţează cu arme, atunci şi el trebuie să fie cu ochii în patru. Îşi curaţi cu îngrijire arma şi revolverul, iar dimineaţă, când se lumina de ziuă, plecă pe jos la Vioşenskaia.

Punându-i merinde în sac, Duniaşka izbucni cu ciudă şi cu amărăciune:

— Te joci mereu de-a v-aţi ascunselea cu mine! Spune măcar pentru câtă vreme pleci, şi pentru ce? Blestemată viaţă! S-a gătit de drum şi nu e chip să scoţi măcar o vorbă dintr-însul!… Mă rog, bărbat îmi eşti sau numai aşa, un terchea-berchea?

— Mă duc la comisie, la Vioşki; altceva ce să-ţi mai spun? Când m-oi întoarce, ai să afli totul.

Susţinându-şi traista cu mâna, Mişka coborî malul până la Don, se aşeză în barcă şi vâsli sprinten spre malul celălalt.

La Vioşenskaia, în urma examenului medical, doctorul de la comisie îi spuse neted lui Mişka:

— Tovarăşe dragă, nu eşti apt pentru serviciul în Armata Roşie. Prea de tot te-a stors malaria. Trebuie să te tratezi că altfel ai s-o termini rău. Armata Roşie n-are nevoie de oameni ca dumneata.

— Dar de ce fel de oameni are nevoie? Am slujit doi ani, şi acum nu mai are nevoie de mine?

— Înainte de toate, are nevoie de oameni sănătoşi. Când te vei restabili, va avea nevoie şi de dumneata. Poftim reţeta, vei lua chinină de la farmacie.

— Aşa-a? Am înţeles.

Koşevoi îşi punea bluză, ca un ham pe un cal nărăvaş; tot aşa nu nimerea cu capul în guler. Se încheie la pantaloni chiar în stradă şi o luă drept la comitetul de district al partidului.

… Mişka se întoarse la Tatarski, preşedinte al comitetului revoluţionar sătesc. După un schimb de cuvinte cu nevasta îi zise:

— Ei, acum vom vedea!

— Despre ce vorbeşti? întrebă mirată Duniaşka.

— Despre acelaşi lucru.

— Adică?

— M-au numit preşedinte. Pricepi?

Duniaşka frământă din mâini a necaz. Voia să zică ceva, dar Mişka nici nu mai stătu s-o asculte, îşi potrivi în faţa oglinzii cureaua pe bluza ieşită la soare şi se duse la soviet.

Din iarnă, moş Miheev era preşedinte al comitetului revoluţionar. Chior şi surd, îşi îndeplinea cu greu îndatoririle, şi se simţi nespus de fericit aflând de la Koşevoi că-i venise schimbul.

— Iată, puiule! Iată hârtiuţele, iată şi ştampila, ţine, ia-le, pentru Dumnezeu, se grăbi el cu o bucurie neprefăcută, închinându-se şi frecându-şi mâinile. Merg pe optzeci, n-am umblat în foncţii de când sunt, dar a trebuit, la adânci bătrâneţe… E tocmai treaba voastră de oameni tineri, iar eu, de unde şi până unde? Nu prea văd, nu prea aud… E timpul să mă rog lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, şi m-au pus preşedinte…

Mişka cercetă în fugă dispoziţiile şi ordinele trimise de comitetul revoluţionar al staniţei şi întrebă:

— Unde-i secretarul?

— Auz?

— Ce dracu n-auzi? Unde-i secretarul?

— Sicritaru? E la semănat. El, trăsni-l-ar Dumnezeu, dă o dată pe săptămână pe-aci. Se întâmplă că vine vreo hârtie de la staniţă, trebuie s-o citim, şi el – caută-l unde nu-i. Iar hârtia stă şi aşteaptă mult şi bine, tot necitită. Că eu prost o descurc cu slova, nu-s bun de nimic! Cu mare greu abia de mă iscălesc, iar de citit, nu pot nici de frică; atâta ştiu, să pui ştampila…

Cu sprâncenele încruntate, Koşevoi cerceta odaia murdară a comitetului revoluţionar, împodobită cu un singur afiş vechi şi pătat de muşte.

Bătrânul era atât de bucuros de vestea destituirii sale neaşteptate, încât îşi îngădui să glumească; înmânându-i ştampila învelită într-o cârpă, adăugi:

— Uite, asta-i toată averea satului: bani numeral nu-s, iar toiag de ataman nu se cuvine s-avem sub Puterea sovietică. Dacă vrei, pot să-ţi dau cârja mea bătrânească.

Zâmbi cu gura foanfă, fără dinţi, şi-i întinse lui Mişka cârja de frasin lustruită de vechime.

Dar Koşevoi nu era de loc pornit pe glume. Mai aruncă o privire camerei comitetului revoluţionar, atât de jalnică şi de prăpădită, se încruntă şi zise cu un oftat:

— Bine, moşule, vom socoti că am luat toate în primire de la tine. Iar acum, cară-te! Şi-i arătă lămurit din ochi uşa.

După plecarea lui Miheev se aşeză la masă, cu coatele larg desfăcute, şi rămase mult timp aşa, singur, cu dinţii încleştaţi de ciudă. Doamne, ce putregai de om a mai fost el în tot timpul cât se cufunda cu nasul în pământ, fără să-şi ridice capul şi să asculte aşa cum trebuie cele ce se petreceau în jurul lui!… Mânios pe el însuşi şi pe toată lumea, Mişka se sculă de la masă, îşi potrivi bluză şi scrâşni printre dinţi, privind undeva înaintea lui:

— Las' c-o să vă arăt eu, dragii mei, ce înseamnă Puterea sovietică!

Închise bine uşa în urma lui, trecu un lănţug prin belciuge şi o luă înapoi prin piaţă. Lângă biserică, se întâlni cu flăcăul Obnizov, dădu în treacăt din cap şi deodată, încântat de un gând fericit, se întoarse şi strigă:

— Hei, Andriuşka! Ian stai, vino-ncoa!

Băiatul sfios şi bălan se apropie tăcut de el. Mişka îi întinse mâna, ca şi cum ar avea a face cu un om în toată firea, apoi îl întrebă:

— Unde te duci? Dincolo?… Aha, ai ieşit la plimbare! Ai treabă?… Uite ce vreau să te-ntreb: mi se pare că ai învăţat la cursul complimentar? Ai învăţat? Bine! Da' la cancelarie te pricepi?

— La care?

— Ei, la cea obişnuită. Fel de fel de intrări-ieşiri, ştii?

— Despre ce vorbeşti, tovarăşe Koşevoi?

— Despre hârtii, cum le e rostul lor. Ştii? Sunt d-alea care pleacă, şi altele… Koşevoi mişcă degetele într-un gest nelămurit şi, fără să aştepte răspunsul, adause cu hotărâre: Dacă nu ştii, ai timp să înveţi. Sunt acum preşedinte al comitetului revoluţionar sătesc, iar pe tine, băiat ştiutor de carte, te numesc secretar. Du-te la cancelaria comitetului revoluţionar şi păzeşte actele – sunt toate acolo, pe masă – şi eu mă-ntorc îndată. Ai înţeles?

— Tovarăşe Koşevoi!

Mişka flutură din mână şi zise nerăbdător:

— Stăm noi de vorbă, mai pe îndelete. Deocamdată, acum du-te şi ia-ţi serviciul în primire.

Şi îşi văzu apoi de drum, măsurând uliţa cu paşi cumpăniţi.

Acasă îşi îmbrăcă nădragii noi, vârî revolverul în buzunar şi, potrivindu-şi cu îngrijire şapca în faţa oglinzii, spuse nevestei:

— Mă duc într-un loc, am treabă. Dacă întreabă cineva unde e preşedintele, spune că se-ntoarce curând.

Situaţia de preşedinte impunea anumite obligaţii… Mişka păşea grav şi măsurat; mersul lui era atât de neobişnuit, încât unii din consăteni se opreau şi zâmbeau privind în urma lui. Întâlnindu-l pe ulicioară, Prohor Zâkov făcu un pas înapoi spre gard şi întrebă cu respect glumeţ:

— Ce-i cu tine. Mihail? Azi e zi de lucru, iar tu te-ai împopoţonat în tot ce ai mai bun şi păşeşti ca la paradă… Te pomeneşti că te duci din nou la peţit?

— Cam aşa ceva, răspunse scurt Mişka, strângând buzele pungă.

Ajuns la poarta lui Gromov, fără să se oprească, vârî mâna în buzunar după punga de tutun şi privi cu ochii ageri ograda întinsă, acareturile şi ferestrele casei.

Mama Iui Kiril Gromov ieşise tocmai din tindă. Îndoită de mijloc, ducea un lighean cu bucăţele de bostan. Mişka o salută respectuos şi păşi pe trepte:

— E acasă Kiril, tuşă?

— E acasă. Intră, zise bătrâna, făcându-i loc.

Mişka intră în tinda întunecoasă şi găsi pe dibuite clanţa uşii.

Chiar Kiril în persoană îi deschise uşa odăii şi se dădu un pas îndărăt. Proaspăt ras, zâmbitor şi uşor băut, îl învălui pe Mişka într-o privire iscoditoare, apoi zise pe un ton dezgheţat:

— Aha, încă un ostaş! Treci, Koşevoi, ia loc! Poftim la masă. Că noi stăm şi tragem aşa, câte o duşcă…

— Poftă bună, petrecere frumoasă…

Mişka dădu mâna cu stăpânul casei, privind la oaspeţii din jurul mesei.

Venirea lui era dintre cele mai nepoftite. Un cazac necunoscut, lat în spate, care şedea sub icoane într-o rână, îi aruncă lui Kiril o scurtă privire întrebătoare şi-şi împinse paharul la o parte. Ahvatkin Semion, rudă îndepărtată a Korşunovilor, care stătea în partea cealaltă a mesei, se încruntă şi-şi mută privirile.

Gazda îl pofti pe Mişka la masă.

— Mulţumim pentru poftire.

— Ba nu, ia loc! Nu zice nu, ia un pahar cu noi.

Mişka se aşeză lângă masă. Primind paharul cu rachiu din mâinile gazdei, clătină din cap:

— Bine-ai venit, Kiril Ivanovici!

— Mulţumim! Dar tu de când ai venit din armată?

— Mai demult. M-am şi aşezat gospodăreşte.

— Te-ai şi aşezat, adică te-ai şi însurat cum s-ar zice? Dar de ce ne tragi chiulu? Până la fund!

— N-am nici o poftă. Avem de vorbit împreună despre treburi.

— Ba nicidecum, asta, nu! Astăzi nu stau de vorbă despre treburi. Acum petrec cu prietenii. Dacă ai ceva cu mine, vino mâine.

Mişka se sculă şi, zâmbind liniştit, zise:

— Nu e cine ştie ce, dar nu se amână. Vrei să ieşim o clipă afară?

Netezindu-şi mustăţile negre şi răsucite cu îngrijire, Kiril dintru-ntâi nu-i răspunse, apoi se sculă în picioare.

— Nu s-ar putea să spui pe loc ce-ai de spus? Pentru ce să stricăm petrecerea?

— Hai să ieşim, ceru Mişka stăpânit, dar stăruitor.

— Ce să vă mai tocmiţi? Du-te cu dânsul, îl îmbie cazacul necunoscut, cel cu umerii largi.

Kiril merse în silă la bucătărie. Şopti nevestei, care trebăluia lângă cuptor:

— Ieşi afară, Katerino! se aşeză pe laviţă şi întrebă rece: Ce fel de treabă ai?

— De câte zile eşti acasă?

— Dar ce e?

— Te-ntreb, de câte zile stai acasă?

— A patra zi, mi se pare.

— Te-ai prezentat la comitetul revoluţionar?

— Deocamdată, nu.

— Dar la Vioşki ai de gând să te duci, la comisariatul militar?

— Unde vrei să ajungi? Ai de vorbit despre treburi, vorbeşte despre treburi.

— Tocmai despre treburi îţi vorbesc.

— Atunci, du-te la naiba! Ce fel de mare mahăr îmi eşti ca să-ţi dau seamă?

— Sunt preşedintele comitetului revoluţionar. Arată dovada de la unitate.

— Va să zică, asta era! făcu Kiril şi privi drept în ochii lui Mihail. Privirea lui era tăioasă şi trează. Iată unde vrei să ajungi!

— Tocmai. Adă-mi dovada!

— Viu astăzi la soviet şi-o aduc.

— Nu, acum.

— Am pus-o undeva.

— S-o cauţi!

— Nu, n-am s-o caut acum. Du-te acasă, Mihail, vezi să nu intri în belea.

— Ce mai belea… Mişka îşi vârî mâna în buzunarul drept: Îmbracă-te!

— Lasă-mă, Mihail! Mai cuminte ar fi să nu te legi de mine…

— Să mergem, îţi spun!

— Unde?

— La comitetul revoluţionar.

— Nu prea am poftă.

Kiril pălise, dar vorbea cu un zâmbet batjocoritor.

Aplecându-se uşor în stânga, Mişka scoase revolverul şi ridică cocoşul.

— Mergi sau nu? întrebă el surd.

Fără să răspundă, Kiril făcu un pas spre uşa odăii, dar Mişka îi tăie drumul şi-i arătă din ochi uşa din tindă.

— Flăcăi! strigă Kiril, cu o prefăcută nepăsare. Mi se pare că m-a arestat! Isprăviţi votca fără mine!

Uşa odăii se deschise larg. Ahvatkin încercă să treacă pragul, dar văzând revolverul îndreptat spre el, se retrase grăbit în odaie.

— Dă drumul la pas! porunci Mişka lui Kiril.

Kiril o luă agale spre ieşire, apucă cu o mişcare leneşă clanţa uşii şi deodată străbătu printr-o săritură tinda, trânti cu o furie uşa de afară şi sări jos de-a dreptul de pe cerdac. Pe când fugea aplecat de şale prin ogradă spre grădină, Mişka trase de două ori în el, fără să-l nimerească. Atunci, punând ţeava revolverului pe cotul braţului stâng îndoit şi desfăcându-şi larg picioarele, Mişka ochi cu îngrijire. După al treilea foc. Kiril se poticni parcă, dar se stăpâni, sări sprinten gardul. Mişka coborî treptele în fugă. În spatele său trosni scurt şi tăios un foc de armă. Glonţul ciupi lutul din zidul văruit al magaziei din faţa lui şi, cu un zgomot sec, risipi pe jos stropi de piatră cenuşie.

Kiril alerga uşor şi sprinten. Umbra lui aplecată se strecura în fugă printre bolţile verzi de meri. Mişka sări zăplazul, căzu, mai trase culcat două focuri asupra fugarului, apoi se întoarse cu faţa spre casă. Uşa era larg căscată. Mama lui Kiril stătea în cerdac, cu mâna pusă streaşină la ochi, şi privea în grădină. „Trebuia să-l împuşc pe loc, fără multă vorbă”, se gândi năucit Mişka. Mai rămase câteva minute întins sub zăplaz, uitându-se la casă şi curăţind cu mişcări măsurate nefireşti, noroiul de pe genunchi; după aceea, se sculă, trecu greoi peste zăplaz şi, lăsând ţeava revolverului în jos, porni spre casă.

O dată cu Kiril Gromov mai dispăru Ahvatkin şi cazacul necunoscut pe care Koşevoi îl văzuse atunci când a intrat în casa lui Gromov. Noaptea, alţi doi cazaci s-au făcut nevăzuţi din sat. Un mic detaşament al Comisiei extraordinare veni din Vioşenskaia la Tatarski, unde arestă mai mulţi cazaci, iar patru inşi sosiţi fără acte de la unităţi fură înaintaţi la Vioşenskaia, la compania disciplinară.

Koşevoi îşi petrecea zile întregi la comitetul revoluţionar, venea pe înserate acasă, punea lângă pat arma încărcată, băga revolverul sub pernă şi se culca fără să se dezbrace. A treia zi după întâmplarea cu Kiril, spuse Duniaşkăi:

— Vom dormi în tindă.

— Pentru ce? se minună Duniaşka.

— Ne-am putea pomeni cu un glonţ. Patul e lângă fereastră.

Fără să mai spună ceva, Duniaşka mută patul în tindă, dar seara întrebă:

— Dar bine, spune, cât timp o să trăim aşa, iepureşte? Are să vie iarna, şi noi vom sta tot aşa, pitiţi în tindă?

— Până la iarnă avem timp berechet, însă deocamdată va trebui să stăm aşa.

— Da' până când o să ţină „deocamdată” ăsta al tău?

— Până când o să-l stârpesc pe Kiriuşka Gromov.

— Aş, ţi-ai găsit! Mai aşteaptă tu până ce-o să vie singur sub gloanţe.

— Are să vie într-o zi, răspunse cu tărie Mişka.

Dar socotelile lui nu se adeveriră; ascuns undeva peste Don, Kiril Gromov, aflând despre apropierea lui Mahno, trecu împreună cu prietenii săi în dreapta Donului şi se îndreptă spre staniţa Krasnokutskaia, unde, după cum se zvonea, se iviseră detaşamentele înaintate ale bandei mahnoviste. Noaptea, se abătu şi pe la Tatarski, se întâlni întâmplător pe uliţă cu Prohor Zâkov, şi-i porunci să-i ducă lui Koşevoi multe salutări, împreună cu făgăduiala de a veni la el în ospeţie. A doua zi, dimineaţa, Prohor povesti lui Mişka despre această întâlnire cu Gromov.

— Ei, lasă-l să poftească. A fugit o dată, a doua oară nu mai scapă, mormăi Mişka, după ce ascultă povestirea. Tot e bine că m-a învăţat minte cum să mă port cu dânşii. Îi şi mulţumesc pentru asta.

Într-adevăr, Mahno îşi făcuse apariţia pe teritoriul districtului Donului de sus. Lângă satul Konkov, bătu într-o scurtă luptă un batalion de infanterie trimis în întâmpinarea lui de la Vioşenskaia, dar nu porni asupra centrului districtului, ci în direcţia gării Millerovo, traversă linia ferată ceva mai la nord de gară şi plecă îndreptându-se spre Starobelsk. Cei mai activi cazaci din gărzile albe se uniră cu el, majoritatea însă stăteau în aşteptare acasă.

Koşevoi ducea aceeaşi viaţă încordată, cercetând cu luare-aminte tot ce se petrecea în sat. Iar viaţa din Tatarski nu era dintre cele mai plăcute. Cazacii se întreceau în înjurături la adresa Puterii sovietice, pentru toate lipsurile şi neajunsurile câte le îndurau. În micuţa dugheană a cooperativei proaspăt întocmită nu se găsea mai nimic. Săpunul, zahărul, sarea, gazul, chibriturile, mahorca, unsoarea pentru roţi – pe scurt, toate articolele de primă necesitate lipseau din comerţ, iar în rafturile goale ale dughenei nu se zăreau decât ţigări scumpe „Asmolov” şi ceva articole de fierărie, care zăceau acolo cu lunile fără cumpărători.

Noaptea, oamenii ardeau în opaiţe unt topit şi seu în loc de gaz. Mahorca era înlocuită cu tutunul de casă, samosad. În lipsa chibriturilor, se bucurau de o mare răspândire amnarele de oţel cu iască făcute în grabă de fierari. Iasca se fierbea cu cenuşă de floarea-soarelui ca să se aprindă mai uşor; cu toate acestea, folosirea acestor ustensile, pentru cei neobişnuiţi, nu era tocmai uşoară. De mai multe ori, întorcându-se seara de la comitetul revoluţionar, Mişka putea vedea cum fumătorii, strânşi în cerc undeva pe ulicioară, scăpărau de zor scântei, înjurau cu jumătate de glas şi ziceau: „Putere sovietică, adă un foc!” În cele din urmă, o scânteie nimerea într-o bucată de iască, o aprindea, iar adunarea sufla din răsputeri în ea, îşi aprindea ţigările şi, aşezându-se pe vine, îşi împărtăşea noutăţile. Nu se mai găsea nici hârtie de fumat. Toate registrele bisericeşti fuseseră scoase din cămăruţa de lângă biserică, iar când toată hârtia lor a fost fumată, oamenii stricară pentru ţigări tot ce mai găseau prin casele lor. Vechile cărţi de şcoală şi chiar cărţile sfinte ale bătrânilor.

Prohor Zâkov, care se abătea destul de des pe la vechea gospodărie a Melehovilor, îşi făcea rost de hârtie de la Mihail şi-i zicea mâhnit:

— Cufărul muierii mele avea capacul căptuşit cu gazete vechi; ei, le-am rupt şi le-am fumat. Era Noul Testament, ştii, o carte sfântă – am fumat-o. Am fumat şi Vechiul Testament. Cam puţine testamente au scris sfinţii părinţi… Mai avea baba mea un pomelnic, cu toate neamurile scrise pe hârtie, vii şi morţi – am fumat-o şi p-aia. Ce, vrei să fumez acum foi de varză sau să usuc brusturii? Nu, Mihail, vrei, nu vrei, dă-mi o gazetuţă. Nu pot fără fumat. Pe frontul german, de multe ori îmi schimbam raţia de pâine pe un pacheţel de tutun.

În toamna aceea, viaţa din Tatarski nu era dintre cele vesele… Ţipau ascuţit roţile neunse de la căruţe şi de la harabale; se uscau şi plesneau, rămase fără dohot, hamurile şi cizmele; dar cea mai slută dintre toate era lipsa de sare. Pentru două ocale de sare, tătărenii dădeau la Vioşenskaia un berbec gras şi, întorşi acasă, suduiau de mama focului şi Puterea sovietică, şi neorânduiala. Câte necazuri n-a mai pricinuit lui Koşevoi această afurisită de sare!… Într-o zi, moşnegii veniră la soviet, dădură frumos bineţe preşedintelui, îşi scoaseră şepcile şi se aşezară pe bănci.

— Nu e sare, domnule preşedinte, rosti unul dintre ei.

— Acum nu mai sunt domni, îl îndreptă Mişka.

— Iartă-ne, te rog, asta vine din obişnuinţă… Se poate trăi fără domni, dar fără sare, ba.

— Şi ce anume doriţi?

— Tu, preşedinte, fă ce poţi să ne aducă sare. Cu boii, de la Manâci, nu-i chip s-o cari.

— Am raportat despre asta la district. Se ştie acum. Trebuie să trimită curând.

— Numai miere zicând, gura nu se îndulceşte, rosti un moşneag, privind în jos.

Mişka se aprinse şi se sculă de la masă. Roşu de furie, îşi întoarse buzunarele pe dos.

— Eu n-am sare. Aţi văzut? N-o port la mine, şi n-am cum s-o scot din cer. Aţi înţeles, moşilor?

— Dar ce s-a făcut cu toată sarea? întrebă după o clipă de tăcere moş Ciumakov, privind nedumerit la toată lumea cu singurul lui ochi. Pe vremuri, sub vechea ocârmuire, nu vorbea nimeni despre ea, erau mormane de sare peste tot, iar acum nici măcar o linguriţă…

— Puterea noastră n-are nici o vină, lămuri Koşevoi pe un ton ceva mai potolit. O singură cârmuire este vinovată: a voastră, fosta cârmuire a cadeţilor! Ea a stricat totul într-atâta, încât, vezi, nici n-ai cu ce să aduci măcar sare! Drumul de fier e stricat, vagoanele sparte…

Mişka istorisi îndelung bătrânilor cum albii distrugeau în retragere avutul statului, cum aruncau în aer uzinele şi cum incendiau antrepozitele. Văzuse câte ceva cu ochii săi, mai auzise ceva de la alţii, iar restul îl născoci, mânat de dorinţa de a face să se abată nemulţumirile de la draga lui Putere sovietică. Pentru a o feri de mustrări, el scornea minciuni nevinovate, născocind fel de fel de lucruri şi gândindu-se: „N-are să iasă nimic urât, dacă am să mai pun ceva pe spinarea bestiilor albe. Tot sunt bestii, şi n-au ce pierde, iar noi o să avem numai de câştigat…”

— Credeţi voi că ei, burjuii, sunt făcuţi cu degetu! Nu sunt proşti! Au strâns toată sarea şi cu tot zahărul din toată Rusia, mii şi mii de puduri fără număr, şi le-au cărat dinainte în Crimeia, iar de acolo – pe vapoare cu ele! Şi – în alte ţări, pentru vânzare! povestea Mişka cu ochii sclipitori.

— Cum, au luat şi toată păcura? întrebă cu neîncredere în glas Ciumakov-chiorul.

— Şi tu, moşule, credeai că ţi-au lăsat-o ţie? Multă nevoie au ei de tine, ca şi de tot poporul muncitor! Au ei cui să vândă şi păcura! Dacă ar fi putut, ar fi cărat totul, pentru ca poporul să crape aici de foame.

— Ei, asta-i adevărat, încuviinţă un moşneag. Bogaţii îs lacomi ai dracului. Se ştie din moşi-strămoşi: cu cât e omul mai bogat, cu atât e şi mai lacom. La Vioşki, în cea dintâi bejenie, un negustor şi-a pus totul în căruţe, a luat toată averea, până la un capăt de aţă, şi iată că vin roşii, şi sunt aproape de tot, dar el tot nu iese din ogradă; îmbrăcat şi cu şuba pe el, aleargă prin casă şi scoate cu cleştele cuie din pereţi. „Nu vreau, zice, să le las nici măcar un cui, afurisiţi să fie!” Aşa că nici nu e de mirare că au cărat şi păcura cu dânşii.

— Dar noi ce ne facem fără sare? întrebă la sfârşitul convorbirii bătrânul Maksaev, pe un ton blajin.

— Muncitorii noştri au să scoată curând altă sare, iar deocamdată, nu s-ar putea să trimitem căruţe la Manâci? îşi dădu cu părerea Mişka.

— Nu vor oamenii să meargă până acolo. Calmucii fac hoţii, nu vor să dea sare de la lacurile lor, iau cu de-a sila boii. Un prieten al meu s-a-ntors de-acolo numai cu biciul în mână. Colea, la Velikokneajeskaia, l-au ajuns noaptea trei calmuci cu arme, i-au luat boii, şi i-au mai făcut şi un semn cu mâna la gât: „Taci din gură, unchiaşule, că ai să mori de moarte rea…” Poftim de mai mergi!

— Va trebui să mai aşteptăm, oftă Ciumakov.

De bine, de rău, Mişka tot se înţelese cu bătrânii, dar acasă avu o gâlceavă în lege cu Duniaşka, şi tot pe chestia sării. De altfel, se stricase ceva între el şi nevastă-sa…

Totul începuse din ziua când, faţă de Prohor, adusese vorba despre Grigori, şi această mică neînţelegere nu fusese dată uitării. Într-o seară, stând la cină, Mişka zise:

— E nesărată ciorba ta, gospodino. Vorba ceea: ciorba fără sare, cu vergi sărate la spinare!

— Cu puterea asta a ta, n-au să mai fie sărate nici vergile. Ştii tu câtă sare ne-a mai rămas?

— Ei?

— Doi pumni.

— Proastă afacere, oftă Mişka.

— Oamenii gospodari s-au dus încă de astă-vară la Manâci, după sare, şi tu tot n-ai avut timp să te gândeşti la asta, zise Duniaşka cu mustrare în glas.

— Dar cu ce m-aş fi dus? Să te pun la ham? Chiar după cununie nu merge. Iar boişorii nu fac doi bani…

— Lasă-ţi glumele pentru altă dată! Când ai să îmbuci toate fără sare, atunci să mai glumeşti dacă-ţi dă mâna!…

— Dar de ce te răţoieşti la mine? Spune şi tu: de unde să-ţi iau sare? Mă-ă, ce fel de lighioane sunteţi şi voi, muierile… Din pământ să scoţi, şi dă-i! Dar ce vrei să fac, dacă nu e sare, fire-ar de trei ori afurisită să fie!

— Oamenii s-au dus cu boii la Manâci. Au să aibă şi murături, şi sărături, şi noi o să mâncăm acru fără sare…

— Lasă, Dunia, că trece şi asta. În curând, trebuie şi ne vie şi sărea. Ce, parcă puţină avem?

— Voi aveţi multe şi de toate.

— Care voi?

— Voi, roşii.

— Dar tu ce eşti?

— Uite aşa, eu sunt ce sunt. Aţi trăncănit cât vă ţinea gura: „O să avem de toate, şi o să trăim cu toţii în belşug…” Poftim, belşugul vostru: nici sare pentru ciorbă!

Mişka se uită holbat la nevastă şi păli.

— Ce vorbeşti, Duniaha? Cum vorbeşti? Se poate aşa ceva?

Dar Duniaşka nu se mai stăpânea: se îngălbeni şi ea de mânie, şi-i dădu înainte, ascuţindu-şi glasul în ţipăt:

— Da' aşa se poate? Ce te zgâieşti la mine? Dar ştii tu, preşedinte, că oamenii umblă cu gingiile umflate, pentru că n-au sare? Ştii tu ce mănâncă lumea în loc de sare? Se duc până dincolo de gorganul lui Neceaev, unde pământu-i sărat, iau acest pământ şi-l pun la ciorbă… Ai auzit despre asta?

— Stai, nu mai ţipa; da, am auzit… Mai departe?

Duniaşka dădu din mâini.

— Altceva ce mai vrei?

— Aşa sau altfel, tot trebuie să trecem şi prin asta!

— N-ai decât să treci, poftim!

— Şi am să trec, dar tu… Uite, acum ţi-a ieşit pe faţă firea voastră, a Melehovilor…

— Ce fel de fire?

— Firea contrarevoluţionară, iată ce fel! zise surd Mişka şi se sculă de la masă. Privea în pământ. Fără să-şi ridice ochii, iar buzele îi tremurau când zise: Dacă ai să mai vorbeşti aşa, să ştii că n-o să ducem casă bună împreună! Vorbeşti ca o duşmană…

Duniaşka voi să-i răspundă, dar Mişka îşi încruntă ochii şi ridică pumnul.

— Taci!… rosti el cu glas înăbuşit.

Fără teamă şi fără să-şi ascundă curiozitatea. Duniaşka îl pironi cu privirea, tăcu puţin, apoi zise liniştită şi veselă:

— Ei bine, ne-am apucat să ne certăm pentru mai nimica toată… N-o să murim fără sare! Mai tăcu o clipă şi, cu un zâmbet senin pe care Mişka îl iubea atât de mult, zise: Nu te supăra, Mişa! Dacă ai să te superi pe muieri pentru toate, n-o să-ţi ajungă toată inima. Câte nu mai zice prostia din om… Vrei fiertură de poame, sau să-ţi dau lapte acru?

Cu toată tinereţea ei, Duniaşka avea o experienţă bogată în ale vieţii şi ştia când trebuie să fii îndărătnică într-o ceartă, şi când trebuie să te supui şi să cedezi…

Cam după două săptămâni, veni o scrisoare de la Grigori. Scria că fusese rănit pe frontul de luptă împotriva lui Vranghel şi că, pesemne, după însănătoşire, va fi demobilizat. Duniaşka îi povesti soţului cuprinsul scrisorii şi-l întrebă cu oarecare codeală:

— Mişa, când are să se întoarcă el, cum o trăim?

— O să trecem în casa mea. Lasă-l să stea singur. Averea o vom împărţi.

— N-avem cum să stăm laolaltă. Se vede după toate semnele că are s-o ia pe Axinia.

— Chiar dacă s-ar putea, tot n-aş sta sub acelaşi acoperiş cu frăţiorul tău, zise răstit Mişka.

Duniaşka îşi ridică sprâncenele, în semn de mirare.

— Dar de ce, Mişa?

— Ştii şi tu doar.

— Pentru că a luptat la albi?

— Aşa e, taman din pricina asta.

— Nu-l iubeşti… Doar aţi fost prieteni!

— La ce dracu să-l iubesc! Am fost prieteni, dar s-a isprăvit cu prietenia noastră.

Duniaşka şedea la roata de tors, care bâzâia somnoros, firul se rupse. Duniaşka opri cu palma obada roţii şi, înnădind firul, întrebă fără să-şi privească bărbatul:

— Când are să vie, ce-l aşteaptă fiindcă a luptat la cazaci?

— Judecata. Tribunalul.

— Şi ce poate să-i dea?

— Nu pot să ştiu asta, că nu-s judecător.

— Se poate să-l osândească şi la împuşcare?

Mişka se uită la patul unde dormeau Mişatka şi Poliuşka, trase cu urechea la răsuflarea lor egală şi răspunse, coborându-şi glasul:

— Da. Se poate.

După aceasta, Duniaşka nu-i mai puse întrebări. Dimineaţa, după ce mulse vaca, trecu pe la Axinia.

— Am venit să-ţi aduc o veste bună. Grişa are să vie curând.

Fără să scoată o vorbă, Axinia puse ceaunul cu apă la gura cuptorului şi-şi apăsă mâinile pe piept. Privindu-i chipul îmbujorat, Duniaşka adăugă:

— Să nu te bucuri prea mult. Zice al meu că nu scapă de judecată. Numai Dumnezeu ştie la ce o să-l osândească.

În ochii umezi şi scânteietori ai Axiniei, licări o clipă spaima.

— Pentru ce? întrebă ea cu o voce întretăiată, dar tot nu putea goni zâmbetul întârziat de pe buzele ei.

— Pentru răscoală, pentru tot.

— Născociri! N-au să-l judece! Habar n-are el, Mihail al tău – deştept nevoie mare!

— Poate că n-o fi având habar. Duniaşka tăcu, apoi zise cu un oftat înăbuşit: Are ciudă pe frate-meu… Nici n-am cuvinte să-ţi spun cât mă doare inima din pricina asta! Mi-e milă de el, bietul! L-au rănit din nou… Uite ce viaţă nefericită are…

— Numai de-ar veni! O să luăm copiii şi o să ne cărăm undeva, spuse cu voce îndurerată Axinia.

Fără să ştie de ce, îşi scoase tulpanul, se acoperi din nou şi, mutând fără rost blidele de pe laviţă, nu-şi putea stăpâni frământarea.

Duniaşka văzu cum îi tremurau mâinile, când Axinia se aşeză pe laviţă şi începu să-şi netezească pe genunchi cutele şorţului vechi şi peticit.

Un nod se opri în gâtlejul Duniaşkăi. Simţi dorinţa de a plânge singură, fără s-o zărească nimeni.

— N-a ajuns sărmana măicuţă să-l vadă… zise ea încetişor. Ei, am plecat. Trebuie să fac foc la cuptor.

În tindă, Axinia o sărută grăbit şi neîndemânatic pe gât, apoi îi prinse mâna şi o sărută.

— Îţi pare bine? o întrebă Duniaşka, cu glas tremurător şi îngroşat.

— Aşa, puţin de tot… răspunse Axinia, silindu-se să glumească şi încercând să-şi ascundă lacrimile într-un zâmbet tremurat şi stingher.

La gara Millerovo, Grigori, comandant roşu demobilizat, primi o trăsură de rechiziţie. În drum spre casă, el schimbă caii în fiecare sat de ucraineni, şi în douăzeci şi patru de ore ajunse la hotarul districtului Donului de sus. Chiar în primul sat căzăcesc, preşedintele comitetului revoluţionar, tânăr ostaş roşu întors de curând din armată, îi zise:

— Tovarăşe comandant, va trebui să pleci cu boii. Avem în tot satul un singur cal, dar şi acela umblă în trei picioare. Pe toţi căluţii i-au lăsat în retragere, în Kuban.

— Poate că am să ajung şi cu el? întrebă Grigori, bătând toba cu degetele în masă şi privind iscoditor în ochii veseli ai preşedintelui dezgheţat.

— N-ai să ajungi. Ai să mergi o săptămână, şi tot n-ai să ajungi! Dar fii fără grijă, avem nişte boi de toată frumuseţea, iuţi la picior, şi noi tot trebuie să trimitem la Vioşenskaia un car cu nişte sârmă de telefon, care zace aici de după război, aşa că nici n-o să ai nevoie să mai schimbi căruţa: te duce drept acasă. Preşedintele închise ochiul stâng şi adăugă, zâmbind şi clipind cu înţeles: O să-ţi dăm cei mai buni boi şi, drept căruţaş, o muiere tânără şi văduvă… Avem aici o otravă – nici în vis să-i mai găseşti pereche. Cu dânsa nici n-ai să simţi cum ai s-ajungi acasă. Am făcut oştirea şi eu. Cunosc toate astea, şi toate nevoile de ostaş…

Fără să-i răspundă, Grigori îşi chibzuia socotelile. Nu făcea să aştepte de undeva o căruţă cu cai care să meargă în aceeaşi direcţie, iar drumul era prea lung ca să-l poată străbate pe jos. Trebuia deci să primească şi carul cu boi.

Peste un ceas sosi şi harabaua. Era veche, cu roţile scârţâitoare; în loc de fundătoare avea nişte leaţuri; fânul zvârlit cu ţăpoiul, fără nici o socoteală, atârna în smocuri. „Bine am ajuns cu războiul!”, gândi Grigori, privind scârbit la netrebnicul său echipaj. Căruţaşa păşea pe lângă boi, scuturând biciul. Era, într-adevăr, foarte frumoasă şi arătoasă. O strica puţin pieptul masiv, prea mare pentru statura ei, şi cicatricea piezişă din bărbia rotundă dădea trăsăturilor ei o expresie de experienţă vinovată, cam îmbătrânindu-i parcă chipul tânăr, rumen-arămiu, presărat la rădăcina nasului cu pistrui mărunţi ca boabele de mei.

Potrivindu-şi tulpanul, ea îşi îngustă ochii, îl cercetă atent pe Grigori şi-l întrebă:

— Pe tine trebuie să te duc?

Grigori se sculă de pe trepte, încheindu-şi mantaua.

— Da, pe mine. Ai încărcat sârma?

— Da' cine m-a blestemat pe mine ca s-o încarc? strigă răsunător cazaca. Nici o zi fără drumuri şi fără muncă! Să nu creadă ei, nu-s d-alea! O să-şi încarce şi singuri sârmele lor, iar dacă nu, o să plec cu căruţa goală!

Căra la haraba bobinele de cablu şi continua un schimb de ocări cu preşedintele, strigând tare, însă fără mânie, şi aruncându-i lui Grigori priviri piezişe, iscoditoare. Preşedintele râdea mereu, privea la tânăra văduvă cu o făţişă încântare şi, făcând din când în când cu ochiul lui Grigori, voia parcă să-i spună: „Uite ce muieri sunt pe la noi! Şi tu poate că nu mă credeai?”

La ieşirea din sat, se întindea în depărtare stepa de toamnă, roşcată şi veştedă. Un covor de fum albăstrui se târa de la o mirişte peste drum: plugarii ardeau buruienile – lungurica uscată, stufoasă, mohorul spălăcit şi fibros. Mirosul de fum trezi amintiri triste în sufletul lui Grigori: doar şi el ara toamna în stepa mută, privea noaptea la cerul negru clipind de stele, asculta strigătele cârdurilor de gâşte zburând sus, în înalturi… Se întoarse neliniştit în fân şi o privi pe căruţaşă.

— Câţi ani ai, fetiţo?

— Vreo şaizeci, răspunse ea alintat, zâmbind numai cu ochii.

— Nu, fără glume.

— Merg pe douăzeci şi unu.

— Şi eşti văduvă?

— Văduvă.

— Şi ce-ai făcut cu bărbatu-tău?

— L-au omorât.

— De mult?

— Acum un an şi ceva.

— În răscoală, nu?

— După răscoală, la sfârşit de vară.

— Şi cum o duci singură?

— Aşa şi aşa.

— Nu ţi se urăşte?

Ea se uita la el cu luare-aminte şi trase tulpanul peste buze, ascunzându-şi zâmbetul. Vocea ei răsună mai surd şi cu mlădieri noi, ciudate, când răspunse:

— N-am vreme să mi se urască la muncă.

— Dar nu ţi-e urât fără bărbat?

— Stau cu soacra, şi am destulă treabă la gospodărie.

— Dar fără bărbat cum merge?

Ea se întoarse cu faţa la Grigori. Roşeaţa îi împurpură umerii obrajilor arămii, iar în ochi sclipiră şi pieriră scântei aurii.

— Despre ce vorbeşti?

— Despre ceea ce ştii.

Ea feri la o parte tulpanul ce-i acoperea gura şi zise tărăgănat:

— Ei, de asta nu ducem lipsă! Lac să fie, că broaşte destule… După o clipă de tăcere, urmă: Cu bărbatul meu, nici n-am avut când să ştiu cum este viaţa de femeie. O singură lună am trăit împreună, şi pe urmă l-au luat la oaste. Trăiesc şi fără el, aşa cum pot. De-acum e mai uşor, s-au întors tinerii cazaci. Dar înainte era prost de tot. Hăis, Chelule! Hăis! Uite-aşa, ostăşelule! Aşa mi-e traiul.

Grigori amuţi. Poate că nici n-ar fi trebuit să vorbească cu atâtea subînţelesuri. Îi şi părea rău de acest lucru.

Boii mari şi graşi mergeau cu acelaşi pas măsurat şi împleticit. Unul avea cornul drept care crăpase cândva şi acum creştea pieziş, coborându-i pe frunte. Rezemat în coate, cu ochii pe jumătate închişi, Grigori se prăvălise culcat în haraba. Începu să-şi amintească de boii cu care muncise în copilărie şi mai târziu, când crescuse. Toţi se deosebeau după păr, după trup, după fire; până şi coardele fiecăruia aveau o formă proprie, deosebită. În ograda Melehovilor fusese pe vremuri un bou, tot cu un corn hâit şi turtit într-o parte. Rău şi viclean, privea totdeauna pieziş, întorcându-şi albul ochiului acoperit de vinişoare sângerii, căuta să zvârle cu piciorul când cineva se apropia în spate, iar în timpul muncilor, noaptea, când vitele erau lăsate la păscut, încerca să fugă acasă sau, ceea ce era şi mai rău, se ascundea în pădure ori prin văgăuni îndepărtate. Adeseori Grigori pierdea zile întregi cutreierând călare stepa în căutarea boului şi, când era mai încredinţat că n-o să-l mai vadă niciodată, îl descoperea pe neaşteptate în partea cea mai strâmtă a vreunei râpe, în desişul de nepătruns al mărăcinilor, sau la umbra vreunui măr sălbatic mare şi bătrân. Diavolul acesta cu un singur corn ştia să-şi scoată frânghia de la gât, iar noaptea ridica cu cornul zăvorul de la portiţa ocolului de vite, ieşea afară şi, trecând înot Donul, rătăcea prin izlaz. Da, multe neplăceri, multă supărare îi mai pricinuise pe vremuri lui Grigori…

— Cum o fi boul ăsta, cu un corn strâmb? E liniştit?! întrebă Grigori.

— E liniştit. Dar de ce?

— Aşa.

— Şi, „aşa” este o vorbă bună când nu mai ai nimic de zis, rosti căruţaşa cu un zâmbet.

Grigori nu răspunse. Îi era plăcut să se gândească la trecut, la viaţa paşnică, la muncă, la tot ce nu privea războiul, pentru că de războiul acesta, prelungit de şapte ani, i se scârbise cum nici nu se poate spune, şi la cea mai măruntă amintire despre anii aceştia din urmă, despre vreo întâmplare legată de oaste, simţea un fel de greaţă chinuitoare şi o surdă mânie.

A isprăvit cu războiul. Pentru el, ajunge. Merge acasă, pentru ca, în sfârşit, să se apuce de treabă, să stea cu copiii, cu Axinia. Încă de acolo, de pe front, hotărâse s-o ia pe Axinia la el în casă, pentru ca să-i crească copiii şi să se găsească totdeauna lângă el. Trebuia să ducă la capăt şi lucrul acesta, şi cu cât mai repede cu atât mai bine.

Grigori visa cu o nespusă plăcere cum va da jos acasă mantaua şi cizmele, cum îşi va pune în picioare încălţări încăpătoare, cum îşi va vârî nădragii în ciorapi albi de lână, după obiceiul căzăcesc, şi cum, punându-şi zeghea din postav de casă peste scurta groasă, va pleca la câmp. Ce bine ar fi acum să apese coarnele plugului, mergând pe brazda jilavă, trăgând în nări cu nesaţ mirosul umed şi reavăn al pământului afânat, aroma amară a ierburilor tăiate de plug! Pe meleaguri străine, şi pământul, şi ierburile au alt miros. De câte ori n-a frecat el între palme o măturică cenuşie de pelin, ruptă undeva în Polonia, în Ucraina, în Crimeia, mirosind-o şi gândind cu tristeţe: „Nu! E altceva, e miros străin…”

Dar căruţaşa se plictisea. Avea chef de vorbă. Nu mai îndemna boii: se aşeză mai comod şi, jucându-se cu sfârcul de curea al biciului, cercetă îndelung şi pe ascuns chipul lui Grigori, înfăţişarea lui încordată, ochii lăsaţi în jos. „Nu-i tocmai bătrân, cu toate că are părul sur. Şi e cam ciudat, îşi zicea ea în gând. Mereu îşi micşorează ochii, şi te întrebi de ce-i tot mijeşte? Şi pare aşa de ostenit, de parcă a tras la ham… încolo nu-i rău. Numai că are prea mult păr cărunt, şi uite, mustăţile îi sunt aproape sure. Totuşi, e încă un bărbat chipeş! Dar la ce naiba se tot gândeşte? La început, a vrut parcă să se lege de mine, dar a tăcut, a întrebat despre bou – pentru ce? N-are despre ce să vorbească? Sau, poate, se sfieşte? Nu pare să fie din cei sfioşi. Are nişte ochi iuţi. Nu, e un cazac de treabă, dar e cam ciudat, are nu ştiu ce. Bine, drac încovoiat, n-ai decât să rămâi aşa şi să taci ca un peşte! Parcă am nevoie de tine! Ştiu şi eu să tac! La nevastă te grăbeşti, nu mai poţi de nerăbdare. Bine, taci şi fii sănătos!”

Se rezemă cu spatele la loitra harabalei şi începu şi cânte încetişor.

Grigori ridică ochii şi se uită la soare. Era încă devreme. Umbra ciulinului uscat, de anul trecut, păzind încruntat drumul, n-avea decât o jumătate de pas lungime; ora era, pesemne, cel mult două după-amiază.

Stepa se întindea cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Soarele încălzea fără dărnicia lui de vară. Un vânt slab clătina uşor iarba roşcată şi arsă. Nici un ţipăt de pasăre, nici un fluierat de ţiştar nu se auzeau de nicăieri. Pe cerul rece, de un azuriu-spălăcit, nu mai pluteau ereţii şi vulturii. Numai o dată o umbră cenuşie alunecă peste drum şi, înainte de a-şi ridica privirile, Grigori auzi bătaia grea a unor aripi mari: o dropie cenuşie-albăstrie trecu sclipind în soare cu marginile albe ale penelor şi se lăsă jos lângă un colnic îndepărtat, acolo unde o vâlcea neatinsă de raze se contopea cu zarea viorie şi nelămurită. Numai toamna târziu se mai aflase Grigori şi altădată în mijlocul unei asemenea tăceri adânci şi triste, când auzea numai foşnetul scailor ţepoşi, smulşi de vânt şi rostogoliţi puste iarba uscată, străbătând stepa până la marginea zărilor.

Părea că drumul n-o să mai aibă sfârşit. Şerpuia pe câmp, cobora în văgăună, urca din nou creasta unui deal. Iar în jur, cât nici nu mai putea cuprinde ochiul, se întindea aceeaşi stepă volnică şi tăcută.

Grigori privi îndelung frumuseţea tufelor de arţar negru de pe marginea râpei. Aprinse de primul ger, frunzele ardeau cu o văpaie aurie, parcă presărate cu scrum, ca nişte cărbuni dintr-un rug pe jumătate stins.

— Cum te cheamă, nene? întrebă căruţaşa. Aţintind uşurel cu coada biciului umărul lui Grigori.

Tresări şi se întoarse cu faţa spre ea. Femeia nu se uita la dânsul.

— Grigori. Şi pe tine cum te cheamă?

— Soarbe-zeamă!

— N-ai vrea să taci niţel, Soarbe-zeamă?

— Mi s-a urât să tot tac! De o jumătate de zi, tac şi iar tac, de mi s-a uscat limba în gură. Şi de ce nu eşti mai vesel, nene Grişa?

— Şi de ce să fiu vesel?

— Doar mergi acasă, trebuie să fii vesel.

— Mi-a trecut vremea să fiu vesel.

— Ia uite, parcă ai fi bătrân! Dar de ce eşti tânăr şi cu părul sur?

— Toate vrei să le ştii… Se pare că de-o viaţă prea bună.

— Eşti însurat, nene Grişa?

— Însurat. Şi tu ai face bine să te măriţi cât mai repede.

— De ce cât mai repede?

— Eşti tare jucăuşă, după cum îmi pare…

— Şi ce, e rău?

— Câteodată. Am cunoscut şi eu una, tot jucăuşă şi tot văduvă, s-a jucat cât s-a jucat, şi pe urmă s-a pomenit cu nasul mâncat de boală…

— Doamne sfinte, vai, ce grozăvie! strigă ea, cu o spaimă glumeaţă, şi adăugă îndată pe un ton grav: Aşa e soarta de văduvă: cine se teme de lup, nu se bagă în pădure.

Grigori se uită la ea. Căruţaşa râdea încet, arătându-şi dinţii mici şi albi. Buza ei de sus uşor ridicată tremura, ochii zglobii sclipeau de sub genele lăsate în jos. Fără să vrea, Grigori zâmbi şi-i puse mâna pe genunchiul rotund şi cald.

— Sărmana mea, săraca de tine! zise el duios. N-ai decât douăzeci de anişori, şi uite ce a făcut viaţa din tine…

Toată veselia ei pieri îndată. Cu o mişcare aspră, împinse mâna lui, se încruntă şi roşi atât de tare, încât micii pistrui dispărură ca şi cum n-ar fi fost.

— Să ai grijă de nevasta ta, când ai să ajungi acasă, că are cine să aibă milă de mine! Sunt destui şi fără tine!

— Stai, nu te supăra!

— Du-te la naiba!

— Am zis-o numai aşa, de milă…

— Dă-te-n… cu mila ta!… înjură ea bărbăteşte, pe un ton sigur şi obişnuit, şi ochii ei întunecaţi scăpărară scântei de mânie.

Grigori ridică sprâncenele şi oftă cu mirare.

— Na! Ai trântit-o, n-am ce zice! Iute mai eşti din fire!

— Dar tu cum eşti? Un sfânt păduchios! Iată ce eşti! Vă cunosc eu! Să te măriţi, aşa şi pe dincolo. Dar de când te-ai cuminţit?

— Nu prea demult, zâmbi Grigori.

— Păi atunci de ce-mi ţii cazanii? Pentru aşa ceva, am şi eu o soacră.

— Hei, destul! De ce te mânii, neroado? Am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac, rosti Grigori pe un ton împăciuitor. Mai bine, uită-te: noi ne ciorovăim, şi boii au dat alături de drum.

Aşezându-se mai bine în haraba, Grigori se uită fără voie la văduva zglobie şi zări că avea lacrimi în ochi. „Atâta mai lipsea! Aşa sunt totdeauna muierile…”, se gândi el, simţindu-se oarecum stânjenit şi înciudat.

Nu după mult adormi culcat pe spate, acoperindu-şi faţa cu poala mantalei, şi se trezi numai în amurg. Pe cer sclipeau stelele palide ale înserării. O mireasmă proaspătă şi înviorătoare de fân plutea în aer.

— Trebuie să hrănim boii, zise femeia.

— Bine, hai să poposim.

Grigori dejugă boii, apoi scoase din sacul lui de merinde o cutie de conserve de carne şi pâine, rupse şi aduse un braţ întreg de buruieni uscate şi făcu un foc în apropiere de haraba.

— Ei, vino să cinăm, Soarbe-zeamă! Nu mai fi bosumflată.

Ea se aşeză lângă foc şi scutură din traistă o pâine şi o bucată de slănină îngălbenită de râncezeală. La cină vorbiră puţin şi fără ceartă. După ce mâncară, femeia se culcă în haraba, iar Grigori mai aruncă în foc câteva bucăţi de balegă de bou uscată, ca să ţină mai mult, şi se culcă ostăşeşte lângă foc. Rămase îndelung tolănit cu sacul sub cap, privea cerul sclipind de stele şi gândea fără şir la copii, la Axinia, apoi aţipi şi fu trezit de un glas îmbietor de femeie.

— Dormi, ostaşule? Dormi, sau nu?

Grigori înălţă capul. Rezemându-se în cot, tovarăşa lui de drum se aplecă din haraba. În lumina nesigură a focului care se stingea, chipul ei era trandafiriu şi fraged, dinţii şi tivitura dantelată a tulpanului îi sclipeau orbitor. Ca şi cum nu s-ar fi certat, zâmbea din nou şi-i zise ridicând sprâncenele:

— Mi-e teamă să nu îngheţi acolo. Pământul e rece. Dacă ţi-e frig rău de tot, vino lângă mine. Am o şubă caldă-caldă! Vii?

Grigori gândi o clipă, apoi răspunse cu un oftat:

— Să trăieşti, fetiţo! Nu vreau. Dacă s-ar fi întâmplat acum un an sau doi… Lasă că n-o să-ngheţ lângă foc.

Oftă şi ea.

— Ei, cum vrei. Şi-şi vârî capul în şubă.

Peste puţin timp, Grigori se sculă şi-şi strânse lucrurile: hotărî să plece pe jos ca să ajungă în zori la Tatarski. Era cu neputinţă ca el, comandant întors de pe front, să vină acasă ziua-n amiaza mare, într-o haraba trasă de boi. Câte râsete şi răstălmăciri n-ar stârni sosirea lui…

Trezi căruţaşa.

— Mă duc pe jos. Nu ţi-e frică să rămâi singură în stepă?

— Nu, nu-s fricoasă, şi satul e aproape. Iar tu nu mai poţi răbda?

— Ai ghicit. Rămâi cu bine, Soarbe-zeamă, şi nu mă pomeni de rău!

Grigori ieşi în drum şi ridică gulerul mantalei. Cel dintâi fulg de zăpadă se lăsă pe genele lui. Vântul schimbat adia dinspre miazănoapte şi, în răsuflarea lui rece, Grigori simţi parcă mirosul cunoscut şi drag de zăpadă.

Koşevoi se întoarse seara din staniţă. Duniaşka îl văzu pe geam, când se apropia de poartă, puse sprinten şalul pe umeri şi ieşi în ogradă.

— Grişa a venit azi-dimineaţă, vesti ea de la portiţă, privindu-şi bărbatul cu îngrijorată aşteptare.

— Ai de ce te bucura, răspunse Mişka, stăpânit şi puţin zeflemitor.

Cu buzele strânse, intră în bucătărie. Muşchii îi jucau sub umerii obrajilor. Pe genunchii lui Grigori şedea Poliuşka, îmbrăcată de mătuşa grijulie într-o rochiţă curată. Grigori lăsă încetişor fetiţa jos şi făcu câţiva paşi în întâmpinarea cumnatului, zâmbindu-i şi întinzându-i mâna sa măre. Voia să-l îmbrăţişeze pe Mihail, dar citi în ochii lui fără zâmbet numai răceală şi duşmănie, încât se stăpâni.

— Ei, să trăieşti, Mişa!

— Să trăieşti.

— De mult nu ne-am mai văzut. Parcă ar fi trecut o sută de ani.

— Da, cam de mult… Bine ai venit.

— Mulţumesc. Va să zică, ne-am înrudit?

— Aşa a fost să fie… De unde ai sânge pe obraz?

— Eh! Un fleac, de la brici, ştii, eram cam grăbit.

Se aşezară lângă masă şi se cercetau unul pe altul, simţindu-se străini şi stânjeniţi. Mai aveau înainte o lungă răfuială, dar deocamdată era cu neputinţă. Mihail avu destul cumpăt şi începu să vorbească liniştit de-ale gospodăriei şi despre schimbările câte se petrecuseră în sat.

Grigori privea afară la pământul acoperit de cea dintâi zăpadă albăstrie, la crengile golaşe ale merilor. Cu totul altfel îşi închipuise altădată întâlnirea lui cu Mihail…

Peste câteva clipe Mihail ieşi afară, ascuţi cu îngrijire în tindă un cuţit şi zise Duniaşkăi:

— Vreau să chem pe cineva ca să taie un berbecel. Trebuie să-l ospătăm pe stăpânul casei aşa cum se cuvine. Dă fugă să aduci ceva rachiu. Sau nu, ascultă: du-te la Prohor şi spune-i să se dea peste cap şi să facă rost de rachiu. Are să facă treaba asta mai bine ca tine. Şi cheamă-l la cină.

Duniaşka se lumină de bucurie şi se uită cu multă recunoştinţă la bărbat… „Poate că toate se vor schimba în bine… Au isprăvit războiul, ce mai au de împărţit? Numai să le bage Dumnezeu minţile în cap!”, se gândea ea plină de nădejde, ducându-se la Prohor.

În mai puţin de o jumătate de ceas, sosi în fugă Prohor gâfâind.

— Grigori Panteleevici!… Scumpule! Nici nu m-aşteptam şi nici nu mai nădăjduiam să ne mai vedem!… strigă el cu glas ascuţit şi plângăreţ, se poticni în prag şi era cât pe ce să facă cioburi o oală de o vadră plină cu rachiu.

Îmbrăţişându-l pe Grigori, sughiţă de plâns, îşi şterse ochii cu pumnul şi-şi netezi mustăţile ude de lacrimi. Grigori simţi cum îi tremura şi lui ceva în gâtlej, dar se stăpâni, îl bătu pe umăr cu un gest mişcat şi cam brutal pe credinciosul lui tovarăş, vorbind tare, dar nu prea stăpân pe glas:

— Uite că iarăşi ne-am găsit… Ce bine-mi pare să te văd, Prohor, ce bine-mi pare! Dar de ce, moşule, de ce dai drumul la lacrimi? Te-ai muiat? Ţi-au slăbit balamalele? Ce-ţi mai face mâna? Iar cealaltă nu ţi-a rupt-o nevasta.

Prohor îşi suflă zgomotos nasul şi scoase cojocelul.

— Eu şi cu muierea mea ne giugiulim ca doi porumbei. Mâna cealaltă e întreagă, aşa cum o vezi, iar aceasta pe care mi-au rupt-o albii-polonezi a şi început să crească la loc! Zău! Peste un an, o să aibă şi degetele, zise el cu veselia lui obişnuită, agitând mâneca goală de la cămaşă.

Războiul îi învăţase să-şi ascundă cu un zâmbet simţămintele lor cele adevărate, să-şi presare şi pâinea, şi vorbele, cu sarea cea iute, şi iată de ce Grigori îşi urmă întrebările pe acelaşi ton glumeţ:

— Cum o duci cu viaţa, ţap bătrân? Cu ce te mai lauzi?

— Bătrâneţe, teleap, teleap!

— Nu te-ai mai învârtit cu nimic nou în lipsa mea!

— Cum adică?

— Ei vorbesc de privighetoarea cu care umblai iarna trecută…

— Panteleevici! Doamne apără şi păzeşte! Ce să fac acum cu o aşa bunătate? Şi la ce sunt bun acum, cu o singură mână? Asta-i treaba ta de om tânăr şi burlac, iar mie-mi vine să-mi scot daravela şi s-o dau babei să frece tigăile cu ea…

Se uitau îndelung unul la altul, ei, cei doi vechi tovarăşi de tranşee, râzând şi bucurându-se de întâlnire.

— Te-au lăsat la vatră cu totul? întrebă Prohor.

— Cu totul. Rezervă.

— Şi până la ce grad ai ajuns?

— Am fost ajutorul comandantului de regiment.

— Şi de ce ţi-au dat drumul aşa devreme?

Grigori se încruntă şi răspunse scurt:

— Nu mai eram de trebuinţă.

— Dar pentru ce?

— Nu ştiu. Poate că pentru ce-a fost.

— Doar tu ai trecut prin comisia aia de epurare, care cerceta pe ofiţeri, la Secţia specială. Despre ce mai poate fi vorba?

— Mai poţi să ştii?

— Dar unde e Mihail?

— În ogradă. Îngrijeşte de vite.

Prohor veni mai aproape şi vorbi cu o voce mai înceată:

— Pe Platon Reabcikov l-au împuşcat acum vreo lună.

— Ce vorbeşti?

— Pe crucea mea!

Uşa din tindă scârţâi.

— Mai stăm noi de vorbă, şopti Prohor şi apoi îngroşă vocea, rostind mai tare; Ei, tovarăşe comandant, trebuie să bem de atâta bucurie! Să-l chem pe Mihail?

— Mergi şi cheamă-l.

Duniaşka aduse la masă. Nu ştia cum să-i mai facă pe plac fratelui: îi aşternu pe genunchi un ştergar curat, îi puse mai aproape o farfurie cu un pepene murat, îi şterse paharul de vreo cinci ori… Zâmbind, Grigori îşi dădu seama că Duniaşka îi zice „dumneata”.

La masă, Mihail tăcea la început cu încăpăţânare, ascultând cu băgare de seamă vorbele lui Grigori. Bea puţin şi în silă. În schimb, Prohor dădea pe gât câte un pahar plin, învăpăindu-se mai aprig la faţă şi netezindu-şi mai des cu pumnul mustăţile bălane.

După ce hrăni copiii şi-i culcă, Duniaşka puse pe masă o coşcogea strachină cu carne fiartă de berbec şi-i şopti lui Grigori:

— Frăţioare, dau fugă după Axinia! Matale n-ai nimic împotrivă?

Grigori clătină tăcut din cap. I se părea toată seara că nimeni nu bagă de seamă la starea lui de încordare, dar Duniaşka îl vedea trăgând cu urechea şi privind pieziş la uşă, la fiecare vuiet. Hotărât, nimic nu putea scăpa ochilor prea pătrunzători ai Duniaşkăi…

— Dar Tereşcenko, ăla din Kuban, tot comandant de pluton mai e? întrebă Prohor, strângând paharul în mână, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-l smulgă cineva cu sila.

— Omorât la Lvov.

— Ei, Dumnezeu să-l hodinească! Bun cavalerist roşu a fost! Prohor îşi făcu semnul crucii grăbit şi sorbi din pahar fără să vadă zâmbetul batjocoritor al lui Koşevoi.

— Dar ăla cu un nume ciudat? Ăla, de la flancul drept, of, al naibii să fie! Cum îi zicea? Maiboroda, mi se pare? Hohol, gras şi vesel, a despicat în două la Brodî un ofiţer polonez – mai trăieşte?

— Ca un armăsar! L-au luat la escadronul de mitraliere.

— Cui ţi-ai lăsat calul?

— Nu-l mai aveam pe ăla pe care-l ştii.

— Şi cu ăla breazu ce-ai făcut?

— Mi l-a omorât o schijă.

— În luptă?

— Stăteam într-un târguşor. Era un bombardament. L-a omorât chiar lângă conovăţ.

— Vai, ce păcat! Ce cal grozav mai era! Prohor oftă şi-şi lipi din nou buzele de pahar.

Din tindă se auzi un zăngănit de clanţă.

Grigori tresări. Axinia păşi pragul, rosti cu glas surd: „Bună seara!” şi începu să-şi scoată broboada, înăbuşindu-se, fără să-şi îndrepte spre Grigori ochii larg deschişi şi lucioşi. Trecu la masă şi se aşeză lângă Duniaşka. Fulgi mititei de zăpadă i se topeau pe sprâncene şi pe gene, pe chipul ei palid. Închizând pleoapele îşi şterse faţa cu palma, suspină adânc şi abia atunci, biruindu-şi şovăiala într-o aprigă sforţare, se uită la Grigori cu ochii adânci, întunecaţi de tulburare.

— Prietena mea! Xiuşa! Amândoi am pribegit, amândoi am hrănit păduchii… Te-am părăsit în Kuban, e drept. Dar altceva ce aveam de făcut? Prohor îi întinse paharul, vărsând rachiul pe masă. Bea pentru Grigori Panteleevici! Urează-i bun venit… Ţi-am spus eu că o să se întoarcă viu şi teafăr? Uite. Ia-l! În carne şi oase, poftim!

— E cam afumat, vecină! Nu-i prea da ascultare, zise Grigori, râzând şi arătând din ochi pe Prohor.

Axinia făcu o plecăciune lui Grigori şi Duniaşkăi, şi ridică numai puţintel paharul deasupra mesei: se temea să nu vadă toată lumea cum îi tremura mâna.

— Bine ai venit, Grigori Panteleevici; noroc şi fericire. Duniaşka!

— Şi ţie? Necazul? hohoti Prohor şi-i împinse lui Mihail un ghiont în coastă.

Axinia roşi cumplit – până şi sfârcurile mici ale urechilor se făcură străvezii şi trandafirii. Dar, privind cu hotărâre şi cu mânie la Prohor, răspunse:

— Şi mie, bucurie… O mare bucurie!

Atâta sinceritate îl dezarmă pe Prohor şi-l umplu de duioşie. O rugă pe Axinia:

— Pentru Dumnezeu, dă pe gât tot paharul, până la fund! Ştii să vorbeşti drept, să ştii şi să bei drept! Când mai rămâne ceva în pahar, pe mine parcă mă împunge un cuţit în inimă.

Axinia nu zăbovi mult şi stătu taman atâta cât, după părerea ei, îi îngăduia buna-cuviinţă. Nu-şi privi iubitul decât doar de câteva ori, şi numai în treacăt. Se silea să se uite la ceilalţi şi ocolea ochii lui Grigori, fiindcă nu voia nici să se prefacă nepăsătoare şi nici să-şi dezvăluie simţirile în faţa lumii. Pe Grigori nu-l pătrunse decât o singură privire aruncată din prag, la plecare, plină de iubire şi de credinţă; destul atât ca să citească în ea totul. Ieşi afară s-o petreacă. Beat de-a binelea, Prohor strigă în urma lor:

— Nu zăbovi mult! O să bem până la ultimul strop!

În tindă, Grigori o sărută pe frunte şi pe buze. Apoi întrebă:

— Ei, cum ai dus-o cu viaţa, Xiuşa?

— Vai, nici n-am cum să ţi le povestesc pe toate… Vii mâine?

— Viu.

Ea se grăbi spre casă, păşind repede, ca şi cum ar fi aşteptat-o acolo o treabă ce nu suferea nici o amânare, şi numai lângă treptele de lemn îşi încetini pasul şi urcă încetişor scara scârţâitoare. Voia să rămână cât mai repede singură cu gândurile ei, cu fericirea ce-i venise pe neaşteptate.

Îşi scoase jacheta şi broboada şi, fără să aprindă lumina, trecu în odaie. Lumina liliachie, groasă, a nopţii răzbătea prin fereastra cu obloanele deschise. Un greier ţârâia ascuţit în spatele cuptorului. Din obişnuinţă, Axinia se uită în oglindă şi, cu toate că nici nu se zărea prin întuneric, îşi potrivi părul, îşi netezi la piept cutele bluzei de muselină, apoi trecu la fereastră şi se lăsă obosită pe laviţă.

De atâtea ori în viaţă nădejdile şi aşteptările ei nu se adeveriseră, încât poate de aceea îngrijorarea de totdeauna veni îndată să ia locul bucuriei de acum câteva clipe. Cum se va depăna firul vieţii sale? Ce o mai aşteaptă în viitor? Sau poate că amara ei fericire de femeie îi zâmbeşte târziu, mult prea târziu?

Istovită de dulcea înfiorare prin care trecuse, a rămas îndelung, lipindu-şi obrazul de geamul rece, îngheţat, şi pironindu-şi privirea alinată şi puţin cam tristă în întunericul uşor înălbăstrit de lucirile zăpezii.

Grigori se aşeză la masă, îşi turnă un pahar plin şi-l goli pe nerăsuflate.

— E bun? îl întrebă curios Prohor.

— Nu mă pricep. N-am mai băut de mult.

— Ca sub Nicolae, mă, pe Dumnezeul meu! zise convins Prohor, se clătină pe picioare şi-l îmbrăţişă pe Mihail. Tu, Mişa, te pricepi la astea ca viţelul care se uită la poarta nouă, dar eu, frate, sunt neîntrecut! Ce de mai vinuri şi rachiuri n-am băut eu în viaţă! Este un vin, ştii, n-ai scos bine dopul, şi din sticlă sare spuma ca dintr-un câine turbat, să fiu al dracului! În Polonia, când am rupt frontul şi am pornit înainte cu Semion Mihailovici90 să-i snopim în bătaie pe polonezii albi, am cucerit un conac moşieresc. O casă cu două caturi şi ceva; în ţarcuri, vitele abia încap, curtea plină de orătănii – n-ai unde să pui piciorul; ce să vă spun: trăia moşierul ăla ca un ţar! Când plutonul nostru năvăli călare la conac, ofiţerii tocmai benchetuiau acolo cu moşierul, nu se aşteptau să ne vadă. I-am tăiat pe toţi, în grădină, pe scări, iar pe unul l-am prins de viu. Era un ofiţer fudul, dar, când au pus mâna pe el, s-a muiat de spaimă şi i s-au pleoştit mustăţile. Pe Grigori Panteleevici l-au chemat urgent la statul-major, şi am rămas noi singuri stăpâni; am intrat în odăile de jos, iar acolo era o masă, cât puteai cuprinde cu ochiul, şi pe masa aceea erau fel de fel de bunătăţi! Le tot priveam, dar ne era frică să luăm ceva, cu toate că eram lihniţi de foame. „Cine ştie, ne ziceam, poate că toate sunt otrăvite…” Prizonierul nostru se uita chiorâş la noi. Îi poruncim: „Mănâncă!” El haleşte. Fără poftă, dar tot haleşte. „Bea!” Şi el bea! L-am silit să ia câte o bucată mare din flecare fel şi să bea câte un pahar din fiecare sticlă. Îl vedeam cum se umflă, afurisitul, de atâta mâncare, iar nouă ne curgeau balele amare. Dar şi pe urmă! Când vedem noi că ofiţerul nu moare – ne-am pus pe treabă. Am mâncat pe săturate, ne-am umplut burţile cu vinul ăl spumos. Ce să vezi? Ofiţerul dă înapoi tot ce a mâncat şi a băut, dar, ştii, pe amândouă părţile! „Gata! Ne-am zis. S-a isprăvit cu noi! A mâncat şi el, ticălosul, din hrana otrăvită numai ca să ne tragă pe sfoară.” Sărim pe dânsul cu săbiile, iar el: „Domnilor, dar eu am mâncat peste măsură, din mila dumneavoastră! N-aveţi nici o teamă, mâncarea e sănătoasă!” Şi atunci, dă-i înainte cu vinul! Apeşi dopul, şl el pocneşte ca dintr-o puşcă, iar spuma sare în clocot, de te apucă groaza! Din vina acestui vin, am zburat eu în noaptea aceea de trei ori de pe cal! Încalec şi – iar pe brânci, parcă mă răsturna vântul. Uite, aşa un vin să bei câte un pahar, două pe inima goală, şi trăieşti până la o sută de ani! Dar cu ceea ce bem noi cum să-ţi poţi împlini sorocul? E otravă, nu băutură! Din pricina lui, dai ortul popii înainte de vreme…

Prohor clătină din cap spre oală… şi-şi turnă alt pahar.

Duniaşka se duse să se culce în odaie, la copii; peste puţin timp, se sculă şi Prohor. Clătinându-se pe picioare, îşi puse cojocelul pe umeri şi zise:

— Nu mai iau oala. Nu mă lasă sufletul să umblu cu vasele goale… Ajung acasă şi îndată începe muierea să mă cicălească! În asta n-o mai întrece nimeni! Şi de unde naiba scoate atâtea vorbe scârboase? Nu pot pricepe. Viu acasă băut, şi dânsa începe, de pildă, aşa: „Porc beţiv! Ciungule! Calicule! Prăpăditule!” Stau liniştit şi o dăscălesc frumuşel: „Dar unde ai văzut tu, căţea, putoarea dracului, porc beţiv şi încă ciung pe deasupra? Nu s-a pomenit aşa ceva, de când e lumea!” Îi întorc o batjocură, şi ea mă cinsteşte cu alta; o dau în lături pe asta, ea-mi trânteşte încă una, şi aşa cântăm vecernia până la utrenie! Se-ntâmplă de mi se urăşte s-o tot ascult şi plec să mă culc sub şopron. Iar altă dată, dacă viu cherchelit, şi dacă ea tace din gură şi nu mă suduie, nu mai pot adormi! Zău! Parcă-mi lipseşte ceva, parcă am râie – nu dorm, şi pace! Şi atunci mă agăţ eu de muiere şi o întărit, pin-ce începe dânsa iar să mă beştelească, de văd stele verzi! E croită din coasta dracului, dar ce să-i faci? N-am încotro! O las să turbeze, că şi la muncă o ia atunci razna tot aşa de aprigă, nu-i aşa? Ei, rămâneţi cu bine, am plecat. Să mă culc poate în grajd, ca să n-o mai supăr?

— Mai ajungi până acasă? întrebă zâmbind Grigori.

— În trei labe, dar tot ajung! Ce, Panteleevici, nu sunt cazac? Grozav de rău îmi pare să aud una ca asta.

— Atunci, du-te cu Dumnezeu!

Grigori îşi petrecu prietenul până dincolo de portiţă şi se-ntoarse în bucătărie.

— Ei, Mihail, vrei să stăm de vorbă?

— Să stăm de vorbă.

Şedeau faţă-n faţă, despărţiţi de masă. În cele din urmă, Grigori rosti:

— Mi se pare că nu toate merg bine… Văd după chipul tău: nu toate! Îţi pare rău că am venit, nu? Sau, poate că am greşit?

— Ba nu, ai ghicit! Îmi pare rău.

— De ce?

— Prea multă bătaie de cap se arată.

— Mă hrănesc şi singur.

— Nu mă gândesc la asta.

— Atunci?

— Suntem duşmani…

— Am fost.

— Da, dar se vede că vom rămâne.

— Nu pricep. De ce?

— Eşti un om nesigur.

— Mofturi! Vorbeşti aiurea!

— Nu-s mofturi. De ce te-au demobilizat pe vremea asta? Spune drept!

— Nu ştiu.

— Ba ştii, dar nu vrei să spui! N-au avut încredere în tine, aşa e?

— Dacă n-ar fi avut încredere, nu mi-ar fi dat escadronul.

— Bine, bine, la început! Dar dacă nu te-au păstrat în armată, atunci, frate, totul e limpede!

— Şi nici tu nu mă crezi? întrebă Grigori, privindu-l drept în ochi.

— Nu! Lupul pielea îşi schimbă, dar năravul ba.

— Ai băut peste măsură, Mihail.

— Lasă vorbă asta! Nu-s mai băut decât tine. Nu te-au crezut cei de acolo, şi nici aici n-au să aibă prea mare încredere în tine, să ştii!

Grigori nu răspunse. Cu o mişcare leneşă, luă de pe farfurie o felie de castravete murat, o mestecă o clipă şi o scuipă afară.

— Ţi-a povestit nevasta despre Kiriuşka Gromov? întrebă Mihail.

— Da.

— Nici de venirea lui nu mi-a părut bine. Când am auzit, chiar în aceeaşi zi…

Grigori păli, ochii i se făcură rotunzi de furie.

— Pentru tine, adică, eu şi Kiriuşka Gromov suntem acelaşi lucru?!

— Nu striga. Şi de ce eşti mai bun ca el?

— Ei, dacă-i aşa… Ştii…

— Ce să mai ştiu? Toate sunt de mult ştiute. După voi, o să vie Mitka Korşunov, iar eu trebuie să mă bucur? Nu, ar fi mai bine să nu veniţi în sat.

— Pentru tine?

— Şi pentru mine, da; ar fi mai sănătos şi pentru oameni.

— Să nu mă pui pe mine alături de ei!

— Ţi-am spus o dată, Grigori, şi nici n-ai de ce să te superi. Nu eşti mai bun decât dânşii. Ba eşti chiar mai rău, mai primejdios.

— Cu ce? Ce tot trăncăneşti?

— Ei sunt oameni de rând, da' tu ai condus toată răzmeriţa.

— N-am condus-o eu. Eu am fost comandant de divizie.

— Dar asta-i puţin?

— Puţin sau mult, ce-are a face?… Dacă atunci, la petrecere, ostaşii roşii n-ar fi vrut să mă omoare, poate că nici n-aş fi luat parte la răscoală.

— Dacă n-ai fi fost ofiţer, nimeni nu s-ar fi atins de tine.

— Dacă nu m-ar fi luat la armată, nu m-aş fi făcut ofiţer… Ei, dar ăsta-i un cântec lung!

— Lung şi scârbos.

— N-o să-l mai cântăm din nou, e prea târziu.

Au aprins în tăcere câte o ţigară. Dând jos cu unghia scrumul, Koşevoi zise:

— Cunosc şi eu isprăvile tale, am auzit. Prea mulţi ostaşi de-ai noştri ai omorât, de aceea nu pot să te văd în ochi… Asta nu se poate smulge din amintire.

Grigori zâmbi.

— Da, ţii minte toate, n-am ce zice! L-ai omorât pe fratele Petro, dar vezi că eu nu ţi-o amintesc… Dacă am ţine minte toate, am trăi ca lupii.

— Ei da, l-am omorât şi nu zic nu! Dacă aş fi izbutit să te prind, te-aş fi curăţat şi pe tine!

— Iar eu, când l-au prins pe Ivan Alexeevici la Ust-Hopior, zburam în goana goanelor: mi-era teamă că te-au prins şi pe tine şi că au să te omoare cazacii… Văd că degeaba mă grăbeam.

— Halal binefăcător! Tare aş vrea să te văd cum ai fi stat de vorbă cu mine, dacă ar fi acum puterea voastră, a cadeţilor? Dacă aţi fi biruit voi? Mi-ai scoate curele de pe spinare! Numai acum te-ai îmbunat…

— Poate că altcineva ţi-ar tăia curele din spinare! Dar eu nici nu mi-aş spurca mâinile.

— Înseamnă că suntem doi oameni deosebiţi… De când sunt, n-am şovăit să-mi spurc mâinile omorând duşmanii, şi la nevoie, n-am să clipesc nici acum. Mihail turnă în pahare restul de rachiu şi întrebă: Bei?

— Hai să bem, că ne-am făcut prea treji pentru asemenea vorbe…

Ciocniră în tăcere, băură. Grigori se rezemă cu pieptul de masă şi se uită la Mihail, mijindu-şi ochii şi răsucindu-şi mustaţa.

— Dar ţie de ce ţi-e frică, Mihail? Crezi tu că am să mă răscol iarăşi împotriva Puterii sovietice?

— Nu mi-e frică de nimic. Mă gândesc, însă, între altele: dacă se mai întâmplă vreo răzmeriţă, ai să treci din nou la duşmani.

— Aş fi putut şi atunci să trec, la polonezi. La noi, o unitate întreagă a şi trecut la dânşii.

— Ce, n-ai avut timp?

— Nu, n-am vrut. Mi-am împlinit destul sorocul de ostaş. Şi nu mai vreau să slujesc nimănui. Pentru viaţa mea, am luptat prea mult, iar sufletul îmi este grozav de ostenit. Mi s-a urât de toate, şi de revoluţie, şi de contrarevoluţie. Ducă-se toate astea-n… ducă-se la naiba! Vreau să stau pe lângă copilaşii mei, să mă apuc de gospodărie, asta-i tot. Crede-mă, Mihail, ţi-o spun din toată inima!

Dar nici un fel de încredinţări nu mai erau în stare să-l clatine pe Koşevoi. Grigori o pricepu şi tăcu. Se simţi amărât şi clocotind de ciudă. La ce dracu i-a trebuit să se dezvinovăţească, să încerce a mai dovedi ceva? Pentru ce era toată gâlceava asta între doi oameni beţi, şi ce nevoie avea de predicile tâmpite ale lui Mihail? La naiba! Grigori se sculă.

— Hai să isprăvim vorbăria asta fără noimă! Ajunge! Ascultă numai ce vreau să-ţi mai spun: atâta timp cât puterea voastră n-o să mă apuce de gât, n-am să mă ridic împotriva ei. Iar dacă mă apucă, voi şti să mă apăr! Oricum ar fi, n-am să-mi pierd capul pentru răzmeriţă, ca Platon Reabcikov.

— Cum adică!

— Aşa. Să mi se socoată serviciul în Armata Roşie şi rănile mele! Sunt gata să răspund pentru răscoală, să fiu închis, dar dacă e vorba să mă pună la zid, asta nu, să fie cu iertare! Cam prea mult!

Mihail zâmbi cu dispreţ.

— Ai născocit şi tu o modă nouă! Tribunalul revoluţionar sau Comisia extraordinară n-au să te întrebe ce doreşti şi ce nu, şi nici n-au să se tocmească cu tine. Te-ai făcut vinovat, ia ce ţi se cuvine cu vârf şi îndesat! Datoriile vechi trebuie plătite până la cea din urmă para!

— Ei, atunci o să vedem noi.

— O să vedem. E limpede.

Grigori se descinse, îşi scoase bluza şi începu să se descalţe.

— O să împărţim totul? întrebă el, privind cu excesivă atenţie pingeaua desprinsă de la cizmă.

— Împărţeala noastră e scurtă: o să-mi dreg niţel cocioaba şi îndată mă mut dincolo.

— Da, mai bine să ne despărţim. N-avem cum să ne înţelegem.

— Nici nu s-ar fi putut să ne înţelegem, întări Mihail.

— N-am crezut că ai asemenea păreri despre mine… Ce să-i faci?

— Ţi-am spus pe faţă ceea ce aveam de spus. Am zis ceea ce am gândit. Când te duci la Vioşenskaia?

— Zilele acestea.

— Nu zilele acestea, ci mâine.

— Am făcut pe jos aproape patruzeci de verste, sunt ostenit; mâine mă odihnesc, iar poimâine o să mă duc la înregistrare.

— Ordinul cere să te înregistrezi imediat. Să te duci mâine.

— Dar am voie să mă odihnesc o zi? Doar n-am să fug.

— Dracu să ştie! N-am poftă să răspund pentru tine.

— Dar ticălos te-ai mai făcut, Mihail! zise Grigori, privind oarecum mirat la chipul încruntat al fostului său prieten.

— Să nu mă faci ticălos! Nu-s obişnuit… Mihail răsuflă şi continuă cu glasul ridicat: Ştii, trebuie să te laşi de apucăturile astea ofiţereşti! Să te duci chiar mâine, iar dacă nu, să ştii că te trimit sub escortă. Ai înţeles?

— E limpede, am înţeles… Grigori privi cu ură spatele lui Mihail, care se îndepărtă, apoi se culcă fără să se dezbrace.

La urma urmelor, toate s-au petrecut chiar aşa cum trebuiau să se petreacă. Adică de ce el, Grigori, trebuia să se bucure de o altfel de primire? De ce a crezut că scurta lui slujbă cinstită în Armata Roşie îi va acoperi toate greşelile trecutului! Şi, poate, Mihail are dreptate atunci când spune că nu orice lucru se iartă şi că vechile datorii trebuiesc plătite, până la cea din urmă para?

… Vedea în vis stepa largă şi regimentul desfăşurat, pregătit pentru atac. Un strigăt prelung de comandă: „Escadro-o-on…”, răsună de departe, şi deodată Grigori îşi aduce aminte că chingile de la şa nu sunt strânse. Apasă cu putere scara stângă, şi şaua alunecă sub el… Cuprins de ruşine şi de groază, sare jos ca să strângă chingile, şi în aceeaşi clipă aude cum porneşte şi cum se depărtează vijelios tropotul de copite.

Regimentul atacă fără el…

Grigori se întoarse în pat şi, trezindu-se îşi auzi geamătul răguşit.

Afară începea să mijească de ziuă. Noaptea vântul deschisese pesemne obloanele, şi prin geamul acoperit de polei pufos se zărea roata ştirbă a lunii, verde şi scânteietoare. Grigori îşi dibui punga, îşi aprinse o ţigară. Inima stăruia să-i bată tare şi iute. Grigori se culcă pe spate şi zâmbi: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă…” Nu mai crezuse el, în ceasurile acestea dinaintea zorilor, că avea să mai aibă prilej a merge la atac – şi prin vis, şi aievea, şi nu numai o dată.

Duniaşka se sculă de cu vreme: trebuia să mulgă vaca. Grigori se plimba prin bucătărie, tuşind încetişor şi călcând cu băgare de seamă. Duniaşka înveli copiii cu plapuma, se îmbrăcă repede şi ieşi în bucătărie. Grigori se încheia la manta.

— Unde vrei să te duci, frăţioare, aşa devreme?

— Dau o raită prin sat, să mă uit şi eu.

— N-ai vrea mai întâi să mănânci, şi după aceea…

— Nu, mă doare capul.

— Te-ntorci la masă? Îndată fac foc la cuptor.

— Nu-i nevoie să mă aştepţi. N-am să mă-ntorc aşa repede.

Grigori ieşi în uliţă. Spre dimineaţă, vremea se făcuse ceva mai moale. Bătea un vânt cald şi umed dinspre miazăzi. Zăpada amestecată cu pământ se prindea de tocurile cizmelor. Îndreptându-se încet spre centrul satului, Grigori cerceta amănunţit casele şi magaziile cunoscute din copilărie, le privea ca şi cum s-ar fi pomenit într-un loc străin. În piaţă se întindeau ruinele înnegrite de fum ale caselor negustoreşti şi ale prăvăliilor arse acum un an de Koşevoi; gardul bisericii, pe jumătate dărâmat, îşi arăta spărturile largi. „Au luat cărămizi pentru cuptoare se gândi cu nepăsare Grigori. Biserica era la locul său – mică, răsărită parcă din pământ. Acoperişul, pe care nimeni nu-l mai vopsea de mult, era năpădit de rugină aurie, pe ziduri se prelingeau urme pământii de apă, iar în locurile de unde se desprinsese tencuiala, ieşea la iveală cărămida proaspătă, de un roşu viu.

Uliţele erau pustii. Două-trei muieri somnoroase se-ntâlniră cu Grigori lângă fântână. Îi făcură plecăciuni ca unui străin, fără nici o vorbă, şi abia după ce a trecut, se opriră să privească îndelung în urma lui.

„Trebuie să mă duc la morminte, la mama şi la Natalia”, se gândi Grigori şi coti în ulicioara care urca spre cimitir. Dar, după ce făcu câţiva paşi, se opri. Şi aşa avea inima grea şi tulbure. „Altă dată, hotărî el, îndreptându-se spre casa lui Prohor. Le e totuna dacă viu, sau nu. Dorm acum în linişte. Totul s-a isprăvit. Mormintele sunt acoperite cu zăpadă. Rece trebuie să fie pământul acolo la adâncime… Şi-au trăit viaţa, parcă a fost un vis. Se odihnesc toţi laolaltă – şi nevasta, şi mama, şi Petro cu Daria… Au trecut acolo cu toată familia şi-şi dorm somnul de veci. Stau în pace, numai tata a rămas singur prin părţile străine. Urât trebuie să-i fie prin străini!” Grigori nu se mai uita în jurul său şi păşea înainte, privind zăpada albă de sub picioarele lui, puţin umezită de dezgheţ şi moale, atât de moale, încât nici nu se simţea sub picioare şi aproape nu scârţâia.

După aceea, Grigori se gândi la copii. S-au făcut tăcuţi, prea potoliţi pentru vârsta lor, nu mai sunt aşa cum erau atunci când trăia mama. Moartea le-a răpit şi lor prea mult. Par speriaţi. De ce Poliuşka a plâns ieri, când l-a văzut? Copiii nu plâng când revăd pe cineva – e ceva neobişnuit pentru ei. La ce s-a gândit?… Şi de ce în ochii ei se ivise groaza, când a luat-o în braţe? Poate că a crezut tot timpul că taică-său nu mai este printre cei vii şi că n-are să se întoarcă niciodată, şi apoi s-a speriat văzându-l? Oricum ar fi, el, Grigori, n-are nici o vină faţă de dânşii. Numai trebuie să-i spună Axiniei ca să aibă milă de ei şi să caute din toată inima să le înlocuiască mama… Poate că vor sfârşi prin a iubi această a doua lor mamă. Este o femeie bună şi drăgăstoasă. De dragul lui, va iubi şi copiii.

Greu şi amar îi venea să se gândească la toate acestea. Nimic nu se arăta a fi atât de simplu cum i se păruse, şi toată viaţa se dovedea cu mult mai încurcată decât şi-o închipuia până mai deunăzi. În naivitatea-i prostească şi copilăroasă – cât era el de om în toată firea – crezuse că va fi de ajuns să se întoarcă acasă, să-şi pună zeghea în loc de manta, şi totul are să meargă strună: nimeni nu-i va zice nici o vorbă, nu-l va mustra pentru ceea ce a fost, totul se va aşeza de la sine şi el va trăi ca un plugar paşnic şi ca un vrednic tată de familie. Dar nu, toate acestea erau cu mult măi încâlcite.

Grigori deschise cu băgare de seamă portiţa, prinsă într-o balama, de la ograda lui Zâkov. Prohor, cu pâslarii scâlciaţi, cu căciula trasă până pe sprâncene, mergea spre treptele casei, făcând vânt cu o căldare goală; picături albe de lapte se împrăştiau nevăzut pe zăpadă.

— Cum ai dormit, tovarăşe comandant?

— Mulţumesc, bine!

— N-ar fi rău să risipim niţel ameţeala de aseară, că mi s-a făcut capul căldare goală! Uite, ca asta!

— De băut nu-i rău; dar de ce ţi-e goală căldarea? Ai muls singur vaca?

Cu o mişcare hotărâtă din cap, Prohor împinse căciula pe ceafă, şi abia atunci Grigori văzu chipul neobişnuit de posomorât al prietenului.

— Dar ce crezi, dracu avea să mi-o mulgă? Am muls eu, pentru afurisita de babă! Numai să n-o apuce pântecăraia de mulsoarea mea!… Prohor zvârli furios căldarea şi zise scurt: Hai în casă.

— Dar nevasta? întrebă şovăitor Grigori.

— Dracii s-o facă ciulama! S-a sculat cu noaptea-n cap şi a plecat la Krujilinski după nişte corcoduşe uscate. Când am venit de la voi, s-a înfipt în mine! Mi-a citit la acatiste de toate soiurile; pe urmă a sărit ca o nebună: „Mă duc după corcoduşe! Nurorile lui Maksaev pleacă, plec şi eu!' „Cară-te sănătoasă, îmi zic, chiar şi după pere, drum bun, călătorie sprâncenată!” M-am sculat, am făcut foc la cuptor şi m-am dus să mulg vaca. Aş, ce mai muls! Crezi tu că e uşoară treabă cu o singură mână?

— Ar fi trebuit să chemi vreo muiere, caraghiosule!

— Berbecu-i caraghios, ca el suge până la potcoave! Dar eu n-am fost caraghios de când m-a făcut maică-mea. Credeam că o să iasă bine. Da' de unde! M-am târât în trei labe sub vacă, şi ea, trăsni-o-ar focul s-o trăsnească, în loc să stea, dă din picioare. Mi-am scos şi cuşma, ca să n-o sperii, tot degeaba! Am ajuns leoarcă de năduşeală, până când am isprăvit, iar când întind mâna să iau căldarea, ea-mi trânteşte un picior! Căldarea a zburat într-o parte, eu în cealaltă! Iată cum am muls-o! Păi, asta nu-i vacă, e mama dracului cu coarne! Am scuipat-o drept în bot şi am plecat. N-oi muri fără lapte. Bem ceva?

— Dar ai ce?

— Am o sticlă. Păstrată cu sfinţenie!

— Ne-o fi destul.

— Intră, pofteşte! Facem nişte ochiuri? Îndată sunt gata!

Grigori tăie slănină şi-şi ajută gazda să facă foc în sobă. Priveau tăcuţi cum sfârâie, cum se topesc şi alunecă în tigaie bucăţelele de slănină roză. După aceea, Prohor scoase din dosul icoanelor o sticlă prăfuită.

— Păstrez acolo lucrurile de taină ca să nu dea de ele baba, lămuri el scurt.

Mâncau în odăiţa caldă, bând rachiu şi vorbind cu glas scăzut.

În afară de Prohor, cui îi mai putea împărtăşi oare Grigori gândurile lui cele mai ascunse? Şedea la masă, desfăcându-şi larg picioarele lungi, musculoase, şi vocea lui de bas răsuna surd şi răguşit:

— Şi la oaste, şi pe drum, mă tot gândeam cum am să trăiesc lângă pământ, cum îmi voi găsi tihnă şi odihnă în familie, după toate drăcoveniile astea! Gândeşte-te numai: de şapte ani şi mai bine, nu m-am dat jos din şa! Când dorm, văd în vis, mai în fiecare noapte, aceleaşi bucurii: fie că omor pe cineva, fie că mă omoară pe mine… Dar, Prohor, mi se pare că n-are să iasă după cum vreau eu… Se pare că alţii vor ara pământul, îl vor îngriji – numai eu, nu…

— Ai stat de vorbă cu Mihail?

— Pe săturate.

— Şi ce zice?

Grigori îşi împreună degetele în formă de cruce.

— S-a dus prietenia noastră. Mă mustră pentru slujba la albi, crede că am gând rău împotriva puterii noi, că umblu cu cuţitu-n sân. Se teme că am să aţâţ la răscoală, ca şi cum mie asta-mi mai trebuie. Nu-şi dă seama, tâmpitul!

— Mi-a spus şi mie acelaşi lucru.

Grigori zâmbi fără veselie.

— În Ucraina, când mergeam spre Polonia, un hohol ne-a cerut arme pentru apărarea satului. Nu mai puteau trăi din pricina bandelor – îi jefuiau, le tăiau vitele. Comandantul regimentului – am fost de faţă – îi zice: „Să vă dau arme? Dar atunci plecaţi şi voi să vă înhăitaţi cu bandele!” Iar hoholul râde şi-i zice: „Nu, tovarăşe, înarmaţi-ne, că atunci nu numai pe bandiţi n-o să-i lăsăm să intre în sat, ci nici pe voi!” Mă gândesc acum cam la fel ca hoholul ăsta: mai bine ar fi, dacă s-ar putea să nu fie la Tatarski hoholul ăsta: mai bine ar fi, dacă s-ar putea să nu fie la Tatarski nici albi, nici roşii. După mine, au toţi acelaşi preţ – şi cumnatul meu Mitka Korşunov, şi Mihail Koşevoi. El crede că sunt atât de credincios albilor că nici nu mai pot trăi fără ei. Aiureli! Credincios le mai sunt, n-am ce zice! Nu demult, când luptam în Crimeia, m-am măsurat cu un ofiţer kornilovist – un colonel sprinten, mustăcioara rasă englezeşte, ştii: două pete sub nas, ca nişte muci – şi cu ce râvnă l-am miruit, mi-a tresăltat inima! I-a rămas bietului colonel numai jumătate de cap, şi jumătate de şapcă pe cap, iar jumătatea cealaltă a zburat împreună cu coarda albă de ofiţer. Iată credinţa mea! Multe am mai pătimit şi de la ei. Cu sângele meu mi-am dobândit afurisitul ăsta de grad ofiţeresc, dar rămâneam în mijlocul ofiţerilor ca o cioară albă. Ei, bestiile, nu m-au socotit niciodată om! Le era scârbă să-mi întindă mâna, şi după toate astea eu… Mama lor!… Mi-e greaţă când vorbesc despre asta! Cum, să le refac din nou puterea? Să chem pe generalii Fitzhalaurovi? Am mai încercat o dată, dar după asta, un an am umblat sughiţând. Ajunge, m-am luminat la cap, după câte am dus pe spinarea mea!

Muind o bucată de pâine în untura fierbinte, Prohor zise:

— Nu va mai fi nici o răzmeriţă. Întâi şi întâi, au rămas prea puţini cazaci, iar cine a rămas şi-a băgat minţile în cap. Le-au luat fraţilor sânge berechet, şi s-au făcut potoliţi şi cuminţi, de nu-i mai poţi duce la răscoală nici cu arcanul. Şi apoi, e însetată lumea de viaţa paşnică. Ar trebui să vezi cum au muncit toată vara: cum au făcut stoguri de fân şi cum au strâns grânele până la cel din urmă bob, de le-a ieşit spumele, iar la arăt şi la semănat dau zor de parcă s-ar pregăti să trăiască o sută de ani! Nu, despre răscoală nici nu poate fi vorba… Vorbe de clacă. Dar mă întorc şi zic: mai ştii ce sunt în stare să trântească. Într-o bună zi cazacii noştri…

— Şi ce ar mai putea să trântească? Despre ce vrei să vorbeşti?

— Uite că vecinii noştri au şi trântit-o…

— Ce şi cum anume?

— Uite cum. În gubernia Voronej, undeva dincolo de Bogucear, a şi izbucnit răzmeriţă.

— Minciuni!

— Ce minciuni?! Că mi-a spus-o ieri un prieten miliţian. Se pare că au să-i trimită într-acolo.

— Unde, într-acolo?

— La Monastârşcina, la Suhoi Doneţ, la Paseka, la Staraia şi Novaia Kalitva, şi încă nu mai ştiu pe unde. Cică e o răscoală grozavă.

— Dar de ce n-ai spus nimic aseară, prăpăditule?

— N-am vrut să vorbesc faţă de Mihail, şi pe urmă, nu-i nici o plăcere să vorbeşti despre astea. Bine ar fi să nu mai aud nimic despre ele, cât oi fi şi-oi mai trăi! răspunse mormăind Prohor.

Grigori se încruntă. După o lungă chibzuială zise:

— Proastă veste!

— Dar ce te priveşte? Înţeleg să se gândească hoholii. Când au să mănânce mardeală, au să ştie atunci ce înseamnă să se răzgândească. Dar pentru mine şi pentru tine, toate astea nu mai au nici un rost. Pe mine nici capul nu mă doare pentru dânşii.

— Mie cam greu are să-mi fie de acum.

— Şi adică, de ce?

— Cum de ce? Dacă şi cei de la district au despre mine aceeaşi părere ca şi Koşevoi, atunci tot n-am să scap de puşcărie. În apropiere de noi bântuie răscoala, iar eu am fost ofiţer şi, pe deasupra, am mai fost şi răsculat… Ai priceput acum?

Prohor se opri din mestecat şi rămase pe gânduri. Asemenea socoteală nici nu-i trecuse prin cap. Ameţit de băutură, chibzuia cam încet şi greu.

— Bine, Panteleevici, dar ce-ai tu cu toate astea? întrebă el cu nedumerire.

Grigori se încruntă înciudat şi nu răspunse. Noutatea îl îngrijora cu tot dinadinsul. Prohor îi întinse paharul, dar el împinse la o parte mâna gazdei şi rosti cu hotărâre:

— Nu! Nu mai beau.

— Dar de ce să nu mai tragem câte unul? Bea, Grigori Panteleevici, până te vei vedea afumat de nădejde! La aşa veselă viaţă nu ne rămâne decât să ne dăm la trăscău.

— Nu, afumă-te singur. Şi fără asta, capul nu face multe parale, dar cu rachiu înlăuntru, apoi chiar că poţi să-l dai pe gârlă. Deocamdată trebuie să mă duc la Vioşki, să mă-nregistrez.

Prohor îl privi atent. Ars de soare şi de vânturi, chipul lui Grigori era negru-arămiu, şi numai la rădăcinile părului pieptănat îndărăt se vedea pielea albă şi netedă. Arăta liniştit acest ostaş, care văzuse atâtea şi atâtea în viaţa lui şi de care îl legaseră pe Prohor războiul şi lipsurile. Ochii cu pleoapele uşor umflate priveau cam încruntat, cu o expresie de oboseală aspră.

— Şi nu ţi-e teamă că… că au să te-nchidă? întrebă Prohor.

Grigori se învioră.

— Chiar de asta mă tem, băiete! N-am stat niciodată închis şi mă tem de puşcărie mai rău ca de moarte. Deşi se pare că va trebui să trec şi prin plăcerea asta.

— Mai bine nu veneai acasă, zise cu părere de rău Prohor.

— Dar pe unde trebuia să cutreier?

— Trebuia să mai zăboveşti niţel în oraş, până trece dandanaua asta. După aceea, puteai să tot vii.

Grigori flutură din mână, râzând.

— Nu-i de mine! Să aştept şi să ajung pe urmă – nu cunosc alte chibzuieli mai scârboase. Şi apoi cum să plec, cui să las copiii?

— Ei, asta e! Dar cum au trăit până acum fără tine? Mai târziu, i-ai fi luat şi pe dânşii, şi pe drăguţa ta. Stai, că am uitat să-ţi spun! Stăpânii tăi, la care te-ai pripăşit cu Axinia înainte de război, au dat amândoi ortul popii.

— Listniţki?

— Tocmai. Cumătrul Zahar a fost în retragere ordonanţă la Listniţki ăl tânăr, şi mi-a povestit: bătrânul a murit de tifos la Morozovskaia, iar cel tânăr s-a mai târât până la Ecaterinodar, şi acolo nevastă-sa s-a încurcat cu generalul Pokrovski. Iar atunci, dânsul n-a mai putut să rabde şi s-a împuşcat de necaz.

— Naiba să-i ia, bombăni nepăsător Grigori. Îmi pare rău de atâţia oameni de ispravă, care s-au prăpădit, dar de ăştia n-are cui şi de ce să-i pară rău. Se sculă, îşi puse mantaua şi cu mâna pe clanţă zise gânditor: Totuşi, dracu ştie cum, dar am pizmuit totdeauna pe oamenii ca Listniţki cel tânăr sau ca acest Koşevoi al nostru… Pentru dânşii, toate erau limpezi de la începutul începutului; dar pentru mine, multe sunt şi acum nelămurite. Ei şi-au avut amândoi drumurile lor drepte, iar eu umblu din o mie nouă sute şaptesprezece, ba în dreapta, ba în stângă, mă clatin ca un om beat… M-am despărţit de albi şi n-am putut să mă lipesc de roşii, de am rămas aşa, ca balega pe apă… Vezi, Prohor, ar fi trebuit de bună seamă să stau până la capăt în Armata Roşie, şi poate că atunci toate s-ar fi isprăvit cu bine. Şi la început – doar ştii şi tu – am slujit din tot sufletul Puterii sovietice, dar mai pe urmă toate s-au dărâmat… La albi, la comandamentul lor, eram socotit străin şi veşnic bănuit. Şi cum putea să fie altfel? Fiu de plugar, cazac fără carte – ce, parcă puteam să fiu neam cu dânşii? N-aveau încredere în mine! Iar după aceea, la roşii, am păţit-o la fel. Doar nu-s orb, am văzut cu ce ochi mă priveau şi comisarul, şi comuniştii din escadron… În luptă, nici nu luau ochii de pe mine, îmi pândeau fiecare pas, şi poţi fi sigur că se gândeau: „A-a, bestia de alb, ofiţer de cazaci! Să nu cumva să ne facă o figură!” Când mi-am dat seama de acest lucru, am simţit parcă un bulgăre de gheaţă în inimă. În timpul din urmă, nici nu mai puteam răbda neîncrederea lor. Chiar şi piatra crapă, dacă o încingi la foc. Şi e mai bine că m-au demobilizat. Tot nu mai e mult până la sfârşit. Tuşi surd şi, fără să se uite la Prohor, zise cu alt glas: Mulţumesc pentru cinste. Am plecat. Rămâi sănătos. Dacă mă-ntorc, am să trec deseară. Ascunde bine sticla, că nevasta are să rupă vătraiul pe spinarea ta.

Prohor îl petrecu până la ieşire şi în tindă îi şopti:

— Vai, Panteleevici, vezi să nu te înhaţe acolo.

— Vom vedea, răspunse stăpânit Grigori.

Fără să mai dea pe acasă, coborî la Don, dezlegă o barcă la debarcader, o goli de apă cu palmele făcute căuş; după aceea scoase un par din gard, sparse gheaţa de la mal şi porni să treacă dincolo.

Valuri verzi întunecate, înspumate de vânt, se rostogoleau pe Don spre apus. La maluri, în apele domoale, spărgeau gheaţa subţirică şi fărâmicioasă şi legănau fuioare mătăsoase, verzi, de alge. Îngustele stoiuri, ciocnite între ele, împrăştiau un necurmat sunet de cristal plesnit în cioburi; prundişul mărunt foşnea încetişor. Iar la mijloc, unde şuvoiul era iute şi neschimbat, Grigori nu auzea decât un plescăit surd şi un ropot de valuri dinspre latura stângă a luntrii şi vuietul gros şi necontenit al vântului din pădurea de pe maluri.

Grigori împinse luntrea jumătate pe uscat, apoi îşi scoase cizmele şi îşi potrivi cu grijă obielele, ca să poată merge mai uşor.

La amiază, ajunse la Vioşenskaia.

Comisariatul militar era ticsit de lume zgomotoasă. Telefoanele sunau strident, oameni înarmaţi intrau şi ieşeau, trântind uşile; din camere venea pârâitul sec al maşinilor de scris. Vreo douăzeci de ostaşi roşii adunaţi în jurul unui om scund, îmbrăcat în cojoc „romanovski”91 vorbeau toţi odată şi râdeau zgomotos. Când Grigori străbătea coridorul, doi ostaşi scoteau din odaia din fund o mitralieră. Roţile făceau un zgomot uşor, trecând peste scândurile ştirbite ale duşumelei. Un mitralior, flăcău zdravăn şi bine hrănit, strigă în glumă: „Fă loc, companie disciplinară, că te strivesc!” „Se pare că într-adevăr se pregătesc să plece contra răsculaţilor”, gândi Grigori.

La înregistrare nu zăbovi prea mult. Vizându-i grăbit dovada, secretarul comisariatului militar îi zise:

— Să treci la biroul politic92 al Comisiei extraordinare. Dumneata, ca fost ofiţer, trebuie să te înregistrezi acolo.

— Am înţeles. Grigori duse mâna la şapcă, fără să-şi dea pe faţă tot ce simţea.

În piaţă se opri şi rămase pe gânduri. Trebuia să meargă la biroul politic, însă toată firea lui se împotrivea cu o putere chinuitoare. „O să te-nchidă!”, îi spunea o voce lăuntrică, şi el tresărea de spaimă şi de scârbă. Stătea lângă gardul şcolii, privea abătut pământul acoperit de gunoi şi se vedea în închipuire cu mâinile legate, coborând scara murdară, care ducea în beci, şi un om în spatele lui, strângând în mână mânerul crestat al revolverului. Grigori încleştă pumnii şi se uită la vinele lor umflate. Şi aceste mâini să fie legate? Tot sângele îi năvăli în obraz. Nu, astăzi nu! Mâine, poftim! Dar astăzi o să se-ntoarcă în sat, să petreacă ziua cu copiii lui şi s-o vadă pe Axinia; pe urmă, mâine, se va întoarce iarăşi la Vioşenskaia. Îl cam doare piciorul de atâta umblat; să fie însă al dracului, nu piere el pentru atâta! Principalul e să ajungă acasă numai pentru o zi, şi se va întoarce neapărat aci. Mâine, fie ce-o fi, dar astăzi, nu!

— A-a, Melehov! Nu te-am văzut de un veac…

Grigori se întoarse. Era Iakov Fomin, fost camarad de regiment al lui Petro şi fost comandant al Regimentului 28 de răsculaţi din Armata Donului.

Dar nu mai era Fomin, cazac din gardă, îmbrăcat neîngrijit şi la nimereală, aşa cum îl cunoştea Grigori. În doi ani se schimbase de nerecunoscut: purta o manta de cavalerist bine ajustată; mustăţile blonde şi spilcuite îi erau răsucite voiniceşte, şi toată figura lui, mersul lui grozav de marţial al zâmbetului lui de om mulţumit de sine – toate vădeau că e foarte pătruns de superioritatea şi demnitatea sa.

— Cu ce prilej pe la noi? întrebă, strângând mâna lui Grigori şi privindu-l în ochi, cu ochii săi albaştri şi mult depărtaţi de rădăcina nasului.

— Sunt demobilizat. Am fost la comisariatul militar…

— Când ai sosit?

— Ieri.

— Îmi amintesc adesea de fratele tău, Petro Panteleevici. Bun cazac a fost şi degeaba a pierit… Ce prieteni mai eram! Voi, Melehovii, nu trebuia să vă răzvrătiţi anul trecut. Aţi făcut o greşeală!

Ca să spună ceva, Grigori răspunse:

— Da! Au greşit-o cazacii…

— În ce unitate ai luptat?

— În Întâia de cavalerie.

— Ce grad?

— Comandant de escadron.

— Aşa! Am acum şi eu comanda unui escadron. Aici la noi, în Vioşenskaia, e un escadron de pază. Se uită în lături şi, coborându-şi glasul, zise: Uite ce! Hai de aici, să ne plimbăm puţin; se vântură prea multă lume, nici n-au să ne lase să stăm de vorbă.

Porniră pe uliţă. Privind pieziş la Grigori, Fomin întrebă:

— Ai de gând să stai acasă?

— Dar unde să mai stau? Acasă.

— Să te apuci de gospodărie?

— Da.

Cu un aer de compătimire, Fomin clătină din cap şi suspină:

— Prost timp ţi-ai ales, Melehov, prost timp… N-ar fi trebuit să te-ntorci acasă încă un an sau chiar doi.

— De ce?

Apucându-l de cot şi aplecându-se uşor, Fomin şopti:

— Ţinutul nu e liniştit. Cazacii sunt tare nemulţumiţi de predarea obligatorie a surplusului de produse agricole. În judeţul Bogucear, răscoala este în toi. Azi plecăm la înăbuşirea ei. Ai face bine, băiete, să te cari de-aici, şi cât mai degrabă. Am fost prieten bun cu Petro şi de aceea îşi dau un sfat: pleacă!

— N-am unde să mă duc.

— Te priveşte! Ţi-am spus-o, pentru că biroul politic începe să aresteze pe ofiţeri. Săptămâna asta au adus trei din Dudarevka, unul din Reşetovka, iar din partea aceasta a Donului îi aduce cu duzina – şi încep să-i ia la rost şi pe cazacii de rând, fără grade. Gândeşte-te bine, Grigori Panteleevici!

— Mulţumesc pentru sfat, dar n-am să plec nicăieri, stărui încăpăţânat Grigori.

— La urma urmei, treaba ta.

Fomin începu să vorbească despre situaţia din district, despre legăturile sale cu autorităţile districtului şi cu Şabaev, comisarul militar al districtului. Frământat de gândurile sale, Grigori îl asculta fără atenţie. Făcură împreună câteva sute de paşi, şi Fomin se opri:

— Trebuie să mă duc undeva. Cu bine!

Duse mâna la căciuliţa de Kuban şi se despărţi cam rece de Grigori, apoi o luă prin ulicioară, scârţâind din curelele noi, ţeapăn şi plin de sine.

Grigori îl urmări cu privirea şi o luă îndărăt. Urcând treptele de piatră ale clădirii cu etaj, unde se afla biroul politic, gândea: „Dacă-i vorba de sfârşit, să fie cât mai repede, să nu mai tărăgănească! Ai ştiut să faci prostii, frate Grigori, acum învaţă să dai şi socoteală!”

Pe la opt dimineaţa, Axinia strânse jeraticul în cuptor şi se aşeză pe laviţă, ştergându-şi cu şorţul faţa roşie şi asudată. Se sculase cu noaptea-n cap, ca să isprăvească mai repede cu gătitul. Făcuse tăiţei cu carne de găină, clătite şi colţunaşi cu multă smântână, şi-i puse la prăjit: ştia că lui Grigori îi plac colţunaşii prăjiţi, şi pregătise o masă de sărbătoare, în nădejdea că iubitul va mânca la ea.

Grozav ar fi vrut să poată iscodi un prilej oarecare şi să meargă la Melehovi, să petreacă acolo măcar o clipă şi să-l privească măcar o dată pe Grigori. O chinuia gândul că se află aici, undeva aproape de tot, şi ea nici nu-l poate zări. Totuşi îşi stăpâni dorinţa şi nu se duse. Nu mai era o fetişcană, ce Dumnezeu! La vârsta ei, nu trebuia să se poarte chiar aşa de uşuratic.

Se spălă pe mâini şi pe faţă, mai cu îngrijire ca de obicei, îşi puse cămaşa curată şi fusta nouă, cu cusături. Stătu mult pe gânduri lângă cufărul deschis: ce rochie să aleagă? Într-o zi de lucru, nu era frumos să se gătească prea de tot, dar nici nu voia să rămână în hainele de totdeauna. Axinia se încruntă, răvăşindu-şi fustele călcate cu îngrijire. În cele din urmă, luă cu hotărâre o fustă albastră şi o bluză de un albastru-deschis, aproape nepurtată, cu dantele negre. Era tot ce avea mai bun. Ei, în sfârşit, parcă o interesa ce aveau să creadă vecinii? Pentru ei poate să fie o zi de lucru, dar pentru ea era o sărbătoare. Se îmbrăcă în grabă şi se apropie de oglindă. Un zâmbet uşor, de mirare, trecu pe buzele ei: doi ochi tinereşti, scânteietori, o priveau iscoditor şi vesel. Axinia îşi cercetă cu luare-aminte şi cu asprime chipul şi suspină cu uşurare. Nu, frumuseţea ei încă nu s-a veştejit! Câţi şi câţi bărbaţi nu se vor opri întâlnind-o şi n-o vor petrece cu privirile uluite!

Stând în faţa oglinzii şi potrivindu-şi fusta, zise cu glas tare: „Ţin-te bine, Grigori Panteleevici!…” Simţi că roşeşte, şi râse încet şi surd. Toate acestea n-o împiedicară să-şi găsească mai multe fire de păr alb la tâmple şi să le smulgă. Grigori nu trebuia să vadă nimic din cele ce i-ar putea aminti vârsta ei. Pentru el, voia să rămână tot atât de tânără, cum era cu şapte ani în urmă.

Stăpânindu-se, tânji acasă până la prânz, dar în cele din urmă nu mai putu răbda, îşi zvârli pe umeri o broboadă de lână de capră albă şi o porni la Melehovi. Duniaşka şedea acasă şi era singură. Axinia îi dădu bună ziua, apoi o întrebă:

— Aţi stat la masă?

— Da' de unde, cu asemenea oameni care umblă de parcă nici n-ar avea casă! Bărbatul e la soviet, iar Grişa a plecat la staniţă. Pe copii i-am hrănit; aştept acum să vie ăi mari.

Cu o linişte stăpânită, fără nici o tresărire şi nici un cuvânt, care să-i trădeze dezamăgirea, Axinia zise:

— Şi eu care credeam că sunteţi toţi acasă! Dar Grişa… Grigori Panteleevici când se-ntoarce? Astăzi?

Duniaşka aruncă o privire iute vecinei gătite şi răspunse în silă:

— S-a dus la înregistrare.

— Şi când a spus că vine?

În ochii Duniaşkăi sclipiră lacrimi; cu glasul întretăiat, rosti cu mustrare:

— Ţi-ai şi găsit vremea… să te găteşti… Iar el nici nu se ştie dacă are să se mai întoarcă ori ba.

— Cum să nu se-ntoarcă?

— Spune Mihail cică au să-l aresteze la staniţă… Duniaşka plânse cu lacrimi puţine şi rele, îşi şterse ochii cu mâneca şi strigă: Fir-ar a naibii de viaţă! Când au să aibă sfârşit toate astea? El a plecat, iar copiii nu-mi dau pace, de parcă ar fi turbat: „Unde a plecat tăticu, când se-ntoarce?” Şi eu ce pot să ştiu? I-am dus afară, în ogradă, şi acum mă doare inima de nu mai pot… Afurisită de viaţă! Nici un pic de linişte, să urli de plâns, nu altceva!…

— Dacă nu se-ntoarce până la noapte, mă duc mâine la staniţă să aflu ce-i cu el, zise Axinia pe un ton nepăsător, ca şi cum ar fi vorbit despre cele mai obişnuite lucruri din lume, care nici nu făceau să te îngrijorezi atât.

Minunându-se de liniştea ei, Duniaşka suspină.

— Se pare că acum nici nu mai trebuie să-l aşteptăm. A venit aci spre nenorocul lui!

— Deocamdată nu se ştie nimic! Nu mai plânge, că o să-şi închipuie copiii cine ştie ce… Rămâi cu bine!

Grigori se-ntoarse seara târziu. După ce stătu puţin acasă, se duse la Axinia.

Starea de îngrijorare, care o prigonise pe Axinia toată ziua nesfârşit de lungă, îi istovise oarecum bucuria întâlnirii. Spre seară, se simţi ca şi cum ar fi muncit toată ziua, fără să se îndrepte din şale. Mâhnită şi vlăguită, se trânti pe pat şi aţipi, dar, auzind paşi la fereastră, sări sprintenă ca o fetiţă.

— De ce n-ai spus că aveai de gând să te duci la Vioşki? îl întrebă pe Grigori, îmbrăţişându-l şi deschizându-i mantaua.

— N-am avut când. Eram zorit.

— Şi noi, eu şi Duniaşka, am plâns amândouă, tot gândindu-ne că n-ai să te mai întorci.

Grigori zâmbi reţinut.

— Nu, n-am ajuns până acolo. Tăcu o clipă şi zise iar: Nu. Deocamdată n-am ajuns până acolo.

Şchiopătând uşor, trecu la masă şi se aşeză. Prin uşa deschisă se vedea odaia, patul lat de lemn din colţ, cufărul mare, lucind şters cu scoabele de aramă. Totul rămăsese aşa cum fusese atunci când el, flăcău, venea aici în lipsa lui Stepan; nu observa aproape nici o schimbare, ca şi cum vremea ar fi trecut pe lângă casă, fără să intre în ea. Se păstrase până şi mirosul de altădată, mireasma ameţitoare de hamei proaspăt, de duşumele curat spălate şi, slab de tot, de cimbrişor veşted. S-ar fi zis că Grigori ar fi plecat de aici nu demult, în zori de zi. Dar, într-adevăr, câtă vreme trecuse de atunci, câtă!…

Îşi înăbuşi suspinul şi începu să răsucească o ţigară. Fără să ştie de ce, mâinile i-au tremurat însă şi tutunul se vărsă pe genunchi.

Axinia aducea în pripă la masă. Tăiţeii trebuiau încălziţi. Se repezi în fugă la magazie după surcele şi, respirând greu şi puţin palidă, începu să facă foc la gura cuptorului. Suflă în cărbunii care împroşcau scântei, şi tot mai arunca câte o privire lui Grigori, care şedea zgribulit şi fuma în tăcere.

— Cum ţi-a mers acolo? Ai isprăvit cu totul!

— Totul a mers bine.

— De unde a scos Duniaşka atunci că neapărat aveau să te aresteze acolo! M-a speriat cumplit.

Grigori făcu o strâmbătură şi aruncă înciudat ţigara.

— I-a suflat-o Mihail. El născoceşte toate astea, cheamă năpasta pe capul meu.

Axinia se apropie de masă. Grigori îi luă mâinile.

— Dar ştii, zise el privind-o de jos în sus, că treburile mele nu-s din cele mai grozave? Mă gândeam şi eu, când mă duceam la biroul politic, că n-o să mai ies de-acolo. Oricum ar fi, am comandat o divizie pe timpul răscoalei, aveam gradul de sotnic… Pe astfel de oameni îi înhaţă acum pe capete.

— Dar ce ţi-au spus?

— Mi-au dat o foaie cu întrebări, ştii, o hârtie unde trebuie să povesteşti despre toată ostăşia… Dar eu nu prea sunt tare la scris. În viaţa mea n-am mai scris atâta, am stat vreo două ceasuri, mi-am scris toate păţaniile. Pe urmă au mai intrat în odaie alţi doi oameni, mă tot întrebau despre răscoală. Mi-au vorbit frumos, n-am ce zice. Unul, mai mare în grad, mă-ntreabă: „Bei un ceai? Dar e cu zaharină”. Ce ceai! Să am noroc să scap de-aci! Grigori tăcu puţin şi adăugă dispreţuitor, ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva: Cam slab de înger când e vorba de socoteală… Fricos…

Era mânios, pentru că acolo, la Vioşenskaia, se lăsase copleşit de frică şi nu fusese în stare s-o înfrunte. Era de două ori mai înciudat, pentru că temerile lui se dovediră a fi neîntemeiate. Toate frământările prin care trecuse îi păreau acum caraghioase şi ruşinoase. La aceasta se gândise mereu pe când se întorcea acasă şi poate că de aceea le povestea toate luându-se în zeflemea şi înflorind puţintel tulburarea prin care trecuse.

Axinia îi ascultă încordată povestirea, apoi cu o mişcare blândă îşi eliberă mâinile şi trecu la cuptor. Potrivind focul, întrebă:

— Şi ce are să fie mai departe?

— Peste o săptămână, trebuie să mă duc din nou la înregistrare.

— Crezi că tot au să te ridice?

— Se pare că da. Mai devreme sau mai târziu.

— Şi ce o să facem? Cum o să trăim, Grişa?

— Nu ştiu. O să stăm mai pe urmă de vorbă. Ai apă de spălat?

Se aşezară la cină şi în Axinia crescu din nou fericirea fără margini pe care o simţise dimineaţa. Grigori era aci, lângă ea, putea să-l privească necontenit, fără să se gândească la alţii care i-ar pândi privirile; îi putea spune cu ochii orice, fără să se ascundă şi fără să se sfiască. Doamne, cât de mult îi lipsise; trupul ei cât de mult dorea atingerile mâinilor lui mari şi zgârcite în dezmierdări! Nu mânca aproape nimic; aplecată puţin înainte îl tot privea pe Grigori, care înfuleca de zor, şi-i dezmierda, cu ochii înceţoşaţi, chipul, gâtul bronzat şi sugrumat de gulerul drept al bluzei, umerii largi, mâinile grele ce se odihneau pe masă… Respira cu nesaţ mirosul amestecat, iute, de sudoare de bărbat şi de tutun, atât de cunoscut şi de drag, un miros care era numai al lui. Ar fi fost în stare să-l deosebească cu ochii închişi dintr-o mie de bărbaţi… Obrajii ei purpurii ardeau, inima îi bătea repede şi puternic. În seara aceea, ea nu putea fi o gazdă grijulie, deoarece nu mai vedea nimic în jurul ei, afară de Grigori. Dar el nici nu cerea îngrijire: îşi tăie singur pâine, căută din ochi şi găsi solniţa pe cuptor, îşi puse o a doua strachină de tăiţei.

— Sunt hămesit ca un câine, mărturisi el, zâmbind şi cerând parcă iertare. De dimineaţă şi până acum, n-am pus nimic în gură.

Abia atunci Axinia îşi aminti într-o clipă de îndatoririle ei şi sări în picioare.

— Vai de capul meu, că proastă mai sunt! Am uitat că mai am colţunaşi, şi clătite. Mănâncă găina, te rog! Mănâncă mai de nădejde, dragul meu!… Îţi aduc îndată şi toate celelalte.

Cât de mult, cât de nesfârşit mânca Grigori! S-ar fi zis că nu mâncase nimic de o săptămână. Era de prisos să-l mai îmbie. Axinia aştepta cu răbdare, dar în cele din urmă nu se mai putu stăpâni: se aşeză lângă el, atrase cu mâna stângă capul lui spre ea, iar cu dreapta luă un ştergar înflorat şi curat, îi şterse singură buzele grase şi bărbia iubitului şi, închizându-şi ochii cu atâta putere, încât văzu scântei portocalii, fără să răsufle, îşi lipi buzele de buzele lui.

La urma urmei, omul are nevoie de foarte puţin ca să fie fericit. Iar în seara aceea Axinia era fericită.

Lui Grigori îi era greu să se întâlnească cu Koşevoi. Purtarea lor unul faţă de celălalt se lămurise chiar în cea dintâi zi şi nu mai aveau ce să-şi spună. Nu încăpea îndoială că nici Mihail nu prea dorea să-l vadă pe Grigori. Chemă deci doi dulgheri şi îi tocmi să-i meremetisească, în grabă cocioaba, schimbând căpriorii pe jumătate putrezi ai acoperişului, desfăcând şi ridicând din nou unul din pereţi, care se hâise într-o parte, durând cercevele, uşi şi ferestre noi-nouţe.

După întoarcerea lui de la Vioşenskaia, Grigori s-a înfăţişat la comitetul revoluţionar sătesc, îi arătă lui Koşevoi actele sale militare cu viza comisariatului militar, apoi plecă fără să-şi ia rămas bun. Se mută la Axinia, luând cu el copiii şi ceva din avutul său. Petrecându-l până la locuinţa cea nouă, Duniaşka plângea.

— Frăţioare, să nu-mi porţi pică mie, că eu n-am nici o vină faţă de matale, se tângui, implorându-l cu privirea.

— Dar pentru ce, Dunia? Cum îţi vine să mai vorbeşti? o linişti Grigori. Să dai pe la noi, să ne vezi… Numai eu ţi-am rămas, alte rude n-ai, te-am iubit întotdeauna, te iubesc şi acum… Cu bărbatul tău, e altceva. Din pricina lui, n-am să mă înstrăinez însă de tine.

— De altfel, plecăm curând din casă, să nu fii supărat pe noi.

— Dar nu! dădu înciudat din mână Grigori. După mine, staţi şi până la primăvară. Nu mă supăraţi cu nimic, că pentru mine şi pentru copii am loc destul la Axinia.

— Ai să te-nsori cu dânsa, Grişa?

— Mai este vreme, răspunse nelămurit Grigori.

— Ia-o, frate, e femeie vrednică, îl îndemnă cu hotărâre Duniaşka. Răposata mama spunea că altă nevastă nici nu trebuie să-ţi iei. În vremea din urmă, o îndrăgise şi trecea des pe la ea, înainte de a muri.

— S-ar zice că mai este nevoie să mă-ndupleci, îi zâmbi Grigori. Dar cu cine să mă-nsor dacă nu cu ea? Cu baba Androniha?

Androniha era cea mai bătrână muiere din Tatarski. De mult trecuse de o sută de ani – şi Duniaşka râse, amintindu-şi făptura ei puţintică şi încovoiată până la pământ.

— Ia uite ce-ţi dă prin cap, frăţioare! Doar te-am întrebat. Cum tu nu spui nimic despre asta, iată că ţi-am spus şi eu ce-mi stătea pe inimă.

— Las' că pe tine tot te chem la nuntă! Grigori îşi lovi în glumă sora cu palma pe umăr şi plecă cu inima uşurată din curtea părintească.

La drept vorbind, îi era totuna unde să stea; dorea numai că aibă parte de un trai liniştit. Dar tocmai această linişte n-o găsea… Petrecu mai multe zile într-o trândăvie apăsătoare. Încercă să trebăluiască ceva în gospodăria Axiniei, dar simţi îndată că nu este în stare să ducă la capăt nimic. Nu-l lăsa inima. Starea de nesiguranţă chinuitoare îl frământa; nu putea scăpa nici o clipă de gândul că putea fi arestat şi aruncat în temniţă – ba încă aceasta în cel mai bun caz – dacă nu chiar împuşcat.

Trezindu-se noaptea, Axinia îl vedea că nu doarme. Stătea de obicei culcat pe spate cu mâinile sub cap, privind drept în tavan, în bezna nopţii, cu ochi reci şi răi. Axinia ştia la ce gândeşte. Nu-i putea ajuta cu nimic. Se chinuia şi ea, văzând cât de greu o duce şi ghicind că nădejdile sale în traiul împreună se îndepărtau din nou. Nu-i punea nici o întrebare, ca să hotărască totul de la sine. Numai într-o noapte, trezindu-se din somn şi zărind cum tremură lângă ea licărul ţigării, întrebă:

— Tot nu dormi, Grişa?… N-ar fi oare mai bine să pleci pentru un timp din sat? Sau poate că am pleca împreună şi ne-am ascunde undeva?

El îi acoperi grijuliu picioarele cu pătura şi răspunse în silă:

— O să mă mai gândesc. Dormi.

— Şi pe urmă poate că ne-am întoarce atunci când toate s-or potoli aici, nu?

Grigori răspunse din nou nelămurit, ca şi cum n-ar fi luat nici o hotărâre:

— Vom vedea cum se desfăşoară lucrurile mai departe. Dormi, Xiuşa. Îi atinse încet şi dezmierdător cu buzele umărul gol, mătăsos şi răcoros.

Dar, de fapt, hotărârea o şi luase: n-are să mai meargă la Vioşenskaia. Poate să-l tot aştepte omul de la biroul politic care îl primise rândul trecut. Şedea atunci lângă masă, cu mantaua pe umeri, se întindea de-i trosneau încheieturile şi căsca prefăcut, ascultându-l când îi povestea despre răscoală. Nu, n-are să mai audă nimic nou de la el. Totul este povestit.

În ziua când va trebui să se ducă la biroul politic, are să plece din sat şi, dacă va fi nevoie, chiar pe îndelungă vreme. Nu ştia încă încotro s-o apuce, dar hotărâse neapărat să plece. Nu voia nici să moară, nici să înfunde puşcăria. Alegerea lui fusese făcută, dar nu voia să pomenească înainte de vreme Axiniei despre aceasta. Nu se cuvenea să-i mai învenineze cele din urmă zile, care şi fără asemenea destăinuiri nu erau prea vesele. Va trebui să-i spună totul în ultima zi – aşa hotărâse. Iar deocamdată, să doarmă liniştit, cu faţa la subsuoara lui. În câte nopţi, de câte ori nu-i spusese: „Nu mă mai satur să dorm sub aripa ta!” Bine, să doarmă. Nu mai are mult timp, sărmana, să stea aşa, lipită de el…

Sculându-se dimineaţa, Grigori se juca o vreme cu copiii, după care umbla fără rost prin sat. Se simţea oarecum mai vesel, aflându-se printre oameni.

Într-o zi, Prohor îl îmbiase să vină la Nikita Melnikov şi să bea acolo cu vreo câţiva tineri cazaci, camarazi de oaste. Grigori se împotrivi neted. Ştia din vorbele sătenilor că sunt nemulţumiţi de predarea obligatorie a surplusului de produse agricole şi că, în timpul petrecerii, oamenii au să vorbească fără îndoială despre asta. Nu voia să stârnească bănuieli asupra sa şi, chiar întâlnindu-se cu prietenii, ocolea orice vorbă despre politică. Era sătul până în gât, prea scump îl costase.

Prudenţa lui nu era lipsită de temei, mai cu seamă că toate grânele datorate potrivit sistemului de predare obligatorie veneau anevoie – şi, în legătură cu aceasta, trei bătrâni fuseseră luaţi ostateci şi trimişi la Vioşenskaia, escortaţi de doi oameni din detaşamentul de aprovizionare.

Trecând a doua zi prin faţa cooperativei săteşti, Grigori zări pe fostul artilerist Zahar Kramskov, proaspăt întors din Armata Roşie. Era beat de-a binelea, se clătina în mers, dar apropiindu-se de Grigori îşi încheie la toţi nasturii scurta mânjită de humă albă şi rosti răguşit:

— Să trăieşti, Grigori Panteleevici!

— Noroc. Grigori strânse laba nemaipomenit de lată a tunarului, zdravănă şi tare ca stejarul.

— Mă mai cunoşti?

— Cum de nu!

— Ţii minte cum anul trecut, la Bokovskaia, te-a scăpat bateria noastră? Fără noi, cavaleria ta ar îi păţit-o urât de tot! Câţi roşii am curăţat atunci – curată grozăvie! Trânteam câte un obuz percutant, apoi un şrapnel. Eu am lucrat ochitor la tunul numărul unu! Eu! Zahăr se izbi zgomotos cu pumnul în pieptul lat.

Grigori se uită pe furiş în lături. O ceată de cazaci stăteau în apropiere, boldindu-se la dânşii şi ascultându-i ce vorbesc. Colţurile buzelor lui Grigori tremurară, iar dinţii, albi şi deşi i se descoperiră într-un rânjet furios.

— Eşti beat, rosti el încet, printre dinţi. Du-te de te culcă, şi nu mai trăncăni aiurea.

— Ba nu sunt beat! strigă tare tunarul cherchelit. Ori poate că-s beat de necaz! Am venit acasă, dar aici nu e viaţă, ci un bordel! Nu mai pot trăi cazacii, şi nici nu mai sunt cazaci! M-au impus cu patruzeci de puduri, ha? L-au semănat ei, să mă impună? Ştiu ei măcar cum creşte grâul?

Privea năuc, cu ochii injectaţi, roşii, şi deodată, clătinându-se, îl îmbrăţişă cu stângăcie de urs pe Grigori, răsuflându-i drept în faţă duhoarea grea de rachiu:

— De ce porţi pantalonii fără lampas? Te-ai dat la mujici? Nu te lă-săm! Dragul meu Grigori Panteleevici! Să înfruntăm şi asta! Să zicem, ca şi anul trecut: jos cu comunia, trăiască Puterea sovietică!

Grigori îl îmbrânci brusc, şuierându-i în ureche:

— Du-te acasă, beţiv scârbos! Îţi dai seama ce vorbeşti?!

Kramskov întinse mâna cu degetele larg răsfirate şi galbene de fumul mahorcii, mormăind:

— Iartă-mă, dacă am vorbit ceea ce nu trebuie. Iartă-mă, te rog, dar ţi-o spun, că-mi eşti comandant… Ca unui comandant şi tată drag: trebuie să-i înfruntăm!

Fără să-i răspundă, Grigori se întoarse şi o luă prin piaţă acasă. Până seara, rămase mereu cu gândul la această întâlnire tâmpă; îşi amintea strigătele beţivului, tăcerea şi zâmbetele cazacilor, şi se gândea: „Nu, trebuie să plec cât mai de grabă! N-are să iasă nimic bun…”

Ar fi urmat să meargă la Vioşenskaia sâmbătă; peste trei zile, trebuia să părăsească satul în care se născuse. Dar soarta hotărâse altfel. Joi noaptea, când Grigori se pregătea de culcare, cineva bătu tare în uşă. Axinia ieşi în tindă, şi Grigori o auzi întrebând: „Cine-i?” Nu auzi răspunsul, dar, împins de simţul nelămurit al neliniştii, se sculă din pat şi se apropie de fereastră. În tindă se auzi zăvorul zăngănind. Intră Duniaşka. Grigori îi zări chipul palid, şi, fără s-o mai întrebe, îşi luă căciula şi mantaua de pe laviţă.

— Frăţioare…

— Ce e? şopti el, vârându-şi mâinile în mâneci.

Înăbuşindu-se de emoţie, Duniaşka istorisi grăbit:

— Frăţioare, pleacă numaidecât! La noi au venit patru oameni călări de la staniţă. Stau în odaie… Au vorbit în şoaptă, dar am auzit… Am stat la uşă şi am auzit totul… Mihail zice că trebuie să te aresteze… Le povesteşte despre tine… Pleacă!

Grigori făcu un pas spre ea, o îmbrăţişă şi o sărută apăsat pe obraz.

— Mulţumesc, soro! Acum, du-te: altfel au să prindă de veste că ai plecat. Rămâi cu bine. Şi se întoarse spre Axinia: Ceva pâine! Repede! Nu toată, numai o bucată!

Şi iată cum se isprăvise cu viaţa lui paşnică, atât de scurtă… Le săvârşea toate în grabă, ca în luptă, dar cu mişcări sigure; trecu în odaie, îşi sărută încetişor copiii adormiţi, apoi o îmbrăţişă pe Axinia.

— Rămâi cu bine! O să-ţi dau curând de veste, prin Prohor. Ai grijă de copii. Închide uşa. Dacă te întreabă cineva, spune că am plecat la Vioşki. Ei, rămâi cu bine, Xiuşa, nu plânge! Sărutând-o, simţi pe buzele lui umezeala caldă şi sărată a lacrimilor.

N-avea răgaz să asculte vorbele fără şir ale Axiniei şi s-o mângâie. Desfăcu încetişor braţele care îl cuprindeau, ieşi în tindă, trase cu urechea şi dintr-o smucitură deschise uşa. Vântul rece dinspre Don îl izbi în faţă. Închise o clipă ochii pentru a se obişnui cu întunericul.

Axinia asculta cum scârţâia zăpada sub paşii lui Grigori şi, la fiecare pas, o durere ascuţită îi străpungea inima, încetul cu încetul, sunetul de paşi pieri în depărtare, se mai auzi un pârâit de gard. Apoi nimic, în afară de vuietul vântului din pădurea de peste Don. Axinia în zadar încercă să mai desprindă ceva printre depărtatele răbufniri. Simţi cum o învăluie frigul. Intră în bucătărie şi stinse lumina.

Toamna târziu, în 1920, când în urma faptului că grânele datorate prin sistemul de predare obligatorie se strângeau anevoie, au fost înfiinţate detaşamentele de aprovizionare, se iscaseră frământări surde în sânul populaţiei căzăceşti din ţinutul Donului. În staniţele aşezate pe Donul de sus – Şumiinskaia, Kazanskaia, Migulinskaia, Meşkovskaia, Vioşenskaia, Elanskaia, Slaşciovskaia şi altele – se iviră răzleţe şi mici bande înarmate. Era răspunsul dat de elementele chiabureşti şi mai înavuţite ale căzăcimii la înfiinţarea detaşamentelor de aprovizionare şi la înăsprirea măsurilor luate de Puterea sovietică pentru realizarea sistemului de predare obligatorie a surplusului de produse agricole.

De cele mai multe ori, bandele, cu tăria între cinci şi douăzeci baionete, erau alcătuite din cazacii localnici, foşti gardişti albi activi. Printre ei se aflau acei care slujiseră în anii 1918-1919 în detaşamentele de represiune, uriadnici, vagmiştri şi ofiţeri inferiori din fosta Armată a Donului, nesupuşi la ordinul de mobilizare din septembrie, răsculaţi vestiţi prin isprăvile lor de arme şi prin împuşcarea prizonierilor roşii, cu prilejul răscoalei din anul trecut din districtul Donului de sus – într-un cuvânt, nişte oameni care n-aveau acelaşi drum cu Puterea sovietică.

Atacau prin sate detaşamentele de aprovizionare, întorceau convoaiele cu grâne, care se îndreptau spre centrele de predare, omorau comuniştii şi pe cazacii fără de partid, dar credincioşi Puterii sovietice.

Sarcina de a lichida aceste bande fusese încredinţată batalionului de pază al districtului Donului de sus, cantonat la Vioşenskaia şi în satul Bazki. Dar toate încercările de a nimici bandele împrăştiate pe teritoriul întins al districtului erau zadarnice. Mai întâi, fiindcă populaţia locală îi simpatiza pe bandiţi, îi aproviziona cu alimente, îi informa despre mişcările unităţilor roşii şi-i adăpostea la nevoie; iar în al doilea rând, deoarece Kaparin, comandantul batalionului, fost căpitan în armata ţaristă şi socialist-revoluţionar, nu voia nimicirea forţelor contrarevoluţionare, care luaseră fiinţă de curând pe Donul de sus, zădărnicind-o în toate chipurile. Din când în când, sub presiunea preşedintelui comitetului de partid al districtului, întreprindea scurte ieşiri şi se întorcea repede la Vioşenskaia, sub cuvânt că nu-şi poate împrăştia forţele şi că ar însemna un nechibzuit risc să lase fără cuvenită pază Vioşenskaia, cu instituţiile ei districtuale şi cu toate depozitele sale. Batalionul, cu efectivul de circa patru sute de baionete şi cu patrusprezece mitraliere, făcea serviciul în garnizoană: ostaşii roşii păzeau deţinuţi, cărau apă, tăiau copaci în pădure şi strângeau, în cadrul prestaţiei de muncă, gogoşi de ristic de pe frunzele de stejar pentru fabricarea cernelii. Batalionul aproviziona astfel destul de vrednic cu lemnele şi cu cerneala lui numeroasele instituţii şi birouri districtuale, iar între timp numărul bandelor mărunte în district sporea ameninţător. Abia în decembrie, când izbucnise o răscoală dârz înjghebată pe teritoriul judeţului Bogucear din gubernia Voronej, învecinat cu districtul Donului de sus, atât lemnele cât şi gogoşile de ristic fură părăsite. Printr-un ordin al comandamentului trupelor din regiunea Donului, batalionul – alcătuit din trei companii şi un pluton de mitraliere – fu trimis pentru înăbuşirea acestei răscoale, împreună cu escadronul de pază, batalionul 1 al Regimentului 12 de aprovizionare şi două detaşamente mici de baraj93.

În luptă din apropierea satului Suhoi Doneţ, escadronul din Vioşenskaia, aflat sub comanda lui Iakov Fomin, atacase din flanc lanţurile de trăgători ale răzvrătiţilor, le dădu peste cap, le puse pe fugă şi măcelări în urmărire vreo sută şaptezeci de oameni, pierzând cu acest prilej numai trei ostaşi. Cu puţine excepţii, escadronul era alcătuit din cazaci băştinaşi ai staniţelor de pe Donul de sus. Nici de astă dată nu-şi trădaseră obiceiurile lor căzăceşti de veacuri: cu toate protestările celor doi comunişti din escadron, aproape jumătate din luptători îşi schimbară după luptă mantalele ponosite şi hainele vătuite cu cojoacele bune şi argăsite, scoase de pe răsculaţii ucişi.

După câteva zile de la înăbuşirea răscoalei, escadronul tu rechemat în staniţa Kazanskaia. Odihnindu-se după poverile vieţii de război, Fomin petrecea în Kazanskaia aşa cum îl ajutau puterile. Muieratic nevoie mare, vesel, chefliu şi dornic de lume, dispărea fără veste nopţile întregi şi se întorcea în cantonament numai în zori de zi. Zărind pe uliţă pe comandantul lor cu cizmele făcute oglindă, ostaşii, cu care Fomin păstra relaţii de familiaritate, clipeau cu înţeles din ochi şi ziceau:

— Ehei, iar a plecat armăsarul nostru la muieri! Acum numai soarele îl scoate din culcuş.

Ferindu-se de comisarul şi de instructorul politic al escadronului, Fomin trecea şi în cantonament pe la unii cunoscuţi din escadron, ori de câte ori adulmeca el că s-a făcut rost de ceva rachiu şi că se pune la cale vreo beţie. Acest lucru se întâmpla destul de des. Dar nu trecu multă vreme şi bravul comandant începu să se plictisească, se întunecă la faţă şi uită aproape cu totul de petrecerile lui obişnuite. Seara nu-şi mai lustruia cu acelaşi zel cizmele chipeşe, înalte până la genunchi, nu se mai rădea în fiecare zi; mai trecea, e adevărat, din când în când prin sat, pe la oamenii din escadronul său, ca să stea cu dânşii şi să bea, dar rămânea mereu tot atât de zgârcit la vorbă.

Această schimbare în firea lui Fomin începuse a se vădi din ceasul în care comandantul detaşamentului primise o comunicare din Vioşenskaia: biroul politic al Comisiei extraordinare a ţinutului Donului îl informa în puţine cuvinte că la Mihailovka, în districtul vecin Ust-Medvediţki, se răsculase batalionul de pază, în frunte cu comandantul său, Vakulin.

Vakulin făcuse serviciul împreună cu Fomin şi-i era prieten. Fuseseră împreună în corpul lui Mironov, plecaseră tot împreună din Saransk în ţinutul Donului ca să-şi depună până la urmă armele în grămada comună, atunci când corpul rebel al lui Mironov fusese încercuit de cavaleria lui Budionnâi. Legăturile de prietenie dintre Fomin şi Vakulin se păstraseră până în ultimul timp. Nu demult, la începutul lui septembrie, Vakulin sosise la Vioşenskaia şi chiar de pe atunci scrâşnea din dinţi şi se plângea vechiului său prieten de „samavolnicia comisarilor, care nenorocesc pe plugari cu predarea obligatorie şi duc ţara de râpă”. În adâncul sufletului, Fomin era de acord cu vorbele lui Vakulin, dar se păzea s-o spună, cu multă băgare de seamă şi cu acea şiretenie, care îi ţinea adeseori loc de deşteptăciune firească. Era în general un om prudent, nu se grăbea niciodată şi nu spunea în pripă nici da, nici ba. Dar după ce aflase despre răscoala batalionului lui Vakulin, îşi pierdu prudenţa de totdeauna. Într-o seară, în ajunul plecării la Vioşenskaia, o parte din escadron se afla adunată la comandantul de pluton Alferov. O ditamai căldare pentru adăpat cai era plină de rachiu. La masă, vorba se înteţi foarte aprinsă. Fiind de faţă, Fomin tăcea, trăgând cu urechea la cele ce se rosteau în jurul său, luând tot atât de tăcut rachiu din căldare. Dar în clipa când unul din ostaşi începu să-şi povestească amintirile despre atacul de la Suhoi Doneţ, Fomin întrerupse povestitorul şi rosti, răsucindu-şi gânditor mustaţa:

— Pe hoholi, băieţi, i-am căsăpit pe cinste! Dar teamă mi-este să nu ne găsim curând beleaua… Ce o să se întâmple, dacă venim la Vioşenskaia şi ne găsim familiile fără bucate, toate luate de detaşamentele de aprovizionare? Cei din Kakanskaia sunt foc şi pară din pricina acestor detaşamente: cară totul din hambare, mătură toate fără urmă…

Glasurile celorlalţi amuţiseră. Fomin îşi privi oamenii şi zise cu un zâmbet silit:

— Glumesc!… Băgaţi de seamă, să nu trăncăniţi, că dintr-o glumă poate să iasă cine ştie ce!

După înapoierea lui în Vioşenskaia, însoţit de două grupe de ostaşi roşii, Fomin plecă acasă, în satul Rubejnâi. Ajuns acolo, descălecă lângă poartă, fără să-şi bage calul în ogradă, aruncă dârlogii unui ostaş şi intră în casă.

Dădu bineţe nevestei, înclinând capul din treacăt, făcu o mai adâncă plecăciune în faţa bătrânei sale mame şi-i strânse cuviincios mâna; îşi îmbrăţişă copiii.

— Dar unde-i tata? întrebă el, aşezându-se pe un scăunel şi ţinându-şi sabia între genunchi.

— S-a dus la moară, răspunse bătrâna şi, uitându-se la fiu, porunci aspru: Scoate-ţi şapca, păgâne! Cine stă sub icoane cu şapcă-n cap? Vai, Iakov, rău de tot ai să-ţi sfârşeşti zilele…

Fomin zâmbi în silă, îşi scoase căciuliţa de Kuban, dar nu se dezbrăcă.

— Dar de ce nu te dezbraci?

— Am trecut numai aşa, pentru o clipă, ca să vă văd. Mai mult n-am timp, din pricina slujbei.

— Las' că ştim noi ce slujbă faci tu… zise cu asprime bătrâna, făcând aluzie la purtarea lui destrăbălată şi la legăturile cu femeile din Vioşenskaia, despre care de mult vuia tot satul Rubejnâi.

Îmbătrânită înainte de vreme, palidă şi speriată la chip, soţia lui Fomin se uită cu spaimă la soacră şi se trase spre cuptor. În dorinţa de a face ceva pe placul bărbatului, ca să-i câştige bunăvoia şi măcar o privire duioasă din partea lui, luă de pe jos o cârpă, se puse în genunchi şi, aplecându-se, începu să cureţe noroiul cleios, lipit de cizmele lui Fomin.

— Ce cizme bune ai, Iaşa… Şi ce rău le-ai mai murdărit… Stai să ţi le şterg, că într-o clipeală ţi le fac oglindă! şoptea ea cu un glas abia auzit, fără să-şi ridice privirile şi târându-se în genunchi la picioarele bărbatului.

De mult nu mai trăia cu dânsa şi, pentru această femeie pe care o iubise cândva, în tinereţe, nu mai avea nimic în afară de un simţământ de uşoară milă dispreţuitoare. În schimb, ea îl iubise totdeauna şi nădăjduia în taină că într-o zi are să se în toarcă la dânsa – şi-i ierta totul. De ani îndelungaţi ea robotea la gospodărie, ea creştea copiii, căutând din răsputeri să fie la toate pe placul soacrei năzuroase. Iar toată greutatea muncilor de pe câmp tot pe umerii ei slabi apăsa. Munca peste puterile sale şi o betejeală rămasă după ce a născut al doilea copil îi surpau necruţător sănătatea. Slăbise. Chipul îi era veşted. Bătrâneţea pretimpurie aşternuse pe obrajii ei un păienjeniş de zbârcituri. În ochii ei se citea acea expresie de supunere speriată din ochii animalelor inteligente şi bolnave. Nici nu lua aminte cât de repede îmbătrânise şi cum i se topea sănătatea cu fiecare zi; dimpotrivă, mai nutrea nădejdi şi, cu prilejul rarelor întâlniri, îşi privea chipeşul bărbat cu o dragoste sfioasă şi cu nesfârşită încântare…

Fomin se uita de sus la spinarea umil încovoiată a femeii, cu omoplaţii osoşi ce ieşeau prin bluză, privea la mâinile ei mari şi tremurătoare, care îi curăţau cu grijă cizmele de noroi, şi se gândea: „Frumoasă mi te-ai făcut, n-am ce zice! Şi mă culcam cândva cu scârba asta! Rău a mai îmbătrânit!… Vai, cât de rău a îmbătrânit!”

— Ei, destul! Tot am să le murdăresc, zise el cu ciudă, eliberându-şi picioarele din mâinile nevestei.

Cu o dureroasă opinteală, ea se îndreptă din şale şi se sculă. O roşeaţă uşoară i se ivi pe obrajii galbeni. În ochii umeziţi, care îl priveau ţintă, era atâta iubire şi atâta credinţă de câine, încât el îşi întoarse privirile şi întrebă pe bătrână:

— Ei, cum vă împăcaţi cu viaţa?

— Ca şi mai înainte, răspunse posomorât bătrâna.

— Detaşamentul de aprovizionare a fost prin sat?

— Abia ieri au plecat la Nijne-Krivskoi.

— De la noi au luat grâne?

— Au luat. Cât au scos, Davâduşka?

Băiatul de patrusprezece ani, care semăna leit cu tătâne-său, cu aceiaşi ochi albaştri larg aşezaţi, răspunse:

— Bunicul a fost cu dânşii, el ştie. Mi se pare că zece saci.

— Aşa-a… Fomin se sculă în picioare, se uită scurt la băiat şi-şi potrivi diagonala. Se îngălbenise. Întrebă: Le-aţi spus ale cui sunt grânele?

Bătrâna dădu din mână şi zâmbi, fără să-şi ascundă răutatea.

— Ei nu prea te bagă-n seamă! Şeful lor zicea: „Toată lumea, până la unul, trebuie să predea tot prisosul de grâu. Fie el Fomin, fie el chiar preşedintele de district, tot îi luăm prisosul de grâu!” Şi cu aceasta, au început să scotocească prin hambare.

— Bine, mamă, am să mă răfuiesc eu cu dânşii. Mă răfuiesc! rosti surd Fomin şi, luându-şi în pripă rămas bun de la neamuri, ieşi afară.

După ce s-a întors de acasă, începu să se informeze despre starea de spirit a oamenilor din escadronul său, şi se convinse fără multă trudă că, în majoritate, erau nemulţumiţi de predarea obligatorie a surplusului de produse agricole. Nevestele, neamurile şi rubedeniile mai îndepărtate veneau la ei din sat şi din staniţe, aducându-le veşti despre percheziţiile ce se fac de către oamenii din detaşamentele de aprovizionare, care ridică tot grâul, nelăsând decât atâta cât este neapărat trebuincios pentru însămânţări şi pentru hrană. Toate acestea avuseseră drept rezultat o ieşire făţişă a oamenilor din escadron, în ianuarie, cu prilejul cuvântării lui Şahaev, comisarul militar al districtului, la adunarea garnizoanei din Bazki. Din rândurile lor se auziră strigăte:

— Să retrageţi detaşamentele de aprovizionare!

— Isprăviţi povestea cu bucăţele!

— Jos cu comisarii pentru aprovizionare!

Iar ostaşii roşii din compania de pază le răspundeau tot prin strigăte:

— Sunteţi nişte contrarevoluţionari!

— Să se desfiinţeze tot escadronul! Leprelor!

Adunarea ţinu mult şi a fost furtunoasă. Unul dintre puţinii comunişti din garnizoană îi spuse agitat lui Fomin:

— Trebuie să iei cuvântul, tovarăşe Fomin! Uite ce porcărie fac oamenii tăi!

Fomin zâmbi tainic, pe sub mustăţi.

— Nu sunt în partid. Parcă pe mine au să mă asculte?

Ferindu-se astfel să ia parte la discuţie, plecă împreună cu Kaparin, comandantul batalionului, cu mult înainte de încheierea adunării. În drum spre Vioşenskaia, vorbiră între ei despre starea de lucruri şi găsiră foarte repede o limbă comună să se înţeleagă. O săptămână mai târziu, stând între patru ochi de vorbă cu Fomin, la locuinţa acestuia, Kaparin rosti:

— Ne răsculăm ori acum, ori niciodată! Să ştii, Iakov Efimovici! Trebuie să folosim momentul. Acum, momentul este foarte potrivit. Cazacii au să ne sprijine. Te bucuri de o mare autoritate în district. Starea de spirit a locuitorilor este cum nu se poate mai prielnică. De ce taci? Hotărăşte-te!

— Ce să mă hotărăsc? întrebă Fomin încet, cu glas tărăgănat şi privind pe sub sprâncene. Este o treabă hotărâtă. Numai că trebuie să se facă un plan, pentru ca toate să iasă fără greş, fără nici o trăsnaie. Tocmai despre asta avem de vorbit.

Prietenia suspectă dintre Fomin şi Kaparin nu rămase neobservată. Mai mulţi comunişti din batalion organizară urmărirea lor, comunicându-şi bănuielile lui Artemiev, şeful biroului politic al Comisiei extraordinare a ţinutului Donului, şi comisarului militar Şahaev.

— Vă speriaţi şi de umbra voastră! zise râzând Artemiev. Acest Kaparin e un fricos şi jumătate! La ce poate să se hotărască un om ca el? Pe Fomin o să-l ţinem sub observaţie, am pus de mult ochii pe el. Dar nu prea cred nici că Fomin va îndrăzni să încerce o răzmeriţă. Toate astea sunt fleacuri! încheiase el cu hotărâre.

Dar măsurile de supraveghere au fost depăşite de evenimente: conspiratorii avuseseră timp să cadă la învoială. Răscoala avea să izbucnească la 12 martie, orele 8 dimineaţa. Se prevedea că în ziua fixată Fomin va scoate escadronul complet înarmat la exerciţiul de călărie, iar după aceea va ataca pe neaşteptate plutonul de mitraliere cantonat la marginea satului, va pune mâna pe mitraliere şi pe urmă va ajuta companiei de pază să facă „curăţenie” prin instituţiile de district.

Kaparin avea bănuieli că nu tot batalionul are să-l susţină. Le împărtăşi într-o zi lui Fomin; acesta îl ascultă cu atenţie şi zise:

— Numai să putem pune mâna pe mitraliere, şi atunci o să-ţi potolim îndată batalionul…

Minuţioasa supraveghere nu adusese nimic împotriva lui Fomin şi Kaparin. Nu se întâlneau decât rareori şi numai pentru chestiuni de serviciu, şi abia pe la sfârşitul lui februarie fură văzuţi într-o noapte de o patrulă mergând pe stradă. Fomin ducea de dârlogi un cal înşeuat: Kaparin mergea alături de el. La somaţia patrulei, Kaparin răspunse: „Oameni buni”. Trecură pe la Kaparin acasă. Fomin îşi legă calul de scara casei. În cameră nu se aprinse nici un foc. Pe la orele patru dimineaţa Fomin ieşi, îşi încălecă calul şi plecă la el acasă. Asta era tot ce se putuse stabili.

Comisarul militar al districtului, Şahaev, trimise o telegramă cifrată către comandantul trupelor din regiunea Donului, împărtăşindu-i bănuielile cu privire la Fomin şi Kaparin. Peste câteva zile sosi răspunsul prin care se aprobă destituirea şi arestarea lor.

La consfătuirea biroului comitetului de district al partidului fu luată hotărârea de a-i pune în vedere lui Fomin, prin ordinul comisarului militar al districtului, că el este rechemat la Novocerkassk, la dispoziţia comandantului trupelor, şi urmează a preda comanda escadronul lui Ovcinnikov, ajutorul său; în aceeaşi zi, escadronul trebuia să fie trimis la Kazanskaia, sub pretextul ivirii unei bande, iar după aceea conspiratorii urmau să fie arestaţi în cursul nopţii. Hotărârea de a scoate escadronul din staniţă fu luată de teama rebeliunii care s-ar fi putut dezlănţui la vestea despre arestarea lui Fomin. Comunistul Tkacenko, comandantul companiei a doua din batalionul de pază, primi ordin să prevină comuniştii din batalion şi pe comandanţii de plutoane despre posibilitatea unei rebeliuni şi să pregătească pentru luptă compania şi plutonul de mitraliere cantonate în staniţă.

A doua zi dimineaţa, Fomin primi ordinul.

— Ei bine, Ovcinnikov, ia în primire escadronul. Mă duc la Novocerkassk, zise el calm. Vrei să vezi cancelaria?

Comandantul de pluton Ovcinnikov, care nu era în partid, nu fusese prevenit de nimeni şi nu bănuia nimic. Se cufundă în cercetarea hârtiilor.

Prinzând o clipă prielnică, Fomin scrise un bilet către Kaparin: „Ne răsculăm astăzi. Pe mine mă ridică. Fii gata!” În tindă dădu hârtia curierului său şi-i şopti:

— Bagă biletul în gură! Du-te la pas la Kaparin. La pas, m-ai înţeles? Dacă cineva te opreşte, ai să înghiţi biletul. Dă-i ţidula şi întoarce-te îndată aici.

Primind ordinul de plecare la Kazanskaia, Ovcinnikov înşirui escadronul în piaţa bisericii, gata de pornire. Fomin se apropie călare de Ovcinnikov.

— Îmi dai voie să-mi iau rămas bun de la escadron?

— Poftim, dar scurt! Să nu ne ţii pe loc. Oprindu-se în faţa escadronului şi stăpânindu-şi calul, care juca neastâmpărat sub el, Fomin se adresă ostaşilor:

— Tovarăşi, mă cunoaşteţi pe mine! Ştiţi pentru ce am luptat totdeauna. Am fost mereu cu voi. Dar acum, nu pot privi cu nepăsare cum sunt jefuiţi cazacii şi toţi plugarii. Iată de ce m-au destituit. Ştiu ce au să-mi facă. De aceea vreau să-mi iau rămas bun de la voi…

Dezlănţuirea de strigăte îi întrerupse o clipă cuvântarea. Se înălţă în scări şi-şi ridică glasul:

— Dacă vreţi să scăpaţi de jaf, goniţi de-aici detaşamentele de aprovizionare, omorâţi pe comisarii pentru aprovizionare, ca Murzov, şi pe comisarii militari, ca Şahaev! Ei au venit la noi, la Don…

Gălăgia îi înăbuşi sfârşitul frazei. Prinzând momentul, el răcni:

— Prin flanc câte trei, ocolirea la dreapta – marş! Escadronul execută ascultător comanda. Uluit de toate, Ovcinnikov veni în galop la Fomin.

— Încotro, tovarăşe Fomin?

Fără să se întoarcă la el, Fomin răspunse batjocoritor:

— O să ocolim numai biserica…

Abia atunci conştiinţa lui Ovcinnikov fu în stare să cuprindă cele petrecute în atât de puţine clipe. Ieşi din front; instructorul politic, ajutorul de comisar şi numai un singur ostaş roşu îl urmară. Fomin le observă lipsa abia atunci când ei se aflau la vreo două sute de paşi. Întorcându-şi calul, strigă:

— Ovcinnikov, stai!…

Cei patru călăreţi trecură din trap încet în galop. Bulgări de zăpadă udă zburau în toate părţile de sub copitele cailor. Fomin porunci:

— La ochi! Prinde-l pe Ovcinnikov!… Plutonul întâi! Apropierea!…

Împuşcăturile trosniră dezordonat. Vreo şaisprezece oameni din plutonul întâi se avântară în urmărire. Între timp, Fomin împărţi pe cei rămaşi în două grupuri, din care unul, condus de comandantul plutonului trei, fu trimis să dezarmeze plutonul de mitraliere, iar pe al doilea îl conduse singur spre cantonamentul companiei de pază, care se afla la marginea de miazănoapte a staniţei, în fostele grajduri de armăsari.

Trăgând în aer şi agitându-şi săbiile, primul grup o luă în galop pe uliţa principală. După ce ciopârţiră pe cei patru comunişti prinşi în drum, rebelii se aliniară în pripă la marginea staniţei şi porniră în tăcere, fără strigăte, la atacul împotriva ostaşilor din plutonul de mitraliere, ieşiţi cu grabă din casă.

Clădirea în care era cantonat plutonul de mitraliere se afla la o oarecare depărtare de sat. De la ea până la casele mărginaşe erau cel mult trei sute de stânjeni. Fiind întâmpinaţi cu focuri de mitralieră trase în plin, rebelii făcură brusc calea întoarsă. Înainte de a ajunge la cea dintâi cotitură, trei din ei au fost doborâţi de gloanţe, încercarea de a-i lua pe mitraliori prin surprindere dăduse greş. Rebelii n-au mai repetat-o. Comandantul plutonului trei, Ciumakov, îşi retrase grupul într-un loc ferit de gloanţe; fără să se dea jos din şa, privi cu băgare de seamă de după colţul magaziei de zid, apoi zise:

— Au mai scos încă două mitraliere maxim. Îşi şterse cu căciula fruntea asudată şi se întoarse la ostaşi: Hai înapoi, băieţi!… Lasă-l pe Fomin să-i ia singur pe mitraliori. Câţi inşi am lăsat acolo pe zăpadă? Trei? Bine, lasă-l să încerce singur.

În clipa când se auziră împuşcături în partea de răsărit a staniţei, comandantul companiei, Tkacenko, sări afară din casă, îmbrăcându-se în fugă, şi alergă spre cazarmă. Vreo treizeci de ostaşi roşii stăteau gata în faţa ei, adunaţi în linie. Comandantul de companie fu întâmpinat de întrebările lor pline de nedumerire:

— Cine trage?

— Ce s-a întâmplat?

Fără să le răspundă, el trimitea în front alţi ostaşi, care veneau în fugă din cazarmă. Mai mulţi comunişti, funcţionari ai organelor de district, alergară la cazarmă aproape o dată cu dânsul şi intrară în front.

Prin staniţă trosneau împuşcături răzleţe. Undeva, la marginea dinspre apus, bubui o grenadă. Zărind vreo cincizeci de călăreţi cu săbiile în mâini, galopând în direcţia cazărmii, Tkacenko îşi scoase fără grabă revolverul din toc. N-avu timp să dea comanda; toate vorbele din front amuţiră şi ostaşii ridicară armele gata de tragere.

— Dar ăştia sunt ai noştri, şi fug! Uite, tovarăşul Kaparin, comandantul nostru de batalion! strigă un ostaş.

Ţâşnind din uliţă, toţi călăreţii se aplecară ca la comandă pe gâtul calului şi se avântară spre cazarmă.

— Nu-i lăsaţi! strigă tare Tkacenko.

O salvă detună, acoperindu-i glasul. La o sută de paşi de şirul strâns al ostaşilor roşii, patru călăreţi căzură de pe cai, iar ceilalţi se împrăştiară în dezordine şi făcură calea întoarsă, urmăriţi de trosnetul focurilor dese. Un călăreţ, care era pesemne uşor rănit, căzu din şa, dar nu scăpă dârlogii din mână. Fu târât vreo zece stânjeni alături de calul care gonea nebuneşte, iar apoi sări în picioare, se apucă de scară, de oblâncul şeii şi peste o clipă era din nou călare. Smucind cu furie de dârlogi, făcu în plină goană o întoarcere şi dispăru în cea mai apropiată ulicioară.

Oamenii din plutonul întâi se întoarseră în staniţă, după ce urmăriră fără rezultat pe Ovcinnikov. Încercările de a-l găsi pe comisarul Şahaev rămaseră de asemenea zadarnice. Nu se afla nici la comisariatul militar, golit de lume, şi nici la el acasă: auzind împuşcăturile, el se repezi la Don, trecu pe gheaţă în pădure, iar de acolo, în satul Bazki, şi a doua zi era în staniţa Ust-Hopiorskaia, la cincizeci de verste de Vioşenskaia.

Cei mai mulţi slujbaşi de seamă avuseseră timp să se ascundă. Căutarea lor ar fi fost plină de primejdie, deoarece ostaşii din plutonul de mitraliere veniră cu puşti-mitraliere până la centrul staniţei, de unde puteau bate toate străzile din preajma pieţei centrale.

Oamenii din escadron încetară căutarea, coborâră la Don şi sosiră în goană mare în piaţa bisericii, acolo de unde începuseră urmărirea lui Ovcinnikov. Curând, toţi oamenii lui Fomin se aflau adunaţi acolo. Se rânduiră din nou în front. Fomin ordonă să se pună santinele, restul oamenilor urmând să stea în case, fără să scoată şeile de pe cai.

Fomin, Kaparin şi comandanţii de plutoane se adunară într-o căsuţă de la marginea staniţei.

— Totul e pierdut! strigă cu deznădejde Kaparin, lăsându-se neputincios pe laviţă.

— Da, n-am luat staniţa. Înseamnă că n-o să ne putem ţine aici, rosti încet Fomin.

— Acum, Iakov Efimovici, trebuie să dăm o raită prin tot districtul. De ce să ne fie teamă? Tot n-o să murim, până ce nu ne va suna ceasul morţii! O să-i răsculăm pe cazaci, şi atunci staniţa tot a noastră va fi! îşi dădu cu părerea Ciumakov.

Fomin îl privi, fără să-i răspundă, apoi se întoarse către Kaparin:

— Ei, te-ai muiat, blagorodnicia ta? Şterge-ţi nasul de muci! Ai intrat în horă, trebuie să joci. Odată ce am început însă împreună, trebuie s-o scoatem la capăt tot împreună… Ce părere ai tu: să plecăm din staniţă, sau să mai încercăm o dată?

Ciumakov zise răstit:

— Să mai încerce şi alţii! Nu atac mitralierele frontal. E degeaba.

— Nu te-am întrebat. Tacă-ţi gura! Fomin se uită la Ciumakov şi acesta îşi plecă privirile în jos.

După o scurtă tăcere, Kaparin zise:

— Da, desigur, acuma n-ar avea nici un rost să începem totul din nou. Ei au superioritatea în armament. Au paisprezece mitraliere, şi noi niciuna. Au şi oameni mai mulţi… Trebuie să plecăm şi să organizăm pe cazaci pentru răscoală. Până când dânşii vor primi întăriri, tot districtul va fi cuprins de răscoală. Numai în asta stă nădejdea noastră. Numai în asta!

După o tăcere mai îndelungată, Fomin hotărî:

— Da! Va trebui să ne oprim la asta. Altă cale nu avem!… Comandanţii de plutoane! Controlaţi imediat armamentul şi număraţi câte cartuşe are fiecare om. Ordin sever: să nu se tragă degeaba nici un cartuş. Pe cel dinţii, care nu va da ascultare, îl voi ciopârţi cu mâna mea! Chiar aşa să le spuneţi oamenilor. Tăcu o clipă, izbi înciudat cu pumnul uriaş în masă. S-au dus în… mitralierele! Tot tu, Ciumakov, numai tu eşti de vină! Dacă ai fi luat măcar patru bucăţi! Acum e sigur că au să ne arunce afară din staniţă… Ei, rupeţi rândurile! Vom înnopta în staniţă, dacă n-au să ne arunce afară, iar în zori, plecarea: o să dăm o raită prin district…

Noaptea trecu în linişte. La o margine a staniţei se afla escadronul răsculat, iar la cea opusă – compania de pază, cu comuniştii şi comsomoliştii care intraseră în ea. Adversarii nu erau despărţiţi decât prin două uliţe, dar nici unii, nici alţii nu îndrăzniră să înceapă un atac de noapte.

Dimineaţa, escadronul de rebeli părăsi fără luptă staniţa şi plecă în direcţia sud-est.

Primele trei săptămâni de după plecarea de-acasă, Grigori le petrecu în satul Verhne-Krivskoi din staniţa Elanskaia, găzduit la un cazac, camarad de regiment. După aceea, porni în satul Gorbatovski, la un neam îndepărtat al Axiniei, şi rămase acolo o lună şi mai bine.

Stătea zile întregi culcat în odaie şi nu ieşea în ogradă decât noaptea. Acum viaţa lui semăna aidoma cu traiul de puşcărie. Murea de dor şi de plictiseală, ca şi de chinuitoarea trândăvie. Gândul îl chema neogoit acasă, la copii şi la Axinia. Adeseori, în nopţi fără somn, îşi punea mantaua, cu hotărâre să plece neapărat la Tatarski, dar de fiecare dată se răzgândea, scotea mantaua, şi cu un geamăt se prăvălea pe pat, cu faţa în jos. În cele din urmă, această viaţă ajunse de neîndurat. Gazda, unchi de-al doilea al Axiniei, lua parte din toată inima la suferinţele lui Grigori, dar nu putea să ţină la nesfârşit un asemenea musafir. Într-o seară, după cină, strecurându-se în odaia lui, Grigori auzi cum nevasta gazdei întreabă cu o voce subţire, plină de ură:

— Dar când se va isprăvi cu asta?

— Cu ce? Despre ce vorbeşti? se auzi vocea de bas a gazdei.

— Când ai să scapi de trântorul ăsta?

— Taci!

— Nu mai tac! Abia ne-a mai rămas puţintel grâu, şi tu îl îndopi pe afurisitul ăsta, îi dai de mâncare în fiecare zi! Te întreb, până când? Şi dacă află sovietul? O să ne pierdem viaţa, ne rămân copiii orfani!

— Taci, Avdotia!

— Nu, n-am să tac! Avem copii! Cel mult dacă am izbuti să scăpăm douăzeci de puduri de grâu, şi tu oploşeşti în casă pe acest trântor! Ce, e neam cu tine? Fratele tău? Cuscru? Cumătru? Nici pe departe! Om străin, un pripăşit, şi tu îl ţii, strici mâncarea pe dânsul! Vai de capul tău, drac chel ce eşti! Taci, nu mai deschide gura, că uite, zău, mă duc chiar mâine la soviet şi spun ce fel de floare creşte în casa ta!

A doua zi, gazda a intrat la Grigori în odaie şi, cu ochii în pământ, îngăimă:

— Grigori Panteleevici! Poţi să mă judeci cum vrei, dar nu mai e chip să stai la mine… Te cinstesc, am cunoscut şi am respectat pe răposatul tău părinte, dar acum îmi vine peste seamă de greu să te mai ţiu… Şi mi-e teamă ca să au afle autorităţile. Du-te unde vrei. Am familie. Nu-i drept să-mi pierd capul din pricina ta. Iartă-mă, pentru Dumnezeu, dar pleacă de la noi…

— Bine, zise scurt Grigori. Îţi mulţumesc şi pentru hrană, şi pentru bunătatea ta. Îţi mulţumesc pentru toate. Văd şi eu că-ţi vine greu, dar unde să mă duc? Toate drumurile mi-s tăiate.

— Unde ştii.

— Bine. Plec chiar azi, Artamon Vasilievici. Mulţumesc pentru toate.

— Nu-mi mulţumi, n-ai pentru ce.

— N-am să uit bunătatea ta. Poate că am să-ţi fiu şi eu de folos.

Mişcat, omul îl bătu pe Grigori pe umăr.

— Pentru ce vorbeşti aşa? După mine, ai putea sta şi două luni, dar uite că muierea nu vrea, mă cicăleşte în fiecare zi, fir-ar afurisită să fie! Sunt cazac, şi tu, Grigori Panteleevici, eşti tot cazac, şi suntem amândoi împotriva Puterii sovietice; am să-ţi ajut. Du-te chiar acum în satul Iagodnâi – acolo stă un cuscru al meu, şi are să te primească. Să-i spui de la mine: „Artamon îţi spune să mă primeşti ca pe un fiu, să mă hrăneşti şi să mă ţii cât ai să poţi…” O să ne socotim noi. Dar pleacă de la mine chiar astăzi. Nu te mai pot ţine, că, întâi, mă mănâncă de viu muierea, şi apoi, mă tem să nu afle sovietul… Ai stat cât s-a putut sta, Grigori Panteleevici, ajunge. Am şi eu un singur cap pe umeri…

Noaptea târziu, Grigori ieşi din sat şi n-avu timp să ajungă nici măcar la moara de vânt de pe movilă, când trei călăreţi răsăriţi parcă din pământ îl opriră:

— Stai, neam de căţea! Cine eşti?

Lui Grigori îi zvâcni inima. Fără să răspundă, se opri. Orice încercare de fugă ar fi fost prostească; lângă drum nu era nici o râpă, nici un tufiş – peste tot, numai stepa pustie şi goală. N-ar fi izbutit să facă nici doi paşi.

— Eşti comunist? Marş îndărăt, mormântul mă-ti! Haide, mişcă-te mai iute!

Un alt călăreţ, mânându-şi calul drept asupra lui Grigori, porunci:

— Mâinile! Scoate mâinile din buzunare că-ţi tai capul!

Fără nici un cuvânt, Grigori îşi scoase mâinile din buzunarele mantalei şi, fără să-şi dea seama lămurit de cele întâmplate şi de felul oamenilor, care îl opriseră, întrebă:

— Unde să mă duc?

— În sat. Ia-o îndărăt!

Fu escortat până la sat de un singur călăreţ, iar ceilalţi doi se despărţiră de ei pe izlaz şi se îndreptară în trap spre drumul mare. Grigori mergea tăcut. Când ajunse la drum, încetini pasul şi întrebă:

— Ascultă, mă frate, ce sunteţi voi?

— Hai, hai, dă-i drumul! Ţine mâinile la spate, n-auzi?

Grigori se supuse. Peste câteva minute, întrebă din nou:

— Bine, dar cine şi ce sunteţi?

— Pravoslavnici.

— Nici eu nu-s de altă lege.

— Ei, să fii sănătos.

— Unde mă duci?

— La comandant. Dă drumul la pas, scârnăvie, că o să-ţi arăt eu…

Omul împunse uşor pe Grigori cu vârful sabiei, subţire şi ascuţit, atingându-i gâtul între gulerul mantalei şi căciulă – şi el simţi o clipă un tremur de spaimă, după care urmă o mânie neputincioasă. Ridicându-şi gulerul şi întorcându-se spre călăreţ, el zise printre dinţi:

— Fără prostii, auzi? Vezi, să nu-ţi iau jucăria…

— Lasă gura, lepră, şi dă-i drumul! Îţi arăt eu ţie! Ţine mâinile la spate!

Grigori făcu doi paşi şi zise:

— Şi aşa tac, n-ai de ce să mă-njuri. Mare rahat eşti.

— Nu te uita îndărăt!

— Nici nu mă uit.

— Taci! Calcă mai iute!

— Poate că vrei s-o iau la trap? întrebă Grigori, măturând fulgi de zăpadă de pe sprâncene.

Fără nici un cuvânt, omul dădu drumul calului. Pieptul animalului, jilav de sudoare şi de umezeală nopţii, îl împinse din spate pe Grigori, şi copita calului intră zgomotos în zăpada udă lângă picioarele lui.

— Mai încet! strigă Grigori, punând mâna pe coama calului.

Călăreţul ridică sabia în dreptul capului şi zise încet:

— Calcă mai iute, lepădătura dracului, şi leagă-ţi căţeaua că n-ai să ajungi viu în sat. Sunt iute la mânie! Lasă gura! Nici o vorbă!

Până în sat, nu mai ziseră nici un cuvânt. Lângă o curte de la margine, călăreţul struni calul şi porunci:

— Treci pe poarta aceea.

Grigori intră pe porţile larg deschise. În fundul ogrăzii se vedea o casă mare cu acoperişul de tablă. Sub şopron stăteau caii, sforăind şi mestecând zgomotos. Lângă scară erau vreo şase oameni înarmaţi. Călăreţul îşi vârî sabia în teacă şi zise dându-se jos din şa:

— Treci în casă, drept înainte pe trepte, prima uşă la stânga. Mergi, nu te uita îndărăt, de câte ori să-ţi mai spun, gura, buricul şi inima mă-ti!

Grigori urcă încet treptele scării. Un om cu budionovcă94 de postav şi cu manta lungă de cavalerist întrebă din cerdac:

— L-aţi prins?

— L-am prins, răspunse în silă glasul răguşit al omului, care îl adusese pe Grigori. L-am întâlnit lângă moară.

— E secretarul de celulă, sau cine e?

— Dracu să-l ştie! O lepră – aflăm noi îndată ce-i cu el.

„Ori e o bandă, ori sunt cekiştii din Vioşenskaia şi fac pe deştepţii, se prefac. Gata, am căzut pe mâna lor, ca un prost”, se gândea Grigori, zăbovind dinadins în tindă şi încercând să-şi adune gândurile.

Cel dintâi om pe care-l zări în odaie fu Fomin. Şedea lângă masă, înconjurat de o mulţime de oameni necunoscuţi lui Grigori, toţi în haine militare. Pe pat zăcea un morman de mantale şi de cojoace, un şir de carabine se afla lângă laviţa pe care se înălţa o grămadă de săbii, de cartuşiere, de coburi şi de saci de campanie. O duhoare grea de sudoare de cal se ridica de la oameni, de la mantale şi de la echipament.

Grigori îşi scoase căciula şi zise încet:

— Noroc!

— Melehov! Adevărat se spune: stepa-i lată, drumu-i strâmt! Ne-am întâlnit din nou! De unde ne cazi? Dezbracă-te, şezi. Fomin se sculă şi se apropie de Grigori, întinzându-i mâna. Pentru ce rătăceai pe aici?

— Am avut o treabă.

— Ce fel de treabă? Ai nimerit cam depărtişor… zise Fomin, privindu-l iscoditor. Spune drept, te ascundeai, aşa e?

— Aşa e. Atâta tot, răspunse Grigori, zâmbind în silă.

— Dar unde te-au prins băieţii mei?

— Lângă sat.

— Unde te duceai?

— Drept înainte…

Fomin privi încă o dată încordat în ochii lui Grigori şi zâmbi.

— Văd că-ţi închipui că te-am prins şi că o să te ducem la Vioşki! Nu, frate, n-avem de ce să mergem acolo… Fii fără teamă! Nu mai slujim Puterea sovietică. Nu ne-am împăcat cu ea…

— Ne-am desvorţat, adăugă cu voce de bas un cazac mai în vârstă, care şedea lângă cuptor şi fuma.

Cineva de lângă masă râse zgomotos.

— Despre mine n-ai mai auzit nimic? întrebă Fomin.

— Nu.

— Ei, ia loc la masă, să stăm de vorbă. Aduceţi-i musafirului nostru ciorbă şi carne!

Grigori nu crezu nici un cuvânt din tot ce spunea Fomin. Palid şi rezervat, îşi scoase mantaua şi se aşeză la masă. Avea poftă de fumat, dar îşi aminti că de două zile nu mai avea tutun.

— Ai ceva de fumat? se adresă el lui Fomin.

Celălalt se grăbi să-i întindă o tabacheră de piele. Nu se putea să nu vadă că degetele lui Melehov tremurau uşor, scoţând ţigara. Zâmbi din nou pe sub mustăţile roşcovane, stufoase.

— Ne-am răsculat împotriva Puterii sovietice! Suntem pentru popor, împotriva sistemului de predare obligatorie şi împotriva comisarilor. Destul ne-au prostit, e rândul nostru să-i prostim. Ai înţeles, Melehov?

Grigori nu răspunse. Îşi aprinse ţigara şi trase grăbit de câteva ori în piept. Simţea o uşoară ameţeală şi greaţă. Toată luna din urmă se hrănise pe sponci şi îşi dădu seama abia acum cât de mult slăbise. Stinse ţigara şi începu să mănânce cu lăcomie. Fomin povesti pe scurt despre răscoală şi despre primele zile de pribegire prin ţinut, numindu-şi cu fală raitele cu vorba „raid”. Grigori îl asculta în tăcere şi înghiţea aproape pe nemestecate pâinea şi carnea de berbec, grasă şi pe jumătate crudă.

— Dar ai cam slăbit în ospeţie, zise Fomin, cu un zâmbet blajin.

Sughiţând de prea multă mâncare, Grigori mormăi:

— N-am stat la mama acasă…

— Se cunoaşte! Mai ia, mănâncă cât ai poftă. Nu suntem zgârciţi.

— Bogdaproste. Acum aş mai fuma… Grigori luă ţigara dăruită, se apropie de un cazan de tuci de pe laviţă şi, dând la o parte capacul de lemn, luă apă. Era foarte rece şi puţin cam sărată. Ameţit de mâncare, Grigori goli cu lăcomie două căni mari şi după aceea îşi aprinse ţigara, simţind o nespusă plăcere.

— Cazacii nu prea ne au în cinste, urmă Fomin, aşezându-se lângă Grigori. Au păţit-o rău de tot anul trecut, pe vremea răscoalei… Totuşi, se găsesc voluntari. Ne-au venit vreo patruzeci de oameni. Dar nu de asta avem nevoie. Trebuie să ridicăm tot districtul, şi să ne ajute şi cele vecine, Hopiorski şi Ust-Medvediţki. Uite, numai atunci şi numai aşa o să ne răfuim în lege cu Puterea sovietică!

În jurul mesei se încinsese o gălăgioasă dezbatere. Grigori îl asculta pe Fomin, privind pe ascuns la tovarăşii săi. Nici un chip cunoscut! Tot nu-l credea încă pe Fomin, bănuindu-l de şiretenie, şi tăcea din înţelepciune. Dar nu putea să stea aşa, fără să spună ceva.

— Dacă vorbeşti serios, tovarăşe Fomin, atunci spune-mi ce vreţi? Să începeţi un alt război? întrebă el, silindu-se să gonească somnul, care-l biruia.

— Doar ţi-am mai spus o dată.

— Să schimbaţi cârmuirea?

— Da.

— Şi pe care s-o puneţi în loc?

— Pe-a noastră, căzăcească!

— Pe atamani?

— Ei, deocamdată să nu vorbim de atamani. O să punem puterea pe care o va alege poporul. Dar asta n-are să fie curând, şi nici nu mă pricep la politică. Sunt militar, treaba mea este să stârpesc comisarii şi comuniştii. Iar în ce priveşte puterea, are să-ţi povestească şeful meu de stat-major, Kaparin. În privinţa asta, e deştept ca nimeni altul. Om cu carte şi cu multă pricepere. Fomin se aplecă spre Grigori şi-i şopti: E fost căpitan din armata ţaristă. Băiat deştept! Doarme în odaie, e cam bolnav; poate că din neobişnuinţă, facem marşuri lungi.

Din tindă se auzi un zgomot, tropăit de picioare într-o luptă scurtă, un geamăt şi un strigăt surd: „Arde-i una la lingurică!” Vorbele de la masă amuţiră. Fomin privi cu atenţie uşa. Cineva o smuci şi o deschise larg. Aburi albi năvăliră pe jos în odaie. Un om înalt, fără şapcă, cu haina kaki, vătuită, şi cu pâslari albi, făcu câţiva paşi iuţi, aplecându-se, împins din spate printr-o lovitură răsunătoare, fi se izbi cu putere de colţul cuptorului. Cineva strigă vesel din tindă, înainte de a închide uşa:

— Încă unul! Luaţi-l în primire!

Fomin se sculă şi-şi potrivi centironul.

— Cine eşti? întrebă cu glas poruncitor.

Înăbuşindu-se, omul cu haina vătuită îşi trecu mâna prin păr, încercă să spună ceva, strânse din umeri şi se strâmbă de durere. Fusese izbit în şira spinării cu ceva greu – cu patul armei, pesemne.

— Ei, de ce taci? Ţi-ai pierdut limba? Cine eşti, te-ntreb?

— Ostaş roşu.

— Ce unitate?

— Regimentul 12 de aprovizionare.

— A-a, bun vânat! rosti zâmbind unul de la masă.

Fomin îşi continuă interogatoriul:

— Ce-ai căutat aici?

— Cu detaşamentul de baraj… ne-au trimis…

— E limpede. Câţi inşi aţi fost în sat?

— Paisprezece.

— Unde-s ceilalţi?

Ostaşul nu răspunse şi cu o sforţare deschise buzele. În gâtlejul lui clocoti ceva, şi o şuviţă subţire de sânge se prelinse din colţul stâng al gurii pe bărbie. Îşi şterse buzele cu palma, o privi şi o curăţi de pantaloni.

— O bestie… de la voi… mi-a stricat plămânii… zise el cu glas gâlgâitor, înghiţindu-şi sângele.

— Fii fără teamă! O să te vindecăm! zise batjocoritor un cazac scund, sculându-se de lângă masă şi făcând cu ochiul celorlalţi.

— Ceilalţi unde sunt? întrebă din nou Fomin.

— Au plecat cu căruţele la Elanskaia.

— De unde eşti? În ce meleaguri eşti născut?

Ostaşul roşu se uită la Fomin cu ochii albaştri sclipind febril, scuipă sub picioarele sale sângele închegat şi răspunse mai limpede, cu voce curată de bas:

— Din gubernia Pskov…

— Aha, din Pskov, din Moscova, am mai auzit noi… rânji batjocoritor Fomin. Dar cam departe mi te-ai băgat, flăcăule, după pâinea altuia… Ei, am vorbit destul! Ce vrei să facem cu tine, hai?

— Trebuie să-mi daţi drumul.

— Ageamiu mai eşti… Sau, băieţi, poate că într-adevăr să-i dăm drumul? Voi ce ziceţi? se întoarse Fomin către cei din jurul mesei şi zâmbi pe sub mustăţi.

Grigori, care urmărea atent tot ce se petrecea, văzu zâmbete stăpânite şi pline de înţeles pe chipurile arămii şi arse de vânt.

— Să slujească vreo două luni la noi şi pe urmă o să-l lăsăm să plece acasă, la nevastă, îşi dădu unul cu părerea.

— Auzi? Poate că eşti gata să slujeşti într-adevăr la noi? întrebă Fomin, încercând în zadar să-şi ascundă zâmbetul. O să-ţi dăm un cal, o şa, cizme noi cu turetci late, în loc de pâslari… Dar prost vă echipează comandanţii voştri! Păi asta se cheamă încălţăminte? E dezgheţ afară, şi tu umbli cu pâslarii. Treci la noi, ce zici?

— Ăsta e ţăran, n-a mers călare de când e pe lume, bodogăni în bătaie de joc, cu un glas subţire şi prefăcut, unul dintre cazaci.

Ostaşul roşu tăcea. Se rezemă cu spatele de cuptor, cercetându-i pe toţi cu privirea ochilor săi senini, acum mai limpezi. Din când în când, se strâmba de durere şi deschidea puţin gura, când îi venea greu să răsufle.

— Ei, rămâi la noi ori ba? întrebă din nou Fomin.

— Dar ce sunteţi voi?

— Noi? Fomin ridică mult sprâncenele şi-şi netezi mustăţile cu palma. Noi suntem luptători pentru poporul muncitor. Suntem împotriva jugului comisarilor şi comuniştilor, iată cine suntem.

Şi deodată Grigori zări un zâmbet pe chipul ostaşului roşu:

— Aha, iată cine sunteţi voi… Şi eu mă-ntrebam ce-o fi cu voi? Prizonierul zâmbea, arătându-şi dinţii roşii de sânge şi vorbind ca şi cum l-ar fi surprins plăcut noutatea auzită, dar în glasul lui răsuna ceva, care îi făcu pe toţi să asculte cu atenţie. După voi, sunteţi luptători pentru popor? A-şaa… Iar după noi sunteţi nişte bandiţi, şi atât! Cum să vă slujesc? Vă place să glumiţi, zău!

— Eşti şi tu un flăcău vesel, după cum te văd… Fomin îl privi cu ochii mijiţi şi-l întrebă scurt: Eşti comunist?

— Nu, ce vorbeşti! Nu-s în partid.

— Nu seamănă.

— Pe cinstea mea că nu-s în partid!

Fomin tuşi şi se întoarse la masă.

— Ciumakov! Isprăveşte cu el!

— Nu trebuie să mă omorâţi. N-aveţi pentru ce, zise încetişor ostaşul.

Nimeni nu-i răspunse. Ciumakov, un cazac zdravăn şi chipeş, cu o vestă englezească de piele, se sculă în silă de la masă şi-şi netezi părul blond, pieptănat cu grijă îndărăt.

— M-am săturat de meseria asta, zise el cu vioiciune, scoţându-şi sabia din grămada de pe laviţă şi încercându-i tăişul cu degetul mare.

— Nu trebuie neapărat s-o faci tu. Spune băieţilor din ogradă, îl sfătui Fomin.

Ciumakov cercetă cu o privire rece pe ostaş, din cap până-n picioare, şi zise:

— Treci înainte, drăguţule.

Ostaşul roşu se dădu la o parte de la cuptor, se zgribuli şi se îndreptă spre ieşire, lăsând pe jos urmele umede de pâslari.

— Nici nu ţi-ai şters picioarele când ai intrat! Ai lăsat urme de noroi… Murdar mai eşti, frate! zise cu o nemulţumire prefăcută Ciumakov, luând-o după prizonier.

— Spune să-l scoată în ulicioară sau pe arie. Nu lângă casă că au să se supere gazdele! îi strigă Fomin.

Se apropie de Grigori şi se aşeză alături de el.

— Ei, ce zici de judecata noastră? E scurtă?

— Scurtă, răspunse Grigori, ferindu-se să-l privească în ochi.

Fomin oftă.

— N-ai încotro. Aşa trebuie acum. Părea că vrea să mai spună ceva, dar de pe scară se auzi tropăit de paşi, un strigăt, şi o împuşcătură trosni zgomotos.

— Ce dracu i-a apucat! strigă înciudat Fomin.

Un cazac sări de lângă masă şi, cu o izbitură de picior, deschise larg uşa.

— Ce s-a întâmplat? strigă el în întuneric.

Intră Ciumakov şi spuse cu vioiciune:

— Era sprinten, nu glumă, afurisitul! A sărit de pe treapta de sus şi a luat-o la fugă. A trebuit să stricăm un cartuş pe el. Acum, îl dau gata băieţii, afară, în curte…

— Spune-le să-l scoată în ulicioară.

— Le-am şi spus, Iakov Efimovici.

Trecu o clipă. Nimeni nu vorbea; apoi cineva întrebă cu un căscat înăbuşit:

— Cum e afară, Ciumakov? Nu plouă?

— Ţţţ!… E înnorat.

— Dacă plouă, se duce dracului toată zăpada.

— Şi ce nevoie ai de ea?

— Eu n-am nevoie de ea. Dar n-am poftă să mă bălăcesc în noroaie.

Grigori se apropie de pat şi-şi luă căciula.

— Unde te duci? întrebă Fomin.

— Să-mi fac nevoile.

Grigori ieşi în cerdac. Luna ivită de după un nor îşi revărsa lumina palidă. Curtea întinsă, acoperişurile magaziilor, vârfurile golaşe ale plopilor ţâşnite spre cer, caii de la conoveţe, acoperiţi cu cergi – totul se scălda în lumina albastră, fantomatică, de la miezul nopţii. La câţiva stânjeni de scară zăcea ostaşul roşu doborât, cu capul într-o băltoacă de zăpadă topită sclipind tulbure. Aplecaţi asupra lui, trei cazaci vorbeau încet între ei. Moşmondeau ceva pe lângă mort.

— Mai răsuflă, zău! zise cu ciudă unul. Cum l-ai lovit, diavole nepriceput? Ţi-am spus: arde-l la cap! Al dracului nătărău!

Cazacul cu glas răguşit – acelaşi care îl escortase pe Grigori – răspunse:

— Se duce! Mai dă niţel din picioare şi se duce… Dar ridică-i capul! Nu pot să scot… Apucă-l de păr, aşa! Acum ţine-l bine.

Apa clipoci. Unul din cazacii aplecaţi deasupra ostaşului roşu se îndreptă din şale. Cel răguşit şedea pe vine şi-l dezbrăca de haina vătuită. Zise:

— Am o mână uşoară, de aceea nu şi-a dat încă sufletul. Acasă mi se-ntâmpla să tai un porc… Ţine-l bine, nu-i da drumul! Drăcia dracului!… Aşa; mă apuc să tai un porc şi-i tai tot gâtul, până la os. Iar el, afurisitul, se scoală şi începe a umbla prin ogradă. Umblă şi nu mai isprăveşte! Curge sângele din el gârlă; dar tot umblă şi horcăie. Nu mai are cu ce să răsufle, şi tot trăieşte… Va să zică, am o mână uşoară, n-ai ce face. Ei, lasă-l… Tot răsuflă? Ia, uite… Doar i-am despicat gâtul aproape până la os…

Al treilea cazac întinse în mâini haina vătuită, scoasă de pe ostaş, boscorodind:

— Aţi murdărit de sânge toată partea stângă… Se lipeşte de mâini, dă-o dracului!

— Nu-i nimic, se usucă. Nu-i untură, îl linişti cel cu glasul răguşit şi se lăsă din nou pe vine. Ori se usucă, ori se spală. Nu-i mare lucru.

— Dar ce, vrei să-i scoţi nădragii? întrebă morocănos cel dinţii.

Cel răguşit se răsti:

— Dacă eşti grăbit, pleacă la cai. Facem treaba şi fără tine! Vrei să se prăpădească lucrurile?

Grigori se întoarse pe loc şi intră în casă.

Fomin îl întâmpină cu o privire scurtă, cercetătoare, şi se sculă.

— Hai în odaie, să stăm de vorbă, că aici e prea mare gălăgie.

În odaia spaţioasă şi bine încălzită, mirosea a şoareci şi a sămânţă de cânepă. Tolănit pe pat, dormea un om scund, îmbrăcat în veston kaki. Părul rar şi zbârlit îi era plin de puf şi de fulgi. Îşi lipise obrazul de perna murdară, fără faţă. O lampă atârnată de perete îi lumină chipul palid, de mult neras.

Fomin îl trezi şi-i zise:

— Scoală-te, Kaparin. Uite, avem un musafir. Află că e de-al nostru, Grigori Melehov, fost sotnic, precum ca să ştii…

Kaparin îşi lăsă picioarele să-i atârne de pe marginea patului, îşi frecă faţa cu palmele şi se ridică. Se înclină apoi uşor de mijloc şi întinse mâna lui Grigori.

— Îmi pare bine! Căpitan Kaparin.

Fomin se grăbi să împingă un scaun spre Grigori, apoi se aşeză pe un cufăr. Înţelesese, pesemne, după chipul lui Grigori, că uciderea bestială a ostaşului roşu îl impresionase urât, încât se socoti dator să lămurească:

— Să nu-ţi închipui că ne purtăm tot aşa de crud cu toată lumea. Dar caraghiosul ăla a fost dintr-o unitate de aprovizionare. Pe unii ca dânsul şi pe comisari nu-i cruţăm; pe ceilalţi îi iertăm. Uite, ieri am prins trei miliţieni; le-am luat caii, armele şi şeile, şi le-am dat drumul. N-avem nevoie de ei; la ce naiba să-i omorâm?

Grigori tăcea. Cu mâinile pe genunchi, se gândea la ale lui şi auzea ca prin vis glasul lui Fomin.

— Şi deocamdată aşa luptăm noi, urmă Fomin. Totuşi, avem nădejdea să-i răsculăm pe cazaci. Puterea sovietică tot n-are multe zile de trăit. A ajuns până la noi zvonul că pretutindeni e război. Răscoale, peste tot: şi în Siberia, şi în Ucraina, şi chiar la Petrograd. Toată flota s-a răsculat la fortăreaţa aia… cum îi zice?

— Kronstadt, suflă Kaparin.

Grigori îşi ridică privirile şi se uită cu ochii goi, ca un orb, mai întâi la Fomin, apoi la Kaparin.

— Ia şi fumează, îl îmbie Fomin şi-i întinse tabachera. Aşadar, au luat Petrogradul şi se apropie de Moscova. Tămbălău mare peste tot! Nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche. O să-i ridicăm pe cazaci, o să scuturăm Puterea sovietică şi apoi, dacă ne-or ajuta cadeţii, toate au să ne meargă strună. Lasă-i pe oamenii lor învăţaţi să facă o putere nouă, noi o să-i ajutăm. Tăcu o clipă, apoi întrebă: Cum crezi tu, Melehov: dacă au să năvălească cadeţii dinspre Marea Neagră şi dacă noi o să ne unim cu dânşii, au să ţină oare socoteală, sau nu, că noi ne-am răsculat cei dintâi în spatele roşilor? Kaparin spune: neapărat! Dar dacă, bunăoară, au să-mi facă mizerii, pentru că am scos de pe front în 1918 Regimentul 23 şi fiindcă am slujit vreo doi ani Puterii sovietice?

„A, iată unde vrei să ajungi! Prost, prost, dar şiret…”, gândi Grigori zâmbind fără să vrea. Fomin aştepta răspunsul. Se vedea limpede că gândul acesta îl frământa adânc. Grigori răspunse în silă:

— E o poveste cam lungă.

— Sigur, sigur că da, încuviinţă repede Fomin. Am vorbit numai aşa. Fiindcă veni vorba. O să vedem noi pe urmă; deocamdată trebuie să ne ţinem de treabă şi să-i zdrobim pe comunişti din spate. N-o să-i lăsăm să trăiască în linişte! Şi-au cocoţat pifanii în căruţe şi vor să ne ajungă din urmă… Lasă-i să încerce. Până când o să mai capete vreo unitate de cavalerie, noi le întoarcem tot districtul cu gaibele în sus!

Grigori privi din nou undeva jos, la picioarele lui. Kaparin se scuză şi se culcă pe pat.

— Sunt foarte obosit. Facem marşuri nebuneşti, dormim puţin, zise el cu un zâmbet palid.

— E vremea să mergem şi noi la culcare. Fomin se sculă şi-şi puse mâna grea pe umărul lui Grigori. Ce deştept ai fost, Melehov, că mi-ai ascultat sfatul pe care ţi l-am dat atunci, la Vioşki! Dacă nu te-ai fi ascuns, s-ar fi isprăvit cu tine. Ai zăcea acum în nisipurile de la Vioşenskaia şi ţi-ar putrezi ciolănaşele… Nu, mie mi se arată totul limpede ca lumina zilei. Ei, ce-ai hotărât? Spune şi hai la culcare.

— Despre ce să-ţi spun?

— Mergi cu noi, ori nu? N-ai să te ascunzi toată viaţa prin grajduri străine.

Grigori se aştepta la această întrebare. Trebuia să aleagă: ori să rătăcească mai departe prin sate, să ducă o viaţă de lipsuri, fără căpătâi, şi să se prăpădească de amar, până când vreo gazdă îl va preda autorităţilor; ori să se prezinte suspus la biroul politic; ori, în sfârşit, să meargă cu Fomin. Iar el îşi făcuse alegerea. Pentru întâia oară în toată seara, se uită drept în ochii lui Fomin şi, strâmbându-şi buzele într-un zâmbet, zise:

— Am de ales, ca în basmul celor trei viteji la răspântie: dacă mergi la stânga, pierzi calul; dacă mergi la dreapta, pierzi viaţa… Sunt trei drumuri şi niciunul nu duce la nimic bun…

— Alege fără basme. Basmele ai să le povesteşti altă dată.

— N-am încotro. Mi-am făcut alegerea.

— Da?

— Intru în banda ta!

Vădit nemulţumit, Fomin se schimonosi şi-şi muşcă mustaţa.

— Lasă porecla asta! De ce „bandă”? Aşa ne-au botezat comuniştii, dar tu nu trebuie să spui la fel cu dânşii. Suntem numai nişte răsculaţi. Atâta tot!

Nemulţumirea sa cu totul trecătoare nu lăsă însă urme. Era bucuros de hotărârea lui Grigori şi nici nu putea s-o ascundă; înviorându-se şi frecându-şi mâinile, zise:

— Rândurile noastre cresc! Auzi, căpitane? O să-ţi dăm, Melehov, un pluton; iar dacă nu vrei să fii comandant de pluton, ai să stai la statul-major, să învârţi treburile împreună cu Kaparin. Îţi dau calul meu. Am unul de rezervă.

Spre dimineaţă se lăsă un pui de ger. Băltoacele fură prinse de o pojghiţă de gheaţă vânătă. Zăpada se făcu aspră şi scârţâia sonor. Pe câmpia albă, zgrunţuroasă, copitele cailor lăsau urme rotunde şi cu margini surpate, nelămurite, iar acolo unde dezgheţul din ajun mâncase zăpada, pământul gol, cu iarba moartă, ceda puţintel sub copite şi suna stins.

Detaşamentul lui Fomin se aduna lângă sat în coloană de marş. Departe, pe drum, se zăreau şase călăreţi din patrula trimisă înainte.

— Iat-o, armata mea! zise Fomin, zâmbind şi apropiindu-se de Grigori. Cu flăcăi d-ăştia, poţi să rupi şi coarnele dracului!

Grigori cercetă coloana cu ochii şi se gândi trist: „De-ai fi căzut cu oastea asta a ta pe mâna escadronului meu, când eram la Budionnâi, praf te-am fi făcut într-o jumătate de ceas!”

Arătându-şi oamenii cu biciuşca, Fomin întrebă:

— Ei, ce zici de dânşii?

— Pe prizonieri îi omoară binişor şi se pricep să dezbrace morţii. Dar cum se poartă în luptă, asta încă n-o ştiu, răspunse cu răceală Grigori.

Întorcându-se cu spatele în vânt, Fomin îşi aprinse ţigara şi zise:

— Ai să-i vezi şi în luptă! Am, mai ales, tot oamenii căliţi la oaste, n-au să mă facă de râs.

Şase căruţe mari cu cartuşe şi cu merinde fură încolonate la mijloc. Fomin o luă călare înainte şi dădu comanda de pornire.

Ajuns în vârful dealului, se apropie din nou de Grigori şi-l întrebă:

— Ei, ce zici de calul meu? Ţi-a plăcut?

— Bun cal.

Merseră îndelung în tăcere, cot la cot; apoi Grigori întrebă:

— N-ai de gând să treci pe la Tatarski?

— Ţi-e dor de cei de-acasă?

— Aş avea poftă să-i văd.

— Poate că o să ne abatem şi pe-acolo. Mă gândesc acum s-o iau spre Cir, să-i împing niţel pe cazaci, să-i trezesc din somn.

Dar cazacii nu prea aveau poftă să se lase „treziţi”… Grigori se lămuri deplin în câteva zile. Ocupând un sat sau o staniţă, Fomin poruncea să se adune locuitorii. De obicei, vorbea tot el, iar uneori era înlocuit de Kaparin. Chemau pe cazaci la arme, vorbeau despre „greutăţile pe care Puterea sovietică le-a pus pe spinarea plugarilor”, despre „paragina cumplită, care va să vie neapărat, dacă n-o să răsturnăm Puterea sovietică”. Fomin vorbea mai puţin curgător şi fără pretenţii de discurs, dar mai amănunţit şi mai pe înţelesul cazacilor, decât Kaparin. Îşi încheia de obicei cuvântările cu aceleaşi rostiri învăţate pe din afară: „De azi înainte, vă scutim de predarea obligatorie! Să nu mai duceţi bucatele la centrele de predare. E timpul să nu mai hrăniţi pe trântorii de comunişti. Ei şi-au făcut osânza din sudoarea voastră, dar s-a isprăvit cu praznicul lor! Sunteţi oameni liberi! Puneţi mâna pe arme, sprijiniţi puterea noastră! Ura, cazaci!”

Cazacii priveau în jos, posomorâţi, şi tăceau. În schimb, femeile nu-şi stăpâneau gurile. Din rândurile lor îngrămădite zburau strigăte şi întrebări pline de venin:

— E bună puterea ta, dar ceva săpun ne-ai adus?

— Şi unde o ţii, puterea ta? În coburi?

— Dar voi, din a cui pâine mâncaţi?

— Te pomeneşti că o să cutreieraţi casele, să cereţi pomană?

— Doar de ce au săbii? Nici n-au să-ţi mai ceară, voie, când or purcede să taie capetele la găini!

— Cum poţi să spui una ca asta, să nu predăm grânele? Azi sunteţi aici, şi mâine nu vă mai găsim nici cu felinarul! Iar noi rămânem locului să pătimim din pricina voastră!

— N-o să vă dăm bărbaţii noştri! Bateţi-vă singuri!

Şi multe asemenea vorbe strigau cu o mare îndârjire femeile, care pierduseră toată încrederea după atâţia ani de război, temându-se de alte urgii şi agăţându-se cu deznădejde de bărbaţii lor.

Fomin asculta cu nepăsare ţipetele lor bezmetice: ştia câte parale preţuiesc. Aştepta să se facă linişte şi se adresa cazacilor, care îi răspundeau scurt şi cu chibzuială:

— Să nu ne împingi cu sila, tovarăşe Fomin! Destul război am făcut.

— Am mai încercat şi noi o dată, ne-am mai răsculat în anul nouăsprezece.

— N-avem cu ce să ne răsculăm, şi n-avem de ce! Deocamdată nu-i nevoie.

— Vine vremea de semănat şi tu strigi: la război!

Într-o zi, cineva răcni din rândurile mai depărtate:

— Bine mai cânţi acum! Dar unde mi-ai fost în anul nouăsprezece, când ne-am răsculat? Prea târziu ţi-ai băgat minţile în cap, Fomin!

Grigori îl zări pe Fomin cum se schimbă la faţă. Dar Fomin se stăpâni şi nu răspunse nimic.

În prima săptămână asculta destul de liniştit întâmpinările cazacilor în adunări, împotrivirile lor hotărâte de a-i sprijini mişcarea; şi nici strigătele, nici ocările muierilor nu izbuteau să-l scoată din sărite. „Lasă, nu-i nimic, tot găsim noi ac de cojocul lor!”, zicea el, cu glas sigur, zâmbind pe sub mustăţi. Dar, căpătând încredinţarea că cea mai mare parte din căzăcime îi este împotrivă, îşi schimbă dintr-o dată purtarea cu cei care luau cuvântul la adunări. Le vorbea fără să se dea jos din şa, şi nu mai căuta să-i înduplece, ci-i ameninţa. Rezultatele însă rămâneau la fel: Cazacii, pe care nădăjduise să se bizuie, îi ascultau cuvântarea, fără să-i răspundă măcar o singură vorbă, şi se împrăştiau tot în tăcere.

Într-un sat, după rostirea lui, luă cuvântul o cazacă văduvă – înaltă, voinică şi lată în umeri, cu glas de bas, aproape bărbătesc, dând bărbăteşte din mâini, cu mişcări largi şi aprige. Pe chipul ei lat şi ciupit de vărsat, se citea o hotărâre răutăcioasă, iar buzele ei groase se strâmbau mereu într-un zâmbet dispreţuitor. Arătând cu mâna roşie şi trasă spre Fomin, care şedea nemişcat în şa, ea scuipa vorbe una mai usturătoare decât cealaltă:

— Iar răscoală? Pentru ce? Unde vrei tu să ne împingi bărbaţii, în care groapă? Câte femei n-a văduvit blestematul vostru de război? Câţi copii n-a lăsat orfani?… Chemi o nouă urgie pe capetele noastre? Uite-l, împăratul liberator, din satul Rubejnâi! Mai bine ai sta la tine acasă, să te ţii de treabă, să pui capăt pacostei şi numai atunci să vii şi să ne înveţi de care putere avem nevoie, şi care nu ne trebuie! Ştim şi noi că la tine femeia nici nu iese din jug! Şi tu ţi-ai bârligat mustaţa, te fuduleşti călare şi zăpăceşti lumea. Casa ta, de n-ar sprijini-o vântul, s-ar fi surpat de mult! Halal dascăl! Ei, de ce taci, mutră roşcată, e adevărat, ori nu ce spun eu?

Râsete uşoare trecură prin mulţime, asemenea unei adieri de vânt, şi amuţiră. Mâna stângă a lui Fomin, care se odihnea pe oblâncul şeii, desfăcea încet dârlogii, chipul i se întunecă de mânie abia stăpânită, dar el tăcea înainte, căutând în gând cum să iasă cu faţa curată din asemenea dandana.

— Şi care e puterea asta a ta pentru care chemi lumea? urmă văduva ajunsă la culmea mâniei.

Îşi propti, mâinile în şoldurile late şi porni încet spre Fomin, legănându-se în mers. Ascunzându-şi zâmbetul şi privind în jos cu ochii înveseliţi, cazacii îşi făcură loc în cerc, ca la horă, dându-se la o parte şi împingându-se cu coatele…

— Puterea ta nici nu rămâne în urma ta, stărui văduva ou acelaşi glas de bas. Se târăşte după tine şi nu ţine nicăieri mai mult de un ceas! „Azi călare, mâine cu botul în noroi!” Iată cine eşti tu, şi puterea ta e la fel!

Fomin strânse cu îndârjire coastele calului şi-l împinse spre mulţime. Oamenii săriră speriaţi care încotro. În cercul larg rămase numai văduva. Văzuse prea multe în viaţa ei şi de aceea privea liniştită la botul calului, cu dinţii rânjiţi, şi la chipul alb de turbare al călăreţului.

Venind drept asupra ei, Fomin ridică biciuşca.

— Taci, lepră ciupită!… Faci agitaţie?!

Deasupra capului aprigei cazace se ridica botul calului, cu dinţii rânjiţi, încordat cu putere în sus. Un clăbuc de spumă verzuie se desprinse de pe zăbale, căzu pe broboada neagră a văduvei şi se prelinse pe obrazul ei. Cu o mişcare scurtă din mână, văduva îl scutură jos şi făcu un pas înapoi.

— Tu adică ai voie să te răţoieşti, cât te ţine gura, şi noi nu? strigă ea, uitându-se ţintă la Fomin, cu ochii rotunzi, scânteind de mânie.

Fomin n-o lovi. Vânturându-şi biciuşca, răcni:

— Lepră bolşevică! Am să scot eu prostia din tine! Aşteaptă, să vezi, când voi da ordin să-ţi ridice fusta şi să-ţi tragă o scuturătură bună cu vergile, atunci îndată are să-ţi vie mintea la cap!

Văduva mai făcu doi paşi îndărăt şi, deodată, întorcându-se cu spatele la Fomin, se aplecă şi ridică poala fustei.

— Dar asta ai mai văzut, viteazule? strigă ea şi, îndreptându-se cu o sprinteneală uimitoare, se întoarse din nou cu faţa la Fomin. Să mă baţi? Pe mine?! Prăpăditule!…

Fomin scuipă furios, trase de dârlogi şi smuci calul, care făcu câţiva paşi înapoi.

— Acoperă-te, iapă neruşinată! Te fuduleşti că ai atâta carne pe tine! zise el tare şi-şi întoarse calul, silindu-se să păstreze o înfăţişare aspră.

Mulţimea izbucni într-un râs prelung şi înăbuşit. Unul dintre oamenii lui Fomin sări la văduvă, cu gândul de a salva cinstea terfelită a comandantului său, şi răsuci în vânt patul carabinei, dar un cazac zdravăn şi mai înalt cu două capete o acoperi pe femeie cu umărul său lat şi rosti încet, dar apăsat:

— Să nu te atingi!

Alţi trei săteni veniră în grabă şi o împinseră pe văduvă îndărăt. Unul din ei, mai tânăr, moţat, şopti către omul lui Fomin:

— De ce ridici mâna? Nu-i mare lucru să baţi o muiere, mai bine să-ţi arăţi vitejia colea, pe deal, că aici, prin sat, toţi suntem viteji…

Fomin trecu în pas la gard şi se ridică în scări.

— Cazaci!! Gândiţi-vă bine! strigă el către mulţimea care se împrăştia încet. Deocamdată vă rugăm omeneşte, dar peste o săptămână, când o să ne întoarcem, n-are să vă fie moale!

Era voios, fără să ştie de ce, şi, strunindu-şi calul, care juca pe loc, strigă râzând:

— Nu suntem d-ăia sperioşi! N-o să ne speriaţi cu… astea de muieri… (Urmară mai multe rostiri la fel cu proba de ardeiate.) Am văzut de toate: şi ciupite, şi de-altele! O să mai venim pe aici şi, dacă niciunul de la voi nu se-nscrie în detaşamentul nostru, să ştiţi că o să mobilizăm cu sila pe toţi cazacii mai tineri! N-avem când să ne jucăm cu voi şi să vă întrebăm ce vă place şi ce nu!

În mulţimea, care se opri o clipă, se auziră vorbe şi râsete. Zâmbind mereu, Fomin dădu comanda:

— Încălecarea!…

Cu faţa stacojie de sforţările pe care le făcuse să-şi stăpânească râsul, Grigori se grăbi să-şi ajungă plutonul.

Răsfirat pe drumul noroios, detaşamentul lui Fomin urcă dealul, pierzând din ochi satul cu lumea neprimitoare, iar Grigori, tot zâmbind din când în când, se gândea: „Ce noroc e că noi, cazacii, suntem un neam vesel! Gluma poposeşte la noi mai adesea decât amărăciunea; de n-ar fi aşa şi, Doamne fereşte, de le-am face toate în serios, ne-ar veni să ne spânzurăm de o asemenea viaţă!” Această pornire voioasă nu-l părăsi multă vreme, şi abia la popas se gândi cu îngrijorare şi cu amărăciune că ridicarea cazacilor n-are să izbutească şi că toate planurile lui Fomin sunt sortite prăbuşirii.

Venea primăvara. Soarele dogorea tot mai puternic. Zăpada de pe povârnişurile dinspre miazăzi se topi, şi pământul roşcat, căptuşit cu iarba moartă de anul trecut, se învăluia la amiază în ceaţa liliachie, străvezie, a umezelii răsfirată în aburi. Pe locurile însorite şi pe movile, se iviră de sub pietrele intrate adânc în ţărână cele dintâi săgeţi verzi de troscot. Semănăturile s-au dezvelit. Ciorile părăsiră drumurile de iarnă neumblate de nimeni, luând calea ariilor şl a câmpului mustind de apa zăpezilor. În văgăuni şi în râpe mai era încă zăpadă albăstrie plină de apă; o adiere aspră de răcoare mai venea dinspre ele, dar pârâiaşele de primăvară susurau sonor şi subţire, nevăzute sub nămeţi, şi înverzeau prin lunci trunchiurile de plopi, cu o sfioasă gingăşie primăvăratică.

Se apropia vremea muncilor şi banda lui Fomin se topea cu fiecare zi ce trecea. În fiecare dimineaţă, după popas, se descoperea lipsa a încă doi-trei cazaci, ba într-o zi se făcură nevăzuţi deodată opt oameni – aproape o jumătate de pluton – plecaţi cu caii şi cu armele lor la Vioşenskaia, ca să se predea. Venea vremea aratului, a semănăturilor; pământul chema la muncă, şi mulţi oameni din banda lui Fomin o părăseau pe ascuns. Dându-şi seama de zădărnicia luptei, se duceau pe la casele lor. Rămâneau numai cei care nu aveau încotro, cei care nu se puteau întoarce: prea mare era vina lor faţă de Puterea sovietică, pentru ca să se mai poată aştepta la iertare.

Pe la începutul lui aprilie, banda lui Fomin nu mai avea decât optzeci şi şase de săbii. Grigori rămăsese în bandă. Nu avu curajul să plece acasă. Era deplin încredinţat că totul este pierdut şi că, mai devreme ori mai târziu, banda va fi zdrobită; ştia că la cea dintâi ciocnire cu vreo unitate de cavalerie regulată din Armata Roşie vor fi nimiciţi pe loc. Şi, cu toate acestea, rămăsese la Fomin, cu gândul ascuns de a ajunge până în vară, iar atunci să pună mâna pe doi cai, cei mai buni dintre toţi caii bandei, şi s-o şteargă noaptea la Tatarski, iar de acolo spre miazăzi, împreună cu Axinia. Stepa Donului e largă şi întinsă, cu nenumărate drumuri neumblate; vara toate căile sunt slobode şi peste tot se găseşte adăpost… Mai plănuia să lase apoi caii undeva şi să se strecoare pe jos, împreună cu Axinia, în Kuban, în ţinutul deluros, cât mai departe de locurile de baştină – şi să petreacă acolo vremea urgiei. I se părea că nu mai avea nici o altă ieşire.

Urmând sfatul lui Kaparin, Fomin se hotărî să treacă în stânga Donului, înainte de pornirea sloiurilor. La marginea districtului Hopior, cu păduri întinse, nădăjduia să se adăpostească de urmărire, la caz de nevoie.

Banda trecu Donul ceva mai sus de satul Râbnâi. Pe alocuri, unde sforul apei era mai iute, gheaţa se măcinase, apa îşi sclipea solzii argintii în razele soarelui de aprilie; dar acolo unde trecea drumul de iarnă, ridicându-se cu doi coţi deasupra gheţii, Donul era neclintit. Peste golurile fără gheaţă fură puse garduri împletite; caii au fost trecuţi unul câte unul; ajunşi pe malul opus, oamenii se adunară şi, trimiţând înainte cercetaşi, porniră spre staniţa Elanskaia.

A doua zi, Grigori avu prilej să vadă pe un consătean, bătrânul Ciumakov cel cu un singur ochi. Fusese pe la rudele lui din Greaznovski şi se întâlni cu bandă în apropiere de sat. Grigori îl trase la o parte din drum şi-l întrebă:

— Spune, moşulică, copiii mei mai trăiesc? Sunt sănătoşi?

— Dumnezeu îi păzeşte, Grigori Panteleevici, sunt în viaţă, teferi.

— Am o mare rugăminte la tine! Du-le o vorbă din partea mea, şi lor, şi surorii Evdokia Panteleevna, şi lui Prohor Zâkov; şi spune Axiniei Astahova să mă aştepte pe curând. Dar să nu afle nimeni că m-ai văzut, în afară de ei, ne-am înţeles? Faci asta pentru mine?

— O fac, dragul meu, o fac! Fii fără grijă, am să spun totul, aşa cum se cuvine.

— Ce mai e nou prin sat?

— Nimic nou, toate-s vechi.

— Koşevoi e tot preşedinte?

— Tot.

— Pe cei din familia mea nu-i asupreşte nimeni?

— N-am auzit nimic! Care va să zică, nimeni nu le face nici un rău, dacă nu s-aude nimic. Şi pentru ce să le facă rău? Doar nu răspund pentru tine…

— Ce spune lumea despre mine?

Bătrânul îşi suflă nasul şi rămase tăcut, ştergându-şi îndelung mustăţile şi barba cu o legătoare roşie, apoi răspunse, fără tragere de inimă:

— Dumnezeu să-i ştie… Fiecare vorbeşte cum îl taie capul. Dar când aveţi de gând să vă împăcaţi cu Puterea sovietică?

Ce putea să-i răspundă Grigori? Strunindu-şi calul, care se grăbea să alerge după detaşamentul plecat înainte, zâmbi şi zise:

— Nu ştiu, moşule. Deocamdată nu se vede nimic limpede.

— Cum asta, nu se vede? Am luptat cu cerchezii, am luptat cu turcii, şi tot s-a făcut pace; şi acum, oameni de o făptură şi de un sânge şi tot nu vă puteţi înţelege… Rău, Grigori Panteleevici, e urât, zău! Dumnezeu e mare, El le vede toate şi n-are să vă ierte, ţine minte vorba mea! Păi, se poate: oameni ruşi, pravoslavnici, v-aţi încăierat şi tot nu vă puteţi dezmetici s-o încheiaţi cu zurba? Ei, că v-aţi bătut niţel, înţeleg, dar uite că de trei ani şi mai bine nu vă mai săturaţi de harţă. Eu, cu mintea mea de om bătrân, aşa cred: ar trebui să isprăviţi odată!

Grigori îşi luă rămas bun de la moşneag şi se repezi în urma plutonului său. Ciumakov stătu îndelung, rezemat într-un băţ, ştergându-şi cu mâneca orbita goală şi înlăcrimată. Cu singurul său ochi, care păstrase agerimea tinerească, privea în urma lui Grigori, admirându-i ţinuta voinicească, şi şoptea încet:

— Bun cazac! Bun în toate şi viteaz, dar ce nechibzuit!… A apucat pe drumuri strâmbe! Ar fi trebuit să se bată cu cerchezii, şi el uite ce a născocit! Şi la ce dracu le trebuie puterea lor? La ce gândesc ei, tinerii cazaci? De altfel, ce să-i mai ceri lui Grişka? Aşa e tot neamul lor, nişte împuşcă-n-lună!… Şi răposatul Pantelei era un om sucit; îl ţin minte şi pe moş Prokofi. Altă poamă bună şi ăla, iute om! Dar, să mă bată Dumnezeu, lăsându-l pe Grişka în toanele lui, nu pricep la ce se gândesc ceilalţi cazaci!

Când ocupa un sat, Fomin nu mai strângea oamenii la adunare. Se încredinţase de zădărnicia agitaţiei. Trebuia să se gândească mai mult cum să păstreze oamenii vechi, nu se mai aştepta să-i vină alţii. Se făcu mai posomorât şi mai puţin vorbăreţ. Începu să-şi caute mângâierea în rachiu. Pretutindeni, la toate popasurile, se dezlănţuiau bairamuri cumplite. Privindu-şi atamanul, oamenii îi urmau pilda la beţie. Disciplina scăzuse. Jafurile se ţineau lanţ. Din casele slujbaşilor sovietici, care fugeau la apropierea bandei, ridicau tot ce putea fi încărcat pe spinarea unui cal. Coburii şi plasele se umflau la unii, ajungând la mărimi de necrezut. Într-o zi, Grigori văzu la un om din plutonul lui o maşină de cusut. Lăsând dârlogii pe oblânc, el ţinea maşina cu mâna stângă. Numai cu ajutorul biciuştii Grigori izbuti să-l facă să se despartă de pradă. În aceeaşi seară, Grigori avu o aprinsă gâlceavă cu Fomin. Erau singuri în odaie. Cu faţa buhăită de beţie, Fomin şedea la masă. Grigori măsura camera cu paşi mari.

— Stai jos, nu te mai plimba prin faţa mea, bombăni furios Fomin.

Fără să-i bage în seamă bodogăneala, Grigori mai umblă încă îndelung prin odăiţa strâmtă, apoi rosti:

— M-am săturat, Fomin! Isprăveşte odată cu jafurile şi cu chefurile!

— Dar ce, ai visat urât?

— Lasă glumele! Lumea începe să vorbească de rău despre noi!

— Doar vezi şi tu că n-am ce le face băieţilor, mărturisi oţărât Fomin.

— Dar nici nu încerci!

— Ei, nu mă învăţa! Iar lumea ta, despre care îmi pomeneai, nu-i vrednică măcar de-o vorbă bună. Din pricina lor, fire-ar afurisiţi să fie, ne chinuim noi, iar dânşii… Mă gândesc numai la mine şi-mi ajunge.

— Nici la tine nu te gândeşti bine. N-ai când, din pricina beţiei. De trei zile eşti beat mort, şi toţi ceilalţi nu se lasă de chef. Se bea până şi în pichete, noaptea. Unde vrei să ajungi? Să ne prindă undeva pe toţi, beţi turtă, şi să ne căsăpească pe loc?

— Crezi tu că o să scăpăm de asta? zâmbi Fomin. Tot trebuie să murim o dată. Ulciorul nu merge de multe ori la apă… Ştii?…

— Atunci hai să mergem chiar mâine la Vioşenskaia şi îi ridicăm mâinile în sus: luaţi-ne, ne predăm.

— Nu, o să mai petrecem…

Grigori se opri în faţa mesei, cu picioarele larg răşchirate:

— Dacă nu faci ordine, dacă nu isprăveşti cu jaful şi cu beţia, am să plec de la tine şi am să iau cu mine jumătate din oameni, zise el încet.

— Încearcă, rosti tărăgănat şi ameninţător Fomin.

— Are să iasă şi fără încercare!

— Tu… să nu mă ameninţi! Şi Fomin puse mâna pe tocul revolverului.

— Nu pune mâna că te pălesc mai repede, peste masă! zise repede Grigori, înălbindu-se şi trăgând pe jumătate sabia din teacă.

Fomin puse amândouă mâinile pe masă şi zâmbi.

— De ce te legi de mine? Şi fără vorbele tale capul mi-e ca o moară, şi tu îi dai înainte cu vorbe nătânge. Bagă-ţi sabia în teacă! Ce, nu înţelegi de glumă? Grozav ti-ai mai făcut! Leit o fetiţă de şaisprezece ani…

— Ţi-am mai spus o dată ce vreau, şi bagă-ţi-o bine în cap. La noi, nu toţi sunt de o teapă cu tine.

— Ştiu.

— Să ştii şi să nu uiţi! Chiar mâine să le dai ordin să golească sacii. Avem o unitate călare şi nu un convoi de samare. Să le spui asta, verde şi răspicat! Halal luptători pentru popor! S-au umplut cu lucruri de jaf şi le vând prin sate, ca negustorii de altădată… Îmi crapă obrazul de ruşine! La ce dracu m-am legat eu cu voi? Grigori scuipă şi, galben de supărare şi de mânie, se întoarse la fereastră.

Fomin răspunse zâmbind:

— Nu ne-a încolţit niciodată cavaleria… Lupul sătul, când îl gonesc călăreţii, varsă în fugă tot ce a mâncat. Tot aşa şi ticăloşii mei: ar lepăda totul, dacă ne-ar strâmtora cineva mai de zor. Nu-i nimic, Melehov, nu te necăji! O să fac tot ce trebuie! M-am cam lăsat pe tânjală şi am scăpat hăţurile, dar lasă că le strâng eu! Dar nu ne putem despărţi; trebuie să rămânem tovarăşi de nenorocire.

Au curmat vorba: gazda intră, aducând o oală cu ciorbă fierbinte, iar în urma ei, cazacii, cu Ciumakov în frunte, năvăliră în odaie.

Totuşi acest schimb de păreri nu rămase fără urmare: a doua zi, Fomin porunci să se golească samarele şi verifică singur executarea. Pe un tâlhar nărăvit, care se împotrivi la cercetarea samarelor şi nu voia să se despartă de pradă, Fomin îl împuşcă pe loc, în front.

— Luaţi hoitul de-aici! zise el liniştit, împingând cadavrul cu piciorul, apoi îşi privi oamenii şi ridică glasul: Destul aţi umblat prin cuferele oamenilor, feciori de terfe! Nu d-aia v-am ridicat împotriva Puterii sovietice! De la un duşman ucis puteţi lua orice, până şi izmenele murdare, dacă nu vă e scârbă, dar lăsaţi-le familiile în pace! Nu ne batem cu muierile! Şi dacă cineva va face nazuri, o să păţească la fel!

Un murmur uşor se învălură prin mulţime şi pieri…

Se părea că ordinea fusese restabilită. Timp de trei zile, banda cutreieră ţinutul din stânga Donului, nimicind în ciocniri detaşamente mici de apărare locală.

Ajuns în staniţa Şumilinskaia, Kaparin propuse să se treacă pe teritoriul guberniei Voronej, arătând că acolo ei vor primi cu siguranţă un larg sprijin din partea localnicilor răsculaţi nu demult împotriva Puterii sovietice. Dar când Fomin aduse hotărârea la cunoştinţa cazacilor, toţi ca unul strigară: „Nu plecăm din ţinutul nostru!” Începură să ţină adunări. Fomin se văzu silit să-şi schimbe gândul. Timp de patru zile, banda se retrăgea necontenit spre răsărit, evitând lupta pe care voia să i-o impună grupul de cavalerie, care îl urmărea de aproape pe Fomin, începând de la staniţa Kazanskaia.

Era greu să faci să ţi se piardă urma: pe câmp, pretutindeni, muncile de primăvară se aflau în toi şi în toate colţurile stepei se zăreau oameni muncind de zor. Banda se retrăgea folosind întunericul nopţilor de primăvară, dar când se oprea dimineaţa undeva pentru a-şi hrăni caii, o patrulă călare a inamicului se ivea în apropiere, o puşcă-mitralieră începea să bată în rafale scurte, şi oamenii lui Fomin se grăbeau să-şi încalece caii. Dincolo de satul Melnikov din staniţa Vioşenskaia, Fomin izbuti printr-o manevră dibace să-şi înşele adversarii şi să se desprindă de ei. De la patrulele lui de cercetare, ştia că grupul de cavalerie se află sub comanda lui Egor Juravliov, un cazac energic şi priceput în ale milităriei, de fel din staniţa Bukanovskaia; mai ştia că grupul de cavalerie este aproape de două ori mai numeros decât banda lui şi că are şase puşti-mitraliere şi cai odihniţi, nevlăguiţi de marşuri lungi. Toate acestea îl sileau pe Fomin să evite lupta, cu gând de a-şi lăsa oamenii şi caii să se odihnească, pentru ca, la întâiul prilej, să zdrobească grupul printr-un atac vijelios, prin surprindere, fără luptă deschisă, şi să scape aşa de urmărirea-i necruţătoare. Se mai gândea că astfel va putea face rost de puşti-mitraliere şi de cartuşe, capturându-le de la inamic. Socotelile lui însă nu s-au adeverit. Cele de care se temea Grigori se întâmplară la 18 aprilie, la marginea pădurii Slaşciovskaia. În ajun, Fomin împreună cu grosul oamenilor săi se îmbătară în satul Sevastianovski, părăsindu-l în zori. Aproape nimeni nu dormise noaptea şi mulţi moţăiau acum, legănându-se în şa. Pe la nouă dimineaţa, făcură popas nu departe de satul Ojoghin. Fomin instală pichete de pază şi dădu ordin să se împartă ovăz la cai.

Un vânt aspru sufla vijelios dinspre răsărit. Un nor sur de colb astupa zarea. Stepa se mistuise într-o negură deasă, care se înălţa până la cer, şi soarele abia se mai zărea prin perdeaua ei. Vântul se juca cu poalele mantalelor, cu cozile şi coamele cailor. Caii se întorceau cu spatele la vânt, căutând adăpost printre tufele rare de păducel de la marginea pădurii. Ochii lăcrimau, spuziţi de pulberea nisipului, şi greu era să se mai zărească ceva, chiar la câţiva paşi.

Grigori şterse cu grijă botul calului şi gropiţele umede de deasupra ochilor, îi atârnă traista la gât şi se apropie de Kaparin, care îşi hrănea calul din poală mantalei.

— Ce mai loc pentru popas au ales! zise Grigori, arătând cu biciuşca spre pădure.

Kaparin dădu din umeri.

— I-am spus prostului ăluia, dar poţi să-i bagi ceva în cap?

— Trebuia să poposim în stepă sau la marginea satului.

— Crezi cumva că trebuie să ne aşteptăm la un atac din pădure?

— Da.

— Inamicul e departe.

— Inamicul poate să fie şi aproape; nu e infanterie.

— Pădurea e desfrunzită, îi observăm îndată.

— N-are cine să observe. Aproape toată lumea doarme… Mă tem că dorm şi în pichete.

— Adevărat! Cad din picioare, după beţia lor de ieri! Nici n-ai cum să-i trezeşti! Kaparin se strâmbă ca de o durere, apoi rosti cu glas scăzut: Cu un astfel de comandant, ne aşteaptă pieirea. E zevzec şi prost de calcă-n străchini! De ce nu vrei să iei comanda? Cazacii te respectă. Te-ar urma din toată inima.

— Nu mă ispiteşte. Sunt numai musafir la voi, răspunse scurt Grigori şi se duse la calul său, gândind cu părere de rău că vorbise prea deschis şi nechibzuit.

Kaparin aruncă jos rămăşiţa grăunţelor din poală şi-l urmă.

— Ştii, Melehov, zise el, rupând din mers o creangă de păducel şi ciupind mugurii umflaţi şi tari, sunt de părere că nu vom ţine mult timp, dacă nu vom intra într-o unitate antisovietică mai mare, de pildă în brigada lui Maslak; ea rătăceşte undeva în sudul regiunii. Trebui? Să răzbim până acolo, iar dacă n-o facem, vom fi nimiciţi.

— Acum nu ne mai lasă Donul. S-a revărsat.

— Nu acum. Dar când vor scădea apele, trebuie să plecăm. Eşti de altă părere?

După câteva clipe de chibzuială, Grigori răspunse:

— Adevărat. Trebuie să plecăm. Nu mai avem ce căuta aici…

Kaparin se învioră. Începu să arate pe larg că toate nădejdile în sprijinul cazacilor dăduseră greş şi că acum trebuia să-l înduplece pe Fomin să nu mai umble fără rost prin district, ci să se hotărască a se uni cu o grupare mai puternică.

Plictisit de flecăreala lui, Grigori îşi urmărea atent calul şi, când acesta goli traista, i-o scoase, îi puse frâul şi strânse chingile.

— Mai avem până la plecare. N-ai de ce să te grăbeşti, zise Kaparin.

— Mai bine du-te şi pregăteşte-ţi calul, că n-o să mai ai timp nici să pui şaua pe el, răspunse Grigori.

Kaparin îl privi atent şi plecă la calul său, care stătea lângă grupul de căruţe.

Cu calul de dârlogi, Grigori se apropie de Fomin. Acesta stătea culcat, cu picioarele larg desfăcute, pe o manta întinsă. Şi rodea alene o aripă de găină fiartă. Se dădu la o parte şi făcu o mişcare, poftindu-l pe Grigori să ia loc alături de el.

— Stai jos, să mănânci cu mine.

— Trebuie să plecăm de-aici, n-avem timp de mâncare, răspunse Grigori.

— Numai să dăm grăunţe cailor, şi pe urmă ne vedem de drum.

— Îi putem hrăni şi mai târziu.

— Ce vorbeşti aiureli? Fomin aruncă jos osul şi-şi şterse mâinile de manta.

— Au să ne găbuiască aici. E un loc foarte prielnic pentru aşa ceva.

— Cine dracu o să ne prindă? Uite, chiar acum s-a întors patrula; spun că dealul e gol. Înseamnă că Juravliov ne-a pierdut! Dacă n-ar fi aşa, s-ar ţine acum de coada noastră. Dinspre Bukanovskaia, nici o teamă. Comisarul militar de-acolo, Mihei Pavlov, e bun ostaş, dar are putere puţină şi nu cred eu că umblă să ne caute. O să ne hodinim ca lumea, o să aşteptăm niţel până se va potoli vântul, şi atunci – la Slaşciovskaia! Şezi, îmbucă un hartan. Ce-mi stai în cap? Te-ai făcut cam fricos, Melehov, în curând ai să ocoleşti toate tufişurile, uite aşa ai să le dai roată! Fomin schiţă cu mâna un cerc larg şi izbucni în râs.

Înjurând de necaz, Grigori plecă, îşi legă calul de o tufă şi se culcă în apropiere, acoperindu-şi faţa cu poala mantalei, să se ferească de vânt. Adormi în şuieratul vântului, în foşnetul subţire al ierbii înalte, uscate, aplecate deasupra lui.

O lungă rafală de mitralieră îl făcu să sară în picioare. Rafala nici n-avu timp să înceteze, când Grigori îşi şi dezlegase calul. Acoperind larma de voci, Fomin răcni: „La cai!” Alte două sau trei mitraliere răpăiră din dreapta, din pădure. Înfipt în şa, Grigori chibzui pe loc capcana în care nimeriseră. La dreapta, lângă lizieră – vreo cincizeci de ostaşi roşii, abia zărindu-se prin praf, porneau la atac, tăind drumul de retragere spre deal. Deasupra capetelor sclipeau rece tăişurile atât de cunoscute ale săbiilor, parcă albastre în lumină tulbure a soarelui. De pe un colnic căptuşit cu tufişuri dese, băteau puştile-mitraliere de la marginea pădurii, golind disc după disc, cu o grabă înfrigurată. La stânga, un alt grup de ostaşi roşii, tot de vreo cincizeci de călăreţi, se avânta fără strigăte, agitându-şi săbiile şi desfăşurându-se pentru a închide cercul. Nu mai rămânea decât o singură ieşire: să străpungă şirurile mai rare ale celor care atacau din stânga şi să se retragă spre Don.

Grigori îi strigă lui Fomin: „Urmează-mă!” şi-şi trase sabia din teacă.

După ce străbătu vreo douăzeci de stânjeni, privi îndărăt. Fomin, Kaparin, Ciumakov şi alţi câţiva oameni alergau într-un galop nebunesc la zece stânjeni în urma lui. Puştile-mitraliere din pădure amuţiră, şi numai cea din dreapta mai trimetea rafale scurte şi furioase, bătând oamenii lui Fomin, îngrămădiţi pe lângă căruţele lor. Dar şi aceste rafale amuţiră, iar Grigori înţelese că ostaşii roşii ajunseseră la locul popasului şi că au început lupta cu sabia. O ghicea după ţipetele deznădăjduite şi surde, după focurile rare şi învălmăşite trase de cei atacaţi. Nu mai avea timp să se uite îndărăt. Ajungând tot mai aproape de mulţimea care galopa drept asupra lui, îşi alegea omul. Un ostaş roşu, cu cojocelul galben, scurt, venea în întâmpinarea lui. Călărea un cal sur, nu din cei mai sprinteni. Ca la lumina unui fulger, Grigori zări deodată şi calul, cu steaua albă a pieptarului acoperită cu clăbuci de spumă, şi călăreţul cu chipul tânăr, roşu, înfierbântat, şi luminişul lat şi cenuşiu al stepei din spatele lui, coborând spre Don… În clipa următoare, avea să se ferească de lovitură şi să lovească el. La cinci stânjeni de călăreţ, Grigori se aplecă brusc în stânga, auzi şuieratul tăios al sabiei deasupra capului său şi, îndreptându-se în şa, atinse numai cu vârful sabiei la cap pe ostaşul roşu, care trecu înainte. Mâna lui Grigori aproape nu simţi izbitura, dar, uitându-se îndărăt, zări călăreţul aplecat fără putere, lunecând încet jos din şa, şi un larg şuvoi de sânge pe spinarea cojocului galben. Calul său sur nu mai mergea în galop şi trecu în trap întins, cu capul mult ridicat şi strâmbându-şi trupul, ca şi cum s-ar fi speriat de propria-i umbră…

Grigori se aplecă pe gâtul calului şi, cu o veche mişcare obişnuită, lăsă sabia în jos. Gloanţele ţiuiau subţire şi scurt deasupra capului. Urechile calului, strâns lipite de ţeastă, tremurau cu picături de sudoare ivite în vârfuri. În răsuflarea scurtă şi zgomotoasă a calului, Grigori auzea numai vuietul şuierător al gloanţelor trimise în urmă-i. Se mai uită o dată îndărăt şi îi zări pe Fomin şi Ciumakov; Kaparin galopa la vreo cincizeci de stânjeni în urma lor, iar ceva mai încolo, un singur om din plutonul doi, şchiopul Sterleadnikov, se apăra de doi ostaşi roşii, care se ţineau după el. Toţi ceilalţi, opt sau nouă oameni, care se avântaseră în urma lui Fomin, zăceau ciopârţiţi. Cu cozile zbârlite de vânt, caii fără călăreţi se împrăştiau în toate părţile, iar ostaşii roşii îi urmăreau şi-i prindeau. Numai calul murg, înalt, al lui Pribâtkov, alerga alături de calul lui Kaparin, sforăind şi târând în urmă stăpânul mort, cu piciorul prins în scară.

După ce trecură în goană colnicul de nisip, Grigori îşi opri calul, sări jos din şa şi-şi vârî sabia în teacă. Avu nevoie de câteva secunde pentru a face calul să se culce; îi trebuiseră vreo şapte zile ca să-l înveţe această manevră. Culcat în dosul calului, Grigori goli un încărcător, dar era grăbit şi puţin stăpân pe sine, încât numai cel din urmă glonţ al său doborî calul unui ostaş roşu, îngăduind astfel unui al cincilea fominist să scape de urmărire.

— Încalecă! Te omoară! strigă Fomin, ajungând în dreptul lui Grigori.

Prăpădul era deplin. Din toată banda nu mai rămăseseră decât cinci oameni. Fură urmăriţi până la satul Antonovski; urmărirea luă sfârşit abia după ce cei cinci fugari se mistuiră în pădurea din jurul satului.

Toată vremea cât durase goana, niciunul din ei nu suflase o vorbă.

Lângă râu, calul lui Kaparin căzu şi nu mai putu fu ridicat. Ceilalţi, sleiţi de puteri, se clătinau, abia mişcându-şi picioarele, lăsând să picure clăbuci de spumă albă şi deasă.

— Eşti un văcar, nu un comandant de detaşament! zise Grigori descălecând, fără să se uite la Fomin.

Acesta coborî din scări tăcut, începu să scoată şaua de pe cal, apoi renunţă şi plecă la o parte, aşezându-se pe o moviliţă acoperită de ferigă.

— Ei, va trebui să lăsăm caii, zise privind speriat în jurul său.

— Şi pe urmă? întrebă Ciumakov.

— Trebuie să trecem cu piciorul pe malul celălalt.

— Unde?

— Stăm în pădure până se va întuneca, şi atunci trecem peste Don; ne vom ascunde deocamdată în Rubejnâi. Am acolo o sumedenie de neamuri.

— O nouă tâmpenie! izbucni mânios Kaparin. Crezi tu că n-au să te caute acolo? Tocmai acolo au să te aştepte, chiar în satul tău! Unde ţi-e capul?

— Dar încotro s-o luăm? întrebă încurcat Fomin.

Grigori scoase din coburi cartuşele şi o bucată de pâine, apoi întrebă:

— Mult mai aveţi să vă tocmiţi? Daţi-i drumul! Legaţi-vă caii, scoateţi şeile de pe ei şi daţi drumul la pas, că de nu, au să ne prindă şi aici.

Ciumakov îşi aruncă biciuşca jos şi o călcă în picioare, băgând-o în noroi, apoi rosti cu vocea plină de tremur:

— Iată-ne şi pe jos!… Şi flăcăii noştri au pierit cu toţii… Maica domnului, cum ne-au mai hăcuit! Nici nu mai credeam să scap cu viaţă… Am văzut moartea cu ochii…

Tăcuţi, scoaseră şeile de pe cai, îi legară pe toţi patru de acelaşi arin şi porniră ca lupii, unul după altul, spre Don, purtând şeile în braţe şi căutând să meargă prin locurile cu pădurea mai deasă.

Primăvara, când se revarsă Donul şi când apa slobodă acoperă păşunile şi izlazurile de-a lungul malurilor, în dreptul satului Rubejnâi rămâne deasupra apelor petic de pământ uscat, dinspre malul stâng, cel râpos şi înalt.

De pe deal, se zăreşte de departe ostrovul în mijlocul apelor revărsate, acoperit de tinere sălcii dese, de stejăriş şi de tufe late de cătină neagră.

Vara, hameiul sălbatic se suie acolo până în vârful copacilor; jos, pe pământ, se aştern mure ţepoase într-un desiş nepătruns, şi iarba deasă, hrănită de pământul gras, se ridică în poieni rare mai sus de capul omului.

Vara, pădurea e tăcută, întunecoasă şi răcoroasă, chiar la amiază. Numai grangurii sfâşie tăcerea cu strigătele lor, şi cucul numără cine mai ştie cui anii câţi îi mai are de trăit. Iarna, pădurea rămâne pustie, goală, ferecată în tăcerea morţii. Creştetele ei negre şi zimţate se zugrăvesc mohorâte pe pânza albicioasă a cerului de iarnă. Atunci lupoaicele cu puii lor îşi găsesc în desiş un adăpost sigur, ascunzându-se zile întregi în mijlocul buruienilor acoperite de zăpadă.

Pe această insulă se opriseră Fomin, Grigori Melehov şi ceilalţi rămaşi în viaţă după ce bandă le-a fost nimicită. Trăiau de azi pe mâine, hrănindu-se cu mâncarea sărăcăcioasă pe care le-o aducea cu barca vărul lui Fomin, şi deseori răbdau de foame, dar în schimb dormeau pe săturate, cu pernele de şa sub căpătâi. Noaptea făceau de strajă cu rândul. Nu aprindeau foc, de teamă să nu le descopere cineva ascunzişul din ostrov.

Spălând malurile, apele se repezeau spre miazăzi, vuiau ameninţător, năpustindu-se într-un pâlc de plopi bătrâni, şi apoi susurau încetişor, melodios şi paşnic, legănând vârfurile unor tufe înecate în apă.

Grigori se obişnuise repede cu necurmatul vuiet al apei din apropiere. Rămânea îndelung culcat lângă malul tăiat de ape, privind oglinda lor întinsă, crestele de cretă ale dealurilor de la Don, care se topeau în boarea viorie şi însorită. Dincolo de această boare, în depărtare, era satul lui de baştină, era Axinia, erau copiii… Către dânşii zburau gândurile lui fără bucurii. Pentru o clipă, durerea se aprindea în inima lui şi îl ardea fierbinte, când îşi amintea de cei dragi; o ură surdă împotriva lui Mihail clocotea în sufletul său, dar îşi înăbuşea aceste simţăminte şi se silea să nu se uite la dealuri, ca să nu-şi mai amintească toate din nou. N-avea nici un rost să lase frâu slobod chinuitoarelor amintiri. Chiar şi fără ele, îi venea destul de greu: inima îl durea cu atâta încrâncenare, încât uneori i se părea ca toată e numai o rană şi că nu mai bate, ci sângerează neîncetat. Rănile, greutăţile războiului şi tifosul nu trecuseră pesemne fără să lase urme: Grigori începu să-şi audă bătăile inimii, amintindu-i în fiecare clipă de ea. Uneori durerea tăioasă din piept, sub sânul stâng, era atât de nesuferită, atât de chinuitoare, încât buzele i se uscau îndată şi cu greu se stăpânea să nu geamă. Dar găsise un bun leac împotriva durerii: se culca cu partea stângă a pieptului lipită de pământul umed sau îşi uda cămaşa cu apă rece, iar durerea îi părăsea trupul, încet, parcă în silă.

Zilele erau frumoase şi fără vânt. Numai rareori treceau pe cerul senin nouraşi albi, zbârliţi de vântul care-i gonea pe sus, oglindindu-se ca un stol de lebede în largul apei, şi pierind când luciul apei se fărâma de malul îndepărtat.

Era plăcut să priveşti clocotul valurilor vuind mânios lângă mal, să-i asculţi glasul schimbător şi să nu cugeţi la nimic, silindu-te să nu te gândeşti la nici un prilej de durere. Grigori petrecea ceasuri întregi, uitându-se la jocul nesfârşit de capricios al nenumăratelor şuvoaie de apă. Îşi schimbau necontenit formele: acolo unde curgea un şuvoi drept, purtând tulpini turtite de stuf, frunze mototolite şi rădăcini de ierburi, se năşteau peste o clipă o pâlnie ciudată, aplecată, înghiţind lacom toate ce trecea pe lângă ea, iar în celelalte clipe, în locul pâlniei, apa fierbea şi se rostogolea în clocot tulbure, aruncând la suprafaţă o rădăcină înnegrită de rogoz, o frunză lată de stejar sau un şomoiog de paie, adus din cine ştie ce depărtări.

Seara, apusul se aprindea în văpăi roşii-vişinii. Luna se ridica de după un plop înalt. Lumina ei se scurgea în flacără albă, rece, pe luciul Donului, jucând în argintoase sclipiri şi în negre oglindiri, acolo unde vântul zbârlea uşurel apa. Noaptea, contopindu-se cu vuietul apei, răsunau tot aşa de necontenit deasupra ostrovului glasurile nenumăratelor cârduri de gâşte, zburând spre miazănoapte. Cum nu le speria nimeni, păsările se lăsau deseori în ostrov, în partea dinspre răsărit. Pe apele domoale din pădurea inundată, răsunau strigăte de lişiţe, măcăit de raţe şi gâgâit surd de gâşte negre şi cenuşii. Iar o dată, apropiindu-se fără zgomot de mal, Grigori zări nu prea departe de ostrov un mare stol de lebede. Soarele nu răsărise încă. Zarea ardea de purpură în spatele pădurii îndepărtate. Oglindindu-i lumina, apa părea trandafirie, ca şi păsările mari, maiestuoase, plutind pe apa nemişcată, cu capetele mândre întoarse spre zori. Auzind un foşnet pe mal, îşi luară zborul scoţând ţipete tari de goarnă şi, când se înălţară deasupra pădurii, Grigori fu izbit de culoarea minunată şi strălucitoare a penelor albe ca zăpada.

Fomin şi tovarăşii lui îşi alungau urâtul, fiecare în chipul său: Sterleadnikov, om cu apucături de gospodar, şedea, întinzându-şi în tihnă piciorul şchiop, şi-şi dregea toată ziua hainele şi încălţămintea sau îşi curăţa cu îngrijire armele. Kaparin, căruia nu-i pria somnul pe pământul umed, zăcea toată ziua la soare, învelindu-se cu cojocul şi tuşind surd; Fomin şi Ciumakov jucau fără istov cărţi, făcute din dreptunghiuri de hârtie; Grigori rătăcea prin ostrov şi şedea îndelung pe malul apei. Vorbeau puţin îşi spuseseră tot ce aveau de spus – şi se adunau numai în timpul mesei şi seara, când trebuia să vină vărul lui Fomin. Mureau de plictiseală, şi numai o dată, în tot timpul petrecut în ostrov, Grigori îi văzu pe Ciumakov şi Sterleadnikov, bine dispuşi fără nici o pricină, luându-se la trântă. Ţopăind îndelung pe loc, fornăind şi aruncându-şi provocări scurte şi şugubeţe. Picioarele le intrau până la glezne în nisipul alb şi zgrunţuros. Sterleadnikov, şchiopul, era fără îndoială mai puternic, dar Ciumakov îl întrecea în agerime. Se apucară de brâu, calmuceşte, cu umerii înainte, fiecare urmărind cu băgare de seamă picioarele adversarului. Chipurile le erau încordate şi palide, răsuflau scurt şi zgomotos. Grigori urmărea cu interes mersul luptei. Îl zări pe Ciumakov, care, alegând o clipă potrivită, se răsturnă deodată pe spate, trăgându-şi adversarul după el şi aruncându-l peste cap cu o mişcare a picioarelor încovoiate. Peste o clipă Ciumakov, mlădios şi iute ca un dihor, şedea culcat pe Sterleadnikov, apăsându-l cu umerii pe nisip, iar Sterleadnikov gâfâia, râdea şi urla: „Ce puşlama eşti! Nu era vorba… să ne aruncăm peste cap!”

— V-aţi încăierat ca nişte cocoşei ageamii! Ajunge! Să nu daţi pe urmă în bătaie curată, zise Fomin.

Dar ei nici gând n-aveau să se bată. Se aşezară în pace pe nisip, braţ la braţ, şi Ciumakov dădu tonul unui cântec de joc, contând cu glasul său de bas cam surd, dar plăcut, într-un tempo vioi:

O, ger năprasnic, ger cumplit, Ca-n bobotează te-ai pornit!

Lupul sur prin tufe a-ngheţat, Fetiţa-ntr-o colibă-a degerat…

Sterleadnikov îl susţinu cu un tenor subţirel, şi amândoi cântară neaşteptat de frumos:

În cerdac ieşea fetiţa Şi-aducea cu ea blăniţa Pe uriadnic să-l îmbrace…

Sterleadnikov nu se mai putu stăpâni: sări în picioare, şi, pocnind din degete, scormonind nisipul cu piciorul său se avântă în joc. Fără să-şi întrerupă cântecul, Ciumakov luă sabia, săpă o gropiţă în nisip şi apoi zise:

— Stai, diavole şchiop! Ai un picior mai scurt, nu-ţi stă bine să joci pe un loc neted… Tu trebuie să joci fie pe un colnic, fie în aşa fel că piciorul ăla, care e mai lung, să stea în groapă, iar celălalt, afară. Hai, bagă-ţi piciorul lung în groapă, şi dă-i drumul! Ai să vezi ce frumos iese… Haide!…

Sterleadnikov îşi şterse sudoarea de pe frunte şi, ascultător, îşi puse piciorul în gropiţa săpată de Ciumakov.

— Ca să vezi, aşa într-adevăr îmi vine mai uşor, zise el.

Înecându-se de râs, Ciumakov pocni din palme şi cântă cu glas iute:

Cum vii, te-oi săruta cu foc, să ştii…

De pleci, la mine, dragule, să vii, Şi păstrând înfăţişarea serioasă de datină a tuturor dansatorilor, Sterleadnikov începu să joace sprinten şi încercă chiar să facă giumbuşlucuri grele, lăsându-se pe vine…

Zilele treceau, una la fel cu cealaltă. O dată cu întunericul, aşteptau cu nerăbdare să se ivească vărul lui Fomin. Toţi cinci se adunau pe mal, vorbind încet, şi fumau, acoperindu-şi ţigările cu poalele mantalelor. Hotărâseră să mai petreacă vreo săptămână pe ostrov, apoi să treacă în dreapta Donului, să-şi facă rost de cai şi s-o ia spre miazăzi. Se zvonea că undeva, în sudul districtului, rătăcea banda lui Maslak.

Fomin îşi însărcină rudele să afle în ce sat din apropiere se găsesc cai de şa şi să-i dea de ştire zilnic despre tot ce se petrecea în împrejurimi. Noutăţile erau îmbucurătoare: Fomin era căutat în stânga Donului, iar ostaşii roşii trecuseră pe la el pe acasă, la Rubejnâi, dar plecaseră îndată după ce-au sfârşit cu percheziţia.

— Trebuie să ne cărăbănim cât mai repede. Ce dracu să mai păzim aici? Vreţi s-o ştergem chiar mâine? propuse o dată Ciumakov în timp ce mâncau.

— Mai întâi, trebuie să vedem cum stăm cu caii, răspunse Fomin. Unde să ne grăbim? Dacă ne-ar hrăni ceva mai bine, nu m-aş lăsa de traiul ăsta nici până la iarnă! Priviţi, ce frumuseţe împrejur! Ne hodinim bine, şi din nou la treabă! Lasă-i să mai alerge după noi, că nu ne lăsăm prinşi de vii. Ne-au bătut, e drept, din pricina prostiei mele, şi mi-e necaz, dar nu s-a isprăvit cu noi! O să mai strângem lumea în jurul nostru! Când vom fi din nou călări, o să trecem prin satele din jur şi, peste o săptămână, iar o să avem cincizeci de oameni, apoi şi o sută. Facem noi rost de lume, zău!

— Mofturi! Prostii de om cu fumuri la cap! bombăni înciudat Kaparin. Cazacii ne-au trădat, n-au mers după noi şi n-au să ne urmeze. Trebuie să avem curaj şi să privim adevărul în faţă; să nu ne amăgim cu nădejdi tâmpite.

— Adică, cum n-au să meargă?

— Uite cum! Aşa cum n-au mers data trecută, n-au să meargă nici acum.

— Lasă că mai vedem noi! rosti cu aţâţare Fomin. N-o să las armele!

— Vorbe goale, zise obosit Kaparin.

— Fir-ai al dracului! strigă Fomin înfuriat. De ce vrei să semeni panică? M-am săturat de tine mai rău că de mere acre, cu bocetele tale! Păi, atunci, la ce dracu am mai început? La ce bun a fost răscoala? De ce te-ai băgat, dacă eşti aşa slab din fire? Tu m-ai asmuţit la răscoală şi acum vrei să speli putina? De ce taci?

— N-am ce discuta cu tine, idiotule! Du-te dracului! exclamă isteric Kaparin şi se îndepărtă scuturat de friguri, înfăşurându-se în cojocul cu gulerul ridicat.

— Aşa sunt ăştia de neam nobil: blegi. De scârţâie ceva, gata, s-au muiat… bombăni Fomin, scoţând un oftat.

Stătură câtva timp în tăcere, ascultând vâjâitul necurmat şi puternic al apei; peste capetele lor trecu, cu un măcăit răguşit, o raţă urmărită de doi răţoi. Un mic stol de grauri se lăsă din zbor, ciripind vioi, mai aproape de poiană, dar zărind oameni o luă brusc în sus, întinzându-se într-un lanţ negru zburător.

Peste câteva minute. Kaparin veni iarăşi.

— Vreau să mă duc astăzi în sat, vesti el, uitându-se la Fomin şi clipind des din ochi.

— Pentru?

— Ciudată întrebare! Nu vezi că sunt complet răcit şi că abia mă ţin pe picioare?

— Ei şi? Crezi tu că în sat o să-ţi treacă răceala? întrebă Fomin cu o linişte de gheaţă.

— Trebuie să stau măcar câteva nopţi la căldură.

— N-ai să te duci nicăieri, zise hotărât Fomin.

— Cum, vrei să pier aici?

— Te priveşte.

— Dar de ce nu pot să mă duc? Aceste nopţi, cu dormitul în umezeală, au să mă omoare!

— Şi dacă te prinde în sat? La asta te-ai gândit? Atunci au să ne omoare pe toţi. Crezi că nu ştiu cine-mi eşti? Ai să ne vinzi, chiar la prima cercetare! Şi chiar înainte de cercetare, în drum spre Vioşki.

Ciumakov râse şi dădu a încuviinţare din cap. Era cu totul de aceeaşi părere cu vorbele lui Fomin. Dar Kaparin zise cu încăpăţânare:

— Trebuie să mă duc! Puţin îmi pasă de înţeleptele tale presupuneri.

— Şi eu ţi-am spus: stai pe loc!

— Dar înţelege odată, Iakov Efimovici, că nu mai pot duce această viaţă de fiară! Am pleurezie şi poate chiar pneumonie!

— Las' că-ţi trece! Mai stai la soare şi ai să te faci bine.

Kaparin declară răstit:

— Tot am să plec. N-ai dreptul să mă ţii. Voi pleca cu orice preţ!

Fomin îl privi cam ciudat, îngustând ochii, şi apoi, clipind către Ciumakov, se ridică de la pământ.

— Dar să ştii, Kaparin, că arăţi chiar bolnav cu adevărat… Mi se pare că ai călduri… Ia să văd şi eu cum ţi-e capul, o fi fierbinte? Făcu câţiva paşi spre Kaparin şi întinse mâna.

Kaparin fără îndoială că va fi observat ceva ameninţător pe faţa lui Fomin; se dădu înapoi şi strigă din răsputeri:

— Lasă-mă! Nu te apropia!

— Şi tu nu striga! De ce strigi? Vreau numai să încerc. De ce ţipi? Fomin mai făcu un pas şi-l apucă pe Kaparin de gât. A-a, lichea, vrei şi te predai?! Mormăi el răspicat şi se opinti, silindu-se să-l răstoarne pe Kaparin.

Grigori izbuti cu greu să-i depărtă, încordându-şi toate puterile.

… După masă, Kaparin veni la Grigori, care-şi întindea pe o tufă rufele sărăcăcioase spălate, şi-i zise:

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi… Hai să stăm jos.

Se aşezară pe un trunchi de plop înnegrit, doborât de furtună. Tuşind surd, Kaparin întrebă:

— Cum îţi place ieşirea acestui idiot? Îţi mulţumesc din inimă pentru intervenţia dumitale. Ai procedat nobil, ca un adevărat ofiţer. Dar este îngrozitor! Nu mai pot. Ne-am făcut ca nişte fiare… Câte zile sunt de când n-am mâncat hrană caldă? Şi apoi, dormitul acesta pe pământul umed… Sunt răcit, mă doare pieptul. Probabil, am pneumonie. Ar fi pentru mine o supremă fericire să stau la foc, să dorm într-o cameră caldă, să-mi schimb rufele… Visez o cămaşă curată, proaspătă, un cearşaf… Nu, nu mai pot!…

Grigori zâmbi.

— Aveai de gând să faci război cu tot dichisul?

— Ascultă, despre ce fel de război poate fi vorba? răspunse înviorat Kaparin. Nici nu-i război, e un vagabondaj fără sfârşit, omoruri de activişti sovietici izolaţi, urmate de fugă. Ar fi fost război, dacă ne-ar fi susţinut poporul, dacă ar fi izbucnit răscoala, dar acesta nu-i război, nu, nu-i război!

— N-avem nici o altă ieşire. Doar n-ăi fi vrând să ne predăm?

— Da, dar ce-i de făcut?

Grigori strânse din umeri şi rosti ceea ce îi trecuse de atâtea ori prin gând, pe când stătea culcat aci, pe ostrov:

— Cea mai proastă libertate tot e mai bună decât cea mai bună puşcărie. Ştii, vorba poporului: e bună închisoarea, dar numai dracului îi pare bine de ea.

Kaparin desenă ceva cu băţul pe nisip, apoi zise după o lungă tăcere:

— Nu este neapărată nevoie să ne predăm. Dar trebuie să se caute alte forme, noi, de luptă împotriva bolşevicilor. Trebuie să ne despărţim de această gloată ticăloasă. Eşti un intelectual…

— Chiar! Ce mai intelectual, zâmbi Grigori. Abia pot rosti acest cuvânt fără să-l pocesc.

— Eşti ofiţer.

— Aşa, din întâmplare.

— Nu, fără glume. Eşti ofiţer, ai stat în societatea ofiţerilor, ai văzut oameni cumsecade, nu eşti un arivist sovietic ca acest Fomin, şi trebuie să înţelegi că pentru noi e absurd să rămânem aci. Ar fi egal cu sinuciderea. Acolo, în pădure, ne-a expus la o lovitură, şi o va mai face de câte ori va avea ocazie, dacă ne vom lega soarta de a lui. E pur şi simplu un mitocan şi un idiot turbat! Cu el, o să pierim!

— Adică să nu ne predăm, ci să plecăm de la Fomin? Unde? Să ne ducem la Maslak? întrebă Grigori.

— Nu. Este tot o aventură, numai pe o scară mai mare. Acum privesc lucrurile altfel. Nu la Maslak trebuie să plecăm…

— Dar unde?

— La Vioşenskaia.

Grigori dădu îndârjit din umeri.

— Asta se cheamă: poftiţi la răfuială! Nu-i de mine.

Kaparin îl privi cu ochi în care scânteiau sclipiri tăioase.

— Nu m-ai înţeles, Melehov. Pot să mă bizui pe dumneata?

— Pe deplin.

— Pe cuvântul de ofiţer?

— Pe cuvântul de cazac.

Kaparin aruncă o privire către Fomin şi Ciumakov, care trebăluiau ceva, şi vorbi mai încet, cu toate că depărtarea până la ei era destul de mare şi nu le-ar fi îngăduit nicidecum să audă convorbirea:

— Cunosc relaţiile dumitale cu Fomin şi cu ceilalţi. În mijlocul lor, eşti un element tot aşa de străin ca şi mine. Pe mine nu mă interesează motivele care te-au îndemnat să mergi împotriva Puterii sovietice. Dacă te-am înţeles bine, este vorba de trecutul dumitale şi de teama arestării. E adevărat?

— Ai spus că motivele nu te interesează.

— Da, da! Numai fiindcă a venit vorba. Acum, să spun câteva cuvinte şi despre mine, despre trecutul meu. Am fost ofiţer şi membru în partidul socialist-revoluţionar. În cele din urmă, mi-am revizuit cu hotărâre convingerile politice… Numai prin monarhie poate să se salveze Rusia. Numai prin monarhie! Însăşi providenţa ne arată calea patriei noastre. Kaparin scrise cu un beţişor pe nisip cuvintele „molot”, „serp”, şi-şi pironi privirea, sclipind febril, asupra chipului lui Grigori: Citeşte de la dreapta la stânga! ³ Ai citit? Ai înţeles? Numai tronul va pune capăt şi revoluţiei, şi puterii bolşevicilor! Ştii, m-a cuprins o groază mistică în clipa când am aflat aceasta! Am tremurat, fiindcă dacă pot să spun aşa, este mâna celui de sus care arată capătul frământărilor noastre…

Kaparin se înecă de emoţie şi tăcu.

Ochii săi ageri, în care lucea o nebunie potolită, erau aţintiţi asupra lui Grigori.

Dar Grigori nu tremura şi nu simţea nici o groază mistică, ascultând revelaţia lui. Privea totdeauna lucrurile într-un chip logic şi practic, de aceea rosti:

— Nici un fel de mână! În timpul războiului cu Germania, ai fost pe front?

Încurcat de această întrebare, Kaparin întârzie cu răspunsul.

— Spune drept, de ce întrebi despre asta? Nu, n-am fost chiar pe front.

— Dar unde ai stat în timpul războiului? În spatele frontului?

— Da.

— Tot timpul?

— Da… adică nu, dar aproape tot timpul. Şi de ce mă întrebi despre asta?

— Sunt pe front din o mie nouă sute paisprezece şi până astăzi, cu mici întreruperi. Uite, cu privire la mâna cerească… Ce fel de mână o fi, dacă Dumnezeu nici nu este? Am încetat de mult să cred în această bazaconie. Din o mie nouă sute cincisprezece, de când am privit mai îndeaproape războiul, am priceput că nu există Dumnezeu. Nici un fel! Dacă ar fi vreunul, n-ar avea dreptul să lase oamenii într-un asemenea vălmăşag. Noi, combatanţii, l-am desfiinţat pe Dumnezeu şi l-am lăsat numai muierilor şi moşnegilor. Treaba lor! Lasă-le jucăria lor! Nu este nici o mână, şi nu poate fi nici o monarhie. Poporul a isprăvit cu ea, odată pentru totdeauna. Iar ceea ce-mi arăţi mie, cu slovele întoarse şi altele, sunt, iartă-mă, un joc copilăresc şi atâta tot. Şi nu prea înţeleg unde vrei să ajungi. Mie să-mi vorbeşti mai simplu şi mai scurt. Cu toate că am fost ofiţer, n-am făcut şcoală şi n-am prea multă carte. Dacă aş fi avut ceva mai multă şcoală, poate că n-aş sta acum pe ostrov cu voi, ca un lup încercuit de apă, sfârşi el cu vădită învăluire de mâhnire în glas.

— N-are nici o importanţă, zise grăbit Kaparin. Nu importă dacă crezi în Dumnezeu sau nu. Convingerile dumitale, chestiunile de conştiinţă te privesc. Tot aşa n-are nici o importanţă dacă eşti monarhist, dacă eşti pentru Adunarea Constituantă sau dacă eşti numai un cazac autonomist. Lucrul cel mai important este că ne leagă atitudinea noastră comună faţă de Puterea sovietică. Eşti de acord?

— Mai departe…

— Am mizat pe o răscoală generală a cazacilor, nu-i aşa? Şi am pierdut. Acum trebuie să ne descurcăm din această situaţie… Cu bolşevicii putem să luptăm şi mai pe urmă, şi nu numai sub şefia unui Fomin. Pentru moment, este important să ne păstrăm viaţa, şi iată de ce îţi propun o alianţă.

— Ce alianţă? Împotriva cui?

— Împotriva lui Fomin.

— Nu pricep.

— Dar totul e simplu. Te invit să-mi fii complice. Kaparin era vădit emoţionat şi vorbea cu răsuflarea tăiată. Să omorâm această treime şi să mergem la Vioşenskaia. E limpede? Aceasta are să ne salveze. Meritul acesta faţă de Puterea sovietică are să ne scape de pedeapsă. O să trăim! O să ne păstrăm viaţa! Înţelegi: o să ne salvăm viaţa! Bineînţeles că în viitor ne vom ridica la prima ocazie împotriva bolşevicilor, dar numai atunci când va fi ceva serios, şi nu o aventură ca acum, cu un prăpădit ca Fomin. Eşti de acord? Bagă de seamă: este singura ieşire din situaţia disperată în care ne aflăm şi chiar o ieşire strălucită.

— Dar cum se poate face asta? întrebă Grigori, tresărind de mânie, dar silindu-se din răsputeri să-şi ascundă simţămintele.

— M-am gândit la toate: o vom face noaptea, cu armele albe; în noaptea următoare soseşte cu barca omul, care ne aprovizionează cu alimente: trecem Donul şi gata. E genial de simplu, fără nici un fel de maşinaţii complicate!

Zâmbind cu o înfăţişare prefăcut încântată, Grigori zise:

— Straşnic! Dar spune-mi, Kaparin, azi-dimineaţă, când voiai să pleci în sat, la căldură… aveai de gând să te duci la Vioşki? Fomin ţi-a ghicit gândul?

Kaparin se uită atent la Grigori, care zâmbea blajin, apoi zâmbi şi el şi răspunse încurcat şi cam în silă:

— Drept vorbind, da. Ştii, când e vorba de pielea ta, nu te prea sinchiseşti de mijloace.

— Ne-ai fi trădat?

— Da, mărturisi pe faţă Kaparin. Pe dumneata personal însă aş fi căutat să te ocrotesc de toate neplăcerile, în cazul dacă v-ar fi înhăţat pe insulă.

— Dar de ce nu ne-ai omorât singur? Era uşor să faci asta noaptea.

— De teama riscului. Chiar după cel dintâi foc, ceilalţi…

— Scoate armele! zise Grigori, punând mâna pe revolver… Scoate armele, că te omor pe loc! O să mă scol şi o să mă pun între tine şi Fomin, ca să nu te vadă, şi tu ai să-ţi arunci revolverul la picioarele mele. Hai! Să nu încerci să tragi! La prima mişcare, te omor.

Kaparin şedea pe loc, galben ca un cadavru.

— Nu mă omorî! şopti el, abia mişcându-şi buzele albe.

— N-o să te omor. Dar armele ţi le iau.

— Ai să mă trădezi…

Pe obrajii neraşi ai lui Kaparin se rostogoleau lacrimi. Grigori se strâmbă de scârbă şi de milă, ridicând glasul:

— Aruncă-ţi revolverul! N-o să te spun, deşi ar trebui s-o fac! Ce ticălos mai eşti! Ce ticălos!

Kaparin îşi aruncă revolverul la picioarele lui Grigori.

— Dar browningul? Adu-l încoace. Îl ai în buzunarul vestonului.

Kaparin scoase şi aruncă jos browningul, sclipind de nichel, şi-şi ascunse faţa în palme. Se zguduia în hohote de plâns.

— Taci, lepră! se răsti tăios Grigori, abia stăpânindu-şi pofta de a lovi omul din faţa lui.

— Ai să mă spui… Sunt pierdut.

— Ţi-am spus că nu. Dar atunci când vom pleca din ostrov, o să te cari la toţi dracii. Nimeni n-are nevoie de tine. Caută-ţi singur adăpost.

Kaparin îşi luă palmele de pe obraji. Ud, stacojiu, chipul lui cu ochii umflaţi şi cu falca de jos tremurătoare era sinistru.

— Dar atunci… pentru ce m-ai dezarmat? întrebă el bâlbâind.

Grigori răspunse în silă:

— Pentru ca să nu mă împuşti pe la spate. De la voi, oameni cu şcoală, te poţi aştepta la orice. Şi ai mai trăncănit despre „mână”, despre ţar, despre Dumnezeu… Măi, ce javră mai eşti!…

Fără să se mai uite la Kaparin, Grigori se îndreptă încet spre locul micii tabere, scuipând din când în când îngreţoşat şi lat.

Sterleadnikov şedea şi cosea cu aţă trăgătoarea de la şa, fluierând încetişor. Culcaţi pe cergă, Fomin şi Ciumakov jucau ca de obicei cărţi.

Fomin se uită scurt la Grigori şi-l întrebă:

— Ce ţi-a spus? Despre ce-aţi vorbit?

— Se plângea de viaţa lui… A trăncănit, a trăncănit…

Grigori se ţinu de cuvânt şi nu-l pârî pe Kaparin. Totuşi, seara, scoase pe furiş închizătorul de la arma lui Kaparin şi-l ascunse. „Dracu ştie la ce se poate hotărî noaptea”, se gândea el, pregătindu-se de somn.

Dimineaţa, Fomin îl trezi. Aplecându-se, îl întrebă încetişor:

— Tu ai luat armele lui Kaparin?

— Cum? Ce arme? se ridică Grigori uşor, îndreptându-şi umerii amorţiţi.

Adormise abia înainte de zori şi frigul îi pătrunsese până la oase. Mantaua lui, căciula, cizmele – toate erau umede de ceaţa căzută la răsăritul soarelui.

— Nu-i găsim armele. Le-ai luat tu? Dar trezeşte-te odată, Melehov!

— Da, eu. Dar de ce?

Fomin se îndepărtă, fără să-i răspundă. Grigori se sculă şi-şi scutură mantaua. În apropiere, Ciumakov pregătea mâncarea; clăti singura lor strachină şi, strângând pâinea la piept; tăie patru bucăţi egale, turnă dintr-o cană lapte în strachină şi, spărgând un bulgăre de mei fiert, se uită la Grigori.

— Dar cam târziu dormi astăzi, mă Melehov! Uite, soarele e sus de tot…

— Cine n-are nimic pe suflet doarme totdeauna bine, zise Sterleadnikov, ştergând cu poala mantalei lingurile de lemn bine spălate. Dar Kaparin n-a putut dormi toată noaptea, s-a tot zvârcolit…

Tăcut, Fomin îl privea zâmbind pe Grigori.

— Hai să mâncăm, hoţomanilor! propuse Ciumakov.

Începu cel dintâi să ia lapte cu lingura şi mâncă dintr-o dată jumătate din bucata lui de pâine. Grigori îşi luă lingura şi, privind stăruitor la toţi, întrebă:

— Dar unde-i Kaparin?

Fomin şi Sterleadnikov mâncau înainte, fără să-i răspundă. Ciumakov se uita ţintă la Grigori şi tăcea şi el.

— Ce-aţi făcut cu Kaparin? întrebă din nou Grigori, începând să-şi dea seama de cele petrecute noaptea.

— Kaparin e departe, răspunse Ciumakov şi zâmbi senin… A plecat la Rostov. Cred că se leagănă pe apă, undeva lângă Ust-Hopior… Uite şi cojocelul lui!

— L-aţi omorât, e adevărat? întrebă Grigori, aruncând o privire spre cojocelul lui Kaparin.

De fapt, ar fi putut nici să nu mai întrebe. Totul era limpede. Totuşi, întrebase, fără să ştie de ce. Nu i se răspunse îndată, iar el îşi repetă întrebarea.

— Da, sigur, e limpede: l-am omorât, zise Ciumakov, lăsându-şi genele peste ochii cenuşii şi frumoşi ca de femeie. Eu l-am omorât. Aşa mi-e meseria, să omor oamenii…

Grigori se uită la el cu încordare. Chipul smead, rumen şi curat al lui Ciumakov era calm şi chiar vesel. Mustăţile albicioase, bătând în auriu, se zugrăveau pronunţat pe faţa lui arsă de soare, scoţând în evidenţă culoarea mai închisă a sprâncenelor şi a părului pieptănat îndărăt. Era într-adevăr frumos şi modest călăul din banda lui Fomin, care avea atâtea merite faţă de această bandă… Îşi puse lingura pe foaia de cort întinsă, îşi şterse mustăţile cu dosul palmei şi zise:

— Să-i mulţumeşti lui Iacov Efimâci, Melehov! El ţi-a salvat viaţa, că dacă nu era dânsul, ai pluti acuma pe Don, ţinându-i tovărăşie lui Kaparin…

— Dar pentru ce?

Ciumakov răspunse încet şi răspicat:

— Se pare că păcătosul de Kaparin avea de gând să se predea, drept care a stat de vorbă cu tine aseară şi a vorbit cam mult… Ei bine, atunci eu şi cu Iakov Efimâci ne-am gândit să-l ferim de păcat. Pot să-i povestesc totul? Ciumakov privi întrebător la Fomin.

Fomin încuviinţă din cap şi celălalt urmă, zdrobind zgomotos cu dinţii meiul mai mult crud decât fiert:

— Am făcut rost de cu seară de o bâtă de stejar şi-i zic Iui Iakov Efimâci: „Astă-noapte, le fac seama la amândoi, lui Kaparin şi lui Melehov”. Dar el: „Să-l omori pe Kaparin, dar să nu te atingi de Melehov”. Şi aşa ne-am înţeles. Am aşteptat până când a adormit Kaparin şi aud: dormi şi tu, sforăi în somn. Ei bine, m-am târât până la el şi i-am ars una cu bâta în cap. Nici n-a mai dat din picioare căpitanul nostru! S-a mai întins, uite-aşa, dulce, şi s-a isprăvit cu dânsul… I-am cotrobăit în lucruri, l-am apucat de mâini şi de picioare, l-am dus până la mal, i-am scos cizmele, vestonul, cojocelul – şi în apă cu el! Iar tu dormeai şi habar n-aveai de nimic… Astă-noapte, Melehov, a stat moartea aproape de tine, chiar la căpătâiul tău! A zis Iakov Efimâci să nu-ţi fac nimic, dar eu mă gândeam: „Oare despre ce-au putut să vorbească? Nu-i a bine când doi din cinci încep să se ţină la o parte şi tăinuiesc ceva…” M-am apropiat de tine pe furiş şi voiam să-ţi croiesc una cu sabia, fiindcă ştii, m-am cugetat şi eu: dacă îl izbesc cu bâta, sare în picioare, că e zdravăn al dracului, şi trage cu pistolul, dacă nu l-am dat gata dintr-o lovitură… Dar Fomin mi-a stricat toată socoteala: „Lasă-l, zice, e de-al nostru! Putem avea încredere în el!” Şi pe urmă nu ne puteam dumiri ce s-a făcut cu armele lui Kaparin. Şi iac-aşa am plecat de lângă tine. Dar straşnic mai dormi, habar n-ai ce te paşte!

Grigori răspunse liniştit:

— M-ai fi omorât degeaba, prostule! N-am nici o înţelegere cu Kaparin.

— Atunci cum de se aflau la tine armele lui?

Grigori zâmbi:

— I-am luat pistoalele chiar de cu ziuă, iar închizătorul l-am scos seara şi l-am băgat sub cergă.

Le povesti apoi despre cele spuse de Kaparin şi despre propunerea lui.

Fomin întrebă cu nemulţumire:

— Dar de ce n-ai spus-o aseară?

— Mi-a fost milă de el, tâmpitul bălos, mărturisi sincer Grigori.

— Vai, Melehov, Melehov! strigă Ciumakov, nespus de uimit. Mai bine pune-ţi şi mila tot sub cergă, acolo unde ai băgat închizătorul de la arma lui Kaparin, şi ascunde-o cât poţi, că n-are să-ţi aducă nici un folos!

— Să nu mă-nveţi tu pe mine. Ştiu şi eu cât te duce capul, răspunse rece Grigori.

— Păi, de ce să mai te-nvăţ? Dacă astă-noapte te-aş fi trimis pe lumea cealaltă, aşa, degeaba, din pricina milei ăsteia, ce-ar fi fost?

— M-aş fi dus pe apa sâmbetei, răspunse încet Grigori şi adăugă mai mult pentru sine, decât pentru ceilalţi: Mare grozăvie e să mori când eşti treaz, dar când dormi, trebuie să fie uşor de tot…

Pe la sfârşitul lui aprilie au trecut Donul, noaptea, cu o barcă. La Rubejnâi, lângă mal, îi aştepta Alexandr Koşeliov, un tânăr cazac din satul Nijne-Krivskoi.

— Merg cu voi, Iakov Efimâci! Mi s-a urât să stau acasă, vesti el, după ce-i dădu bună seara lui Fomin.

Fomin împinse cu cotul pe Grigori, şoptindu-i:

— Ai văzut? Ţi-am spus eu… Nici n-am apucat să plecăm din ostrov, şi lumea vine la noi, uite! E prietenul meu, un flăcău inimos. Semn bun! Înseamnă că o să ne meargă bine!

Judecând după glas, Fomin zâmbea mulţumit. Era bucuros din cale-afară că-i venise un nou tovarăş. Faptul că izbutise să treacă cu bine Donul şi că un om se grăbise să se alăture la ceata lor îl încuraja şi-l înaripa cu noi nădejdi.

— Hehei, văd că ai nu numai arma şi revolverul, ai şi binoclul şi sabia! zise el cu încântarea în creştere, cercetând şi pipăind în întuneric armele lui Koşeliov. Iată ce se cheamă un cazac de mâna întâi! Se cunoaşte îndată că eşti un cazac adevărat, nu o corcitură!

Vărul lui Fomin se apropie de mal, cu o căruţă trasă de un căluţ pitic.

— Puneţi-vă şeile în căruţă, îi îndemnă el încet. Dar, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă, că şi aşa e târziu şi mai avem o bună bucată de drum înainte…

Era cuprins de emoţie şi-l zorea pe Fomin, dar acesta, părăsind ostrovul şi simţind sub picioare pământul tare al satului său de baştină, abia îşi stăpânea ispita ce-l împingea să treacă barem pentru un ceas pe la el pe-acasă, să mai vadă niscai prieteni…

Puţin înainte de revărsatul zorilor, au ales dintr-o herghelie de lângă satul Iagodnâi cei mai buni cai, pe care îi înşeuară. Ciumakov zise moşneagului, care păzea herghelia:

— Moşulică, să nu-ţi pară rău de cai că nu-s cine ştie ce! Şi-apoi nici n-o să-i călărim prea mult. Când o să ne facem rost de alţii, pe ăştia îi vom înapoia îndată stăpânilor. Dacă te întreabă careva cine i-a luat, spune: miliţienii din staniţa Krasnokutskaia. Acolo să meargă stăpânii lor… Noi urmărim o bandă, aşa să le spui!

Îşi luară rămas bun de la vărul lui Fomin când au ajuns la drumul cel mare, apoi cotiră la stânga şi toţi se îndreptară în trap spre sud-vest. După zvonuri, banda lui Maslak se ivise, zilele trecute, undeva în apropiere de staniţa Meşkovskaia. Acolo se îndrepta Fomin, care hotărâse să se unească cu ea.

Rătăciră trei zile şi trei nopţi în căutarea bandei lui Maslak, cutreierând drumurile de stepă din dreapta Donului, ocolind satele mari şi staniţele. În sloboziile ucrainene învecinate cu hotarul staniţei Karghinskaia, îşi schimbară căluţii slăbuţi cu cai ucraineni, bine hrăniţi şi mai iuţi.

În a patra zi, dimineaţa, în apropiere de satul Veji, Grigori fu cel dintâi care zări o coloană de cavalerie în marş, trecând peste un deal în depărtare. Cel puţin două escadroane mergeau pe drum, dar înaintea lor şi pe flancuri se mişcau patrule mici.

— Poate că e Maslak, poate că… Fomin puse binoclul la ochi.

— Poate că, poate că… îl strâmbă în batjocură Ciumakov. Uită-te mai bine, Iakov Efimâci, că dacă-s roşii, atunci trebuie să spălăm puţină, şi cât mai iute!

— Dar cine dracu poate să-i vadă de aici? mormăi cu ciudă Fomin.

— Uite! Ne-au şi zărit! O patrulă vine încoace! strigă Sterleadnikov.

Într-adevăr, fuseseră văzuţi. O patrulă, care înainta în dreapta detaşamentului, coti brusc şi se îndreptă în trap spre dânşii. Fomin băgă iute binoclul în cutie, dar Grigori zâmbi, se aplecă şi apucă de căpăstru calul lui Fomin.

— Nu te pripi! Lasă-i să vie mai aproape. Sunt numai doisprezece. O să-i vedem mai bine cine sunt, iar de va fi nevoie, vom lua-o la fugă. Avem cai odihniţi, de ce te-ai speriat? Uită-te prin binoclu!

Cei doisprezece călăreţi veneau tot mai aproape, mărindu-se din ce în ce. Pe fundalul verde al dealului, acoperit de iarbă tânără, se zugrăveau acum limpede.

Grigori şi ceilalţi priveau cu nerăbdare la Fomin. Mâinile lui, care ţineau binoclul, tremurau uşor. Privea cu atâta încordare, încât o lacrimă se ivi şi i se prelinse pe obrazul întors spre soare.

— Roşii! Au stele roşii pe şepci!… strigă surd Fomin şi-şi întoarse calul.

Goana începu. În urma lor, trosniră mai multe împuşcături răzleţe şi rare. Grigori galopă vreo patru verste alături de Fomin, uitându-se din când în când îndărăt.

— Straşnic ne-am unit! zise el cu ironie.

Fomin tăcea. Era deprimat. Strunindu-şi puţin calul, Ciumakov strigă:

— Trebuie să ocolim satele! Hai s-o luăm spre hotarul staniţei Vioşenskaia, acolo nu umblă atâta lume.

Încă vreo câteva verste de asemenea goană nebună şi caii ar fi căzut istoviţi. Pe gâturile lor întinse se iviră spume de sudoare şi zbârcituri adânci.

— Să mergem mai încet! Mai încet! porunci Grigori.

Din cei doisprezece călăreţi, numai nouă continuară urmărirea: ceilalţi rămaseră mult în urmă. Grigori măsură cu ochii până la ei şi strigă:

— Stai! Trageţi în ei!…

Toţi cinci îşi trecură caii în trap, descălecară din mers şi-şi scoaseră armele.

— Ţine-ţi dârlogii! Asupra omului din stânga, înălţătorul culcat… foc!

Traseră câte un încărcător, omorâră un cal şi-şi continuară fuga, scăpând de urmărire. Călăreţii s-au mai ţinut de dânşii o bucată de vreme, fără vlagă. Din când în când, trăgeau asupra lor de la o mare depărtare, apoi încetară urmărirea.

— Să adăpăm caii: uite colea un iaz, zise Sterleadnikov, arătând cu biciuşca dungă albastră a unui iaz de stepă din depărtare.

Mergeau la pas, cercetând încordat toate văgăunile şi râpele, căutând să se strecoare în aşa fel ca să fie acoperiţi de cutele terenului.

Îşi adăpară caii în iaz, luându-şi drumul mai întâi la pas, apoi la trap. La amiază, se opriră ca să-i hrănească pe povârnişul unei văgăuni adânci, care străbătea pieziş stepa. Fomin porunci lui Koşeliov să urce pe jos o movilă din apropiere, să stea culcat şi să observe. Dacă se iveau cumva călăreţi, el era dator să dea un semnal şi să alerge imediat la cai.

Grigori îşi legă calul şi-l lăsă să pască, apoi se culcă pe o moviliţă, alegându-şi un locşor mai uscat.

În partea asta însorită a văgăunii, iarba tânără era mai înaltă şi mai deasă. Răsuflarea reavănă a pământului negru, încins de soare, n-avea putere să înăbuşe mireasma gingaşă a viorelelor de stepă, care începeau a se veşteji. Creşteau într-un loc neumblat, strecurându-se printre tulpinile uscate ale sulfinei, se aşterneau într-un covor vesel pe marginea răzoarelor de altădată, şi ochişorii lor albaştri, senini ca de copil, priveau chiar din iarba veştedă de anul trecut, rămasă pe pământul tare cum e cremenea. Viorelele îşi trăiau cele din urmă zile în această stepă sălbatică şi nemărginită, iar în locul lor se şi înălţau pe povârnişurile văgăunii şi din sărături lalele de culori vii ca în basme, întinzându-ţi spre soare cupele lor purpurii, galbene şi albe – şi vântul ducea departe, prin stepă, felurite miresme de flori, amestecându-le.

La umbra malului, pe surpătura întoarsă spre miazănoapte, mai zăceau straturi de zăpadă tare, din care se scurgea apă. O adiere răcoroasă se răsfira dintr-acolo. Dar această răcoare întărea şi mai mult mireasma nelămurită a viorelelor, gingaşă şi tristă ca o amintire a unui trecut drag…

Grigori stătea culcat, cu picioarele larg răşchirate, proptindu-se în coate şi privind cu ochi lacomi stepa învăluită în boarea însorită, gorganele de strajă albăstrii de pe o creastă îndepărtată şi văzduhul curgător, tremurător, de pe muchia dealului. Rămânea o clipă cu ochii închişi şi asculta ciocârliile, contând în apropiere, iar mai departe – paşii uşori şi sforăitul cailor, care păşteau iarba, zăngănitul zăbalelor şi foşnetul vântului în ierburile tinere… Încercă un ciudat simţământ de singurătate şi de potolire, lipindu-se cu tot trupul de pământul aspru. Era un simţământ de mult cunoscut. Îi venea totdeauna după clipele de spaimă; şi atunci Grigori le vedea parcă pe toate pentru întâia oară. Văzul şi auzul i se ascuţeau, iar tot ce trecea înainte oarecum nebăgat în seamă îi atrăgea altfel luarea-aminte. Urmărea acum cu acelaşi interes şi zborul pieziş, şuierător, al uliului-prepelicar, repezindu-se după o păsărică, şi umbletul dibuielnic al unui gândac negru, care străbătea încet-încet depărtarea dintre coatele lui Grigori, şi legănarea uşoară a unei lalele roşii ca sângele închegat, abia clătinată de vânt, strălucind de o feciorelnică frumuseţe. Laleaua crescuse aproape de tot, pe marginea unei moviliţe de hârciog surpată. N-ar fi avut decât să întindă mâna ca s-o ia, dar Grigori stătea nemişcat, desfătându-se într-o tăcută minunare de înfăţişarea florii şi a foilor tari, care păstrau cu zgârcenie în cutele lor picături de rouă, sclipind în toate culorile curcubeului. Îşi mută privirea şi urmări îndelung, fără nici un gând, zborul unui vultur, care plutea pe cer, deasupra nenumăratelor moviliţe de hârciog părăsite…

După două ceasuri, încălecară din nou, grăbindu-se să ajungă până la căderea nopţii în satele cunoscute din staniţa Elanskaia.

Patrulă de călăreţi roşii însă comunicase pesemne ceva la telefon despre calea urmată de dânşii. Când au intrat în slobozia Kamenska, mai multe împuşcături trosniră de undeva, de peste râu. Ţipătul şuierător al gloanţelor îl sili pe Fomin să se abată într-o parte. Trecură în galop, pe sub gloanţe, pe marginea sloboziei şi ieşiră repede pe pajiştile hergheliilor staniţei Vioşenskaia. După ce au lăsat în urmă cătunul Topkaia Balka, un mic detaşament de miliţieni încercă să-i prindă.

— Hai să-i ocolim pe la stânga, propuse Fomin.

— Să trecem la atac, zise hotărât Grigori. Ei sunt nouă oameni, noi suntem cinci. O să-i răzbim!

Fu susţinut de Sterleadnikov şi de Ciumakov. Scoţându-şi săbiile, îşi lăsară caii obosiţi în galop uşor. Fără să descalece, miliţienii deschiseră un foc viu, apoi o luară într-o parte, nevoind să primească lupta.

— Ăştia-s un pluton de neputincioşi. Se pricep la procese-verbale, dar sunt slabi la luptă! strigă batjocoritor Koşeliov.

Răspunzând cu arare focuri, atunci când miliţienii care-i urmăreau încercau să se apropie prea mult, Fomin şi ceilalţi s-au depărtat spre răsărit, ca lupii goniţi de ogari, trăgând din când în când, aproape fără să se oprească. Cu prilejul unui asemenea schimb de focuri, fu rănit Sterleadnikov. Glonţul îi străbătu pulpa stângă, atingând şi osul. Sterleadnikov gemu de durere şi zise pălind:

— M-au nimerit în picior… Şi tot la cel şchiop… Afurisiţii naibii!

Lăsându-se pe spate, Ciumakov râse zgomotos cu atâta poftă, încât îi ţâşniră lacrimile în ochi. Ajutându-l pe Sterleadnikov să încalece şi sprijinindu-l cu braţul, flecări cu icnete de râs:

— Dar cum de-au nimerit aşa de bine? Să ştii că au ochit dinadins… Văd un şchiop călare: hai să-i rupem piciorul cu totul… O-of, Sterleadnikov! Nu mai pot!… Ţi se scurtează piciorul cu încă un cot… De-acum, cum naiba ai să mai joci? Va trebui să-ţi sapi o groapă pentru picior, de un arşin adâncime…

— Tacă-ţi fleanca, gură spartă! De neroziile tale mi-arde acum? Taci, pentru Dumnezeu! îl rugă Sterleadnikov, strâmbându-se de durere.

După o jumătate de ceas, când toţi începură să urce povârnişul uneia din nenumăratele râpe, îi rugă:

— Hai să ne oprim, să stăm o clipă… Trebuie să-mi leg rana, curge grozav de mult sânge, e plină cizma…

Se opriră. Grigori ţinea caii, Fomin şi Koşeliov susţineau un foc rar asupra miliţienilor, care se zăreau mişcându-se în depărtare. Ciumakov îl ajută pe Sterleadnikov să se descalţe.

— Adevărat este, ai pierdut cam mult sânge… rosti Ciumakov, încruntându-se şi vărsând pe jos gârla roşie din cizmă.

Voia să taie cu sabia cracul pantalonului ud şi aburind de sânge, dar Sterleadnikov nu-i îngădui.

— Am pantaloni buni, nu face să-i tai pentru atâta, zise el, şi se propti cu mâinile de pământ, ridicând încetişor piciorul rănit. Trage pantalonul, dar mai încet!

— Ai pansament? întrebă Ciumakov, pipăindu-şi buzunarele.

— Dar ce dracu să fac şi cu pansamentul tău? mă descurc şi fără.

Sterleadnikov cercetă cu atenţie gaura făcută de glonţ la ieşire, apoi scoase cu dinţii glonţul dintr-un cartuş, vărsă puţină pulbere în palmă şi o amestecă grijuliu cu pământul pe care-l umezi cu scuipat. Unse cu acest noroi amândouă găurile rănii şi rosti cu deplină mulţumire:

— E lucru încercat şi dovedit! Usucă rana şi, peste două zile, mă vedeţi zdravăn ca popa!

Nu se mai opriră până la Cir. Miliţienii se ţineau la o depărtare respectabilă în urma lor, şi numai din când în când răsunau împuşcăturile lor răzleţe. Fomin se tot uita îndărăt, zicând:

— Ne petrec şi ne urmăresc… Sau poate că aşteaptă ajutoare de undeva? Nu degeaba se vor fi ţinând ei aşa de departe…

Ajunşi la satul Visloguzovski, trecură prin vad râul Cir şi urcară dealul la pas. Caii erau cum nici nu se poate mai istoviţi. Au mai coborât la vale în trap mărunt; la deal, însă, caii fură duşi de frâu şi oamenii luau cu mâna clăbuci tremurători de spumă de pe coastele şi de pe şoldurile lor leoarcă.

Prepusurile lui Fomin se adeveriră: la vreo cinci verste de Visloguzovski, se luară după ei şapte oameni călări pe cai odihniţi şi iuţi.

— Dacă ne vor trece tot aşa, de la unii la alţii, s-a isprăvit cu noi! zise posomorât Koşeliov.

Mergeau prin stepa fără drum, răspunzând la focuri; în vreme ce doi dintre dânşii, culcaţi în iarbă, trăgeau, ceilalţi se îndepărtau la vreo două sute de stânjeni, descălecau şi ţineau pe inamic sub focurile lor, lăsând pe primii doi să facă un salt călare de vreo patru sute de stânjeni înainte, să descalece şi să deschidă dânşii focul. Au omorât sau au rănit rău un miliţian şi au mai ucis calul altuia. Curând, fu ucis însă şi calul lui Ciumakov. Acum alerga alături de calul lui Koşeliov, ţinându-se de scară.

Umbrele se făceau tot mai lungi. Soarele se apropia de apus. Grigori propuse să nu se mai despartă, şi toţi porniră împreună la pas. Ciumakov păşea alături de ei. Zăriră pe creasta dealului o căruţă trasă de doi cai şi o luară spre drum. Căruţaşul, un cazac bărbos şi în vârstă, îşi goni caii la galop, dar focurile de armă îl siliră să se oprească.

— Îl tai pe ticălos! Să se înveţe minte altă dată şi să mai fugă… zise Koşeliov printre dinţi, pornind înainte şi plesnindu-şi îndârjit calul cu biciuşca.

— Nu te atinge de el, Saşka! Nu-ţi dau voie! îl ameninţă Fomin şi strigă din depărtare: Deshamă, moşule, auzi? Deshamă, cât mai eşti în viaţă!

Fără să asculte rugăminţile fierbinţi ale moşneagului, desprinseră singuri ştreangurile, scoaseră chingile şi hamurile şi puseră îndată şeile.

— Lăsaţi-mi măcar unul de-ai voştri în schimb! îi rugă bătrânul plângând.

— Poate că mai vrei ceva, gura mă-ti de caiafă bătrână? întrebă Koşeliov. Avem şi noi nevoie de cai. Zi bogdaproste că ai rămas cu viaţa…

Fomin şi Ciumakov încălecară caii odihniţi. La cei şase călăreţi, care îi urmăreau de aproape, se adăugară încă alţi trei.

— Trebuie să gonim mai iute! Daţi-i drumul, băieţi! strigă Fomin. Dacă ajungem până seara la văgăunile de la Krivskoi, suntem scăpaţi…

Dădu bici calului şi se repezi înainte. În stânga lui, mergea al doilea cal, cu dârlogii legaţi din scurt. Flori purpurii de lalea zburau în toate părţile, retezate de copitele cailor, ca stropi mari de sânge. Grigori, care galopa în urma lui Fomin, privi la aceşti stropi roşii şi închise ochii. Simţi o ameţeală, fără să ştie de ce, şi cunoscuta durere tăioasă îl săgetă în inimă…

Caii alergau cu cele din urmă puteri. Oamenii erau şi dânşii obosiţi de atâta călărie neîntreruptă şi de foame. Sterleadnikov se clătina în şa, alb ca varul. Pierduse mult sânge. Setea şi greaţa îl chinuiau. Încercă să ronţăie puţină pâine uscată, dar o vărsă îndată.

În amurg, intrară în mijlocul unei herghelii, care se întorcea din stepă, în apropiere de satul Krivskoi; mai traseră câteva focuri asupra urmăritorilor şi văzură cu bucurie că aceştia rămâneau în urmă. Cei nouă călăreţi se adunară în depărtare, se sfătuiră între dânşii şi au luat calea întoarsă.

Petrecură două zile şi două nopţi în Krivskoi, la un cazac prieten cu Fomin. Era un gospodar înstărit şi-i primi bine. Caii fură duşi într-o magazie întunecoasă şi mâncau ovăz pe îndopate, odihnindu-se după goana lor nebunească. Oamenii făceau cu rândul de pază la cai, dormeau tolăniţi în şura răcoroasă şi plină de păienjeniş; se îndopau şi dânşii pe săturate, pentru toate zilele cât flămânziseră în ostrov.

Ar fi putut părăsi satul chiar a doua zi, dar îi ţinea pe loc Sterleadnikov: rana îl durea rău; dimineaţa, marginile ei deveniră roşii, iar spre seară piciorul se umflă, şi rănitul căzu în nesimţire. Era mereu chinuit de sete. Toată noaptea, când îşi venea în fire, cerea apă, bând mult şi cu lăcomie. Într-o noapte, goli aproape o căldare de apă, dar nu se mai putea scula, nici ajutat; orice mişcare îi pricinuia cumplite dureri. Urina culcat şi gemea mereu. Fu dus într-un colţ al şurii, pentru ca să nu i se audă gemetele, dar aceasta nu ajută la nimic. Gemea din ce în ce mai tare, iar când îşi pierdea cunoştinţa, răcnea în delir, năprasnic şi nelămurit.

Au trebuit să stea de veghe fără întrerupere şi lângă el. Îi dădeau de băut, îi udau fruntea fierbinte şi-i acopereau gura cu mâinile sau cu şapca, atunci când începea să strige sau să aiureze prea tare.

Spre sfârşitul zilei a doua, îşi veni în fire şi zise că se simte mai bine.

— Când plecaţi de-aici? întrebă el pe Ciumakov, făcându-i semn cu degetul să se apropie.

— În noaptea asta.

— Merg şi eu. Să nu mă părăsiţi aici, pentru numele lui Dumnezeu!

— Dar cum? rosti cu jumătate de glas Fomin. Nici nu te poţi urni din loc.

— Nu pot? Uite… Sterleadnikov făcu o sforţare, se ridică puţin, dar se prăvăli îndată.

Chipul îi ardea, sudoarea i se ivi pe frunte în broboane mici.

— Te luăm! îl încredinţă cu hotărâre Fomin. O să te luăm, n-avea nici o teamă, rogu-te. Şi şterge-ţi lacrimile că nu eşti muiere.

— E sudoare… zise încet Sterleadnikov, trăgându-şi şapca peste ochi.

— Am fi poate bucuroşi să te lăsăm aici, până te vindeci, dar nu vrea gazda. Nu te lăsa doborât de deznădejde, Vasili! Piciorul are să ţi se îndrepte şi o să ne mai luăm noi la trântă cu tine, o să-i mai tragem noi un cazacioc! De ce te-ai muiat, ia spune! Înţeleg dacă ar fi o rană grea – dar ai un fleac!

Totdeauna aspru şi cam bădăran cu toată lumea, Ciumakov rosti aceste cuvinte cu atâta duioşie şi cu învăluiri atât de blânde şi de convingătoare, încât Grigori se uită la el cu uimire.

Plecară din sat puţin înainte de răsăritul soarelui. Pe Sterleadnikov îl aşezară cu greu în şa, dar el nu se putea ţine singur şi se prăvălea când într-o parte, când în cealaltă. Ciumakov mergea alături de dânsul, cuprinzându-i mijlocul cu o mână.

— Ce povară!… Va trebui să-l lăsăm… şopti Fomin, ajungând alături de Grigori şi dând necăjit din cap.

— Să-l omorâm?

— Dar ce? Vrei să-l cătăm la dinţi? Ce să ne facem cu el?

Merseră îndelung la pas şi tăceau. Ciumakov fu înlocuit de Grigori, apoi de Koşeliov.

Soarele răsări. În vale, deasupra Donului, mai pluteau rotocoale de ceaţă, dar sus, pe deal, zarea stepei era senină şi străvezie şi, cu fiecare clipă, cerul se adâncea tot mai albastru, cu nouraşi albi şi pufoşi, neclintiţi, drept deasupra capului. Roua deasă se aşternea pe iarbă în brocart argintiu şi, acolo pe unde treceau caii, rămânea o urmă întunecată şi umedă. Numai ciocârliile rupeau măreaţa şi blânda tăcere întinsă peste stepă.

Bălăngănind fără putere din cap, după mersul calului, Sterleadnikov gemu încet:

— Of, că tare mi-e greu!

— Taci! îl întrerupse grosolan Fomin. Nici nouă nu ni-i uşor să ne scoatem sufletul cu tine!

În apropiere de Şleaul Hatmanilor o dropie îşi luă zborul drept în sus, sărind de sub copitele cailor. Şuieratul subţire şi tremurător al aripilor îl făcu pe Sterleadnikov să se dezmeticească din toropeală.

— Fraţilor, daţi-mă jos de pe cal… se rugă el.

Koşevoi şi Ciumakov l-au coborât cu băgare de seamă de pe cal şi-l puseră pe iarba umedă.

— Lasă-ne să vedem măcar cum stai cu piciorul, zise Ciumakov, lăsându-se pe vine. Hai, descheie-te la pantaloni!

Piciorul lui Sterleadnikov se umflase în chip groaznic, umplând în întregime, fără cute, cracul larg al pantalonilor. Pielea, de culoare vânătă-închisă, lucea până la şold şi era acoperită de pete negre, catifelate la pipăit. Aceleaşi pete, însă de o culoare mai puţin închisă, i se iviră şi pe burta negricioasă, suptă. Din rană şi de la sângele cafeniu, uscat pe pantaloni, venea de pe acum un miros greu de descompunere, şi Ciumakov cerceta piciorul prietenului său, astupându-şi nasul cu degetele, strâmbându-se şi abia biruindu-şi o icnire de greaţă. După aceea, privi atent pleoapele lui Sterleadnikov, vinete şi lăsate în jos, se uită la Fomin şi zise:

— Pare-se că a obrintit… Mda-a-a… Proastă afacere, Vasili Sterleadnikov… Prost de tot, ce să mai zic?… Of, Vasea, Vasea, cum naiba de-ai păţit-o?…

Sterleadnikov răsufla scurt şi repede, fără să rostească nici un cuvânt. Ca la o comandă, Fomin şi Grigori descălecară şi veniră lângă rănit dinspre bătaia vântului. Rănitul mai stătu puţin culcat, apoi, sprijinindu-se în mâini, se aşeză în capul oaselor şi îi cercetă pe toţi cu privirea ochilor tulburi şi aspri – privire care şi începuse a fi a unei alte lumi.

— Fraţilor! Luaţi-mi viaţa… Tot n-am să mă trăiesc… M-am chinuit destul, nu mai pot…

Se culcă din nou pe spate şi închise ochii. Fomin şi toţi ceilalţi se aşteptau la o asemenea dorinţă. Clipind din ochi către Koşeliov, Fomin se întoarse cu spatele, şi Koşeliov, fără să se codească, îşi smulse arma de la umăr. „Trage!”, înţelese el mai curând decât auzi cuvântul, privind buzele lui Ciumakov, care se îndepărtă. Dar Sterleadnikov deschise din nou ochii şi zise cu tărie:

— Trage aici! Şi, cu aceste cuvinte, ridică mâna şi-şi arătă cu degetul partea dintre ochi. Ca să-mi stingi dintr-o dată lumina… Când o să ajungeţi în satul meu, spuneţi nevestei: aşa şi aşa… Să nu mai aştepte.

Mişcările lui Koşeliov, care făcea ceva cu închizătorul armei, erau ciudat de încete şi lungi, iar Sterleadnikov, închizând ochii, mai avu timp să isprăvească:

— Am numai nevastă… iar copii nu… A făcut unul mort… Alţii n-au mai fost…

De două ori puse Koşeliov arma la ochi, dar o lăsă în jos, din ce în ce mai palid… Ciumakov îl împinse furios cu umărul şi-i smulse arma din mâini.

— Dacă nu poţi, nu te apuca, neam de căţea… strigă el răguşit; îşi scoase şapca din cap şi-şi netezi părul.

— Mai iute! ceru Fomin, vârându-şi piciorul în scară.

Alegându-şi cuvintele potrivite, Ciumakov rosti încet şi cu glas abia auzit:

— Vasili! Iartă-mă pe mine şi pe noi toţi, pentru Dumnezeu! O să ne mai întâlnim pe lumea cealaltă şi o să ne judece acolo… O să-i spunem nevestei tale tot ce-ai cerut.

Stătu puţin, crezând că Sterleadnikov va spune ceva, dar acesta tăcea, aşteptând moartea, tot mai palid. Numai genele arse de soare îi tresăreau ca de vânt, şi degetele mâinii stângi i se mişcau încetişor, încercând fără rost să încheie un nasture crăpat de la bluză…

Câţi oameni murind n-a văzut Grigori în viaţa lui? Dar n-avu tăria s-o mai vadă şi pe asta! O luă grăbit înainte, trăgând cu putere de dârlogi şi ducându-şi calul după el. Aştepta trosnitura focului de armă, ca şi cum cineva s-ar fi pregătit să-i bage lui un glonţ între umeri… Inima îi număra clipele, în aşteptare, dar când se auzi detunătura în spatele lui, i se tăiară picioarele, şi abia putu să-şi stăpânească calul, care se ridică pe picioarele de dinapoi…

Timp de vreo două ceasuri merseră tăcuţi. Numai la popas, Ciumakov rupse tăcerea. Acoperindu-şi ochii cu palma, zise surd:

— Dar ce naiba m-a împins să-l împuşc? Trebuia să-l lăsăm în stepă şi n-aş avea încă un păcat pe suflet. Parcă-mi tot stă înaintea ochilor…

— Tot nu te obişnuieşti? îl întrerupse Fomin. Câtă lume ai omorât tu şi încă tot nu te-ai putut obişnui? Că doar în loc de inimă ai o bucată de fier ruginit…

Ciumakov păli şi se uită fioros la Fomin.

— Pe mine să mă laşi acum în pace, Iakov Efimovici! rosti el încet. Nu-mi răscoli sufletul că te pot achita şi pe tine… Uite-aşa…

— Parcă eu am vrut să mă leg de tine? Numai de asta îmi arde mie acum, că n-am alte griji! răspunse Fomin pe un ton împăciuitor şi se lungi pe spate, mijindu-şi ochii din pricina soarelui şi întinzându-se cu o nespusă plăcere.

În ciuda aşteptărilor lui Grigori, în aceste zece zile rândurile lor crescură cu vreo patruzeci de cazaci. Erau rămăşiţele diferitelor bande mici, zdrobite în lupte. După ce-şi pierduseră căpeteniile, rătăceau prin ţinut şi se alăturau bucuroşi lui Fomin. Le era pe deplin egal cui să slujească şi pe cine să omoare; nu voiau decât să ducă o viaţă slobodă, rătăcitoare, şi să jefuiască pe cine le ieşea în cale. Erau oameni pierduţi, şi, privindu-i, Fomin zicea dispreţuitor lui Grigori: „Numai pleavă, Melehov!!… Ăştia nu-s oameni… toţi ca unul, buni de spânzurătoare!” În adâncul sufletului său, Fomin tot se socotea „luptător pentru poporul truditor” şi tot mai spunea, deşi mai rar ca înainte: „Suntem eliberatorii căzăcimii…” Rămânea stăpânit de cele mai tâmpe nădejdi… Începu din nou să privească printre degete jafurile la care se deda ceata lui, socotind că toate astea sunt lucruri de neînlăturat; cu care trebuie să se împace, că va scăpa cu timpul de tâlhari şi că, mai devreme ori mai târziu, tot va ajunge un adevărat comandant al forţelor de răsculaţi, nu o căpetenie de măruntă şi becisnică bandă…

Dar Ciumakov, care nu se sinchisea de nimeni, le zicea tuturor „hoţomani” şi se avânta în certuri aprinse cu Fomin, dovedindu-i că amândoi nu erau decât nişte tâlhari de drumul mare.

Rămaşi singuri, se certau adeseori cu înverşunată înfocare.

— Sunt luptător neînduplecat împotriva Puterii sovietice! striga Fomin, roşu de mânie. Şi tu, dacă mă numeşti tâlhar, să te ia dracu! Mă, prostule, nu înţelegi că eu lupt pentru o idee?

— Nu mă năuci la cap! răspundea Ciumakov. Unde-i dealul şi unde-i valea?… Nu-s copil! Uită-te la dânsul! Luptă pentru o idee! Cel mai tâlhar între tâlhari, şi atâta tot: Şi de ce ţi-e frică de acest cuvânt? Nu te pricep!

— De ce mă faci de ocară? De ce, gura mă-ti, răspunde?! M-am răsculat împotriva puterii şi lupt cu arma-n mână. Ce fel de tâlhar sunt atunci?…

— Păi, tocmai d-aia. Eşti tâlhar, pentru că te ridici împotriva puterii. Tâlharii merg totdeauna împotriva puterii, aşa a fost de când e lumea. Oricum ar fi, Puterea sovietică e tot putere, se ţine din anul şaptesprezece, şi cine se ridică împotriva ei e un hoţoman.

— Dovleacul tău de nătărău! Dar generalul Krasnov, sau Denikin, tot tâlhari erau?

— Dar ce să fie? Numai că aveau epoleţi… Epoleţii sunt însă un fleac. Îi putem pune şi noi…

Fomin izbea cu pumnul în masă, scuipă şi, în lipsă de alte dovezi, punea astfel capăt vorbelor fără noimă. Era într-adevăr cu neputinţă să-l convingă pe Ciumakov…

Cei mai mulţi dintre proaspeţii intraţi în bandă erau foarte bine înarmaţi şi îmbrăcaţi. Aproape toţi aveau cai buni, obişnuiţi cu marşuri fără sfârşit, făcând fără osteneală o sută de verste pe zi. Unii aveau chiar câte doi cai; unul îşi purta stăpânul în şa, iar celălalt aşa-numit de rezervă, mergea alături. La nevoie, schimbau calul şi îl uşurau pe celălalt să se odihnească. Cine avea doi cai putea să străbată până la două sute de verste pe zi.

Într-o zi, Fomin îi spuse lui Grigori:

— Dacă am fi avut de la început câte doi căi de om, nu ne-ar fi ajuns nici dracul din urmă! Miliţienii şi trupele roşii n-au voie să ia cai de la locuitori şi ca atare nu cutează s-o facă, dar noi ne putem îngădui tot ce vrem! Fiecare trebuie să-şi facă rost de încă un cal, şi atunci n-au să ne mai prindă cât or fi şi-or mai trăi! Povesteau bătrânii că, şi în vremurile străvechi, aşa mergeau şi tătarii în ceambururi, fiecare cu câte doi cai sau chiar cu trei. Cine putea să-i mai ajungă? Trebuie să facem la fel. Îmi place foarte născocirea asta tătărească!

Au făcut, aşadar, curând rost de cai şi într-adevăr rămaseră multă vreme cu neputinţă de prins. Un grup de miliţie călare, alcătuit la Vioşenskaia, încerca în zadar să-i ajungă. Caii de schimb îngăduiau bandei lui Fomin, care nu era prea mare, să se desprindă uşor de urmăritori şi s-o ia înaintea lor cu câteva etape de marş, ferindu-se de ciocnirile cu primejdie.

Totuşi, pe la mijlocul lui mai, grupul, care era aproape de patru ori mai numeros decât banda, izbuti să-l strâmtoreze pe Fomin pe cursul Donului, aproape de satul Bobrovski, staniţa Ust-Hopiorskaia. Dar, după o scurtă luptă, banda străpunse încercuirea şi se retrase pe malul Donului, pierzând opt oameni morţi şi răniţi. Curând după aceea, Fomin îi propuse lui Grigori să primească postul de şef al statului-major.

— Avem nevoie de un om cu carte ca să umblăm după plan, după hartă, că altfel tot o să ne prindă cândva şi tot au să ne răpună. Apucă-te de asta, Grigori Panteleevici.

— Ca să prinzi miliţieni şi să le tai capetele n-ai nevoie de stat-major, răspunse posomorât Grigori.

— Fiecare detaşament trebuie să aibă un stat-major. Nu mai vorbi prostii.

— Bagă-l pe Ciumakov, dacă nu mai poţi trăi fără stat-major.

— Dar tu de ce nu vrei?

— Habar n-am de meseria asta.

— Dar Ciumakov are?

— N-are nici Ciumakov.

— Păi atunci, ce dracu să fac cu el? Tu eşti ofiţer şi eşti dator să te pricepi şi la tactică, şi la alte drăcovenii.

— Ca ofiţer, am fost aşa cum eşti tu acum, comandant de detaşament! Iar tactica noastră e aceeaşi: hoinăreşte prin stepă şi uită-te cât mai des îndărăt… zise batjocoritor Grigori.

Fomin făcu cu ochiul şi-l ameninţă cu degetul.

— Te văd, te văd! Te tot ascunzi după deget? Vrei să nu te ştie nimeni? Lasă, frate, că tot n-are să-ţi ajute la nimic! Comandant de pluton, şef de stat-major – aceeaşi plată! Crezi tu că, dacă te prinde, o să ieşi mai ieftin? Vezi să nu!

— Nici nu mă gândesc, degeaba umbli cu presupusuri, zise Grigori, cercetându-şi încordat dragonul de la sabie. Dar n-am năravul să mă apuc de ceea ce nu ştiu să fac…

— Ei, nu vrei – nu vrei! Nu te silesc! O s-o scoatem la capăt şi fără tine! bodogăni supărat Fomin.

Situaţia din district se schimbă pe neaşteptate: pe la casele cazacilor înstăriţi, acolo unde Fomin era primit înainte cu cea mai însufleţită voioşie, porţile erau acum închise cu zăvorul, la ivirea bandei, iar gospodarii îşi luau tălpăşiţa din sat, toţi ca unul, ascunzându-se prin grădini şi prin livezi. Secţia specială a tribunalului revoluţionar, trimisă la Vioşenskaia, pedepsi cu asprime numeroşi cazaci, care făcuseră o primire frumoasă lui Fomin; vestea se răspândi ca fulgerul prin staniţe şi dădu roade fără greş asupra celor care-şi arătaseră pe faţă înclinarea pentru bandiţi.

În două săptămâni, Fomin cutreieră un ţinut întins, străbătând toate staniţele de la Donul de sus. Banda număra acum vreo sută treizeci de săbii, şi nu mai era urmărită de un grup de călăreţi, format în pripă, ci de mai multe escadroane din Regimentul 13 cavalerie, trimis în mod special din sud.

Printre bandiţii care trecuseră în ultimul timp la Fomin, erau mulţi băştinaşi din părţile mai îndepărtate. Toţi ajunseseră la Don pe felurite căi: care izbutise să scape dintr-un arest, care din închisori, şi care din lagăre, dar grosul era alcătuit dintr-un grup de câteva zeci de săbii ce se răzleţiseră de banda lui Maslak şi din resturile bandei zdrobite a lui Kurocikin. Maslakoviştii se despărţiră de bunăvoie şi se aflau în fiecare pluton, în schimb oamenii lui Kurocikin ţineau să fie cu toţii împreună. Formară un pluton aparte, bine închegat şi care se ţinea cam răzleţ de celelalte. În lupte şi în odihnă erau uniţi, se ajutau din răsputeri între dânşii şi, dacă li se întâmpla să jefuiască vreo cooperativă sau un depozit, toată pradă era adunată într-un loc şi împărţită frăţeşte, toţi fiind socotiţi egali.

Mai mulţi cazaci din ţinuturile Terek şi Kuban, cu hainele lor cercheze, lungi şi ponosite, doi calmuci din staniţa Velikokneajeskaia, un leton cu cizmele de vânătoare lungi, care-i ajungeau până la şolduri, şi cinci marinari anarhişti cu tricourile vărgate şi cu scurtele ieşite de soare – făceau banda lui Fomin să apară şi mai pestriţă, cu hainele ei de toate felurile şi cu oamenii de toate soiurile.

— Ei, poţi să mai spui şi acum că n-ai tâlhari, ci nişte… cum le zici tu?… nişte „luptători pentru idee”? întrebă o dată Ciumakov pe Fomin, arătându-i din ochi coloana înşiruită. Numai un popă răspopit şi un porc încălţat, iată ce ne mai lipseşte ca să fim cu tot soborul în păr…

Fomin nu răspunse. N-avea decât o singură dorinţă: să strângă în jurul său cât mai mulţi oameni. Nu se mai uita la nimic alt, când primea voluntarii. Pe fiecare nou-venit, care-şi arăta dorinţa de a sluji la el, îl cerceta scurt, apoi îi spunea:

— Bun pentru serviciu! Te primesc. Du-te la Ciumakov, şeful meu de stat-major; el o să-ţi spuie în ce pluton ai să fii şi are să-ţi dea şi arme.

Într-un sat din staniţa Migulinskaia, oamenii i-au adus un flăcău oacheş, cu părul creţ şi bine îmbrăcat. Zicea că vrea să intre în bandă. Cercetându-l, Fomin află că flăcăul era de fel din Rostov şi că fusese de curând condamnat pentru tâlhărie, că fugise din închisoare, şi că, aflând despre Fomin, se strecurase în districtul Donului de sus.

— De ce neam eşti? Armean sau bulgar? îl întrebă Fomin.

— Nu, sunt evreu, răspunse flăcăul, cam încurcat.

Fomin se zăpăci, şi tăcu mult timp. Nici el nu ştia ce să facă într-o asemenea împrejurare neprevăzută. După ce chibzui bine, oftă din adâncul bojocilor şi zise:

— Ei, fie, ovrei, neovrei… pentru noi şi ovreiul e om… Un om mai mult. Ştii să mergi călare? Nu? Ai să înveţi! Pentru început, o să-ţi dăm un căluţ mai liniştit şi pe urmă te-i face şi mare călăreţ. Du-te la Ciumakov, el are să ţi le rânduiască toate cum se cuvine.

După câteva minute, Ciumakov sosi în galop la Fomin. Era turbat de furie.

— Ai înnebunit, sau îţi arde de glume? strigă el, oprindu-şi calul. La ce dracu mi-ai trimis pe jidan? Nu-l primesc! Să se care la naiba!

— Primeşte-l, primeşte-l, ca să fie mai multă lume, zise liniştit Fomin.

Cu spumă la gură, Ciumakov răcni:

— Nu-l iau! Îl omor, dar nu-l primesc! Cazacii murmură şi zbiară – du-te de te-nţelege singur cu dânşii!

În timp ce se certau, oamenii de lângă căruţe l-au dezbrăcat pe evreul cel tânăr de cămaşa lui brodată şi de pantalonii de postav, largi la glezne. Încercând cămaşa, unul din cazaci zise:

— Uite, vezi colea, dincolo de sat, nişte buruieni uscate? Trap până acolo, culcă-te şi rămâi pe loc până vom pleca d-aici, iar după asta, scoală-te şi cară-te unde vrei! De noi să nu te mai apropii, că te omorâm; mai bine du-te la mă-ta, la Rostov. Războiul nu e treabă de evreu. Dumnezeu va învăţat să fiţi negustori, nu să vă bateţi. Ne lipsim de voi, o s-o scoatem la capăt şi singuri!

Evreul fu gonit, dar în schimb, în aceeaşi zi, plutonul doi primi pe nebunul Paşa, cunoscut prin toate satele din staniţa Vioşenskaia. În râsetele tuturor, care glumeau pe seama lui, fu prins în stepă, adus în sat şi îmbrăcat solemn în hainele scoase de pe un ostaş roşu omorât; după aceea îi arătară cum se mânuieşte o armă şi câţiva se siliră îndelung să-l înveţe cum se taie cu sabia.

Grigori mergea spre caii lui, care stăteau la conovăţ, dar, zărind la o parte o mulţime îmbulzită, se îndreptă într-acolo. Auzind hohote de râs, îşi iuţi paşii; urmă o clipă de tăcere, în care răsună o voce domoală, povăţuitoare:

— Nu aşa, Paşa! Cine taie aşa? Aşa poţi să despici lemne, nu un om. Uite, aşa se face treaba, pricepi? Cum îl prinzi, porunceşte-i îndată să se pună în genunchi, că ţie n-are să-ţi vină la îndemână să-l loveşti când stă în picioare… S-a pus în genunchi, şi tu, uite aşa, loveşte-l din spate, în gât. Dar nu lovi drept, ci pieziş, şi trage sabia spre tine, ca să taie mai bine…

Înconjurat de bandiţi, nebunul stătea smirnă, strângând mânerul sabiei scoase din teacă. Ascultă poveţele cazacului, zâmbind blajin şi mijindu-şi cu fericire ochii bulbucaţi şi cenuşii. În colţurile gurii i se vedeau urme de spumă, ca la cai, şi balele îi curgeau din belşug pe barba roşcat-arămie, prelingându-se pe piept… Lingându-şi buzele murdare, zise, gângăvind şi bâlbâindu-se:

— Am priceput totul, drăguţule… Chiar aşa am să şi fac… O să-l pun în genunchi pe robul lui Dumnezeu şi o să-i tai gâtlejul… curat aşa o să-l tai! Mi-aţi dat şi nădragii, şi cămaşa, şi cizmele… Dar uite, numai balton n-am! Dacă mi-aţi face rost şi de un baltonaş… am să vă slujesc din toate puterile mele!

— Ai să omori un comisar şi ai să te-nvârţi şi de un palton, iar acum, povesteşte-ne cum te-au însurat anul trecut, îl îndemnă unul din cazaci.

În ochii nebunului, lărgiţi şi tulburi, se ivi o holbare de groază animalică. Trase o înjurătură lungă şi începu să povestească ceva, aţâţat de râsul tuturor. Toate acestea erau atât de scârboase, încât Grigori tresări şi se grăbi să plece. „Iată de ce oameni mi-am legat soarta…”, se gândi el, cuprins de durere, de mânie şi de ciudă pe el şi pe toată această scârbavnică viaţă…

Se culcă lângă conovăţ, silindu-se să nu audă strigătele nebunului şi hohotele de râs detunate ale cazacilor. „Plec chiar mâine! E timpul”, se hotărî el, privindu-şi caii graşi, bine rotunjiţi.

Se pregătea să părăsească banda, şi o făcea chibzuit şi cu grijă. Luase de la un miliţian omorât actele, pe numele de Uşakov, şi le cususe sub căptuşeala mantalei. Cu două săptămâni înainte, începu să-şi pregătească caii pentru un drum scurt, care trebuia însă străbătut cu cea mai mare iuţeală: îi adăpa la timp, îi ţesăla mai cu îngrijire ca oricând, aşa cum n-o făcea nici în timpul serviciului activ, încerca tot ce putea ca să facă rost de grăunţe pentru dânşii, iar caii lui arătau mai ageri decât ai celorlalţi, mai ales un cal ucrainean, sur şi cu pete albe. Avea părul lucios, sclipind la soare ca argintul înnegrit, caucazian. Cu astfel de cai putea fugi fără grijă de orice urmărire.

Grigori se sculă şi intră în curtea cea mai apropiată. Adresându-se unei bătrâne, care şedea pe treptele hambarului, o întrebă cu multă cuviinţă:

— N-aveţi cumva o coasă, bunico?

— Am avut una, naiba s-o ştie unde o fi acum! Dar ce vrei să faci cu ea?

— Voiam să cosesc putină iarbă în livada voastră. E voie?

Bătrâna stătu pe gânduri, apoi zise:

— Dar când o să plecaţi odată de pe capul nostru? Tot să vă dăm, ba una, ba alta… Vin unii, cer grăunţe; vin alţii, apucă şi ridică tot ce se vede. Nu-ţi dau coasă! Nici nu mă mai ruga, că nu dau!

— Cum, îţi pare rău pentru puţină iarbă, bătrânico?

— Dar ce, crezi tu că iarba creşte peste tot? Şi eu cu ce să-mi hrănesc vaca?

— Nu-ţi ajunge iarba din stepă?

— Du-te şi tu acolo, în stepă, puiule. Acolo e destulă.

Grigori zise cu ciudă:

— Mai bine, băbuco, tot dă-mi coasa. O să cosesc puţin, o să-ţi rămână şi ţie. Altfel, dacă lăsăm caii să pască singuri, au să strice totul!

Bătrâna privi oţărâtă la Grigori şi-şi întoarse faţa:

— Du-te singur şi ia-o! E atârnată, colo, sub şopron!

Grigori găsi sub şopron coasa veche şi crăpată, iar pe când trecea pe lângă bătrână, o auzi limpede spunând; „Dare-ar ciuma în voi, afurisiţilor!”

Era însă obişnuit cu asemenea vorbe. Îşi dăduse mai demult seama de chipul în care erau întâmpinaţi de localnicii satelor. „Au dreptate, se gândea el, mânuind coasa şi silindu-se să cosească curat. Ce nevoie au ei de noi? Nimeni n-are nevoie de noi, nu lăsăm pe nimeni să-şi vadă de treabă şi să trăiască în pace. Trebuie să isprăvesc odată cu asta, ajunge!”

Cufundat în asemenea gânduri, stătu mai târziu lângă cai, privind cum apucă lacom cu buzele lor negre şi catifelate şomoioagele de iarbă tânără, subţire. Un glas tineresc de bas, nu tocmai sigur, îl scoase din această scufundare:

— Ah, ce cal minunat! Ai zice că-i o lebădă!

Grigori se uită la acela care vorbise. Un cazac tinerel din staniţa Alexeevskaia, proaspăt intrat în bandă, privea calul sur şi clătina cu admiraţie din cap. Fără să-şi ia de la dânsul privirile încântate, îl înconjură de mai multe ori şi plescăi din limbă.

— Chiar al tău e?

— Dar ţie ce-ţi pasă? întrebă Grigori, fără prea multă bunăvoinţă în glas.

— Hai să facem schimb! Am un murg – soi curat, de Don! Sare peste orice obstacol, şi ce iute e, ce iute! Ca fulgerul!

— Dă-te la naiba, rosti rece Grigori.

Flăcăul tăcu o clipă, oftă necăjit şi se aşeză în apropiere. Cercetă îndelung calul cel sur şi zise:

— Dar a avut tignafes. Şi nu răsuflă bine.

Grigori stătea tăcut, scobindu-se în dinţi ca un pai. Flăcăul prostuţ începea să-i placă.

— Nu vrei să facem schimb, nenicule? întrebă încet băietanul, privindu-l cu ochi rugători.

— Nu, chiar dacă te-ai da şi pe tine, pe deasupra!

— Dar de unde îl ai?

— L-am făcut singur!

— Nu, zău!

— Tot de-acolo: mi l-a fătat o iapă!

— Poftim, iată ce-auzi, dacă vorbeşti cu un nărod, pufni cu necaz flăcăul şi se îndepărtă.

Satul se întindea în faţa lui Grigori; era pustiu, fără nici o ţipenie de om, parcă toată lumea murise. Nu se zărea nimeni, afară de oamenii lui Fomin. O haraba părăsită într-o ulicioară, un butuc într-o curte, cu barda înfiptă în grabă şi cu o scândură neisprăvită lăsată alături, o pereche de boi în jug, păscând alene iarba măruntă în mijlocul uliţei, o găleată răsturnată lângă fântână – toate arătau că vadul paşnic al vieţii din sat fusese întrerupt pe neaşteptate, şi că gospodarii se ascunseseră undeva, lăsându-şi treburile neisprăvite.

Aceeaşi pustietate şi aceleaşi urme de fugă pripită le mai văzuse Grigori atunci când regimentele căzăceşti călcau pământul Prusiei Orientale. De astă dată, avu prilej să le vadă în ţinutul său de baştină… Era întâmpinat de aceleaşi priviri mohorâte, în care mocnea ura – odinioară însă erau ale nemţilor, iar acum ale cazacilor din districtul Donului de sus. Grigori îşi aminti convorbirea de adineauri cu bătrâna şi privi amărât în jur, desfăcându-şi gulerul cămăşii. Aceeaşi afurisită durere se ridica spre inima lui…

Soarele dogorea pământul. În ulicioară mirosea a pulbere de ţărână, a lobodă şi a sudoare de cal. Prin livezi, în vârful sălciilor înalte, în cuiburile zbârlite, ciorile cârâiau întruna. Un râuşor de stepă, hrănit de cine ştie ce izvoare, ţâşnind undeva, la capătul de sus al văgăunii, curgea încet prin sat, tăindu-l în două. De pe amândouă malurile coborau întinse gospodării căzăceşti, înconjurate de desişul grădinilor, cu vişinii astupând ferestrele şi pâlcurile de meri, cu crengi lăbărţate, care-şi întindeau spre soare frunzele verzi şi micile lor fructe încă necoapte.

Grigori privea cu ochii tulburaţi ograda năpădită de păpădie pufoasă, casa cu obloanele galbene, acoperită cu paie, cumpăna înaltă de la fântână… Într-un păr din gardul vechi de la arie atârna o ţeastă de cal, înălbită de ploi, cu orbitele goale şi negre. Un vrej verde de dovleac se înălţa pe aceiaşi par, încolăcindu-se în sus, spre lumină. Ajunsese la vârful parului, agăţându-se de oasele craniului, de dinţii lui, şi capătul vrejului atârnând în jos, în căutare de reazem, atingea o creangă dintr-un tufiş vecin de călin.

Dar când mai văzuse oare aceeaşi, întocmai aceeaşi privelişte? În vis, sau în frageda-i copilărie? Năpădit pe neaşteptate de un dor arzător, se culcă sub gard, acoperindu-şi faţa cu palmele, şi nu se sculă decât în clipa când auzi comanda prelungă: „Înşeuaţi caii!”

În timpul marşului de noapte, ieşi din rânduri, se opri ca pentru a trece şaua de pe un cal pe altul, apoi trase cu urechea la tropotul de copite, care slăbea încet, îndepărtându-se, şi, sărind, în şa, o luă în galop cât mai departe de drum.

Goni vreo cinci verste, fără oprire, apoi trecu la pas, trase cu urechea: nu cumva era urmărit? Dar tăcea totul în stepă. Numai culicii strigau jalnic de pe colinele de nisip şi un lătrat de câine se auzea undeva, departe de tot, departe.

Un roi auriu de stele se risipise pe cer. În stepă, numai tăcere şi adiere de vânt cu miros amar şi drag de pelin… Grigori se ridică în scări şi răsuflă uşurat, cu tot pieptul…

Cu mult înainte de revărsatul zorilor, sosi în galop pe izlazul din faţa satului Tatarski. Alese un loc mai jos de sat, acolo unde Donul era mai puţin adânc, se dezbrăcă la piele, legă de capetele cailor haina, cizmele, armele – şi, ţinând în dinţi sacul cu cartuşe, o luă înot, alături de cai. Apa îl tăia cu răceala-i gheţoasă. Ca să se încălzească, vâslea de zor cu mâna dreaptă, fără să scape din cea stângă dârlogii legaţi împreună şi îndemnând cu glas încet caii, care gemeau şi sforăiau în apă.

Ajuns la mal, se îmbrăcă repede, strânse chingile şi o luă la galop iute spre sat, ca să se încălzească caii. Mantaua udă, aripile ude ale şeii şi cămaşa umedă îi zgribuleau trupul. Dinţii îi clănţăneau în gură, un fior îi străbătu spinarea, dar zvâcul galopului îl încălzi grabnic şi, în apropiere de sat, o luă la pas, cercetând cu încordare în jurul lui şi trăgând cu urechea. Hotărî să lase caii într-o râpă şi coborî pe un povârniş pietros. Pietrele ţăcăneau sec sub copitele cailor, scăpărând scântei roşietice.

Grigori legă caii de un ulm cunoscut din copilărie şi porni spre sat.

Iată şi vechea casă a Melehovilor, şi coroanele negre ale merilor, şi fântâna cu cumpănă de sub Ursa-Mare… Cu răsuflarea înăbuşită de emoţie, Grigori coborî la Don, trecu încet peste zăplazul curţii lui Astahov şi se apropie de fereastra cu obloanele în lături… Nu auzea decât bătaia zvâcnită a inimii sale şi vâjâitul surd al sângelui, năvălindu-i în tâmple. Bătu încetişor în pervaz – atât de încet, încât aproape că nici n-auzi sunetul de sub propriile-i degete. Axinia se apropie înlăuntru de fereastră şi se uită cu ochii lărgiţi. O văzu cum îşi strânse mâinile la piept şi-i auzi geamătul surd. Îi făcu semn să deschidă fereastra şi-şi scoase arma de la spate. Axinia împinse geamul în lături.

— Încet! Bine te-am găsit! Nu deschide uşa, am să intru pe fereastră, zise Grigori în şoaptă.

Se urcă pe prispă. Braţele goale ale Axiniei îi cuprinseră gâtul. Tremurau pe umerii lui aceste mâini dragi, îl pipăiau cu atâta putere, încât tremurul lor trecu şi în trupul lui Grigori.

— Xiuşa… stai o clipă… ţine arma, şopti el cu vocea surdă şi întretăiată.

Susţinându-şi sabia, făcu un pas în odaie şi închise fereastra în urma lui.

Voia s-o îmbrăţişeze pe Axinia, dar ea căzu în genunchi îi cuprinse picioarele şi, lipindu-şi chipul de mantaua lui udă, izbucni într-un hohot de plâns abia stăpânit, care-i zguduia tot trupul. Grigori o ridică şi o aşeză pe laviţă. Aplecându-se spre el, ascunzându-şi faţa la pieptul lui, Axinia tăcea, tresărea mereu şi strângea între dinţi reverul mantalei pentru a-şi înăbuşi plânsul şi a nu trezi copiii.

Se vedea lămurit că suferinţele o frânseseră şi pe ea, cea atât de tare întotdeauna. Se vedea că lunile din urmă fuseseră luni de trai amar pentru dânsa… Grigori îi mângâia părul răvăşit, căzut pe spate, şi fruntea fierbinte şi udă de sudoare. O lăsă să plângă până se linişti, apoi o întrebă:

— Sunt sănătoşi copiii?

— Da.

— Dar Duniaşka?

— Şi Duniaşka… vie, sănătoasă…

— Mihail e acasă? Stai o clipă! Ajunge, mi-e udă cămaşa de lacrimile tale… Xiuşa dragă, potoleşte-te… ajunge! N-avem timp pentru plâns, trebuie să ne grăbim… e acasă Mihail?

Axinia îşi şterse faţa şi strânse între palmele ude obrajii lui Grigori. Zâmbind printre lacrimi, fără să-şi ia ochii de la iubitul ei, zise încetişor:

— N-am să mai plâng… Uite, nu mai plâng… Mihail nu mai stă aici, e a doua lună de când e la Vioşki: face slujbă la nu ştiu ce unitate. Vino să vezi copiii! Vai, nu te mai aşteptam, nu mai aveam nădejdea să te mai vedem!…

Mişatka şi Poliuşka dormeau tolăniţi în pat. Grigori se aplecă asupra lor, stătu aşa o clipă, se îndepărtă în vârful picioarelor şi fără nici o vorbă se aşeză lângă Axinia.

— Dar cum? întrebă ea, într-o şoaptă plină de foc. Cum ai venit? Unde ai stat atâta timp? Şi dacă te prind?

— Am venit după tine. N-avea grijă, n-au să mă prindă! Mergi?

— Unde?

— Cu mine. Am plecat din bandă. Am fost la Fomin. Ai auzit despre asta?

— Da. Şi unde să merg cu tine?

— Spre miazăzi. În Kuban, sau mai departe. N-o să ne prăpădim, ne găsim noi o bucată de pâine, ce zici? Nu mă sperii de nici o muncă. Mâinile mele trebuie acum să muncească – nu să mai omoare oamenii. În lunile din urmă, m-a durut înfricoşător inima din pricina asta… Despre asta, o să mai stăm de vorbă.

— Dar copiii?

— Îi lăsăm la Duniaşka. O să vedem mai pe urmă. Mai târziu îi luăm cu noi. Ei, mergi?

— Grişa… Grişenka…

— Nu aşa! Fără lacrimi. Ajunge! O să mai plângem împreună, o să tot fie vreme… Pregăteşte-te de drum, ne aşteaptă caii în râpă. Ei, mergi?

— Dar cum ai crezut că n-aş merge? zise deodată tare Axinia şi-şi acoperi speriată buzele cu mâna, aruncând o privire spre copii. Cum ai crezut? repetă ea mai încet. Dulce trai am eu aici? Merg, Grişenka, iubitul meu! Merg pe jos, mă târăsc după tine, dar singură nu mai rămân! Fără tine, viaţa nu-i viaţă… Mai bine omoară-mă, dar nu mă părăsi din nou!…

Îl strânse cu putere în braţe. Grigori o sărută, privind pieziş spre fereastră: grozav de scurte îs nopţile de vară! Trebuiau să se grăbească.

— Poate că vrei să te culci niţel? întrebă Axinia.

— Cum îţi vine a vorbi? strigă el speriat. Acuşi se luminează de ziuă; trebuie să plecăm. Îmbracă-te şi du-te de-o cheamă pe Duniaşka. O să ne înţelegem cu ea. Trebuie să ajungem până dimineaţa la Suhoi Log. Acolo în pădure vom sta toată ziua, iar noaptea, pornim mai departe. Poţi să te ţii în şa?

— Doamne, aş merge oricum nu numai în şa. Mă gândesc dacă nu cumva visez! Te văd adeseori în vis… şi în felurite chipuri…

Axinia îşi pieptăna în grabă părul, ţinând acele în dinţi, şi vorbea încet şi nedesluşit. Se îmbrăcă repede, făcu un pas spre uşă.

— Să trezesc copiii? Să te mai uiţi măcar o dată la ei.

— Nu, nu trebuie, zise hotărât Grigori.

Scoase din şapcă punga cu tutun şi începu să-şi răsucească o ţigară, dar după ce Axinia ieşi afară, se apropie grăbit de pat şi rămase îndelung, sărutându-şi copiii; apoi şi-o aminti pe Natalia şi multe alte întâmplări din viaţa lui plină de amărăciune – şi plânse.

Duniaşka trecu pragul şi vorbi cu înfrigurare:

— Ah! Bine-ai venit, frăţioare! Tot ai ajuns, în sfârşit, acasă? Oricât ai rătăci prin stepă… Glasul ei tremurător începu să bocească. În sfârşit, a venit tatăl copilaşilor… Erau orfani, cu tată viu…

Grigori o îmbrăţişă şi o dojeni aspru:

— Mai încet, că trezeşti copiii! Lasă, surioară! Am mai auzit eu cântecul ăsta! Am avut parte tot de lacrimi şi de dureri… Nu pentru asta te-am chemat. Vrei să iei copiii la tine, ca să-i creşti?

— Dar unde te duci?

— Plec şi o iau pe Axinia cu mine. Primeşti copiii la tine? Când o să-mi găsesc de lucru, îi iau.

— Dar s-ar putea altfel? Ce mai întrebi? Dacă plecaţi amândoi, fireşte că-i iau. Doar n-au să rămână fără căpătâi, şi nici nu poţi să-i laşi pe seama străinilor…

Grigori o sărută în tăcere şi apoi zise:

— Îţi mulţumesc din toată inima, surioară! Ştiam eu că aşa ai să faci!

Duniaşka se aşeză pe cufăr şi întrebă:

— Când plecaţi? Chiar acum?

— Da.

— Dar casa cum rămâne? Şi gospodăria?

Axinia răspunse cu nehotărâre:

— Fă cum vrei. Primeşte chiriaşi, sau fă cum te pricepi mai bine. Tot ce rămâne din haine, din lucruri, le iei la tine…

— Dar ce spun oamenilor? Dacă mă întreabă de voi, ce să le răspund? întrebă Duniaşka.

— Ai să le spui că habar n-ai, şi atât! Grigori se întoarse către Axinia: Grăbeşte-te, Xiuşa! Să nu iei prea multe lucruri. Ia o bluză mai groasă, două-trei fuste, ceva rufărie, câtă ai, ceva mâncare de drum, altceva nimic.

Începea să mijească de ziuă, când, după ce-şi luară rămas bun de la Duniaşka şi sărutară copiii, care tot nu s-au trezit din somn, Grigori şi Axinia ieşiră în cerdac. Au coborât la Don şi ajunseră pe mal până la râpă.

— Plecam tot aşa, odată, la Iagodnoe, eu şi cu tine, zise Grigori. Numai că aveai o bocceluţă ceva mai mare şi noi eram ceva mai tineri…

Copleşită de emoţie şi bucurie, Axinia se uită la Grigori.

— Şi eu care încă tot mă tem: oare nu cumva e un vis? Dă-mi mâna, s-o pipăi, că tot nu-mi vine să cred. Râse încetişor şi se strânse în mers de umărul lui Grigori.

El îi vedea ochii umflaţi de lacrimi, dar strălucind de fericire, obrajii palizi în lumina vânătă a zorilor – şi, zâmbindu-i cu duioşie, se gândi: „Şi-a strâns lucrurile şi a plecat, ca la ospeţie… Nimic n-o sperie, ce femeie inimoasă!”

Şi, răspunzând parcă gândurilor lui, Axinia rosti:

— Vezi, cum sunt eu? M-ai fluierat ca pe un câine şi am şi alergat după tine. Iubirea şi dorul meu m-au făcut aşa, Grişenka… Numai de copii mi-e milă, cât despre mine n-am să zic nici „of”! O să te urmez pretutindeni, chiar până la moarte!

Auzindu-le paşii, caii nechezară încetişor. Noaptea fugea iute; la marginea de răsărit a cerului, se ivi, abia mijind, o fâşie trandafirie. Ceaţa se ridica peste ape, deasupra Donului.

Grigori dezlegă caii, o ajută pe Axinia să încalece. Scările erau cam prea lungi pentru picioarele ei. Necăjit pe lipsa lui de grijă, Grigori le scurtă, apoi încalecă pe al doilea cal.

— Ia-o după mine, Xiuşa! Când ieşim din râpă, o luăm în galop. Are să te scuture mai puţin. Nu slăbi dârlogii. Căluţului tău nu-i place asta. Şi fereşte-ţi genunchii. Câteodată se joacă, încearcă să te apuce de genunchi. Ei, dă-i drumul!

Până la Suhoi Log erau vreo opt verste. Le străbătură repede şi la răsăritul soarelui erau lângă pădure. La margine, Grigori se dădu jos din şa şi o ajută pe Axinia să descalece.

— Ei, cum a mers? E greu să călăreşti, când nu eşti obişnuită? o întrebă el, zâmbind.

Îmbujorată de goană, Axinia sclipi din ochii ei negri.

— E bine! Mai bine decât pe jos. Numai picioarele… zâmbi cu sfială. Întoarce-te, Grişa, să văd ce-i cu picioarele mele. Mă cam ustură pielea… mi se pare că m-am cam ros.

— Fleacuri! Are să-ţi treacă, o linişti Grigori. Plimbă-te puţin, că uite cum îţi tremură picioarele… Îşi micşoră ochii şi adăugă glumeţ, cu duioşie: Halal cazacă!

La poalele movilei, alese o poieniţă şi zise:

— Chiar aici o să ne fie popasul; odihneşte-te, Xiuşa!

Grigori scoase şeile de pe cai, le împiedică picioarele pentru păscut şi puse şeile şi armele sub o tufă. Roua deasă şi îmbelşugată acoperea iarba, făcând-o să pară cenuşie, iar pe povârniş – acolo se mai ascundea încă noaptea, cu adâncimi de un albastru-mat. Bondarii portocalii dormeau între petalele deschise ale florilor. Ciocârliile umpleau văzduhul cu ciripitul lor, iar pitpalacii ciocăneau în grâu şi în desişul aromitor de ierburi de stepă: „Pit-palac! Pit-palac!” Grigori călcă iarba lângă un tufiş de stejar şi se culcă, punându-şi capul pe şa. Şi glasul necontenit al pitpalacilor, şi fluieratul ciocârliilor, şi vântul cald, ce adia dinspre Don, de pe movilele de nisip, care nu se răceau nici noaptea – totul îl ispitea să aţipească. Orice-ar fi, după atâtea nopţi de nesomn, avea nevoie să doarmă. Glasurile pitpalacilor îl toropeau şi, biruit de somn, închise ochii. Axinia şedea alături, tăcută, îngândurată, rupând cu buzele petalele violete ale unei floricele înmiresmate.

— Grişa, dar nu ne prinde nimeni? întrebă că în şoaptă, atingând uşor obrazul lui neras, cu cotorul florii.

Se trezi cu greu din toropeală şi răspunse răguşit:

— Nu-i nimeni în stepă. Aşa sunt vremurile acum. Am să dorm Xiuşa, iar tu să vezi de cai. Pe urmă ai să dormi şi tu. Mă doboară somnul… dorm… E a patra zi… Pe urmă, o să stăm de vorbă…

— Dormi, iubitule, dormi cât vrei!

Axinia se aplecă, feri la o parte o şuviţă de păr de pe fruntea lui Grigori şi-i atinse încetişor obrazul cu buzele.

— Dragul meu Grişenka, ce de peri albi ai… zise ea în şoaptă. Îmbătrâneşti, adică? Dar câtă vreme a trecut de când erai flăcău?… Şi, cu umbră de zâmbet trist, se uită la chipul lui Grigori.

El dormea cu buzele întredeschise, răsuflând liniştit. Genele lui negre, cu capetele arse de soare, tremurau uşor; buza de sus i se mişca, descoperind dinţii albi, strânşi. Axinia îl privi mai atent şi abia atunci îşi dădu seama cât se schimbase în cele câteva luni de la despărţire. Ceva aspru, aproape brutal pândea în zbârciturile adânci dintre sprâncenele iubitului, în cutele de la colţurile gurii, în umerii obrajilor, care se desenau mai osoşi… Se gândi, pentru întâia oară, cât de cumplit trebuie să fie el în luptă, călare, cu sabia în mână. Lăsându-şi ochii în jos, se uită o clipă la mâinile lui mari, noduroase – şi suspină, fără să ştie de ce.

Puţin, mai târziu, Axinia se sculă încetişor, trecu poieniţa, ridicându-şi poala fustei şi căutând să n-o ude în iarba înrourată. Undeva în apropiere se auzea susurul şi clipocitul unui izvoraş, strecurându-se printre pietre. Coborî la fundul râpei, pardosit cu lespezi înverzite de muşchi, bău apă rece de la izvor, se spălă şi-şi şterse cu grijă faţa îmbujorată, cu basmaua. Un zâmbet senin îi stăruia mereu pe buze, şi în ochi îi sclipea bucuria. Grigori era din nou cu ea! Necunoscutul o chema iarăşi spre o tulbure fericire… Câte lacrimi a vărsat Axinia în nopţile fără somn, câtă suferinţă a încercat ea în lunile din urmă! Chiar ieri, în grădină, când femeile care prăşeau cartofii îngânau un cântec de muieri, inima i se strângea dureros şi fără să vrea, trăgea cu urechea.

Tega-tega, gâşte sure, hai acas', Nu e de ajuns de când vă tot scăldaţi?

Nu e de ajuns de când vă tot scăldaţi, Iar mie să am ochii-nlăcrimaţi?… cânta un glas subţire de femeie, jeluindu-şi soarta – şi Axinia nu se mai putu stăpâni atunci, au podidit-o lacrimile! Ar fi vrut să uite totul în muncă, să-şi sugrume durerea ce-i apăsa inima, dar lacrimile îi tulburau ochii, cădeau pe frunzele verzi de cartof, pe mâinile ei neputincioase; nu mai putea vedea înaintea ochilor, nu mai era în stare să facă nimic. Îşi aruncase sapa jos, se culcase pe pământ, îşi ascunsese faţa în palme şi dăduse drumul lacrimilor…

Chiar aseară îşi blestema viaţa, şi toate se arătau înainte-i cenuşii şi lipsite de bucurii, ca o zi posomorâtă; iar astăzi toată lumea îi părea plină de fericire şi de lumină, ca după o ploaie binefăcătoare de vară. „O să ne aflăm şi noi norocul!”, gândea ea, privind în neştire la frunzele crestate de stejar, aprinse de razele piezişe ale soarelui care răsărea.

Lângă tufe şi în poiana largă creşteau flori înmiresmate, de toate culorile. Axinia culese un braţ întreg, se aşeză încetişor în apropiere de Grigori şi, amintindu-şi anii de tinereţe, începu să facă o cunună. Cununa ieşi mare şi frumoasă. Axinia o admiră îndelung, apoi înfipse în ea mai multe flori roze de măceş şi o puse la căpătâiul lui Grigori.

Pe la ceasurile nouă, Grigori fu trezit de nechezatul zgomotos al cailor; se înălţă în capul oaselor, speriat, dibuind în jurul său şi căutându-şi armele.

— Nu-i nimeni, zise încet Axinia. De ce te-ai speriat?

Grigori se frecă la ochi şi zâmbi somnoros.

— M-am obişnuit să trăiesc iepureşte. Dorm, dar tot privesc cu un ochi, tresar la orice zgomot… Asta, fetiţo, nu se uită cu una, cu două. Mult am dormit?

— Nu. Poate ai vrea să mai dormi?

— Trebuie să dorm o zi şi o noapte în şir, ca să mă odihnesc ca lumea. Mai bine, să mâncăm. Pâinea şi cuţitul sunt la mine, în coburi; scoală-te tu, eu mă duc să adăp caii.

Se sculă în picioare, scoase mantaua şi scutură din umeri. Soarele începea să se încingă. Vântul se juca cu frunzele copacilor, acoperind cu foşnetul lor susurul melodios al izvoraşului.

Grigori coborî la apă şi făcu un mic zăgaz din crengi şi din pietre, mai săpă cu sabia ceva pământ şi umplu, golurile rămase. Când apa se strânse în acel zăgaz, aduse caii şi-i lăsă să se adape, apoi le scoase căpestrele şi-i lăsă din nou să pască.

În timpul mâncării, Axinia întrebă:

— Şi încotro plecăm de aici?

— La Morozovskaia. Vom merge până la Platov, iar de-acolo o luăm pe jos.

— Dar caii?

— Îi lăsăm.

— Păcat, Grişa! Ce cai minunaţi, mai cu seamă surul – nu te poţi sătura privindu-l, şi noi să-l lăsăm? De unde ţi l-ai luat?

— L-am doborât… Grigori zâmbi în silă. Prin jaf, de la un ucrainean.

După o clipă de tăcere, zise:

— Păcat sau nu, dar va trebui să-i părăsim… Doar n-o să ne facem geambaşi de cai.

— Dar de ce umbli cu arme? La ce mai trebuie? Dacă, Doamne fereşte, ne zăreşte cineva, ne găsim beleaua din pricina lor.

— Dar cine să ne vadă noaptea? Le-am păstrat, aşa, pentru curaj. Fără ele, nu mă simt la îndemână… Când vom părăsi caii, vom lepăda şi armele. N-o să mai avem trebuinţă de ele.

După ce mâncară, se culcară pe mantaua întinsă. Grigori se luptă în zadar cu somnul; rezemându-se în cot, Axinia îi povestea cum trăise fără el şi prin câte suferinţe trecuse. Doborât de toropeala de neînvins, Grigori îi auzea vocea măsurată şi nu era în stare să-şi ridice pleoapele grele. Din când în când, nici nu-i mai auzea glasul. Vorbele ei se îndepărtau, răsunau mai surd şi amuţeau pe deplin. Grigori tresărea şi se trezea, dar după câteva minute închidea din nou ochii. Oboseala era mai puternică decât voinţa şi dorinţa lui.

—… se necăjeau, mă tot întrebau: „Unde-i tăticu?” Făceam ce puteam pentru ei, îi mângâiam. S-au obişnuit cu mine şi nu se mai duceau aşa des la Duniaşka. Poliuşka e cuminte, liniştită. Îi făceam păpuşi din cârpe şi ea şedea sub masă, se juca cu ele. Iar Mişatka numai ce vine într-o zi în goană de pe uliţă, stă şi tremură din tot trupul. „Ce-i cu tine?” zic. A plâns, dar ştii – a plâns amar de tot. „Copiii nu se joacă cu mine, zice. Îmi spun: „Tat-tău e un bandit!” Mamă, e adevărat că el e bandit? Dar cum sunt bandiţii?” Îi zic: „Da' de unde! Tatăl tău nu e bandit. E numai aşa… un om nenorocit!” El tot nu mă slăbeşte, mă tot întreabă de ce e nenorocit şi ce este un om nenorocit? Iar eu tot nu pot să-l lămuresc… Dânşii, Grişa, dânşii singuri au început să-mi zică mamă, să nu crezi că eu i-am învăţat. Şi Mihail se purta bine cu dânşii, n-am ce zice. Mie nici nu-mi dădea bună ziua, întorcea spatele şi trecea pe alături, dar lor le-a adus de două ori zahăr din staniţă. Iar Prohor mereu a plâns de jalea ta. „S-a prăpădit omul”, zice. Săptămâna trecută, a venit la mine să stea de vorbă despre tine, şi a plâns cu lacrimi… La mine s-au căutat arme, sub acoperiş şi în pivniţă, peste tot…

Grigori adormi, fără să mai audă sfârşitul povestirii. Deasupra capului său şuşoteau şi foşneau în vânt frunzele unui ulm tânăr. Dâre galbene de lumină alunecau pe chipul lui. Axinia îi sărută îndelung ochii închişi, apoi adormi şi ea, lipindu-şi obrazul de mâna lui Grigori şi zâmbind prin somn.

Noaptea târziu, când a apus luna, părăsiră Suhoi Log; După două ceasuri de călărie, au coborât dealul spre Cir. Cristeii strigau pe izlaz, broaştele orăcăiau pe întrecute în apele râuşorului împânzit pe păpuriş şi un buhai-de-baltă gemea surd, undeva, în depărtare.

De-a lungul râului se întindea un şir neîntrerupt de livezi, arătându-se fioroase în ceaţă.

În apropiere de podişcă, Grigori se opri. Tăcerea de la miezul nopţii, stăpânea satul. Grigori atinse uşor calul cu tocurile cizmelor şi coti la o parte. Nu voia să treacă podişca. Nu avea încredere în această tăcere şi se temea de ea. La marginea satului, trecură râuleţul prin văd şi, în clipa când cotiră într-o ulicioară strâmtă, un om răsări dintr-un şanţ, apoi alţi trei.

— Stai! Cine-i?

Grigori tresări ca de o lovitură şi trase de dârlogi. Îndată stăpânindu-se, răspunse tare: „Oameni buni!” şi, întorcându-şi brusc calul, mai avu timp să-i şoptească. Axiniei: „Înapoi! După mine!”

Cei patru din pichetul instalat de detaşamentul de aprovizionare, proaspăt cantonat în sat, se apropiau de ei în tăcere şi fără grabă. Unul se opri şi scăpără un chibrit, aprinzându-şi ţigara. Grigori croi aprig cu biciuşca calul Axiniei. Calul făcu o săritură şi se avântă în galop. Aplecându-se pe gâtul calului său, Grigori îl urmă. O tăcere chinuitoare mai ţinu câteva secunde, apoi o salvă răsună, ca un tunet prelungit, şi limbile de flacără străfulgerară bezna nopţii. Grigori auzi şuierul ascuţit al gloanţelor şi strigătul prelung:

— La ar-me!…

La vreo sută de stânjeni de râu, Grigori ajunse din urmă calul sur, care alerga în galop larg, şi, venind alături de el, strigă:

— Apleacă-te, Xiuşa! Apleacă-te mai, jos!

Axinia trase de dârlogi şi, aplecându-se, alunecă într-o parte. Grigori abia avu timp s-o sprijine, altfel ar fi căzut.

— Te-au rănit?! Unde te-au lovit?! Spune!… întrebă răguşit Grigori.

Ea tăcea şi se lăsa tot mai greu pe braţul lui. Strângând-o din mers lângă el, Grigori şopti, înăbuşindu-se:

— Pentru Dumnezeu, spune măcar o vorbă! Rogu-te, ce ai?

Dar nu mai auzi nici un cuvânt, nici un geamăt de la Axinia. Tăcea.

La vreo două verste de sat, Grigori coti brusc din drum, coborî spre râpă, descălecă şi, luând-o cu grijă pe Axinia în braţe, o aşeză încetinel pe pământ.

Îi scoase jacheta groasă, îi rupse la piept bluza de stambă uşoară şi cămaşa şi-i descoperi rana, pipăind. Glonţul o izbise pe Axinia în omoplatul stâng, îl zdrobise, şi-i străbătuse pieptul, ieşind pieziş dedesubtul claviculei drepte. Cu mâinile însângerate, scuturate de tremur, Grigori scoase din desagi o cămaşă curată şi pachetul cu pansament. O ridică uşor pe Axinia, susţinând-o cu genunchiul sub spinare, şi începu să-i panseze rana, încercând să oprească sângele, care ţâşnea de sub claviculă. Bucăţile de pânză şi pansamentul se înnegreau repede, ude de sânge. Sângele curgea şi din gura întredeschisă a Axiniei, gâlgâind şi clipocindu-i în gâtlej. Şi, buimac de groază, Grigori înţelese că totul este sfârşit, că lucrul cel mai cumplit, ce i s-ar mai fi putut întâmpla, se întâmplase…

Călcând încet pe povârnişul abrupt al râpei, pe o potecă bătătorită de oi în iarbă şi acoperită cu gunoiul lor rotund, coborî jos, purtând-o în braţe pe Axinia. Capul ei fără putere se odihnea pe umărul lui. Îi auzea răsuflarea şuierătoare şi chinuită, îi simţea sângele ei cald părăsindu-i trupul şi curgându-i printre buze pe pieptul lui. Amândoi caii îl urmară, sforăind şi zăngănind din zăbale, coborâră în râpă şi începură să mestece iarba grasă.

Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor. Nici o clipă nu-şi mai reveni în fire. O sărută pe buzele reci şi sărate de sânge, o puse încetişor pe iarbă şi se sculă în picioare. O putere necunoscută îl izbi parcă în piept, şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate, dar sări îndată în picioare speriat, şi căzu din nou, izbindu-se dureros cu capul fără şapcă de o piatră. După un timp, fără să se scoale din genunchi, îşi scoase sabia şi începu să sape mormântul. Pământul era umed şi, se săpa lesne. Grigori era foarte grăbit, dar îl sugruma un spasm şi-şi rupse cămaşa la gât ca să poată răsufla mai uşor. Răcoarea ceasurilor de noapte, care se duceau, îi mângâia pieptul ud de sudoare şi astfel înfricoşata lui muncă i-a fost mai înlesnită. Scotea pământul cu mâinile şi cu şapca, fără nici o clipă de răgaz, dar mult timp trecu până când izbuti să sape o groapă adâncă până la brâu.

Îşi îngropă pe Axinia la lumina vie a dimineţii. Punând-o în mormânt, îi aşeză în cruce mâinile arămii, acum înălbite de moarte, îi acoperi chipul cu broboada, pentru că pământul să nu-i intre în ochii pe jumătate deschişi, privind nemişcaţi cerul şi începând să se tulbure. Îşi luă rămas bun de la ea, adânc încredinţat că nu se desparte de dânsa pentru multă vreme…

Bătu cu palmele lutul galben şi jilav de pe moviliţa rotunjită deasupra mormântului şi rămase îndelung în genunchi lângă el, legănându-se uşor, cu capul aplecat.

Acum, nu mai avea unde să se grăbească. Totul luase sfârşit.

Soarele se ridica în ceaţa fumurie deasupra râpei. Razele lui argintau părul cărunt de pe capul descoperit al lui Grigori, alunecând pe chipul său palid în groaznica-i nemişcare. Trezindu-se parcă dintr-un vis urât şi greu. Îşi ridică ochii şi zări deasupra lui un cer negru în care strălucea orbitor discul negru al soarelui.

La început de primăvară, după ce s-a topit zăpada şi s-a uscat iarba culcată la pământ în timpul iernii, în stepă se aprinde focul, care curăţă pământul de buruieni. Flacăra gonită de vânt curge în puhoaie, mistuie cu lăcomie pirul uscat, se înalţă în zbor pe tulpinile înalte de scai, alunecă pe măturicile cafenii de pelinariţă, se târăşte prin văgăuni… Şi multă vreme după aceasta, stepa miroase a pământ ars, amar şi crăpat. Pretutindeni în jur, înverzeşte vesel iarba nouă, ciocârlii fără număr joacă deasupră-i în cerul albastru, gâşte călătoare pasc tinerele vlăstare grase, şi dropiile poposite pentru vară îşi fac ale lor cuiburi. Dar acolo pe unde a curs torentul de foc, se întinde, înfiorător, numai pământul mort şi negru – fără cuiburi de păsări, ocolit de fiare, şi numai vântul înaripat şi sprinten trece în zbor deasupra lui, luând cu el şi ducând departe cenuşa sură şi pulberea neagră, usturătoare.

Viaţa lui Grigori se făcuse neagră, asemenea stepei pustiite de foc. Pierduse tot ce avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul, îi dărâmase totul. Nu-i rămâneau decât copiii. Şi totuşi continua să se agaţe disperat de viaţă, ca şi cum viaţa lui sfărâmată ar mai fi avut vreun preţ pentru el şi pentru alţii…

După ce o încredinţase pământului pe Axinia, rătăcise fără nici o ţintă trei zile şi trei nopţi prin stepă, dar nu se dusese nici acasă, nici la Vioşenskaia să se predea, în a patra zi, părăsindu-şi caii într-un sat din staniţa Ust-Hopiorskaia, trecu Donul şi plecă pe jos la pădurea Slaşciovskaia, lângă care, în aprilie, banda lui Fomin fusese zdrobită pentru întâia oară. Încă de atunci, tot în aprilie, auzise că în pădure se cuibăriseră de nădejde dezertorii. Se ducea acum la ei, nedorind să se mai întoarcă la Fomin.

Rătăci câteva zile prin pădurea uriaşă. Foamea îl chinuia, dar nu îndrăznea să iasă la vreo aşezare omenească. După moartea Axiniei, îşi pierduse şi chibzuiala, şi îndrăzneala din trecut. Un trosnet de creangă, un foşnet în dumbravă, un ţipăt de pasăre a nopţii, toate îl înfiorau şi-l umpleau de spaimă. Se hrănea cu fragi cruzi, cu ciupercuţe mici, cu frunze de alun şi slăbise înfricoşător. Spre sfârşitul zilei a cincea, se întâlni cu dezertorii, care-l aduseră în bordeiul lor.

Erau şapte la număr, toţi din satele dimprejur. Se statorniciseră în dumbravă din toamna trecută, odată cu începutul mobilizării. Trăiau în bordeiul lor încăpător ca nişte gospodari, neavând nevoie aproape de nimic. Noaptea se duceau adesea să-şi vadă familiile şi se întorceau cu provizii de pâine, de pesmeţi de mei, de făină şi de cartofi, iar carnea pentru mâncare o găseau fără prea multă trudă, furând din când în când prin satele străine.

Un dezertor, care fusese cândva în Regimentul 12 de cazaci, îl recunoscuse pe Grigori şi astfel fu primit fără prea multă vorbă în rândurile lor.

Grigori pierduse numărătoarea zilelor, care se târau cu o încetineală chinuitoare. Până în octombrie, mai stătu în pădure, oarecum liniştit, dar când începură ploile de toamnă şi vremea friguroasă dorul de copii şi de sat se trezi în el cu o nouă şi neaşteptată putere…

Pentru ca timpul să treacă mai repede, şedea zile întregi pe pat, cioplind linguri şi străchini şi tăind cu măiestrie chipuri de oameni şi de animale din bucăţi de lemn. Se silea să nu, se gândească la nimic şi să nu îngăduie veninul dorului să pătrundă în inima lui. Ziua izbutea, dar, în schimb, în lungile nopţi de iarnă îl năpădea chinul amintirilor. Se zvârcolea îndelung în pat, fără somn. Ziua, nici un suflet de om din bordei nu auzea de la el vreo tânguire, dar adesea se trezea noaptea şi, tremurând, îşi trecea mâna peste faţă; obrajii şi barba deasă, care-i crescuse într-o jumătate de an, erau lac de lacrimi.

Îşi visă de multe ori copiii, pe Axinia, pe maică-sa, pe toţi cei dragi, care nu se mai aflau printre cei vii. Toată viaţa îi rămăsese undeva în trecut, şi acest trecut i se părea un vis nu prea lung, dar înfricoşat de greu… „De-aş mai putea trece măcar o dată prin părţile noastre să-mi mai văd copilaşii – şi după aceea pot să mor”, îşi zicea mereu.

La începutul primăverii, se ivise pe neaşteptate Ciumakov. Era ud până la brâu, dar vioi şi gălăgios ca întotdeauna. După ce îşi uscase haina lângă sobiţă, încălzindu-se, se aşeză pe pat, lângă Grigori.

— Ce-am mai hălăduit noi, Melehov, după ce-ai plecat! Am fost şi la Astrahan, şi în stepele calmuce… Am văzut şi noi cum e lumea! Şi cât sânge am vărsat, nici nu-l poţi măsura! Pe nevasta lui Iakov Efimâci i-au luat-o zălog şi i-au luat toată averea, hei, şi dânsul s-a mâniat rău şi a poruncit să ciopârţim pe toţi cei ce slujesc Puterea sovietică. Şi am început să-i tăiem la rând: şi pe învăţători, şi pe felceri, şi pe agronomi… Dracu ştie pe cine n-am mai tăiat! Dar acum, s-a isprăvit şi cu noi, zise el cu un suspin, tremurând de frig. Întâia oară, ne-au bătut la Tişanskaia şi, acum o săptămână, la Solomnâi. Noaptea, ne-au înconjurat din trei părţi; ne-au lăsat un singur drum, spre deal, dar acolo era zăpadă până la burta calului… În zori de zi, au dat drumul la mitralierele lor şi a început răfuiala… Au secerat pe toţi cu mitralierele. Eu şi cu băiatul lui Fomin, numai noi doi am scăpat. El, Fomin, ţinea cu dânsul pe Davâdka al său, încă din toamna trecută. A pierit, şi Iakov Efimâci… Am văzut cu ochii mei cum i-a fost moartea. Cel dintâi glonţ l-a nimerit în genunchi, iar altul l-a atins la cap, dar numai l-a zgâriat. De trei ori a căzut de pe cal. Ne opream, îl puneam în şa şi el mai fugea puţin cu noi şi iarăşi cădea. Al treilea glonţ l-a găsit bine, l-a izbit în coastă… Atunci l-am lăsat pe loc. Ca la vreo sută de stânjeni, mă uit înapoi: doi inşi călări îl isprăveau cu săbiile…

— Asta trebuia să se-ntâmple odată, zise Grigori cu nepăsare.

Ciumakov petrecu o noapte în bordeiul lor, iar dimineaţa începu să-şi ia rămas bun.

— Încotro? îl întrebă Grigori.

Ciumakov răspunse zâmbind:

— Să-mi caut alt trăi, mai uşor. Poate că mergi şi tu cu mine?

— Nu, du-te singur.

— Da, nu pot trăi cu voi… Meseria ta, Melehov, lingurile şi străchinile tale de lemn nu-s de mine, zise batjocoritor Ciumakov şi-şi scoase şapca cu o plecăciune. Hristos să vă răsplătească, dragii mei hoţomani paşnici, pentru pâinea, pentru sarea voastră şi pentru adăpost. Să vă dea Dumnezeu o viaţă mai veselă, că tare-i urât pe la voi. Vorba ceea: în pădure staţi, la roată ruptă vă închinaţi – viaţă e asta?

După plecarea lui, Grigori mai stătu în dumbravă încă o săptămână, apoi se pregăti şi el de plecare.

— Acasă? îl întrebă unul din dezertori.

Şi Grigori zâmbi slab, pentru întâia oară de când venise în pădure.

— Acasă.

— Poate că ar fi mai cuminte să stai până la primăvară. La Întâi Mai, au să ne dea, amnistie şi atunci plecăm cu toţii.

— Nu, nu pot să mai aştept, zise Grigori, şi-şi luă rămas bun.

A doua zi dimineaţa ajunse la Don, în dreptul satului Tatarski. Stătu mult timp, privindu-şi mereu casa, palid de o dureroasă şi plăcută tulburare. Apoi scoase arma de la umăr şi cartuşiera, în care ţinea aţă şi ace, un fuior de cânepă şi o sticluţă cu ulei de armă. Fără să ştie de ce, numără cartuşele: erau douăsprezece încărcătoare pline şi încă douăzeci şi şase bucăţi fără încărcătoare.

Într-un loc, gheaţa se desprinsese de mal. Apa limpede, verzuie, plescăia izbindu-se de gheaţa zimţată şi o rupea. Grigori aruncă în apă arma, revolverul, apoi cartuşele – şi-şi şterse cu grijă mâinile de poala mantalei.

Trecu Donul ceva mai jos de sat, pe gheaţa de martie, vânătă, roasă de dezgheţ, şi o luă cu paşi mari spre casă. Văzu încă de departe pe Mişatka, stând pe poteca ce cobora spre podişcă, şi cu greu se stăpâni ca să nu alerge spre dânsul.

Mişatka rupea ţurţurii de gheaţă, care atârnau sub o piatră, îi arunca jos şi privea atent cum cioburile albăstrii se rostogoleau la vale.

Grigori se apropie de potecă şi, înăbuşindu-se, strigă cu glas răguşit:

— Mişenka!… Copilaşul meu!…

Mişatka îi aruncă o privire înfricoşată şi-şi lăsă ochii în jos. Îl recunoscuse pe tatăl său în acest om bărbos şi grozav la vedere…

Toate vorbele dulci şi duioase pe care le şoptea Grigori în nopţile petrecute acolo, în dumbravă, când se gândea la copiii lui, îi zburaseră acum din cuget. Lăsându-se în genunchi şi sărutând mânuţele trandafirii, reci, ale băiatului, rostea mereu, cu acelaşi glas înăbuşit, mereu aceleaşi două cuvinte.

— Copilaşul meu… Copilaşul meu…

După aceea, Grigori îşi luă fiul în braţe. Privind nesăţios cu ochii aprinşi şi exaltaţi faţa lui, întrebă:

— Dar voi cum o duceţi?… Mătuşa, Poliuşka, vii, sănătoase?

Ferindu-se întruna să-şi privească părintele în ochi, Mişatka răspunse încetişor:

— Mătuşa Dunia e sănătoasă, da Poliuşka a murit astă-toamnă… De o boală de gât… Iar unchiul Mihail este la slujbă…

Şi iată că s-a împlinit puţinul visat de Grigori în atâtea şi atâtea nopţi de nesomn. Stătea la poarta casei lui, ţinându-şi fiul în braţe…

Era tot ce-i mai rămânea în viaţă, tot ce-l mai lega de pământ şi de toată lumea uriaşă ce străluceşte sub soarele rece.

SFÂRŞIT