PARTEA A ŞASEA.

ÎN APRILIE 1918, ÎN ŢINUTUL DONULUI SE CĂSCASE ÎNTRE FRAŢI o adâncă prăpastie. Cazacii foşti pe front din districtele de la miazănoapte – Hopiorski, Ust-Medvediţki şi o parte din Verhne-Donskoi – plecaseră cu unităţile Armatei Roşii aflate în retragere; cei din părţile Donului de jos îi goneau şi-i împingeau spre hotarele ţinutului.

Cazacii din Hopiorski plecaseră aproape toţi cu roşii; cei din Ust-Medvediţki plecaseră pe jumătate, iar dintre cei din Verhne-Donskoi numai o parte neînsemnată.

Abia în 1918, istoria îi despărţi cu totul pe cei de la Donul de sus de cei din părţile de jos. Începutul acestei despărţiri se arătase încă cu veacuri în urmă, atunci când cazacii din districtele de miazănoapte, mai puţin înstăriţi, fără pământurile mănoase ale ţinutului din preajma Mării de Azov, fără podgorii, fără îmbelşugate olaturi de vânătoare şi fără locuri de pescuit, sfărâmau vremelnic supunerea lor faţă de cârmuirea de la Novocerkassk, purcedeau la samavolnice năvăliri în ţinuturile ruseşti şi erau gata oricând să ofere cel mai neprecupeţit sprijin tuturor zavergiilor, începând cu Razin şi sfârşind cu Sekaci.

Până şi în vremurile mai apropiate, când toată Oastea îşi mocnea frământările ascunse, apăsată de mâna stăpânirii, cazacii de pe Donul de sus se răzvrăteau pe faţă şi, conduşi de atamanii lor, făceau să se clatine temeliile puterii ţariste; se băteau cu trupele ţarului, jefuiau caravanele de vase de pe Don, apăreau pe neaşteptate la Volga şi aţâţau la răscoală căzăcimea înfrântă din Zaporojie.

Spre sfârşitul lui aprilie, două treimi din Ţinutul Donului fuseseră părăsite de roşii. După ce se dovedi limpede neapărata nevoie a unei puteri regionale proprii fruntaşii de la conducerea grupurilor de combatanţi, care luptau în sud, propuseră convocarea Sfatului Oastei. În ziua de 28 aprilie urma să se ţină la Novocerkassk adunarea membrilor Guvernului provizoriu al Ţinutului Donului, cu delegaţii staniţelor şi ai unităţilor de trupe.

În satul Tatarski veni o hârtie din partea atamanului staniţei Vioşenskaia, prin care se făcea cunoscut că în ziua de 22 ale lunii va avea loc la Vioşenskaia adunarea staniţei, ca să aleagă delegaţii pentru Sfatul Oastei.

Miron Grigorievici Korşunov dădu citire hârtiei în adunarea obştii. Satul îl trimise pe dânsul la Vioşenskaia, împreună cu moş Bogatâriov şi cu Pantelei Prokofievici.

Pantelei Prokofievici fu ales de adunare printre ceilalţi delegaţi trimişi să ia parte la Sfat. El se întoarse de la Vioşenskaia chiar în aceeaşi seară, iar a doua zi hotărî să meargă împreună cu cuscrul său la Millerovo, ca să ajungă la vreme în Novocerkassk. Miron Grigorievici urma să cumpere de la Millerovo gaz, săpun şi alte mărunţişuri pentru gospodărie, dar în acelaşi timp voia să mai şi câştige ceva, cumpărând nişte site şi babit pentru moara lui Mohov.

Plecară deci dis-de-dimineaţă. Cei doi telegari ai lui Miron Grigorievici goneau sprinten; cuscrii şedeau unul lângă altul în brişca uşoară, zugrăvită cu flori şi felurite izvoade. După ce urcară colnicul, începură să tăifăsuiască. Nemţii erau la Millerovo, aşa încât Miron Grigorievici întrebă cu oarecare teamă:

— Ce zici, cuscre, oare n-au să ne-nhaţe nemţii? A dracului seminţie de oameni, dar-ar boala-ntr-unşii!

— Nu, îl încredinţă cu tărie Pantelei Prokofievici. Matvei Kaşulin a fost mai deunăzi acolo şi spune că nemţii se cam tem… Se feresc să se lege de cazaci.

— Să te-audă Dumnezeu! zâmbi Miron Grigorievici în barba-i roşcată ca o blană de vulpe şi începu să se joace cu codiriştea biciului, făcută dintr-o creangă de vişin; apoi, ceva mai liniştit, schimbă vorba: Şi cum crezi tu, ce fel de stăpânire o să puneţi?

— Punem un ataman. Un cazac de-al nostru!

— Dă, doamne! Deschideţi bine ochii! Să-i încercaţi pe generali tot aşa cum ţiganii geambaşi pipăie şi aleg caii; să fie tot fără cusur.

— Las' că i-om alege noi! Ţara Donului nu s-a golit de oameni cu scaun la cap.

— Aşa-i, cuscre, aşa-i!… Măcar că şi proştii răsar şi cresc singuri, fără nici o sămânţă. Miron Grigorievici privi cu ochii subţiaţi; o umbră de tristeţe îi întunecă faţa pistruiată. Mă gândeam să-l fac om pe Mitka al meu. Trăgeam nădejde că se va înhăma la învăţătură, să ajungă ofiţer – când colo, n-a isprăvit nici şcoala parohială. În a doua iarnă a fugit.

Tăcură un răstimp, gândindu-se la feciorii plecaţi undeva, în urmărirea bolşevicilor. Brişca se legăna amarnic pe drumul plin de hârtoape, corbiul din dreapta îşi izbea din fugă un picior din faţă de copita piciorului dindărăt, ţăcănind zgomotos din potcoava nouă, netocită; brişca se hurduca, şi cei doi cuscri se frecau cu coatele, cum se freacă peştii când îşi pun icrele.

— Unde-or mai fi fiind dânşii, cazacii noştri, sireacii? oftă Pantelei Prokofievici.

— Au luat-o de-a lungul Hopiorului. Fedotka, calmucul, s-a înapoiat de la Kumâljenskaia: i s-a prăpădit calul. Cică drumul le-ar fi spre staniţa Tişanskaia.

Tăcură iar. Un vântuleţ subţire le înfiora spinările: îndărătul lor, dincolo de Don, pădurile, pajiştile, lacurile şi poienele ardeau măreţ şi liniştit în văpaia trandafirie a zorilor. Urcuşul nisipos se întindea ca un fagure de miere galbenă; cocoaşele de cămilă ale colnicelor luceau ca bronzul spălăcit.

Primăvara înainta fără vlagă. Frunzişul plin, de un verde-închis, luase locul primelor pete ale pădurilor verzui, de culoarea mării; stepa înflorea, apa zăpezilor topite intrase în pământ, lăsând pe pajişte nenumărate ochiuri ca nişte oglinzi sclipitoare; dar pe alocuri, rămăşiţele nămeţilor împuţinate de dezgheţ tot mai stăruiau, tupilate sub malurile lutoase ale râpelor, arătându-şi, cu un soi de sumeţire, întârziatele ostroave de albeaţă.

A doua zi, pe înserat, au ajuns la Millerovo şi poposiră la un ucrainean cunoscut, care locuia lângă zidurile cafenii ale silozului. Dimineaţa, după ce îmbucă ceva, Miron Grigorievici înhămă caii şi se porni după cumpărături. Neîmpiedicat de nimeni, trecu rampa şi acolo zări, pentru întâia dată în viaţa lui, nişte nemţi. Trei soldaţi din Landsturm67 veneau tăindu-i drumul. Unul, mărunţel, cu barba castanie şi creaţă crescută până la urechi, îi făcu semn cu mâna să se apropie.

Miron Grigorievici trase de hăţuri, mişcându-şi buzele cu un aer neliniştit. Nemţii veniră mai aproape. Un prusac zdravăn şi bine hrănit zise tovarăşului său, rânjindu-şi dinţii albi într-un zâmbet:

— Ia te uită: un cazac autentic! Poartă şi uniforma lor! Foarte probabil că feciorii lui au luptat împotriva noastră. Hai să-l trimitem viu la Berlin. Va fi o mostră din cele mai interesante!

— Mai bine ne-ar prinde caii lui; iar el n-are decât să se care la toţi dracii! răspunse serios cel cu mâinile mari şi cu barba castanie.

Ocoli cu grijă caii şi se apropie de brişcă.

— Dă-te jos, moşule! Ne trebuiesc caii tăi ca să cărăm nişte făină de la moară la gară. Hai, dă-te jos dacă-ţi spun!… Să vii după cai la comandament. Neamţul arătă cu ochii spre moară şi, cu un gest care dovedea că n-are chef de multă vorbă, îl pofti pe Miron Grigorievici să se dea jos din brişcă.

Ceilalţi doi porniră spre moară, întorcând privirea şi râzând. Faţa lui Miron Grigorievici se făcu pământie. După ce înfăşură hăţurile în jurul unei scânduri, sări tinereşte jos şi ieşi în faţa cailor.

„Unde-mi eşti, cuscre? gândi el repede şi simţi cum îl trec fiori; Au să-mi ia caii… Of şi iar of, că rău am mai sfeclit-o! Dracu m-a pus să plec!”

Cu buzele strânse neamţul îl înhăţă de mânecă, făcându-i semn s-o ia spre moară.

— Lasă-mă! strigă Miron Grigorievici, aplecându-se înainte şi pălind şi mai mult. Nu te atinge de mine! Nu-ţi dau caii!

După răsteala glasului, neamţul ghici înţelesul răspunsului. Gura i se strâmbă deodată în chip agresiv, descoperindu-i dinţii uimitor de albi, ochii i se măriră ameninţător, vocea izbucni ca un îndârjit lătrat de mânie. Apucă cureaua armei trecută pe după umăr, dar, în aceeaşi clipă, Miron Grigorievici îşi aminti de iureşele tinereţii şi, cu o lovitură fulgerătoare şi scurtă, îl izbi în falcă. Lovitura fu atât de zdravănă, încât capul neamţului zvâcni îndărăt, făcând să-i plesnească cureaua căştii de sub bărbie. Căzu pe spate şi, încercând să se ridice, scuipă un ghem de sânge negru şi des. Miron Grigorievici îl mai lovi o dată peste ceafă, îşi roti privirea de jur împrejur şi, aplecându-se, îi smuci arma. Mintea sa lucra repede şi neobişnuit de limpede. Îşi întoarse caii, ştiind că neamţul n-are cum să mai tragă în urma lui şi temându-se numai de santinelele care l-ar fi putut zări de peste gard sau de pe linia căii ferate.

Nici la curse cei doi telegari nu alergaseră într-un galop mai turbat! Nici la nunţi roţile briştei n-avuseseră atâta de îndurat! „Doamne, scapă-mă! Scapă-mă, doamne! În numele tatălui…”, şoptea în gând Miron Grigorievici, biciuindu-şi nebuneşte caii. Zgârcenia fu cât pe ce să-l piardă: ar fi vrut să mai treacă pe la gazdă, să-şi ridice blana lăsată acolo; dar simţământul primejdiei birui până în cele din urmă, făcându-l să se abată pe altă cale. Mai târziu, istorisea că străbătuse cele douăzeci de verste până la slobozia Orehovaia mai iute decât prorocul Ilie cu carul său. Ajuns la Orehovaia, alergă în grabă la un prieten ucrainean şi, mai mult mort decât viu, îi povesti cele întâmplate, rugându-l să-l ascundă undeva, împreună cu caii. „Ucraineanul îi împlini rugămintea, dar, socoti de datoria lui să-l înştiinţeze:

— Te ascund, Grigorici, dar dac-au să mă ia de scurt, am să spun că n-am nici un amestec. Altminteri, au să-mi dea foc casei şi au să-mi prindă şi juvăţul de gât.

— Numai să mă ascunzi, frate! Te-oi mulţumi şi te-oi răsplăti cu tot ce-ţi pofteşte inima! Scapă-mă de moarte, ascunde-mă undeva, şi-ţi aduc o turmă de oi! N-are să-mi pară rău nici după zace, fie şi din cele mai de soi! îl implora şi făgăduia Miron Grigorievici, băgându-şi brişcă sub şopron.

La gândul că poate nemţii îl mai urmăresc, se simţea la un pas de moarte. Zăbovi în curtea ucraineanului şi se făcu nevăzut îndată ce se întunecă. Alergă nebuneşte de la Orehovaia spre casă, gonind caii de lăsau pe drum clăbuci de spumă. Roţile zburau de nu li se mai zăreau spiţele, iar el se mai linişti abia la marginea satului Nijne-Iablonovski. În preajma acestuia, scoase de sub pernă arma capturată, cercetă cu privirea cureaua pe care era scris ceva cu un creion chimic şi răsuflă uşurat:

— Ei, m-aţi prins, mama voastră de afurisiţi?… Sunteţi nişte blegi!

Fireşte, ucraineanului nu-i aduse nici un fel de oi. Toamna, când mai trecu pe la el şi când fu întâmpinat cu o privire întrebătoare zise:

— A cam dat gălbeaza prin oile noastre. Stăm prost cu oile… Dar uite aici, ţi-am adus nişte pere din livada mea, că nu m-ar fi lăsat inima să vin cu mâna goală, de drag ce-mi eşti!

Scoase din brişcă vreo două baniţe de pere, care nu prea rămăseseră întregi din pricina hurducăturilor, şi adăugă, întorcându-şi privirile hoţeşti:

— Mai rar aşa pere dulci, bune, coapte!…

În timp ce Miron Grigorievici zbura în goană de la Millerovo, cuscrul său şedea singur cuc în gară. Un tânăr ofiţer german îi întocmi o autorizaţie şi, după ce îi puse câteva întrebări prin interpret, aprinse o ţigară ieftină de foi şi spuse cu un aer protector:

— Du-te, dar ia aminte, aveţi nevoie de o autoritate cu scaun la cap. Alegeţi-vă un preşedinte, un ţar, pe cine vreţi, dar numai cu condiţia ca omul acela să nu fie lipsit de pricepere politică şi să fie în stare să ducă o politică leală faţă de noi!

Pantelei Prokofievici se zgâi la neamţ cu ochi nu tocmai prieteneşti. Avea prea puţin chef de vorbă şi, după ce se văzu în stăpânirea autorizaţiei, se duse să-şi cumpere biletul.

Ajuns la Novocerkassk, fu izbit de puzderia tinerilor ofiţeraşi; umblau în grupuri pe străzi, se ospătau la restaurante, se plimbau cu fetele, forfoteau prin faţa palatului atamanului şi pe lângă palatul justiţiei, unde avea să se ţină Sfatul.

La căminul delegaţilor, Pantelei Prokofievici se întâlni cu câţiva oameni din aceeaşi staniţă şi cu un prieten din staniţa Elanskaia. Cei mai mulţi dintre delegaţi erau cazaci, grade inferioare, foarte puţini ofiţeri şi numai vreo câteva zeci de reprezentanţi ai intelectualilor din ţinut. Umblau fel de fel de zvonuri nesigure cu privire la alegerea puterii regionale. Un singur lucru era limpede: un ataman trebuie ales. Se rosteau nume populare de generali de cazaci, se discutau candidaturi.

În ziua sosirii, după ceaiul de seară, Pantelei Prokofievici se aşeză în odaia sa să mănânce ceva din merindele luate de acasă. Scoase o bucată de crap uscat şi tăie un codrul de pâine. Doi cazaci din Migulinskaia se aşezară alături, şi mai veniră alţi câţiva oameni. Discuţia stărui mai întâi asupra situaţiei de pe front, apoi trecu la alegerea stăpânirii.

— Degeaba! Greu să mai găsim altul tot aşa de vrednic ca răposatul Kaledin, Dumnezeu să-l odihnească! oftă unul cu barba căruntă, cazac din Şumilinskaia.

— De, asta cam aşa e! încuviinţă cel de la Elanskaia.

Un podesaul, delegat din Beserghenevskaia, care se întâmplă să fie şi el acolo, începu pe un ton foarte pătimaş:

— Ce fel de vorbă mai e şi asta? De unde scoateţi că n-avem un om aşa cum ne trebuie?… Ce tot îndrugaţi, domnilor?… Dar generalul Krasnov?

— Care Krasnov?…

— Cum, care? Nu vă e ruşine să întrebaţi, domnilor?… Un general vestit, comandantul Corpului III de cavalerie, om deştept, decorat cu „Sfântul Gheorghe”, conducător plin de talent!

Vorba înflăcărată a podesaulului, care se îneca de entuziasm, avu darul să-l îndârjească rău de tot pe un alt delegat, reprezentantul unei unităţi de pe front:

— Iar eu vă spun că nu-i de fel aşa! Cunoaştem noi ce fel de talente are dânsul! Un general ca vai de capul lui. Ce mare scofală a făcut în războiul cu nemţii? Ar fi putrezit tot comandant de brigadă, dacă n-ar fi venit revoluţia!

— Ia stai, prietene! Ca să poţi vorbi aşa însemnează că nici nu-l cunoşti pe generalul Krasnov. Şi apoi, la drept vorbind, cum îndrăzneşti să te exprimi astfel despre un general respectat de toată lumea? Ai uitat, se vede, că eşti cazac de rând?

Cu ifose zdrobitoare, podesaulul lăsă să-i cadă vorbele de gheaţă, iar cazacul îşi pierdu cumpătul, se fâstâci şi începu să bolborosească, potolit deodată:

— Spun aşa, blagorodnicia voastră, pentru că am făcut şi eu serviciul sub comanda domniei-sale… Ne-a băgat tot regimentul în sârmele ghimpate pe frontul ostriac… De aceea socotim noi că nu e mare lucru de capul lui încolo, cine-l ştie. Poate să fie cu totul altfel…

— Da' pentru ce i-au dat „Sfântul Gheorghe”? Prostule! Pantelei Prokofievici se înecă cu un os de crap, tuşi cumplit şi se năpusti cu ocări asupra cazacului venit de pe front: Aţi ajuns în mintea nerozilor înfumuraţi! Mereu cârtiţi împotriva tuturor, nimeni nu vă mai place! Auziţi, colea, năravuri la dânşii! De-aţi trăncăni mai puţin, n-ar mai fi atâta prăpăd! V-aţi făcut deştepţi de numai încape lumea de voi, nătărăilor!

Toţi cei din jurul Novocerkassk-ului, de pe Donul de jos, erau pentru Krasnov. Generalul se dovedea pe placul bătrânilor, ca unul ce era decorat cu „Sfântul Gheorghe”; mulţi dintre dânşii fuseseră împreună cu el, în războiul cu Japonia. Ofiţerii se arătau nu mai puţin încântaţi de trecutul lui Krasnov: ofiţer din gardă, om de lume, general cu strălucită cultură şi care fusese la curte şi în suita maiestăţii sale imperiale. Intelectualii liberali se declarau satisfăcuţi şi dânşii, fiindcă acest Krasnov era nu numai un militar, om al frontului şi al cazărmii, ci şi un scriitor ale cărui nuvele din viaţa ofiţerilor fuseseră mult gustate pe vremuri, publicate în suplimentul literar al Nivei68; fiind scriitor, era, orice s-ar zice, şi om de cultură.

Printre oaspeţii căminului se ţesea o aprigă propagandă pentru Krasnov, făcând să pălească numele celorlalţi generali. Ofiţerii partizani ai lui Krasnov spuneau în şoaptă că Afrikan Bogaevski se înţelesese mai demult cu Denikin şi că, dacă îl vor alege ataman pe Bogaevski, autonomia şi toate privilegiile căzăceşti se vor duce dracului, îndată după răsturnarea bolşevicilor şi ocuparea Moscovei.

Krasnov avea totuşi şi el oarecare adversari. Astfel, un învăţător delegat încerca fără succes să ponegrească numele generalului. Umblând prin odăile delegaţilor, le ţiuia în urechile păroase cu vocea lui subţire, ca de ţânţar, şi plină de venin:

— Ce, Krasnov? Ca general, un netot! Iar ca scriitor, nu face doi bani! Un lingău de la curte, o lichea! Un om care vrea, ca să zicem aşa, să câştige un capital naţionalist şi să-şi păstreze fecioria democrată. O să vedeţi voi cum are să vândă Ţinutul Donului celui dintâi cumpărător, fără nici o tocmeală! O târâtură de om. Iar ca politician, egal cu zero. Trebuie să-l alegem pe Agheev! E cu totul altceva.

Dar vorbele învăţătorului nu avură nici un răsunet. Şi la 1 mai, a treia zi după deschiderea Sfatului, se ridicară glasuri din toate ungherele:

— Să-l chemăm pe generalul Krasnov!

— Să poftească!

— Rugăm respectuos…

— Poftim…

— Mândria noastră!…

— Să vie şi să ne arate cum este viaţa cea adevărată!

Iar prin toată mulţimea din sala vastă trecu un val de frământare.

Ofiţerii aplaudară gălăgios şi, luându-se după dânşii, cazacii începură să facă la fel, fără prea multă pricepere şi îndemânare. Palmele lor negre, tăbăcite de muncă, scoteau sunete seci, tăioase, s-ar fi zis chiar că scârţâiau urât, faţă de muzica într-altfel mai delicată a aplauzelor cadenţate de pernuţele palmelor îngrijite ale domnişoarelor şi cucoanelor, ale ofiţerilor şi liceenilor ce se înghesuiau în galerie şi prin coridoare.

Iar când generalul, om chipeş, înalt şi zvelt, cu toată vârsta-i înaintată, îmbrăcat în uniforma înţesată de cruci şi de medalii, cu epoleţi şi cu toate însemnele gradului său, se ivi voiniceşte în pas de paradă pe scenă, o furtună de aplauze şi de strigăte făcu să se cutremure sala. Aplauzele se transformară în ovaţii. O însufleţire fără margini se stârni în rândurile delegaţilor. În acest general, înfipt în faţa lor, cu chipul învăpăiat de emoţie, într-o atitudine ţanţoşă, mulţi văzură înviind o apusă imagine a puterii imperiului de odinioară.

Ochii lui Pantelei Prokofievici se umplură de lacrimi; îşi suflă îndelung nasul într-o basma roşie, scoasă din şapcă, şi-şi zise în sine, privind cu înduioşare la Krasnov, care stătea lângă rampă: „Aşa general înţeleg şi eu! Dintr-o dată se vede ce soi de om e! Arată ca împăratul, dacă nu şi mai chipeş! Seamănă leit cu răposatul Alexandru!”

Sfatul, care fu numit „Sfatul salvării Donului”, nu se spetea nicidecum în şedinţe de lucru. La propunerea preşedintelui, esaulul Ianov, fu adoptată hotărârea de a se purta epoleţii şi toate semnele distinctive ostăşeşti. Krasnov ţinu o strălucită cuvântare, ticluită cu mult meşteşug. Vorbi în chip zguduitor despre „Rusia batjocorită de bolşevici”, despre „puterea ei din trecut”, despre soarta Donului. După ce trecu în revistă stările de azi, pomeni în treacăt despre ocupaţia germană şi stârni un val de strigăte de aprobare când, la sfârşitul discursului, vorbi cu emfază despre viitoarea existenţă independentă a Ţinutului Donului, în urma înfrângerii bolşevicilor.

— Sfatul suveran al Oastei va domni peste Ţinutul Donului! Eliberată prin revoluţie, căzăcimea va restabili în întregime preafrumoasa rânduială a vieţii căzăceşti, aşa cum a fost din moşi-strămoşi, iar noi vom spune cu voce plină, întărită, aşa cum obişnuiau să spună strămoşii noştri: „Să trăieşti, ţar alb, în palatele Moscovei, iar noi, cazacii, să rămânem stăpâni la Donul liniştit!”

În şedinţa din seara zilei de 3 mai, generalul-maior Krasnov fu ales astfel ataman al Oastei, cu o sută şapte voturi, contra treizeci şi zece abţineri. Nu primi însemnele puterii din mâinile esaulului şi-şi puse mai întâi condiţiile: să se aprobe legile fundamentale propuse de el Sfatului şi să fie învestit cu puteri nelimitate în demnitatea sa de ataman.

— Ţara noastră stă în pragul pieirii! Nu voi primi bastonul decât dacă atamanului i se va acorda o încredere deplină. Evenimentele cer să se lucreze cu siguranţă de sine şi cu conştiinţa datoriei împlinite. Aceasta e cu putinţă numai atunci când ştii că Sfatul – purtătorul suprem al voinţei Donului – are încredere în tine şi când, împotriva destrăbălării şi anarhiei bolşevice, se vor stabili neclintite norme de drept!

Legile propuse de Krasnov erau de fapt legile vechii împărăţii, modificate în pripă şi uşor primenite. Cum putea Sfatul să nu le primească? Le şi adoptă cu bucurie. Totul în ele, până şi drapelul înnădit de mântuială, cu trei dungi: albastru, roşu şi galben (care simbolizau locuitorii ţinutului – cazaci, necazaci şi calmuci) amintea trecutul, şi numai stema statului fu schimbată în mod radical, ca o concesie acordată spiritului naţional: în locul vulturului prădalnic cu două capete, cu aripile întinse şi cu ghearele ascuţite, stema înfăţişa un cazac gol puşcă, cu căciulă, cu armă şi cartuşieră, călărind pe un butoi de vin.

Un delegat, mai simplu la minte, puse o întrebare slugarnică:

— Poate că excelenţa-sa ar fi dispusă să aducă vreo schimbare sau vreo prefacere în cuprinsul legilor fundamentale?

Schiţând un zâmbet graţios, Krasnov îşi îngădui o glumă. Cuprinse roată cu privirea pe membrii Sfatului, pregătindu-se parcă să le făgăduiască ceva neobişnuit, şi răspunse cu voce de om răsfăţat de succese:

— Da! Anume: articolele 48, 49 şi 50 – despre drapel, stemă şi imn. Îmi puteţi propune orice drapel, afară de cel roşu! Orice stemă, afară de steaua în cinci colţuri şi de orice alt semn masonic! Şi orice imn, afară de „Internaţionala”.

În mijlocul râsetelor, Sfatul adoptă legile, iar gluma atamanului căpătă o largă răspândire, circulând din om în om.

La 5 mai, Sfatul fu dizolvat. Se mai rostiră cele din urmă cuvântări. Polcovnicul Denisov, comandantul Grupului de sud şi mâna dreaptă a lui Krasnov, făgădui tuturora că în cel mai scurt timp monstrul bolşevic va fi stârpit fără urmă. Cu sufletele liniştite, membrii Sfatului plecară pe la casele lor, bucuroşi de alegerea atamanului şi de veştile aflate din comunicatele de pe front.

Pantelei Prokofievici părăsi capitala ţinutului, adânc mişcat şi clocotind de a furtunoasă bucurie. Era pe deplin încredinţat că bastonul de ataman nimerise în mâini vrednice, că în curând bolşevicii vor fi zdrobiţi şi că atunci feciorii i se vor înapoia acasă. Bătrânul şedea la fereastra vagonului, cu cotul rezemat de măsuţă; sunetele de despărţire ale imnului Donului stăruiau încă în urechile lui; vorbele de înviorare îi pătrunseră străfundul cugetului şi i se părea că într-adevăr: „Răscolit, se tot frământă Donul credincios şi blând…”

Dar după ce trenul se depărtă câteva verste de Novocerkassk, Pantelei Prokofievici zări de la fereastră patrulele înaintate ale cavaleriei bavareze. Un grup de nemţi călări veneau în întâmpinarea trenului, mergând pe marginea liniei. Călăreţii se legănau liniştiţi în şa; caii lor bine hrăniţi, cu crupa lată, dădeau din cozile tunse, sclipind în soare. Aplecându-se înainte, încruntându-şi sprâncenele într-o încordare de suferinţă, Pantelei Prokofievici privi cum copitele cailor germani calcă victorios pământul căzăcesc. Rămase mult timp aşa, apoi, zgribulindu-se şi răsuflând greu, îşi întoarse spatele lat spre fereastră.

Trenurile cu vagoane roşii străbăteau Ucraina, cărând în Germania făină de grâu, unt, ouă şi vitele strânse din Ţinutul Donului. Pe platformă stăteau nemţi cu bonete, cu vestoane albastre-cenuşii şi cu baionetele la armă.

Cizmele germane de piele galbenă şi cu tocurile bătute în plăci de fier călcau drumurile Donului; cavaleriştii bavarezi îşi adăpau caii în Don… Iar la hotarul Ucrainei, tinerii cazaci abia instruiţi la Persianovka, şi chemaţi sub drapel, se băteau cu petliuriştii69. Aproape jumătate din oamenii Regimentului 12 de cazaci, nou refăcut, pieriră la Starobelsk, cucerind pentru Ţinutul Donului o bucată din teritoriul ucrainean.

La nord, staniţa Ust-Medvediţkaia trecea din mână în mână: o ocupa un detaşament de cazaci din Armata Roşie, care se adunaseră din satele Glazunovskaia, Novo-Alexandrovskaia, Kumâljenskaia, Skurişenskaia şi altele, iar nu după mult timp, era ocupată de vreun detaşament de partizani albi ai generalului Alexeev, şi pe uliţele staniţei se puteau vedea mantalele liceenilor şi seminariştilor, care alcătuiau efectivele detaşamentului.

Cazacii de pe Donul de sus se mutau în valuri spre nord, din staniţă în staniţă. Roşii se retrăgeau la hotarul guberniei Saratov. Aproape tot districtul Hopior fu părăsit de roşii. La sfârşitul verii, armata Donului, alcătuită din cazaci de toate vârstele, buni de serviciu, puse piciorul pe hotarele ţinutului. Reorganizată în drum, completată cu ofiţeri sosiţi din Novocerkassk, oastea începea să capete înfăţişarea unei armate adevărate: micile detaşamente trimise de staniţe se contopeau; se refăceau regimentele regulate cu oameni rămaşi după războiul cu nemţii; regimentele se adunau în divizii; locul ofiţerilor inferiori în statele-majore era ocupat de polcovnici în vârstă; cadrele de comandanţi erau supuse pe îndelete unei desăvârşite revizuiri.

La sfârşitul verii, din ordinul generalului-maior Alferov, unităţile alcătuite din sotniile de cazaci din Migulinskaia, Meşkovskaia, Kazanskaia şi Şumilinskaia trecură hotarul ţinutului şi, după ce ocupară Doneţkoe, prima localitate de pe teritoriul guberniei Voronej, începură asediul oraşului Bogucear, reşedinţă de judeţ.

De patru zile sotnia de cazaci din Tatarski, sub comanda lui Petro Melehov, înainta prin sate şi prin staniţe spre nordul districtului Ust-Medvediţki. Undeva, în dreapta sotniei, roşii se retrăgeau în grabă spre linia ferată, fără să primească lupta. În tot timpul înaintării, cazacii n-au dat ochi cu inamicul. Etapele erau scurte. Petro, ca şi toţi cazacii, fără nici o înţelegere între dânşii prin viu grai, îşi făcuse socoteala că nu-i nici o nevoie să grăbească a merge la moarte, şi nu prea dădea zor să străbată mai mult de treizeci de verste într-o etapă.

În a cincea zi, intrară în staniţa Kumâljenskaia. Trecură Hopiorul în dreptul satului Dundukovo. Ca o perdea de tifon, nesfârşite roiuri de musculiţe umpleau văzduhul deasupra pajiştii. Ţiuitul lor subţirel tremura şi creştea necurmat. Neistovita lor puzderie se întreţesea în zbor mărunt, împânzind aerul, vârându-se în ochii şi în urechile călăreţilor, în ochii şi urechile cailor. Animalele se căzneau, frământându-se şi strănutând, iar călăreţii se apărau cu mâinile şi cu norii groşi ai fumului de mahorcă.

— Ce porcărie, fir-ar ea a naibii! răcni Hristonea, ştergându-şi cu mâneca ochiul înlăcrimat.

— Ţi-a intrat în ochi? zâmbi Grigori.

— Mă ustură. A dracului lighioană, cum mai frige! Piper, nu alta!

Ridicându-şi pleoapa roşie, Hristonea îşi trecu degetul aspru pe ochi şi, cu buza lăsată, îşi frecă îndelung ochiul cu dosul palmei.

Grigori mergea alături. Erau nedespărţiţi, din ziua plecării. Se ţinea de dânşii şi Anikuşka; acesta se îngrăşase în ultima vreme, semănând şi mai mult a muiere.

Detaşamentul nu alcătuia chiar o sotnie întreagă. Ajutorul lui Petro era vagmistrul Latâşev, însurat cu o fată din Tatarski. Grigori comanda un pluton. Aproape toţi cazacii săi erau din partea de jos a satului: Hristonea, Anikuşka, Fedot Bodovskov, Martin Şamil, Ivan Tomilin, lunganul Borşciov şi Zahar Kovaliov, greoi ca un urs, Prohor Zâkov, Merkulov – neam de ţigan, Epifan Maksaev, Egor Sinilin şi încă vreo cincisprezece flăcăi, cam de aceeaşi vârstă.

Nikolai Koşevoi comanda plutonul doi, Iakov Koloveidin – plutonul trei; iar plutonul patru se afla sub comanda lui Mitka Korşunov, avansat urgent uriadnic-major de către generalul Alferov, după executarea lui Podtiolkov.

Sotnia înainta în trap uşor. Drumul se întindea ocolind ochiurile de baltă, cobora în văgăuni năpădite de păpuriş şi de mlăji şi şerpuia prin mijlocul pajiştii.

În rândurile din spate, hohotea cu voce de bas Iakov Podkova, urmat de râsul mai subţirel al lui Andrei Kaşulin, care căpătase şi el galoane de uriadnic, câştigate cu preţul vieţii tovarăşilor lui Podtiolkov.

Petro Melehov mergea cot la cot cu Latâşev. Vorbeau molcom între ei. Latâşev se juca cu dragonul nou de la garda sabiei. Cu mâna stângă, Petro îşi mângâia calul, scărpinându-l între urechi… Un zâmbet lumina obrajii plini ai lui Latâşev; dinţii înnegriţi de fum şi tociţi se iveau de sub mustaţa rară.

În urma tuturora, călare pe o mârţoagă bălţată şi şchioapă, tropăia Antip Adveevici, fiul lui moş Minciună, poreclit de cazaci „Brehovici”70.

Unii cazaci schimbau rar câte o vorbă între dânşii; alţii, stricând alinierea, mergeau câte cinci în rând; iar mai toţi cercetau iscoditor locurile necunoscute, pajiştea tărcată ici colo de pecinginile bălţilor, şirurile verzi de plopi şi de sălcii. Echipamentul cazacilor dovedea pregătire de drum lung: sacii de merinde şi coburii gemeau doldora, iar la spatele fiecăruia mantaua era făcută colac şi legată cu îngrijire. Harnaşamentul vădea acelaşi lucru: fiecare cureluşă era cusută, totul era des, ticluit, cârpit. Dacă în urmă cu o lună mai stăruise credinţa că nu va fi război, acum toţi mergeau în cuget cu convingerea tristă că măcelul nu mai poate fi înlăturat. „Azi eşti cu pielea întreagă, iar mâine poate ţi-or găuri-o ciorile, undeva, pe cine ştie ce coclauri!”, era gândul fiecăruia.

Trecură de satul Krepţî. Casele rare, acoperite cu stuf, rămaseră în dreapta. Anikuşka scoase din buzunarul nădragilor o lipie, rupse cu gura jumătate, arătându-şi dinţii mărunţi, şi începu să mestece repede, mişcându-şi fălcile ca un iepure.

— Ce, ţi-era foame? se uită chiorâş Hristonea.

— Cum de nu?… Mi-a pregătit nevestica…

— La plăcinte eşti mereu înainte! Ai, mai bine zis, un burduhan de porc! mormăi Hristonea, întorcându-se spre Grigori şi continuând cu o voce oarecum supărată şi plângătoare: Crapă afurisitul, de nu-şi mai găseşte pereche! Te şi minunezi, unde bagă în el atâta haleală?! De câteva zile mă tot uit la dânsul şi m-am luat de gânduri: mic, mic, dar înfulecă, al naibii, cât şapte!

— Şi ce-ţi pasă? Mănânc mâncarea mea şi-mi văd de treabă! Poţi mânca azi un berbec întreg, că a doua zi tot ţi-e foame. Gura îmbucă tot ce-apucă, numai cu folos să fie!

Anikuşka râse şi făcu cu ochiul lui Grigori, arătând spre Hristonea, care scuipă de scârbă.

— Petro Panteleici, unde facem popasul de noapte? Uite, caii cad în bot de osteneală! strigă Tomilin.

De aceeaşi părere era şi Merkulov.

— Ne-apucă noaptea. E vremea să ne oprim. Apune soarele…

Petro făcu vânt cu biciuşca.

— Ba vom face popasul de noapte la Kliuci. Dacă n-om ajunge cumva şi până la Kumâlga.

Merkulov zâmbi în bărbuţa neagră şi creaţă, şoptindu-i lui Tomilin:

— Se pune bine cu Alferov, licheaua! L-a apucat zorul şi graba.

Cineva care îl tunsese şi-l ferchezuise pe Merkulov, îi scurtase în bătaie de joc barba măreaţă, lăsându-i numai un şfichi strâmb. Iar astfel pocit, Merkulov arăta de-a mai mare râsul, dând prilej la nenumărate glume. Tomilin nu se putu stăpâni şi-l întrebă:

— Dar tu, nu te pui bine cu el?

— Eu, cu ce şi cu cine?

— Ţi-ai tuns barba la fel cu generalul. Crezi poate că, dacă ţi-ai tuns-o, are să-ţi dea îndată şi ţie o divizie întreagă? Nu, frate, spală-te pe bot!

— Măi, hahaleră! Eu îţi vorbesc serios şi ţie-ţi arde de giumbuşlucuri.

Tot râzând şi pălăvrăgind, intrară în satul Kliuci. Trimis înainte în căutare de cantonament, Andrei Kaşulin întâmpină sotnia în dreptul unei ogrăzi de la margine.

— Plutonul nostru, după mine! Plutonul întâi, uite colea, trei case; doi – pe stângă; trei – în curtea aceea, unde se vede fântâna, şi altele patru la rând.

— Ce s-aude? Ai întrebat? N-ai aflat nimic? se interesă Petro, venind în dreptul sau.

— Nici urmă de bolşevici, în schimb, băiete, miere berechet! La o singură bătrână sunt vreo trei sute de stupi. La noapte, facem de petrecanie măcar unuia!

— Ba nu, lasă prostiile! Să nu-ţi fac eu de petrecanie, se încruntă Petro, atingându-şi calul cu biciuşca.

Se împrăştiară pe la case şi îngrijiră de cai. În vremea asta se întunecă. Gazdele pregătiră de cină. Prin curţi, pe buturugi de arin tăiate din celălalt an, cazacii din sotnie se aşezară la cislă cu cazacii din sat. După ce stătură o vreme de vorbă despre ale lor, se duseseră cu toţii la culcare.

Dimineaţa, porniră mai departe; Când să intre în Kumâljenskaia un curier ajunse sotnia din urmă. Petro desfăcu plicul şi citi îndelung hârtia, ţinând-o ca o greutate în mâna întinsă şi încordată, legănându-se în şa. Grigori veni lângă el.

— Un ordin?

— Da!

— Ce scrie?

— Frumos… Ordin să predau sotnia. Tot contingentul meu e chemat la Kazanka; se formează Regimentul 28… Artileriştii şi mitralierii la fel.

— Şi restul?…

— Uite ce scrie aicea: „La Arjenovskaia veţi trece la dispoziţia comandantului Regimentului 22. Plecarea neîntârziată.” Auzi vorbă? „Neîntârziată”!

Se apropie şi Latâşev. Luă hârtia din mâna lui Petro şi 0 citi, mişcându-şi buzele groase şi tari, strâmbând dintr-o sprânceană.

— Înainte – marş! strigă Petro.

Sotnia se smuci din loc şi porni la pas. Cazacii se întorceau în şa, privind spre Petro şi aşteptând lămuriri de la el. Dânsul le vesti ordinul când ajunseră, la Kumâljenskaia. Cazacii din contingentele vechi începură să se frământe, pregătindu-se de plecare înapoi. Hotărâră să facă popas în staniţă şi să plece a doua zi dis-de-dimineaţă, fiecare în drumul său. Petro, care căutase în tot timpul zilei un prilej pentru a sta de vorbă cu frate-său, veni la el în cantonament.

— Hai pe medean.

Fără nici o vorbă, Grigori trecu poarta. Mitka Korşunov îi ajunse din urmă, dar Petro îl rugă cu glas gheţos:

— Lasă-ne, Mitri! Vreau să vorbesc ceva cu frate-meu.

— Mă rog, mă rog, fără supărare, zâmbi Mitka, vrând să arate că înţelege prea bine şi rămânând în urmă.

Grigori, care urmărea pe ascuns chipul lui Petro, înţelese şi el că frate-său avea de gând să vorbească ceva de o însemnătate deosebită. Şi, în nădejdea că ar putea să înlăture aceasta, începu să vorbească repede, cu o prefăcută însufleţire:

— Ciudat lucru, orice-ai spune! Uite, suntem numai la o sută de verste de casă, şi lumea arată altfel. Şi graiul lor, şi casele lor sunt altfel, ca la poliponi.71 Priveşte colea! Poarta are la ei un fel de acoperiş de scânduri. La noi n-ai să găseşti aşa ceva. Şi uite, iarăşi, arătă cu mâna o casă de om înstărit din apropiere: Vezi? Până şi prispa este căptuşită cu scânduri, ca să nu putrezească temelia. Aşa-i?

— Lasă! Petro strâmbă din sprâncene. Nu despre asta este vorba… Hai să ne dăm la o parte, lângă gard, că nu ne slăbeşte lumea din ochi.

Femeile şi cazacii care veneau de pe medean se uitau curioşi la cei doi fraţi. Un bătrân se opri în dreptul lor. Avea cămaşa albastră, fără cingătoare, şi şapca de cazac cu paspoalul de un roz spălăcit de soare şi de ani.

— Poposiţi aici?

— Cam aşa ni-i în gând!

— Ovăz pentru cai aveţi?

— Avem puţintel, răspunse Petro.

— Dacă nu, veniţi la mine. O să vă dau vreo două baniţe.

— Hristos să te răsplătească, moşule!

— Slavă lui! Vino! Uite, colea, casa mea, aia cu acoperişul de tablă verde.

— Despre ce ai de gând să vorbeşti? întrebă deodată nerăbdător Grigori, încruntându-se.

— Despre toate! zâmbi Petro cu un aer oarecum vinovat şi silit, prinzându-şi mustaţa gălbuie în colţul gurii. Trăim vremuri aşa de grele, Grişatka, încât poate că n-o să ne mai vedem vreodată…

Vrăjmăşia ascunsă şi inconştientă faţă de frate-său, care încolţise în sufletul lui Grigori, se risipi îndată, copleşită de zâmbetul trist al lui Petro şi de acest nume vechi „Grişatka”, rămas din copilărie. Petro îşi privea blând fratele, cu acelaşi zâmbet larg, dar care nu prevestea nici o bucurie. Cu o schimă a buzelor făcu surâsul să zboare de pe chipul său, care se posomorî aspru, apoi zise:

— Uită-te la oameni! Uită-te la dânşii, cum i-au despărţit ticăloşii! Ca şi cum ar fi trecut cu plugul şi i-au răsturnat, care în dreapta, care în stânga. Viaţă de iad, cumplite vremuri! Unul nu se mai înţelege cu altul… Iată şi tu! schimbă el pe neaşteptate firul vorbii. Îmi eşti frate, dar nu te mai pricep, zău! Simt că te tot îndepărtezi de mine… E adevărat? Şi-şi răspunse singur: Adevărat! Te frămânţi… Mi-e teamă să nu te bagi la roşii… Tu, Grişatka, tu nu ţi-ai găsit calea nici până acum.

— Da' tu ţi-ai găsit-o? întrebă Grigori, privind cum soarele apune dincolo de panglica nevăzută a Hopiorului după dâmbul de cretă, cum arde văpaia apusului şi cum vin de acolo norii sfâşiaţi, de tăciune şi de scrum.

— Mi-am găsit-o! Am intrat în făgaşul meu. Pe mine n-ai să mă scoţi de-acolo. Eu, Grişka, n-am să şovăi ca tine.

— Zău? făcu Grigori cu un zâmbet răutăcios şi silit.

— Nu! Petro îşi trase supărat mustaţa şi clipi des din ochi, ca orbit. Pe mine n-ai să mă duci la roşii nici cu arcanul. Căzăcimea este împotriva lor, şi eu la fel. Şi n-am să discut, nu vreau! Ce să-ţi mai spun?… N-am ce să caut la dânşii, avem alte căi!

— Să lăsăm atunci vorbele astea de prisos, îl rugă cu glas obosit Grigori.

Porni înainte spre cantonamentul său, păşind cu grijă şi mişcând din umărul uşor aplecat înainte.

La poartă, Petro îl ajunse şi-l întrebă:

— Spune-mi, ca să ştiu… Spune-mi, Grişka, n-ai să treci la dânşii?

— Nu prea cred… Nu ştiu!

Răspunsul lui Grigori era lipsit de viaţă şi silnic. Petro oftă, dar nu-i mai puse nici o întrebare. Se depărtă tulburat şi tras la faţă. Amândoi, şi el, şi Grigori, vedeau cum nu se poate mai limpede că o buruiană deasă şi încâlcită, de nerăzbit, cotropise toate cărările care îi uniseră pe vremuri, închizând căile spre inimile lor. Tot astfel o potecuţă netedă, croită de copitele caprelor, alunecă şerpuind pe malul unei râpi şi, la o cotitură, se mistuie, ca şi cum ar fi tăiat-o cineva, şi nu mai este nici o trecere, ci doar buruienile se ridică în faţa omului, ca un zid aspru şi duşmănos.

… A doua zi, Petro porni înapoi la Vioşenskaia, cu jumătatea sa de sotnie. Cei rămaşi, tinerii, plecară sub comanda lui Grigori spre Arjenovskaia.

Dis-de dimineaţă, soarele dogorea nemilos. Stepa fierbea într-un văl de ceaţă ruginie. Ramurile liliachii ale dealurilor de lângă Hopior se întindeau în urmă în sclipiri albastre, nisipurile îşi aşterneau covorul de şofran. Caii asudaţi se legănau sub călăreţi. Chipurile cazacilor se făcură pământii, scăldate în năduşeală. Pernele de la şei, scările, toată fierăria brâielor se încinseră de neînchipuit, încât nu le mai puteai atinge cu mâna. Nici pădurea nu mai dăruia vreun pic de răcoare, învăpăiată de dogoare, mirosind a iarbă sfarogită şi cerşind un strop de ploaie.

Un dor cumplit puse stăpânise pe Grigori. Toată ziua se legăna în şa cu gânduri nehotărâte la viitor, răvăşind în minte vorbele lui Petro, ca pe nişte mărgele de sticlă, şi canonindu-se amarnic să le adune. Un iz de pelin tăios şi înţepător îi ardea buzele; drumul tremura pe aripile dogoarei. Stepa ruginie se desfăşura întinsă în bătaia soarelui; vânturile uscate hoinăreau de-a lungul ei, aplecau iarba ţepoasă şi ridicau în vârtej valuri de nisip şi de pulbere.

Spre seară, un văl străveziu acoperi soarele. Cerul se spălăci şi se făcu cenuşiu. Nori grei se iviră la apus, încremenind o vreme, atingând cu marginile lor pântecoase firul subţire şi străveziu al zării. Apoi, mânaţi de vânt, plutiră ameninţător, târându-şi aţâţător cozile despletite aproape de pământ, purtând pe crestele rotunde o spumă de zahăr alb.

Detaşamentul trecu din nou pârâul Kumâlga şi pătrunse sub bolta unei păduri de plopi. Frunzele îşi arătau dosul lăptos, argintiu, şi şopteau ceva într-un vuiet de bas, jucându-se cu vântul. O ploaie piezişă cu piatră, încinsă de brâul vărgat al curcubeului, se revărsă din poala albă a norului uriaş şi biciui pământul, undeva departe, dincolo de Hopior.

Înnoptară într-un sat mic şi cam pustiu. După ce-şi îngriji calul, Grigori se duse la prisacă. Gazda, un cazac bătrân cu părul creţ, îi spuse plin de obidă lui Grigori, scoţându-şi din barbă albinele ce i se încurcaseră în păr:

— Iată stupul ăsta, l-am cumpărat mai deunăzi. L-am adus aici şi tot puietul s-a prăpădit, Dumnezeu să-l ştie de ce. Uite cum îl cară albinele!

Se opri în dreptul unui stup cioplit dintr-o buturugă şi arătă spre urdiniş: albinele aruncau necontenit afară trupuşoarele puietului mort şi zburau la o parte cu ele, bâzâind surd.

Gospodarul îşi mijea ochii căprii, plescăia necăjit din buze. Umbla cu mers săltăreţ, agitându-şi smucit şi fără rost mâinile. Prea vioi, cu trupul său grosolan, dar cu mişcările repezi şi smucite, părea de prisos şi parcă tulbura viaţa prisăcii, în care uriaşul colectiv de albine îşi făcea, încet şi chibzuit, munca înţeleaptă şi cumpănită. Grigori se uita la el cu o uşoară pornire de duşmănie. Pornirea aceasta i-o stârnea, fără să vrea, cazacul în vârstă, spătos şi repezit, turuind mereu cu vocea prea grăbită şi scârţâitoare, de moară hodorogită:

— Anul ăsta avem un cules bun. Cimbrişorul a înflorit ca niciodată. De la el vine mierea… Stupii cu rame sunt mult mai spornici. Uite, am şi eu din ăştia…

Grigori bău ceai cu miere deasă cum e cleiul, cu miros dulce de cimbrişor, de şopârliţă, de flori de câmp. La masă, gospodărea fiica gazdei, o femeie înaltă şi frumoasă. Bărbatul ei plecase cu roşii, şi de aceea stăpânul casei era umil şi slugarnic. Nici nu observa cum fii-sa îi arunca lui Grigori priviri fugare pe sub gene, strângându-şi buzele subţiri şi palide. Când întindea mâna după ceainic, Grigori îi zărea părul negru ca smoala şi creţ de la subsuoară. În câteva rânduri, întâlni privirea ei iscoditoare şi curioasă, iar o dată, încruşindu-şi ochii, i se păru chiar că tânăra cazacă se îmbujoră la faţă, ascunzând în colţurile gurii un zâmbet ispititor.

— Am să-ţi fac patul în odaie, îi spuse după ceai. Trecând cu o pernă şi cu o blană în braţe arzându-l cu o privire flămândă, plină de foc şi de făgăduieli, Bătând perna, mai adăugă în treacăt, repede şi cu o voce surdă: Eu am să mă culc lângă hambar… Prea e cald în casă, şi mai sunt şi nişte purici…

Îndată ce auzi sforăitul bătrânei gazde, Grigori îşi scoase cizmele şi se duse la ea, lângă hambar. Femeia îi făcu loc într-un car scos de pe roţi. Trase cojocul de oaie pe dânsa, îl atinse pe Grigori cu picioarele, apoi rămase nemişcată. Buzele ei erau uscate, aspre, miroseau a ceapă şi totuşi a frăgezime feciorelnică. Cu capul pe braţul ei subţire şi ars de soare, Grigori rămase până-n zori. Toată noaptea ea îl strânse puternic în braţe, îl mângâie cu nesaţ, râdea, glumea, îi muşcă buzele până la sânge şi-i lăsă urme viorii de sărutări încleştate pe gât, pe piept şi pe umeri – urmele mici ale dinţişorilor mărunţi de fiară. După ce cocoşii cântară a treia oară, Grigori vru să se mute înapoi în odaie, dar femeia îl opri.

— Lasă-mă, iubito, lasă, dragostea mea! o rugă Grigori, zâmbind la mustaţa neagră şi moale şi făcând o mişcare uşoară să-i scape din îmbrăţişări.

— Mai stai niţeluş… Mai stai!

— Are să ne vadă cineva! Uite, se crapă de ziuă!

— Las' să vadă!

— Da' taică-tău?

— Tata ştie.

— Cum, ştie? întrebă Grigori, ridicându-şi sprânceana în semn de mirare.

— Uite-aşa!…

— Poftim! Asta-i bună! Da' de unde să ştie?

— El, ştii… mi-a spus aseară: „Ascultă, dacă ofiţerul se leagă de tine, culcă-te cu el, îmbunează-l, că de nu, au să ne ia caii sau altceva, pentru vina lui Gheraska…” Bărbatu-meu, Gherasim, e cu roşii…

— Aşa-a?! făcu Grigori zâmbind în batjocură, dar simţindu-se adânc jignit.

Tot femeia îi risipi însă acest simţământ neplăcut. Cu un gest drăgăstos, lipindu-se de braţul musculos al lui Grigori, ea tresări şi murmură:

— Bărbatu-meu nu-i ca tine…

— Da' cum e? întrebă Grigori cu interes, privind cu ochii treziţi bolta cerului care începea să pălească.

— Nu-i bun de nimic… Un bleg! răspunse ea cu o avântare din inimă şi cu glasul tremurat într-un icnet de plâns. Am trăit cu el fără nici o bucurie… Când e vorba de femei, nu-i bun de nimica…

Un suflet străin, plin de nevinovăţie copilăroasă, i se deschidea lui Grigori, aşa cum se deschide o floare sorbind roua. Destăinuirea îl îmbătă, trezindu-i un simţ gingaş de milă. Pătruns de această înduioşare pentru ibovnica sa de o noapte, Grigori îi mângâie părul despletit, închizându-şi ochii obosiţi.

Lumina lunii se strecura, stingându-se lin, prin acoperişul de stuf al şopronului. O stea căzătoare se desprinse de pe cer şi lunecă repede dincolo de zări, lăsând o dâră palidă să se topească la marginea lumilor. O raţă măcăi undeva pe un iaz şi un răţoi îi răspunse iubeţ, cu alt măcăit răguşit.

Grigori plecă în odaie, purtându-şi sprinten trupul uşor şi înfiorat de o dulce oboseală. Adormi, mai simţind încă pe buzele lui mirosul sărăţel de pe buzele cazacei, mai păstrând încă în sine amintirea trupului ei setos de dezmierdări şi miresmele amestecate de miere, de cimbrişor, de sudoare şi de căldură omenească.

După două ceasuri îl treziră cazacii. Prohor Zâkov îi înşeuă calul şi-l scoase afară din ogradă. Grigori îşi luă rămas bun de la stăpânul casei, înfruntând cu tărie privirea lui încărcată de duşmănie, şi salută cu o voioasă mişcare a capului pe fiica gazdei, care intra în casă. Ea înclină fruntea, ascunzând în colţul buzelor subţiri şi palide un zâmbet cald şi jalea tăinuită a despărţirii.

Grigori o luă pe ulicioară, uitându-se îndărăt. Ulicioara trecea în potcoavă pe lângă ograda unde petrecuse noaptea, şi el zări încă o dată pe cazaca pe care o încălzise cu dragostea lui. Ea privea peste zaplaz în urmă-i, întorcându-şi capul, cu palma negricioasă şi subţire pusă streaşină la ochi.

Cuprins pe neaşteptate de o sfâşietoare părere de rău, Grigori se uita mereu înapoi, se silea să-şi închipuie cum e faţa ei, s-o vadă toată – dar nu putea. Zărea numai capul îmbrobodit cu tulpanul alb, întorcându-se încet, urmărindu-l cu ochii. Tot aşa se întoarce floarea-soarelui, urmărind mersul încet al soarelui pe cer.

Mihail Koşevoi fu trimis, sub escortă, din Vioşenskaia pe front. Ajunse la staniţa Fedoseevskaia, iar acolo atamanul staniţei îl opri pentru o zi, ca să-l pornească a doua zi, tot sub escortă, înapoi la Vioşenskaia.

— De ce mă trimiteţi îndărăt? îl întrebă Mihail pe secretarul staniţei.

— Am primit o dispoziţie de la Vioşki, răspunse secretarul în silă.

Mişka află astfel că maică-sa căzuse în genunchi în faţa adunării fruntaşilor din sat şi că-i înduplecase pe bătrâni să dea o hotărâre în numele obştii, cerând ca Mihail Koşevoi să fie numit îngrijitor la cai, ca fiu unic la mamă văduvă. Miron Grigorievici se înfăţişase în persoană la atamanul staniţei să-i prezinte hotărârea. Izbuti să capete aprobarea.

La cancelaria staniţei, atamanul îl luă la rost pe Mihail, care stătea smirnă în faţa lui, apoi se mai domoli şi isprăvi cu glas burzuluit:

— Nu încredinţăm bolşevicilor apărarea Donului! Bu-te la herghelie, fă-te acolo îngrijitor de cai şi, pe urmă, vom vedea… Bagă-ţi minţile în cap, neam de căţea! Mi-e milă de mă-ta, că altminteri… Marş!

Mişka o luă îndărăt, păşind pe uliţa încinsă de dogoare, dar nu mai avea escortă la spate. Mantaua pusă în bandulieră îi rodea umerii. Vlăguite de cele o sută cincizeci de verste ale drumului, picioarele abia îl mai puteau duce. Cu chiu, cu vai ajunse în satul lui, iar a doua zi plecă la herghelie, după ce maică-sa îl mângâiase şi-l căinase. Plecă, ducând cu el amintirea chipului ei îmbătrânit şi a şuviţei de păr cărunt, pe care atunci o observase pentru întâia oară.

La sud de staniţa Karghinskaia, se întindea o bucată de stepă nedesţelenită, lungă de douăzeci şi opt de verste şi lată de şase, lăsată pentru păscutul armăsarilor din staniţă. În fiecare an, de sfântul Gheorghe, îngrijitorii de cai scoteau din grajdurile de iarnă din Vioşenskaia armăsarii odihniţi în timpul zăpezilor şi-i mânau la păscut în mijlocul păşunii, fusese ridicat cu banii staniţei un grajd de vară, cu adăposturi uşoare pentru optsprezece armăsari, cu o casă de bârne pentru îngrijitori, pentru supraveghetor şi felcerul veterinar. Cazacii din plasa Vioşenskaia îşi aduceau iepele; felcerul şi supraveghetorul te controlau înălţimea, care trebuia să fie de cel puţin doi arşini, şi vârsta – de cel puţin patru ani. Animalele sănătoase erau rânduite în herghelii de câte patruzeci. Fiecare armăsar îşi lua iepele şi le ducea în stepă, păzindu-le cu gelozie.

Mişka plecă cu singura iapă pe care o avea la gospodăria lui. Petrecându-l şi ştergându-şi lacrimile cu şorţul, maică-sa îi spuse:

— Poate se va îndrepta şi iepuşoara noastră… Păzeşte-o şi n-o osteni prea mult. Tare am mai avea nevoie de încă una!

Pe la amiază, Mişka zări în depărtare acoperişul de tablă al casei, tremurând în apa jucăuşă a aburului care plutea deasupra câmpiei, gardul şi streaşina de şindrilă a grajdului, înnegrită de ploi. Dădu pinteni iepei şi, ajuns sus pe creasta dealului, desluşi mai limpede clădirile şi marea albicioasă, de iarbă, în dosul lor. Undeva, departe-departe, la răsărit, se zărea o turmă cafenie de cai, gonind spre iaz, iar ceva mai la o parte, îngrijitorul, un omuleţ călare pe un căluţ mititel ca o jucărie.

Mişka intră în ogradă, descălecă, legă dârlogii de un stâlp şi păşi în casă. În sala largă, dădu peste un îngrijitor, un cazac scund şi cu faţa pistruiată.

— Pe cine cauţi? îl întrebă pe un ton nu tocmai prietenos, cercetându-l din creştet până-n tălpi.

— Aş vrea să-l văd pe supraveghetor.

— Pe Strukov? Degeaba îl cauţi, că a plecat… Se află însă aici Sazonov, ajutorul lui; a doua uşă pe stânga… Da' ce treabă ai cu el? De unde vii?

— Sunt numit îngrijitor la voi.

— Ian te uită cum ne trimit dumnealor oameni fără nici o socoteală!…

Bombănind altele pe acelaşi ison, se depărtă spre ieşire. Un arcan de frânghie, trecut peste umăr, şerpuia pe podea în urma lui. Cu spatele la Mişka, îngrijitorul deschise uşa, dădu din biciuşcă şi spuse, de astă dată fără harţagul de adineauri:

— La noi, frăţioare, grea slujbă! Câteodată nu descaleci două zile la şir.

Mişka se uită la spinarea-i încovoiată şi la picioarele-i arcuite. În pervazul uşii, fiecare linie din trupul greoi al cazacului se zugrăvea limpede şi izbitor, pe dreptunghiul de lumină. Îndeosebi, picioarele îl înveseliră straşnic pe Mişka. „Parcă ar fi stat călare patruzeci de ani pe un butoi”, îşi zise în gând şi zâmbi, căutând din ochi clanţa uşii a doua, la stânga.

Sazonov îl primi pe noul îngrijitor cu un aer falnic şi nepăsător.

Nu după multă vreme, pică de pe drumuri şi supraveghetorul, Afanasi Strukov, un cazac zdravăn, vagmistru de la Regimentul „Atamanski”. Dădu ordin ca Mişka să fie pus în subzistenţă şi ieşi împreună cu el în cerdacul înfierbântat de dogoare.

— Ştii să înveţi caii necălăriţi? Ai umblat cu asemenea marfă?

— Nu, n-am avut prilej, mărturisi deschis Mişka şi observă îndată cum chipul toropit de căldură al supraveghetorului căpătă o scurtă tresărire de viaţă, într-o încruntare de nemulţumire.

Scărpinându-şi spinarea lată şi vânjoasă, supraveghetorul se uită din nou somnoros în ochii lui Mişka.

— Ştii să-i prinzi cu arcanul?

— Da, ştiu.

— Şi iubeşti caii?

— Îi iubesc.

— Sunt la fel ca oamenii, numai că nu vorbesc!… Să-i iubeşti! porunci el şi, deodată, mâniindu-se fără pricină, strigă: Ai înţeles? Să-i iubeşti, că de nu, mănânci bătaie cu harapnicul!

Pentru o clipă chipul îi devenise mai viu şi mai ager, dar această înviorare pieri imediat, lăsând loc aceleiaşi nepăsări care-i moleşea toate trăsăturile feţei.

— Eşti însurat?

— Nu, domnule vagmistru.

— Prostule! De ce nu te însori? întrebă înveselit supraveghetorul.

Tăcu o clipă, aşteptând parcă ceva, mai stătu un minut, privind întinderea uriaşă a stepei, şi intră în casă căscând. În toată luna slujbei sale de îngrijitor, Mişka nu mai auzi din gura lui nici un cuvânt.

Herghelia număra cu totul cincizeci şi cinci de armăsari. Fiecare îngrijitor avea în supravegherea-i câte două-trei herghelii mici. Mişka primi o herghelie mai mare, păzită de Bahar, un armăsar puternic şi bătrân, şi încă una mai mică, cu vreo douăzeci de iepe şi cu armăsarul Banal. Supraveghetorul îl chemă la el pe Ilia Soldatov, unul dintre cei mai vrednici şi mai cutezători îngrijitori, poruncindu-i:

— Uite, ai pe seamă un nou îngrijitor, pe Koşevoi Mihail, din satul Tatarski. Arată-i hergheliile lui Bahar şi Banal şi dă-i un arcan. Va sta în casă cu voi. Dăscăleşte-l. Plecaţi!

Soldatov nu răspunse nimic, aprinse o ţigară şi-i făcu semn lui Mişka:

— Hai să mergem!

Ieşiră în cerdac. Soldatov arătă cu ochii iepuşoara lui Mişka, istovită de bătaia soarelui:

— E a ta?

— A mea.

— A fost la armăsar?

— Nu.

— Du-o la Bahar. E de la hergheliile lui Koroliov, corcitură cu cal englezesc. Nici nu-ţi poţi închipui ce soi de cal iute! Mănâncă jăratic… Hai, încalecă!

Mergeau cot la cot. Caii se afundau în iarbă până la genunchi. Casa şi grajdul rămăseseră departe, în urmă. Măreaţă şi tăcută, stepa se întindea în faţa lor, învăluită în cea mai diafană pâclă albăstruie. Deasupra capului se istovea soarele după o şuviţă sidefie de nori. O mireasmă grea şi apăsătoare adia din iarbă. În dreapta, în spatele văgăunii cu marginile nedesluşit zărite prin pâclă, sclipea oglinda îngustă, zâmbitoare, a iazului Jirov. De jur împrejur, cât puteau cuprinde ochii, vedeau numai aceeaşi mare de verdeaţă, şerpuirile de aer încins şi sticlos, bătrâna stepă aţipită de dogoarea nămiezii ca într-o vrajă; iar departe, în zare, o movilă din vechile basme, fumurie şi părelnică.

Verdele ierburilor, mai des şi mai întunecat către rădăcini, lângă pământ, mai străveziu spre vârfurile înspicate în soare, sclipea ca într-o uriaşă şi totuşi amănunţită zugrăveală: negara cu pămătufurile răsfirate şi necoapte, tufe mici şi ciufulite de pelinaş, răsărite ca nişte pete rotunde; pirul îşi întindea către soare paneraşele pline de seminţe; sporişul se lipea pe alocuri de pământ, umil şi agăţător, amestecat cu salvia; şi iar se lăţea negara, biruitoare, potopind stepa, ca apoi să lase loc nenumăratelor flori: odosului, rapiţei sălbatice, susaiului, cinghiskăi – o buruiană aspră şi singuratică ce nu lasă nici o altă iarbă să-i crească alături.

Cazacii îşi urmau drumul în tăcere. Mişka se simţea cuprins de o ostoită împăcare, aşa cum nu mai încercase de mult. Stepa îl copleşea cu tăcerea ei, cu măreţia ei cuminte. Soldatov dormea călare, cu fruntea plecată pe coama calului şi cu mâinile făcute căuş, puse pe oblâncul şeii, parcă ar fi venit la împărtăşanie.

Un spurcaci sări de sub picioarele cailor şi se îndepărtă în zbor, cu penele albe sclipind în bătaia soarelui. Un vântuleţ răvăşi iarba şi o culcă în valuri la pământ, adiind dinspre miazăzi, unde tulburase poate dis-de-dimineaţă apele Mării Azovului.

După o jumătate de ceas, ajunseră la herghelia care păştea lângă iazul Osinovâi. Soldatov se trezi, îşi destinse în şa trupul şi spuse cu voce leneşă:

— E herghelia lui Panteliuşka Lomakin. Pe unde naiba o fi umblând, de nu se vede?

— Cum îi zice armăsarului? întrebă Mişka, privind cu gura căscată la un cal de Don roşcat şi cu picioare lungi.

— Guralivul”! E nemaipomenit de rău, rău al dracului! Uite-l cum se holbează la noi! Mână!

Armăsarul coti la o parte, iar iepele o luară după el, strângându-se în cârd.

Mişka luă în primire hergheliile date în pază şi-şi lăsă lucrurile în căsuţa de pe câmp, unde mai sălăşluiau Soldatov, Lomakin şi Turoverov, un cazac herghelegiu în vârstă şi tăcut, tocmit cu simbrie. Mai mare peste ei era Soldatov. Acesta se dovedi gata să-l dăscălească pe Mişka, arătându-i care-i sunt îndatoririle. Chiar a doua zi îi istorisi tot ce ştia despre firea şi apucăturile armăsarilor şi, zâmbind cu înţeles, îl sfătui:

— De fapt, eşti dator să faci serviciul cu calul tău. Dar dacă-l vei pune la muncă zi de zi, îl bagi la bolniţă. Mai bine vâră-l în herghelie, ia-ţi unul străin şi şi schimbă-l cât mai des.

Fără a mai lungi vorba, despărţi pe dată o iapă de herghelie şi, zburând în galop, cu o mişcare îndemânatică şi sigură, aruncă arcanul. După aceea, puse şaua lui Mişka pe ea şi i-o aduse plocon. Iapa tremura vargă şi mereu se lăsa pe picioarele dinapoi.

— Încalecă! Asta se vede că nu-i învăţată cu arcanul, dracul s-o ia! Hai, încalecă! strigă el cu asprime, strunind puternic dârlogii cu mâna dreaptă şi strângând cu stânga nările umflate ale iepei. Fii cu băgare de seamă! Nu-i ca-n grajd! Acolo ţipi la armăsar: „Primeşte!”, şi el se lipeşte de stănog; aici însă nu-i de glumit. Mai ales fereşte-te de Bahar, nu te apropia de el, că te omoară! adăugă, ţinându-se de scară şi apucând drăgăstos de sfârcul tare, mătăsos şi negru iepuşoara care juca pe loc.

Mişka petrecu o săptămână odihnindu-se, călărind din zori până-n noapte, fără să descalece. Stepa îl cucerea, îl silea poruncitor să ducă o viaţă sălbatică, de buruiană. Turma păştea undeva în apropiere. Mişka aţipea în şa, sau, tolănit pe iarbă, privea cu gândul aiurea cum, mânate de vânt, turme de nori albi, tigheliţi cu puf argintiu, hoinăresc pe cer. La început, fu încântat de această singurătate. Viaţa la herghelie, departe de oameni, îi plăcea chiar. Dar la sfârşitul săptămânii, când credea că se obişnuise cu noua lui stare, o nelinişte neînţeleasă se răscoli în sufletul său. „Acolo oamenii hotărăsc soarta lor şi a altora, şi eu pasc nişte iepe! Ce-i de făcut? Musai trebuie să plec, că de nu, n-am să mai scap”, îşi zicea în gând, frământat de cugetul din ce în ce mai treaz. În acelaşi timp însă o altă şoaptă, plină de nepăsare, îşi făcea loc în mintea sa: „Lasă-i să se bată între ei! Acolo e moartea, iar aici eşti slobod, singur-singurel, cu iarba şi cu cerul. Acolo e duşmănie, iar aici e pace! Ce-ţi pasă de alţii?…” Gândurile începeau astfel să-i roadă mincinoasa împăcare a cugetului, silindu-l din nou să se apropie de oameni. Încât acum căuta mult mai des decât la început să se întâlnească cu Soldatov, care umbla cu hergheliile lui pe undeva în jurul iazului Dudariov, şi să se apropie de el.

Pare-se însă că Soldatov nu era chinuit de singurătate. Rareori dormea în casă şi aproape totdeauna rămânea la iaz, cu hergheliile lui. Ducea o viaţă de sălbăticiune, hrana şi-o dobândea singur şi o agonisea cu atâta iscusinţă, încât s-ar fi crezut că întreaga-i viaţă nu făcuse altceva. O dată, Mişka îl văzu împletind o petilă din păr de cal şi-l întrebă cu mirare:

— Ce faci cu ea?

— Vreau să prind peşte.

— De unde?

— Din iaz. Nişte caraşi.

— Prinzi cu viermi?

— Cu viermi şi cu pâine.

— Îi pui la fiert?

— Îi pun la uscat şi-i mănânc. Ia şi tu!…

Şi-i oferi mărinimos un caras zvântat, pe care îl scoase din buzunarul nădragilor.

Într-o zi, urmându-şi herghelia, Mişka dădu peste un spurcaci prins în laţ, iar lângă el mai zări unul, împăiat cu măiestrie, şi alte laţuri legate de un ţăruş şi pitite cu dibăcie în iarbă. În aceeaşi seară, Soldatov fripse spurcaciul într-o groapă umplută cu jeratic. Îl pofti şi pe Mişka şi, frângând între degete carnea cu miros aţâţător, îi spuse:

— Nu cumva să-mi umbli singur la laţuri, că-mi strici toată socoteala!

— Şi tu cum ai ajuns aici? îl întrebă Mişka.

— Ţiitor de familie.

Soldatov tăcu o clipă, apoi îl întrebă cu voce scăzută:

— Ascultă, să fie adevărat ce spun băieţii? Cică tu ai fi fost la roşii.

Surprins de asemenea întrebare neaşteptată, Koşevoi se cam încurcă:

— Nu-u… Cum să-ţi spun?… Adică da, am plecat la ei. M-au prins.

— Pentru ce-ai plecat? Ce căutai la ei? întrebă încet Soldatov, cu ochii încruntaţi şi oprindu-se din mestecat.

Şedeau lângă foc, pe coama unei râpe. Bulgării de bălegar uscat ardeau răspândind un fum înecăcios; o flacără puţintică mocnea sub cenuşă, căutând parcă să străbată afară. Noaptea adia la spatele celor doi cazaci, mânând valuri de căldură şi miresme de pelin veşted. Stelele căzătoare brăzdau cerul de smoală; căzu una, şi dâra ei mai licări îndelung pe boltă, ca o urmă de bici pe şoldul unui cal.

Mişka se uită cu încordare la chipul lui Soldatov, luminat de poleiala aurie a flăcării, şi-i răspunse:

— Voiam să smulgem drepturile…

— Pentru cine? întrebă apăsat Soldatov.

— Pentru popor.

— Ce fel de drepturi? Ia spune-mi şi mie!

Vocea lui Soldatov se făcu surdă şi stăruitoare. Mişka mai şovăi o clipă: i se păru că tovarăşul său pusese dinadins pe foc o nouă bucată de bălegar, ca să nu i se vadă trăsăturile feţei. În cele din urmă se hotărî şi răspunse:

— Toţi să aibă aceleaşi drepturi! Iată cum şi ce fel Nu trebuie să mai fie nici boieri, nici robi. Mă înţelegi? Şi până la sfârşit tot acolo avem să ajungem.

— Crezi tu că nu vor birui cadeţii?

— Sigur că nu!

— Aha, care va să zică iată ce-ai vrut! răsuflă Soldatov şi deodată sări în picioare. Tu, neam de căţea, ai vrut să-i vâri pe cazaci în robia jidovească?! răcni el cu voce tăioasă şi plină de mânie. Tu… grijania mă-ti, şi voi toţi, aşa-i? Vreţi să ne stârpiţi?! Aşa-i, hai? Pentru ca jidanii să ridice fabrici prin stepă? Ca să ne ia pământul?!

Uluit, Mişka se ridică şi el încet în picioare. Iar cum îşi dădu seama că Soldatov vrea să-l lovească, se feri la o parte, chiar în clipa când celălalt se pregătea să facă vânt pumnului. Mişka îi prinse mâna din zbor, strângând-o încleştat şi povăţuindu-l cu glas care nu făgăduia nimic bun:

— Lasă-mă, nenişorule, că uite acuşi te miruiesc! De ce zbieri aşa?

Stăteau faţă-n faţă, în întuneric; focul se stinsese călcat de picioarele lor, şi numai la margine mai fumega un bulgăre roşiatic de bălegar. Soldatov apucă cu mâna stângă gulerul cămăşii lui Mişka şi-l strânse în pumn, încercând să-şi ridice dreapta şi s-o elibereze din strânsoare.

— Nu mă apuca de piept, horcăi Mişka, întorcându-şi gâtul puternic. Nu apuca, n-auzi? Te cotonogesc, ai să vezi!

— Zău?! Ei, stai că-ţi arăt eu cotonogeală!… se îneca Soldatov.

Mişka izbuti să scape şi-l îmbrânci pe Soldatov din toate puterile. Îşi potrivea cămaşa, simţind cum îi tremură mâinile de dorinţa de a izbi în celălalt, de a-l trânti la pământ şi de a-i căra la pumni.

Soldatov nu se mai apropie însă de el. Amestecându-şi vorbele cu sudălmi de mamă, strigă:

— Am să te spun!… Chiar acum te duc la supraveghetor! Las' că-ţi arăt eu ţie!… Viperă, lepră!… Bolşevicule!… La fel ca Podtiolkov, aşa îţi trebuie şi ţie… La spânzurătoare cu tine!

„Are să mă spună… are să mă pârască! Au să mă bage la puşcărie… N-o să mă mai trimită pe front, şi n-am să mai pot fugi la ai noştri. Sunt pierdut!” Aceste gânduri îi îngheţară inima, şi ea începu să se zbată nebuneşte, asemenea peştelui dintr-o groapă, după ce râul care s-a revărsat se întoarce la matcă şi-l lasă acolo. „Am să-l omor! Trebuie să-l gâtui îndată!… Altfel nu se poate…” Împăcându-se cu această hotărâre, mintea lui căuta să născocească felurite răspunsuri la cercetare: „Am să spun că s-a repezit la mine să mă bată… că l-am apucat de gât… că fără să vreau… nici nu ştiam ce fac…”

Tremurând, Mişka făcu un pas spre Soldatov, iar dacă Soldatov ar fi rupt-o atunci la fugă, ar fi fost vărsare de sânge şi s-ar fi stins o viaţă de om… Dar celălalt rămase înfipt locului, înjurând de zor, şi toată mânia lui Mişka se risipi. Numai picioarele îi tremurau, bâţâite din balamale, şi doar o gârlă de năduşeală îi udă spinarea şi subsuorile.

— Ia stai niţel… Auzi? Ascultă-mă, Soldatov, nu mai zbiera!… Doar tu ai început!…

Mişka începu să se milogească. Îi tremura falca şi ochii îi sclipeau pierduţi.

— Câte nu se-ntâmplă între prieteni? Doar n-am dat în ţine… Tu m-ai apucat de piept… Ţi-am spus eu vreo vorbă urâtă? Şi de ce trebuie să-mi pui toate la socoteală? Iartă-mă, dacă te-am supărat! Zău! Auzi?

Soldatov se domoli, şi strigătele lui slăbiră. În cele din urmă tăcu. După o clipă, rosti smulgându-şi mâna din mâna asudată şi rece a lui Koşevoi:

— Ai început să dai din coadă şi să te guduri, netrebnicule? Fie! N-am să te spun! Mi-e milă de tâmpenia ta… Da' să nu te mai văd în ochi; nu pot să te văd. Eşti un ticălos! Te-ai vândut jidanilor, şi eu nu-i pot suferi pe mişeii care se vând pe bani!

Mişka zâmbea umil şi jalnic, cu toate că întunericul nu-i îngăduia lui Soldatov să-i vadă nici faţa, nici pumnii încleştaţi, stacojii de îndârjirea abia stăpânită.

Se despărţiră fără nici o altă vorbă. Koşevoi îşi biciuia cu furie calul, căutându-şi herghelia. La răsărit, fulgere spintecau cerul, tunetul bubuia.

Noaptea, o furtună năprasnică se dezlănţui deasupra hergheliei.

Pe la miezul nopţii, un vânt vijelios trecu şuierând şi gâfâind ca un cal răpciugos, iar în urmă-i se întinse un val nevăzut de răcoare şi de praf amărui. Cerul se posomorî. Fulgerele despicară în lat norul gros, negru ca smoala, şi vântul stătu deodată. Numai tunetul bubuia înăbuşit, undeva în depărtare. O ploaie deasă, cu picături grele, începu să biciuiască iarba, culcând-o la pământ. În văpaia fulgerului care lumină din nou totul de jur împrejur, Koşevoi zări norul cafeniu, ameninţător, cu marginile negre, cuprinzând jumătate din cer, iar pe pământ, sub streaşina norului, căluţii mititei, strânşi grămadă.

Tunetul se prăbuşi cu o huruială cumplită, trăsnetul ţâşni din beznele înalte, năpustindu-se pe pământ. După un alt tunet, un ropot de ploaie se revărsă din pântecul norului, stepa răspunse cu vuiet surd, o răbufneală de vânt îi smulse lui Koşevoi şapca udă din cap şi-l îndoi, ca o mână puternică, pe oblâncul şeii. Întunericul de nepătruns se înteţi o clipă, apoi fulgerele îşi reluară de la capăt jocul drăcesc, scăpărând în catapeteasma cerului, cătrănind parcă şi mai mult bezna între o străluminare şi alta. Un nou trăsnet detună atât de asurzitor, atât de înfricoşător, încât iapa lui Koşevoi scăpătă pe picioarele dinapoi şi abia se mai ridică în sus. Caii din herghelie se năpustiră în goană. Zadarnic strigă Koşevoi, trăgând dârlogii de-i amorţea mâna:

— Tr-r-r!… Stai!…

În lumina albă, robitoare a fulgerului care lunecă pe crestele norului, Koşevoi, zări herghelia zburând spre el. Caii alergau în galop nebun, aproape atingând pământul cu boturile lucind de umezeală. Nările lor late trăgeau aerul cu un horcăit, copitele fără potcoave tropăiau surd. În fruntea tuturora gonea Bahar, cu o iuţeală din ce în ce mai ameţitoare.

Într-un salt, Koşevoi îşi împinse iapa la o parte şi abia avu timp să deschidă trecerea hergheliei, care se opri mai departe. Fără să-şi dea seama că, spăimântată şi înnebunită de urgia furtunii, herghelia se năpustise la strigătul său, Koşevoi mai răcni o dată şi încă mai amarnic:

— Staţi! Hooo!… Na-na-na!

Şi iarăşi avalanşa de copite se prăpăstui asupra lui prin beznă, cu o iuţeală spăimântătoare. Îngrozit, Koşevoi îşi lovi iepuşoara cu biciuşca între ochi, dar de data asta nu mai avu timp să sară la o parte. O zmeoaică năucită de groază izbi cu pieptul în crupa firavei sale gloabe, zvârlindu-l din şa ca din praştie. Numai o minune îl scăpă de la moarte. Herghelia trecu în vârtej mai la dreapta lui şi nu-l strivi în copite; dar o iapă îi călcase laba mâinii drepte, cufundând-o adânc în noroi. Mişka se ridică şi se depărtă, păşind cu băgare de seamă şi nemaicutezând să facă nici un zgomot. Acum simţea, ştia că herghelia abia aştepta strigătul lui, ca să se mai năpustească o dată, în galop turbat, asupră-i, şi auzea sforăitul lui Bahar în întuneric.

Koşevoi ajunse la adăpost tocmai în zori de zi.

În ziua de 15 mai, Krasnov, atamanul Marii Oşti a Donului, sosi la bordul unui vapor în staniţa Manâciskaia, însoţit de preşedintele consiliului administrativ, de generalul-maior Afrikan Bogaevski, directorul Departamentului Afacerilor Externe, de colonelul Krislov, şeful secţiei operaţii a Armatei Donului, şi de Filimonov, atamanul Kubanului.

Stăpânii ţinuturilor Donului şi Kubanului se uitau cu priviri plictisite cum acosta vaporul la debarcader, cum forfotesc matrozii şi cum aleargă valurile sprintene, izbindu-se de schelă. Apoi au coborât pe ţărm, urmăriţi de privirile a sute de curioşi adunaţi buluc.

Cerul, zarea, ziua, ceaţa subţire, totul era albastru. Până şi Donul sclipea în neobişnuite culori azurii, răsfrângând vârfurile albe ale norilor ca într-o oglindă concavă.

Vântul mirosea a soare, a câmpii sărate, a iarbă putredă de anul trecut. Larmă vălmăşită de glasuri se ridica din mulţime. Întâmpinaţi de autorităţile locale, generalii plecară spre piaţă.

După un ceas, în casa atamanului staniţei avu loc o consfătuire între reprezentanţii guvernului Donului şi delegaţii Armatei de voluntari, generalii Denikin şi Alexeev, care erau însoţiţi de şeful statului-major al Armatei de voluntari, generalul Romanovski, şi de coloneii Reasneanski şi Ewald.

Întâlnirea nu era dintre cele mai cordiale. Krasnov se înţepenise într-o demnitate greoaie. Alexeev, după ce salută asistenţa, se aşeză la o masă, îşi propti obrajii scofâlciţi în mâinile albe şi uscăţive şi închise apatic ochii. Drumul făcut cu automobilul îl obosise peste măsură. Era vlăguit parcă de bătrâneţe şi de atâtea emoţii trăite. Colţurile buzelor uscate se încovoiau în jos, într-o expresie tragică; pleoapele albăstrui, întretăiate de vinişoare, erau umflate şi grele. Mărunte şi nenumărate zbârcituri i se răsfirau în evantai, spre tâmple. Degetele, lipite de pielea veştedă a obrajilor, se cufundau adânc în părul bătrân, gălbui, tuns scurt.

Colonelul Reasneanski, ajutat de Krislov, întinse cu grijă pe masă o hartă foşnitoare, iar Romanovski rămase alături, fixând cu unghia degetului mic colţul hărţii. Bogaevski se rezemă de ferestruică şi se uita cu o milă dureroasă la chipul nespus de obosit al lui Alexeev, alb ca o mască de ghips. „Cum a îmbătrânit! Vai, îngrijorător a mai îmbătrânit!”, îşi spunea el, fără să-şi poată lua de la Alexeev ochii săi umezi şi înguşti.

Cei prezenţi abia avură timp să se aşeze în jurul mesei, când Denikin se şi adresă lui Krasnov, rostind cu o voce apăsată şi tăioasă:

— Înainte de a deschide consfătuirea, sunt dator să declar că suntem foarte miraţi de faptul că, în ordinul de luptă dat de dumneavoastră pentru ocuparea Bataiskului, indicaţi că în coloana din dreapta a forţelor dumneavoastră acţionează un batalion german cu o baterie. Sunt nevoit să mărturisesc că o asemenea colaborare apare în ochii mei ca un lucru mai mult decât straniu… Îmi îngăduiţi să întreb ce gânduri v-au împins să intraţi în relaţiuni cu duşmanii patriei – cu nişte duşmani fără onoare! – şi să vă folosiţi de ajutorul lor? Sunteţi desigur informaţi că aliaţii sunt dispuşi să ne acorde sprijinul lor. Armata de voluntari califică alianţa cu nemţii drept o trădare faţă de cauza restaurării Rusiei. Acţiunile guvernului Donului se bucură de aceeaşi apreciere în sferele largi aliate. Vă rog să ne daţi explicaţii.

Arcuindu-şi sprânceana cu o expresie maliţioasă, Denikin aştepta răspunsul.

Numai stăpânirea de sine şi buna creştere îi îngăduiseră lui Krasnov să-şi păstreze aparent calmul, dar indignarea clocotea în el: un tic nervos îi tresălta colţurile gurii, schimonosind-o sub mustaţa căruntă. Răspunse foarte liniştit şi politicos:

— Când soarta întregii cauze este în joc, nici ajutorul din partea foştilor inamici nu este de dispreţuit. În afară de aceasta, guvernul Donului, guvernul unui popor independent, de cinci milioane de suflete, nu se află sub tutela nimănui şi poate acţiona în mod suveran, potrivit cu interesele căzăcimii, pe care este chemat să le apere.

Auzind aceste cuvinte, Alexeev deschise ochii şi, cu o vădită sforţare, încercă să asculte atent. Krasnov se uită la Bogaevski, care îşi răsucea nervos mustaţa îngrijită şi subţire la vârf ca o săgeată, apoi reluă:

— În consideraţiunile excelenţei-voastre precumpănesc motivele – ca să zicem aşa – de ordin etic. Aţi rostit cuvinte extrem de grave cu privire la pretinsa noastră trădare a cauzei ruse şi aliate… Presupun însă că aţi luat cunoştinţă de faptul că Armata de voluntari primea de la noi obuze care ne-au fost vândute de nemţi?

— Vă rog să respectaţi nuanţa între diferitele categorii de lucruri! Nu mă interesează în ce mod căpătaţi muniţia de la nemţi, dar să vă folosiţi chiar de sprijinul trupelor lor!… strânse Denikin din umeri, cu un gest iritat.

Terminându-şi cuvântarea, Krasnov tăcu o aluzie delicată, dar destul de transparentă şi concretă, dându-i a înţelege lui Denikin că acum nu mai era doar un simplu general de brigadă, aşa cum îl lăsase pe frontul austro-german.

Rupând stânjenita tăcere ce se aşternuse după cuvântarea lui Krasnov, Denikin schimbă cu dibăcie firul discuţiei, trecând la problema contopirii Armatei Donului cu Armata de voluntari şi la unitatea de comandament. De fapt însă ciocnirea cu care se deschise consfătuirea fusese cel dintâi simptom al necurmatelor neînţelegeri dintre dânşii, care aveau să se adâncească mereu şi să culmineze cu ruptura definitivă, când Krasnov a părăsit puterea.

Deocamdată, Krasnov se eschivă de la un răspuns direct şi propuse un marş comun asupra Ţariţânului, mai întâi pentru ocuparea acestui centru strategic de o importanţă covârşitoare, iar în al doilea rând, pentru realizarea unei joncţiuni cu cazacii de la Ural.

Urmă un scurt şi înţepat schimb de păreri contradictorii:

— Nu vă puteţi da seama de importanţa uriaşă pe care o prezintă Ţariţânul pentru noi!

— Armata de voluntari riscă să nimerească acolo peste nemţi. Nu, nu pornesc asupra Ţariţânului. Înainte de toate trebuie să eliberez Kubanul.

— Da, însă ocuparea Ţariţânului rămâne o problemă cardinală. Guvernul Oastei Donului m-a însărcinat să fac apel la excelenţa-voastră!

— Repet: nu-i pot lăsa pe cei din Kuban în voia soartei!

— Nu se poate vorbi despre stabilirea unui comandament mic decât cu condiţia ofensivei asupra Ţariţânului.

Alexeev strânse din buze în semn de dezaprobare.

— Imposibil! Oamenii din Kuban nu vor ieşi din hotarele ţinutului lor, care nici nu este complet curăţat de bolşevici, iar Armata de voluntari are un efectiv total de două mii cinci sute de baionete, şi a treia parte din oameni nu sunt apţi pentru luptă, fiind sau răniţi sau bolnavi.

La masa frugală, mai avu loc un schimb de păreri, fără importanţă şi fără însufleţire. Era limpede că o înţelegere nu putea fi realizată. Colonelul Reasneanski povesti o faptă hazlie a unui ofiţer din unitatea lui Markov; povestirea mirosea a anecdotă de ocazie, dar, sub influenţa mâncării şi a felului comic cum era spusă, încordarea slăbi puţintel. După masă însă, când toţi se risipiră prin încăpere să fumeze, Denikin atinse umărul lui Romanovski şi, arătând cu ochii ageri şi înguşti spre Krasnov, şopti:

— Un Napoleon gubernial! Cum vezi, nici nu-i prea deştept!

Romanovski răspunse zâmbind:

— Vrea să domnească şi să stăpânească! Un biet general de brigadă, îmbătat de atotputernicia unui monarh! După mine, mai este şi cu totul lipsit de umor…

Se despărţiră astfel plini de resentimente şi de duşmănie. Din ziua consfătuirii, raporturile dintre Armata de voluntari şi guvernul Donului se înăspriră brusc; această învrăjbire atinse punctul culminant când comandamentul Armatei de voluntari află conţinutul scrisorii adresate de Krasnov lui Wilhelm, împăratul Germaniei. Voluntarii răniţi, care se aflau în căutarea medicilor prin diferite spitale din Novocerkassk, râdeau de pretenţiile autonomiste ale lui Krasnov şi de slăbiciunile sale în legătură cu restabilirea vechilor datini căzăceşti, poreclindu-l în discuţiile lor „barosanul” şi numind Marea Oaste a Donului – „caraghioasa oaste”. Plătindu-le cu aceeaşi monedă, autonomiştii cazaci nu se lăsau mai prejos, scornindu-le felurite porecle ca: „taraful de lăutari nomazi” şi „guvernatori fără teritorii”. Unul dintre conducătorii Armatei de voluntari se exprimă cu o ironie tăioasă, spunând că guvernul Donului este „o prostituată care-şi câştigă banii de coşniţă în patul nemţesc”. Răspunsul generalului Denisov fu drastic: „Dacă guvernul Donului este o prostituată, atunci Armata de voluntari este un peşte care trăieşte din agoniseala acestei prostituate” – răspuns ce însemna o aluzie la dependenţa Armatei de voluntari faţă de guvernul Donului, care împărţea cu ea armamentul primit din Germania.

Rostovul şi Novocerkasskul, cele două oraşe din spatele frontului Armatei de voluntari, erau pline de ofiţeri care mişunau ca nişte viermi pe hoituri. Mii de ofiţeri făceau speculă, se aciuiau prin nenumăratele servicii auxiliare, se adăposteau pe la rude şi prieteni, ori prin spitale, cu plăsmuite adeverinţe de rănire… Cei într-adevăr viteji mureau în lupte sau răpuşi de tifos, ori în urma unor răni adevărate, iar restul, oameni care-şi pierduseră în anii revoluţiei cinstea şi principiile morale, se ascundeau ca nişte şacali în spatele frontului, plutind ca o spumă murdară, ca gunoiul la suprafaţa puhoaielor de furtună. Erau cadre de ofiţeri înapoiaţi, nepătrunşi de sensul evenimentelor, pe care îl dojenea, îi demasca şi îi făcea de ruşine pe vremuri Cerneţov, chemându-i să se ridice pentru apărarea Rusiei. În mare măsură, ei alcătuiau cea mai odioasă speţă a aşa-zisului „intelectual gânditor”, îmbrăcat în uniforma militară: fugiseră de la bolşevici şi nu aderaseră la albi, îşi trăiau viaţa meschină, discutau cu aprindere soarta Rusiei, nu scăpau nici un prilej de ciupeală şi doreau cu pasiune ca războiul să ia sfârşit cu orice preţ.

Le era absolut indiferent cine va stăpâni ţara – Krasnov, nemţii sau bolşevicii; nu visau decât încetarea luptei.

Iar evenimentele se precipitau tot mai grave.

În Siberia, izbucni rebeliunea cehoslovacilor72; în Ucraina opera Mahno73, care vorbea bărbăteşte cu nemţii în graiul tunului şi al mitralierei. Lupte în Caucaz, la Murmansk, la Arhanghelsk… Toată Rusia era strânsă într-un cerc de foc şi chinuită de durerile marilor transformări…

În luna iunie, cu iuţeala vântului ce bate dinspre răsărit, s-au lăţit în toată regiunea Donului zvonurile despre apropiata ocupare a Saratovului, Ţariţânului şi Astrahanului de către cehoslovaci, cu planul să înjghebe un nou front de est de-a lungul Volgăi, pentru a dezlănţui o ofensivă împotriva trupelor germane. Nemţii din Ucraina nu mai lăsau cu atâta uşurinţă pe ofiţerii strecuraţi din Rusia să se adune sub steagurile Armatei de voluntari.

Alarmat de zvonurile despre formarea „frontului de est” comandamentul german şi-a trimis reprezentanţii în Ţinutul Donului. La 10 iulie au sosit la Novocerkassk: von Kockenhausen, von Stephani şi von Schleinitz, maiori în armata germană.

În aceeaşi zi, atamanul Krasnov îi primi la palat, în prezenţa generalului Bogaevski.

Amintind că înaltul comandament german acordase Marii Oşti a Donului tot sprijinul său, inclusiv intervenţia forţelor armate în lupta împotriva bolşevicilor şi pentru restabilirea frontierelor, maiorul Kockenhausen întrebă care va fi atitudinea guvernului Donului în cazul când cehoslovacii vor începe acţiuni militare împotriva germanilor. Krasnov îl asigură că toată căzăcimea va păstra cea mai strictă neutralitate şi, bineînţeles, nu va admite ca Donul să devină teatrul unui asemenea război. Maiorul von Stephani îşi exprimă dorinţa ca răspunsul atamanului să fie dat în scris.

Cu aceasta, audienţa luă sfârşit, iar a doua zi, Krasnov întocmi următoarea scrisoare adresată împăratului Germaniei: „Majestate imperială şi regală! Persoana care vă va prezenta această scrisoare, atamanul staniţei Zimovaia, trimis al Marii Oşti a Donului la curtea majestăţii-voastre imperiale, împreună cu tovarăşii săi, este împuternicit de mine, atamanul Donului, să salute pe majestatea-voastră imperială, suveran puternic al Germaniei mari, şi să vă transmită cele ce urmează:

Lupta dusă de două luni de către vitejii cazaci de la Don pentru libertatea patriei lor, cu aceeaşi bărbăţie cu care au dus-o nu demult burii înrudiţi cu poporul german împotriva englezilor, a fost încununată de succes deplin pe toate fronturile ţării noastre şi, în prezent, pământul Marii Oşti a Donului este pe nouă zecimi eliberat de sub dominaţia bandelor sălbatice ale Gărzilor Roşii. Ordinea internă de stat s-a întărit, şi s-a instituit un regim de perfectă legalitate. Graţie sprijinului amical din partea trupelor majestăţii-voastre imperiale, ordinea a fost restabilită în sudul Ţinutului, iar eu am alcătuit un corp de cazaci pentru menţinerea ordinii interne şi pentru a ne împotrivi presiunii inamicului din afară. Tânărul organism de stat, aşa cum este în prezent Oastea Donului, cu greu poate exista singur, şi de aceea el a încheiat o strânsă alianţă cu conducătorii oştilor din Astrahan şi din Kuban, colonelul-principe Tundutov şi colonelul Filimonov, pentru ca, îndată după izgonirea bolşevicilor din ţinutul Astrahanului şi din regiunea Kubanului, să se alcătuiască o puternică formaţiune de stat pe baze federale, compusă din Marea Oaste a Donului, oastea din Astrahan împreună cu calmucii din gubernia Stavropol, oastea Kubanului, precum şi din popoarele Caucazului de Nord. S-a obţinut consimţământul tuturor acestor state, şi statul nou ce se va crea, în deplin acord cu Marea Oaste a Donului, nu va admite ca teritoriul său să devină teatrul unor ciocniri sângeroase şi s-a obligat să păstreze cea mai strictă neutralitate. Atamanul staniţei Zimovaia, trimis la curtea majestăţii-voastre imperiale, este însărcinat de mine:

Să intervină pe lângă majestatea-voastră imperială pentru recunoaşterea dreptului la existenţă independentă a Marii Oşti a Donului, precum şi a dreptului la existenţă independentă a întregii federaţii, sub numele de Uniunea Dono-Caucaziană, pe măsura eliberării oştilor din ţinuturile Kubanului, Astrahanului, Terekului şi al Caucazului de Nord.

Să intervină pe lângă majestatea-voastră imperială pentru recunoaşterea statului Marii Oşti a Donului în hotarele lui geografice şi etnice din trecut, contribuind la soluţionarea litigiului dintre Ucraina şi Oastea Donului în chestiunea Taganrogului şi a regiunii limitrofe în favoarea Oastei Donului, care stăpâneşte regiunea Taganrogului de peste 500 de ani, această regiune făcând parte din ţinutul Tmutarakan din care a luat naştere Ţara Donului.

Să intervină pe lângă majestatea-voastră imperială cu rugămintea de a ne acorda concursul ei pentru alipirea la Oaste, din consideraţiuni strategice, a oraşelor Kamâşin şi Ţariţân din gubernia Saratov, apoi a oraşului Voronej şi a gărilor Liski Povorino, precum şi pentru trasarea frontierei Oastei Donului, conform indicaţiilor de pe harta ce se află în păstrare în staniţa Zimovaia.

Să intervină pe lângă majestatea-voastră imperială pentru exercitarea unei presiuni asupra autorităţilor sovietice de la Moscova, obligându-le prin ordinul său să evacueze teritoriul Marii Oşti a Donului şi teritoriile celorlalte puteri care urmează să intre în Uniunea Dono-Caucaziană, retrăgându-şi bandele de tâlhari ale Armatei Roşii şi dând astfel posibilitatea restabilirii unor relaţiuni normale, paşnice, între Moscova şi Oastea Donului. Rusia sovietică va trebui să plătească despăgubiri pentru toate daunele suferite de populaţia Ţinutului Donului, de comerţ şi de industrie, în urma invaziei bolşevice.

Să intervină pe lângă majestatea-voastră imperială cu rugămintea de a ajuta tânărul nostru stat cu tunuri, arme, muniţii şi echipament tehnic şi, dacă veţi considera folositor, a se construi pe teritoriul Oastei Donului câte o uzină de fabricat tunuri, arme, proiectile şi cartuşe.

Marea Oaste a Donului şi celelalte state care fac parte din Uniunea Dono-Caucaziană nu vor uita serviciile amicale ale poporului german, cu care cazacii au fost aliaţi, luptând cot la cot cu ei încă în timpul războiului de 30 de ani, când regimentele de cazaci de la Don se aflau în rândurile armatei lui Wallenstein, iar în 1807-1813 cazacii de la Don, cu atamanul lor, contele Platov, au luptat pentru libertatea Germaniei; acum, după aproape trei ani şi jumătate de război crâncen pe câmpiile Prusiei, Galaţiei, Bucovinei şi Poloniei, cazacii şi germanii au învăţat să respecte reciproc vitejia şi statornicia trupelor lor şi, în prezent, întinzându-şi mâinile ca doi nobili luptători, luptă laolaltă pentru libertatea Donului nostru drag.

În schimbul concursului acordat de majestatea-voastră imperială, Marea Oaste a Donului se obligă să păstreze cea mai strictă neutralitate în cursul luptei mondiale a popoarelor şi să nu admită pe teritoriul ei forţe armate ostile poporului german, lucru la care şi-au dat consimţământul prinţul Tundutov, atamanul oştii din Astrahan, precum şi guvernul Kubanului, urmând ca şi celelalte părţi din Uniunea Dono-Caucaziană să adere la această obligaţiune, îndată după alipirea lor.

Marea Oaste a Donului acordă Imperiului german dreptul preferenţial de export al tuturor cantităţilor, rămase disponibile după satisfacţia nevoilor locale, de cereale şi făină, pielărie şi piei brute, lână, pescărie, grăsimi, uleiuri vegetale şi animale şi derivatele lor, tutun şi fabricatele acestuia, vite şi cai, vin şi alte produse horticole şi agricole; în schimbul lor, Imperiul german va furniza maşini agricole, produse chimice şi tananţi, instalaţii pentru fabrica de timbre şi de hârtii de stat, instalaţii pentru fabrici de postav, de ţesătorie, de pielărie, de produse chimice, de zahăr etc., precum şi articole electrotehnice.

În afară de aceasta, guvernul Marii Oşti a Donului va acorda industriei germane privilegii deosebite în ce priveşte investirea de capitaluri în întreprinderile industriale şi comerciale din Ţinutul Donului, în special pentru amenajarea şi exploatarea noilor căi de comunicaţie fluvială etc.

O strânsă alianţă făgăduieşte avantaje reciproce, iar prietenia plămădită cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă de ambele popoare viteze, de germani şi de cazaci, va deveni o forţă puternică pentru lupta împotriva tuturor duşmanilor noştri.

Această scrisoare este adresată majestăţii-voastre nu de către un diplomat şi cunoscător iscusit al dreptului internaţional, ci de un soldat care s-a obişnuit în lupta cinstită să aprecieze puterea armelor germane, şi de aceea vă rog să-mi iertaţi maniera de a mă exprima – străină de orice artificii şi vă rog să credeţi în sinceritatea sentimentelor mele de respect, PIOTR KRASANOV atamanul Donului, general-maior”

La 15 iulie, scrisoarea fu luată în discuţie de către consiliul directorilor de departamente şi, cu toate că ea întâmpină o primire cât se poate de rezervată, iar Bogaevski şi alţi câţiva membri ai guvernului luară chiar o atitudine potrivnică faţă de cuprinsul ei, Krasnov se grăbi s-o predea atamanului staniţei Zimovaia la Berlin74, ducelui de Lichtenberg, care plecă la Kiev şi de acolo în Germania, însoţit de generalul Cereaciukin.

Înainte de a fi expediată, scrisoarea fu copiată de direcţia departamentului externelor, lucru de care Bogaevski nu era cu totul străin. Copiile căpătară o largă circulaţie şi, însoţite de cuvenitele comentarii, luară drumul unităţilor şi staniţelor căzăceşti. Scrisoarea deveni astfel un foarte puternic mijloc de propagandă. Se zvonea din ce în ce mai mult că Krasnov se vânduse nemţilor. Frontul era frământat de tulburări.

În acest timp, îmbătaţi de succesele lor, nemţii îl purtară pe generalul rus Cereaciukin până aproape de Paris, unde, alături de membrii marelui stat-major german, a putut să vadă la faţa locului efectul zdrobitor al tunurilor grele Krupp şi dezastrul trupelor anglo-franceze.

În timpul „marşului de iarnă”75, Evgheni Listniţki fu rănit de două ori. O dată, în lupta pentru cucerirea staniţei Ust-Labinskaia, a doua oară la asaltul Ekaterinodarului. Niciuna dintre cele două răni nu era gravă şi, după grabnica tămăduire, se întoarse pe front. Dar în luna mai, când Armata de voluntari trecu pentru scurt timp la odihnă lângă Novocerkassk, Listniţki nu se simţi bine şi căpătă un concediu de două săptămâni.

Cu toate că ar fi dorit să se ducă acasă, hotărî să rămână la Novocerkassk, pentru a se putea întrema, fără să mai piardă timpul cu drumurile.

Camaradul său de pluton, rotmistrul Gorceakov, obţinuse şi el un concediu şi-l pofti pe Listniţki să stea la el.

— Copii n-am, iar nevasta va fi bucuroasă să te vadă. Te cunoaşte îndeajuns din scrisorile mele.

Într-o după-amiază caldă şi cu lumină orbitoare ca în timpul verii sosiră amândoi la o căsuţă scundă, pe o ulicioară din cartierul gării.

— Iată vechea mea reşedinţă! spuse Gorceakov, om cu mustăţi negre şi cu picioare lungi, păşind grăbit şi întorcându-se spre Listniţki.

Ochii lui bulbucaţi şi negri, cu o nuanţă albăstruie, se umeziră de o emoţie fericită; nasul cărnos, ca de grec, îşi lărgea nările într-un zâmbet. Cu paşi mari, scârţâind din pielea cu care îi erau bazonaţi pantalonii bufanţi de culoare kaki, intră în casă şi îndată umplu odăile cu mirosul rânced de ostaş.

— Unde-i Liolia? Unde-i Olga Nikolaevna? strigă către servitoarea care venea grăbită şi surâzând de la bucătărie. În grădină? Mergem acolo!

Sub merii din grădină umbrele se aşterneau ca dungile blănii de tigru; mirosea a prisacă şi a pământ dogorit de arşiţă. Raze de soare jucau şi se frângeau în sticlele ochelarilor lui Listniţki, ca exploziile unor minuscule şrapnele. Undeva, pe o linie, mugea prelung şi gros o locomotivă; acoperindu-i răgetul monoton cu un geamăt, Gorceakov strigă:

— Liolia! Liolia?… Unde eşti?

O femeie se ivi pe o mică potecă din dosul unor tufe de măceş. Era înaltă şi purta o rochie de un galben-deschis.

Se opri o clipă, cu mâinile duse la piept într-un gest speriat şi plin de gingăşie, apoi scoase un ţipăt şi alergă spre dânşii cu braţele întinse. Venea atât de repede, încât Listniţki văzu numai cupele rotunjoare ale genunchilor zbătându-se sub fustă, vârfurile înguste ale pantofilor şi nimbul auriu de păr, tremurând în jurul capului dat pe spate.

Ridicându-se în vârful picioarelor, ea îşi aruncă braţele încolăcite, trandafirii în lumină, pe umerii bărbatului şi-i sărută obrajii acoperiţi de praf, nasul, ochii, buzele, gâtul smolit de soare şi de vânt. Sărutările sunau sec şi sacadat, ca un răpăit de mitralieră.

Listniţki îşi ştergea ochelarii, sorbea parfumul de verbină ce umplea văzduhul în jurul său, surâdea prosteşte cu un zâmbet pe care îl simţea silit şi stingher.

După ce se potoli întâia izbucnire de bucurie, într-o clipă de răgaz, Gorceakov desfăcu cu un gest delicat dar hotărât degetele soţiei, care i se încleştaseră în jurul gâtului, şi, cuprinzând-o de umeri, o răsuci uşurel.

— Liolia! Iată prietenul meu, Listniţki.

— Ah! Listniţki! Sunt foarte bucuroasă! Mi-a scris soţul meu…

Cu respiraţia tăiată, îşi plimbă lunecat pe chipul lui privirea zâmbitoare şi care nu vedea nimic, copleşită de fericire.

Tustrei mergeau alături. Mâna păroasă a bărbatului, cu unghiile murdare şi cu pielea zdrelită, cuprindea mijlocul feciorelnic al femeii. Listniţki păşea uitându-se pieziş la această mână, sorbea parfumul de verbină şi de trup femeiesc încălzit de soare şi se simţea cel mai nefericit om, nedreptăţit de soartă, într-un chip nemeritat şi dureros. Se uită la lobul roz al urechiuşei acoperite de o şuviţă de păr auriu-roşcat, la obrazul catifelat care era la un cot depărtare de capul lui, iar ochii îi lunecau hoţeşte spre decolteu, sub care se zărea sânul alb-gălbui, nu prea mare şi cu sfârcul brun înclinat. Din când în când, soţia lui Gorceakov îşi întorcea spre el ochii limpezi, azurii, a căror privire era mângâietoare, prietenoasă, şi totuşi o durere uşoară şi obsedantă îl chinuia pe Listniţki când aceiaşi ochi, aţintiţi asupra obrazului smolit al lui Gorceakov, revărsau o altă lumină, cu totul deosebită…

Abia în timpul mesei, Listniţki putu s-o vadă mai bine. Pe faţa ei şi în tot trupul binefăcut, se lămurea acea frumuseţe în declin care face adeseori farmecul unei femei trecute de treizeci de primăveri. În ochii ironici şi cam reci, în mişcări, se ascundea însă atâta tinereţe netrăită! Chipul, mai atrăgător prin neregularitatea trăsăturilor delicate, era poate dintre cele mai banale. Un singur contrast bătea la ochi: buzele subţiri, plesnite, şi de un roş-închis, cum le au numai femeile arse de soarele sudului, şi pielea străveziu-trandafirie a obrajilor, sprâncenele blonde. Râdea cu poftă, dar în zâmbetul ei, care îi dezvelea dinţii mărunţi şi retezaţi parcă, mijea ceva prefăcut. Vocea-i joasă şi puţin acoperită nu prea era bogată în nuanţe.

Lui Listniţki, care de două luni de zile nu mai văzuse alte femei decât infirmierele trecute prin mai multe mâini, îi păru fără seamăn de frumoasă. Privea în neştire capul fascinant al Olgăi Nikolaevna, sub nodul greu de păr, răspundea distrat la întrebări şi se grăbi să se retragă în odaia ce-i fusese pregătită, pretinzând că-l biruise oboseala.

Zilele începură să curgă dulci şi mistuite de patimă. Mai târziu, Listniţki avea să le prefire evlavios în amintire, dar atunci se chinuia ca un băieţandru, fără rost şi în mod stupid. Soţii se izolau ca o pereche de porumbei, evitându-l. Din odaia vecină cu dormitorul lor, îl mutară într-o cameră mai îndepărtată, sub pretextul unor reparaţii despre care Gorceakov pomenea muşcându-şi mustaţa şi arborând un aer de prefăcută seriozitate pe faţa întinerită şi mereu proaspăt rasă. Listniţki îşi dădea seama că, prin prezenţa lui, îşi stinghereşte prietenul, dar deocamdată, tot fără să-şi dea prea bine seama de ce, nu voia să se mute la alţi cunoscuţi. Petrecea zile întregi tolănit la umbra răcoroasă şi portocalie a unui măr; citea ziare tipărite prost, pe o hârtie vânătă, de împachetat, şi se cufunda într-un somn greu, după care nu se trezea mai înviorat. Un câine, un prepelicar frumos, de culoarea ciocolatei, cu petişoare albe, împărţea cu el apăsătoarea plictiseală. Plin de mută gelozie pe stăpânul său, venea la Listniţki. Se culca oftând alături de el, şi omul, mângâindu-l, recita în şoaptă, cu tainice înţelesuri:

Mereu pe gânduri, tot mai trist priveşti, Privirea adâncă ţi-e înflăcărată…

Repeta sentimental toate versurile lui Bunin, câte-i rămăseseră în memorie – versuri aromate şi grele, ca mierea florilor de stepă. Şi adormea iar…

Cu instinctul ascuţit, numai al femeilor, Olga Nikolaevna îşi dădu seama de dorinţele care-l munceau. Rezervată de la început, deveni şi mai rece cu el. Într-o seară, se înapoiau de la grădina publică numai ei doi (pe Gorceakov îl opriseră la ieşire mai mulţi prieteni, ofiţeri din unitatea lui Markov). Listniţki o ţinea de braţ pe Olga şi încerca s-o tulbure, alipindu-i prea strâns cotul de trupul lui.

— De ce te uiţi aşa? întrebă ea, zâmbind.

Lui Listniţki i se păru că în glasul acela se strecurase o undă de frivolitate şi de aţâţare. Numai aceasta îl îndemnă să îndrăznească o indirectă şi melancolică mărturisire (în aceste zile era obsedat de poezie, de dureri străine, cântătoare).

Îşi înclină capul şi şopti într-un surâs:

Încătuşat de-apropierea stranie, Eu mă tot uit la vălul ei cernit Şi văd – îndepărtat şi de pierzanie -

Ivindu-se un vis vrăjit.76

Ea îşi eliberă încetişor mâna şi rosti cu o voce înveselită:

— Evgheni Nikolaevici, îmi dau seama îndeajuns… Nu-i cu putinţă să nu văd cum te porţi cu mine. Nu ţi-e oarecum?… Stai, stai! Îmi închipuiam că eşti puţin… mai altfel… Ei bine, hai să lăsăm asta! E ceva nici prea clar, nici prea cinstit… Sunt un prost obiect pentru asemenea experienţe. Ţi-a venit poftă să flirtezi? Atunci, uite ce: ca să nu stricăm raporturile de prietenie, lasă prostiile şi adresează-te aiurea. Eu nu sunt o „necunoscută încântătoare”. E limpede? Eşti de acord? Dă-mi mâna!

Listniţki se prefăcu adânc jignit în cele mai nobile sentimente, dar până la sfârşit, înţelegând că e mai cuminte să curme jocul, începu să râdă ca şi Olga Nikolaevna. După ce Gorceakov îi ajunse din urmă, Olga Nikolaevna se învioră şi se înveseli şi mai mult, iar Listniţki căzu în tăcere şi până acasă, se forfecă pe sine în gând, cu sarcasmul cel mai necruţător.

Olga Nikolaevna, cu judecata ei sănătoasă, îşi închipuise sincer că în urma acestei explicaţii vor deveni prieteni. În aparenţă, Listniţki o întărea în această convingere. Dar în adâncul sufletului începu să nutrească pentru ea un sentiment vecin cu ura; iar după câteva zile îşi dădu seama că se chinuie, căutând cu tot dinadinsul să descopere trăsături urâte în caracterul şi pe chipul Olgăi, şi înţelese că stă la marginea unei pasiuni mari şi adevărate.

Zilele de concediu se scurgeau astfel, lăsând în sufletul lui Listniţki o toropeală vagă şi tulbure. În vremea asta, Armata de voluntari, întărită şi odihnită, se pregătea de noi lovituri. Forţele centrifuge o atrăgeau spre Kuban. În curând, Gorceakov şi Listniţki părăsiră Novocerkasskul.

Olga îi petrecu la plecare. Rochia de mătase neagră scotea în evidenţă frumuseţea ei domoală. Zâmbea cu ochii plânşi, iar buzele, acum umflate, dădeau chipului ei o expresie copilărească, mişcătoare şi tulburătoare. Aşa se întipări ea în memoria lui Listniţki. Şi aşa se păstră timp îndelung, în sângele şi murdăria zilelor trăite de el, ca un chip veşnic luminos într-un nimb de neprihănită adoraţie.

În iunie, Armata de voluntari începu acţiunile. Chiar în cea dintâi luptă o schijă de obuz sfârtecă pântecul rotmistrului Gorceakov, scoţându-i intestinele. Fu scos din lanţul de trăgători. O oră mai târziu zăcea într-o căruţă; din rană îl curgea sânge şi urină. De acolo, din căruţă, rosti către Listniţki:

— Nu cred că voi muri… Au să mă opereze chiar acum… Se zice că n-au cloroform… Nu face să mor! Tu cum crezi?… Dar pentru orice eventualitate… Aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale şi aşa mai departe… Evgheni, n-o lăsa pe Liolia!… Nici eu, nici ea, n-avem rude. Tu eşti un om cinstit şi cumsecade. Însoară-te cu ea!… Vrei?…

În privirea aţintită asupra lui Evgheni era implorare şi ură. Obrajii acoperiţi de barba albăstrie tremurau. Îşi apăsă spasmodic palmele mânjite de sânge şi de pământ pe burta sfârtecată şi vorbea, trecându-şi limba peste buzele acoperite de sudoare şi de spumă roză:

— Îmi făgăduieşti?… Să n-o laşi… dacă nu te vor altoi şi pe tine… simpaticii ostaşi ruşi. Îmi făgăduieşti? Taci? E femeie bună, zise el, schimonosindu-se într-o strâmbătură hidoasă. O femeie din romanele lui Turgheniev… Nu mai există acum altele ca dânsa… De ce taci?

— Îţi făgăduiesc.

— Ei, acum du-te la naiba!… Rămâi cu bine!.

Apucă mâna lui Listniţki într-o încleştare tremurată, apoi, cu o mişcare stângace şi deznădăjduită, îl trase spre dânsul şi, pălind şi mai mult din pricina opintelii, ridicându-şi capul umed de năduşeală, îşi lipi buzele fierbinţi de mâna lui. După aceea, se grăbi să-i întoarcă spatele şi-şi acoperi capul cu mantaua. Adânc zguduit, Listniţki abia mai putu vedea cum îi tremurau buzele şi cum o dâră cenuşie de lacrimi i se prelingea de-a lungul obrazului.

După două zile, Gorceakov îşi dădu sufletul. Iar în ziua următoare Listniţki fu evacuat la Tihoreţkaia, grav rănit la mâna stângă şi la şold.

La Korenovskaia se angajase o luptă de lungă durată şi îndârjită. Împreună cu regimentul său, Listniţki luă parte la un atac şi la un contraatac. Lanţurile de trăgători ale batalionului se ridicară pentru a treia oară. Îmboldit de strigătele comandantului de companie: „Nu te culca!…” „Pui de vultur, înainte!” „Înainte, pentru cauza lui Kornilov!”, Listniţki alergă prin grâul nesecerat, tropăind greu, ţinând cu mâna stângă lopata de genist ridicată deasupra capului, ca un scut, iar cu dreapta strângând arma. Un glonţ izbi cu un ţiuit strident în jgheabul înclinat al lopeţii; îndreptându-i coada, Listniţki se simţi cuprins de bucurie: „N-a nimerit!” Şi îndată braţul îi fu zvârlit în lături de o izbitură scurtă şi năprasnică. Scăpă lopata din mână şi, pe negândite, mai alergă vreo treizeci de paşi, cu capul descoperit. Încercă să ia arma în cumpănire, dar nu mai putu ridica mâna. Durerea îi paraliza toate încheieturile şi se revărsa prin ele ca plumbul topit. Se culcă pe brazdă şi, nemaiputându-se stăpâni, gemu de mai multe ori. Un glonţ îl găsi culcat acolo şi-l lovi în şold. Încet şi chinuitor, îşi pierdu cunoştinţa.

La Tihoreţkaia, medicii îi amputară braţul zdrobit şi-i scoaseră o bucată de os rupt din şold. Zăcu două săptămâni, mistuit de disperare, de durere, de plictiseală. Apoi fu transportat la Novocerkassk, unde petrecu alte treizeci de zile chinuitoare la spital. Pansamente, chipuri plicticoase de infirmiere şi de medici, iz subţire de iod, de fenol… Din când în când venea Olga Nikolaevna. Avea obrajii de o paloare verzuie. Doliul sublinia durerea neplânsă ce se citea în ochii ei goliţi de viaţă. Listniţki privea îndelung în aceşti ochi, care nu mai aveau strălucirea de altădată, nu vorbea şi-şi ascundea sfios, cu o mişcare hoţească, mâneca goală a cămăşii, acoperind-o cu pătura. Cu o nepăsare stăpânită, Olga îl ruga să-i povestească amănunte despre moartea soţului ei, iar privirile i se pierdeau printre paturi; părea cu totul absentă.

După ce ieşi din spital, Listniţki se înfăţişă la ea. Îl întâmpină lângă scara casei şi-şi întoarse ochii în clipa când el, sărutându-i mâna, înclină capul cu părul blond, des şi tuns scurt.

Era bărbierit cu îngrijire, vestonul kaki ofiţeresc îi venea ca totdeauna, minunat, şi numai mâneca goală îl chinuia şi-l tulbura: un mic ciot de braţ bandajat se mişca zvâcnind înlăuntru.

Intrară în casă. Fără să se aşeze, Listniţki rosti:

— Înainte de a muri Boris m-a rugat… mi-a cerut să-i făgăduiesc că n-am să te părăsesc…

— Ştiu.

— De unde?

— Din ultima lui scrisoare…

— Dorinţa lui a fost să fim împreună. Desigur, dacă vei fi de acord, dacă-ţi convine căsătoria cu un invalid. Te rog să mă crezi… orice vorbe despre sentimente ar fi acum… dar doresc din toată inima să fii fericită.

Chipul tulburat al lui Listniţki şi vorbele lui fără şir, străbătute de emoţie, o mişcară.

— M-am gândit la asta… Primesc.

— Vom pleca la moşia tatii.

— Bine.

— Restul se va putea aranja mai târziu, nu-i aşa?

— Da.

Cu o mişcare plină de respect, atinse cu buzele mâna ei străvezie ca porţelanul şi, ridicându-şi ochii supuşi, surprinse o umbră de zâmbet care se topea pe buzele ei.

Dragostea şi o chinuitoare dorinţă fizică îl atrăgeau către Olga. Începu s-o viziteze în fiecare zi. Inima lui, obosită de realitatea anilor de luptă, se lăsa alintată, într-o vrajă de basm… Când era singur, raţiona în felul eroilor de roman clasic, căuta cu răbdare în sufletul său sentimente înălţătoare, pe care nu le nutrise niciodată şi faţă de nimeni – poate în dorinţa de a masca şi a înfrumuseţa cu ele goliciunea prozaică a poftei trupeşti. Dar basmul atingea cu o aripă realitatea: nu numai pasiunea fizică, ci şi un trainic fir invizibil îl legau de această femeie, care se ivise pe neaşteptare, în drumul vieţii lui. Îşi cerceta emoţiile într-un chip vag, amăgindu-se, şi cu o limpezime fioroasă nu simţea decât un singur lucru: schilodit şi smuls din viaţa normală, rămânea stăpânit şi condus tot de instinctul destrăbălat şi sălbatic, de lozinca „mie mi-este îngăduit orice”. Chiar în zilele acelea dureroase pentru Olga, când ea mai purta în suflet amărăciunea celei mai crude pierderi, el o dorea, o dorea cu frenezie, mistuit de gelozie pe Gorceakov cel mort… Viaţa se învolbura în vârtej bezmetic. În vremea aceea, oamenii care trăgeau în piept mirosul prafului de puşcă, orbiţi şi asurziţi de cele ce se petreceau în jurul lor, trăiau vertiginos şi lacom numai ziua prezentă. Poate chiar aceasta îl făcea pe Listniţki să grăbească a-şi lega viaţa într-un tot cu viaţa Olgăi; poate presimţea vag pieirea de neînlăturat a cauzei pentru care înfruntase moartea.

Printr-o scrisoare amănunţită îl vesti pe bătrânul său părinte că se însoară şi că, împreună cu soţia, va sosi în curând la Iagodnoe: „… Mi-am împlinit veleatul. Aş mai fi în stare să nimicesc chiar cu o singură mână bestiile răzvrătite, acest blestemat „popor” cu soarta lui deplânsă de atâtea zeci de ani de mucoşii intelectuali ruşi, dar, la drept vorbind, în clipa de faţă lucrul acesta mi se pare sălbatic şi fără rost… Krasnov nu se împacă cu Denikin, iar în sânul celor două tabere nu sunt decât intrigi reciproce, duşmănie, acţiuni meschine şi odioase. Câteodată mă cuprinde groaza. Ce va fi? Vin acasă ca să te îmbrăţişez cu singura mea mână şi să stau la dumneata, privind de la distanţă mersul luptei. Nu mai sunt soldat, ci un infirm cu trupul şi cu sufletul. Sunt obosit, capitulez! Poate, în aceasta e de căutat explicaţia parţială a căsătoriei mele şi dorinţa de a-mi găsi un adăpost liniştit.”

Cu aceste cuvinte, pătrunse de ironie şi de mâhnire, se încheia scrisoarea lui.

Urmau să plece din Novocerkassk peste o săptămână. Cu câteva zile înainte, Listniţki se mutase cu totul la Gorceakova. După cea dintâi noapte care le pecetluise apropierea, Olga se schimbă oarecum, lăsându-se pradă oboselii. Cedă şi în nopţile următoare stăruinţelor lui lacome, dar aceasta o apăsa chinuitor; în adâncul sufletului se simţea jignită. Însă Listniţki nu ştia, sau nu voia să ştie, că dragostea ce-i legase se putea măsura în mai multe chipuri, pe când ura nu se măsoară decât într-un singur fel.

Până la plecare, Evgheni se gândi de câteva ori la Axinia, fără să vrea, în treacăt. Se ferea de ea în gând, cum şi-ar fi ferit ochii de soare. Dar, împotriva voinţei, amintirile legăturii, asemenea unor fâşii de lumină, începură să-şi facă loc în cuget şi să-l frământe. Într-o vreme îşi spuse: „N-am s-o rup cu dânsa. Trebuie să primească.” Dar sentimentul de bună-cuviinţă birui. Hotărî să aibă o explicaţie îndată după sosire şi să nu mai aibă de-a face cu ea, dacă va fi cu putinţă.

La sfârşitul celei de a patra zi de drum, ajunseră la Iagodnoe. Bătrânul le ieşi în întâmpinare la o verstă de hotarul moşiei. Evgheni îl zări din depărtare cum îşi ridică greoi piciorul deasupra pernei trăsuricii de curse şi cum îşi scoate şapca.

— Am ieşit să-mi întâmpin scumpii musafiri. Ei, dă-mi voie să te văd! tună el cu vocea de bas, îmbrăţişându-şi cu stângăcie nora şi înţepându-i obrazul cu mustăţile stufoase, cărunte-verzui de tutun.

— Urcă-te, tată! Trage aproape, vizitiule! A, tu eşti, moş Saşka! Bine te-am găsit! Sănătos, voinic?… Stai în locul meu, tată; eu voi sta lângă vizitiu.

Bătrânul se aşeză alături de Olga, îşi şterse mustăţile cu batista şi-şi cercetă fiul cu o privire stăpânită, în aparenţă voioasă:

— Ei, spune ceva, dragul meu!

— Mă bucur nespus că te văd!

— Aşadar, eşti invalid?

— Ce să fac! Sunt…

Bătrânul se uita la Evgheni cu un aer de sobrietate prefăcută, încercând să-şi păstreze asprimea obişnuită din ochi, ascunzându-şi înduioşarea şi ferindu-se să privească mâneca goală a uniformei verzi, vârâtă sub centură.

— Nu-i nimic. M-am obişnuit, spuse Evgheni, dând din umeri.

— Sigur că te vei obişnui, răspunse în grabă bătrânul. Numai capul să rămână întreg! Dar te-ai întors cu scutul, hai? Sau cum? Zic, te-ai întors cu scutul. Şi chiar cu o captivă fermecătoare…

Evgheni admira manierele galante şi puţin cam demodate ale părintelui său şi o întrebă cu privirea pe Olga: „Ei, cum ţi se pare bătrânul?” Dar, după zâmbetul ei înviorat, după lumina caldă ce-i licărea în ochi, înţelesese fără cuvinte că veteranul o cucerise.

Telegarii suri duceau într-un trap întins trăsura la vale. De pe culmea dealului, se zăreau acareturi, dunga verde şi întinsă a livezii, casa cu obloanele albe, arţarii umbrind ferestrele.

— Ce frumos! Ah, ce frumos! se însufleţi Olga.

O haită de ogari negri alergă, zburând în salturi înalte, şi înconjură trăsura. De sus, moş Saşka pocni într-unul cu biciul, strigându-i mânios:

— Te vâri sub roţi, fir-ai al naibii! Marş!…

Evgheni şedea cu spatele la cai; din când în când aceştia sforăiau, şi vântul ducea îndărăt stropi mărunţi de spumă, împrăştiindu-i pe ceafa lui.

Zâmbea, privindu-şi părintele, pe Olga, drumul presărat de spice, colnicul ce urca domol, creasta îndepărtată şi zarea.

— Ce pustietate!… Şi ce linişte!

Olga petrecea cu o privire zâmbitoare ciorile care zburau deasupra drumului şi tufele de pelinaş şi de sulfină.

— Uite, au ieşit în întâmpinarea noastră, zise stăpânul, îngustându-şi ochii.

— Cine?

— Slugile.

Evgheni se răsuci să privească înapoi, deocamdată fără să distingă chipurile celor adunaţi; o simţi însă pe Axinia, şi sângele îi năvăli în obraji. Îşi închipuia că faţa Axiniei va fi tulburată de emoţie, dar în clipa când trăsura ajunse în faţa porţilor, în fâşâit sprinten de roţi, şi când se uită cu o tresărire de inimă în dreapta şi o văzu pe Axinia, rămase uimit de chipul ei zâmbitor, cu o expresie de veselie abia reţinută. Se simţi uşurat de povară, se linişti şi clătină din cap, în semn de bun găsit.

— Ce frumuseţe vicioasă!… Cine-i asta?… Are ceva provocator în frumuseţea ei, nu ţi se pare? întrebă Olga, arătând cu ochii plini de admiraţie spre Axinia.

Dar Evgheni, deplin stăpân pe el, şi rece, încuviinţă:

— Da, e o femeie frumoasă. Camerista noastră.

Prezenţa Olgăi avu darul să schimbe toată viaţa casei. Bătrânul boier, care până atunci umbla zile întregi numai în cămaşă de noapte şi în izmene tricotate, porunci să i se scoată din cufere surtucele lui cu miros de naftalină şi pantalonii lungi de general. Nepăsător îndeobşte faţă de tot ce privea persoana lui, se răstea acum la Axinia pentru cea mai măruntă cută a rufăriei şi se uita la ea cu ochi păgâni, când îi aducea dimineaţa cizmele nelustruite. Aspectul său se primeni, deveni mai proaspăt; spre plăcuta uimire a lui Evgheni, obrajii bătrânului erau veşnic raşi şi netezi.

Presimţind parcă ceva rău, Axinia se silea să facă toate pe placul tinerei stăpâne; era ascultătoare, supusă şi peste măsură de serviabilă. Lukeria se întrecea pe sine, gătind bucate fără pereche, născocind tot felul de sosuri şi de garnituri. Până şi moş Saşka, căzut în delăsare şi în piroteala bătrâneţii, nu fu scutit de iureşul schimbărilor dezlănţuite la Iagodnoe. Într-o zi, stăpânul, zărindu-l lângă treptele casei, îi făcu semn să se apropie.

— Ce-i cu tine, neam de căţea? Hai? întrebă el, holbându-şi cumplit ochii. Ce-i cu nădragii tăi?

— Ce-i? întrebă obraznic moş Saşka, dar fu cam tulburat de acest interogatoriu neobişnuit şi de vocea tremurătoare a stăpânului.

— Se află în casă o femeie tânără, şi tu, haimana, vrei să mă bagi în mormânt?… De ce nu te închei la prohab, ţap împuţit? Hai, răspunde!

Degetele murdare ale lui moş Saşka atinseră locul cu pricina, apoi lunecară de-a lungul şirului lung de nasturi mari, ca pe clapele unei armonici mute. Voia să mai spună boierului ceva obraznic de tot, dar stăpânul, amintindu-i vremurile trecute, izbi cu piciorul atât de tare, încât pingeaua cizmei de modă veche, cu vârful ascuţit, se desprinse cu totul, apoi răcni:

— La grajd! Marş!… Am să-i poruncesc Lukeriei să te opărească cu uncrop! Să-ţi răzui murdăria de pe tine, vită ce eşti!

Evgheni se odihnea, hoinărea cu arma prin valea seacă şi vâna potârnichi în lanul de mei secerat. Un singur lucru îl frământa: ce să facă cu Axinia? Dar într-o seară bătrânul îl chemă în odaia sa şi-i spuse, uitându-se bănuitor la uşă şi ferindu-se să privească în ochii lui fiu-său:

— Uite ce e! Ai să-mi ierţi acest amestec în treburile tale personale, dar vreau să ştiu ce ai de gând să faci cu Axinia.

Gesturile pripite cu care îşi aprinse ţigara trădau starea sufletească a lui Evgheni. Ca şi în ziua când revenise la Iagodnoe, sângele îi năvăli în obraji şi, simţind că roşeşte, roşi încă şi mai tare.

— Nu ştiu… Pur şi simplu nu ştiu! mărturisi el cu toată sinceritatea.

Bătrânul răspunse grav:

— Dar eu ştiu! Du-te şi vorbeşte cu ea. Chiar acum! Oferă-i ceva parale, o răsplată – la aceste cuvinte zâmbi pe sub mustaţă – şi roag-o să plece. Vom găsi noi alta.

Evgheni se duse imediat în casa slugilor.

Întoarsă cu spatele la uşă, Axinia frământa aluatul. Omoplaţii se mişcau pe spinarea ei, cu un şănţuleţ la mijloc. Muşchii jucau sub pielea brună a braţelor pline, cu mânecile sumese până la coate. Evgheni se uită la ceafa ei cu inele mari de păr pufos şi zise.

— Te rog, Axinia… numai o clipă.

Ea se întoarse cu vioiciune, încercând să dea o înfăţişare nepăsătoare de slugă obrazului său care se luminase de bucurie, dar Evgheni observă cum îi tremurau degetele lăsând mânecile în jos.

— Viu îndată!

Aruncă bucătăresei o privire speriată şi, nemaistăpânindu-şi bucuria, se apropie de dânsul, cu un zâmbet fericit şi rugător.

Când ieşiră în tindă, Evgheni zise:

— Să mergem în grădină! Avem ceva de vorbit.

— Să mergem! încuviinţă ea, bucuroasă şi supusă, crezând că aceasta însenina înnodarea vechilor fire rupte.

Pe drum, el o întrebă cu voce scăzută:

— Ştii pentru ce te-am chemat?…

Ea zâmbi în întuneric şi-i prinse mâna, dar el şi-o retrase cu o mişcare bruscă, şi Axinia pricepu totul.

Se opri.

— Ce-aţi dorit, Evgheni Nikolaevici? Nu merg mai departe.

— Bine! Putem vorbi şi aici. Nu ne aude nimeni… (Evgheni se grăbea, încurcându-se în înlănţuirea vorbelor.) Trebuie să mă înţelegi… Nu mai putem fi ca înainte… Nu mai pot trăi cu tine… Pricepi? Sunt însurat şi, ca om cinstit, nu pot face o ticăloşie… Nu-mi îngăduie datoria faţă de conştiinţa mea! spuse el, simţind o dureroasă ruşine pentru sfruntarea mincinoaselor sale vorbe…

Noaptea abia sosise dinspre zările întunecate.

În apus, mai ardea cu văpăi purpurii o fâşie de cer, aprinsă de soarele dispărut. Bucurându-se de timpul frumos, oamenii treierau de zor la arie, în lumina felinarelor; inima maşinii bătea puternic şi adânc, argaţii vorbeau gălăgios între ei; omul care hrănea neîncetat treierătoarea nesăţioasă striga cu vocea răguşită şi însufleţită: „Dă-i! Dă-i! Dă-i!” Grădina se cufunda într-o linişte adâncă. Aerul mirosea a urzici, a grâu, a rouă.

Axinia tăcea.

— Ce-ai de spus? De ce taci, Axinia?

— N-am ce spune.

— Din privinţa banilor, voi avea eu grijă. E mai cuminte să pleci de aici. Cred că înţelegi… Ar fi prea dureros pentru mine să dăm ochi în fiecare zi.

— Mai am o săptămână până la sfârşitul lunii. Pot să rămân până atunci?

— Fireşte! Fireşte că da!

Axinia tăcu o clipă, apoi cu aer umil se apropie sfioasă de Evgheni şi-i spuse:

— Ei bine, am să plec!… Dar… n-o să-ţi pară rău pentru cea din urmă oară? Nevoia m-a făcut aşa, neruşinată… M-am chinuit tot singură… Nu mă osândi, Jenea.

Glasul ei era răsunător şi sec. Evgheni încerca în zadar să-şi dea seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte.

— Dar ce vrei?

Tuşi supărat şi simţi deodată că ea, cu aceeaşi mişcare sfioasă, îi caută din nou mâna…

După cinci minute ieşi din spatele unei tufe umede şi mirositoare de coacăz, ajunse la gardul de nuiele şi acolo zăbovi mult, pufăind din ţigară şi frecându-şi cu batista pantalonii înverziţi la genunchi de iarba grasă.

Suind treptele, se uită îndărăt. În lumina galbenă a ferestrei de la casa slugilor, se vedea făptura trupeşă a Axiniei; ridicându-şi braţele, îşi potrivea părul şi zâmbea, privind focul…

Pănuşiţa se pârguise, îmbrăcând verste întregi de stepă în argint unduios. Vântul o apleca la pământ, o culca, o frământa şi o răscolea, gonind valuri de argint cenuşiu, când spre miazăzi, când spre apus. Acolo unde trecea şuvoirea lui năvalnică, pănuşiţa se apleca smerit, şi o potecă întunecată rămânea mult timp în mijlocul covorului de iarbă căruntă.

Feluritele ierburi se ofiliră; numai pelinul îmbrăca dealurile – trist, ars de soare. Nopţile scurte treceau în zbor. Nenumărate stele sclipeau pe cerul de cărbune; soarele căzăcesc, luna, îşi revărsa cu zgârcenie lumina bălaie, arătându-şi partea ştirbită şi întunecată: pe toată întinderea ei, calea-laptelui se împletea cu alte căi înstelate. Aerul era greu şi iute, vântul uscat mirosea a pelin; pământul, sătul de aceeaşi amărăciune biruitoare de pelin, visa o adiere de răcoare. Mândrele drumuri înstelate, necălcate de nici o copită, de nici un picior, se întindeau în tremur uşor pe bolta înaltă; sămânţa aurie de stele pierea, fără să încolţească în cerul uscat, negru ca cernoziomul; luna apărea ca un lac sărat de stepă, iar jos, pe pământ, totul era uscat, acoperit de iarba moartă, plină de bătaia necontenită, ca în argint, a pitpalacilor şi de ţârâitul metalic al cosaşilor…

Zilele se îneacă în zăduf, în zăpuşeală, în pâcla fumurie, uscată. Nici un nor nu străbate azurul spălăcit al cerului. Soarele arde nemilos, şi doar secerile de oţel ale aripilor de hultan plutesc deasupra stepei, deasupra pănuşiţei orbitoare, strălucitoare; iarba castanie, ca părul de cămilă, încinsă de soare, fumegă în văzduh, hultanul pluteşte mereu în boarea albăstrie, iar jos, umbra lui uriaşă alunecă fără zgomot, pe iarbă.

Ţiştarii fluieră obosit şi răguşit; hârciogii somnoroşi şed pe moviliţele gălbui ale vizuinilor. Stepa e caldă, dar moartă – şi totul împrejur, în depărtare, este străveziu şi nemişcat. Până şi o movilă albăstrie se ridică la hotarul zării, ca în basm, tulbure ca în vis…

Stepa mea iubită! E amărui vântul care se opreşte în coamele iepelor şi armăsarilor din herghelii. Botul uscat al calului este sărat de vânt, şi calul, adulmecând mirosul amărui-sărat, mestecă cu buzele catifelate şi nechează, simţind pe ele gustul de vânt şi de soare. Stepa dragă de sub cerul Donului, atât de aproape de pământ! Râpile şerpuitoare, văile uscate, nemărginita întindere a pănuşiţei, o urmă adâncă de copită de cal, ca un cuib străbătut de iarbă, şi gorganele care stau în tăcerea cuminte, străjuind gloria căzăcească, ascunsă în pământ… Mă închin până la pământ în faţa ta şi, ca un fiu, sărut pieptul tău! O, stepă a Donului, stropită de atâta sânge căzăcesc ce nu se preface nicicând în rugină!

Are un cap îngust şi uscăţiv ca de şarpe. Urechile îi sunt mici şi se mişcă mereu. Muşchii pieptului sunt cum nu se poate mai dezvoltaţi. Picioarele subţiri şi puternice; chişiţele fără nici un cusur, copitele netede ca nişte pietre lucii de râu. Crupa este uşor lăsată în jos, iar coada nu-i deasă. E un cal de rasă pură de Don, foarte nobilă, fără nici o picătură de sânge străin în vine; totul în el dovedeşte neamul curat. Porecla lui este Malbruk.

Apărându-şi iapa, avusese la adăpătoare o aprigă încăierare cu un armăsar mai puternic şi mai vârstnic, şi acesta îl lovise zdravăn la piciorul stâng de dinainte, cu toate că armăsarii duşi la păscut umblă totdeauna fără potcoave. Cei doi luptători se ridicau în două picioare, se izbeau, se muşcau şi-şi sfâşiau pielea…

Îngrijitorul nu era lângă ei; dormea undeva în stepă, lăţit în bătaia soarelui, cu spatele în sus şi cu picioarele răşchirate, în cizme prăfuite şi încinse.

Potrivnicul îl doborî la pământ pe Malbruk, apoi îl luă la goană mult departe de herghelie şi, lăsându-l acolo plin de sânge, îşi luă amândouă hergheliile şi le duse de-a lungul Râpei Mlăştinoase.

Armăsarul rănit fu închis în grajd, şi infirmierul îi vindecă piciorul. Iar în a şasea zi, Mişka Koşevoi, venit cu raportul la şef, putu să vadă cum, împins de puterea instinctului de procreaţie, Malbruk îşi rupse pana căpăstrului cu dinţii, sări afară din grajd şi, adunând iepele care păşteau împiedicate în apropiere de casă şi pe care călăreau de obicei îngrijitorii, supraveghetorul şi felcerul, le goni în stepă, mai întâi la trap, iar mai apoi zorindu-le şi muşcându-le pe cele rămase în urmă. Îngrijitorii şi supraveghetorul ieşiră repede din casă şi auziră doar cum plesneau zgomotos curelele cu care erau legate picioarele iepelor.

— Ne-a lăsat pe jos, fir-ar al naibii!

Şeful trase o sudalmă grozavă, dar în privirea cu care petrecea herghelia ce se pierdea în depărtare, se citea o ascunsă încuviinţare.

La amiază, Malbruk se întoarse cu iepele şi le duse la adăpat. Îngrijitorii rămaşi fără cai îi luară toate iepele, iar Mişka Koşevoi îl înşeuă, îl duse departe în stepă şi-l lăsă să pască cu herghelia lui.

În cele două luni ale slujbei de îngrijitor, Koşevoi avu prilejul să cunoască de aproape viaţa cailor din herghelie; le cunoscu agerimea minţii şi nobleţea de spirit, mai presus de cea omenească, şi se pătrunse de un adânc respect faţă de dânşii. Vedea adeseori cum armăsarii se împreunau cu iepele, şi actul acesta etern, îndeplinit în condiţii primitive, era atât de simplu, atât de nevinovat şi firesc, încât, fără să vrea, mintea lui Koşevoi făcea anumite asemuiri în defavoarea oamenilor. Totuşi, în relaţiile cailor erau şi multe trăsături umane. Mişka observă, de pildă, că armăsarul Bahar, trecut de vârsta tinereţii, rău – de neîmblânzit şi cam brutal cu toate iepele, avea slăbiciune pentru una dintre ele, o roaibă frumoasă de patru ani, cu o stea lată în frunte şi cu ochii plini de foc. Când se afla aproape de ea, se frământa totdeauna peste măsură şi era cuprins de neastâmpăr, adulmecând-o cu un anume sforăit pătimaş. Îi plăcea să se oprească, să-şi pună capul ciolănos pe crupa favoritei şi să rămână aşa, într-o aţipeală lungă. Mişka îl pândea, privea jocul învălurat al muşchilor de sub pielea subţire a armăsarului şi i se părea că pe această iapă Bahar o iubeşte bătrâneşte, cu o dragoste adâncă şi dureroasă.

Slujba lui Koşevoi mergea strună. Se părea că atamanul staniţei aflase ceva despre zelul său, căci la începutul lui august şeful hergheliei primi porunca să-l trimită pe Koşevoi la dispoziţia sfatului staniţei.

Mişka îşi isprăvi grabnic pregătirile, dădu în primire echipamentul statului şi, în seara aceleiaşi zile, plecă acasă. Îşi îndemna de zor iepuşoara; pe la apusul soarelui trecu de Karghin şi ajunse din urmă o trăsură care mergea pe creasta dealului, îndreptându-se spre Vioşenskaia.

Vizitiul, un ucrainean, mâna alene caii graşi şi năduşiţi. La spatele trăsurii cu arcuri, şedea tolănit cu nepăsare un bărbat trupeş şi spătos, cu surtucul de croială orăşenească şi cu pălăria cenuşie de fetru dată pe ceafă. Mişka merse câtva timp în urma trăsurii, privind umerii încovoiaţi ai omului cu pălărie, care tremurau în ritmul hurducăturilor, şi gulerul alb, prăfuit. La picioarele călătorului se afla un geamantan de piele galbenă şi un sac acoperit cu paltonul împăturit. Nările lui Mişka fură gâdilate de mirosul străin al unei ţigări de foi… „Trebuie să fie vreun slujbaş care merge la staniţă”, gândi el, împingându-şi iapa alături de trăsură. Aruncă o privire piezişă sub streaşina pălăriei străinului şi rămase cu gura căscată, simţind un fior rece care îi furnică spinarea, ca atunci când te păleşte minunarea şi spaima. Cel tolănit în trăsura cu arcuri, morfolind nerăbdător mucul negru al ţigării de foi şi privind îndrăzneţ, cu ochii senini, nu era altul decât Stepan Astahov. Nemaiştiind ce să creadă, Mişka se uită din nou la chipul consăteanului, schimbat atât de ciudat, se încredinţă că pe arcuri se lăfăieşte într-adevăr Stepan, teafăr şi viu, în carne şi oase, apoi, după ce-l trecură sudori de uluială, tuşi:

— Iertaţi, domnule, nu cumva sunteţi Astahov?

Omul din trăsură dădu din cap, făcând să-i cadă pălăria pe frunte; se întoarse şi-şi ridică ochii la Mişka.

— Da, sunt Astahov. Dar ce e? Oare dumneata… Ia stai, tu nu eşti Koşevoi?

Se ridică puţin şi, zâmbind numai din buzele negricioase pe sub mustaţa castanie, tunsă scurt, întinse mâna cu o mişcare de mirare şi de bucurie, păstrând însă o urmă de asprime în ochi şi pe tot chipul îmbătrânit:

— Koşevoi? Mihail?… Ian uite, unde ne-a fost dat să ne vedem din nou! Mă bucur…

— Da' cum? Cum vine asta? făcu Mişka, lăsând dârlogii şi înălţându-şi mâinile a minunare către cer… Se spunea că ai fost ucis. Te ştiam mort. Şi când colo, uite-l pe Astahov în carne şi-n oase!

Chipul lui Mişka se lumină într-un zâmbet bucuros; se frământă în şa, dar ţinuta lui Stepan şi felul său nou de a rosti cuvintele – limpede şi răspicat – îl zăpăciră, silindu-l să-şi schimbe şi el purtarea şi să-i spună numai „dumneavoastră”, simţind nedesluşit că-i despărţea acum o barieră.

Se încinse un taifas între dânşii. Caii mergeau la pas. La apus, zarea înflorea cu o risipelnică bogăţie de culori; nouraşii azurii pluteau pe cer, în întâmpinarea nopţii. Un pitpalac ţipa înverşunat într-un lan de mei de la marginea drumului, spărgând liniştea îmbrăcată în haine prăfuite, care, pe înserate, cobora asupra stepei, după larma şi frământările zilei. La răscrucea drumurilor dinspre Ciukarinskaia şi Krujilinskaia, un paraclis învechit se profila pe cerul liliachiu; deasupra, atârna o grămadă de nori cărămizii.

— Da' de unde veniţi, Stepan Andreici? îl descosea Mişka cu o voce plină de bucuros neastâmpăr.

— Din Germania! Am izbutit să scap acasă.

— Da' cum se face?… Spuneau cazacii noştri cică au văzut cu ochii lor cum l-au omorât pe Stepan!

Stepan răspunse cu un glas stăpânit, liniştit, ca şi cum s-ar fi simţit plictisit de atâtea întrebări:

— Am fost rănit în două locuri, iar cazacii… Ce să mă aştept de la dânşii?… Cazacii m-au părăsit… Aşa că am căzut prizonier… Nemţii m-au vindecat şi m-au trimis la muncă…

— Mi se pare însă că n-a venit nici o scrisoare de la dumneavoastră…

— N-am avut cui să scriu.

Stepan aruncă jos mucul şi aprinse imediat altă ţigară.

— Dar soţiei? Soţia dumneavoastră mai trăieşte şi e sănătoasă.

— Nu mai trăiam cu ea, cred că se ştie asta.

Vocea lui Stepan era nepăsătoare, fără nici o învăluire de căldură. Amintirea nevestei nu-l tulbură.

— Şi nu v-a fost urât în ţară străină? întrebă Mişka, aplecându-se aproape peste oblâncul şeii.

— La început mi-a fost urât, pe urmă m-am obişnuit. Tăcu puţin şi adăugă: Chiar aveam de gând să rămân pentru totdeauna acolo şi să primesc supuşenia lor. Dar le-am lăsat pe toate de dorul casei şi am plecat.

Şi zâmbi pentru întâia oară, destinzându-şi cutele aspre din colţurile ochilor.

— Iar la noi aţi văzut ce răzmeriţă e?… Ne războim între noi.

— Da-a… am auzit.

— Pe ce drum aţi venit?

— Din Franţa, cu vaporul: de la Marsilia – un oraş – şi până la Novorosiisk.

— O să vă mobilizeze şi pe dumneavoastră?

— Probabil… Ce mai e nou prin sat?

— Cum să vă povestesc totul? Multe noutăţi.

— Casa mea mai este?

— O bate vântul…

— Vecinii? Feciorii lui Melehov mai trăiesc?

— Trăiesc.

— Ai auzit ceva despre fosta mea nevastă?

— Tot acolo stă. La Iagodnoe.

— Şi Grigori… trăieşte cu ea?

— Nu. Stă cu soţia lui legitimă. S-a despărţit de Axinia dumneavoastră…

— Aşa? N-am ştiut.

Tăcură o clipă. Koşevoi urmă să-l iscodească cu ochi lacomi pe Stepan. Mărturisi cu o schimă de încuviinţare şi cinstire:

— Se vede că aţi trăit bine, Stepan Andreici. Aveţi nişte straie boiereşti.

— Acolo toţi se îmbracă curat. Stepan făcu o strâmbătură şi atinse cu mâna umărul vizitiului. Hai, dă-i drumul!

Vizitiul clătină alene din bici şi caii istoviţi urniră trăsura din loc. Cu un fâşâit moale de roţi, trăsura porni înainte, legănându-se la hopuri. Încheind convorbirea, Stepan se întoarse cu spatele spre Mişka, întrebându-l:

Te duci în sat?

— Nu, la staniţă.

La răscruce, Mişka o coti la dreapta şi se ridică în scări:

— Ei, deocamdată rămâneţi cu bine, Stepan Andreici!

Stepan apăsă cu degetele grele borul prăfuit al pălăriei şi răspunse rece, rar, ca un străin, rostind răspicat fiecare silabă:

— Mergi sănătos!

Frontul avea tendinţa să se oprească pe linia Filonovo-Povorino. Roşii îşi concentrau forţele într-o puternică grupare de izbire. Înaintarea cazacilor era înceată, căci duceau mare lipsă de muniţie şi nu se grăbeau să depăşească hotarul ţinutului. În sectorul Filonovo, luptele se desfăşurau cu sorţi schimbători. În august interveni o perioadă de oarecare acalmie, şi cazacii, care veneau acasă de pe front, în permisie, spuneau că, după anumite semne, spre toamnă era de aşteptat un armistiţiu.

În acest timp, în spatele frontului, prin staniţe şi sate, secerişul era în toi. Nu mai ajungeau braţele. Bătrânii şi femeile nu izbuteau să dovedească singuri toată munca şi, în afară de asta, erau târâţi la necontenitele corvezi de cărăuşie, pentru a aproviziona frontul cu muniţie şi hrană.

Câte cinci-şase căruţe plecau aproape în fiecare zi din Tatarski la Vioşenskaia; acolo erau încărcate cu lăzi de cartuşe şi de proiectile şi trimise până la centrul de aprovizionare din satul Andronovski, iar uneori şi mai departe, până în satele de-a lungul Hopiorului, în lipsa altor mijloace de transport.

Saţul îşi trăia viaţa vânzolită, dar lipsită de noutăţi. Gândul tuturora era la frontul îndepărtat, aşteptând cu nelinişte şi cu amărăciune în suflet veşti tot mai proaste despre cazaci. Sosirea lui Stepan Astahov tulbură cu desăvârşire norodul: în toate casele, pe toate ariile, nu se mai vorbea despre altceva. Venise un cazac înmormântat de mult, uitat aproape cu totul: numele său nu-l mai aminteau decât babele, şi numai pentru „pomenirea sufletului”. Nu însemna asta, oare, o adevărată minune?

Stepan poposi la nevasta lui Anikuşka, îşi câră lucrurile în casă şi, în aşteptarea cinei gătite de gazdă, se duse să-şi vadă casa. Umblă mult, măsurând în lung şi în lat, cu pasul greu de gospodar, curtea albă în lumina lunii, trecu pe sub şoproanele dărăpănate, încercă tăria stâlpilor de la garduri… Ochiurile gătite de femeia lui Anikuşka sa răciseră de mult pe masă, iar Stepan tot îşi mai cerceta gospodăria năpădită de buruieni, trosnindu-şi degetele şi bolborosind vorbe neînţelese.

În aceeaşi seară au şi dat buzna oamenii să-l vadă şi să-l întrebe despre viaţa de prizonier. Odaia lui Anikuşka era ticsită de femei şi copii. Stăteau ca un zid gros, ascultând povestirile lui Stepan, cu gurile negre larg căscate. Stepan nu prea avea mult chef de vorbă, şi nici un zâmbet nu-i lumina chipul îmbătrânit. Se vedea că viaţa îi încovoiase brusc şi vrăjmaş grumazul, îl schimbase şi-l făcuse altfel.

A doua zi dimineaţa, când Stepan dormea încă în odaie, se înfăţişă Pantelei Prokofievici. Tuşi zgomotos în pumn, dând târcoale pe afară şi aşteptând să se trezească musafirul. O răcoare râncedă se înălţa din podeaua de lut a odăii, mirosea a tutun străin, tare şi înecăcios, şi a îndepărtate drumuri, aşa cum mai miroase multă vreme un călător.

Într-un târziu, Stepan se trezi; se auzea cum scapără un chibrit, aprinzându-şi ţigara.

— E voie să intru? întrebă Pantelei Prokofievici şi-şi potrivi în grabă cutele cămăşii noi pe care i-o dăduse Ilinişna numai de acest hatâr, ca şi cum avea să se prezinte unui şef.

— Intră!

Stepan se îmbrăca, pufăind dintr-o ţigară groasă şi închizându-şi din pricina fumului ochiul umflat de somn. Cu oarecare codeală, Pantelei Prokofievici trecu pragul odăii şi se opri uluit de chipul schimbat al celuilalt şi de cătărămile metalice de la bretelele de mătase, apoi îi întinse palma neagră, făcută căuş.

— Să trăieşti, vecine. Bine-ai venit sănătos!…

— Noroc!

Stepan îşi petrecu bretelele pe umerii vânjoşi, le mişcă să şi le potrivească şi, cu un aer demn, îşi puse mâna în palma aspră a unchiaşului. Îşi aruncară unul altuia priviri iscoditoare. În ochii lui Stepan jucau scântei de duşmănie, iar ochii piezişi şi bulbucaţi ai lui Melehov arătau preţuire şi o mirare cu o umbră de zeflemea.

— Ai îmbătrânit, Stiopa… ai îmbătrânit, puiule.

— Da, am îmbătrânit.

— Ţi-au cântat veşnica pomenire, ca şi lui Grişka al meu!… zise Melehov şi se opri cu ciudă: amintirea era nelalocul ei. Încercă să-şi îndrepte greşeala: Ei, slavă domnului că ai venit teafăr şi sănătos… Slavă ţie, doamne! Uite, şi pe Grişka l-au pomenit tot aşa, şi, la fel ca Lazăr, a înviat din morţi şi viu a rămas. Are şi doi copii, iar nevastă-sa, Natalia, slavă domnului, s-a mai înzdrăvenit. De treabă femeie!… Dar tu, băiete, ce mai faci?…

— Mulţumesc!

— Nu vrei să vii pe la vecin? Fă-ne cinstea şi vino să mai stăm de vorbă…

Stepan se împotrivi la început, dar Pantelei Prokofievici îl rugă atât de stăruitor, cu un aer mâhnit, încât până la urmă Stepan se înduplecă. Se spălă, îşi pieptănă în sus părul tuns scurt, zâmbi la întrebarea bătrânului: „Dar unde ţi-e moţul? L-ai vândut?” Îşi puse pălăria cu un gest sigur şi ieşi înainte în ogradă.

Pantelei Prokofievici era prietenos din cale-afară şi plin de atâta dorinţă să fie pe placul musafirului, încât Stepan gândi fără să vrea: „Se dă în vânt, doar-doar să-mi uit obida cea veche…”

Înţelegând din ochi poruncile mute ale bărbatului, Ilinişna umbla sprintenă prin bucătărie, le împungea cu zorul pe Natalia şi pe Duniaşka, aducea singură la masă. Din când în când, femeile aruncau priviri curioase spre Stepan, care şedea în colţul icoanelor, cercetau cu ochii surtucul lui, gulerul, lanţul de argint de la ceas şi pieptănătura, schimbând între ele câte un surâs de minunare, ascuns cu stângăcie. Daria veni din curte rumenă la faţă şi, zâmbind sfios, îşi şterse buzele subţiri cu colţul şorţului şi rosti, micşorându-şi ochii:

— Ah, vecine, zău, cât pe ce să nu te mai cunosc! Nici nu mai semeni a cazac.

Fără să piardă vremea, Pantelei Prokofievici puse pe masă o sticlă de rachiu făcut în casă, scoase cârpa ce slujea de dop, mirosi aburul dulceag-amărui şi-şi lăudă băutura:

— Ia gustă! E făcut de mine… Dacă aprinzi un chibrit, arde cu flacără albastră. Pe legea mea!

Masa se însufleţi. Stepan bău la început în silă, dar îndată prinse să se ameţească şi se arătă mai prietenos.

— Trebuie să te-nsori acum, vecine.

— Ce tot vorbeşti? Ce să fac cu nevasta?

— Cu aialaltă?… Eh! Crezi tu că rămâne la fel toată viaţa?… Nevasta e ca o iapă: o călăreşti atâta vreme cât are măsele în gură. Îţi găsim noi alta, tinerică…

— Viaţa noastră e încâlcită rău… Ce să mai vorbim de însurătoare!… Am învoire de zece zile, pe urmă mă duc la sfat şi de acolo, cred, tot pe front! oftă Stepan, din ce în ce mai ameţit, pierzându-şi treptat vorbirea străină.

Plecă peste puţin, petrecut de privirea plină de admiraţie a Dariei şi lăsând celor rămaşi în urmă să tot depene o scamă de vorbe şi de tâlcuri.

— L-aţi văzut cum s-a boierit, neam de căţea! L-aţi auzit cum vorbeşte? Ca un perceptor sau ca alt soi de boier! Intru la dânsul, iar el se scoală şi pune peste umeri nişte chingi de mătase cu cătărămi, zău! Îşi înhamă spinarea şi pieptul ca un cal! Cum vine asta? Trebuie să fie pentru ceva. Acuma-i ca un om dobă de învăţătură! încheie cu pizmăreaţă admiraţie Pantelei Prokofievici, vădit încântat că Stepan îi răspunsese la poftire şi venise, trecând peste amintirea vrajbei din trecut.

Din vorbele lui Stepan se lămurise că are de gând să rămână în sat după ce va isprăvi cu oastea şi că-şi va reface casa şi gospodăria. Spusese în treacăt că are cu ce, iar acest lucru stârni lungi voroave şi-l făcu să se înalţe nemăsurat în ochii lui Pantelei Prokofievici.

— Se vede că are parale, rosti el, după plecarea lui Stepan, are bănet, mama lui!… Cazacii prizonieri ajung acasă în pielea goală, şi ăsta, cum aţi văzut, numai mătase pe el! Ori a omorât pe cineva, ori a prădat banii!…

În primele zile de la sosire, Stepan stătea mai toată vremea culcat în casa lui Anikuşka şi numai rareori se ivea pe uliţă. Vecinii îl urmăreau, îi pândeau toate mişcările, încercau chiar s-o descoasă pe nevasta lui Anikuşka, dar ea strângea buzele şi-o făcea pe ascunsa, spunând tuturora că nu ştie nimic.

Pe urmă, satul începu să şuşotească cu cea mai aprinsă însufleţire cazul lui Stepan, când nevasta lui Anikuşka împrumută un cal de la Melehovi şi plecă sâmbătă dimineaţa, fără să spună încotro. Numai Pantelei Prokofievici pricepuse despre ce era vorba. „Se duce după Axinia”, spuse el, clipind din ochi Ilinişnei, pe când înhăma la brişcă iapa cea şchioapă. Nu greşise: femeia plecă la Iagodnoe, ducând cu ea porunca lui Stepan: „S-o întrebi pe Axinia dacă nu cumva vrea să se întoarcă la bărbat, uitând de toate supărările din trecut…”

În ziua aceea, Stepan îşi pierdu toată tăria şi cumpătul, hoinări prin sat până seara, apoi întârzie îndelung în cerdacul lui Mohov, discutând cu Serghei Platonovici şi cu Ţaţa şi istorisindu-le despre Germania, despre viaţa de acolo, despre călătoria lui prin Franţa şi drumul cu vaporul. Vorbea ascultând tânguirile lui Mohov şi se uita mereu la ceas…

Gazda se întoarse pe înserate de la Iagodnoe şi, punându-i cina în bucătăria de vară, povesti, că Axinia se speriase grozav la neaşteptata veste, că 0 întrebase mult despre el, dar că se împotrivea cu hotărâre la orice gând de întoarcere.

— Nici n-are pentru ce să vină îndărăt! Trăieşte ca o cucoană. Grasă şi albă la faţă. Habar n-are ce înseamnă munca din greu. Ce-i mai trebuie? Nici nu poţi să-ţi închipui cum e îmbrăcată! Nu-i zi de sărbătoare, iar ea purta o fustă albă ca omătul şi mâinile le avea curate ca hârtia! oftă femeia cu pizmă.

Rotocoale de roşeaţă se aprinseră în obrajii lui Stepan şi ochii lui limpezi, lăsaţi în jos, scăpărară scântei de mânie şi de durere, îndată stinse. Lua cu lingura laptele covăsit din strachina smălţuită, abia stăpânindu-şi tremurul mâniei, şi urmă cu întrebările, lepădând cuvintele încet şi arar:

— Zici că Axinia s-a lăudat cu traiul ei?

— Chiar aşa! Cine n-ar vrea să huzurească la fel?

— A întrebat despre mine?

— Cum să nu! S-a făcut albă ca varul când i-am spus că ai venit.

După cină, Stepan ieşi în ograda cotropită de buruieni.

Seara de august veni şi trecu repede. Pârâitul vânturătorilor şi vocile aspre ale oamenilor sfâşiau răcoarea umedă a nopţii. Sub luna galbenă, pătată, oamenii se frământau cu grijile lor obişnuite: vânturau grămezile de grâne treierate ziua, cărau grâul spre hambare. Tot satul era învăluit în mirosul cald, înţepător, al grâului proaspăt treierat şi al pulberei de pleavă. O treierătoare cu aburi ţăcănea undeva lângă medean, câinii lătrau… Un cântec tânguitor se auzea de la o arie îndepărtată. Donul răspândea o dulceagă umezeală.

Stepan se rezemă de gard şi privi îndelung curgerea repede a fluviului ce se zărea peste drum şi cărarea de foc tăiată de lună, de-a curmezişul apei. Valuri mărunte încreţeau apa. Dincolo de Don, se ridicau plopi somnoroşi. O durere adâncă şi de nespus îi cuprinse sufletul.

Înainte de răsăritul soarelui se abătu o ploaie scurtă, dar norii se împrăştiară îndată şi, după vreo două ceasuri, numai bulgăraşii de noroi uscat, lipiţi de căruţă deasupra roţilor, mai aminteau vremea urâtă.

Stepan sosi dimineaţa la Iagodnoe. Stăpânindu-şi tulburarea, îşi legă calul lângă poartă şi se îndreptă spre casa slugilor, păşind larg şi legănat.

Curtea largă şi năpădită de iarbă era pustie. Lângă grajd, găinile scormoneau gunoiul. Un cocoş negru ca un corb ţupăia pe un gard prăvălit; îşi aduna găinile şi se prefăcea că ciuguleşte nişte gândăcei roşii, care umblau pe gard. Ogarii graşi se tolăniseră la răcoare lângă magazia de trăsuri. Şase căţeluşi negri-cafenii, cu codiţele scurte, răsturnându-şi mama, o căţea tânără, o sugeau, apăsând cu lăbuţele în burta ei şi trăgând-o de sfârcurile moi, cenuşii. Partea umbrită a acoperişului de tablă de pe casa boierească sclipea de rouă.

Uitându-se cu luare-aminte împrejur, Stepan intră în casa slugilor şi întrebă pe bucătăreasa cea grasă:

— Pot s-o văd pe Axinia?

— Da' cine eşti dumneata? vru să ştie femeia, ştergându-şi cu şorţul faţa asudată şi ciupită de vărsat.

— Ce-ţi pasă? Unde-i Axinia?

— La boier. Aşteaptă puţin!

Stepan se aşeză; cu un gest de cumplită oboseală, îşi puse pălăria pe genunchi. Bucătăreasa băgă ceaunele la cuptor; zăngănea cu vătraiul şi nici nu-l băga în seamă. În încăpere stăruia un miros acru de caş trezit şi de hamei. Muştele acopereau în pâlcuri negre cuptorul, pereţii şi masa presărată deasupra cu făină. Încordându-şi auzul, Stepan trăgea cu urechea şi aştepta. Sunetul cunoscut al paşilor Axiniei îl făcu să sară de pe laviţă, lăsându-şi pălăria să se rostogolească de pe genunchi.

Axinia intră purtând un vraf de farfurii. Faţa ei împietri. Îi tresăreau numai colţurile buzelor pline. Se opri, strângând farfuriile la piept, cu o mişcare neputincioasă, fără să-şi ia ochii înspăimântaţi de la Stepan. Dar se stăpâni, se apropie repede de masă şi-şi liberă braţele.

— Să trăieşti!

Stepan răsuflă adânc, ca în somn; un zâmbet încordat i se săpă pe buze. Fără să rostească o vorbă, cu trupul aplecat înainte, îi întinse mâna.

— Să mergem la mine în odaie! zise Axinia, poftindu-l cu un semn ca s-o urmeze.

Stepan îşi ridică de jos pălăria, ca o grea povară; sângele îi năvăli la cap, ochii se împăienjeniră. Când intrară în odaia Axiniei şi se aşezară, despărţiţi printr-o măsuţă, ea întrebă cu un geamăt, trecându-şi limba peste buzele uscate:

— De ce ai răsărit?

Stepan dădu din mână cu o mişcare nelămurită, veselă şi nefirească, ca un om beat. Acelaşi zâmbet de bucurie şi de durere îi juca mereu pe buze.

— Am fost prizonier… Am venit la tine, Axinia…

Se frământa cu mişcări caraghioase, sări în picioare, scoase din buzunar un pacheţel şi, rupând grăbit cârpa ce-l învelea, neputând să-şi stăpânească tremurul degetelor, dădu la iveală un ceas-brăţară de argint şi un inel cu o pietricică albastră şi ieftină. Le întinse toate pe palma asudată, dar Axinia nu-şi putea lua privirile de la chipul lui atât de străin şi aşa de schimonosit de zâmbetul umil.

— Ia-le, le-am păstrat pentru tine… Doar am dus o viaţă împreună…

— Ce să fac cu ele? Stai puţin, şopti Axinia cu buzele albe, moarte.

— Ia-le! Nu mă supăra! Să lăsăm prostia noastră…

Acoperindu-şi faţa cu palma, Axinia se ridică şi se duse la pat.

— Se spunea că ai murit…

— Şi ţi-ar fi părut bine?

Ea nu răspunse. Cu o privire mai liniştită, îşi cerceta bărbatul din creştet până-n tălpi, potrivindu-şi cu o mişcare zădarnică cutele fustei călcată cu îngrijire. Apoi, ducându-şi mâinile la spate, întrebă:

— Cum ţi-a dat prin minte s-o trimiţi pe nevasta lui Anikuşka? Mi-a spus că mă chemi la tine… să stăm împreună…

— Vii? o întrerupse Stepan.

— Nu! Vocea Axiniei sună mai sec. Nu, nu viu!

— De ce?

— M-am dezvăţat, şi e cam târziu… Prea târziu!

— Dar eu vreau să mă apuc de gospodărie. Când veneam încoace din Germania, mă gândeam numai la asta, şi cât am stat acolo, tot la asta gândeam mereu… Da' tu, Axinia, ce-ai gândit să faci? Grigori te-a părăsit… Sau poate ţi-ai găsit altul?… Am auzit că te ţii cu feciorul boierului… Adevărat să fie?

Sângele năvăli dogoritor în obrajii Axiniei, lăsând să-i lăcrimeze ochii plecaţi şi ascunşi sub pleoape, de ruşine.

— Trăiesc cu el. E adevărat!

— N-am spus-o ca să te dojenesc, se sperie Stepan. Iată ce e: se poate să-ţi legi viaţa de aşa ceva? Multă vreme n-are să ţină asta; nu eşti doar decât o jucărie pentru el. Te-ai uitat în oglindă? Ai şi zbârcituri sub ochi… Are să te lase. S-o sătura de tine şi are să te dea afară. Unde ai să te duci? Nu-ţi ajunge cât ai fost slujnică? Gândeşte-te şi tu! Am adus ceva parale; când va fi să se isprăvească războiul, om trăi şi noi ca lumea. Mă gândesc că ne-om înţelege. Vreau să uit tot ce-a fost.

— De ce nu te-ai gândit înainte, Stiopa, dragul meu prieten? întrebă Axinia cu lacrimi în ochi şi cu voce tremurătoare. Se desprinse de pat şi veni în dreptul mesei: De ce nu te-ai gândit atunci când mi-ai omorât viaţa în floarea tinereţii?… Tu m-ai împins spre Grişka. Tu mi-ai secat inima… Mai ţii tu minte ce-ai făcut cu mine?

— N-am venit ca să ne răfuim… Tu… de unde poţi să ştii? Poate că m-am chinuit veşnic din pricina asta. Poate că de atunci am mai trăit o viaţă numai în amintiri… Stepan se uită îndelung la mâinile lui întinse pe masă şi urmă încet, ca şi cum şi-ar fi smuls vorbele din gură: Mă gândeam la tine… Inima-mi sângera de durere… Zi şi noapte nu mă gândeam decât la tine… Am trăit acolo cu o văduvă nemţoaică – am trăit în belşug – şi tot am lăsat-o… Mi s-a făcut dor de casă…

— A, ţi s-a făcut dor de trai tihnit? întrebă Axinia şi nările ei tremurau mânios. Vrei să faci gospodărie? Poate vrei să ai copii, nevastă ca să te hrănească? Zâmbi posomorât, cu răutate. Nu, să mă ferească domnul! Sunt bătrână, mi-ai văzut zbârciturile… Şi m-am dezvăţat să fac copii. Sunt ibovnică, şi ibovnicele n-au de ce să aibă… Cine are nevoie de una cu copii?

— Rea de gură te-ai mai făcut!…

— Uite, aşa sunt!

— Va să zică, nu?

— Nu. N-am să merg! Nu!

— Atunci, dacă aşa este, rămâi sănătoasă! Stepan se sculă, învârti fără rost brăţara între degete şi o puse la loc, pe masă. Dacă te răzgândeşti atunci să-mi dai de veste.

Axinia îl petrecu până la poartă şi privi îndelung în urma lui cum un nor de colb ţâşni de sub roţi, învăluindu-i umerii laţi.

Lacrimi înveninate o podideau. Plângea cu sughiţuri adânci, gândindu-se nedesluşit la ceea ce nu s-a putut înfăptui, plângându-şi viaţa din nou zvârlită în voia soartei. După ce aflase că Evgheni, nu mai are nevoie de ea, se hotărâse să plece la bărbatul întors, ca să cârpească bucăţică cu bucăţică fericirea care n-a fost să fie… Cu această hotărâre în suflet îl aşteptase pe Stepan. Îl zări însă umil, supus, iar mândria, mândria ei neagră, care nu-i îngăduia să mai rămână la Iagodnoe, după ce fusese alungată, îi răscoli toată firea. Voinţă rea, pe care n-o putea stăpâni, îi poruncise vorbele şi faptele. Îşi aminti toate pătimirile din trecut tot ce avusese de îndurat din partea acestui om cu mâinile mari şi puternice şi, fără să dorească această ruptură, îngrozindu-se singură de ceea ce făcea, se pomenise scoţând cuvintele tăioase: „Nu mă întorc la tine! Nu!”

Privirea ei zbură din nou în urma briştei care pierea în depărtare. Dând din bici, Stepan dispăru în zare, după tufele scunde de pelin vioriu…

A doua zi, Axinia îşi primi simbria şi-şi strânse lucrurile. Luându-şi rămas bun de la Evgheni, plânse:

— Să nu mă pomeneşti cu vorbe urâte, Evgheni Nikolaevici!

— Pentru ce, dragă?… Mulţumesc pentru toate…

În voce îi suna o veselie nefirească, ascunzându-i tulburarea.

Axinia plecă. Spre seară ajunse la Tatarski.

Stepan o întâmpină la poartă.

— Ai venit? o întrebă, zâmbind. Cu totul? Pot avea nădejdea că n-ai să mai pleci?

— N-am să mai plec, răspunse simplu Axinia, cu inima strânsă, privind casa dărăpănată şi curtea năpădită de lobodă şi de buruieni negre.

La o mică depărtare de staniţa Durnovskaia, Regimentul „Vioşenski” lua contact pentru întâia dată cu unităţile Armatei Roşii în retragere.

Sotnia de sub comanda lui Grigori Melehov ocupă pe la amiază un sătuc neînsemnat şi sălbăticit, înconjurat de livezi. Grigori dădu ordin oamenilor să descalece la umbra umedă a sălciilor, lângă un pârâu care tăia sătucul printr-o râpă nu prea adâncă. Mici izvoare de apă răzbeau undeva, în apropiere, ţâşnind cu un gâlgâit din pământul negru şi mocirlos. Apa era rece ca gheaţa; cazacii sorbeau cu lăcomie din şepcile pe care le îndesau apei, cu un plescăit de mulţumire, pe capetele lor năduşite. Soarele stătea drept deasupra sătucului toropit de arşiţă. Pământul se încingea în ceaţa alburie de amiază. Stropite de leşia razelor dogoritoare, ierburile şi frunzişul sălciilor se plecau ofilite, iar la umbra lor de pe maluri plutea o răcoare deasă; brusturii şi alte buruieni înverzeau bogat, hrănite de pământul umed; pete verzi de floare luceau pe oglinda apelor stătute, ca nişte zâmbete de fată mult dorite; undeva, după o cotitură, raţele măcăiau pe gârlă, bătând din aripi. Caii se întindeau sforăind spre apă, călcând cu plescăit răsunător noroiul mâlos, smulgeau dârlogii din mâini şi intrau până la mijlocul pârâului, tulburând undele şi căutând apa mai răcoroasă, cu buzele lor pleoştite, de pe care vântul fierbinte scutura picături de diamante. Din pământul cleios, răvăşit de copite, se ridica o duhoare de pucioasă, amestecată cu mireasma amăruie şi înviorătoare a rădăcinilor de sălcii, spălate de valuri şi putrezite.

Abia se tolăniseră cazacii printre brusturi să mai stea la taifas şi să mai tragă câte un fum de ţigară, că patrula se întoarse. Cuvântul „roşii” îi împinse să sară îndată în picioare. Strânseră chingile şi se repeziră din nou la pârâu. Îşi umplură bidoanele, băură, şi mai fiecare îşi zicea: „Cine ştie dacă voi mai avea parte de o aşa apă, limpede ca lacrima de copil?…”

Trecură pârâul şi se opriră.

În spatele sătucului, la o verstă depărtare, o patrulă inamică trecea dealul cenuşiu şi nisipos, năpădit de pelinariţă. Opt călăreţi coborau cu mare băgare de seamă spre sătuc.

— Să-i prindem! Ne dai voie? se oferi Mitka Korşunov, adresându-se lui Grigori.

Porni pe ocolite împreună cu o grupă în spatele sătucului, dar patrula zări cazacii, şi făcu calea întoarsă.

Îşi reluară înaintarea după un ceas, când celelalte două sotnii îi ajunseră din urmă. Patrulele raportară că roşii, în număr cam la o mie de baionete, vin în întâmpinare. Măcar că sotniile din Vioşenskaia pierduseră legătura cu Regimentul 33 „Elansk-Bukanovski”, care înainta în dreapta lor, au hotărât totuşi să dea lupta. După ce trecură peste colnic, descălecară. Caii fură duşi într-o văgăună prelungă, ce cobora spre sat. Undeva în dreapta, patrulele de cercetare se încăierară. O puşcă-mitralieră răpăi zburdalnic. Curând, se iviră lanţurile rare de trăgători roşii.

Grigori îşi desfăşură sotnia la intrarea văgăunii. Cazacii se culcară pe creasta povârnişului acoperit cu o coamă de tufe mărunte. De sub un scund măr sălbatic, Grigori privea prin binoclu lanţurile îndepărtate ale inamicului. Vedea limpede cum mergeau primele două linii, iar în urma lor, printre valurile arămii de grâu cosit şi neridicat, o coloană de marş se răspândea în trăgători.

Şi el, şi cazacii săi fură uimiţi văzând un om, comandant pesemne, care mergea călare pe un cal înalt, alb, în faţa primului lanţ de trăgători. În fruntea celui de al doilea lanţ mergeau despărţiţi alţi doi. Alt comandant îşi porni înainte al treilea lanţ, iar alături de el, drapelul flutura în vânt, roşu pe fondul galben-murdar al miriştii, asemenea unei picături de sânge.

— La ei, comisarii merg în frunte! strigă un cazac.

— Aşa, da! Vitejeşte! hohoti cu admiraţie Mitka Korşunov.

— Ian uitaţi-vă, băieţi! Priviţi-i cum arată roşii!

Aproape toată sotnia se ridică de la pământ, apărându-şi ochii cu palma pusă streaşină la frunte. Vorbele amuţiră. Şi liniştea măreaţă, mohorâtă, care vesteşte moartea, se lăsă resemnată şi moale, ca umbra unui nor, deasupra stepei şi a văgăunii.

Grigori se uită îndărăt. În spatele unui pâlc cenuşiu de sălcii de lângă sat, nori de colb se umflau şi se legănau în vânt: venea altă sotnie la trap, să cadă în flancul inamicului. De bine de rău, văgăuna îi ascundea mişcarea, dar, la vreo patru verste depărtare, ieşea la deal pe două drumuri în furcă, şi Grigori măsură în gând depărtarea şi cât timp îi va trebui sotniei pentru a ajunge în flancul vrăjmaşului.

— Culcat! comandă Grigori, întorcându-se brusc şi vârând binoclu în toc.

Veni mai aproape de oamenii săi. Chipurile cazacilor, stacojii-uleioase, înnegrite de arşiţă şi de praf, se întorceau către el. Schimbând priviri între dânşii, cazacii se culcară la pământ. După comanda: „Încărcaţi!”, închizătoarele ţăcăniră fioros. Privind de sus, Grigori vedea numai picioarele desfăcute, vârfurile şepcilor şi spinările în bluze acoperite de praf, cu câte un şănţuleţ de-a lungul lor şi cu omoplaţii uzi de sudoare. Cazacii se târau care încotro, căutându-şi adăpost şi alegându-şi câte un locşor mai prielnic. Unii încercau să râcâie cu săbiile pământul tare ca piatra.

În clipa aceea, dinspre partea roşilor adie o boare de vânt, aducând nedesluşitele învăluiri ale unui cântec…

Lanţurile de trăgători înaintau şerpuind uşor, clătinându-se. Dinspre ele veneau plutind în văzduh voci şterse de oameni, pierdute în nemărginita dogoare.

Grigori simţi cum îi zvâcneşte inima deodată şi cum bate mai tare. Auzise mai demult această cântare care semăna cu un geamăt; o auzise la Glubokaia, cântată de marinarii lui Mokrous, care se descopereau ca pentru rugăciune, cu ochii strălucitori de emoţie. Simţi o nelinişte nedesluşită, ceva care aducea a spaimă.

— Ce mai urlă ăia? întrebă un cazac bătrân, rotindu-şi capul cu o mişcare îngrijorată.

— Parc-ar fi o rugăciune, spuse altul din dreapta lui.

— Ba e o rugăciune drăcească! zâmbi Andrei Kaşulin, privind cu semeţie la Grigori, care stătea lângă el şi pe care-l întrebă: Tu, Panteleici, ai fost la ei, aşa că ştii ce cântă acum. Te pomeneşti c-ai zbierat şi tu cu dânşii?

— Pământul e al celor harnici!” răsunară vijelios cuvintele, încă nu deplin desluşite din pricina depărtării, şi tăcerea se aşternu din nou deasupra stepei.

Cazacii se înviorară într-o veselie răutăcioasă. Cineva râse zgomotos pe la mijlocul lanţului de trăgători. Mitka Korşunov se frământă fără rost:

— Măi, aţi auzit? Cică vor să stăpânească pământul! strigă el şi scuipă o sudalmă scârnavă. Grigori Panteleici! Lasă-mă să-l descalec eu pe ăl care merge călare! Numai o dată să trag!

Trase fără să mai aştepte învoirea. Glonţul trecu alături de călăreţul care se dădu jos, îşi trecu calul unui om şi porni în faţa lanţului de trăgători, cu sabia scoasă sclipind la soare.

Cazacii începură să tragă. Roşii se culcară. Grigori ordonă mitralierilor să-deschidă focul. După două rafale de mitralieră, primul lanţ se ridică în picioare pentru a face un salt înainte, alergă vreo zece stânjeni şi se culcă iar. Privind prin binoclu, Grigori vedea cum ostaşii roşii începură să lucreze de zor cu lopeţile, săpându-şi locaşuri de tragere. Nouraşi de praf cenuşiu săreau în sus, mici moviliţe răsăriră din pământ, ca muşuroaiele vizuinilor de hârciogi. O salvă prelungă răsună dintr-acolo. Schimbul de focuri se înteţi. Lupta făgăduia să fie îndelungată. După un ceas, cazacii începură să aibă pierderi: un glonţ omorî pe loc pe unul de la plutonul întâi, iar alţi trei răniţi se târâră în văgăună la cai. A doua sotnie se ivi în flanc şi se avântă la atac. Atacul fu respins cu focuri de mitralieră. Se putea vedea cum galopau cazacii, cuprinşi de panică, îngrămădindu-se şi împrăştiindu-se în evantai. După ce se retrase, sotnia se rândui şi porni din nou la atac, fără strigăte. Şi focul năprasnic al mitralierelor o goni din nou îndărăt, asemenea unor frunze biciuite de vânt.

Cu toate acestea, atacurile zdruncinaseră deplina stăpânire de sine a ostaşilor roşii: primele lor lanţuri de trăgători se învălmăşiră între ele şi se clătinară îndărăt.

Fără să înceteze focul, Grigori îşi ridică sotnia. Cazacii porniră înainte, fără să se mai oprească de loc. Nehotărârea tulbure şi apăsătoarea nedumerire care îi covârşise la început se risipiră parcă deodată. Moralul fu susţinut de o baterie, care sosi pe poziţie în trap. Primele două tunuri au fost instalate şi deschiseră focul. Grigori trimise poruncă oamenilor de la cai să-i aducă mai aproape. Se pregătea să pornească la atac. Lângă acelaşi merişor, sub care stătuse la începutul luptei urmărind pe roşii, un al treilea tun se desprindea de antetren. Un ofiţer lung, cu pantalonii strânşi la genunchi, răcnea furios, cu o voce de tenor, la oamenii care zăboveau, alerga la tun şi se izbea cu cravaşa peste carâmbul cizmei:

— Duceţi caii!. S-aude? Să vă ia toţi dracii!…

Descălecând, observatorul şi un ofiţer superior stăteau pe o moviliţă la o jumătate de verstă de baterie şi priveau cu binoclurile lanţurile inamice în retragere. Telefoniştii întindeau în fugă firul, legând bateria cu postul de observare. Degetele zdravene ale esaulului în vârstă – comandantul bateriei – învârteau nervos rotiţa binoclului; pe unul din degete sclipea o verighetă de aur. Ţopăia fără rost lângă primul tun, dând din cap la fiecare şuierătură de glonţ, făcând să salte portharta ponosită, agăţată la şold.

După o bubuitură plină şi ascuţită, Grigori urmări locul de cădere al proiectilului de reglaj şi se uită îndărăt: servanţii, gâfâind, împingeau tunul cu braţele. Primul şrapnel se sparse, acoperind şirurile de grâu părăsit, şi ghemuleţul de fum alb ca vata mai zăbovi pe fondul albastru, topindu-se sfâşiat de vânt.

Cele patru tunuri îşi trimiteau unul după altul obuzele, dincolo de şirurile de grâu secerat; dar, împotriva aşteptărilor lui Grigori, focul artileriei nu dezlănţui nici o tulburare mai adâncă în rândul trupelor roşii. Se retrăgeau fără grabă, în deplină ordine, şi aproape nu mai puteau fi văzute de oamenii din sotniile care trecuseră creasta şi coborâseră în văgăună. Grigori îşi dădu seama că atacul nu mai are nici un rost; se hotărî totuşi să stea de vorbă cu comandantul bateriei. Veni cu pasul greoi şi zâmbi prietenos, pipăindu-şi cu mâna stângă vârful mustăţilor ruginite, arse de soare:

— Aveam de gând să-i atac.

— Ce să mai ataci! pufni esaulul, dând din cap cu o mişcare încăpăţânată şi ştergându-şi cu dosul palmei dâra de sudoare prelinsă de sub cozoroc. Nu vezi cum se retrag, ticăloşii? N-au să se lase însă! Şi ar fi caraghios. Ştii, toţi comandanţii acestor unităţi sunt ofiţeri de carieră. Uite, şi camaradul meu, voiskovoi starşina Serov, e tot la ei…

— De unde ştii? întrebă Grigori, privindu-l neîncrezător printre pleoapele strânse.

— De la transfugi… Încetaţi focul! ordonă esaulul şi lămuri, ca şi cum ar fi căutat să se justifice: Nu mai are rost, şi avem prea puţină muniţie… Eşti Melehov? Să ne cunoaştem: Poltavţev. Îşi vârî mâna asudată în mâna lui Grigori şi, fără să i-o strângă, o băgă drept în portharta căscată, scoţând dinăuntru nişte ţigări: Hai, ia o ţigară!

Cu un tropot surd, oamenii aduceau caii în văgăună. Tunurile fură împerecheate la antetrenuri. Grigori comandă încălecarea şi-şi conduse sotnia în urmărirea roşilor retraşi peste deal. Aceştia ocupaseră un sat din apropiere, dar îl părăsiră fără împotrivire. Trei sotnii din Vioşenskaia şi bateria cantonară acolo. Locuitorii speriaţi nu ieşeau din case. Cazacii cutreierau curţile, căutând merinde. Grigori descălecă lângă o casă răzleaţă, îşi duse calul în ogradă şi-l opri în faţa scării. Stăpânul casei, un cazac înalt şi în vârstă, zăcea în pat, culcat, şi gemea, mişcându-şi pe perna murdară capul prea mic pentru statura lui.

— Ce ai? Eşti bolnav? zâmbi Grigori, salutându-l.

— Bol-na-v…

Omul se prefăcea bolnav şi, judecând după clipirile neliniştite din ochi, îşi dădea seama că nimeni nu-l crede.

— Aveţi ce să daţi cazacilor de mâncare? întrebă Grigori, pe un ton de poruncă.

— Dar câţi sunteţi? întrebă gazda, urnindu-se de lângă cuptor.

— Cinci suntem.

— Ei fie! Intraţi! Avem să vă hrănim cu ce o da Dumnezeu!

După ce mâncă împreună cu cazacii, Grigori ieşi în uliţă.

Lângă fântână se afla bateria, gata să pornească la luptă. Caii înhămaţi îşi isprăveau orzul, scuturând traistele. Conductorii lor şi servanţii se adăposteau de soare la umbra chesoanelor, stând chinciţi sau tolănindu-se jos, lângă tunuri. Un artilerist dormea întins pe burtă, cu picioarele cruciş şi dând din umăr prin somn. Se culcase pesemne la umbră, dar soarele se strămutase şi ardea acum fără milă capul gol cu părul creţ, cu firişoare de fân în cârlionţi.

Părul cailor, ud sub curelele late ale harnaşamentului, era lucios şi gălbui de sudoare. Legaţi de gard, caii ofiţerilor şi servanţilor stăteau trişti, cu picioarele apropiate. Cazacii, plini de praf şi năduşiţi, se odihneau muţi. Ofiţerii şi comandantul bateriei şedeau la pământ, cu spatele rezemat de fântână, fumând. La câţiva paşi, vreo şase cazaci se lungiră pe loboda arsă de soare, cu picioarele în afară, ca o stea în şase colţuri, şi cu capetele apropiate deasupra unei cofiţe cu lapte covăsit, cărând în gură cu lingurile şi scuipând din când în când boabele de orz, amestecate cu laptele.

Soarele dogorea cumplit. Satul îşi întindea până în deal uliţele aproape pustii. La umbra hambarelor, sub şoproanele magaziilor, sub garduri şi la adăpostul brusturilor gălbejiţi, pretutindeni dormeau cazacii. Caii, cu şeile pe ei, stăteau înghesuiţi de-a lungul zaplazurilor, chinuiţi de somn şi zăpuşeală. Un cazac trecu călare ridicând alene biciuşca până la spinarea calului. Uliţa rămase apoi din nou asemenea unui drum neumblat din stepă, iar tunurile vopsite în verde şi oamenii dormind, istoviţi de marşuri şi de căldură, păreau cu totul fără rost, cu totul nelalocul lor acolo.

Chinuit de urât, Grigori era gata să intre în casă, când, în aceeaşi clipă, trei cazaci călări, dintr-o altă sotnie, se iviră pe uliţă. Mânau un pâlc de ostaşi roşii, prizonieri. Artileriştii se agitară şi începură să se trezească, scuturându-şi colbul de pe bluze şi de pe nădragi. Se ridicară în picioare şi ofiţerii. În ograda vecină, cineva strigă cu o voce plină de bucurie:

— Băieţi! Vin prizonierii! Zău că nu mint! Pe maica precistă!

Cazaci cu mutre buhăite de somn ieşeau grăbiţi de prin curţi. Prizonierii ajunseră mai aproape: erau opt flăcăi tineri, duhnind de sudoare şi cu feţele acoperite de praf. Lumea se înghesui în jurul lor.

— Unde i-au prins? întrebă comandantul bateriei, cercetând din ochi prizonierii, cu o curiozitate rece.

Un om din escortă răspunse lăudăros:

— Viteji nevoie mare! I-am înşfăcat lângă sat, din floarea-soarelui. Se ascundeau ca pitpalacii de uliu. I-am zărit de pe cai şi – dă-i! Am şi omorât unul…

Ostăşii roşii se îngrămădeau speriaţi. Se temeau fără îndoială să nu fie măcelăriţi. Privirile lor cercetau neputincios chipurile cazacilor. Numai unul, ceva mai în vârstă, cu faţa arsă de soare şi lată, cu bluza soioasă şi cu moletierele amarnic de jerpelite, privea cu dispreţ pe deasupra capetelor, cu ochii negri puţin cam saşii, şi-şi strângea cu tărie buzele strivite şi însângerate. Era voinic şi spătos. Pe capul cu părul negru şi aspru ca de cal, purta o şapcă turtită; semănând a blinie verde, cu o urmă de cocardă rămasă pesemne din războiul cu Germania. Avea o înfăţişare nestingherită, şi-şi pipăia gulerul descheiat al cămăşii şi mărul lui Adam, scos în afară, acoperit de fire ţepoase de păr, pe care-l atingea cu degetele negre şi groase, cu sânge uscat pe unghii. Părea nepăsător, dar piciorul întins înainte, gros şi diform din pricina moletierei înfăşurate peste obială până la genunchi, se bâţâia într-un tremur mărunt. Ceilalţi erau galbeni la faţă şi nu se deosebeau cu nimic între ei – toţi ca unul şi unul ca toţi. Numai el te silea parcă să te uiţi cu luare-aminte la dânsul, la umerii puternici şi la chipul cu trăsături energice, tătăreşti. Asta îl va fi îndemnat poate, pe comandantul bateriei să-l întrebe:

— Tu cine eşti?

Ochii mărunţi ai ostaşului roşu, negri ca nişte bulgăraşi de cărbune, priviră mai viu, şi tot trupul i se încordă.

— Ostaş roşu. Rus.

— Unde eşti născut?

— Ţinutul Penza.

— Te-ai înrolat de bunăvoie, ticălosule?

— Nu. Am fost subofiţer în armata veche. Am intrat în şaptesprezece şi uite, am rămas pân-acum…

Un om din escortă se amestecă în vorbă:

— A tras asupra noastră, netrebnicul!

— Ai tras? se întunecă esaulul cu o expresie acră şi, prinzând privirea lui Grigori care stătea drept în faţa lui, îi arătă eu ochii spre prizonier. L-ai văzut?… Ai tras, hai?… Şi cum, ai crezut că nu te vom prinde? Dar dacă te împuşcăm acum pentru isprava asta?

— Credeam că am să scap, dacă trag. Buzele crăpate se strâmbară într-un zâmbet vinovat.

— Ce pramatie! Şi de ce n-ai scăpat?

— Am isprăvit toate cartuşele.

— Aha-a!… Ochii esaulului căpătară o expresie de răceală, însă în privirea care-l cerceta pe soldat se vedea mulţumirea că omul nu fusese un laş. Dar voi, feciori de căţea, de unde sunteţi? îi întrebă pe ceilalţi, cu o voce întru totul schimbată, măsurându-i din ochii înveseliţi.

— Suntem mobilizaţi, blagorodnicia voastră! Suntem din Sâratov, de la Balaşov… scânci un lungan cu gâtul ca un vrej, clipind des din ochi şi scărpinându-şi scăfârlia cu părul roşcat-ruginiu.

Grigori privea cu o curiozitate ascuţită la flăcăii îmbrăcaţi în haine cazone, la chipurile lor simple de ţărani şi de infanterişti. Numai cel cu mutra lată trezea duşmănie în el. I se adresă cu batjocură şi răutate:

— De ce ai mărturisit? Cred că ai avut la ei o companie întreagă?… Comandant? Comunist? Spui că ai isprăvit cartuşele? Noi o să te ciopârţim cu săbiile. Ce zici?

Umflându-şi nările nasului strivit de patul armei, ostaşul roşu răspunse cu acelaşi curaj:

— N-am mărturisit ca să mă laud. De ce să mă ascund? Dacă ai tras, mărturiseşte!… Nu-i aşa? Dacă-i aşa, omorâţi-mă! Nu mă aştept… zâmbi iarăşi, nu mă aştept la nici un bine de la voi, că d-aia sunteţi cazaci.

Cei dimprejur încuviinţară vorbele lui cu zâmbete. Cucerit de vocea chibzuită a soldatului, Grigori se îndepărtă. Mai văzu alţi prizonieri ducându-se la fântână ca să bea apă. O sotnie de cazaci pedeştri ieşea pe plutoane, din ulicioară.

Şi de atunci, după ce regimentul intră în vâltoarea luptelor necurmate, când în locul micilor detaşamente se întinse linia şerpuită a frontului, Grigori, încăierându-se cu inamicul şi aflându-se în imediata lui apropiere, simţea mereu aceeaşi curiozitate puternică, nesăţioasă, faţă de aceşti ostaşi roşii, faţă de aceşti soldaţi ruşi, împotriva cărora era nevoit să lupte, fără să ştie de ce anume. În sufletul său stăruia parcă acelaşi simţământ blajin şi copilăros care se cuibărise în el din primele zile ale războiului, de patru ani, din clipele când stând pe movila de la Leşniuv privea pentru întâia oară forfoteala trupelor austro-ungare cu căruţele lor. „Ce fel de oameni sunt? Cum or fi ei?” Ca şi cum n-ar fi fost în viaţa lui şi vremea luptelor de la Glubokaia, împotriva detaşamentului lui Cerneţov. Dar atunci ştia bine cum arătau vrăjmaşii: erau, în cea mai mare parte, ofiţeri şi cazaci de la Don. Iar acum, avea a face cu nişte ostaşi ruşi, cu nişte oameni care erau cu totul altfel şi care puneau cu toţii umăr la umăr, sprijinind Puterea sovietică şi năzuind – credea el – să cotropească pământul şi tot avutul cazacilor.

În toiul luptelor, mai dădu o dată peste nişte ostaşi roşii, care se iviră pe neaşteptate de undeva, dintr-un fund de râpă. Plecase în cercetare cu plutonul, se apropiase de 0 cotitură a râpei şi deodată auzi grai curat rusesc şi sunet uşor de paşi. Câţiva ostaşi roşii, printre care se afla şi un chinez, răsăriră pe o creastă şi împietriră o clipă, năuciţi de ivirea cazacilor.

— Cazacii! ţipă unul cu voce speriată, gâfâind şi prăvălindu-se la pământ.

Chinezul trase. Iar unul cu părul bălai, chiar acela care căzuse, strigă tare şi repede, gâfâind mereu:

— Tovarăşi! Maximul! Cazacii!

— Mai repede! Cazacii!

Cu un foc de revolver, Mitka Korşunov îl doborî pe chinez şi, întorcându-şi brusc calul, împingând cu el pe cel al lui Grigori, o luă la fugă de-a lungul râpei cu maluri drepte, mişcând din dârlogi şi mânând în goană şerpuitoare. Ceilalţi îl urmară, luându-se din răsputeri la întrecere. O mitralieră răpăi în spatele lor; gloanţele retezau frunzele de mărăcini şi de păducei care acopereau povârnişurile şi crestele, izbeau şi muşcau cu lăcomie fundul pietros al râpei…

Se mai izbi şi alte dăţi nas în nas cu roşii, mai văzu şi alte daţi cum gloanţele cazacilor smulgeau ţărâna de sub picioarele ostaşilor roşii, care se prăbuşeau, lăsându-şi viaţa în acest pământ mănos care nu era al lor.

… Şi, încetul cu încetul, Grigori se pătrunse de ură împotriva bolşevicilor. Dânşii năvăliră în viaţa sa, ca duşmani. Îl rupseră de la pământul lui! Vedea cum acelaşi sentiment punea stăpânire pe ceilalţi cazaci. Li se părea tuturor că acest război se iscase şi dura numai din vina bolşevicilor, care se sileau să răzbească în ţinut. Privind valurile neridicate de grâu secerat sau grânele nesecerate, doborâte la pământ de copitele cailor, ariile pustii, fiecare îşi amintea de deseatinele lui, la care se chinuiau femeile, muncind peste puterile lor, şi inima fiecăruia se înăsprea, lepădându-se de orice milă. În toiul luptei, Grigori credea uneori că şi duşmanii săi – ţăranii din Tambov, din Reazan, din Saratov – merg mânaţi de aceeaşi dragoste pătimaşă de pământ. „Ne batem pentru el, ca pentru o iubită”, gândea Grigori.

Erau capturaţi din ce în ce mai puţini prizonieri. Uciderea lor începea să se prefacă în regulă. Un val de jafuri cuprinse tot frontul. Cazacii prădau pe cei bănuiţi de înclinări spre bolşevici, pe cei din familiile ostaşilor roşii; prizonierii erau dezbrăcaţi până la piele… Se lua orice, de la cai şi trăsuri până la lucrurile grele şi fără nici un folos. Luau toţi: şi cazacii, şi ofiţerii. Căruţele de la trenul regimentar gemeau sub povara prăzii: Ce nu se găsea în aceste căruţe! Haine, samovare, maşini de cusut, harnaşamente de cai – pe scurt: tot soiul de lucruri închipuite şi neînchipuite care preţuiau ceva. Prada strânsă era trimisă acasă. Veneau rude, cereau ele însele să care cartuşe şi provizii pentru trupe, iar de acolo plecau cu căruţele pline de lucruri jefuite. Regimentele călări, care erau şi cele mai numeroase, se purtau cu cea mai mare destrăbălare. Un infanterist n-are unde să bage ceva, fiindcă n-are decât cartuşiera, pe când călăreţul îşi îndopa coburii, mai vâra lucrurile în plasă, iar calul părea mai curând un asin de povară cu samarele pe el, decât un cal de şa. Oamenii pierdură orice ruşine. Pentru cazaci, jaful în război a fost totdeauna cel mai mare imbold de luptă. Grigori o ştia atât din povestirile bătrânilor despre războaiele mai vechi, cât şi din cele trăite de el. Chiar în războiul cu Germania, atunci când regimentul călca pământul duşman în spatele frontului din Prusia, comandantul brigăzii, un distins general, după ce dădea ordin să se alinieze cele douăsprezece sotnii, le spunea, arătând cu cravaşa un orăşel de la poalele dealurilor:

— Dacă-l luaţi, vi-l las timp de două ceasuri! După două ceasuri însă, dacă prind pe vreunul cu pradă, îl pun la zid!

Asemenea apucături nu se prindeau însă de sufletul lui Grigori; nu lua decât cele trebuincioase pentru hrana lui şi a calului, ferindu-se de avut străin şi având o nemărginită scârbă pentru jaf. Dar lucrul cel mai mişelesc în ochii săi era prădarea cazacilor tot de către cazaci. Îşi ţinea sotnia cu mâna de fier. Chiar dacă oamenii săi apucau să şterpelească ceva, o făceau pe ascuns şi rareori. Nu dădea ordine pentru dezbrăcarea şi măcelărirea prizonierilor. Blândeţea lui stârnise nemulţumiri atât printre cazaci, cât şi în rândul şefilor de regiment. Se pomeni chemat la statul-major al diviziei pentru a da explicaţii, şi un ofiţer se răsti la el, ridicând glasul cu grosolănie:

— Îmi strici sotnia, domnule horunji! Ce-i cu liberalismul ăsta? Sau… te pregăteşti poate pentru orice eventualitate? Joci pe doi cai, ca altădată?… Cum să nu strig la tine? Hai, vorba! Nu cunoşti disciplina? Ce? Vrei să-ţi luăm comanda? Ţi-o vom lua! Îţi ordon să predai sotnia chiar astăzi! Şi ştii… mai puţină vorbă!

Pe la sfârşitul lunii, regimentul lui Grigori, împreună cu o sotnie din Regimentul 33 „Elanski”, care înainta alături de el, ocupă satul Gremeaci Log.

Pâlcuri de sălcii, de frasini şi de plopi se înghesuiau jos, într-o vâlcea; vreo treizeci de case văruite erau împrăştiate pe spinarea crestei, împrejmuită fiecare cu câte un zid scund din bolovani. Deasupra satului, pe un colnic biciuit de toate vânturile, se înălţa o bătrână moară de vânt. Aripile ei oprite şi legate păreau o cruce înclinată într-o parte, pe fondul alb al unui nor ce plutea ieşind de după dâmb. Ziua era ploioasă şi posomorâtă. O ninsoare galbenă de frunze moarte zbura prin văgăună, aşternându-se la pământ, în foşnete triste. Tufe dese şi late de răchită sângerie se zăreau în depărtare, roşii ca zmeura. Clăi de paie lucioase se înălţau pe arii; o pâclă moale, prevestind apropierea iernii, acoperea pământul reavăn.

Împreună cu plutonul său, Grigori ocupă casa care-i fusese arătată de omul de la cartiruire. Stăpânul casei lipsea, fiind plecat cu trupele roşii. Nevastă-sa, o femeie bătrână şi grasă, cu fiica ei, o fetişcană, începură să trebăluiască prin încăperi, silindu-se să le arate că vor să-i servească cât mai bine. Grigori trecu din bucătărie în odaie şi se uită de jur împrejur. Se vedea că oamenii n-o duceau rău. Odaia avea podelele vopsite, scaune vieneze, o oglindă; pe pereţi erau fotografii de militări şi o diplomă de şcoală, în ramă neagră. Grigori îşi agaţă mai aproape de sobă mantaua de ploaie udă şi-şi răsuci o ţigară.

Intră Prohor Zâkov, îşi rezemă arma de pat şi spuse cu nepăsare:

— Au venit căruţele de corvoadă. Vine şi tatăl dumitale, Grigori Panteleici.

— Ce vorbeşti?! E adevărat?

— Zău că aşa el Şi în afară de dânsul mai sunt alţi şase de la noi din sat, tot cu căruţele. Du-te să-i vezi!

Grigori îşi puse mantaua pe umeri şi ieşi…

Pantelei Prokofievici ţinea caii de căpăstru, ducându-i în ogradă. În căruţă şedea Daria, încotoşmănată într-un suman din postav de casă. Ţinea hăţurile şi zâmbea de sub gluga umedă a sumanului, privind la Grigori cu ochi veseli.

— Ce vânt v-a adus, fraţilor?… strigă Grigori, zâmbind bătrânului.

— A, fiule, bine te-am găsit teafăr!… Uite am venit şi noi în ospeţie, ne băgăm singuri în casă.

Grigori cuprinse din mers umerii laţi ai bătrânului şi începu să desprindă postoroncile de la căruţă.

— Zi, nu te aşteptai, Grigori?

— Da' de unde?

— Şi iaca, noi ne-am înfăţişat cu podvezile!… Ne-au luat pe sus. V-am adus nişte obuze, numai să vă bateţi cu ele.

Deshămând caii, mai schimbară în fugă câteva cuvinte. Daria scoase din căruţă merindele şi grăunţele pentru cai.

— Da' tu pentru ce-ai venit? o întrebă Grigori.

— Cu tata-socru! E cam bolnav şi nu vrea de loc să se facă bine, gogeşte de la ispas. Mama se temea pentru el: dacă păţeşte ceva, singur, printre străini?…

După ce aruncă la cai pir mirositor, Pantelei Prokofievici se apropie de Grigori şi-i şopti răguşit, lărgind neliniştit ochii săi negri, cu albul sângeriu de om atins de boală:

— Ei, cum merge?

— Merge… Facem război.

— Am auzit un zvon: cică nu vor cazacii să meargă dincolo de hotare… Adevărat să fie?

— Flecăreli, răspunse în doi peri Grigori.

— Păi cum ar veni asta, fraţilor? zise bătrânul cu o voce străină şi pierdută. Cum ar fi fost cu putinţă aşa ceva? Noi, toţi bătrânii, în voi avem toată nădejdea! Dacă n-aţi fi voi, cine să mai apere Donul nostru drag? Dacă şi voi, doamne fereşte, n-aţi mai vrea să luptaţi… S-ar putea una ca asta? Spuneau oamenii voştri de la căruţe… Încurcă lumea, feciorii de căţea!

Intrară în casă. De îndată se adunaseră şi cazacii. La început cisla se învârtea numai în jurul noutăţilor din sat. După ce se sfătui în taină cu gazda, Daria dezlegă sacul cu merinde şi aduse cina.

— Se vorbeşte că pe tine te-au scos de la sotnie? întrebă Pantelei Prokofievici, potrivindu-şi barba încâlcită cu un pieptănaş de os.

— Acum sunt comandant de pluton.

Răspunsul nepăsător al lui Grigori îl sfredeli pe bătrân în inimă. Pantelei Prokofievici îşi boţi zbârciturile ce-i brăzdau fruntea, şontâcăi spre masă, se închină repezit şi, ştergându-şi lingura cu poala hainei, întrebă supărat:

— Da' pentru ce s-au purtat aşa cu tine? N-ei fi făcut poate ceva pe placul şefilor?!

Grigori nu ţinea să vorbească despre asta în faţa cazacilor şi dădu din umăr cu un gest de supărare.

— Au trimis pe un altul… Unul cu şcoală.

— Dacă-i aşa, slujeşte şi tu, fiule, ca să vadă şi ei curând-curând că au dat greş. Poftim, de unul cu şcoală le arde! Spune-le: câtă şcoală am mai făcut şi eu în războiul german, fii sigur că ştiu mai mult chiar decât unul cu ochelari!

Bătrânul era grozav de mâniat, iar Grigori se strâmbă şi privi cu coada ochiului la cazaci, ca să vadă dacă nu cumva zâmbesc.

Retrogradarea în funcţie nu-l mâhnise. Predase bucuros comanda sotniei, dându-şi seama că aşa nu va purta răspunderea pentru viaţa oamenilor din satul său. Totuşi, mândria îi fusese adânc rănită, iar vorbele inconştiente ale bătrânului nu-i erau plăcute.

Gazda trecu în bucătărie, iar Pantelei Prokofievici, găsindu-şi un sprijin la Bogatâriov, din acelaşi sat cu el, începu din nou:

— Va să zică, toţi aveţi de gând să nu mai mergeţi dincolo de hotar?

Prohor Zâkov clipea des din ochii săi blajini de viţel, nu spunea nimic şi zâmbea molâu. Mitka Korşunov şedea pe vine la gura sobei şi isprăvea o ţigară care îi frigea degetele. Ceilalţi trei cazaci stăteau în capul oaselor sau tolăniţi pe laviţe. Niciunul nu se grăbi să răspundă. Bogatâriov dădu din mână, ca un om necăjit.

— Nu-şi prea bat capul cu asemenea lucruri, rosti el cu o străfundă voce de bas. După dânşii, fie ce o fi, şi pace!

— Dar la ce bun să mergi mai departe? întrebă alene Ilin, un cazac bolnăvicios şi potolit din fire. Pentru ce? Mie mi-au rămas copiii după nevastă, iar eu să-mi pierd viaţa degeaba?…

— Să-i scoatem din ţara căzăcească, şi hai acasă! îl susţine altul cu hotărâre.

Mitka Korşunov zâmbi numai din ochii verzi, şi-şi răsuci mustaţa subţire şi moale.

— Cât despre mine, tot să fie război încă măcar vreo cinci ani. Îmi place!…

— Afară!… Echiparea! strigară oamenii din ogradă.

— Aţi văzut? rosti cu deznădejde Ilin. Aţi văzut, uncheşilor? Nici n-ai avut cum să-ţi usuci haina de pe tine şi „ieşi afară!” Va să zică, mergem iarăşi pe poziţie. Şi voi îi tot daţi cu „hotare”! Ce hotare? Trebuie să mergem acasă! Trebuie să căutăm a avea mai grabnic pace, iar voi tot îndrugaţi într-aiurea…

Alarma se dovedi neîntemeiată. Mânios, Grigori îşi aduse calul în ogradă, îl izbi fără nici o vină cu piciorul în burtă şi, cu ochii bulbucaţi de furie, răcni:

— Dii, diavole!… Umblă drept!

Pantelei Prokofievici fuma lângă uşă. După ce lăsă cazacii să intre, întrebă:

— Pentru ce-aţi sărit fripţi?

— Alarmă! Au zărit o cireada de vaci şi li s-a năzărit că-s roşii.

Grigori îşi scoase mantaua şi se aşeză la masă. Ceilalţi se dezbrăcau bombănind, aruncându-şi săbiile, armele şi cartuşierele pe laviţe.

După ce toţi s-au culcat, Pantelei Prokofievici îl chemă pe Grigori afară. Se aşezară pe treptele casei.

— Vreau să-ţi vorbesc, spuse bătrânul şi atinse genunchiul lui Grigori, apoi şopti: Acum o săptămână am fost la Petro. Regimentul lor, 28, se află acum dincolo de Kalaci… Acolo, fiule, m-am pricopsit binişor. Petro e om de ispravă, tare bun gospodar: mi-a dat o legătură de straie şi un cal; de asemenea şi ceva zahăr… O frumuseţe de cal!…

— Stai! îl întrerupse cu asprime Grigori, sărind ca ars: ghicise. Nu cumva ai venit pentru aşa ceva?

— Şi dacă aş fi venit?

— Cum dacă ai fi venit?

— Doar oamenii iau, Grişa…

— Oamenii iau! repetă turbat Grigori, negăsind cuvinte să-şi verse mânia. Nu vă ajunge avutul vostru? Mârlanilor! Pe frontul german, pentru astfel de isprăvi te punea la zid!…

— Nu mai trăncăni! îl opri cu răceală bătrânul. Nici nu te rog. Mie nu-mi trebuie nimic. Azi trăiesc, mâine dau ortul popii… Gândeşte-te la tine. Uită-te la el, ce mare pricopsit! Acasă ţi-a rămas o singură căruţă şi tu… Adică de ce n-ai lua de la ăştia care au trecut la roşii? Păcat ar fi să nu iei! Acasă fiecare cârpă îşi are rostul ei…

— Nu, mai bine nu mai pomeni despre asta! Dacă nu vrei să mă-nţelegi, te scot îndată pe unde ai venit! Eu îi snopeam în bătaie pe cazaci pentru asemenea isprăvi şi acum taică-meu în carne şi oase vine să jefuiască!

Glasul lui Grigori tremura, înecându-se.

— D-aia te-au dat afară de la comanda sotniei! zise răutăcios bătrânul.

— La ce dracu-mi trebuia? Am să mă las şi de pluton!…

— Cum să nu! Deştept, nevoie mare…

Tăcură amândoi. Grigori dădu să-şi aprindă ţigara, şi la lumina chibritului zări o clipă faţa stingherită şi întunecată a bătrânului. Abia acum îi pricepu rostul venirii. „De aceea a luat-o pe Daria cu el, tartorul bătrân, ca să-i păzească prada!”, gândi el.

— S-a întors Stepan Astahov… Ai auzit cumva? începu cu nepăsare Pantelei Prokofievici.

— Ce spui! rosti Grigori, scăpând ţigara din mână.

— Uite-aşa! Cum vezi, n-a fost omorât, ci căzuse prizonier. A venit om înţolit. Ce mai haine şi ce mai alte lucruri – berechet la el! Abia le-a adus cu două căruţe, minţi bătrânul, lăudându-se cu norocul lui. Stepan, parcă ia-r fi fost rudă. A luat-o pe Axinia la el şi a plecat îndată la slujbă. I-au dat şi slujbă bună, comandant de etapă, undeva la Kuzanskaia

— Aţi treierat mult grâu? întrebă Grigori ca să schimbe vorba.

— Patru sute de duble.

— Şi nepoţii ce-ţi fac?

— Ehei, nepoţii! Viteji, nu glumă! De ce nu le trimiţi ceva?

— Ce să le trimit de pe front? suspină dureros Grigori, dar gândul său zburase la Axinia şi la Stepan.

— Pot să fac rost de o armă de la tine?… N-ai vreuna de prisos?

— Ce vrei să faci cu arma?

— Pentru casă. E bună şi pentru fiare, şi pentru oamenii răi… Pentru orice întâmplare. Cartuşe am destule, o ladă întreagă, am luat-o când le-am cărat.

— Cere de la căruţaşi. Avem berechet, zâmbi Grigori posomorât. Acum du-te de te culcă! Eu mă duc în caraulă.

A doua zi dimineaţa, o parte din regiment părăsi satul. Grigori plecă şi el, încredinţat că izbutise să-l ruşineze pe bătrân şi că acesta va porni acasă cu căruţa goală. Dar Pantelei Prokofievici, după ce-i petrecu pe cazaci, se întoarse cu ifos de stăpân în hambar, scoase din poliţă hamurile şi pieptarele şi le încărcă în căruţa lui. Gazda mergea în urmă, cu obrazul ud de lacrimi, şi striga apucându-l de umeri:

— Moşule! Moşule dragă!… Nu ţi-e ruşine oare de păcat?… Pentru ce nenoroceşti nişte oameni fără apărare? Dă-mi hamurile! Dă-le înapoi, pentru numele lui Dumnezeu!

— Hai, hai, lasă-l pe Dumnezeu în pace! mormăi Melehov, şchiopătând şi dând din mână ca să scape de femeie. Şi bărbaţii voştri ar lua de la noi, şi încă cum!… Al tău e comisar, nu-i aşa? Hai, slăbeşte-mă! „Ce-i al tău e al meu şi al lui Dumnezeu”, aşa că taci din gură şi nu te mai boci!…

Apoi sfărâmă lacătele de la cufere şi, în mijlocul tăcerii oamenilor de la căruţe, pătrunşi de milă, puse deoparte nişte pantaloni şi uniforme noi-nouţe, privindu-le în zare şi pipăind stofa între degetele scurte, pentru ca în cele din urmă să le lege în baloturi…

Pe la amiază erau gata de plecare. Daria, cu buzele subţiri strâns lipite, şedea pe boccelele din căruţa încărcată cu vârf. Deasupra tuturor, cocoţaseră un cazan de baie. Pantelei Prokofievici îl scosese dintr-o baie şi abia îl ajutaseră puterile să-l care, opintindu-se, până la brişcă. La vorbele dojenitoare ale Dariei: „Mata, tătucă, n-ai lăsa nici un c… t!”, răspunse mânios:

— Tacă-ţi fleanca! Căscato! Ce? Să le las cazanul? Eşti o pramatie de gospodină leit ca Grişka, puturosul de el! Mie-mi trebuie cazan, şi pace! Asta-i! Hai, dă-i drumul I Ce stai ca o cucuvaie pe clopotniţă?

Iar gazdei cu faţa umflată de plâns, care le închidea poarta în urmă, îi spuse în chip de alinare:

— Rămâi cu bine, drăguţo, şi nu mai fi necăjită! Vă mai faceţi voi rost de altele.

Un lanţ de zile, verigă după verigă… Marşuri, lupte, popasuri. Zăpuşeală. Ploaie. Mirosul sudorii de cal şi al şeilor de piele încinsă la soare. Veşnica încordare preface sângele din vine în clocot de argint-viu. De atâta nesomn, capul se bălăngăne, mai greu decât un obuz. O, cum s-ar mai odihni Grigori şi ce-ar mai dormi pe săturatele! Iar după odihnă, ce-ar mai porni el cu plugul pe brazdă, fluierând la boi, ce-ar mai asculta el chemările cocostârcilor din înaltul cerului, ce-ar mai culege el din văzduh, cu o gingaşă mişcare, firişoarele de funigei aduse de vânt şi ce-ar mai adulmeca cu nesaţ mustul înmiresmat al pământului de toamnă, răscolit de plug!

Dar în locul acestor bucurii, lanuri sfârtecate de veşnica întreţesere a drumurilor. Pe acestea, turme de prizonieri dezbrăcaţi, negri de praf ca nişte leşuri. Trece sotnia, calcă alte şleauri, striveşte lanurile sub potcoavele de fier. Se ivesc unii care scotocesc în casele cazacilor plecaţi cu roşii, biciuiesc nevestele şi mamele fugarilor…

Zilele, secătuite de plictiseală, se înşirau una la fel ca alta. Vântul le spulbera afară din amintire, şi nici o întâmplare, fie şi dintre cele crunte, nu mai lăsa vreo urmă. Războiul în toată goliciunea lui părea şi mai de nesuferit decât campania din anii trecuţi, poate fiindcă totul era acum de mult cunoscut. De altfel, toţi acei care luaseră parte la întâiul război, îl priveau pe cestălalt cu dispreţ: proporţiile, forţele şi pierderile, totul apărea ca o joacă faţă de războiul cu nemţii. Şi numai moartea cea neagră – tot ea, aceeaşi, de pe câmpiile Prusiei – se deşira cât era de lungă, te îngrozea şi te silea să te fereşti de ea cu o grijă animalică.

— Păi, ăsta se cheamă război? întrebau scârbiţi vechii luptători. O parigorie! În războiul german, când dădea o dată neamţul cu tunurile, secera pe loc regimente întregi. Iar acum, dacă sunt răniţi doi inşi dintr-o sotnie, zicem că-s pierderi!…

Cu toate astea şi războiul acesta pitic avea darul să-i încrâncene pe oameni. Nemulţumirea, oboseala, ura se adunau mereu. În sotnie se vorbea din ce în ce mai hotărât:

— Numai să-i scoatem pe roşii din Ţara Donului, şi gata! Mai departe de hotar nu mergem! Rusia cârmuiască-se după capul său, iar noi să rămânem cu ale noastre. Doar n-o să ne băgăm peste dânşii cu orânduirile noastre.

Toată toamna au avut loc lupte nehotărâte la Filonovskaia. Centrul strategic cel mai însemnat era Ţariţân, acolo îşi aruncau albii şi roşii trupele cele mai bune, pe când pe Frontul de nord niciuna dintre tabere nu avea superioritate în forţe. Şi unii, şi alţii le concentrau în vederea unei ciocniri hotărâtoare. Cazacii aveau mai multă cavalerie şi, profitând de acest avantaj, duceau acţiuni combinate, învăluind flancurile şi pătrunzând în spatele inamicului. Superioritatea era de partea lor numai pentru că li se opuneau trupe cu moralul scăzut, alcătuite din ostaşi roşii proaspăt mobilizaţi şi adunaţi mai ales din zona frontului. Oamenii din Saratov, din Tambov se predau cu miile. Dar îndată ce comandamentul arunca în luptă un regiment format din muncitori, un detaşament de marinari sau cavaleria, situaţia se îndrepta, iniţiativa trecea din nou de la unii la alţii; cele două tabere vrăjmaşe dobândeau pe rând doar victorii de însemnătate locală.

Luând parte la război, Grigori îi urmărea mersul cu nepăsare. De un lucru era sigur: până la iarnă, frontul nu va mai exista; ştia că oamenii săi erau înclinaţi spre împăciuire şi că de un război prelungit nici nu poate fi vorba. Din când în când, la regiment ajungeau şi unele gazete. Cu o pornire de ură, Grigori lua numărul din ziarul „Verhne-Donskoi krai”77 tipărit pe o hârtie de împachetat, galbenă; cerceta în fugă comunicatele de pe fronturi şi scrâşnea din dinţi. Iar cazacii izbucneau în râsete năstruşnice, atunci când le citea rândurile trufaşe, pătrunse de un avânt fals: „În ziua de 27 septembrie, au avut loc lupte cu succes schimbător în sectorul Filonovskaia. În noaptea de 26, viteazul Regiment „Vioşenski” a scos inamicul din satul Podgornoe şi, urmărindu-l pas cu pas, a pătruns năvalnic în satul Lukianovski. Au fost luate trofee şi un număr enorm de prizonieri. Trupele roşii se retrag în dezordine. Moralul cazacilor este ridicat. Donenii se avântă spre noi biruinţe!”

— Şi câţi prizonieri am luat noi, măi fraţilor? „Un număr enorm?” Of-of, pui de căţea!… Am luat treizeci şi doi de oameni, mari şi laţi! Iar dânşii… Ha-ha-ha-ha! se strica de râs Mitka Korşunov, deschizându-şi cât o şură gura cu dinţii albi şi apucându-se de burtă cu pălmoaiele lui lungi.

Nu credeau ei, cazacii, nici ştirile despre succesele „cadeţilor” din Siberia şi din Kuban. Dar, hotărât, „Verhne-Donskoi krai” minţea cu prea multă neobrăzare. Ohvatkin, un cazac cu labele lungi şi uriaş la statură, după ce citi un articol despre rebeliunea cehoslovacilor, rosti în faţa lui Grigori:

— Când au să-l dea gata pe ceh şi, pe urmă, când au să ne trântească o buşeală cu toată armata care se bătea cu cehul, atunci să vezi cum are să iasă zeama din noi! Într-un cuvânt: Raseia! Şi isprăvi ameninţător: Ce, te joci cu ea?

— Nu mai băga lumea în sperieţi! Mă doare în călcâi de prăpăstiile tale, răspunse plictisit Prohor Zâkov.

Dar Grigori, care răsucea o ţigară, îşi mărturisi, cu o răutăcioasă linişte: „Adevărul e că aşa va fi!”

În seara aceea rămase mult lângă masă, zgribulit şi descheiat la gulerul bluzei ieşită de soare, cu epoleţi la fel de spălăciţi. Faţa lui smolită şi încruntată era atât de bolnăvicios buhavă, încât toate zbârciturile şi umerii ascuţiţi ai obrajilor nu se mai desluşeau. Îşi întorcea gâtul negru şi musculos, răsucindu-şi îngândurat vârful mustăţii încreţite şi arse de soare; ochii îi erau pironiţi, reci şi înrăiţi în anii din urmă. Gândea cu o încetineală neobişnuită şi greoaie, iar culcându-se, rosti ca şi cum ar fi dat un răspuns la întrebarea tuturora:

— Nici n-ai încotro s-o apuci!…

Toată noaptea nu închise ochii. Ieşi în câteva rânduri să-şi vadă calul şi, de fiecare dată, zăbovi mult pe treptele casei, învăluit în tăcerea aceea de mătase neagră.

Micuţa stea sub care se născuse Grigori mai licărea pesemne cu lumina-i slabă şi tremurătoare; se vede că nu-i venise sorocul să se desprindă din locu-i şi să săgeteze în jos, spintecând cerul cu o zburătoare şi rece văpaie. În toamna aceea, trei cai fuseseră ucişi sub Grigori, iar mantaua lui fusese străpunsă în cinci locuri. Moartea parcă se juca cu dânsul, întinzându-şi şi strângându-şi aripa neagră deasupra capului său. Într-o zi, un glonţ îi sfârtecă vârful de aramă de la minerul sabiei, şi dragonul căzu la picioarele calului, ca şi cum l-ar fi rupt cineva cu dinţii.

— Bine se mai roagă cineva pentru tine, Grigori! spuse atunci Mitea Korşunov şi rămase uimit de zâmbetul fără veselie al lui Grigori.

Frontul trecu peste linia ferată. Convoaiele de căruţe cărau necontenit bobine de sârmă ghimpată. Iar telegraful răspândea zilnic pe front ştirea: „De la o zi la alta urmează să vină trupele aliaţilor. Este nevoie să ne fortificăm la hotarele ţinutului, până când vor sosi întăririle, ca să oprim cu orice preţ năvala roşilor.”

Locuitorii mobilizaţi spărgeau cu ranga pământul îngheţat, săpau tranşee şi le împrejmuiau cu sârmă ghimpată. Iar noaptea, când cazacii părăseau tranşeele şi se duceau prin case ca să se încălzească, veneau cercetaşii din Armata Roşie, răsturnau parii şi prindeau de ghimpii ruginiţi apeluri către cazaci. Aceştia le citeau cu nesaţ, parcă ar fi fost scrisori de la cei de-acasă. Era limpede că în asemenea împrejurări războiul nu putea fi dus mai departe. Gerul se înăsprea, alternând cu dezgheţ şi cu ninsoare îmbelşugată. Zăpada astupa tranşeele în care nu te răbdau puterile să rămâi nici măcar un ceas. Cazacii îngheţau sloi, cu mâinile şi picioarele degerate. Mulţi din unităţile de infanterie nici n-aveau cizme. Unii porniseră pe front ca şi cum ar fi ieşit în ogradă să dea hrană vitelor – numai în cipici şi cu nădragi subţiri. Nu credeau în aliaţi. „Ăştia vin călări pe melci-codobelci!”, rosti odată cu năduf Andriuşa Kaşulin. Ciocnindu-se cu patrulele roşilor, cazacii îi auzeau zbierând: „Mă-ăi, oameni ai lui Dumnezeu! Veniţi la noi cu tancurile, iar noi mergem peste voi cu securile! Ungeţi-vă tălpile cu untură, că venim negreşit în ospeţie!”

Pe la mijlocul lui noiembrie, roşii trecură la ofensivă, împingeau cu îndârjire trupele de cazaci de-a lungul liniei ferate; mai târziu însă mersul operaţiunilor înregistră o schimbare. La 16 decembrie, cavaleria roşie dădu peste cap Regimentul 33, în urma unei lupte îndelungate, dar se izbi de o rezistenţă înverşunată în sectorul Regimentului „Vioşenski”, desfăşurat în împrejurimile satului Kolodezeanski. Mitraliorii din Regimentul „Vioşenski” se adăpostiră după zăplazurile înzăpezite ale ariilor şi întâmpinară cu foc năprasnic pe inamicul care înainta în formaţie pe jos. Mânuită de Antipov, cel mai iscusit cazac din Karghin, mitraliera de pe flancul drept trăgea de zor, secerând lanţurile de trăgători, cu toate salturile lor. Fumul subţire al focurilor învăluia sotnia. Alte două sotnii fură pornite de la flancul stâng, executând o manevră de întoarcere.

Spre seară, unităţile de ostaşi roşii, care înaintau fără prea mult avânt, fură înlocuite de un detaşament de matrozi abia sosit pe front. Îndată au şi pornit la atac asupra mitralierelor, înaintând fără să se culce şi fără sa strige.

Grigori trăgea fără încetare. Un fumuleţ subţire se înălţa deasupra apărătorii de lemn încins de la ţeava armei, care-i ardea degetele. După ce-şi răcea arma, Grigori băga un nou încărcător, prindea cu ochiul pe jumătate închis siluetele negre şi îndepărtate, urmărindu-le cu cătarea.

Matrozii îi răsturnară însă peste cap. Sotniile îşi luară caii, străbătură în goană satul şi se năpustiră valvârtej pe colnic. Grigori privi îndărăt, slobozind dârlogii fără să ştie de ce. De acolo de sus, de pe colnic, se vedea departe câmpul trist, troienit, cu movilele de buruieni astupate de zăpadă şi cu umbrele liliachii dinaintea înserării, aşternute de-a lungul malurilor de râpi. Pe o întindere de o verstă, câmpul era presărat cu mici pete negre – cadavrele matrozilor seceraţi de focul mitralierelor. Îmbrăcaţi în scurte şi haine de piele, zăceau pe zăpadă ca un cârd de ciori care se opriseră din zbor şi se aşezaseră pe pământ…

Spre seară, sotniile răzleţite de înaintarea inamicului, pierzând legătura cu Regimentul „Elanski” şi cu unul din regimentele de linie din districtul Ust-Medvediţki, dispus ceva mai în dreapta, poposiră pentru înnoptat în două sate de lângă un pârâiaş, afluent al Buzulukului.

Se înserase de-a binelea când Grigori, întorcându-se de la locurile unde rânduise pichetele de pază, potrivit cu ordinele comandantului de sotnie, dădu într-o ulicioară peste comandantul regimentului, însoţit de aghiotantul său.

— Unde se află sotnia a treia? întrebă comandantul, strunind dârlogii.

Grigori îi răspunse! Cei doi călăreţi dădură drumul cailor.

— Are pierderi mari sotnia? întrebă aghiotantul, după ce se depărtă puţin; nu auzi bine răspunsul şi întrebă încă o dată: Cum?

Dar Grigori îşi văzu de drum, fără să-i mai răspundă.

Toată noaptea satul fu străbătut de convoaie de căruţe; nimeni nu mai ştia ale cui erau. O baterie zăbovi vreme îndelungată lângă ograda unde dormea Grigori cu cazacii săi. Prin ferestruica cu un singur ochi de geam, se auzeau sudălmi de mamă, strigătele conducătorilor şi forfoteala a de afară. Servanţii, curierii de la statul-major al regimentului, care nimeriseră numai printr-o ciudată întâmplare în acest sat, intrau mereu în casă pentru a se încălzi. Pe la miezul nopţii, năvăliră trei servanţi de la baterie şi treziră gazdele şi cazacii din somn. Se înglodaseră cu tunul lor într-o gârlă, undeva prin apropiere, şi hotărâseră să se ducă deocamdată la culcare, lăsând pe a doua zi, dis-de-dimineaţă, să-şi scoată tunul cu ajutorul boilor. Grigori se trezi şi el şi privi multă vreme cum artileriştii se descălţau gemând şi curăţind de pe cizme noroiul lipicios şi îngheţat, cum îşi aşterneau obielele ude pe coşul de la cuptor. În urma lor intră un ofiţer de artilerie, tăvălit în noroi până la urechi. Ceru voie să înnopteze în casă, îşi scoase mantaua şi, în loc să se culce, se moşmoli îndelung, ştergându-şi cu mâneca vestonului stropii de noroi de pe obraz şi mânjindu-l şi mai tare.

— Am pierdut un tun, spuse el într-o vreme, uitându-se la Grigori cu ochii resemnaţi, ca de cal ostenit. Azi a fost o luptă leit ca la Maceha. Am tras două lovituri şi ne-au şi descoperit. Dintr-o dată – bu-um! – şi s-a dus osia tunului! Tunul era aşezat pe o arie. Şi era mascat cum nu se poate mai iscusit!

Vorbind şi tot îndrugând, adăuga la fiecare două-trei cuvinte câte o înjurătură înfricoşată, poate din deprindere şi fără să-şi dea seama.

— Sunteţi din Regimentul „Vioşenski”? N-aţi bea un ceai? Gazdă dragă, nu s-ar putea să ne faci un samovăraş? Ce zici?…

Se arătă astfel a fi un mare flecar şi un om cumplit de politicos. Sorbea ceai după ceai. Peste un sfert de ceas, Grigori ştia că ofiţerul era din staniţa Platovskaia, că absolvise liceul real, că luase parte la războiul cu germanii şi că se însurase de două ori, însă n-avusese noroc.

— De acum isprăvitu-s-a cu Armata Donului! spuse ofiţerul, lingându-şi sudoarea de pe buza de sus, cu limba ascuţită şi roşie. Războiul e pe drojdie. Mâine frontul se va nărui, iar peste două săptămâni vom fi înapoi la Novocerkassk. Cum naiba au vrut să asalteze Rusia cu nişte cazaci desculţi? Nu sunt nişte idioţi? Iar ofiţerii de carieră sunt cei mai mari nemernici, toţi ca unul şi unul ca toţi. Zău nu exagerez! Dumneata eşti cazac? Da? El bine, te-ai convins că vor să scoată castane din foc chiar cu mâinile dumitale. Iar întrucât îi priveşte pe dânşii, se vâră pe la aprovizionări şi cântăresc acolo foi de dafin şi arpacaş!

Clipea des din ochii fără expresie, se agita lăsându-se peste masă cu toată greutatea trupului său mare şi bine legat, iar colţurile gurii lăbărţate atârnau în jos, trădând ti vlăguită lipsă de voinţă şi o mare mâhnire. Tot chipul păstra mereu aceeaşi înfăţişare de cal resemnat şi doborât de trudă.

— În trecut, chiar pe vremea lui Napoleon, era uşor să faci război. Se întâlneau două armate, se ciocneau între ele, apoi se despărţeau. Nici un front, nici un stagiu de putrezeală în tranşee. Iar acum, încearcă să-ţi dai seama ce-au ajuns aceste operaţii – curată nebunie, nu altceva! Şi dacă istoricii minţeau în trecut, închipuie-ţi câte şi mai câte vor îndruga atunci când au să vorbească despre războiul de azi… Nu-i război, e curată plictiseală! Fără culori. Murdărie goală! Şi, în general, fără nici un rost. Eu aş lua căpeteniile perechi-perechi şi le-aş zice: „Iată, domnule Lenin, luaţi un vagmistru şi învăţaţi de la el cum se mânuiesc armele. Iar dumitale, domnule Krasnov, să-ţi fie ruşine dacă nu te pricepi la mânuirea lor!” Şi atunci să se bată între ei ca David şi Goliat: cine biruie, să ia toată puterea! Poporului îi este totuna cine-l conduce… Dumneata cum crezi, domnule horunji?

Fără să-i răspundă, Grigori îi urmărea cu o privire somnoroasă mişcările greoaie ale umerilor şi mâinilor cărnoase şi limba roşie care se zărea, zvârcolindu-se respingător de des, prin deschizătura gurii. Somnul îl dobora, şi-i era lehamite de artileristul clăpăug şi pisălog, cu picioarele lui asudate, de la care venea o greţoasă duhoare de câine…

Dimineaţa, Grigori se trezi cu simţul apăsător al unui lucru rămas nelimpezit. Deznodământul, pe care-l prevedea încă din toamnă, îl descumpăni totuşi prin neaşteptata lui precipitare. Scăpase din vedere nemulţumirile risipite ale ostaşilor din sotnii şi din regimente, care, adunându-se asemenea unor firişoare de apă curgătoare, se contopiseră pe neobservate într-un şuvoi puternic. Iar acum, nu mai vedea decât acest puhoi, surpând şi măcinând frontul, cu o ameţitoare iuţeală.

Omul trece uneori prin stepă, într-o zi de primăvară timpurie. Străluceşte soarele şi peste tot, cât poţi cuprinde cu ochiul, numai zăpadă liliachie. Dar dedesubt şi nevăzut, tainica descătuşare a pământului îşi urmează cursul veşnic. Soarele ronţăie zăpada, o destramă, o dospeşte în apă, începând de jos în sus. O noapte de ceaţă alburie şi caldă – iar dimineaţa, pojghiţa tare de nea se lasă plesnind şi foşnind cu vuiet, apa verzuie cu băşici umple făgaşurile drumurilor, şi bulgări de zăpadă umedă zboară în toate părţile de sub copitele cailor. E cald. Se dezgheaţă şi se golesc colnicele nisipoase, văzduhul miroase a pământ reavăn şi a iarbă putrezită. Pe la miezul nopţii vâjâie apele în văgăuni, detună râpele sub povara nămeţilor surpaţi, şi arătura de catifea neagră, slobozită de sub acoperământul dalb, răsfiră aburi dulcegi. Spre seară, pârâiaşul de stepă rupe gemând gheaţa şi o mână în depărtări, gâlgâind de prisosul puterilor, ca un sân de doică. Uluit de sfârşitul neaşteptat al iernii, omul se opreşte pe malul de nisip, cumpănind din ochi un loc mai puţin adânc şi şfichiuind cu biciul calul asudat care ciuleşte urechile. Vicleană, sub înfăţişarea-i neprihănită, zăpada albăstruie se mai întinde de jur împrejur, iarna albă şi somnoroasă tot mai pare a fi stăpână pe pământ…

Toată ziua regimentul nu conteni să se retragă. Convoaiele de căruţe alergau pe drumuri. Salve de tun bubuiau undeva, în dreapta, după un nor cenuşiu ce astupa zarea, şi se rostogoleau ca nişte surpături moi. Sotniile lipăiau pe drumul dezgheţat şi acoperit de băligar, caii cu cozile grele de noroi frământau zăpada. Curierii călări goneau pe marginile şleaurilor. Ciori tăcute, cu pene lucioase bătând în albastru, cu cozi scurte, şi stângace, ca nişte cavalerişti descălecaţi, se plimbau, legănându-se grav, în apropierea drumului, lăsând să treacă prin faţa lor, ca la paradă, sotniile în retragere, coloanele de cazaci pedeştri, convoaiele de căruţe.

Grigori pricepu că nici o putere din lume nu mai este în stare să oprească arcul retragerii care se destindea vijelios. Noaptea, stăpânit de o hotărâre năvalnică, părăsi regimentul fără să ceară învoire.

— Încotro pleci, Grigori Panteleici? îl întrebă Mitka Korşunov, privind la dânsul ironic cum îşi punea mantaua de ploaie, cum îşi încingea sabia şi revolverul.

— Ce te priveşte?…

— Aşa…

Grigori încleştă din măsele de-i jucau muşchii sub piele în umerii obrajilor, dar răspunse vesel, făcând cu ochiul:

— La dracu-n praznic. Ai înţeles?

Şi dus a fost.

Calul îl aştepta, gata de drum.

Alergă toată noaptea, galopând pe drumurile ce abureau de frig. „Am să stau puţin acasă, pe urmă tot am să prind de veste când au să treacă îndărăt, şi atunci m-oi întoarce la regiment”, îşi zicea, gândindu-se la cei cu care luptase cot la cot, în ajun.

A doua zi, pe-nserate, intră în curtea părintească. După cale de două sute de verste, calul slăbise şi se clătina, vlăguit, pe picioare.

La 24 noiembrie, s-a aflat la Novocerkassk despre sosirea unei misiuni militare a puterilor Antantei. Tot oraşul fu cutremurat de cele mai năstruşnice zvonuri: o puternică escadră engleză ar fi ancorat în rada portului Novorosiisk; uriaşe contingente de trupe aliate, aduse de la Salonic, ar fi în curs de debarcare; un corp întreg de tiraliori negri din armata franceză ar fi şi debarcat; în cel mai apropiat viitor, el va începe o fulgerătoare ofensivă alături de Armata de voluntari… Zvonurile se rostogoleau prin oraş asemenea bulgărilor de zăpadă…

Krasnov ordonă să fie trimisă o gardă de onoare din partea Regimentului căzăcesc de gardă „Atamanski”. Două sute de tineri fură echipaţi în grabă cu cizme înalte şi curele albe, şi trimişi în aceeaşi viteză la Taganrog, împreună cu o sută de muzicanţi.

Reprezentanţii misiunilor militare ale Angliei şi Franţei în sudul Rusiei luaseră hotărârea de a trimite la Novocerkassk mai mulţi ofiţeri, pentru o aşa-zisă „recunoaştere” politică. Scopul lor era să ia cunoştinţă de stările de la Don şi de perspectivele de luptă împotriva bolşevicilor. Anglia era reprezentată de căpitanul Bond şi de locotenenţii Blomfield şi Monroe; Franţa, de căpitanul Hauchin şi de locotenenţii Dupré şi Faure. Iar sosirea acestor ofiţeri, cu toate că n-aveau grade mari, dar făceau parte din misiunile militare aliate şi s-au nimerit a deveni „soli” prin capriciul soartei, stârnise o adevărată zarvă la palatul marelui ataman.

Cu mari onoruri, „solii” fură aduşi astfel la Novocerkassk. Capetele modeştilor ofiţeri se răsuciră ameţite la atâtea semne de exagerat respect şi la o atât de nemăsurată slugărnicie, cu care fură înconjuraţi, încât, simţindu-şi „adevărata” măreţie, începură să privească de sus pe vestiţii generali cazaci şi demnitari ai unei republici de operetă.

Cu toată poleiala subţire de bună creştere şi de dulceagă politeţe franceză, tinerii locotenenţi începură de îndată să scape unele cuvinte de îngâmfare şi de superioritate faţă de generalii cazaci.

Seara, la palat, fu servit un banchet pentru o sută de invitaţi. Corul armatei învăluia sala în mătasea cântecelor căzăceşti, bogat înflorate de iscusinţa tenorilor solişti; fanfara bubuia, în impunătoare clinchete de talgere, imnurile puterilor aliate. „Solii” mâncară cu modestie şi cu grava demnitate impusă de asemenea împrejurări. Dându-şi seama de importanţa istorică a acestui moment, oaspeţii atamanului îi cercetau pe furiş cu privirile.

Krasnov îşi începu cuvântarea:

— Domnilor, vă aflaţi într-o sală istorică: de pe pereţii ei, privesc în tăcere la domniile voastre ochii eroilor din celălalt război al poporului, cel din 1812. Platov, Ilovaiski, Denisov ne amintesc zilele sfinte când locuitorii Parisului îi salutau pe cazacii de la Don, eliberatorii lor, când împăratul Alexandru I refăcea, din dărâmături şi din ruine, Franţa cea frumoasă…

Ochii delegaţilor „Franţei celei frumoase” se înveseliră şi se umeziră, mai ales că prinseseră a se ameţi din pricina vinului de Ţimleanskaia, cu care se cam întrecuseră; totuşi, discursul lui Krasnov fu ascultat până la capăt şi cu luare-aminte. După ce zugrăvi pe larg nenorocirile catastrofale îndurate de „poporul rus asuprit de bolşevicii sălbatici”, Krasnov încheie patetic:

— Oamenii cei mai de vază ai poporului rus pier în temniţele bolşevice. Spre dumneavoastră se îndreaptă privirile lor, şi datoria dumneavoastră este să-i ajutaţi – numai pe ei şi nu pe noi, cei de la Don. Noi putem spune cu mândrie: suntem liberi! Dar toate gândurile noastre, tot scopul luptei noastre se îndreaptă spre o Rusie mare, credincioasă aliaţilor ei, o Rusie care le-a apărat interesele, care s-a jertfit pentru cauza lor, iar acum simte atât de cumplit nevoia ajutorului lor. Acum o sută patru ani, în luna martie, poporul francez a salutat pe împăratul Alexandru I şi garda rusă. De atunci începu în viaţa Franţei o nouă eră, care a împins-o pe primul plan. Acum o sută patru ani, atamanul nostru, contele Platov, a fost oaspete al Londrei. Noi vă aşteptăm la Moscova! Vă aşteptăm ca să intrăm împreună în Kremlin în sunetele marşurilor triumfale şi ale imnului nostru, ca să gustăm împreună pacea şi libertatea în toată splendoarea lor. Marea Rusie! În aceste două cuvinte sunt cuprinse toate visurile şi speranţele noastre!

După aceste vorbe de încheiere rostite de Krasnov, se ridică căpitanul Bond. La auzul graiului englez, toată asistenţa încremeni într-o tăcere de mormânt. Interpretul începu să traducă cu emfază:

— Căpitanul Bond este însărcinat să declare atamanului Donului, în numele său şi al căpitanului Hauchin, că sunt trimişi oficiali ai puterilor Antantei, cu scopul de a se documenta asupra stărilor de la Don. Căpitanul Bond asigură că puterile Antantei vor acorda sprijinul lor Donului şi Armatei de voluntari în lupta vitejească pe care o duc împotriva bolşevicilor cu toate forţele şi prin toate mijloacele, inclusiv trupele lor.

Interpretul nici nu isprăvi fraza din urmă, că un „ura” tunător, repetat de trei ori, făcu să se cutremure zidurile sălii. Toasturile se perindară apoi în sunetele însufleţite ale fanfarei. Se ridicau paharele pentru înflorirea „frumoasei Franţe” şi a „puternicei Anglii”, pentru „biruinţa asupra bolşevicilor”. Vinul trandafiriu şi spumos de Don juca în cupe, scânteia şi răspândea parfumul dulce al străvechii licori, păstrată de atâta vreme…

Se aştepta o declaraţie din partea misiunii aliate, iar căpitanul Bond nu întârzie cu ea:

— Ridic paharul pentru marea Rusie şi aş dori să aud aci magnificul dumneavoastră imn vechi. Fără să discutăm înţelesul cuvintelor lui, aş vrea numai să-i aud melodia…

Interpretul traduse, şi Krasnov, întorcându-se la invitaţi cu faţa albă de emoţie, strigă cu voce tremurătoare:

— Pentru Rusia cea mare, una şi indivizibilă! Ura!

Fanfara intonă puternic şi cu solemnitate „Doamne, ocroteşte-l pe ţar”. Toţi se ridicară în picioare, golindu-şi cupele. Lacrimile curgeau şiroaie pe faţa căruntului arhiepiscop Hermogen.

— Ce frumos! se entuziasmă căpitanul Bond, cam cu chef.

De emoţie, unul dintre invitaţii mai de soi râdea cu hohote, vârându-şi barba într-un şervet mânjit cu icre negre strivite…

În noaptea aceea, un vânt cumplit, dezlănţuit dinspre Marea de Azov, urla şi gemea deasupra oraşului. Îmbrăcată în prima ninsoare, cupola catedralei lucea stins…

În aceeaşi noapte, pe un maidan de gunoaie, în râpele de lut din preajma oraşului, fură executaţi muncitorii feroviari bolşevici din Şahtî, osândiţi de Curtea marţială. Erau duşi doi câte doi, cu mâinile legate, şi împuşcaţi lângă un mal. Focurile de armă şi de revolver se stingeau în bătaia vântului geros şi umed, asemenea unor scântei căzute de la o ţigară…

În acest timp, la intrarea palatului atamanilor, îngheţau de frig oamenii din garda de onoare a cazacilor din Regimentul de gardă „Atamanski”, stând neclintiţi în ger, biciuiţi ele vântul usturător de iarnă. Mâinile cazacilor se învineţeau, încleştate pe garda sabiei scoase din teacă; gerul făcea să le lăcrimeze ochii şi le înţepenea picioarele… Din palat, răsunară până în zori strigătele chefliilor, bubuitul de armă al fanfarei şi acordurile sfâşietoare ale corului armatei…

O săptămână mai târziu, începu deznodământul cel cumplit – prăbuşirea frontului. Primul care îşi părăsi poziţiile de luptă fu Regimentul 28 din sectorul Kalaci, din care făcea parte Petro Melehov.

În urma unor tratative secrete cu comandamentul Diviziei 15 „Inzenskaia”, cazacii hotărâră să plece de pe front şi să lase trupele roşii să treacă nestingherite pe teritoriul districtului Donului de sus. Iakov Fomin, un cazac mărginit şi cam nătărău la minte, luă comanda regimentului rebel, dar de fapt îl comanda numai cu numele, căci, în spatele lui Fomin, toate erau puse la cale şi dirijate de către un grup de cazaci bolşevizaţi.

După o adunare furtunoasă la care ofiţerii, de teamă să nu primească un glonţ pe la spate, susţinuseră fără prea multă însufleţire nevoia de a continua lupta, iar cazacii strigară în cor, cu tărie şi gălăgios, aceleaşi vorbe de care toată lumea era pătrunsă – despre războiul fără rost şi despre nevoia împăcării cu bolşevicii – regimentul se urni din loc. Chiar după cea dintâi etapă, noaptea, lângă slobozia Solonka, comandantul regimentului, voiskovoi straşina Filipov, şi cu el majoritatea ofiţerilor din regiment se desprinseră de acesta şi se alipiră, în zori de zi, brigăzii în retragere a contelui Moličre, greu încercată în luptă.

După Regimentul 28, Regimentul 36 îşi părăsi şi el poziţiile. Cu tot efectivul şi cu toţi ofiţerii sosi în Kazanskaia. Mic, cu ochi vicleni, nemăsurat de slugarnic faţă de cazaci, comandantul, înconjurat de călăreţi, se apropie călare de localul comandamentului de etapă şi îşi făcu intrarea cu aer marţial, vânturând cravaşa.

— Cine-i comandant?

— Sunt ajutor de comandant, răspunse cu demnitate Stepan Astahov, ridicându-se uşor. Închideţi uşa, domnule ofiţer.

— Sunt voiskovoi straşina Naumov, comandantul Regimentului 36. E-e-e… am onoare… Trebuie neapărat să-mi îmbrac şi să-mi încalţ regimentul. Oamenii mei sunt goi şi desculţi! Ai auzit?

— Comandantul nu-i aici, iar fără el nu vă pot elibera din depozit nici o pereche de pâslari.

— Cum?

— Aşa.

— Ce fa-ace-ee? Cu cine vorbeşti? Te ar-r-restez, putoarea dracului! Băieţi, la beci cu el! Unde-s cheile de la magazie? Bă, n-auzi, şobolan de etapă?… Ce-e-e?! Naumov lovi zgomotos cu cravaşa peste masă şi, îngălbenind de furie, îşi dădu pe ceafă căciula miţoasă de Manciuria. Adu cheile, fără vorbe!

Peste o jumătate de ceas, legături de cojocele dubite, de pâslari şi de cizme zburau într-un nouraş de praf gălbui, prin uşa magaziei, în mâinile cazacilor adunaţi; saci cu zahăr se iviră în piaţă, umblând din mână în mână. O hărmălaie de voci vesele şi agitate pluti îndelung deasupra medeanului.

În timpul acesta, Regimentul 23 cu noul său comandant, vagmistrul Fomin, îşi făcu intrarea în Vioşenskaia. Cam la treizeci de verste în urma lui, veneau trupele Diviziei „Inzenskaia”. În aceeaşi zi, o patrulă de cercetare a roşilor pătrunse în satul Dubrovka.

Cu patru zile înainte de aceste întâmplări, comandantul Frontului de nord, general-maior Ivanov, împreună cu şeful statului său major, generalul Zambrjiţki, se evacuară în grabă în staniţa Karghinskaia. Roţile automobilului patinau pe zăpadă; soţia lui Zambrjiţki îşi muşca buzele până la sânge, copiii plângeau…

Timp de câteva zile, Vioşenskaia n-avu nici un fel de stăpânire. Se zvonea că la Karghinskaia erau concentrate trupe pentru a fi aruncate împotriva Regimentului 28. Dar în ziua de 22 decembrie, aghiotantul lui Ivanov veni de la Karghinskaia la Vioşenskaia şi, zâmbind blajin, ridică din casa comandantului nişte lucruri uitate: o şapcă de vară cu o cocardă nouă, o perie de cap, ceva rufe şi alte mărunţişuri…

În golul de pe Frontul de nord, în breşa de o sută de verste, năvăliră trupele Armatei a 3-a roşii. Generalul Savateev se retrăgea fără luptă spre Don. Regimentele generalului Fitzhalaurov se retrăgeau în grabă spre Talî şi Bogucear. O linişte nefirească se lăsă peste tot Frontul de nord şi ţinu o săptămână. Nu se mai auzea vuiet de tun, mitralierele amuţiră. Deprimaţi de trădarea regimentelor din districtul Donului de sus, cei din districtul Donului de Jos, care luptaseră pe Frontul de nord, se retrăgeau şi ei fără lupte. Roşii înaintau încet şi cu multă băgare de seamă, cercetând cu ajutorul patrulelor satele din calea lor.

Această năprasnică nenorocire pentru guvernul Donului, dezlănţuită pe Frontul de nord, fu urmată de o bucurie. La 26 decembrie, sosi la Novocerkassk misiunea aliată: şeful misiunii militare britanice din Caucaz, generalul Pool, cu şeful său de stat-major, colonelul Kiss, şi reprezentanţii Franţei, generalul Franchet d'Esperay şi căpitanul Fouquet.

Krasnov îi duse pe aliaţi pe front. Pe peronul gării Cir fu aliniată o gardă de onoare. Era o dimineaţă rece de decembrie. Înconjurat de ofiţeri, generalul Mamontov, cu mustăţile pleoştite şi cu mutra lui de beţiv, se plimba pe peron. Contrar obiceiului său, avea o ţinută îngrijită, iar obrajii proaspăt raşi erau de un luciu cenuşiu. Se aştepta sosirea trenului. În faţa gării, ţopăiau muzicanţii din fanfară, suflând în degetele învineţite de frig. Garda de onoare aştepta nemişcată pe peron. Era o privelişte pitorească: cazacii din staniţele Donului de jos, de toate vârstele şi de toate culorile – veterani cu bărbi cărunte alături de tineri spâni, împestriţaţi cu foşti luptători pe front, cu părul lung făcut moţ. Pe mantalele veteranilor străluceau cruci de aur, de argint şi medalii pentru Loveci şi Plevna; cazacii mai tineri se mândreau cu o podoabă bogată de cruci primite pentru atacurile vijelioase de la Gheok-Tepe, Sandepu şi cele din războiul cu germanii de la Przemysl, Varşovia, Lvov. Tinerii n-aveau cu ce să se fălească, dar luau poziţii milităroase şi căutau să semene în toate bătrânilor.

Învăluit într-un nor de abur lăptos, trenul sosi duduind. Nici nu se deschiseră bine uşile vagonului Pullman, şi capelmaistrul dădu sălbatic din mâini, iar fanfara intonă asurzitor imnul regal englez. Ţinându-şi sabia cu o mâna, Mamontov se grăbi spre vagon. Ca o gazdă primitoare, Krasnov îşi ducea oaspeţii spre gară, prin faţa frontului de cazaci încremeniţi cu arma pentru onor.

— Toată căzăcimea s-a ridicat pentru apărarea patriei, împotriva bandelor sălbatice ale Gărzilor Roşii! În faţa dumneavoastră stau oamenii a trei generaţii, rosti el într-o franţuzească fără cusur, cu un zâmbet elegant, arătând cu o mişcare maiestuoasă a capului la veteranii care stăteau smirnă cu răsuflarea oprită şi cu ochii holbaţi. Ei au luptat în Balcani, în Japonia, Austro-Ungaria şi Prusia, iar acum luptă pentru libertatea patriei…

Nu degeaba Mamontov muncise atâta la alegerea oamenilor pentru garda de onoare, îndeplinind ordinul şefilor săi. Marfa înfăţişată era aleasă pe sprânceană.

Aliaţii vizitară frontul şi se întoarseră satisfăcuţi la Novocerkassk.

— Sunt foarte mulţumit de ţinuta strălucită, de disciplina şi de moralul trupelor dumneavoastră, spuse generalul Pool lui Krasnov, înainte de a-şi lua rămas bun de la el. Voi da imediat dispoziţii pentru expedierea primului transport de soldaţi de la Salonic. Vă rog, domnule general, să pregătiţi trei mii de şube şi de cizme călduroase. Sper că, datorită ajutorului nostru, veţi izbuti să stârpiţi cu desăvârşire bolşevismul.

… Se confecţionară în grabă cojoace de oaie şi pâslari. Dar debarcarea aliată la Novorosiisk se lăsa mereu aşteptată. Generalul Pool plecase la Londra şi fu înlocuit cu Briggs, om rece şi îngâmfat. El aduse de la Londra instrucţiuni noi şi declară aspru, cu sinceritate cazonă:

— Guvernul majestăţii-sale va acorda Armatei de voluntari de la Don un larg sprijin material, dar nu va da nici un soldat.

Această declaraţie n-avea nevoie de nici un comentariu…

Duşmănia care-i despărţea ca o brazdă invizibilă pe ofiţeri de cazaci, chiar din timpul războiului imperialist, luă aspecte nemaipomenite în toamna lui 1918. Spre sfârşitul anului 1917, când unităţile de cazaci se scurgeau încet spre Don, uciderea ofiţerilor şi predarea lor la inamic erau cazuri destul de rare; după un an însă, intrau în cele mai obişnuite rânduieli. Ofiţerii erau siliţi să meargă în fruntea lanţurilor de trăgători, aşa cum făceau comandanţii roşii, după care erau împuşcaţi pe îndelete din spate, fără să se sinchisească nimeni de asemenea isprăvi. În puţine unităţi, ca de pildă Regimentul „Sfântul Gheorghe-Gunclorovski”, legăturile erau încă trainice, dar în Armata Donului se numărau prea puţine trupe de acest fel.

Petro Melehov, om deştept şi viclean, cu gândirea chibzuită, îşi dăduse de mult scama că orice ceartă cu cazacii însemnează moartea; făcea deci tot ce-i stătea în putinţă pentru a şterge linia de despărţire între el – ofiţerul – şi ostaşul de rând. Vorbea ca şi ei; ori de câte ori se ivea vreun prilej prielnic, spunea că războiul n-are rost. Vorbele lui erau făţarnice şi nu veneau de la inimă, dar nimeni nu lua aminte de sinceritatea lor. Căuta să fie socotit simpatizant bolşevic şi începu să dea târcoale lui Fomin, poate chiar cam fără măsură, de când simţise că este împins de oameni spre un loc, de frunte. Ca şi alţii, Petro era gata să prade, să arunce ocări împotriva şefilor, să cruţe un prizonier; dar în acest timp o ură clocotitoare fierbea în sufletul său, iar unghiile sale încleştau sângerând palmele, în dorinţa de a lovi, de a ucide… La slujbă, părea om simplu şi înţelegător – pâinea lui Dumnezeu, nu ofiţer! Şi astfel izbutise să câştige încrederea cazacilor, ştiind să se prefacă în ochii lor.

La Solonka, atunci când Filipov plecase cu ofiţerii, Petro rămase pe loc. Potolit şi tăcut, păstrându-se mereu în umbră, cumpănit în toate, ajunse împreună cu regimentul la Vioşenskaia. Dar, după ce stătu acolo două zile, nu-l mai răbdă inima: se îndârji şi o luă la picior acasă, fără să mai treacă nici pe la statul-major, nici pe la Fomin.

În dimineaţa plecării sale din Vioşenskaia, avea loc o adunare pe medeanul de lângă biserica cea veche. Regimentul aştepta sosirea delegaţilor Diviziei „Inzenskaia”. Cazacii umblau în pâlcuri pe medean, îmbrăcaţi cu mantale, cu cojoace de oaie, cu scurte răscroite din mantale, cu sumane şi cu haine vătuite. Nu-ţi venea să crezi că această gloată de oameni îmbrăcaţi în toate tărcăturile era o unitate de luptă, Regimentul 28 de cazaci. Mâhnit, Petro trecea de la un grup la altul, privind cazacii parcă cu alţi ochi. Mai înainte, pe front, hainele lor nu băteau atât la ochi, mai ales că nici n-avea prilejul să vadă tot regimentul adunat laolaltă. Acum, cu gânduri încruntate, Petro îşi muşca furios mustaţa înălbită de promoroacă, privind chipurile vinete de frig, capetele acoperite cu tot soiul de căciuli şi şepci de toate culorile, apoi îşi cobora ochii şi vedea aceeaşi împestriţare de încălţăminte: pâslari scâlciaţi, cizme, moletiere deasupra bocancilor scoşi din picioarele cine ştie cărui ostaş roşu.

— Golani! Mojicime blestemată! Lepădături! mormăia Petro cu neputincioasă mânie.

Petice albe de hârtie se vedeau pe garduri: Erau ordonanţele lui Fomin. Localnicii nu se iveau pe uliţe. Staniţa se pitulase în aşteptare. Prin luminişurile ulicioarelor se zărea întinderea albă a Donului învelit în giulgiu de zăpadă. Pădurea de peste fluviu era neagră, ca zugrăvită în tuş. Lângă clădirea greoaie de piatră cenuşie a vechii biserici, se îngrămădeau, ca o turmă de oi, muierile venite de prin sate să-şi vadă bărbaţii.

Îmbrăcat în scurta de oaie cu un buzunar uriaş la piept, cu marginile poalelor tivite cu fâşii de blană, şi cu căciula ofiţerească de caracul în cap – această blestemată căciulă cu care nu prea demult se mândrea atâta – Petro simţea în fiecare clipă privirile piezişe şi reci aţintite asupra lui. Îl străpungeau şi-i tulburau mai înveninat sufletul, destul de neliniştit şi rătăcit şi fără asta. Îşi aducea aminte că pe fundul unui butoi răsturnat în mijlocul medeanului, răsărise ca din pământ un soldat roşu, scund, cu o manta lungă şi o căciulă de miel nou-nouţă, din care atârnau şireturile clapelor. Cu mâna în mănuşa de lână moale, îşi potrivise fularul fumuriu din păr de iepure, înfăşurat împrejurul gâtului – un fular căzăcesc cu moţuri – şi se uitase în jurul său.

— Tovarăşi cazaci! răsunase vocea lui joasă, răguşită, izbind tăios auzul lui Petro.

Întorcând capul, Petro văzu cum cazacii, uimiţi de cuvântul neobişnuit în viaţa lor, schimbă priviri între ei şi-şi fac cu ochiul, cu aer tulburat şi întrebător. Ostaşul roşu vorbise mult despre Puterea sovietică, despre Armata Roşie şi legăturile ei cu căzăcimea. Amintirea lui Petro păstrase mai ales amănuntul că oratorul era mereu întrerupt de strigăte.

— Tovarăşe, dar ce e aia „comunie”?…

— Au să ne înscrie şi pe noi în ea?

— Ce înseamnă Partidul Comunist?

Vorbitorul îşi strângea atunci mâinile la piept, se întorcea în toate părţile şi desluşea, răbdător:

— Tovarăşi! Partidul Comunist este un partid în care intră de bunăvoie acei care vor să lupte pentru o cauză măreaţă, pentru dezrobirea muncitorilor şi ţăranilor de sub jugul capitaliştilor şi moşierilor.

Peste o clipă cineva strigă dintr-un alt colţ:

— Rugăm să ne lămureşti ce-i cu comuniştii şi cu comisarii!

După răspuns, nu treceau nici câteva minute şi o voce răutăcioasă de bas tuna:

— Vorbeşti lucruri neînţelese despre „comunie”! Te rugăm foarte mult să ne dumereşti. Suntem oameni neînvăţaţi. Să ne povesteşti cu vorbe limpezi!

După aceasta apăruse Fomin şi vorbise mult şi plictisitor, abuzând fără nici un rost de cuvântul „ievacuare”, rostit de prea multe ori. Lângă Fomin, se agita mereu un flăcău cu şapca de student şi cu un palton de toată frumuseţea. Ascultând vorbele fără şir ale lui Fomin, Petro îşi aducea aminte de ziua aceea din februarie 1917, când îi venise Daria şi când el îl văzuse pe Fomin pentru întâia dată, într-o gară de pe o linie ce ducea spre Petrograd. În faţa ochilor săi răsărea privirea aspră, cu luciri umede, a ochilor larg aşezaţi ai dezertorului din regimentul de gardă, îmbrăcat în mantaua cu epoleţi de uriadnic, cu numărul ros „52”; îşi amintea mersul lui greoi ca de urs. „Nu mai este chip, frăţioare!”, îi mai auzea parcă Petro vorbele surde. „Un dezertor, un prost ca Hristonea, şi uite acum e comandant de regiment, iar eu stau aici şi tremur”, gândea el cu ochii sclipind ca încinşi de fierbinţeală.

Un cazac cu benzi de mitralieră încrucişate pe piept luase locul lui Fomin.

— Fraţilor! Am fost şi eu în detaşamentul lui Podtiolkov şi, uite, poate că va da Dumnezeu să merg iar împreună cu ai noştri împotriva cadeţilor! hârâia, clătinându-se şi dând din mâini.

Petro o luă repede spre cantonament. Îşi echipă calul, ascultând salvele de împuşcături: cazacii trăgeau după vechiul lor obicei, vestind satelor înapoierea ostaşilor.

Cufundate în înfricoşata tăcere, către sfârşit zilele scurte începeau să pară lungi, ca pe vremea secerişului. Satele se contopeau cu stepa mută, nedesţelenită. Tot ţinutul din valea Donului rămăsese parcă fără nici un suflet de om; s-ar fi zis că o năprasnică molimă pustiise satele şi staniţele. Totul era ca şi cum un nor acoperise ţinutul Donului cu aripa lui groasă şi neagră, fără luminiş, întinzându-se în pregătire plină de spaimă, gata-gata să vânzolească plopii la pământ în dezlănţuirea vijeliei, să se spargă în bubuitul sec, huruitor, al tunetului şi să se zvârle asupra pădurii albe de peste Don, doborând şi încovoind copacii, năruind piatra sălbatică de pe malurile de cretă, urlând cu mugetele urgiei care prevesteşte moartea.

În zori, ceaţa învăluia pământul la Tatarski. Dealul trosnea: venea un val de ger. Pe la nămiezi, soarele se prizărea prin negura tremurătoare, dar ziua nu se mai însenina. Iar pâcla plutea risipită pe culmile dealurilor de pe mal, se prelingea prin râpi şi prin vâlcele şi pierea acolo, topindu-se în sudoare umedă, pe lespezile de cretă acoperite de muşchi, pe crestele golaşe înălbite de zăpezi.

Discul uriaş al lunii, roşu-închis, se ivea seara, ridicat pe braţele nopţii, de peste suliţele pădurii desfrunzite, şi revărsa ceţos lumina asupra satelor amuţite, cu văpăi însângerate de război şi de foc. Iar această lumină nemiloasă, nestinsă, trezea nelămurite spaime în sufletele oamenilor şi făcea să se zbuciume vitele. Caii şi boii umblau fără somn prin ogrăzi, până dimineaţa. Câinii urlau a mort şi glasurile cocoşilor începeau să răsune prin sat cu mult înainte de miezul nopţii. În zori de zi, îngheţul fereca crengile ude ale copacilor, pe care vântul le izbea una de alta, zornăindu-le în clinchete de fier: s-ar fi spus că a nevăzută oaste de călăreţi mergea în stânga Donului, prin pădurea întunecată, în negura cenuşie, în zăngănit de arme şi scări de şa.

Aproape toţi cazacii din Tatarski, care fuseseră pe Frontul de nord, se întoarseră acasă, părăsindu-şi fără învoire unităţile ce se retrăgeau încet spre Don. În fiecare zi mai sosea câte un întârziat, fie pentru a scoate pentru multă vreme şaua de pe cal şi a rămâne în aşteptarea trupelor roşii, cu toate armele ascunse într-o claie de paie sau sub streaşina unui hambar, fie numai pentru o singură noapte. Deschidea portiţa troienită, îşi aducea calul în ogradă şi, după ce dormea o noapte cu nevasta, îşi împlinea merindele cu pâine pusă la uscat, pleca la drum şi, ajuns la deal, privea de acolo pentru cea din urmă oară întinderea albă, moartă a Donului, ţinutul de baştină pe care îl părăsea acum poate pentru totdeauna.

Cine e în stare să prevadă drumurile morţii? Cine ar şti să ghicească sfârşitul de cale al unei vieţi de om?. Greu şi silit era mersul cailor la plecare. Anevoie smulgeau cazacii din inimile lor împietrite înduioşarea pentru cei dragi. Şi nu erau puţini cei care se întorceau cu gândul acasă, străbătând acelaşi drum acoperit cu prima zăpadă. Câte gânduri grele nu s-au irosit pe drumul acela?… Poate şi câte o lacrimă sărată ca sângele aluneca pe pulpana şeii şi cădea pe fierul rece al scării, pe drumul frământat de colţii potcoavelor. Dar nu va creşte oare, la primăvară, pe acelaşi loc o lalea galbenă, o gingaşă floare a despărţirii?

În noaptea zilei în care Petro venise de la Vioşenskaia, cei din casa lui Melehov ţinură sfat de familie.

— Ei, ce-i? întrebă Pantelei Prokofievici de îndată ce Petro trecu pragul. Te-ai războit până te-ai săturat? Şi vii fără epoleţi? Hai, intră, dă bună ziua cu fratele-tău, bucur-o pe maică-ta; uite, şi nevestii i s-a urât fără tine!… Noroc, Petiuşa! Să ne trăieşti!… Grigori! Grigori Panteleici, ce tot stai pe cuptor ca un hârciog? Dă-te jos!

Grigori îşi lăsă să-i spânzure picioarele descălţate, cu bentiţele strâns legate ale nădragilor de culoarea trestiei, şi, scărpinându-şi pieptul negru acoperit de păr des, privea zâmbind cum Petro se pleca într-o parte, scoţându-şi centura cu diagonală, şi cum încerca să desfacă nodul de la glugă, cu degetele înlemnite de ger. Tăcută şi zâmbitoare, Daria se uita în ochii bărbatului, descheindu-i cojocelul şi ocolindu-l cu grijă dinspre dreapta, acolo unde lucea cenuşiu o grenadă, prinsă de cingătoare, alături de tocul revolverului.

Duniaşka atinse în fugă cu obrazul mustăţile îngheţate ale lui frăţâne-său şi sări în ogradă să bage calul la adăpost. Ştergându-şi buzele cu şorţul, Ilinişna se pregătea să-şi sărute pe „cel dintâi copil”. Natalia trebăluia lângă cuptor, cu copiii agăţaţi de poala fustei. Toţi aşteptau o vorbă de la Petro, iar el le aruncase din prag un „Bine v-am găsit!” răguşit, se dezbrăcă în tăcere, mai zăbovi, măturându-şi zăpada de pe cizme cu un târn de dughie, şi deodată îşi îndreptă spinarea încovoiată, buzele îi tremurară, jalnic, se propti neputincios de speteaza patului şi toţi văzură cu uimire lacrimile curgându-i pe obrajii înnegriţi şi arşi de ger.

— Hei, oştene, ce-i cu tine? întrebă bătrânul, ascunzându-şi sub porneală de glumire îngrijorarea şi tremurul ce-i sugruma gâtlejul.

— Suntem pierduţi, tată!

Petro îşi strâmbă gura pieziş, îşi încruntă sprâncenele bălaie şi, întorcându-şi ochii, îşi suflă nasul într-o batistă murdară, duhnind a tutun.

Grigori izbi motanul care se freca alintat de el, oftă şi sări jos de pe cuptor. Bătrâna izbucni în plânsete, sărutând capul lui Petro care colcăia de păduchi, apoi se desprinse de dânsul ca să-l privească şi să-l căineze mai bine:

— Băiatul meu!… Sărmanul meu!… Nu vrei să-ţi dau cumva nişte lapte acru? Hai, vino! Şezi, că se răceşte ciorba! Îi fi fiind flămând, cum să nu fii!

La masă, legănându-şi nepotul pe genunchi, Petro se mai învioră puţin şi, stăpânindu-şi zbuciumul, povesti despre plecarea Regimentului 28 de pe front, despre fuga comandanţilor, despre Fomin şi despre cel din urmă miting de la Vioşenskaia.

— Şi ce ai de gând să faci acum? îl întrebă Grigori, fără să-şi ia mâna cu vine negre de pe căpşorul fetiţei.

— Ce gând să mai am? Mai stau o zi, iar mâine noapte am să plec. Mata, mamă, să-mi pregăteşti ceva de-ale gurii, zise Petro, întorcându-se spre bătrână.

— Care va să zică, în pribegie?

Pantelei Prokofievici îşi vârâse degetele în pungociul de tutun, dar rămase cu ele desfăcute, lăsând tutunul să cadă, înapoi, în aşteptarea răspunsului.

Petro se sculă de la masă, se închină la icoanele ceţoase şi întunecoase; privirea lui era aspră şi dureroasă.

— Mulţumim. Straşnic am mai mâncat! În pribegie, zici? Dar altfel, cum? La ce bun să mai stau? Ca să-mi taie roşii căpăţâna?… Poate că voi aveţi de gând să rămâne-ţi, dar eu… Nu! Am să plec! Pe ofiţeri nu-i cruţă.

— Şi gospodăria? S-o lăsăm, adică?

Petro strânse din umeri şi nu răspunse la întrebarea bătrânului. În schimb, Daria izbucni deodată în ţipete.

— Voi să plecaţi şi noi să rămânem? Bine aţi mai brodit-o, n-am ce zice! Să vă păzim avutul! Şi tocmai din pricina blestematului ăstuia de avut să-mi prăpădesc viaţa! Arză-l focul cel iute! Nu rămân, nu!…

Chiar şi Natalia se amestecă în vorbă. Acoperind cu vocea ei cuvintele sacadate şi tăioase ale Dariei, strigă:

— Dacă porneşte tot satul, n-o să rămânem nici noi! Mergem pe jos!

— Proastelor! Târfelor! urlă Pantelei Prokofievici, scos din fire, holbându-şi ochii şi căutându-şi cârja. Târfelor, mama voastră de putori! Tacă-vă gura, blestematelor! Asta-i treabă de bărbaţi şi ele se măsoară cu dânşii!… Hai să lăsăm totul baltă şi s-o luăm din loc, apucând-o încotro om vedea cu ochii! Hai? Da' cu vitele ce facem? Să le băgăm în sân? Hai? Da' casa? Hai?…

— Voi, fetelor, parcă v-aţi ieşit din minţi! îl sprijini Ilinişna supărată. N-aţi adunat voi avutul ăsta, aşa că vă vine uşor să-l lăsaţi. Dar noi, bătrânul şi cu mine, ziua şi noaptea ne-am rupt şalele, şi acum vreţi să le lepădăm pe toate. Ba nu! zise ea, strângându-şi buzele şi suspinând. Duceţi-vă; din partea mea eu nici n-am să mă clintesc din loc. Mai bine să mă omoare chiar în pragul casei, decât să crăp de foame pe la uşi străine!

Pantelei Prokofievici potrivi fitilul lămpii, trase aerul pe nas şi oftă. Toţi tăcură o clipă. Duniaşka îşi ridică ochii de la igliţele cu care cârpea un ciorap şi zise în şoaptă:

— Putem lua vitele cu noi… Doar n-o să rămânem din pricina lor.

Un nou val de turbare îl năpădi pe bătrân. Izbi cu călcâiele în duşumea ca un armăsar stătut, se poticni de un ied culcat lângă cuptor şi abia se ţinu pe picioare. Se opri în dreptul Duniaşkăi, urlând:

— O să le ducem cu noi! Zi aşa!… Da' cu vaca bătrână care acuşi-acuşi fată, cum rămâne? Până unde ai s-o duci? Mă-ă! Dare-ar boala-n tine!… Târfă fără căpătâi! Putoare! Zdreanţo! Toată viaţa am agonisit pentru dânşii, şi uite ce mi-a fost dat să aud!… Şi oile? Şi mieii? Unde vrei să-i bagi O-of! Neam de căţea! Mai bine tăceai!

Grigori aruncă o privire piezişă spre Petro şi surprinse în ochii lui căprui, atât de cunoscuţi, zâmbetul acela din alte vremuri – un zâmbet zglobiu, batjocoritor şi în acelaşi timp smerit, respectuos – însoţit de tremurul mustăţilor de culoarea spicului de grâu. Petro îi făcu fugar cu ochiul, şi tot trupul i se zgudui în râs stăpânit. Atunci Grigori simţi cu bucurie cum îi vine şi lui pofta să râdă, lucru atât de neobişnuit pentru el în anii din urmă, încât, până să se mai ţină, izbucni adânc şi zgomotos.

— Ei bine, slavă domnului! Asta se cheamă a sta de vorbă! îl izbi bătrânul cu o privire mânioasă şi se aşeză, întorcându-se spre fereastra împodobită de puful alb al poleiului.

Abia pe la miezul nopţii ajunseră cu toţii la o hotărâre: cazacii să plece în pribegie, iar muierile să rămână pentru a păzi gospodăria şi casa.

Cu mult înainte de ivirea zorilor, Ilinişna încălzi cuptorul şi până dimineaţa a copt pâine şi a uscat două torbe de pesmeţi. Bătrânul mâncă la para focului; după aceea se duse să îngrijească vitele şi să pregătească sania pentru drum. Rămase mult timp în hambar, vârându-şi mâna în lada plină cu grâu uscat şi lăsând boabele mari să-i curgă printre degete. Ieşi de acolo ca de la înmormântare: îşi scoase căciula şi închise încet după el uşa galbenă…

Mai trebălui pe sub şopronul magaziei, schimbând coşul saniei, când se ivi Anikuşka în ulicioară, ducându-şi vaca la adăpat. Îşi dădură bineţe.

— Ei, te-ai pregătit de pribegie, Anikuşka?

— N-am nevoie de cine ştie ce găteală… Tot ce am e pe mine, iar ce e al altuia tot al meu are să fie!

— Ce se mai aude?

— Noutăţi cu toptanul, Prokofievici!

— Dar ce e? se îngrijoră Pantelei Prokofievici, înfigând toporul în marginea saniei.

— Roşii au să vină curând. Se apropie de Vioşenskaia. I-a văzut un om de la Bolşoi Gromok, şi cică nu se poartă bine. Taie oamenii… Au cu dânşii şi ovrei, şi chinezi, fir-ar al ciumei!… N-am băgat destui în pământ, tartori saşii!

— Taie oamenii?!

— Nu, îi pupă-n bot! Şi mai sunt şi nenorociţii ăia din Ţara de sus… Anikuşka slobozi un pomelnic de sudălmi de mamă şi trecu mai departe, de-a lungul gardului, isprăvindu-şi vorba: Femeile de peste Don au făcut basamac şi-i îmbătă, ca să nu le facă rău, iar dânşii se cherchelesc, ocupă alte sate şi se apucă de blestemăţii acolo.

Bătrânul aşeză zdravăn pe măsele coşul saniei, cercetă toate magaziile, toţi stâlpii şi gardurile întocmite cu mâinile lui. Apoi luă o plasă şi se duse, şchiopătând, la arie, ca să ia fân pentru drum. Scoase cârligul de fier de la portiţă şi, tot fără să se simtă pătruns de gândul că plecarea e de neînlăturat, începu să smulgă din claie fânul cel mai prost, amestecat cu buruieni (pe cel bun îl păstra totdeauna până la timpul arăturii de primăvară), dar se răzgândi şi, furios pe sine, trecu la alt stog. În capul său nu intra gândul că, peste câteva ceasuri, îşi va părăsi ograda şi satul şi va pleca undeva, spre miazăzi, şi că poate nici n-are să se mai întoarcă vreodată. Luă destul fân şi-şi întinse mâna după greblă, ca de obicei, ca să strângă fânul căzut pe jos, dar îndată şi-o retrase ca fript de jeratic, îşi şterse fruntea asudată sub căciula cu clape, de blană, şi rosti tare:

— La ce bun să-l mai cruţ? Tot au să-l arunce sub picioarele cailor, au să-l strice ori au să-i dea foc.

Frânse coada greblei de genunchi, scrâşnind din dinţi, apucă plasa cu fân şi plecă, târându-şi paşii, cu spinarea încovoiată, dintr-o dată parcă mai gârbov.

Nu mai intră în casă, ci deschise doar uşa pe jumătate.

— Fiţi gata! Înham îndată. Să nu întârziem.

Puse hamurile pe cai, băgă sacul cu ovăz la spatele saniei şi, mirându-se că feciorii zăbovesc şi că nu ies să pună şeile pe cai, se întoarse din nou şi de astă-dată intră în casă.

Dar acolo se petreceau lucruri ciudate: Petro desfăcea smucit legăturile pregătite pentru pribegie, arunca pe jos nădragi, uniforme şi rochiile de sărbătoare ale femeilor.

— Da' ce-i cu voi aici? întrebă Pantelei Prokofievici.

— Iată ce-i! zise Petro, arătând peste umăr la femei şi adăugând: Urlă. Aşa că nu plecăm nici noi. Ori plecăm cu toţii, ori dacă nu, n-are să plece nimeni! Cum? Pe ele să le siluiască, poate, roşii, iar noi să ne scăpăm avutul? De va fi să ne omoare, să murim sub ochii lor!

— Dezbracă-te, tată! zise şi Grigori, cu un zâmbet, scoţându-şi mantaua şi sabia, iar Natalia, plângând, îi apucă de la spate mâna bătrânului şi i-o sărută, pe când Duniaşka, cu faţa îmbujorată de bucurie, bătea din palme.

Bătrânul îşi puse căciula în cap, dar şi-o scoase îndată şi trecând spre colţul cu icoanele, îşi făcu cu mişcări largi semnul crucii. Bătu trei mătănii, se sculă în picioare şi îi cercetă pe toţi cu privirea.

— Bun! Dacă aşa este, rămânem. Miluieşte-ne şi ocroteşte-ne, maică precistă!… Mă duc să desham caii.

Aniuşka veni în fugă şi se minună de chipurile vesele şi zâmbitoare ale tuturor celor din casa Melehovilor.

— Ce-i cu voi?

— Cazacii noştri nu mai plecă! răspunse Daria pentru toţi.

— Iaca na! V-aţi răzgândit?

— Ne-am răzgândit, răspunse Grigori, rânjindu-şi în silă potcoava dinţilor, albă ca zahărul, şi făcând cu ochiul. Când e vorba de moarte, nu-i nevoie s-o cauţi. Te găseşte şi acasă.

— Dacă nici ofiţerii nu pleacă, d-apoi noi?…

Şi Anikuşka fugi jos pe trepte şi prin faţa ferestrelor, tropotind greu, ca un cal.

La Vioşenskaia, ordonanţele lui Fomin, prinse de garduri, fâlfâiau în bătaia vântului. Din clipă în clipă, era aşteptată sosirea trupelor roşii.

Iar la Karghinskaia, la treizeci şi cinci de verste de Vioşenskaia, se afla statul-major al Frontului de nord. În noaptea de 4 ianuarie, sosi un detaşament de ceceni, pe când de la staniţa Ust-Belokalitveskaia înainta grăbit, în marş forţat, detaşamentul de represiune condus de Roman Lazarev, ofiţer superior de cazaci, îndreptându-se asupra regimentului de răsculaţi al lui Fomin.

În ziua de 5, cecenii urmau să înainteze asupra staniţei Vioşenskaia. O patrulă a lor şi fusese la Belogorka. Dar înaintarea fu oprită: un cazac care fugise de la Fomin vesti că însemnate trupe din Armata Roşie poposiseră peste noapte în Gorohovka, iar a doua zi, la 5, vor fi la Vioşenskaia.

Ocupat cu aliaţii sosiţi la Novocerkassk, Krasnov încercă să-l intimideze pe Fomin. Îl chemă la telegraf, prin firul direct Novocerkassk-Vioşenskaia. Telegrafistul, care ciocănea stăruitor, „Vioşenskaia-Fomin”, mijloci scurta convorbire: „Vioşenskaia, lui Fomin. Uriadnicule Fomin, ordon să-ţi bagi minţile în cap şi să-ţi ocupi poziţiile, împreună cu regimentul. Trimis detaşament de represiune. Neascultarea aduce moartea. Krasnov.”

La lumina lămpii de petrol, Fomin, cu cojocul descheiat, stătea şi privea panglica subţire de hârtie cu semne cafenii şerpuind printre degetele telegrafistului; apoi îi spuse, suflându-i în ceafă o răbufneală de frig şi de basamac:

— Ce tot îndrugă acolo?… Să-mi bag minţile în cap?… A isprăvit? Zi-i tu… Ce-e? Cum? Nu se poate?… Execută ce-ţi ordon, că acum îţi scot maţele afară!

Şi telegrafistul începu să ţăcănească: „Novocerkassk, atamanul Krasnov. Du-te-n aia mă-ti. Fomin.”

Situaţia de pe Frontul de nord ajunsese atât de încâlcită, încât Krasnov hotărî să plece în persoană la Karghinskaia, pentru a îndrepta direct de acolo „braţul pedepsitor” asupra lui Fomin şi, mai ales, pentru a ridica moralul scăzut al cazacilor. Tot în scopul acesta, îi invită pe aliaţi să viziteze frontul.

În slobozia Buturlinovka, au trecut astfel în revistă Regimentul „Sf. Gheorghe-Gundurovki”, abia ieşit din focul luptelor. După paradă, Krasnov veni în dreptul drapelului regimentului, se întoarse la dreapta şi strigă tare:

— Cei care au făcut serviciul la Regimentul 10, sub comanda mea, să facă un pas înainte!

Aproape jumătate din tot efectivul ieşi înainte. Krasnov îşi scoase căciula şi-l sărută pe obraji pe vagmistrul care se afla mai aproape de el, om în vârstă, dar în toată puterea. Cu mâneca mantalei, vagmistrul îşi şterse mustăţile tunse, holbându-şi ochii năuci. Krasnov se sărută cu toţi oamenii care slujiseră în regimentul său. Aliaţii rămaseră uimiţi şi începură să şuşotească. Mirarea lor însă făcu loc unor zâmbete şi cuvinte de politicoasă aprobare, când Krasnov se apropie de dânşii şi le explică:

— Sunt eroii cu care i-am bătut pe nemţi la Nezviska, iar pe austrieci la Beljeţ şi la Komarov, ajutând la victoria noastră comună asupra duşmanului.

Stâlpi albi de abur geros cu sclipiri de curcubeu se înălţau drept, de amândouă părţile soarelui, ca nişte santinele. Crivăţul aspru suna din surle prin codri şi zbura prin stepă, năpustindu-se apoi asupra armiilor de scaieţi ţepoşi, să-i strivească. În seara zilei de 6 ianuarie, când întunericul se aşternea deasupra Cirului, Krasnov sosi la Karghinskaia, însoţit de Edwards şi Olkott, ofiţeri din armata regală britanică, şi de căpitanul Berthelot şi locotenentul Erlich, ofiţeri francezi. Aliaţii, îmbrăcaţi cu şube groase şi cu căciuli miţoase de iepure, coborâră din automobile râzând, zgribuliţi de frig, bătând din picioare şi răspândind un miros de ţigări de foi şi apă de colonie. După ce s-au încălzit în casa bogătaşului negustor Levocikin şi după ce şi-au băut ceaiul, ofiţerii porniră împreună cu Krasnov şi cu generalul-maior Ivanov, comandantul Frontului de nord, la şcoala unde urma să se ţină adunarea.

Krasnov vorbi îndelung în faţa încordatei mulţimi de cazaci. Era ascultat cu multă luare-aminte. Dar tocmai în clipa când începu să zugrăvească „cruzimile bolşevicilor” în staniţele ocupate de dânşii, cineva strigă mânios de pe o bancă din fund, din norii vineţi de fum:

— Nu-i adevărat! şi strică tot chichirezul cuvântării.

A doua zi dimineaţă, Krasnov şi aliaţii plecară în grabă la Millerovo.

Tot aşa de zorită a fost evacuarea statului-major al Frontului de nord. Toată ziua cecenii cutreierară staniţa, prinzând cazacii care nu voiau să se retragă mai departe. Noaptea se dădu foc depozitului de muniţie. Până la miezul nopţii au pârâit cartuşele, asemenea unei uriaşe grămezi de vreascuri aprinse; apoi bubuiră obuzele, sărind în văzduh. A doua zi, în clipa în care pe medean se făcea o slujbă religioasă pentru acei care porneau în pribegie, o mitralieră începu să răpăie de pe dealul Karghinski: gloanţele izbiră ca o grindină de primăvară în acoperişul bisericii şi toată lumea se năpusti, risipindu-se în stepă. Lazarev cu detaşamentul său, şi unităţile de cazaci cu rândurile rărite încercară să acopere retragerea; infanteria se răspândi în trăgători, în faţa morii de vânt, iar bateria 36 „Karghin”, sub comanda esaulului Feodor Popov, chiar din Karghin, deschise focul asupra roşilor care înaintau, dar, după puţină vreme, o luă la goană. Cavaleria roşie, venind dinspre satul Latâşev, învălui infanteria şi, înghesuind-o în râpi, măcelări vreo douăzeci de bătrâni din Karghin, porecliţi de cineva în bătaie de joc „haidamacii”78.

De îndată ce au hotărât să nu mai purceadă în pribegie, Pantelei Prokofievici a şi prins să preţuiască din nou lucrurile după dreapta lor putere şi greutate.

Seara, când ieşi să dea hrană la vite, fără să mai şovăie, scoase fân dintr-un stog de soi mai prost. Zăbovi apoi în ograda întunecoasă, cercetând din toate părţile vaca şi gândind cu mulţumire: „Are să fete curând-curând; prea e umflată! Poate dă Dumnezeu gemeni!” Toate îi erau din nou dragi, iar bunurile de care se lepădase cu puţin înainte îşi recăpătaseră însemnătatea şi preţul de totdeauna. În puţinele ceasuri dinainte de asfinţit, avu astfel timp s-o ocărască pe Duniaşka, pentru că vărsase pe jos nişte tărâţe şi pentru că nu scosese gheaţa din albie şi nu dresese gardul spart într-un loc de porcul lui Stepan Astahov. Cu acest prilej o întrebă pe Axinia, care ieşise afară să închidă obloanele, dacă Stepan are de gând să plece în retragere. Îmboldindu-se în şal, Axinia răspunse cu vocea ei cântătoare:

— Da' de unde! Cum să plece? Zace pe cuptor. Îl scutură nişte friguri… Îi arde fruntea şi se văietă de burtă. S-a îmbolnăvit bietul Stiopa, aşa că n-are să plece…

— Şi ai noştri la fel… Adică, nu plecăm nici noi. Dracu să ştie dacă are să fie mai bine sau mai rău…

Se întuneca. Peste Don, în spatele perdelei sure de pădure, steaua polară ardea, sclipind în tăriile verzui. Marginea de răsărit a cerului se învăluia în purpură, ca o văpaie de pojar. Pătrarul scobit al lunii se agăţase de crengile desfrunzite ale unui plop negru; pluteau umbre şterse pe zăpadă. Troienele se ridicau negre. Liniştea era atât de adâncă, încât Pantelei Prokofievici auzea cum cineva – Anikuşka pesemne – spărgea gheaţa cu o rangă, într-o copcă a Donului. Ţăndări de gheaţă săreau şi cădeau cu clinchete de sticlă; boii rumegau alene fânul.

În bucătărie, se aprinse lumina; înăuntru se zări Natalia, trecând pe lângă fereastră. Pantelei Prokofievici se simţi atras de căldură, păşi pragul şi îi găsi pe toţi ai casei adunaţi în încăpere. Duniaşka abia se întorsese de la nevasta lui Hristonea; golea strachina de murăturile aduse în ea şi povestea noutăţile, grăbită, parcă temându-se că n-au s-o lase să le isprăvească.

În odaie, Grigori îşi unse arma, revolverul şi sabia, înveli binoclul într-un ştergar, apoi îl chemă pe Petro.

— Ţi-ai ascuns armele? Adă-le!… Trebuiesc ascunse.

— Dar dacă va fi nevoie să ne apărăm?

— Tacă-ţi gura! zâmbi Grigori. Mai bine ia aminte că, dacă le găsesc la tine, au să te spânzure la poartă, cu târtiţa în sus.

Ieşiră în ogradă. Îşi ascunseră armele în locuri diferite, fără să ştie de ce. Totuşi, Grigori îşi vârî revolverul negru, nou-nouţ, sub o pernă din odaie.

Îndată după cină şi când începură să se pregătească de culcare, dondănind una şi alta, câinele, legat în curte, lătră furios, zbătându-se în lanţ şi hârâind din pricina zgărzii ce-i strângea gâtul. Bătrânul ieşi afară să vadă ce este şi se întoarse împingând din urmă un om cu faţa învelită până la sprâncene în glugă. Omul, echipat ca pentru război, încins strâns cu o curea albă, intră şi făcu semnul crucii. Din gura lui, cu buzele atât de rotund cercuite de promoroacă încât semănau cu o albă slovă „o”, ţâşniră aburi.

— Nu mă mai cunoaşteţi, se vede?!

— Vai, cuscrul Makar! strigă Daria.

Abia atunci Petro şi ceilalţi îl recunoscură pe Makar Nogaiţev, neam depărtat cu dânşii, cazac din satul Singhin, cântăreţ şi beţiv fără pereche în tot districtul.

— Ce vânt te-a adus? zâmbi Petro, fără să se ridice în picioare.

Nogaiţev smulse ţurţurii de gheaţă din mustăţi, îi zvârli spre prag, bocăni din picioarele încălţate în uriaşe cizme de pâslă, căptuşite cu piele, şi începu să se dezbrace fără grabă.

— Îmi era urât să plec singur în retragere, aşa că mi-am zis: „Ia hai să mă duc pe la cuscri!” Am auzit că sunteţi acasă. Atunci îi spun eu muierii: „Mă duc la Melehov, o să ne fie mai vesel împreună”.

Îşi scoase arma şi o sprijini de cuptor, lângă vătraie, stârnind zâmbetele şi chicotele femeilor. Cartuşiera şi-o vârî în cotlonul vetrei, iar sabia şi biciuşca le puse la loc de cinste, chiar pe pat. Ca totdeauna, răsuflarea lui Makar duhnea a basamac; ochii lui mari şi bulbucaţi erau păienjeniţi de ameţeala băuturii, iar cele două şiruri de dinţi drepţi şi albăstrui, ca nişte scoici de pe malul Donului, sclipeau prin floaca umedă a bărbii încâlcite.

— Dar cazacii de la Singhin nu pleacă? întrebă Grigori, întinzându-i pungociul de tutun, cusut cu mărgele de sticlă.

Musafirul, cu o mişcare din mână, refuză pungociul.

— Nu fumez… Cazacii, zici? Unii au plecat, iar alţii îşi caută o vizuină ca să se ascundă. Dar voi nu vă căraţi?

— Cazacii noştri nu pleacă! Ce-ţi mai vine şi dumitale să-i momeşti acum? zile Ilinişna speriată.

— Cum? Rămâneţi aici? Nu-mi vine să cred! Cuscre Grigori! Adevărat e ce spune? Aveţi să vă pierdeţi viaţa, fraţilor!

— Fie ce-o fi! suspină Petro şi întrebă deodată cu obrajii aprinşi de tulburare: Grigori! Tu ce zici? Nu te-ai răzgândit cumva? Poate… că tot mai bine-i să plecăm?

— Ba de loc!

Un nor de fum îl învălui pe Grigori şi pluti mult timp, legănându-se deasupra părului său creţ, negru ca smoala.

— Tata ţi-a dus calul în grajd? întrebă Petro, numai ca să spună ceva.

Tăcerea stărui îndelung. Doar roata de tors, învârtită de piciorul Duniaşkăi, bâzâia ca un bondar, făcând pe cei dimprejur să moţăie de somn.

Nogaiţev rămase toată noaptea, până-n zori, înverşunându-se ca să-i înduplece pe cei doi fraţi să plece peste Doneţ. De două ori, Petro alergă cu capul gol ca să pună şeile pe cai şi de două ori le scoase de pe dânşii, biruit de ochii ameninţători ai Dariei.

Zorile mijiră, în sfârşit, şi musafirul se pregăti să plece. Îmbrăcat, ţinându-se de clanţa uşii, tuşi cu înţeles şi spuse cu o ameninţare ascunsă:

— Poate să fie mai bine de voi, dar rău tot are să vă pară. Dacă vom izbuti să ne-ntoarcem de acolo, o să ţinem minte cine a deschis roşilor porţile Donului, cine a rămas să-i slujească…

Dis-de-dimineaţă. Porni o ninsoare deasă. Ieşind în ogradă, Grigori zări o puzderie vârcolită de oameni care trecea Donul pe gheaţă, în dreptul vadului. Opt cai, înhămaţi la nu se lămurea ce, trăgeau de zor; se auzeau glasuri, strigăte, suduieli de mamă. Umbre cenuşii de oameni şi de cai se întrezăreau prin ninsoare, ca prin ceaţă. Grigori ghici după atelajul de patru perechi: „E o baterie… Să fie roşii? Gândul îi strânse inima; stăpânindu-se, se linişti.

Gloata se apropia de sat, ocolind pe departe gura neagră a apei neîngheţate, căscată spre cer. Chiar lângă mal, tunul din faţă rupse gheaţa subţiată pe dedesubt şi se prăbuşi pe o roată. Vântul aduse strigătele conducătorilor, pârâitul gheţii şi ţăcănitul potcoavelor de la caii care alunecau. Grigori trecu în ocolul vitelor şi se uită afară cu băgare de seamă. Zări epoleţii acoperiţi de zăpadă pe umerii mantalelor, şi după uniformă se lămuri că erau cazaci.

Peste cinci minute, un vagmistru bătrân intră pe poartă, călare pe un cal mare, cu crupa lată. Descălecă la treptele casei, îşi legă calul de parmacul scării şi intră în casă.

— Cine-i stăpân aici? întrebă el, după ce dăduse tuturora bună ziua.

— Eu, răspunse Pantelei Prokofievici, aşteptând cu frica în sân altă întrebare: „Dar cazacii voştri de ce stau acasă?”

Însă vagmistrul îşi netezi cu pumnul mustăţile albe de zăpadă, pleoştite şi lungi ca nişte eghileţi, şi spuse cu glas de tânguire:

— Cazaci, pentru numele lui Hristos, ajutaţi-ne să scoatem tunul! S-a împotmolit la mal, până în osii. N-aveţi cumva nişte frânghii? Cum se cheamă satul acesta? Ne-am rătăcit. Trebuia să fim în staniţa Elanskaia, dar cu viforniţa asta nu vezi nimic la doi paşi de tine. Am pierdut calea, iar roşii acuşi-acuşi ne calcă pe coadă.

— Nu ştiu, zău… o încurcă bătrânul.

— Ce să ştii? Nu-i nimic de ştiut. Văd că aveţi nişte cazaci zdraveni aici. Şi tocmai de oameni zdraveni avem nevoie să ne dea ajutor…

— Îs cam bolnavi, minţi Pantelei Prokofievici.

— Care va să zică, fraţilor, aşa sunteţi voi?

Vagmistrul îi cercetă pe toţi dintr-o ochire, întorcându-se cu tot trupul, ca lupul. În glasul său răsunară strune tinereşti şi mai aspre:

— Oare nu sunteţi cazaci? Adică, să se piardă averea statului?… Am rămas să ţin locul comandantului bateriei; ofiţerii au spălat putina, şi de o săptămână nu mă dau jos de pe cal; am îngheţat, mi-au căzut degetele de la un picior. Dar n-am să-mi las bateria, chiar dacă mi-aş prăpădi viaţa! Şi voi!… Dar ce să mai vorbesc? Dacă nu vreţi cu binele, o să chem îndată cazacii şi… vagmistrul strigă cu durere şi cu mânie în glas: o să vă punem la treabă cu sila. Pui de căţea!… Bolşevici, hai? Mormântul mamei voastre! O să te punem la ham, moşule, dacă aşa vrei! Du-te şi cheamă oamenii, iar dacă nu vin, martor mi-e Dumnezeu că mă întorc şi vă mătur satul de pe pământ…

Ameninţa, dar ca un om nu prea sigur de puterile sale. Lui Grigori i se făcu milă de dânsul. Îşi luă căciula şi, fără să se uite la vagmistrul care fierbea de necaz, vorbi răstit:

— Lasă gălăgia!… Te rocoşeşti de pomană. Te-om ajuta şi te-i duce în plata domnului.

Cu ajutorul gardurilor aşternute sub roţi, bateria fu trecută pe mal. Tăbărâse multă lume să dea ajutor, cu mult alai. Anikuşka, Hristonea, Tomilin Ivan, Melehovii şi vreo zece muieri, împreună cu artileriştii, despotmoliră tunurile şi chesoanele, mai punând umărul şi ajutând cailor să urce dealul. Roţile îngheţate nu se învârteau şi lunecau în zăpadă. Caii, sleiţi de puteri, abia se opinteau la cel mai mic urcuş. Servanţii, rămaşi la jumătate din numărul lor, mergeau pe jos. Vagmistrul îşi scoase căciula, făcu o plecăciune de mulţumire acelora care-i săriseră într-ajutor şi, întorcându-se în şa, ordonă cu vocea istovită:

— Baterie, după mine.

Grigori se uită în urma lui, cu nedumerită evlavie şi uimire. Petro se apropie, morfolindu-şi mustaţa, şi rosti, ca şi cum ar fi răspuns gândului lui Grigori:

— Dacă toţi ar fi la fel!… Iată cum trebuie apărat Donul nostru liniştit!

— Vorbeşti despre mustăcios? Despre vagmistru? întrebă Hristonea, care era tăvălit în noroi până la urechi, apropiindu-se. Ai să vezi că are să-şi ducă tunurile acolo unde trebuie… Mama mă-si, cum a mai ridicat biciuşca la mine! Şi să ştii că m-ar fi pocnit, că de, e omul în deznădăjduire. La început nu vream să merg, dar pe urmă, ca să vorbim drept, m-a luat cu frica. N-am nici pâslari în picioare, dar de venit tot am venit. Numai una spune-mi: ce poate să facă el, neghiobul, cu tunul? Umblă cu dânsul ca un porc nărăvaş cu jugul: e greu şi nu se simte la îndemână, şi tot cu el îi trage înainte!…

Zâmbind, cazacii se împrăştiară, fără să adauge nici un cuvânt.

Trecuse de amiază când, departe, dincolo de Don, o mitralieră împroşcă surd două rafale şi tăcu.

După o jumătate de ceas, Grigori, care nu se depărta de la fereastra odăii, făcu un pas îndărăt; chipul său se învălui într-o paloare cenuşie.

— Iată-i!

Ilinişna suspină şi sări la fereastră. Opt oameni călări galopau în neorânduială pe uliţă. Se apropiară în trap de ograda lui Melehov, se opriră, se uitară la vadul Donului şi la drumul negru dintre fluviu şi povârniş, apoi o luară îndărăt. Caii lor bine hrăniţi, clătinând din cozile tăiate scurt, goneau zvârlind bulgăraşi de zăpadă de sub copite. Patrula călare, ce venise pentru recunoaşterea satului, pieri astfel îndată din ochi. După un ceas, Tatarski răsună de scârţâitul zăpezii strivite sub tălpi, de glasurile oamenilor care nu vorbeau ca localnicii şi de lătratul câinilor. Un regiment de infanterie cu mitraliere pe sănii, un convoi de căruţe şi de bucătării trecură Donul şi se împrăştiară în sat.

Cu toată frica din cele dintâi clipe, când au intrat oştirile duşmane, Duniaşka, veşnic pornită pe râs, nu şi-l putuse stăpâni nici de astă dată: când patrula o luase îndărăt, pufni în şorţ şi fugi în bucătărie. Natalia o întâmpină cu privirea plină de spaimă.

— Ce-i cu tine?

— Of, Nataşenka dragă! Dacă i-ai vedea cum călăresc! Se bâţâie în şa: înainte-îndărăt, înainte-îndărăt!… Iar mâinile li se dezghioacă din coate… Parc-ar fi nişte momâi de cârpe, aşa clămpănesc. Ian te uită!…

Maimuţări cu atâta haz cum se cobâlţâiau în şa ostaşii roşii, încât Natalia se prăvăli în pat înecată de râs şi-şi ascunse faţa în perne, ca să nu atragă cumva luarea-aminte şi mânia socrului.

În cămăruţa de alături scuturat de un tremur mărunt, Pantelei Prokofievici strămuta pe bancă fără nici un rost, aşa, sulele şi borcănaşul cu cuie de lemn, tot uitându-se la fereastră cu o privire rătăcită, de fiară încolţită.

Iar femeile se veseleau în bucătărie, parcă trăgând a ceasul cel rău: Duniaşka, cu faţa roşie ca macul, cu ochii umezi de lacrimi sclipind ca două boabe de mure stropite de rouă, îi arăta Dariei cum stau ostaşii roşii în şa şi, fără să vrea, dădea un înţeles deşucheat şi neruşinat mişcărilor sale ritmice. Sprâncenele vopsite şi arcuite în potcoavă ale Dariei se frângeau de râsul nervos, şi ea chicoti răguşit, cu glas înecat:

— Au să-şi roadă pantalonii până ce-or face găuri!… Vai de mama lor de călăreţi!… Au să turtească şi oblâncul!…

Petro, care ieşise cu o mutră deznădăjduită din odaie, se înveseli o clipă de râsul lor.

— Vă minunaţi uitându-vă cum călăresc? întrebă el. De ce-ar avea milă de cal? Îi umplu spinarea de răni şi şterpelesc altul… Ţărani! Dădu din mână cu un nemărginit dispreţ. Poate că văd calul pentru întâia oară în viaţa lor! „Hai să-ncălecăm, să mergem şi-om vedea unde-o să ajungem.” Părinţii lor se speriau de scârţâitul roţilor, iar ei fac pe grozavii în şa! Of-of!

Îşi trosni degetele şi ieşi din odaie.

Ostaşii roşii mergeau grămadă pe uliţă, se împărţeau în pâlcuri şi intrau în curţi. Trei cotiră la portiţa lui Anikuşka; alţi cinci, din care unul călare, rămaseră lângă curtea lui Astahov, iar alţi cinci porniră de-a lungul gardului spre ograda lui Melehov. În fruntea lor, mergea un ostaş roşu în vârstă şi scund, cu faţa rasă, cu nasul turtit şi cu nările late; era sprinten şi se ţinea ca un adevărat ostaş vechi. Intră înaintea celorlalţi în curtea Melehovilor şi, oprindu-se la trepte, privi o clipă cu capul înclinat la dulăul galben care sărea în lanţ, gâfâind şi înecându-se de lătrat; apoi scoase puşca de la umăr. Un foc de armă răsună, smulgând de pe acoperiş un nouraş alb de zăpadă. Potrivindu-şi gulerul cămăşii care îi sugruma gâtul, Grigori văzu prin geam câinele zvârcolindu-se pe zăpadă şi pătând-o cu sânge, muşcându-şi locul străpuns de glonţ şi lanţul de fier, în chinurile morţii. Grigori se uită înapoi şi zări chipurile femeilor, albe ca varul, şi ochii rătăciţi ai bătrânei. Cu capul gol păşi în tindă.

— Lasă! îi strigă din urmă taică-său, cu glas străin.

Grigori deschise larg uşa. Cartuşul gol căzu cu un clinchet în prag. Ostaşii roşii rămaşi afară intrau pe poartă.

— De ce-ai omorât câinele? întrebă Grigori, oprindu-se în prag. Nu te lăsa să trăieşti?

Nările late ale ostaşului roşu sorbiră aerul, colţurile buzelor subţiri, negricioase şi proaspăt rase se lăsară în jos. Se uită în jur şi-şi trecu arma în mâna stângă.

— Dar ce e, te-a apucat mila de el? Îl boceşti! Mie nu mi-ar părea rău să mai stric un cartuş şi pe tine. Vrei? Stai acolo!…

— Hai, lasă-l, lasă-l, Alexandr! rosti, apropiindu-se şi râzând, un alt ostaş roşu, cu sprâncenele roşcate. Noroc, gospodarule! Aţi mai văzut ostaşi roşii?… Primiţi-ne în cvartir. V-a omorât câinele?… Păcat! Intraţi, tovarăşi!

Grigori intră în urma lor. Ostaşii roşii salutau cu voioşie, îşi scoteau cartuşierele japoneze de piele şi aruncau pe pat mantalele, scurtele vătuite şi căciulile. Toată casa se umplu într-o clipă de mirosul iute şi înţepător de soldat, de acel miros alcătuit din miasmă de sudoare omenească, săpun ieftin, unsoare de armă, amintind marşurile lungi.

Acela care se numea Alexandr se aşeză la masă, îşi aprinse ţigara şi-l întrebă pe Grigori, ca şi cum ar fi continuat o convorbire:

— Tu ai fost la albi?

— Da…

— Aşa… Cunosc pasărea după zbor, iar pe tine după muci!. Ai fost alb! Ofiţer, epoleţi de aur?

Scotea cu putere fumul pe nări şi-l sfredelea pe Grigori, care stătea lângă uşă, cu ochii reci, fără zâmbet, izbind mereu ţigara cu unghia mare, galbenă de tutun.

— Zi, eşti ofiţer? Mărturiseşte!… Te văd după ţinută: am făcut şi eu întreg războiul cu Germania.

— Am fost ofiţer.

Grigori zâmbi silit şi, simţind privirea speriată, rugătoare a Nataliei, se încruntă; sprâncenele îi tremurau. Îi era necaz de zâmbetul său.

— Păcat! Văd că nu trebuia să trag în câine, ci în altcineva…

Ostaşul aruncă mucul de ţigară la picioarele lui Grigori şi făcu celorlalţi cu ochiul.

Iar Grigori simţi din nou cum buzele i se strâmbă silit, într-un zâmbet vinovat şi milog, şi roşi de ruşine pentru o asemenea dovadă de slăbiciune fără voie şi fără strunirea cugetului. „Stau ca un câine în faţa stăpânului”, îl dogori gândul umilit, şi văzu pentru o clipă în închipuire: în acelaşi zâmbet îşi încreţea buzele negre, catifelate, câinele omorât, câinele cel cu pieptul alb, când el, Grigori, stăpân pe viaţa şi pe moartea lui, venea spre dânsul, iar dulăul se culca pe spate, dezvelindu-şi colţii tineri şi dând din coada-i roşcată, stufoasă…

Cu acelaşi glas pe care Grigori nu i-l mai recunoştea, Pantelei Prokofievici întrebă dacă musafirii nu vor cumva să cineze. El are să-i spună gospodinei…

Fără să aştepte răspunsul, Ilinişna se repezi la cuptor. Vătraiul îi tremura în mâini, şi ea nu izbutea să ridice oala de tuci cu ciorbă. Cu ochii plecaţi în pământ, Daria aduse la masă. Ostaşii se aşezară fără să facă semnul crucii. Bătrânul îi supraveghea cu o privire căscată de spaimă şi cu o tainică scârbire. Neizbutind să se stăpânească, îl întrebă:

— Care va să zică, nu vă rugaţi lui Dumnezeu?

Abia atunci un fel de zâmbet se ivi pe buzele numitului Alexandr. În râsetele tuturora, răspunse:

— Nu, taică, şi nici pe tine nu te-aş sfătui. Pe dumnezeii noştri i-am băgat de mult în… Se opri, încruntându-şi sprâncenele. Nu există nici un Dumnezeu, dar proştii tot cred şi se închină la aceste scânduri!

— Aşa e, aşa e! încuviinţă înfricoşat Pantelei Prokofievici. Oameni cu carte… sigur, au dezlegat toate, ştiu mai bine decât noi…

Daria orânduise în faţa fiecăruia câte o lingură, dar Alexandr o împinse pe a lui la o parte şi ceru:

— N-aveţi cumva una de metal? Atâta-mi lipseşte să mă pricopsesc cu vreo boală! Păi, lingură se cheamă asta? O aşchie roasă!

Daria izbucni:

— Dacă ţi-e scârbă de lucrul altuia, n-ai decât să vii cu al tău.

— Hai, lasă vorba, nevastă! N-ai alta? Atunci dă-mi un şervet curat s-o şterg pe asta.

Ilinişna aduse şi aşeză pe masă oala cu ciorbă.

Iar tot Alexandr o rugă pe ea altceva:

— Mănâncă tu, maică, mai întâi!

— De ce să mănânc? E prea sărată? se sperie bătrâna.

— Mănâncă, mănâncă! Nu cumva vei fi pus vreun praf înăuntru, aşa ca pentru musafiri?…

— Mănâncă, hai! porunci Pantelei Prokofievici, pungindu-şi buzele.

Apoi aduse din cămară sculele de cizmărie, împinse la fereastră un butuc de anin ce-i servea de scaun, îşi potrivi opaiţul într-o sticluţă şi se aşeză cu o cizmă veche în braţe. Nu voia să se mai amestece în vorbă.

Cât despre Petro, nu se arătă din odaia lui. Tot acolo se afla Natalia cu copiii. Duniaşka stătea rezemată de cuptor şi împletea la un ciorap, dar după ce un ostaş o numi „domnişoară” şi o pofti la cină, plecă şi dânsa. Vorba se curmă. După ce au mâncat, ostaşii începură să fumeze.

— E voie ori nu de fumat la voi? întrebă omul cu sprâncenele roşcate.

— Avem şi noi fumători berechet, răspunse în silă Ilinişna.

Grigori refuză ţigara cu care fusese poftit. Tremura din tot trupul şi inima i se strângea dureros când se uita la omul care îi omorâse câinele şi care se purta cu atâta semeţie şi obrăznicie faţă de el. Vădit căuta harţă, un prilej să-l jignească pe Grigori, pentru a-l sili să deschidă gura.

— În ce regiment aţi fost, blagorodnicia voastră?

— În mai multe…

— Şi câţi de ai noştri ai omorât?

— La război nu se numără. Să nu crezi, tovarăşe, că m-am născut ofiţer. Războiul m-a făcut ofiţer… Am tresele pentru fapte de arme…

— Nu-s tovarăş cu ofiţerii! Pe oameni de-alde tine îi punem la zid. Şi eu, păcătosul, am dat gata destui.

— Iar eu ţi-aş spune alta, tovarăşe: nu te porţi cuviincios. S-ar zice că aţi cucerit satul prin luptă. Dar noi singuri am părăsit frontul. V-am lăsat să treceţi, şi tu te porţi ca în ţară cucerită… Să omori câini, la asta se pricepe oricine, şi nu e mare lucru să ucizi un om fără arme, ori să-ţi baţi joc de el…

— Nu mă-nvăţa tu! Ştim noi cine sunteţi! „Am părăsit frontul!” Dacă nu v-am fi bătut, nu l-aţi fi părăsit. Pot să-ţi vorbesc şi altfel.

— Lasă, Alexandr, ne-am săturat! îl rugă cel cu sprâncene roşcate.

Dar Alexandr se şi apropie de Grigori, umflându-şi nările, răsuflând şuierător şi răguşit:

— Să nu te legi de mine, ofiţerule, că ai s-o păţeşti!

— Nu mă leg!

— Ba te legi!

Natalia deschise uşa pe jumătate şi-l chemă pe Grigori cu glasul frânt. El ocoli ostaşul care stătea în faţa lui, plecă şi se clătină în uşă ca un om beat. Petro îl întâmpină cu şoaptă plină de ură şi de obidă:

— Ce naiba faci?… Cauţi pe dracu cu lumânarea? De ce te pui cu el? Ai să te prăpădeşti şi pe tine, şi pe noi. Stai jos!… Şi-l împinse cu putere pe o ladă, apoi ieşi în bucătărie.

Cu gura larg deschisă, Grigori înghiţea aerul cu nesaţ; rumeneala arămie îi părăsea chipul smead. Ochii stinşi recăpătau slabe licăriri.

— Grişa, Grişenka, dragul meu, nu te băga în bucluc! îl rugă Natalia, tremurând şi astupând gura copiilor, care erau gata-gata să izbucnească în plâns.

— De ce? Ah, de ce n-am plecat? întrebă Grigori şi se uită la Natalia cu o privire chinuită. N-avea grijă, fac cum vrei, dar taci! Nu mai am putere să rabd!

Într-un târziu, mai veniră încă trei ostaşi roşii. Unul, cu căciula neagră şi înaltă, cu apucături de şef, întrebă:

— Câţi oameni se află în cvartir?

— Şapte, răspunse pentru toţi cel cu sprâncenele roşii, jucându-se cu clapele livencăi79 cântătoare.

— Aici are să stea o grupă de mitraliere. Faceţi loc!

Plecară. Porţile scârţâiră îndată; două căruţe au intrat în ogradă. Una din mitraliere fu băgată în tindă. Cineva aprindea chibrit după chibrit în întuneric şi înjura sălbatic de mamă. Unii fumau lângă magazie; alţii umblau cu foc pe arie, scoţând fânul, dar nimeni din familie nu ieşi afară.

— Ce-ar fi dacă te-ai duce să vezi caii? şopti Ilinişna, trecând pe lângă bătrân.

Umerii lui tresăriră, dar de dus nu se duse. Uşile se deschideau şi se închideau cu vuiet toată noaptea. Aburi albi pluteau până în tavan şi se prelingeau pe pereţi în picături de rouă. Ostaşii îşi făcură aşternut pe jos, în odaie. Grigori le aduse o blană şi le puse la căpătâi cojocul său.

— Ştiu ce vă trebuie. Am fost şi eu soldat! zâmbi împăciuitor către cel pe care îl simţea duşman. Dar nările largi ale ostaşului fremătau, şi privirea lui neîmpăcată îl străpunse pe Grigori…

Grigori şi Natalia se culcară pe pat în aceeaşi odaie. Ostaşii îşi puseră armele-n căpătâi, întinzându-se pe blană. Natalia voi să stingă lumina, dar cineva o întrebă răstit:

— Cine te-a rugat să stingi lumina? Las-o, n-auzi? Micşorează fitilul, dar lampa trebuie să ardă toată noaptea.

Natalia îşi culcă copiii la picioare şi se întoarse cu faţa spre perete, fără să se dezbrace. Grigori zăcea cu braţele răstignite pe pernă, deasupra capului.

„Dacă am fi plecat, gândea el, încleştându-şi dinţii şi apăsându-şi pieptul în dreptul inimii de colţul pernei, dacă ne-am fi dus în pribegie, dânşii ar fi întins-o pe Nataşka, chiar în acest pat şi şi-ar fi bătut joc de ea, ca atunci în Polonia, de Frania…”

Unul dintre ostaşi începu să povestească ceva, dar aceeaşi voce cunoscută îl întrerupse şi vorbi în semiîntunericul tulbure, făcând pauze ca şi cum ar fi aşteptat ceva:

— Vai, ce urât mai e fără muiere! Aş rupe-o cu dinţii!… Dar gazda e ofiţer… Ăştia nu-şi dau nevestele oamenilor de rând, nespălaţilor… Auzi, gazdă?

Unii ostaşi sforăiau, cineva râse somnoros. Glasul celui cu sprâncenele roşcate răsună ameninţător:

— Ei, Alexandr, m-am săturat să te tot rog. În fiecare cvartir faci scandal, ca un huligan; batjocoreşti uniforma de ostaş roşu. Asta nu se mai poate! Chiar acum mă duc la comisar sau la comandantul companiei. Auzi? Mai avem de vorbit cu tine!

Se aşternu tăcere. Se auzea numai cum cel cu sprâncenele roşcate îşi trage cizmele, gâfâind supărat. Peste o clipă ieşi afară, trântind uşa.

Natalia nu se mai putu stăpâni şi scăpă un sughiţ de plâns. Cu mâna tremurătoare, Grigori îi mângâia capul, fruntea asudată şi faţa udă de lacrimi. Mâna dreaptă îi umbla lin pe piept, iar degetele descheiau şi încheiau mecanic nasturii cămăşii.

— Taci, taci! murmură el Nataliei în şoaptă abia auzită.

În acea clipă ştia un singur lucru: era gata din tot sufletul să sufere orice încercare, orice înjosire, ca să scape vieţile celor care-i erau dragi şi viaţa sa.

O flacără de chibrit lumină chipul numitului Alexandr, cu nasul lat şi buzele sugând din ţigară. Se auzi cum bombăneşte ceva, cum se ridică şi, oftând în sforăitul celorlalţi, începe să se îmbrace.

Grigori, care asculta cu nerăbdare, recunoscător în adâncul sufletului omului cu sprâncenele roşcate, tremură de bucurie, auzind paşii la fereastră şi un glas mâniat:

— Se leagă mereu, tovarăşe comisar. Nu-i chip cu el… Curată pacoste.

Paşii răsunară în tindă; uşa scârţâi şi se deschise. O voce tânără de comandant ordonă:

— Alexandr Tiurnikov, îmbracă-te şi pleacă imediat de aici!… Ai să dormi la mine, iar mâine te vom judeca pentru purtarea ta nevrednică de un ostaş roşu.

Grigori întâlni privirea binevoitoare şi pătrunzătoare a omului cu scurta de piele neagră care stătea lângă uşă, alături de cel cu sprâncenele roşcate.

Era tânăr şi aspru, de o asprime tinerească; buzele lui, abia înnegrite de pufuşorul tinereţii, erau strânse cu o fermitate exagerată.

— Ei, tovarăşe, aţi avut un musafir zurbagiu? vorbi el către Grigori şi zâmbi uşor. Acum puteţi dormi în pace; avem să-l potolim mâine. Rămâneţi cu bine! Hai cu mine, Tiurnikov!…

Plecară, iar Grigori scoase un oftat de uşurare.

Dimineaţa, omul cu sprâncenele roşcate plăti pentru dormit şi pentru mâncare, mai zăbovind dinadins şi spuse:

— Să nu vă supăraţi, oameni buni! Acest Alexandr al nostru nu-i în toate minţile. Anul trecut, ofiţerii i-au omorât la Lugansk – de acolo-i de fel – mama şi sora. Chiar sub ochii lui. De atunci a ajuns aşa… Mulţumim şi rămâneţi cu bine… Da, era să uit: asta-i pentru copii!

Spre nespusa bucurie a copiilor, vârî mâna în sacul de merinde şi le întinse câte o bucată de zahăr, care ajunsese cenuşiu de murdărie.

Pantelei Prokofievici îşi privi înduioşat nepoţii.

— Asemenea dar mai zic şi eu! Au şi dânşii o bucăţică dulce. Noi, de un an şi jumătate, nici n-am văzut zahăr. Să te ocrotească Hristos, tovarăşe!… Ziceţi-i bogdaproste lui nenea! Poliuşka, mulţumeşte!… De ce stai cu buza umflată, drăguţo?

Ostaşul roşu ieşi, iar bătrânul se răsti la Natalia:

— Toantelor ce sunteţi! Ar fi trebuit să-i dai măcar o lipie pentru drum! Nu ştii că se cade să te-arăţi darnică faţă de omul bun? Vai de capul vostru!

— Fugi după el! porunci Grigori.

Natalia îşi puse tulpanul şi ajunse din urmă ostaşul dincolo de portiţă. Roşie de sfială, îi băgă lipia în buzunarul mantalei, adânc ca o fântână de stepă.

Pe la nămiezi, trecu prin sat, în marş forţat, Regimentul 6 „Mţensk”, decorat cu ordinul Drapelul Roşu, luând de la câţiva cazaci caii de călărie. Departe, după deal, tunau salve de artilerie.

— Se dă o bătălie la Cir, cuvântă Pantelei Prokofievici.

Către asfinţit, Petro şi Grigori ieşeau mereu în ogradă.

Se auzea cum bubuiau surd tunurile pe valea Donului, undeva, departe, poate la Ust-Hopiorskaia. Mitralierele răpăiau slab de tot: ca să le auzi, trebuia să-ţi lipeşti urechea pe pământul îngheţat.

— Se bat de nădejde şi acolo. E generalul Guselşcikov, cu oamenii de la Gundurovskaia, spuse Petro, măturându-şi zăpada de pe genunchi şi de pe căciulă; apoi adăugă, fără nici o legătură cu ceea ce spusese: Au să ne ia caii, Grigori. Al tău e straşnic, zău, ai să vezi cum au să ţi-l ia.

Dar Bătrânul se gândise la asta înaintea lor. Mai târziu, când Grigori scosese cei doi cai din grajd ca să-i ducă la adăpat, văzu cu adâncă mirare că amândoi sunt şchiopi de câte un picior dinainte – atât al său, cât şi al lui Petro. Îşi chemă fratele:

— Ian te uită ce nenorocire: caii nu mai pot umbla! Al tău e beteag de piciorul drept, al meu de cel stâng. Nu pricep cum au putut să se rănească… Or fi având rapăn?

Caii stăteau trişti pe zăpada liliachie, sub stelele înserării care abia luceau. Nu mai zburdau de plictiseală, nu mai dădeau cu picioarele. Petro aprinse felinarul, dar îl opri bătrânul care venea de la arie:

— Ce faci cu felinarul?

— Caii şchioapătă, tată! Pesemne că s-au îmbolnăvit de picioare.

— Şi chiar dacă s-au îmbolnăvit, ce rău vezi în asta? Vrei să vie vreo ţoapă să puie şaua pe ei şi să ţi-i ia din ogradă?

— Nu zic…

— Nu zici, dar spune-i lui Grişka că eu i-am îmbolnăvit de picioare! Am luat ciocanul şi le-am băgat câte un cui în copite, pe sub zgârci. Vor fi şchiopi până când s-o depărta frontul.

Petro dădu din cap, îşi mozoli mustaţa şi se duse la Grigori.

— Bagă-i în grajd la iesle! Tata i-a făcut şchiopi.

Născocirea bătrânului le-a scăpat caii.

În aceeaşi noapte, satul fu vânzolit din nou de o mare zarvă. Călăreţii galopau pe ulicioare. Zdrăngănind la hopuri şi la cotituri, o baterie intră în sat şi se opri în medean. Regimentul 13 de cavalerie poposi pentru înnoptat. Hristonea veni la Melehovi, se aşeză pe vine şi începu să fumeze.

— N-au picat tartorii ăştia şi pe la voi? N-aveţi pe nimeni în casă?

— Deocamdată ne-a ferit Dumnezeu. Au tăbărât mai deunăzi de ne-au împuţit toată casa cu duhoarea lor de ţărani! mormăi supărată Ilinişna.

— La mine au fost.

Glasul lui Hristonea scăzu în şoaptă; cu palma lui uriaşă îşi şterse ochiul în care se ivi o lacrimă, dar în aceeaşi clipă îşi scutură capul mare cât un cazan de campanie şi oftă, de parcă i-ar fi fost ruşine de lacrimile sale.

— Ce-i cu tine, Hristonea? întrebă Petro, mijind a surâde.

Până atunci nu avusese prilejul să-l vadă pe Hristonea cu ochii înlăcrimaţi şi lucrul acesta îl făcuse să zâmbească.

— Mi-au luat pe Corbiu. Am fost cu el în războiul cu Germania… Amândoi am avut parte de aceleaşi necazuri… Era ca un om. Mai deştept chiar decât omul… Şi tot eu am pus şaua pe el. „Pregăteşte-l, mi-a spus, că pe mine nu mă lasă.” „Ce vrei de la mine, zic, să-ţi pun şaua pe el toată viaţa? Dacă l-ai luat, mână-l singur.” Ei, tot am pus şaua pe el – şi omul ăla nici nu era om, ci un bleg! Îmi ajungea cu capul până la brâu, n-atingea scara şeii cu piciorul. L-a dus până la trepte şi l-a încălecat… Am urlat ca un copil… „L-am iubit, îi zic nevestei, l-am hrănit, l-am îngrijit…” Glasul lui Hristonea se făcu din nou abia auzit şi şuierător. Se sculă în picioare: Acuma nici nu-mi vine să mă duc în grajd. Mi s-a pustiit casa fără el…

— Mie îmi este mai uşor. Trei cai au fost omorâţi sub mine, de ăsta nu mi-ar părea rău…

Grigori trase cu urechea. Afară se auzi scârţâit de zăpadă şi un „trrr” înăbuşit.

— Vin şi la noi, ca peştii la momeală, fir-ar blestemaţi să fie! Să ştii că le-a spus cineva…

Pantelei Prokofievici se frământă, neştiind ce să facă cu mâinile, care parcă nu-şi aflau locul.

— Cine-i stăpân aici? Hai, ieşi afară!

Petro îşi zvârli sumanul pe umeri şi ieşi în ogradă.

— Unde-s caii? Scoate-i afară!

— N-aş avea nimic împotrivă, dar să vedeţi, tovarăşi, sunt bolnavi de picioare.

— Ce tot îndrugi? Scoate-i!… Nu-i luăm pe degeaba. Ţi-i lăsăm pe ai noştri. Nu te teme.

Petro scoase caii din grajd, unul după altul.

— Mai este încă unul acolo, al treilea… De ce nu-l scoţi? întrebă un ostaş, luminând grajdul cu felinarul.

— E o iapă grozav de bătrână! N-a mai fătat de…

— Adu şeile!… Stai că sunt şchiopi! Adevărat… Dumnezeii şi crucea… Unde vrei să-i duci betegi?! Bagă-i la loc! strigă furios omul cu felinarul.

Petro trase caii de căpestre şi-şi întoarse faţa cu buzele schimonosite de râs, ca să nu se dea de gol.

— Şeile unde-s?

— Le-au luat nişte tovarăşi, azi-dimineaţă.

— Minţi, cazacule! Cine le-a luat?

— Zău, să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu le-au luat! A trecut Regimentul „Mţensk” şi ne-a pârjolit. Au luat şi şeile, şi chiar două hamuri.

Cei trei călăreţi plecară ocărind de mama focului. Petro intră în casă. Mirosea iute a balegă şi a ud de cal. Buzele lui groase tresăltau de râs; fălindu-se, îl pocni pe Hristonea peste umăr:

— Uite ce trebuia făcut! Caii sunt şchiopi, iar şeile îs luate… Vai de capul tău!

Ilinişna stinse lumina şi se duse să aştearnă paturile pe bâjbâite.

— Să stăm şi fără lumină, că iar are să aducă dracul pe cineva în cvartir.

În noaptea aceea, la Anikuşka se încinsese o petrecere grozavă. Ostaşii roşii îi rugară să poftească la bairam şi pe cazacii vecini. Anikuşka veni după cei doi Melehovi.

— Roşii?!… Ce dacă-s roşii? Adică nu-s creştini? Sunt ruşi, la fel ca şi noi. Zău, credeţi-mă că aşa e! Mi-e milă de dânşii… Păi cum? E şi un ovrei cu dânşii, om şi el. Câţi ovrei am mai prăpădit noi în Polonia!… Ha! Dar acesta mi-a făcut cinste c-un pahar de trăscău. Mie-mi plac ovreii! Hai, Grigori! Petea! Dacă nu vrei să mă superi…

Grigori se împotrivi să meargă, dar Pantelei Prokofievici începu să mogorogească:

— Du-te ca să nu spună că eşti fudul! Du-te, uită pacostea lor!

Ieşiră în ogradă. Noaptea caldă trăgea o vreme frumoasă. Mirosea a cenuşă şi a fum de bălegar. Cazacii statură o clipă în cumpănă, fără să scoată o vorbă, apoi porniră. Daria îi ajunse din urmă la portiţă.

Sprâncenele ei largi şi date cu negru aveau un luciu catifelat în lumina slabă a lunii, cernută prin perdeaua norilor.

— Caută să-mi îmbete muierea. Dar n-are să le iasă după poftă… Eu, frate, nu-s chior! bolborosea Anikuşka, vitejindu-se, însă puterea basamacului înghiţit îl zvârlea în gard şi-l împingea să nimerească în troiene, abătându-l din drum.

Zăpada scârţâia sub picioare, zgrunţuroasă şi tare ca zahărul. Viforniţa dănţuia în cerul cenuşiu.

Vântul făcea ţigările să scapere scântei şi ridica nouraşi de pulbere albă. Sus, sub stele, izbea prădalnic într-un nor cu aripi albe, aşa cum un şoim izbeşte cu pieptul într-o lebădă albă, şi fulgi albi se desprindeau din el şi cădeau încetişor pe pământul tăcut, acoperind satul, drumurile încrucişate, stepa, urmele de oameni şi de fiare…

În casa lui Anikuşka nu e chip de răsuflat. Flacăra lămpii scoate limbi negre şi ascuţite de funingine, dar nimeni nu le mai vede din pricina fumului des. Ostaşul armonist cântă cu foc „Saratovskaia”, trăgând foalele de parcă ar vrea să le rupă şi răscrăcărându-şi picioarele lungi. Pe laviţe, stau soldaţi şi femei de prin casele vecine. Pe nevasta lui Anikuşka o mângâie un lungan cu pantaloni verzi vătuiţi şi cu cizmele scurte împodobite cu nişte pinteni uriaşi, ca de la muzeu. Căciula cenuşie de miel e dată pe ceafa creaţă, faţa negricioasă e lac de năduşeală. Mâna lui umedă frige spinarea muierii lui Anikuşka.

Femeia e ameţită de-a binelea; gura băloasă i-e roşie; s-ar fi dat la o parte, dar n-are putere. Îşi vede bărbatul, vede zâmbetele celorlalte femei, dar tot n-are putere să smulgă de pe spinarea ei mâna vânjoasă; toată ruşinea îi pierise şi râde încetişor şi nătâng.

Oalele cu basamac îşi cască gurile pe masă; toată casa duhneşte a spirt. Faţa de masă e udă s-o storci, iar în mijlocul odăii joacă şi ţopăie ca un drac verde un comandant de pluton din Regimentul 13 de cavalerie. Are cizme de box subţiri şi pantalonii de postav ofiţeresc. Grigori se uită din prag la aceste cizme şi la pantaloni şi se gândeşte: „Îs luate de la vreun ofiţer…” Apoi îşi mută privirile la faţa omului: o faţă smeadă şi negricioasă, sclipind de sudoare ca o crupă de cal negru; urechile rotunde sunt clăpăuge, buzele groase şi răsfrânte. „E ovrei, dar e sprinten!”, îşi zice Grigori în gând. Amândoi, el şi cu Petro, fură îndată cinstiţi cu basamac…

Grigori bău cu băgare de seamă, dar Petro se ameţi repede şi peste un ceas juca un „cazacioc” îndrăcit pe podeaua de lut, ridicând praful cu tălpile şi rugând răguşit armonistul: „Zi-i mai iute!” Grigori şedea la masă, ronţăind seminţe de dovleac. Lângă el se alăturase un siberian voinic, mitralior. Îşi zbârcea chipul rotund de copil şi vorbea moale, cu s în loc de ţ.

— Pe Kolceak l-am bătut, pe Krasnov al vostru o să-l dăm gata şi – s-a isprăvit! Uite-aşa!… Şi pe urmă, du-te la arat, că avem pământ berechet, ia-l, fă-l să rodească! Pământul este ca muierea: dacă nu se dă singură, trebuie s-o iei cu sila… Iar pe cine stă împotrivă, omoară-l! N-avem nevoie de ceea ce e al vostru. Vrem numai să-i facem pe toţi deopotrivă…

Grigori încuviinţa spusele şi privea în acelaşi timp la ostaşi. La prima vedere, n-ar fi avut de ce să-i fie teamă. Toţi urmăreau, zâmbind cu încântare, jocul lui Petro, mişcările lui sprintene şi frumoase. Un glas de om treaz strigă, cuprins de admiraţie: „Drace! Ăştia ştie să joace!” Dar în aceeaşi clipă Grigori surprinse privirea ageră a unui plutonier cu părul creţ, aţintită asupra lui, deveni mai atent şi nu mai bău.

Armonistul dădu drumul unei polci. Femeile fură înhăţate la joc. Un ostaş, cu spinarea albă de var, se clătină pe picioare şi pofti la dans o muieruşcă tânără, vecină cu Hristonea, dar ea îl refuză şi, apucând în pumn poala fustei încreţite, alergă la Grigori.

— Hai la joc!

— Nu vreau.

— Hai, Grişa! Hai, drăguţule!

— Lasă prostiile, nu mă mişc!

Ea îl trăgea de mânecă, râzând silit. El se încruntă, se împotrivi, dar, văzând-o cum îi făcea tainic cu ochiul, se ridică. Jucară două cercuri, armonistul îşi trecea degetele pe clapele de bas, iar femeia prinse o clipă prielnică şi-i şopti lui Grigori, înecându-se, cu capul pe umărul lui:

— Vor să te omoare. Te-a pârât cineva că eşti ofiţer. Fugi!

Şi adăugă cu glas tare:

— Of, mi se-nvârte capul!

Inima lui Grigori zvâcni, înviorată. Veni la masă, trase o cană de basamac şi o întrebă pe Daria:

— Nu ţi se pare că s-a cam pilit Petro?

— L-a dat gata. Abia se mai ţine pe picioare.

— Du-l acasă!

Daria îl târî de braţ pe Petro, care se împotrivea din răsputeri, sprijinindu-l cu o îndârjire bărbătească. Grigori ieşi în urma lor.

— Unde te duci? strigă Anikuşka după el. Nu-u! Îţi pup mâna, numai nu pleca!

Beat turtă, Anikuşka se agăţă de Grigori, dar acesta se uită la el în aşa chip, încât Anikuşka îşi desfăcu braţele şi se clătină într-o parte.

— Vă las sănătoşi, oameni buni! strigă Grigori din prag, salutându-i pe toţi cu căciula.

Cel cu părul creţ îşi potrivi centura, clătină din umeri şi ieşi după el. Pe trepte, răsuflând drept în faţa lui Grigori, îl întrebă surd, clipind din ochii îndrăzneţi şi limpezi:

— Unde te duci? şi-l apucă cu putere de mâneca mantalei.

— Acasă! răspunse Grigori, fără să se oprească şi făcându-l să-l urmeze.

Înfrigurat, îşi zise cu veselie: „Nu, nu mă prindeţi de viu!”

Plutonierul cu părul creţ îl ţinea mereu pe Grigori de cot, cu mâna stângă, şi păşea alături de el, răsuflând greu. Se opriră o clipă la portiţă. Grigori auzi uşa scârţâind şi deodată mâna dreaptă a ostaşului lunecă pe şold şi degetele apucară capacul tocului de revolver. Numai o singură clipă susţinu Grigori privirea de oţel a omului, apoi se smuci brusc şi-i prinse mâna care se căznea să deschidă tocul revolverului, o strânse de încheietură, o zvârli cu o putere nemaipomenită pe umărul său drept, se aplecă şi, aruncând peste el trupul greu cu o mişcare pe care o cunoştea din tinereţe, îi trase mâna în jos, simţind după pârâit cum i se frânge cotul. Capul blond şi creţ ca o blană de miel se înfipse în troian, strivind zăpada.

Grigori o luă la fugă pe ulicioară, aplecându-se pe sub gard. Alerga spre Don. Picioarele lui, ca nişte arcuri de oţel, îl duceau spre coborâş. „Numai să nu fie vreun pichet, că încolo…” Se opri o clipă: toată ograda lui Anikuşka se zărea în urma lui. Un foc de armă; un glonţ şuieră vrăjmaş. Alte împuşcături… Fugi la vale, pe drumul negru de căruţe, peste Don. Când se afla pe la mijloc, un glonţ zbură vâjâind şi se înfipse lângă el, într-un sloi neted de gheată băşicată; cioburi de gheaţă ţâşniră arzându-i gâtul. După ce trecu Donul în fugă, privi îndărăt. Împuşcăturile tot mai răsunau ca nişte pocnituri de harapnic. Bucuria salvării nu-l încălzea pe Grigori, şi el rămase oarecum uimit de nepăsarea faţă de cele petrecute cu dânsul. „Au tras ca într-o fiară, îşi zise maşinal, oprindu-se din nou. N-au să mă caute, are să le fie frică să intre în pădure… Bine l-am mai aranjat la mână! Ce scârnăvie, voia cu mâinile goale să prindă un cazac!”

Se îndreptă spre şirele de paie. Dar le ocoli cu fereală şi mai cutreieră mult, încurcându-şi urmele, ca un iepure ieşit din culcuş. Se hotărî să petreacă noaptea într-o căpiţă de rogoz uscat, părăsită pe câmp. Îi desfăcu vârful şi o nurcă sări sub picioarele lui. Se îngropă până peste cap în rogozul mirosind a putregai şi rămase acolo, tremurând de frig. Era gol de gânduri. Fără să vrea, îşi zise numai: „Oare n-ar fi bine să încalec mâine şi s-o iau peste front la ai noştri. Dar nu ajunse la nici o hotărâre şi aţipi.

Spre dimineaţă, îl trezi frigul. Privi afară şi văzu de-asupra întinzându-se cerul albastru-negru, fără fund, străbătut de zorile vesele, tremurătoare, ca un luminiş de apă în vadurile Donului, cu azurul cenuşiu deasupra capului şi cu turmele palide de stele la margini.

Frontul se mută mai departe. Vuietul luptelor zilnice nu se mai auzea. Înainte de plecare, mitraliorii din Regimentul 13 cavalerie aşezară în sania ucraineană cu spatele lat gramofonul lui Mohov şi cutreierară în galop toate uliţele, gonindu-şi caii albiţi de spumă. Gramofonul horcăia şi tuşea (în gura lată a pâlniei intrau mereu bulgăraşi de zăpadă ce zburau de sub copitele cailor), iar mitraliorul cu căciulă siberiană cu clape destupa cu nepăsare pâlnia şi învârtea mânerul arcului cu aceeaşi siguranţă cu care mânuia mitraliera. Copiii alergau în urma saniei, ca un stol cenuşiu de vrăbii, se ţineau de marginea ei şi ţipau: „Nene, ia pune-o pe aia care fluieră! Pune-o nene!” Doi, cei mai fericiţi, şedeau chiar pe genunchii mitraliorului, iar acesta, în clipele când nu întorcea mânerul, ştergea cu grijă şi cu asprime nasul cojit, umed de frig şi de fericire, al băiatului celui mai mic.

După aceasta se auzi larma luptelor, de la Ust-Mecetka. Prin Tatarski treceau în coloane rare convoaiele cu hrană şi cu muniţie pentru Armatele a 3-a şi a 9-a roşii, de pe Frontul de sud.

În a treia zi, fură trimişi oameni pe la toate curţile să-i vestească pe cazaci că trebuie să vină la adunare.

— Avem să-l alegem ataman pe Krasnov! zise Antip al lui moş Minciună, ieşind din ograda Melehovilor.

— O să-l alegem cu adevărat, sau or să ni-l pună de sus? întrebă Pantelei Prokofievici.

— Cum o da Dumnezeu…

Grigori şi Petro veniră la adunare. Toţi cazacii tineri erau de faţă. Bătrânii lipseau. Numai Avdeici, moş Minciună, strânsese în jurul său o droaie de gură-cască şi le îndruga o poveste despre un comisar roşu care a stat la el în gazdă şi-l poftise să ocupe un post de comandant.

— N-am ştiut, zise, că matale eşti vagmistru din armata veche; dacă-i aşa, cu plăcere: ia-ţi postul în primire…

— Ce fel de post? De şef, să alergi după poruncă? rânji Mişka Koşevoi.

Câţiva hâtri de aceeaşi teapă răsăriră de îndată să-i ţină isonul.

— Are să fie şef peste iapa comisarului. Ca s-o spele pe sub coadă.

— Aş! Mai mult decât atâta!…

— Ho-ho-ho!

— Avdeici! Auzi?… Cică au să te bage la trenul regimentar, să păzeşti murăturile.

— Parcă voi ştiţi toate aşa cum s-au petrecut? sări cu gura alt binevoitor. Comisarul îl ţinea cu vorba, iar vistavoiul comisarului s-a dat numaidecât la baba lui. Şi a pus mâna pe dânsa… Iar Avdeici stătea şi asculta, ciulea urechile şi dădea drumul la muci…

Cu ochii buimaci, Avdeici îi cercetă pe toţi cei din jur, înghiţi în sec şi întrebă:

— Care şi-a îngăduit să spună asemenea ticăloşii?

— Eu! răspunse semeţ unul din spatele grupului.

— Ei, văzut-aţi aşa hal de scârnăvie?

Cu aceste cuvinte Avdeici se întoarse spre cazaci, cerşind cuvinte de mângâiere, care au şi început a plouă din toate părţile:

— De când îţi spun că e o putoare!

— La fel cu prubuluiala şi tot neamul lui!

— De-aş fi mai tânăr… (obrajii lui Avdeici se îmbujorară de culoarea coacăzelor roşii), de-aş fi tânăr, ţi-aş arăta eu ţie! Ai toate apucăturile de hohol!… Dohotniţă de Taganrog! Otreapă de hohol…

— Dar de ce, Avdeici, de ce nu pui mâna pe el? E un ţânc pe lângă tine.

— Să ştii că s-a blegit bietul Avdeici!

— Se teme să nu-i plesnească buricul de atâta opinteală…

Larmă de alte strigăte şi râsete l-au petrecut pe Avdeici, care se îndepărtă, plin de demnitate. Cazacii stăteau în pâlcuri mici pe medean. Grigori, care de mult nu-l mai văzuse pe Mişka Koşevoi, veni mai aproape de el.

— Noroc, leat!

— Noroc!

— Pe unde te-ai mistuit? Sub care drapel ţi-ai făcut slujbuliţa? zâmbi Grigori şi strânse mâna lui Mişka, uitându-se drept în ochii lui albaştri.

— Ehei, frate! Am fost şi la herghelie, şi am fost şi în sotnia disciplinară, pe frontul de la Kalaci… Dar întreabă-mă unde n-am mai fost! Cu mare greu am ajuns acasă. Am vrut să trec pe front la roşii, dar mă păzeau mai amarnic decât pe o fată mare… Deunăzi, vine la mine Ivan Alexeevici, cu mantaua pe el şi cu tot echipamentul. „Ei, zice, acum ia arma şi hai la drum!” Eu, care abia picasem de pe drum, îl întreb: „Cum, ai de gând să baţi în retragere?” El dă din umeri şi zice: „Aşa e ordinul! A trimis atamanul după mine. Eram trecut la dânşii cu serviciul la moară.” Zice bună ziua şi pleacă. Eu credeam că e dus cu adevărat, însă a doua zi, după ce a trecut Regimentul „Mţensk”, iată-l că se iveşte iar… Dar ce să mai vorbim, că uite-l colea, vine chiar el, Ivan Alexeevici în carne şi oase.

Împreună cu Ivan Alexeevici se apropia şi Davâdka, mecanicul de la moară, rânjindu-şi gura plină de dinţi albi ca mărgăritarele. Râdea de parcă ar fi găsit cine ştie ce comoară… Ivan Alexeevici strânse mâna lui Grigori cu degetele lui osoase, înnegrite pentru vecie de uleiul maşinilor, şi plescăi din limbă.

— Cum se face că ai rămas, Grişa?

— Dar tu?

— Ei, cu mine e altă socoteală.

— Vrei să zici că am fost ofiţer?… Cum vezi, ce-o fi o fi. Am rămas!… Era cât pe ce să mă omoare… Când au început să mă gonească şi să tragă după mine, mi-a părut rău că n-am plecat, dar acum tot nu-mi pare rău.

— Pentru ce s-au legat de tine?… Aia din 13?

— Ei, petreceam la Anikuşka. M-a pârât cineva că sunt ofiţer. De Petro nu s-au atins, însă pe mine… Toate din pricina epoleţilor. Am stâlcit niţel mâna unuia şi am tulit-o peste Don… Iar dânşii, de necaz, au venit la mine acasă şi mi-au luat tot calabalâcul. Şi nădragii, şi hainele. Am rămas cu ce era pe mine.

— Dacă am fi plecat la roşii, atunci, înainte de Podtiolkov… n-am avea acum nici o grijă, zâmbi Ivan Alexeevici şi-şi aprinse ţigara.

Lumea se aduna mereu. Întrunirea o deschise un tovarăş al lui Fomin, horunji Lapcenkov, sosit de la Vioşenskaia:

— Tovarăşi stăniceri! Puterea sovietică s-a instaurat în districtul nostru. Trebuie să alcătuim administraţia, să alegem comitetul executiv, cu un preşedinte şi un locţiitor. Asta-i una. Al doilea: am adus de la Sovietul de district un ordin. E scurt: să se predea toate armele albe şi de foc.

— Asta-i bună! zise cu îndârjire cineva din spatele mulţimii.

Urmă o tăcere adâncă, mult timp neîntreruptă de nimeni.

— Tovarăşi, nu se cade să mai strigaţi asemenea vorbe! zise Lapcenkov, ridicându-se drept şi punându-şi căciula pe masă. Bineînţeles că armele trebuiesc predate, pentru că n-au nici un rost în gospodărie. Cine vrea să meargă întru apărarea Sovietelor, are să le capete înapoi… Aşadar, să vă predaţi puştile în trei zile… După aceea începem alegerile. Îl voi obliga pe preşedinte să aducă ordinul la cunoştinţa tuturora, şi tot el are datoria să ridice de la ataman ştampila şi toţi banii obşteşti.

— Dar ce, parcă dânşii ne-au dat armele ca să pună acum laba pe ele?…

Omul care întrebase n-avu timp să sfârşească. Toată lumea se şi întoarse spre el. Era Zahar Koroliov.

— Dar pentru ce ispravă ţii să ai armă? întrebă fără ocol Hristonea.

— Eu n-am nevoie de ea. Dar atunci când am lăsat Armata Roşie să treacă prin districtul nostru, nu ne-a fost vorba c-o să ne dezarmeze.

— Adevărat!

— A spus şi Fomin, la adunare!

— Ne-am cumpărat săbiile cu gologanii noştri!

— Eu am venit cu arma din războiul cu Germania, iar acum s-o dau?

— Spune-i că armele nu le dăm!

— Ăştia vor să-i jecmănească pe cazaci! Ce mai însemnez eu fără arme? Ce să fac?… Fără arme sunt ca o muiere cu fusta trasă până la buric…

— Le vom păstra!

Mişka Koşevoi ceru cuviincios cuvântul:

— Daţi-mi voie, tovarăşi! Mult mă mir când aud asemenea vorbe. E sau nu război?

— Război, nerăzboi, ce are a face?

— Iar dacă suntem în stare de război, nu mai încape nici o vorbă… Adu-le şi predă-le!… Parcă noi n-am făcut la fel, când ocupam satele de hoholi?

Lapcenkov îşi netezi căciula cu mâna şi spuse răspicat, cu greutate:

— Cine nu-şi va preda armele în aceste trei zile va fi dat pe mâna tribunalului revoluţionar şi împuşcat ca duşman.

După o clipă de tăcere, Tomilin tuşi şi strigă răguşit:

— Rugăm să se aleagă autorităţile!

Începură să propună candidaţi, rostind vreo zece nume. Unul mai tânăr strigă:

— Şi Adveici!

Dar gluma n-avu nici un răsunet. Primul votat fu Ivan Alexeevici, ales de toată lumea.

— După asta, nici nu mai e nevoie să votăm mai departe, spuse Petro Melehov.

Adunarea încuviinţă, şi Mişka Koşevoi fu ales locţiitor de preşedinte, fără votare, întrucât nu se împotrivi nimeni.

Melehovii şi Hristonea nici n-apucară să ajungă acasă, când l-au întâlnit pe Anikuşka. Ducea subsuoară arma şi cartuşele, înfăşurate în şorţul nevestei. Zărindu-i, se fâstâci şi coti pe o ulicioară lăturalnică. Petro se uită la Grigori, Grigori se uită la Hristonea şi tustrei zâmbiră.

Vântul de răsărit zburdă prin stepa dragă, ca un cazac plin de voioşie. Văgăunile nu se văd sub omăt; nu-s nici râpe, nici vâlcele, nici drumuri, nici cărări. De jur împrejur, în toate părţile, numai câmpie albă, pustie, netezită de vânturi. Stepa parcă e moartă. Rareori, trece în zbor prin înălţimi corbul tot atât de bătrân ca această stepă, ca gorganul care-şi ridică deasupra drumeagului de vară căciula de argint, cu blana domnească, neagră de pelinariţă împrejur. Trece corbul, şuierător, despicând cu aripile văzduhul şi scoţând un croncănit surd ca un geamăt. Vântul duce în depărtări strigătul lui, îl poartă să răsune lung şi jalnic deasupra stepei, ca o coardă de bas atinsă fără de vrere în tăcerea nopţii.

Şi totuşi stepa trăieşte sub giulgiul alb. Acolo unde se ridică valurile îngheţate ale ogorului ferecat în zale de argint, sub care zace pământul boronit din toamnă, îşi dorm somnul de iarnă vlăstarele de grâu culcate de frig, înfigându-şi cu lăcomie în ţărână rădăcinile vii. Firişoarele lor de mătase verde, cu diamante de rouă îngheţată, se lipesc de cernoziomul fraged, se hrănesc cu sângele său negru, dătător de viaţă, aşteptând să vină soarele primăverii ca să se trezească, să spargă pojghiţa subţire de sclipitoare zăpadă îngheţată, ca să înverzească cu toată puterea în luna mai. Şi se vor dezmorţi când le va veni vremea! Pitpalacii se vor bate între ele, ciocârlia de aprilie va răsuna deasupra lor. Acelaşi soare le va mângâia şi acelaşi vânt le va legăna, până când spicul copt, plin de boabe grele, îşi va apleca în jos capul mustăcios, bătut de ploaie şi de vânturi rele, se va culca la pământ sub coasa plugarului şi-şi va da smerit pe arie bobul neted şi greu.

Tot ţinutul Donului trăia o viaţă ascunsă, doborâtoare. Veneau zile de urgie. Se aşteptau întâmplări mari. Zvonuri negre pluteau în aer, dinspre Donul de sus, Cir, Ţuţkan, Hopior, Elanka şi de prin văile tuturor celorlalte râuri mari şi mici, cu satele căzăceşti împrăştiate pe maluri. Se spunea că frontul, care trecuse asemenea unui val şi se oprise lângă Doneţ, este mai puţin de temut decât tribunalele şi comisiile extraordinare, care cică ar sosi neapărat în staniţe, chiar azi sau mâine, ba chiar s-ar fi ivit la Migulinskaia şi la Kazanskaia, judecând scurt şi fără dreptate pe cazacii care au slujit la albi. Se spunea că nici părăsirea frontului de către cei din Ţara de sus nu le aduce vreo uşurare; iar judecata este cum nu se poate mai simplă: o învinuire, vreo două întrebări, condamnarea şi – la zid! – sub o rafală de mitralieră. În sfârşit, lumea povestea că la Kazanskaia şi la Şumilinskaia au şi pierit destui cazaci şi zac în răchitiş fără pogrebanie… Foştii luptători râdeau: „Minciuni, basme ofiţereşti! De când tot ne sperie cadeţii cu Armata Roşie!”

Credeau şi nu credeau zvonurilor. Doar şi mai înainte se scorniseră destule minciuni prin sate. Pe cei mai slabi cu duhul zvonurile i-au împins la fugă în pribegie. Dar după ce frontul se îndepărtase, mulţi inşi nu mai dormeau noaptea: perna le frigea obrazul, patul le părea de scândură, până şi nevestele le erau parcă străine.

Erau şi unii cărora le părea rău că nu plecaseră peste Doneţ; dar un lucru o dată făcut nu se mai desface, iar o lacrimă căzută nu se mai ridică de pe jos…

În Tatarski, cazacii se adunau seara pe ulicioare vorbind despre noutăţi, apoi colindau din casă în casă, ca să bea trăscău. Satul trăia o viaţă apăsată şi fără de veselie. La începutul câşlegilor o singură nuntă răsună cu zurgălăi de sărbătoare: Mişka Koşevoi îşi mărita sora. Dar lumea vorbea despre asta cu o răutate batjocoritoare:

— De măritiş îi arde!… Te pomeneşti că nu mai avea încotro.

A doua zi după alegere, satul a predat armele. Tinda şi coridorul de la casa lui Mohov, ocupată de comitetul revoluţionar, se umplu ca un arsenal. Petro Melehov se înfiinţă şi el cu două arme: a sa şi a lui Grigori, două revolvere şi o sabie. Dar fraţii opriră o pereche de revolvere ofiţereşti şi n-au predat decât lucrurile cu care veniseră de pe frontul german.

Cu sufletul uşurat, Petro se întoarse acasă. Grigori era în odaie; cu mânecile suflecate până la coate, desfăcuse două închizătoare ruginite de armă şi le spăla cu gaz. Armele se aflau acolo, rezemate de cuptor.

— De unde le ai? întrebă Petro atât de uluit, încât mustăţile i se pleoştiseră.

— Le-a adus tata, ştii, atunci când a fost la mine, în Filonovo.

Ochii micşoraţi ai lui Grigori sclipeau ca doi licurici. Izbucni în râs şi se pocni peste şolduri cu mâinile unse de gaz. Deodată, se opri şi clănţăni din dinţi ca un lup.

— Armele nu-s mare lucru! Ştii, urmă el în şoaptă, cu toate că nu era nimeni în casă, tata mi-a mărturisit astăzi – Grigori înăbuşi din nou un zâmbet – că are şi o mitralieră.

— Nu mă înnebuni! De unde, pentru ce?

— Cică a luat-o de la nişte cazaci pe un sac cu caş, dar eu cred că minte, tartorul bătrân!… De bună seamă că a şterpelit-o! E ca un gândac de bălegar: apucă tot ce poate şi ce nu poate trage după el… Mi-a şoptit: „Am o mitralieră, e îngropată în arie. Are un arc bun de făcut nişte cârlige pentru pescuit, dar nu m-am atins de el.” îl întreb: „La ce-ţi trebuie?” „Mi-a plăcut arcul ei fain, da' poate să mai trebuiască şi pentru altceva. E un lucru de preţ. Numai oţel.”

Mânios, Petro dădu să treacă în bucătărie, la bătrân; dar Grigori îl făcu să se răzgândească:

— Lasă-l! Mai bine ajută-mi să curăţ şi să ascund toate astea! Ce-ai de câştigat, dacă te iei la harţă cu dânsul?

Ştergând ţevile puştilor, Petro fosăia pe nări. Iar în cele din urmă, zise gânditor:

— Cine ştie?… Adevărat, poate că o să ne mai trebuiască. Las' să fie!…

În aceeaşi zi, Ivan Tomilin aduse vestea că la Kazanskaia execuţiile se ţin lanţ. Cazacii şezură fumând şi sfătuind lângă cuptor, în timp ce pe Petro îl rodea un gând greu. Îşi muncea creierii neobişnuiţi cu atâta trudă, până când îl năpădi sudoarea pe frunte. După ce plecă Tomilin, rosti:

— Mă duc chiar acum la Rubejin, la Iaşka Fomin. Am auzit adineauri că şade pe la ai săi. Se spune că l-ar fi pus mai-mare peste comitetul revoluţionar al districtului. E om mare acum… Am să-l rog să ne aibă în grijă dacă se-ntâmplă ceva…

Pantelei Prokofievici înhămă iapa la sania lată. Daria se încotoşmănă în şuba nouă şi tăinui ceva îndelung cu Ilinişna. Amândouă se strecurară în hambar şi ieşiră de acolo cu o legăturică.

— Ce aveţi acolo? întrebă Bătrânul.

Petro nu răspunse, iar Ilinişna şopti repede:

— Aveam nişte untuleţ. L-am strâns pentru o nevoie… Dar acum nu ne arde de unt; l-am dat Dariei să-l ducă plocon nevestei lui Fomin… Poate să-i folosească lui Petiuşka! Şi izbucni în plâns. Au slujit cât era poruncă să slujească de şi-au prăpădit tinereţele şi mai să-şi piardă viaţa, iar acum, doamne fereşte, pentru nişte epoleţi de-ai lor…

— Tacă-ţi gura, bocitoareo! strigă cu ciudă Pantelei Prokofievici, aruncându-şi cnutul în fân. Apoi se întoarse către Petro: Să-i făgăduieşti şi ceva grâu.

— La ce dracu să-i trebuiască grâu! sări Petro. Mata tată, ai face mai bine să te duci la Anikuşka să iei nişte basamac, nu grâu!

Pantelei Prokofievici se duse şi se întoarse, ascunzând sub poală o oală de basamac, cam cât o căldare, şi spunând cu fală:

— Bun rachiaş, mama mă-si! Leit cel vechi, ca sub Nicolae!

— Ai şi tras la măsea, porc bătrân! îl luă la rost Ilinişna. Dar bătrânul se prefăcu a nu auzi şi intră în casă, mlădiindu-se cu mers de om tânăr. Mijindu-şi ochii ca un motan sătul, sughiţând de plăcere şi ştergându-şi cu mâneca buzele arse de basamac.

Petro plecă din ogradă, lăsând în urmă poarta deschisă ca un musafir la casă străină.

Ducea şi el daruri pentru fostul tovarăş de slujbă, acum cu atâta putere: în afară de basamac, o bucată de şeviot dinainte de război, o pereche de cizme şi un pachet de ceai scump, cu floricele… Luase toate lucrurile acestea la Liski, atunci când Regimentul 28 cucerise prin luptă gara şi se repezise la vagoane şi la depozite, prădându-le…

Tot acolo, într-un tren, pusese mâna pe un coş cu rufărie de cucoană. Îl trimisese acasă prin tată-său, care venise pe front. Spre marea pizmă a Nataliei şi a Duniaşkăi, Daria se împopoţonase în nişte rufe cum nu mai văzuse nimeni în sat. Erau de cea mai subţire pânză străină, mai albă ca zăpada, şi pe fiecare bucată erau cusute o stemă şi un monogram. Dantelele de la chiloţi fluturau mai uşoare decât spuma Donului. Chiar în cea dintâi noapte după întoarcerea bărbatului, Darie venise la culcare cu chiloţii pe ea.

Înainte de a stinge lumina. Petro zâmbi îngăduitor:

— Ţi-ai pus izmene de bărbat şi umbli cu ele?

— E mai călduros şi mai frumos aşa! răspunse visător Daria. Nici nu pricep: dacă ar fi de bărbat, ar fi mai lungi! Şi apoi horbotele… La ce vă trebuie horbote?

— Poate că bărbaţii mai de soi îi poartă şi cu horbote, răspunse somnoros Petro şi se scarpină. Din partea mea, poţi să-i tot porţi!

Lucrul nu-l prea îngrijoră la început. Cu toate acestea, în nopţile următoare, se culca alături de nevastă, dându-se la o parte, privind cu nelinişte şi cu respect dantelele, temându-se să nu se atingă de ele nici măcar cu degetul şi simţindu-se oarecum străin de Daria. Nu se putuse obişnui cu rufăria de cucoană. A treia noapte, se înfurie şi ceru cu hotărâre:

— Dă-i jos, la dracu cu ei! Nu se cade să-i poarte o muiere, că nu-s de femeie. Stai în ei ca o boieroaică! Parcă eşti o dihanie!

Dimineaţa, se sculă înaintea Dariei. Tuşind şi încruntându-se, încercă să-şi pună el chiloţii. Privi mult şi cu încordare şireturile, dantelele şi picioarele lui goale, păroase până sub genunchi. Se întoarse şi se zări deodată în oglindă cu bucile băgate în creţuri de pânză, înjură cu necaz şi sări afară din chiloţii largi, ca un urs burzuluit. Cu degetul mare de la picior se încurcă în dantele, cât pe ce să cadă peste o ladă, şi, înfuriindu-se de-a binelea, rupse şireturile şi-şi scoase picioarele din chiloţi. Daria îl întrebă cu glas somnoros:

— Ce faci acolo?

De supărat ce era, Petro nici nu răspunse, scuipând şi sforăind de ciudă. În aceeaşi zi, Daria luă chiloţii făcuţi cine ştie pentru ce sex şi-i aşeză în cufăr: acolo se mai găseau o droaie de alte lucruri, cărora femeile nu le puteau afla cuvenita lor întrebuinţare. Toate lucrurile acestea urmau să fie făcute pieptare. În schimb, Daria folosise fustele; nu se ştie de ce erau prea scurte, dar, femeie iscusită, mai înnădise în sus câte un crâmpei de pânză să fie cu o palmă mai lungi decât cea de lână. De atunci, Daria se fudulea grozav cu fustele ei, măturând pardoseala de lut cu dantelele de Olanda…

Şi acum, plecând împreună cu bărbatul ei, era boiereşte şi cu tâlc îmbrăcată. Fusta dedesubt cu horbotele cu pricina se zărea de sub şuba de Don, cu margini de lutru, iar cea de lână era nouă şi de postav ales, pentru ca nevasta lui Fomin să-şi dea seama că Daria nu e o cazacă de rând, ci nevastă de ofiţer, orice s-ar spune.

Petro plesnea din bici şi plescăia din buze. Iepuşoara burtoasă, cu şira spinării osoasă şi năpârlită, alerga în trap pe drumul bătătorit de-a lungul Donului. Ajunseră la Rubejin taman la vremea mesei. Într-adevăr Fomin era acasă, îi făcu lui Petro o bună primire, îl pofti la masă şi zâmbi în mustaţa roşcovană când taică-său aduse din sania lui Petro, înălbită de promoroacă, oala cu basamac, acoperită de scuturătură de fân.

— Tu, leat, nici nu mai dai pe la oameni, spune Fomin cu o voce de bas tărăgănată şi plăcută, aruncând priviri piezişe Dariei; clipi din ochii albaştri de muieratic şi-şi răsuci mustaţa cu ifose de cuceritor.

— Doar ştii şi mata, Iakov Efimâci: au tot trecut oşti – vremuri grele…

— De fapt, aşa e! Nevastă! Ia adu-ne ceva castraveţi, nişte verzişoară, peşte uscat.

Casa strâmtă era bine încălzită. Pe cuptor, stăteau tolăniţi doi copii: un băiat, care semăna cu tătâne-său şi avea ochi albaştri depărtaţi, şi o fetiţă. După ce cinsti puţin, Petro trecu la treburi serioase:

— Se vorbeşte prin sate că au venit comisiile. Vor să pună mâna pe cazaci…

— Tribunalul Diviziei 15 „Izenskaia” a şi sosit la Vioşenskaia. Ei şi?… Ce-ai tu cu el?

— Cum, Iakov Efimâci? Ştii şi mata că sunt socotit ofiţer. Păi, ce fel de ofiţer sunt eu, numai cu numele?

— Atunci?…

Fomin se simţea stăpân pe situaţie. Băutura îl făcu încrezut şi lăudăros. Se ţinea falnic, îşi netezea mustăţile şi privea aspru, pe sub sprâncene.

Dar Petro pricepu şi el repede cum să-l ia şi începu să se milogească, zâmbind umil şi totuşi tutuindu-l:

— Am slujit împreună cu tine! Nu poţi să te plângi de nimic rău despre mine. Am mers eu vreodată împotriva ta? Nu, de când trăiesc! Să mă trăsnească Dumnezeu, totdeauna am fost pentru cazaci!

— Ştim noi asta! Tu, Petro Panteleevici, să n-ai nici o grijă. Îi cunoaştem pe toţi pe de rost. N-au să se atingă de tine. Dar pe unii tot o să punem mâna. O să-i apucăm de gât. Sunt multe bestii ascunse… Au rămas şi-şi văd de-ale lor. Îşi dosesc armele… Le-ai predat? Ai?…

Trecerea de la vorbirea tărăgănată la această întrebare aspră şi repede fu atât de neaşteptată, încât Petro se încurcă pentru o clipă; sângele îi năvăli în obraz.

— Le-ai predat? Ia spune! nu-l slăbea Fomin, aplecându-se peste masă.

— Fără îndoială, Iakov Efimâci!… Să nu crezi cumva că eu… eu cu sufletul deschis…

— Cu sufletul deschis? Las' că vă cunoaştem noi… Doar şi eu îs de pe aici, făcu Fomin cu ochiul într-o strâmbătură de om beat, rânjindu-şi gura mare cu dinţii laţi. Cu cazacul bogat aşa e: îi întinzi o mână, iar în cealaltă să ai neapărat un cuţit, că altfel sare la tine… Nişte câini! Nu se găsesc oameni cu inima deschisă! Am văzut destulă lume. Nişte trădători! Dar tu să nu ai frică de nimeni, că n-o să se atingă de tine. Cuvântul meu e cuvânt!…

Daria mânca nişte răcituri, aproape fără pâine – aşa cerea datina bunei-cuviinţe. Stăpâna casei o îmbia mereu.

Petro plecă pe înserate, liniştit şi vesel.

După ce-şi petrecu feciorul, Pantelei Prokofievici porni să-şi vadă cuscrul, pe Korşunov. Mai trecuse pe la el cu puţin înainte de venirea roşilor, atunci când Lukinişna îi pregătea lui Mitka cele de trebuinţă pentru drum şi când în casă era mare zarvă şi zăpăceală. Simţindu-se de prisos, Pantelei Prokofievici îşi văzuse atunci de drum. Acum avea de gând să vadă dacă totul merge bine şi să-şi verse necazul pe care i-l pricinuiau aceste prea vitrege vremuri.

Încet, şchiopătând, mergea tocmai în celălalt capăt al satului. Ajuns în ograda Korşunovilor, se întâlni cu moş Grişaka, mai îmbătrânit şi cu mai mulţi dinţi lipsă. Era duminică, şi bătrânul se îndrepta spre biserică, la vecernie. Zărindu-şi neamul, Pantelei Prokofievici se clătină pe picioare: de sub şuba descheiată i se vedeau crucile şi toate medaliile cu care fusese decorat în războiul cu turcii; petliţele roşii ardeau semeţ pe gulerul drept al uniformei de altădată; nădragii cu lampas îi atârnau prea largi, vârâţi cu grijă în ciorapii albi, iar pe cap avea chipiul cu cocardă, împins până la urechile mari şi albe, ca de ceară.

— Ce-i cu tine, moşule? Cuscre dragă, nu eşti în toate minţile? Cine mai poartă acum cruci şi cocarde?

— Aud? făcu moş Grişaka, cu mâna pâlnie la ureche.

— Cocarda, zic, s-o dai jos! Scoate-ţi crucile! Au să te aresteze pentru toate astea. Nu-i voie sub Puterea sovietică, nu te lasă legea!…

— Nu, drăguţule, am slujit drept şi cu credinţă ţarului meu celui alb. Dar puterea astălaltă nu vine de la Dumnezeu. Pe dânşii nu-i recunosc de putere! Am jurat credinţă ţarului Alexandru, n-am jurat către mujici, aşa! Moş Grişaka îşi mişcă buzele palide, îşi şterse mustaţa verzuie şi arătă cu cârja spre casă. Veneai la Miron, aşa e? E acasă. Iar pe Mitiuşka l-am petrecut în pribegie. Maica precista să-l aibă în pază! Ai tăi au rămas, hai? Uite aşa e… Iată ce fel de cazaci trăiesc pe lume! Au jurat şi dânşii credinţă marelui ataman, iar când oştirea are nevoie de ei au rămas la neveste… Nataliuşka e teafără, sănătoasă?

— E bine… Întoarce-te, moşule, dă jos crucile de pe tine! Nu se mai poartă acum. Doamne, Dumnezeule, ai căpiat, dragă cuscre?

— Du-te cu Dumnezeu! Eşti prea tânăr ca să mă înveţi pe mine! Hai, vezi-ţi de drum!…

Moş Grişaka merse drept asupra cuscrului său şi acesta îi făcu loc, abătându-se din drum în zăpadă, întorcându-se spre el şi dând deznădăjduit din cap.

— Te-ai întâlnit cu viteazul nostru? Curată pedeapsă pentru noi, şi tot nu-l ia Dumnezeu! Vădit îmbătrânit, Miron Grigorievici se sculă în întâmpinarea cuscrului. Ai văzut! Şi-a pus jucărelele, şapca cu cocarda şi a plecat. Îţi vine să i le scoţi cu de-a sila. A dat în mintea copiilor, nu mai pricepe nimic.

— Lasă-l să se joace, că tot nu mai are mult de trăit… Ei, spune-mi, cum o duc ai noştri? Am auzit că pe Grişa au vrut să-l omoare antihriştii. Lukinişna se aşeză mai aproape de cazaci, proptindu-şi bărbia în palmă cu aer dureros. Ce pacoste pe noi, cuscre! Ne-au luat patru cai, ne-au lăsat numai o iapă cu mânzul. Ne-au sărăcit cu totul!

Miron Grigorievici miji un ochi, ca şi cum ar fi ochit ceva, apoi spuse cu alt glas, plin de clocotitoare ură:

— Dar de ce s-a răsturnat toată viaţa noastră? Cine-i de vină?… Tocmai ea, puterea asta a satanei! Ea, cuscre, poartă vina pentru toate. Păi, e cu putinţă să-i faci pe toţi o apă şi-un pământ? Poţi să-mi scoţi sufletul şi tot n-am s-o primesc! Am muncit toată viaţa, mi-am încovoiat spinarea, m-am scăldat în sudoare – şi poftim! Să am traiul la fel cu al aceluia care n-a mişcat nici măcar un deget, ca să scape de nevoi!… Nu, să avem iertare! Această putere taie tot avântul unui om gospodar. De aceea nu-ţi vine să pui mâna pe nimic: pentru ce să agoniseşti, pentru cine să munceşti? Azi agoniseşti, iar mâine vin dumnealor şi-ţi iau totul… Încă una, cuscre: a fost deunăzi la mine un prieten din satul Mrâhin şi am stat de vorbă… Frontul, iată-l lângă Doneţ! Dar crezi tu că se va ţine? Eu, ca să-ţi spun drept, le tot vorbesc oamenilor de încredere că trebuie să-i ajutăm pe-ai noştri care sunt peste Doneţ…

— Cum să-i ajutăm? întrebă îngrijorat Pantelei Prokofievici, în şoaptă, fără să ştie de ce.

— Cum să-i ajutăm? Să dăm brânci puterii lor! Şi s-o trântim în aşa chip, ca să ajungă iarăşi în gubernia Tambov. Să-i facă acolo pe toţi mujicii deopotrivă. Am să-mi dau toată averea, dau şi cel din urmă capăt de aţă, numai să-i nimicim pe aceşti vrăjmaşi! Trebuie, cuscre, trebuie să le băgăm minţile în cap. E timpul! Că dacă n-o facem acum, va fi prea târziu… Îmi spunea prietenul: cazacii lor se frământă şi ei. Numai să ne apucăm toţi o dată, spuse Korşunov, schimbându-şi glasul într-o şoaptă repede, tremurătoare. Trupele au trecut, dar câţi au rămas? Nimica toată… Prin sate, numai preşedinţii… Dacă le deşurubăm capetele, totul are să meargă strună. Iar la Vioşenskaia, ehei! Dacă năvălim cu toţii câţi suntem, îi facem praf! Ai noştri n-au să ne lase fără ajutor, au să se unească cu noi… Îţi spun curatul adevăr, cuscre.

Pantelei Prokofievici se sculă. Cântărindu-şi cuvintele, îl sfătui cu fereală:

— Bagă de seamă! Dacă aluneci, dai de bucluc! Cazacii şovăiesc, dar dracu să-i ştie încotro îi mână gândul. Despre asemenea lucruri nu-i cuminte să vorbeşti acum cu oricine… Pe cei tineri nici nu-i chip să-i pricepi: toţi parcă se joacă de-a v-aţi ascunselea. Unul a pornit în retragere, altul a rămas. Vai de traiul nostru!… Asta nu-i viaţă, e numai o bâjbâială într-un întuneric.

— Nu te mai îndoi, cuscre, zâmbi îngăduitor Miron Grigorievici. Nu vorbesc într-aiurea. Oamenii îs ca oile: unde merge berbecul, acolo se repede şi turma. Şi trebuie să le arătăm calea. Trebuie să le deschidem ochii, ca să vadă cum e puterea asta. Câtă vreme nu-i nor, nici nu tună din senin. Eu le spun pe faţă cazacilor: trebuie să ne răsculăm! Se zvoneşte că ăia ar fi dat ordinul să-i stârpească pe toţi cazacii. Cum te poţi împăca cu acest gând? O roşeaţă se ivi printre pistruii de pe chipul lui Miron Grigorievici. Ei, spune şi tu, Pantelei Prokofievici, ce are să iasă din toate astea? Se zice că au şi început să-i împuşte pe oameni… Ce fel de viaţă e asta? Văzut-ai cum s-au răsturnat toate în anii din urmă? Gaz nu-i, chibrituri nu-s, şi Mohov nu mai avea nimic în prăvălie, în afară de zaharicale… Dar semănăturile? Cât a semănat lumea, faţă de ceea ce a fost? Caii au fost ridicaţi… Mie mi i-au luat; de la alţii, la fel… De ridicat, se pricep cu toţii să ridice, dar cine are să-i mai crească? La noi, când eram flăcău, se aflau optzeci şi şase de cai. Ţii minte, cred!… Şi ce iuţi! Chiar pe un calmuc îl puteai ajunge din urmă! Şi am avut noi unul, roib, cu stea în frunte. Ieşeam cu el să calc iepurii: mergeam în stepă, ţâşnea un vătui din buruieni, nu-l lăsam să fuga nici o sută de stânjeni şi – gata! – l-am şi strivit cu calul. Uite, îmi aduc aminte, şi chipul lui Miron Grigorievici se lumină de un zâmbet cald, am ieşit şi o dată la mori şi văd un iepure: sare drept la mine!… Am mânat calul spre el, iar el o ia îndărăt, la vale, peste Don! Era de lăsata-secului. Zăpada de pe Don o dusese vântul; numai gheaţă goală. Când m-am repezit după iepure, calul a alunecat, s-a poticnit în gheaţă şi nici c-a mai ridicat capul. Se poticnise şi inima în mine! Scot şaua de pe el şi alerg acasă: „Tată, a murit calul sub mine! Goneam un iepure cu el.” „Şi l-ai prins?” „Nu”. „Pune şaua pe-ăl negru şi prinde-l, neam de căţea!” Iată ce vremuri erau! Trăiau cazacii şi se iubeau. S-a prăpădit calul – nu-i părea rău, dar iepurele trebuia fără doar şi poate să-l prinzi. Calul era de o sută de ruble, iar iepurii – zece la o rublă. Ehei, ce să mai vorbim!…

Pantelei Prokofievici plecă de la cuscru-său simţindu-se cu totul pierdut şi cu sufletul otrăvit de îngrijorare şi durere. Pricepea acum pe deplin că la cârma vieţii se iviseră alţi oameni, necunoscuţi şi duşmănoşi. Şi dacă în trecut îşi stăpânea gospodăria şi viaţa ca pe un cal bine strunit, scos la cursele cu obstacole, viaţa îl ducea acum unde voia ea, ca un cal turbat, plin de spume, şi n-o mai stăpânea, ci, neputincios pe spinarea ei săltătoare, se clătina cu jalnice sforţări ca să nu se dea peste cap.

Viitorul era cufundat în ceaţă. Nu mult timp a trecut de când Miron Grigorievici fusese cel mai bogat gospodar din tot districtul. Cei trei ani în urmă, însă, îi vlăguiseră cheagul. Argaţii se împrăştiară, semănăturile s-au împuţinat la a noua parte, boii şi caii nu-i mai umpleau ograda, fuseseră daţi pe degeaba sau pe nişte bani tâmpiţi, fără preţ şi fără greutate. Totul fusese parcă într-un vis şi trecuse ca o ceaţă, plutind deasupra Donului. Drept amintire îi mai rămăsese doar casa cu pridvorul dăltuit cu măiestrie şi cu spălăcitele podoabe. Perii albi năpădiră prea devreme blana de vulpe roşcată din barba lui Korşunov. Trecuseră şi pe tâmple şi se cuiburiseră acolo, la început în fire răzleţe ca pirul de stepă în nisip, iar mai apoi, biruind părul roşcat, rămăseseră pe deplin stăpâni pe tâmple, trecând deasupra frunţii şi cucerind fir după fir. Aceleaşi două puteri luptau crunt între ele şi în sufletul lui Miron Grigorievici. Sângele său roşu şi viu se răscula, cerându-i să meargă la lucru, îmboldindu-l să nu se lase nici de arat, nici de clădit acareturi, nici de îngrijirea uneltelor ce se cereau drese şi nici de bogăţie. Sufletul său însă era chinuit tot mai des de gânduri negre. „La ce bun să mai agonisesc? Tot au să se prăpădească!” Şi totul îi părea vopsit în culoarea albă, moartă, a nepăsării. Mâinile lui, cumplit de urâte, nu mai apucau ca altădată un ciocan sau un ferăstrău, ci rămâneau fără rost pe genunchi, mişcându-şi degetele murdare, butucănoase de muncă. Vitregia vremurilor îi grăbea bătrâneţea. I se făcuse scârbă de pământ. Primăvara mergea la ogoare din obişnuinţă, ca la o soţie neiubită, numai din datorie. Agonisea fără bucurie şi pierdea fără necaz cele agonisite… Când roşii îi luară caii, nici nu clipise din ochi. Şi tot el, cu doi ani în urmă, era cât pe ce să-şi spintece nevasta cu furca, pentru un lucru de nimic: fiindcă boii stricaseră o claie de fân. „A înfulecat Korşunov de s-a îndopat până-n gât, spuneau vecinii. Iar acum a început să i se aplece de toate şi să lepede din el.”

Pantelei Prokofievici ajunse şchiopătând acasă şi se culcă pe pat. Îl durea sub lingurică; un val de greaţă i se ridica în gâtlej. După cină, îşi rugă nevasta să-i aducă un pepene murat, mâncă o felie; l-au zguduit fiorii şi abia s-a târât până la cuptor. Spre dimineaţă, zăcea în nesimţire, mistuit de fierbinţeala tifosului care îl scoase din lumea cea adevărată. Buzele îi crăpară şi erau mânjite de sânge închegat; chipul i se făcu galben, iar albul ochilor se acoperi de o pojghiţă vânătă. Baba Drozdiha îi lăsă sânge şi scoase dintr-o vână de la mână două străchini de răutate neagră ca dohotul. Dar nu-şi veni în fire; numai faţa i se făcu albă-sinilie, iar gura, cu dinţii negri, i se deschise mai largă, trăgând şuierător aerul în piept.

La sfârşitul lui ianuarie, Ivan Alexeevici plecă la Vioşenskaia, unde fusese chemat de preşedintele comitetului revoluţionar de district. Trebuia să se întoarcă în aceeaşi seară. Era aşteptat. Mişka Koşevoi şedea în casa pustie a lui Mohov, în fostul birou al stăpânului, la o masă de scris mare, ca un pat pentru două persoane. Miliţianul Olşanov, trimis de la Vioşenskaia, stătea rezemat pe pervazul ferestrei. În odaie, nu se afla decât un singur scaun. Olşanov fuma în tăcere şi scuipa departe, cu măiestrie, însemnând de fiecare dată cu un scuipat altă placă de teracotă de la cămin. O noapte înstelată împresura casa, aşternând peste tot o tăcere rece şi pânditoare. Mişka iscăli procesul-verbal al percheziţiei la Stepan Astahov, uitându-se din când în când la crengile de arţar, zaharisite de chiciură.

Cineva urcă treptele, scârţâind uşurel din pâslari.

— A venit.

Mişka se ridică. Pe coridor însă, răsunau alţi paşi, tuşea alt om. Grigori Melehov intră cu mantaua încheiată până sus, cu faţa pământie de frig şi cu promoroacă pe sprâncene şi în mustăţi.

— Am văzut lumină şi am intrat. Noroc!

— Intră şi spune ce te doare.

— Nu mă plâng de nimic. Am venit să stau de vorbă şi să mai spun să nu ne puie la podvezi… Caii noştri sunt bolnavi de picioare.

— Dar boii? îi aruncă Mişka o privire cam piezişă.

— Da' cine să meargă cu boii? E lunecuş grozav.

Făcând să pârâie scândurile ferecate, cineva sui, cu paşi mari, treptele. Ivan Alexeevici intră greoi în odaie. Era îmbrăcat cu burca şi avea capul legat băbeşte cu gluga. Aducea cu el un val de văzduh rece şi curat, amestecat cu miros de fân şi fum de tutun.

— Am îngheţat, am îngheţat, băieţi!… Noroc, Grigori! De ce umbli noaptea?… Cine dracu a mai născocit şi burcile astea?… Trece vântul prin ea ca prin ciur!

Se dezbrăcă şi, chiar înainte de a-şi pune burca în cui, începu să povestească:

— Ei, l-am văzut pe preşedinte. Se apropie de masă; îi strălucea faţa, îi sclipeau ochii de nerăbdare să spună totul, aşa cum a fost. Am intrat la el în cabinet. A dat mâna cu mine şi-mi spune: „Luaţi loc, tovarăşe!” E conducător de district! Da' înainte cum era? Era un general-maior! Şi cum trebuia să stai în faţa lui? Uite-o, aşa cum este, puterea noastră dragă! Toţi sunt deopotrivă!…

Chipul său plin de voie bună şi de fericire, ca şi vorbele lui înflăcărate, nu erau pe înţelesul lui Grigori, care îl întrebă:

— Da' ce te-a bucurat într-atâta, Ivan Alexeevici?

— Cum ce? Bărbia lui Ivan Alexeevici, cu o gropiţă rotundă, tresări. A simţit un om în mine; cum să nu mă bucur? A dat mâna cu mine, m-a poftit să stau jos, ca un egal…

— Lasă că şi generalii au început acum să umble cu cămăşi din sac! răspunse Grigori, netezindu-şi mustaţa cu muchia palmei, şi-şi miji ochii. Am văzut şi eu unul cu epoleţii făcuţi cu creionul chimic. Dădea şi el mâna cu cazacii…

— Generalii or fi făcând-o de nevoie, iar aceştia fiindcă aşa le este firea. Nu vezi deosebirea?

— Nu e nici o deosebire!

Zicând aceste cuvinte, Grigori clătină din cap.

— După tine şi cârmuirea este la fel?… Dar atunci pentru ce am luptat? Uite, tu: pentru ce ai luptat? Pentru generali? Şi totuşi ai spus: „nu e nici o deosebire”.

— Am luptat pentru mine, nu pentru generali! Ca să vorbim drept, inima mea nu-i rabdă nici pe unii, nici pe alţii.

— Dar pe cine vrei?

— Pe nimeni!

Olşanov scuipă peste toată odaia şi râse a încuviinţare. Nu putea nici el, pesemne, să-i sufere nici pe unii, nici pe alţii.

— Parcă altfel gândeai.

Mişka rosti cuvintele cu gând să-l aţâţe pe Grigori, dar acesta nu arătă prin nimic că vorbele lui Mişka l-ar fi atins.

— Şi eu, şi tu, şi noi toţi gândeam fiecare după chipul nostru…

Ivan Alexeevici avea de gând să scape de Grigori, ca să-i poată povesti mai amănunţit lui Mişka despre călătoria sa şi despre convorbirea cu preşedintele, dar acest schimb de cuvinte începu să-l aţâţe. Aflându-se încă sub impresia celor văzute şi auzite la centru, se aruncă cu hotărâre în dezbatere:

— Tu ai venit să ne baţi capul pe degeaba, Grigori! Tu însuţi nu ştii ce vrei.

— Nu ştiu! încuviinţă sincer Grigori.

— Ce-ai tu cu Puterea sovietică?

— Da' tu de ce te zbaţi atâta pentru ea? De când te-ai făcut roşu?

— Să nu vorbim de asta. Uite-mă-s! Aşa sunt, aşa să mă iei. M-ai înţeles? Şi să nu bârfeşti prea mult puterea, că sunt preşedinte şi nu se cade să mă încaier la ceartă cu tine.

— S-o lăsăm, zic şi eu! Tot e vremea să plec. Am venit pentru podvezi. Da' puterea ta, vrei nu vrei, e o scârboasă putere. Spune-mi pe şleau ca să isprăvim: ce ne dă ea nouă, cazacilor?

— Cazacilor? Dar sunt cazaci şi cazaci:

— Tuturor câţi suntem!

— Libertate, drepturi… Dar stai niţel! Stai, unde vrei să ajungi?

— Aşa se vorbea în anul şaptesprezece, însă acum trebuie să născoceşti altceva! îl întrerupse Grigori. Pământ? Libertate? Toţi să fie la fel?… Pământ avem berechet, poţi să te-neci cu el. Libertate? Nu ne mai trebuie, că de-atâta libertate ajungem să ne omorâm pe uliţe. Pe atamani, ieri, îi alegeam noi, iar acum ne sunt trimişi peste capul nostru. Cine l-a ales pe ăla care a dat mâna cu tine, de te-ai bucurat atâta? Pentru cazaci, puterea asta nu aduce nimic, afară de sărăcie! E a mujicilor; să le fie în nas şi lor să le rămână. Nici de generali n-avem nevoie. Fie comunişti, fie generali, acelaşi jug.

— N-au nevoie cei bogaţi, dar ceilalţi? Cap nărod! Sunt trei chiaburi în sat, iar toţi ceilalţi sunt calici. Şi pe argaţi, unde-i laşi? Nu, n-avem să ne înţelegem aşa! Cazacii bogaţi să rupă o bucată de la gura lor sătulă şi s-o dea celor sărmani, iar dacă nu o vor da, le-o vom smulge noi! S-a isprăvit cu boieria lor! Prea cotropiseră pământul…

— L-au cucerit, nu l-au cotropit! Strămoşii noştri l-au udat cu sângele lor, poate că de aceea şi rodeşte brazda noastră.

— Totuna-i! Azi trebuie să împărţi totul cu cei săraci. Dacă toţi trebuie să fie la fel, au să fie. Iar tu baţi apa-n piuă. Te-nvârţi pe loc după vânt, ca un cocoş de tinichea. Oameni ca tine ne tulbură apele!…

— Stai, nu te întărâta degeaba! Am venit la tine ca un vechi prieten, ca să stăm de vorbă şi să-ţi spun răspicat tot ce fierbe în mine. Tu spui: „Să fie la fel”… Uite, cu asta au momit bolşevicii toată prostimea. Au înşirat la vorbe frumoase, şi oamenii s-au repezit ca peştii la nadă! Şi unde s-a dus egalitatea asta a lor? Uită-te la Armata Roşie: a trecut prin sat. Comandantul de pluton umblă cu cizme de box, iar „Vaniok”, ăl de rând, cu nişte pârlite de moletiere. Am văzut şi un comisar: pantalonii, scurta, totul e numai piele, de sus până jos, iar pentru alţii nu-i piele nici pentru bocanci… Şi nu-s la putere decât de un an. Da' ce va fi cu egalitatea atunci când s-or aşeza mai cu temeinicie?… Se spunea pe front: „Vom fi cu toţi la fel… Aceeaşi soldă pentru comandanţi şi pentru ostaşi…” Nu e! Astea sunt curate momeli! Dacă boierul e rău, apoi un mârlan e de o sută de ori mai rău, dacă-l faci boier! Oricât de răi or fi fiind ofiţerii, dar, dacă iese vreunul din căzăcimea de rând, bagă-te singur în mormânt, că altul mai scârbos tot nu găseşti!… Are tot atâta şcoală ca orice alt cazac: răsucea cozile la boi; dar uită-te la el atunci când ajunge ceva mai sus! E ameţit de putere şi e gata să jupoaie pe altul de viu. Numai pentru ca el să rămână acolo unde s-a căţărat.

— Vorbele tale sunt nişte vorbe de contrarevoluţionar! răspunse Ivan Alexeevici cu răceală, dar fără să-şi ridice ochii. Nici tu n-ai să mă tragi de partea ta, şi nici eu nu vreau să te schimb. Nu te-am văzut de multă vreme şi n-am s-o ascund: te-ai făcut un străin pentru noi… Eşti un duşman al Puterii sovietice!

— La asta nu mă aşteptam! Care va să zică, dacă mă gândesc la rosturile puterii, sunt un contrarevoluţionar? Un cadet?

Ivan Alexeevici luă pungociul de la Olşanov şi spuse cu glas mai potolit:

— Cum vrei să te conving? Oamenii ajung la asta cu cugetul lor şi cu inima lor! Eu nu mă pricep la vorbe, că prea multe lucruri nu cunosc şi am prea puţină carte. Ajung la multe, pe pipăite, bâjbâind…

— Isprăviţi odată! strigă Mişka furios.

Tustrei ieşiră de la comitetul executiv. Grigori tăcea. Sub povara apăsătoare a acestei tăceri, neputând să ierte şovăielile altora, Ivan Alexeevici simţea cât de străine îi erau, ca unul care privea de pe alte culmi viaţa. Zise la despărţire:

— Gândurile tale să ţi le păstrezi pentru tine. Că de nu, am să găsesc eu ac de cojocul tău, cu toate că-mi eşti prieten şi că suntem cumetri, eu şi cu Petro al vostru! Să nu-i tulburi pe cazaci, fiindcă se clatină şi fără asta. Şi nu te pune în calea noastră, că o să te strivim!… Hai, mergi cu bine!

Grigori îşi văzu de drum. Îi era ca şi cum ar fi trecut un prag, dincolo de care tot ce rămăsese nelămurit până mai adineauri se făcuse deodată de o limpezime uluitoare. Nu spusese, de fapt, decât cele ce le gândea de atâtea zile şi se adunaseră mereu în sufletul lui, căutându-şi o ieşire. O mânie surdă, nepotolită, îşi făcu loc în el, căci se pusese între două lumi în luptă, respingându-le pe amândouă.

Mişka şi Ivan Alexeevici mergeau împreună. Ivan Alexeevici îşi urmă povestirea despre întrevederea sa cu preşedintele de district, dar vorbele lui nu mai aveau parcă aceleaşi culori şi acelaşi înţeles. Încercă să-şi capete voia bună dinainte, fără să izbutească. Ceva i se împotrivea, nelăsându-l să se bucure de viaţă, să tragă în plămâni aerul îngheţat şi dulceag. Toate din pricina lui Grigori şi a celor ce au vorbit. Amintindu-şi, spuse cu ură în glas:

— Oameni ca alde Grişka hojma se vâră în picioarele altora, când e vorba de bătaie. Scârnăvia dracului!… Nu trage la nici un mal şi pluteşte ca o balegă de vacă. Încerce să mai vie o dată şi să vezi cum am să ţi-l reped! Iar dacă va începe să asmută lumea, o să-i găsim un locşor mai la răcoare… Şi tu ce mi-ai făcut, Mişatka? Cum îţi merge?

Drept răspuns, Mişka trase o înjurătură. Se gândea la ceva ce dospea în sufletul său.

Străbătură toată ulicioara. Koşevoi se întoarse spre Ivan Alexeevici cu un zâmbet rătăcit pe buzele pline, ca de fată.

— Vezi, Alexeevici, cât de rea este ea, politica, fir-ar a naibii să fie! Poţi să vorbeşti despre orice, cu oricine, nimic n-are să-ţi facă atâta sânge rău. Când am început să stăm de vorbă, eu şi Grişka – suntem doar de aceeaşi vârstă, am învăţat împreună la şcoală, am umblat după fete, îmi era ca un frate – când a început să îndruge de-ale lui, m-am mâniat atâta, încât mi s-a umflat inima în piept şi simţeam că s-a făcut cât pepenele! Mai tremură şi acum carnea pe mine!… Parcă îmi ia cineva cu sila un lucru la care ţin cel mai mult. Parcă mă jefuieşte!… Cu asemenea vorbe poţi să rupi gâtul unui om. În acest război, nu mai sunt nici cuscri, nici fraţi; te-ai încins la horă cu dracu – zi-i înainte! Glasul lui Mişka tremură de nemărginită obidă. Nu m-am supărat atâta pe el pentru nici o fată pe care mi-a suflat-o, ca pentru vorbele lui de adineauri. Iată până unde m-a răzbit!

Zăpada cădea, topindu-se în zbor. La nămiezi, surpături de nămeţi se prăbuşeau în râpi, cu detunături surde. Pădurea vuia peste Don. Trunchiurile stejarilor se dezgheţară şi se făcură negre. Picăturile de apă cădeau de pe ramuri şi străpungeau zăpada, până la pământul încălzit sub covorul putred de frunze. Mirosul ameţitor al dezgheţului de primăvară plutea în aer, amestecat cu mirosul crengilor de vişini din livezi. Donul rosese găuri în gheaţa care se depărta de maluri, şi apa verzuie şi limpede umplea copcile.

Convoiul, care ducea un transport de obuze spre Don, trebuia să schimbe la Tatarski săniile. Ostaşii roşii care îl însoţeau se arătaseră vrednici băieţi. Unul din fruntea lor rămase să-l păzească pe Ivan Alexeevici, spunându-i pe şleau: „Stau cu tine ca să nu fugi!”, iar pe ceilalţi îi trimise ca să găsească oameni cu sănii. Se cereau patruzeci şi şapte de sănii, cu câte doi cai.

Emilian veni şi pe la Melehovi.

— Înhămaţi caii, veţi merge cu obuzele la Bokovskaia!

Petro nici nu-l băgă în seamă şi mormăi:

— Caii au boală de picioare, iar cu iapa am dus ieri nişte răniţi la Vioşenskaia.

Fără să-i răspundă, Emilian se repezi în grajd. Petro sări cu capul gol în urma lui şi-i strigă:

— Măi, n-auzi? Măi, stai niţel… Cască ochii şi ai să vezi că…

— Ce să văd?… Cu mine să nu-l faci pe prostul! Emilian se uită încurcat la Petro şi adăugă: Am poftă să-ţi văd caii. Ce fel de boală o mai fi asta? Nu cumva le-aţi bătut dinadins cu ciocanul picioarele la încheieturi? Mie să nu-mi umbli cu cioara vopsită! Am văzut atâţia cai câtă balegă de cal ai văzut tu în viaţa ta. Înhamă! Cai sau boi, e totuna!…

Grigori plecă cu sania; înainte de plecare, intră pe fugit la bucătărie şi, sărutându-şi copiii, le spuse grăbit:

— Am să vă aduc nişte cofeturi, iar voi să fiţi cuminţi şi s-o ascultaţi pe mama. Apoi către Petro: Nu-mi purtaţi de grijă, departe n-am s-ajung. Dacă au să mă trimită dincolo de Bokovskaia, o să-mi las boii şi mă-ntorc. Dar atunci n-am să viu în sat. O să aştept la Singhin, la mătuşa; Tu, Petro, să vii să mă vezi… Mie mi-e cam frică să stau să aştept aici. Zâmbi. Ei, rămâneţi cu bine! Ţie, Nataşka, să nu-ţi fie urât fără mine!

Lângă prăvălia lui Mohov, prefăcută în depozit, încărcară lăzile cu obuze şi porniră la drum.

„Dânşii fac război ca să trăiască mai bine, cum ne-am luptat şi noi pentru traiul nostru cel bun, gândea mereu Grigori, tolănit în sanie, ascultând tropotul legănat şi liniştit al boilor şi acoperindu-şi capul cu zeghea. Şi adevărul, unul şi singur, tot nu se găseşte în viaţă. Pare-se că cine va birui are să-l înghită pe celălalt. Iar eu am căutat adevărul proştilor. Mă durea inima, mă zbuciuma într-una, când în dreapta, când în stânga… Se povesteşte din moşi-strămoşi că tătarii bântuiau ţara Donului, năvălind să robească oameni şi să le ia pământul. Şi acum vin cei din Rusia. Nu! Nu pot să mă împac cu dânşii! Îmi sunt străini şi mie, şi tuturor cazacilor. Iar cazacilor are să le vină mintea la cap. Au părăsit frontul şi acum pe fiecare îl auzi ca şi pe mine: of! şi aoleu!… Numai că e prea târziu.”

De amândouă părţile se întindeau buruieni, arături în valuri, vâlcele cu mărăcinişuri ţepoase, iar mai încolo, câmpia de zăpadă luneca, rotindu-se spre miazăzi, de o parte şi de alta a saniei. Drumul se desfăşura fără sfârşit, de o plictiseală apăsătoare ce te cufundă în somn.

Grigori îşi îndemna alene boii şi moţăia, culcat lângă lăzile legate cu frânghii. După ce isprăvi de fumat, îşi vârî faţa în fânul care mirosea iute a sulfină uscată şi a toate miresmele dulci din zilele de iunie şi adormi, fără să prindă de veste când. Umbla în vis cu Axinia prin holde înalte şi foşnitoare. Axinia purta în braţe copilul şi-i arunca lui Grigori câte o privire sclipitoare, plină de grijă. Iar el îşi auzea bătăile inimii, foşnetul subţire al spicelor, privea covorul vrăjit al ierburilor de pe răzoare şi albastrul orbitor al cerului. Dorul vechi îi înflorea şi fierbea în el; o iubea din nou pe Axinia cu aceeaşi dragoste istovitoare, o simţea cu tot trupul şi cu fiecare bătaie a inimii, dându-şi prea bine seama prin somn că toate acestea nu sunt aievea, ci numai nişte părelnice arătări fără viaţă şi nişte deşarte visări. Dar era bucuros şi le primea drept adevărate. Axinia era aidoma cum fusese cu cinci ani în urmă, dar se ţinea mai cu fereală şi cu oarecare răceală. Cu o limpezime nespusă, mai lămurit ca niciodată în viaţă, Grigori îi vedea inelele de păr moale de la gât, cu care se juca vântul, îi privea colţurile tulpanului alb… O zguduitură îl trezi; glasuri de oameni îl făcură să se deştepte de-a binelea.

Veneau din partea cealaltă numeroase sănii, ocolind convoiul cu obuze.

— Ce căraţi, fraţilor? strigă răguşit Bodovskov, care mergea înaintea lui Grigori.

Tălpicele săniilor scârţâiau; copitele late ale boilor striveau zăpada care pârâia. Oamenii din săniile ce se apropiau nu răspunseră. Hăt într-un târziu, cineva spuse:

— Sunt nişte morţi de tifos…

Grigori se uită, ridicându-şi capul. În sănii, zăceau ca nişte buturugi cadavrele, în mantalele sure, acoperite cu foi de cort. Sania lui Grigori alunecă şi izbi cu marginea o mână ţeapănă, ieşită dintr-o asemenea sanie. Se auzi un sunet surd ca de tuci… Grigori se întoarse cu nepăsare.

Mireasma dulceagă, îmbietoare, a sulfinei îl cufundă iarăşi în somn, întorcându-se blând cu faţa spre trecutul aproape uitat şi, făcându-l să se atingă încă o dată cu inima de tăişul ascuţit al patimii ce nu mai era. Tolănit din nou în sanie, Grigori simţi o durere înţepătoare şi dulce în acelaşi timp, lipindu-şi obrazul de o crenguţă galbenă de sulfină. Inima-i zbuciumată de amintiri sângera, bătea zvârcolindu-se şi nu-l lăsă multă vreme să adoarmă.

În jurul comitetului revoluţionar sătesc, se grupară mai mulţi oameni: Davâdka-mecanicul, Timofei, Emilian, care fusese vizitiu la Mohov, şi Filka-ciubotarul, cel cu fata ciupită de vărsat. Pe dânşii se bizuia Ivan Alexeevici în truda sa cea de toate zilele, simţind tot mai adânc, cu fiecare zi ce trecea, că un zid nevăzut îl despărţea de ceilalţi oameni din sat. Cazacii încetară să mai vină la adunări; iar dacă veneau, o făceau numai după ce Davâdka şi ceilalţi cutreierau de cinci ori tot satul, curte după curte. Veneau, nu spuneau nimic şi încuviinţau totul. În cea mai mare parte erau cei tineri, dar nici printre aceştia nu se găseau prieteni. Chipuri de piatră, ochi străini, neîncrezători, priviri duşmănoase – iată tot ce vedea Ivan Alexeevici când prezida adunările de pe medean. Şi astea îi făcea inima să se strângă într-un fior de gheaţă; în ochii lui se citea durerea, glasul i se învăluia moale şi nehotărât. Filka, ciupitul, îi spuse într-o zi, nu fără înţeles:

— Ne-am despărţit de sat, tovarăşe Kotlearov! Lumea clocoteşte de ură, mai rău decât smoala în cazanul satanei! M-am dus aseară după căruţe, ca să ducem la Vioşenskaia nişte ostaşi răniţi, dar n-a vrut nimeni să meargă. Greu să ne înţelegem cu dânşii, dacă ne-am despărţit…

— Numai de băut se ţin! Beau de sting, se amestecă Emilian, sugându-şi luleaua. Mai în fiecare casă se fabrică trăscău.

Mişka Koşevoi se încrunta, ascunzând celorlalţi gândurile sale, dar în cele din urmă nu se mai putu stăpâni. Seara, plecând acasă, îl rugă pe Ivan Alexeevici:

— Dă-mi o armă!

— Pentru ce?

— Poftim întrebare! Mi-e teamă să umblu cu mâinile goale. Se poate să nu vezi nimic? Eu cred că trebuie să punem mâna pe câţiva… Trebuie să-l ridicăm pe Grigori Melehov, pe Bătrânul Boldâriov, pe Matvei Kaşulin, pe Miron Korşunov. Şopotesc, bestiile, fel de fel de cârteli în urechile cazacilor!… Tot mai aşteaptă să vie ai lor de peste Doneţ.

Ivan Alexeevici se strâmbă şi dădu trist din mână.

— Vai şi amar! Dacă începem să-i plivim, apoi de mulţi inşi care dau isonul ar trebui să ne descotorosim. Oamenii şovăie… Sunt şi unii care ar merge cu noi, dar trag cu ochii şi la Miron Korşunov. Se tem de Mitka al lui: dacă se întoarce de peste Doneţ, le scoate măruntaiele.

Viaţa luă o nouă şi bruscă întorsătură. A doua zi, un curier călare aduse de la Vioşenskaia ordinul pentru impunerea celor mai mari chiaburi la plata unei contribuţii. Se arăta şi suma pentru tot satul – patruzeci mii ruble. Socotiră cât trebuie să dea fiecare. Trecu o zi. Din toată contribuţia nu se putu strânge vreo optsprezece mii şi ceva, în doi saci Ivan Alexeevici ceru instrucţiuni de la centru. I se trimiseră trei miliţieni şi dispoziţia: „Să fie arestaţi aceia care n-au achitat contribuţia şi să fie înaintaţi, sub escortă, la Vioşenskaia”. Patru bătrâni fură închişi vremelnic în subsolul casei lui Mohov, unde odinioară se păstrau merele iarna.

Satul semăna cu o prisacă cuprinsă de o mare vânzoleală. Korşunov refuză cu înverşunare să plătească, dosind banii care-şi pierdeau de la zi la zi valoarea. Totuşi, îi veni timpul să-şi ia rămas bun de la viaţa îmbelşugată. Doi oameni sosiră de la district: un judecător de instrucţie pentru chestiuni locale, un tânăr cazac din Vioşenskaia, care slujise în Regimentul 28, şi încă unul cu cojocul de oaie pus peste scurta de piele. Arătară ordinele de serviciu din partea tribunalului revoluţionar şi se închiseră împreună cu Ivan Alexeevici în biroul său. Omul care venise cu judecătorul de instrucţie era cam în vârstă, cu faţa şi cu tidva rase ca în palmă. Începu grav:

— În district se observă tulburări. Gardiştii albi rămaşi încep să ridice capul şi să agite căzăcimea muncitoare. Trebuie neapărat să ridicăm de pe la casele lor toate elementele duşmănoase. Fă o listă de ofiţeri, de popi, de atamani, de jandarmi, de bogătani – de toţi aceia care au luptat în mod activ împotriva noastră. Ajută-l pe judecătorul de instrucţie… Pe unii îi cunoaşte.

Ivan Alexeevici privi la faţa vorbitorului, rasă ca un obraz de muiere, şi începu să numească oamenii, pomenind şi numele lui Petro Melehov, dar judecătorul de instrucţie clătină din cap:

— E omul nostru. Fomin a rugat să nu ne atingem de el… Gândeşte ca un bolşevic. Am slujit împreună cu el la Regimentul 28.

O filă de hârtie liniată, desprinsă dintr-un caiet de şcoală şi acoperită cu scrisul lui Koşevoi, se ivi aşternută pe masă.

Iar după câteva ceasuri, cazacii arestaţi stăteau pe nişte buturugi de stejar din curtea largă a lui Mohov, supravegheaţi de miliţieni. Aşteptau să le vie cei de-acasă, cu merinde şi cu o căruţă pentru boarfe. Miron Grigorievici şedea la margine, alături de moş Bogatâriov şi de Matvei Kaşulin. Era îmbrăcat numai în lucruri noi, ca în preajma morţii, cu un cojocel de piele tăbăcită, cu ciorapi albi şi curaţi băgaţi în încălţări. Avdeici Minciună umbla fără rost prin curte, ba uitându-se tam-nesam în fântână, ba ridicând o aşchie de pe jos, ba repezindu-se iarăşi de la cerdac la portiţă şi ştergându-şi cu mâneca faţa rotundă ca un măr, roşie şi lac de sudoare.

Ceilalţi mocneau tăcuţi, cu capetele plecate, şi zgâriau zăpada cu toiegele. Femeile veneau în fugă, gâfâind, aducându-le celor arestaţi câte o legăturică ori câte o traistă şi vorbindu-le în şoaptă. Lukinişna, cu ochii plânşi, încheie cojocelul bărbatului, îi legă de gât tulpanul ei alb şi-l rugă, privind cu ochii stinşi, acoperiţi parcă de cenuşă:

— Nu te mai amărî, Grigorici! Poate că totul se va isprăvi cu bine. De ce te-ai lăsat aşa? O-of, doamne! Un sughiţ de plâns îi lărgi gura, dar cu o sforţare îşi strânse buzele şi şopti: Mai viu să te văd… Ţi-o aduc pe Gripka, ştiu că la ea ţii cel mai mult…

Miliţianul de la poartă strigă:

— A venit sania! Puneţi-vă traistele şi daţi-i drumul! Femei, la o parte şi curmaţi-o odată cu bocitul!

Lukinişna sărută – pentru întâia oară în viaţă – mâna cu păr roşcat a lui Miron Grigorievici şi se despărţiră.

Sania trasă de boi se târî încet, prin piaţă, spre Don.

Cei şapte arestaţi mergeau în urmă, păziţi de doi miliţieni. Avdeici zăbovi o clipă, legându-şi încălţarea, apoi alergă sprinten ca un flăcău. Matvei Kaşulin păşea alături de fecioru-său. Maidanikov şi Koroliov îşi aprindeau ţigările din mers. Miron Grigorievici călca, ţinându-se de coşul saniei, iar la coadă de tot venea bătrânul Bogatâriov, cu mersu-i mândru şi greoi. Vântul din faţă îi ridica şi-i trăgea înapoi capetele bărbii albe de patriarh şi fâlfâia moţurile fularului aruncat pe umeri, ca nişte semne fluturate la despărţire.

Tot în acea zi posomorâtă de februarie, se întâmplă altceva uluitor.

Cei din sat se obişnuiseră în vremea din urmă cu sosirile slujbaşilor de la centru. Nimeni nu băgă deci în seamă ivirea în piaţă a unei sănii cu doi cai şi a unui om zgribulit de frig, alături de surugiu. Sania se opri lângă casa lui Mohov. Omul coborî: era în vârstă, cumpănit în mişcări. Îşi potrivi centura pe mantaua lungă de cavalerie, ridică în sus clapele căciulii roşii căzăceşti şi, susţinând cu mâna tocul de lemn al mauserului, urcă treptele fără grabă.

La comitetul revoluţionar se afla Ivan Alexeevici cu doi miliţieni. Omul intră fără să bată la uşă, îşi netezi bărbuţa scurtă, pornită pe cărunţeală, şi rosti cu voce de bas:

— Îl caut pe preşedinte!

Ivan Alexeevici se holbă la noul-venit cu ochi rotunjiţi, ca de pasăre, voi să sară în picioare, dar nu izbuti. Căscă gura ca un peşte pe uscat şi începu să zgârie cu degetele marginile roase ale fotoliului. De sub vârful roşu, caraghios, al căciulii căzăceşti, se uita la dânsul Stockman, cu faţa îmbătrânită; ochii lui apropiaţi îl cercetau pe Ivan Alexeevici fără să-l recunoască; dar deodată tremurară, mijiră, se făcură limpezi, şi raze mărunte de zbârcituri ţâşniră din colţurile lor spre tâmplele cărunte. Făcu un pas către Ivan Alexeevici, care nici n-avusese timp să se scoale, îl îmbrăţişă cu un gest hotărât, îi atinse faţa cu barba umedă, sărutându-l, şi spuse:

— Ştiam eu! Îmi ziceam: „Dacă a rămas în viaţă, fără doar şi poate că e preşedinte la Tatarski!”

— Osip Davâdovici, trage-mi o scatoalcă, să mă deştept!… Pocneşte-mă! Nu-mi vine să cred ochilor! ţipă cu glas tânguitor Ivan Alexeevici.

Chipul lui smead şi aspru, brăzdat de lacrimi, luase o înfăţişare aşa de buimacă, încât până şi miliţianul îşi întoarse privirea în altă parte.

— Totuşi poţi să-ţi crezi ochilor, îl linişti Stockman cu vocea lui de bas şi zâmbi, eliberându-şi încetişor mâinile din palmele lui Ivan Alexeevici. Dar cum, nu se găseşte la tine nici pe ce să şezi?

— Stai jos, uite pe fotel!… Da' de unde ai răsărit? Spune!

— Vin cu secţia politică a armatei. Văd că tot nu-ţi vine să crezi că sunt eu, viu şi natural! Ce om ciudat mai eşti!

Începu să povestească repede, zâmbind mereu şi lovindu-l pe Ivan Alexeevici peste genunchi:

— Totul, frate, e cât se poate de simplu. După ce m-au ridicat de-aici, m-au osândit; revoluţia m-a găsit în locul unde eram deportat… Împreună cu un tovarăş am organizat un detaşament de Gardă Roşie, am luptat împotriva lui Dutov şi Kolceak. Oh, frate, erau acolo lucruri vesele! I-am împins acum peste Ural, ştii? Şi iată-mă pe frontul vostru! Secţia politică a Armatei a 8-a m-a trimis la lucru în districtul vostru, pentru că am stat altădată aici şi, ca să zicem aşa, cunosc împrejurările. Am venit în goană la Vioşenskaia, am stat de vorbă la comitetul revoluţionar cu cei de-acolo şi am hotărât să pornesc înainte de toate la Tatarski. Mi-am zis: „Hai să stau la ei, să lucrez acolo, să-i ajut ca să organizeze treburile şi apoi să plec!” Vezi că prietenia cea veche nu se uită? Dar vom mai sta de vorbă despre asta; deocamdată însă să vorbim despre tine, despre situaţie; să mă pui la curent cu oamenii şi cu starea de lucruri… Aveţi o celulă în sat? Pe cine mai ai la tine? Cine a mai rămas? Ei bine… tovarăşi, lăsaţi-mă să stau un ceas cu preşedintele! Drăcia dracului! Îndată ce am intrat în sat, am simţit cum învie trecutul… Dar, atunci a fost ce-a fost, iar acum trăim alte vremuri!… Hai, povesteşte!…

Peste vreo trei ceasuri, Mişka Koşevoi şi Ivan Alexeevici îl întovărăşeau la vechea lui locuinţă – la Lukeşka cea saşie. Păşeau pe drumul cafeniu. Mişka apuca din când în când mâneca de la mantaua lui Stockman, ca şi cum i-ar fi fost teamă că se va desprinde de el, că-i va pieri din ochi sau că se va topi în văzduh, ca o vedenie.

Lukeşka îi aduse vechiului său chiriaş nişte ciorbă şi scoase dintr-un colţ al cufărului chiar şi o bucată poroasă de zahăr vechi.

După ce bău ceai de frunză de vişin, Stockman se lungi pe cuptor, ascultând încâlcitele povestiri ale celor doi tovarăşi. Punându-le când şi când câte o întrebare, îşi rodea mereu ţigaretul şi, pe neaşteptate, cu puţin înainte de ivirea zorilor, adormi, lăsând ţigara să-i cadă pe cămaşa murdară de barchet. Ivan Alexeevici mai vorbi ca vreo zece minute, fără să-şi dea seama că Stockman adormise decât atunci când, la o întrebare a lui, celălalt răspunse printr-un sforăit. Ieşi în vârful degetelor, aprins la faţă şi cu lacrimi în ochi, silindu-se din răsputeri să-şi stăpânească tuşea care-l îneca.

— Ei, ţi-a căzut o piatră de pe inimă? îl întrebă Mişka, după ce coborî treptele, şi râse încetişor, ca şi cum l-ar fi gâdilat cineva.

Olşanov, care îi însoţise pe cei arestaţi până la Vioşenskaia, se întoarse la miezul nopţii, cu o căruţă ce venea tot de acolo. Bătu îndelung la uşa odăii unde dormea Ivan Alexeevici şi-l trezi.

Acesta ieşi afară cu faţa buhăită de somn.

— Ei, ce-i cu tine? Cu ce ai venit? Ai vreun plic?

Olşanov se juca cu biciuşca.

— I-au împuşcat pe cazaci.

— Minţi, ticălosule!

— Când i-am adus acolo, i-au luat îndată la cercetare, şi chiar înainte de asfinţit i-au dus la păduricea de pini… Am văzut cu ochii mei!…

Fără să poată nimeri mai grabnic cu picioarele în pâslari, Ivan Alexeevici se îmbrăcă în pripă şi dădu fuga la Stockman.

— Pe oamenii trimişi de noi i-au împuşcat la Vioşenskaia! Credeam că au să-i bage la puşcărie, dar aşa… N-o să mai scoatem nimic la capăt cu lumea de-aici! Se va înstrăina poporul de noi, Osip Davâdovici!… Nu! S-a făcut ceva care nu trebuia făcut. Pentru ce ispravă să omoare oamenii? Ce are să se întâmple de acum înainte?…

Se aştepta ca şi Stockman să fie tot atât de mâniat de cele petrecute, tot atât de speriat de urmări, dar celălalt îşi punea încet cămaşa şi, după ce-şi vârî capul în guler, zise:

— Nu mai striga. Ai să trezeşti gazda.

Se îmbrăcă, îşi aprinse o ţigară, rugă să i se arate din nou pricinile arestării celor şapte, apoi începu pe un ton rece:

— Trebuie să-ţi bagi în cap, da, trebuie să-ţi bagi bine în cap! Frontul este la o sută cincizeci de verste de noi. Căzăcimea, în marea ei majoritate, ne este duşmană. Şi aceasta, fiindcă chiaburii voştri, cazacii chiaburi, adică atamanii şi ceilalţi oameni mai de frunte, se bucură de o uriaşă greutate în ochii căzăcimii muncitoare. De ce? Cred că trebuie să pricepi şi asta… Cazacii sunt o pătură socială deosebită, nişte militari. Ţarismul îi învaţă să respecte gradele, să asculte de „comandanţii-părinţi”. Ştii cum se zice într-un cântec ostăşesc? „Şi când ne poruncesc comandanţii, părinţii noştri, noi pornim într-acolo, dăm cu săbiile, cu baionetele, îi batem pe toţi.” Nu-i aşa? Ei vezi?… Dar aceşti comandanţi-părinţi, tocmai aceştia le ordonau să împrăştie muncitori, aflaţi în grevă… Timp de trei sute de ani, cazacii au umblat cu capetele ameţite. Nu-i puţin! Asta e! Iar deosebirea dintre un chiabur, să zicem, din gubernia Reazan şi unul cazac de la Don este foarte mare! Chiaburul din Reazan, dacă l-au strâns de-a binelea, sâsâie ca un şarpe, dar e neputincios şi nu mai e primejdios decât atunci când poate ataca pe ascuns… Pe când chiaburul de la Don este un chiabur înarmat. Este o bestie primejdioasă, otrăvitoare! El e tare; nu numai că va sâsâi, va semăna zvonuri mârşave despre noi, ne va defăima. Aşa cum au făcut-o – după vorbele tale – Korşunov şi alţii. Nu! El va încerca să se ridice pe faţă împotriva noastră… Sigur că da! Are să pună mâna pe armă şi va da în noi, în tine! Şi va căuta să atragă după el şi pe ceilalţi cazaci – pe acei, ca să zicem aşa, mijlocaşi, şi chiar pe cei din sărăcime. Va căuta să ne frângă, tot cu mâinile lor! Atunci?… S-a dovedit că ai lucrat împotriva noastră? Gata! Scurt! La zid!… Şi nu mai trebuie să te înduioşezi; vai, era om cumsecade!

— Dar nu mi-e milă de ei, ce vorbeşti! dădu din mâini Ivan Alexeevici. Mă tem însă să nu ne părăsească ceilalţi.

Stockman, care până atunci îşi freca pieptul blănit de păr sur cu o linişte aparentă, se înroşi, îl apucă cu putere pe Ivan Alexeevici de gulerul bluzei şi, trăgându-l spre el, nu mai vorbi, ci horcăi, stăpânindu-şi tusea:

— Nu ne vor părăsi, dacă le vom băga în cap adevărul nostru de clasă!… Cazacii muncitori n-au altă cale decât a noastră, nu cea a chiaburilor. Vai de capul tău!… Căci chiaburii trăiesc din munca lor! Din sudoarea lor! Se îngraşă… Mă, blegule! Te-ai lăsat pe tânjeală! Ai prins iz! Las' că am eu grijă de tine! Ce neghiob mai eşti! Om muncitor şi dai drumul la bale ca un intelectual… Ca orice parşiv de eser80! Bagă de seamă, Ivan!

Dădu drumul gulerului, zâmbi uşor, clătină din cap, îşi aprinse ţigara şi, după ce trase un fum, isprăvi pe un ton ceva mai calm:

— Dacă nu-i vom umfla pe cei mai activi duşmani din district, va fi o răscoală. Dacă îi vom izola la timp, chiar acum, atunci poate că această răzmeriţă nu se va stârni. Pentru acest scop, nu este neapărat nevoie ca să-i împuşcăm pe toţi, la rând. Trebuie să-i stârpim numai pe cei mai de vază, iar pe ceilalţi hai să zicem că îi vom trimite cât mai departe, în Rusia. Dar, în general, nu trebuie să ne sinchisim de vrăjmaşi! Lenin spunea: „O revoluţie nu se face cu mănuşi”. A fost necesar, în cazul de faţă, să se împuşte aceşti oameni? Eu cred că da!… Poate nu chiar pe toţi, dar pe unul ca acest Korşunov, de pildă, n-are rost să-l mai faci să se îndrepte. E limpede! Dar uite că Melehov, ne-a scăpat, fie şi pentru un timp oarecare. Tocmai el trebuie înhăţat, fiindcă este mai primejdios decât ceilalţi luaţi împreună. Ţine seama de asta! Convorbirea pe care a avut-o cu tine la comitetul executiv îl arată ca pe duşmanul nostru de mâine. Iar, în genere, nu e cazul să te frămânţi atâta… Pe fronturi, pier cei mai buni fii ai clasei muncitoare. Pier cu miile! De ei trebuie să ne pară rău şi nu de aceia care îi omoară sau aşteaptă o clipă prielnică pentru a ne lovi pe la spate; sau noi pe ei, sau ei pe noi; nici o altă ieşire nu există. Aşa e, dragul meu Alexeevici!

După ce a dat fân vitelor, Petro intră în casă, curăţindu-şi mănuşile de firişoarele de paie tocate. În aceeaşi clipă, zăvorul uşii din tindă zăngăni.

Îmbodolită în şalul negru, Lukinişna trecu pragul. Fără să-i dea bună ziua, alergă cu paşi mărunţi la Natalia, care stătea lângă o laviţă din bucătărie, şi se prăbuşi în genunchi în faţa ei.

— Mamă, măicuţă dragă! Ce ai?! ţipă Natalia cu vocea schimbată de spaimă, încercând să ridice trupul greoi al bătrânei.

În loc de răspuns, Lukinişna se izbi cu capul de pământ şi începu să bocească surd şi deznădăjduit:

— Iu-bi-tul me-e-u! Cui ne-ai lă-sa-a-t?

Femeile izbucniră în hohote de plâns, iar copiii începură să ţipe atât de sfâşietor, încât Petro îşi apucă din fugă punguţa cu tutun de pe cuptoraş şi o zbughi în tindă. Pricepu îndată ce se petrecuse. Rămase în cerdac, fumând. Când urletele din casă se mai potoliră, Petro intră în bucătărie, simţind un fior neplăcut străbătându-i şira spinării. Cu basmaua udă de lacrimi lipită de obraz, Lukinişna bocea:

— L-au împuşcat pe Miron Grigorievici al nostru!… A murit şoimul nostru!… Am rămas orfani, fără el!… Au să ne calce în picioare şi găinile! Şi începu din nou să urle ca o lupoaică rănită: I s-au stins ochişorii!… N-are să mai vadă lumina zilei!…

Daria aducea apă Nataliei care leşinase. Ilinişna îşi ştergea obrajii cu şorţul. Din odaia unde zăcea Pantelei Prokofievici se auzeau tusea lui şi gemetele sfâşietoare.

— Pentru Dumnezeu! Pentru Hristos, dragule, du-te la Vioşenskaia şi adu-ni-l măcar mort! Lukinişna apucă mâinile lui Petro şi i le strânse deznădăjduită pe pieptul ei. Scoate-l de acolo! Of, maică precistă! Of, nu vreau să-i putrezească oscioarele fără creştinească pogribanie!

— Vai de mine, mătuşă, ce spui? se sperie Petro, dându-se în lături, ca şi cum ar fi văzut moartea în ochi. E cu putinţă să-l scot? Ce? Crezi că mi s-a urât cu viaţa? Şi unde să-l mai găsesc?

— Pentru Hristos, fă-o, Petiuşka! Pentru Hristos!…

Petro îşi morfoli mustăţile şi în cele din urmă se învoi.

Se hotărî să treacă pe la un cazac cunoscut din Vioşenskaia şi, cu ajutorul său, să încerce a scoate cadavrul lui Miron Grigorievici… Plecă noaptea, când luminile se aprinseră în tot satul şi când, în fiecare casă, se discuta aceeaşi uluitoare noutate: „I-au împuşcat pe cazaci!”

Petro s-a oprit la un fost tovarăş de oaste al bătrânului, care şedea într-o casă lângă biserica cea nouă. Îl rugă să-l ajute la dezgroparea neamului ucis. Omul se învoi fără multă vorbă.

— Bine, mergem! Cunosc locul. Groapa nici nu-i adâncă. Dar cum să-l găseşti? Acolo nu e numai el… Ieri au împuşcat vreo doisprezece călăi care îi executau pe ai noştri când erau cadeţii la putere. Dar să ne înţelegem: ai să faci cinste cu o vadră de trăscău. Bine?

Pe la miezul nopţii, luară cu dânşii cazmale şi o targă, pe care se făcea tizic, străbătură marginea satului şi cimitirul, îndreptându-se spre un crâng de pini, unde erau executate sentinţele. Fulgi de zăpadă pluteau în văzduh. Rămurele moarte de salcie roşie, acoperite de polei, pârâiau sub picioare. Petro trăgea cu urechea la cel mai mic zgomot şi îşi blestema în gând zilele pentru slăbiciunea cu care primise să se înhame la o treabă aşa de primejdioasă, pomenind-o cu vorbe grele pe Lukinişna şi chiar pe răposatul. Ajunseră la marginea crângului de pini tineri, dincolo de un mare colnic de nisip. Cazacul se opri.

— Trebuie să fie aici, pe undeva prin apropiere…

Mai făcură vreo sută de paşi. O haită de câini de staniţă o zbughiră, urlând şi lătrând. Petro aruncă targa jos şi şopti cu glas răguşit:

— Hai înapoi! Dă-l în…! Nu-i totuna pentru el dacă zace aici ori aiurea? Acelaşi drac! Of, în ce belea am mai intrat! Numai necuratul m-a pus…

— Ce, bâţâi de frică? râse cazacul. Hai, dă-i drumul!

În sfârşit, găsiră locul, lângă o tufă bătrână de salcie roşie, unde zăpada era bătătorită şi amestecată cu nisip. Urme de oameni se despărţeau în raze, împreună cu o cărăruie făcută de câini…

… Petro îl recunoscu pe Miron Grigorievici după barba roşcată. Îşi scoase neamul din groapă, trăgându-l de brâu, apoi prăvăli pe targă cadavrul. Tuşind, cazacul astupă groapa la loc; pe urmă, apropiindu-se de targă, mormăi supăratt:

— Mai cuminte era să fi venit cu sania până aici. Că nătărăi am mai fost! E greu ca un porc, are cel puţin cinci puduri… Şi trebuie să-l tăbârceşti prin zăpadă.

Petro desfăcu picioarele mortului, care îşi isprăvise calea, şi apucă de mânerele tărgii.

Tot restul nopţii îl petrecu în casa cazacului, bând cu deznădejde. Înfăşurat într-un polog, Miron Grigorievici zăcea afară, în sanie. Ameţit de băutură, Petro legase calul de aceeaşi sanie, iar calul, simţind mortul, nici nu se atinsese de fân, şi întinzând cât putea cureaua cu care era legat, mereu sforăia şi ciulea urechile.

Când păliră zorile, Petro se întoarse în sat. O luă prin izlaz şi goni neîncetat calul. În spatele lui, capul ui Miron Grigorievici se izbea cu un icnet surd de scândura pusă dedesubt. De vreo două ori Petro se opri şi-i vârî sub cap şomoioage de fân subţire. Îşi aduse ruda de-a dreptul în ograda lui. Gripaşka, cea mai dragă copilă, deschise porţile răposatului gospodar şi sări la o parte de sanie, într-un troian de zăpadă. Petro puse pe un umăr trupul bătrânului, purtându-l ca pe un sac cu făină, şi-l duse în bucătăria largă, lăsându-l încet pe masa acoperită dinainte cu un preş de pânză groasă. Cu ochi istoviţi de lacrimi, răguşită, cu părul vâlvoi, Lukinişna se târa la picioarele bărbatului, încălţate cu ciorapi albi curaţi.

— Credeam că ai să vii pe picioruşele tale, stăpânul nostru, şi te-au adus pe braţe! îngăimă ea printre sughiţurile de plâns, care semănau groaznic cu hohote de râs.

Petro îl aduse din odăiţă pe moş Grişaka, ţinându-l de braţ. Bătrânul tremura din tot corpul, parcă i se clătina pământul sub picioare. Totuşi se apropie curajos de masă şi se opri la căpătâiul mortului.

— Ei, bună dimineaţa. Miron! Iată cum ne-a fost dat să ne vedem, fiule! Îşi făcu cruce şi-i sărută fruntea rece ca gheaţa, mânjită de argilă. Mironuşka. Vin şi eu curând!…

Glasul său se ridică, trecând într-un ţipăt sfâşietor. Ca şi cum i-ar fi fost teamă să spună mai mult, moş Grişaka îşi duse mâna la gură, cu o mişcare sprintenă, aproape tinerească, şi se lipi cu fruntea de masă.

Un spasm dureros îşi înfige gheara în gâtlejul lui Petro. Ieşi încetişor afară, la calul priponit de un stâlp.

Din adâncimea bulboanelor negre se rostogoleşte apa Donului peste clinurile de nisip şi şerpuieşte acolo, în şuvoaie încreţite. Marele fluviu curge alene, domol în albia largă. Ciortani cu burta neagră umblă în cârduri, mai aproape de fundul nisipos şi tare; cega iese noaptea la ape mai mici să-şi vâneze hrana; crapul desface somnoros desişurile verzi de mâl de lângă maluri; albitura şi plevuşcă aleargă după peştii mari. Somnul scotoceşte cu botul mormane de scoici; se iveşte uneori la lumina lină a lunii, ridicând un vârtej verde de apă, dând uşor din coada-i aurie, sclipitoare, şi iar se lasă la fund să scormonească scoicile cu capul său mustăcios şi cu fruntea lată, pentru a aţipi în zori de zi, undeva, sub o buturugă neagră, roasă de apă.

Acolo unde însă malurile se apropie, Donul izbeşte turbat în strâmtoare şi se năpusteşte prin poarta săpată de ape, gonind în urlet bezmetic, val după val, cu coamele albe de spumă. Trecând peste praguri, rostogolindu-se în locuri mai adânci, apele joacă în vârtej, se rotesc într-un cerc cumplit de ameţitor şi ochii nu se mai satură privind.

Din albia sa domoală şi largă, viaţa se năpustise şi ea într-o asemenea strâmtoare. Clocotul cuprinsese tot districtul Donului de sus. Se izbiră între ele două curente potrivnice, se despărţiră cazacii, şi totul se vârteji într-o ameţitoare vâltoare. Tineretul şi sărăcimea mai aşteptau şi mai credeau în vremurile de belşug şi de tihnă pe care le va aduce Puterea sovietică, deşi se codeau şi nu-şi dădeau gândul în vileag. Cei bătrâni însă se repezeau la luptă şi spuneau pe faţă că roşii au de gând să stârpească toată căzăcimea, om cu om.

La 4 martie, Ivan Alexeevici chemă la o întrunire obştea din Tatarski. Se adunară oameni mai mulţi ca niciodată – poate pentru că Stockman a propus comitetului revoluţionar, într-o adunare generală, să se împartă între gospodarii cei mai săraci avutul rămas pe urma negustorilor care fugiseră cu albii. Întrunirea fu precedată de o explicaţie furtunoasă cu un delegat al centrului. Venise de la Vioşenskaia cu dispoziţia să ridice hainele confiscate. Stockman îi lămuri că, pentru moment, comitetul revoluţionar nu poate să le predea, pentru că eliberase în ajun vreo treizeci de straie de iarnă unui transport de ostaşi roşii, bolnavi şi răniţi. Delegatul, un flăcău tinerel, se năpusti asupra lui Stockman, răstindu-se la el:

— Cine ţi-a dat voie să dai haine confiscate?

— Nici n-am cerut voie nimănui.

— Dar cu ce drept ai înstrăinat avutul poporului?

— Nu mai ţipa, tovarăşe, şi nu vorbi prostii. Nimeni n-a înstrăinat nimic. Am dat căruţaşilor nişte şube sub luare de dovadă, pentru ca ei, după ce vor duce pe ostaşi până la punctul de etapă, să aducă toate hainele îndărăt. Ostaşii erau aproape goi, numai cu mantale rupte pe ei; ar fi însemnat să-i trimitem la o moarte sigură. Cum puteam să nu le dăm haine, mai ales că tot zăceau în magazie fără nici un rost?…

Vorbea, stăpânindu-şi supărarea, şi poate că discuţia lor ar fi luat sfârşit într-un chip paşnic, dar flăcăul îşi înăspri vocea şi spuse cu hotărâre:

— Cine eşti tu? Preşedintele comitetului revoluţionar?… Te arestez! Predă serviciul tău locţiitorului! Te trimit numaidecât la Vioşenskaia. Tu poate că ai furat aici jumătate din toate lucrurile iar eu…

— Eşti comunist? îl întrebă Stockman, alb ca peretele, aruncându-i o privire piezişă.

— Nu-i treaba ta! Miliţian! Ia-l şi du-l imediat la Vioşenskaia! Ai să-l predai cu dovadă la miliţia de district. Îl măsură pe Stockman cu privirea: Las' că vorbim noi acolo cu tine. N-ai să scapi uşor pentru samavolnicia asta!

— Tovarăşe, ai căpiat? Dar ştii că…

— Vorba! Lasă gura!

Ivan Alexeevici, care n-avu timp să intervină în ceartă, văzu cum Stockman făcu o mişcare înceată şi înfricoşătoare spre mauserul lui atârnat în perete. O groază nebună împăienjeni ochii flăcăului. Cu o iuţeală neaşteptată, împinse uşa cu dosul, căzu, numărând cu spinarea toate treptele cerdacului, şi, prăvălindu-se în sanie, începu a cărăbăni cu pumni în spatele căruţaşului, mereu întorcându-se, până ce ajunse de cealaltă parte a medeanului, cuprins pe semne de spaima că poate e cumva urmărit.

Cei din comitetul revoluţionar izbucniră în tunete de râs, de se cutremurau geamurile. Davâdka, cel gata oricând să râdă, se tăvălea pe masă de veselie. Dar pleoapele lui Stockman mai tresăriră mult timp într-un tremur nervos, şi ochii lui aveau o privire cruntă.

— Na, văzut-ai ce ticălos? Ah, scârnăvie! repeta el, răsucindu-şi ţigara cu degetele tremurătoare.

Se duse la întrunire împreună cu Koşevoi şi cu Ivan Alexeevici. Medeanul gemea de lume. Inima lui Ivan Alexeevici tresări iarăşi într-o presimţire urâtă. „Nu s-au adunat ei degeaba… Tot satul a ieşit în medean.” Dar temerile i se risipiră când intră înăuntrul cerdacului, scoţându-şi căciula. Cazacii îi făcură loc cu deosebită grabă. Aveau priviri stăpânite, iar în ochii unora licărea chiar un zâmbet. Stockman cercetă cu privirile încordate toată adunarea. Ar fi vrut să descarce atmosfera, îndemnând lumea să-şi spună păsurile. Urmând pilda lui Ivan Alexeevici, îşi scoase şi el căciula cu vârful roşu şi rosti cu glas tare:

— Tovarăşi cazaci! A trecut o lună şi jumătate de când s-a orânduit la voi Puterea sovietică… Dar până acum, noi, comitetul revoluţionar, observăm o oarecare neîncredere din partea voastră, ba chiar un fel de duşmănie. Nu veniţi la adunări, în mijlocul vostru circulă tot soiul de zvonuri, nişte zvonuri tâmpite despre împuşcări în masă, despre o aşa-zisă prigoană din partea Puterii sovietice. E timpul să stăm de vorbă, cum se zice, de la om la om, să ne apropiem unii de alţii! Doară voi înşivă v-aţi ales comitetul revoluţionar; şi Kotlearov, şi Koşevoi, sunt cazaci de-ai voştri, aşa că între voi nu poate să mai încapă nici o pricină de neînţelegere care să rămână nelămurită. Înainte de toate, vă declar cu hotărâre că zvonurile cu privire la împuşcarea în masă a cazacilor, scornite de către duşmanii noştri, sunt numai nişte sfruntate clevetiri. Acei care umblă cu asemenea clevetiri au un scop vădit: să bage zâzanie între cazaci şi Puterea sovietică, ca să vă împingă iarăşi spre albi.

— Spui că nu-s împuşcături? Dar cu cei şapte ce-aţi făcut? strigă cineva din fund.

— N-am spus, tovarăşi, că nu există execuţii! Noi împuşcăm şi vom împuşca pe duşmanii Puterii sovietice, pe toţi aceia care vor încerca să ne aducă iarăşi pe cap puterea moşierilor. Nu pentru aceasta l-am răsturnat pe ţar, am isprăvit cu războiul şi am descătuşat poporul. Ce v-a dat războiul cu Germania? Mii de cazaci morţi, de orfani, de văduve, mizerie…

— Adevărat!

— Bine-ai zis!

— Noi vrem să nu mai fie război! urmă Stockman. Suntem pentru frăţia popoarelor! Iar sub regimul ţarist pământurile erau cucerite cu braţele voastre pentru moşieri şi pentru capitalişti, numai şi numai întru îmbogăţirea moşierilor şi a fabricanţilor. Iată, a fost la voi moşierul Listniţki. Bunicul lui a căpătat patru mii de deseatine, pentru că a luat parte la războiul din opt sute doisprezece. Şi ce-au căpătat bunicii voştri! Ei şi-au pierdut viaţa pe pământul german! L-au stropit cu sângele lor!

Medeanul vuia; o clipă rumoarea se potoli, apoi toţi izbucniră într-un urlet:

— Adevă-ra-at!

Stockman îşi şterse cu căciula sudoarea de pe fruntea-i cu părul rărit şi strigă, cât îi îngăduiau puterile de tare:

— Pe toţi aceia care vor ridica mâna înarmată împotriva puterii muncitorilor şi a ţăranilor îi vom nimici! Cazacii din satul vostru, care au fost împuşcaţi conform sentinţei tribunalului revoluţionar, ne-au fost duşmani. O ştiţi cu toţii. Dar cu voi, căzăcimea muncitoare, şi cu aceia care sunt de partea noastră, vom merge umăr la umăr, ca nişte boi la arat. Să arăm împreună ogorul pentru viaţa cea nouă, să-l grăpăm ca să azvârlim afară din el toată buruiana cea veche, pe toţi duşmanii noştri! Ca să nu-şi mai scoată rădăcinile! Să nu înăbuşe creşterea vieţii noi!

Freamătul stăpânit şi chipurile înviorate îi arătau lui Stockman că vorbele sale mişcaseră inimile căzăceşti. Nu dăduse greş: începu o dezbatere mai pe şleau.

— Osip Davâdovici! Pe tine te cunoaştem bine: ai trăit cândva pe la noi, eşti ca şi unul dintr-ai noştri. Dumereşte-ne cu adevărat şi nu-ţi fie frică de noi: ce vrea de la noi puterea asta a voastră? Noi bineînţeles că suntem pentru ea, feciorii noştri au părăsit fronturile, dar suntem nişte oameni fără carte şi încă nu ne putem da seama de rosturile ei…

Bătrânul Greaznov mai vorbi mult şi încâlcit, umblând pe ocolite şi aruncând cuvinte întortocheate ca nişte urme de vulpe, cu vădită teamă să nu se dea de gol. Dar ciungul Alioşka Şamil nu mai putut răbda:

— E voie să spun şi eu o vorbă?

— Zi! încuviinţă Ivan Alexeevici, cu zvâcniri în inimă de întorsătura adunării.

— Tovarăşe Stockman, răspunde-mi dinainte: pot să spun tot ce am de spus?

— Vorbeşte!

— Şi n-o să mă arestaţi?

Stockman zâmbi, clătinând negativ din mână.

— Dar, te rog, să nu te superi! Eu, cu mintea mea proastă, cum ştiu – aşa grăiesc!

Fratele său Martin îl trăgea din spate, de mâneca goală a sumanului ponosit, şi-i şoptea speriat:

— Lasă, zevzecule! Lasă, nu mai vorbi, că o să te-nhaţe pe loc. Au să te treacă în condică, Alioşka!

Dar ciungul îi făcu semn să-l lase în pace şi se întoarse cu faţa spre medean, cu obrazul scofâlcit, tresărind şi clipind des din ochi:

— Domnilor cazaci! Iată ce am să vă spun, iar voi să judecaţi dacă am să vorbesc aşa cum trebuie sau dacă am să greşesc. Făcu stânga-mprejur, milităreşte, se întoarse la Stockman şi clipi şiret. Aşa înţeleg eu: dacă trebuie să spunem adevărul, apoi numai adevăr să fie! Dacă trebuie să izbeşti, izbeşte cu toată puterea! Şi am să vă spun acum ceea ce gândim noi, toţi cazacii şi pentru ce suntem supăraţi pe comunişti… Iată, tovarăşe: tu ai grăit că voi nu mergeţi împotriva cazacilor plugari, care nu vă sunt duşmani. Sunteţi, pare-se, împotriva celor bogaţi şi pentru cei săraci… Dar, spune odată, cu ce drept i-au împuşcat pe-ai noştri din sat? N-am să vorbesc de Korşunov: a fost ataman, a călărit toată viaţa pe spinarea altuia; dar pentru ce să-l omori pe Avdeici Minciună? Dar pe Kaşulin Matvei? Pe Bogatâriov, pe Maidannikov? Dar pe Koroliov? Au fost şi ei la fel cu noi, tot nişte oameni neciopliţi, de rând, lipsiţi de iscuseli cărturăreşti… Au fost învăţaţi să ţină coarnele plugului, nu cartea. Unii din ei nici nu ştiau carte. A, B, iată cărturăria lor. Şi chiar dacă oamenii aceştia au trăncănit ceva care nu se cuvenea, trebuie să-i iei şi să le găureşti pielea? Alioşka răsuflă şi urmă înainte; mâneca goală a sumanului juca pe pieptul său, gura se schimonosea într-o strâmbătură. I-aţi înhăţat pe aceia care au flecărit din prostie, le-aţi luat viaţa, dar nu vă atingeţi de negustori! Negustorii şi-au răscumpărat viaţa cu bani! Noi însă nu avem cu ce să ne răscumpărăm, fiindcă toată viaţa stăm cu nasul vârât în pământ şi norocul trece mereu tot pe alături. Ăia pe care i-au împuşcat poate că ar fi scos şi pe cel din urmă bou din ogradă, numai ca să fie lăsaţi în viaţă; dar nu li s-a cerut nici o contribuţie. I-au luat şi le-au frânt gâtul. Dar noi ştim tot ce se petrece la Vioşenskaia… Acolo şi negustorii, şi popii sunt: întregi şi teferi. Şi cei din Karghin la fel – poţi fi fără nici o grijă. Auzim şi noi ce se petrece în lume; o veste bună zace pe loc, dar una proastă face ocolul lumii!

— Adevărat! răspunse o voce singuratică în spate.

Gălăgia creştea, acoperind vorbele lui Alioşka, dar acesta aşteptă o clipă şi, fără să se uite la mâna ridicată a lui Stockman, continuă să strige:

— Şi iată că noi am înţeles aşa: poate că Puterea sovietică este bună, dar comuniştii care ocupă toate posturile ar fi bucuroşi să ne înece pe toţi într-un pahar cu apă! Ne plătesc pentru nouă sute cinci, aşa ne vorbeau soldaţii roşii. Iar noi ne gândim: comuniştii vor să ne răpună, să ne nimicească, să nu rămână nici un suflet de cazac în toată ţara Donului… Uite, am spus ceea ce aveam de spus! Sunt acum ca beat: ce am în gând, am şi pe limbă. Toţi suntem beţi de trai bun, din pricina obidei care a dospit împotriva voastră, a comuniştilor!

Alioşka se făcu nevăzut în mulţimea cojoacelor, şi o tăcere stânjenită stăpâni multă vreme tot medeanul. Stockman începu să vorbească, dar fu întrerupt de cineva din fund, care îi strigă:

— Adevărat! Cazacii nu mai pot răbda! Ascultaţi ce cântece s-au făcut acum prin sate. Nu orişicine îndrăzneşte să spună tot ce crede, dar de cântat se cântă, că n-ai să te legi de un cântec. Uite, „Merişorul” care se cântă pe la noi:

Fierbe samovarul, peşte vom prăji, Vor veni cadeţii, toţi ne-om jelui!

— Va să zică avem de ce să ne jeluim!

Din glotime izbucni un râset cam nepotrivit ceasului.

Mulţimea se foi, se auziră şoapte, schimb de vorbe…

Cu o mişcare furioasă, Stockman îşi îndesă căciula şi, scoţând în pripă din buzunar lista făcută de Koşevoi, strigă:

— Ba nu e adevărat! Acei care sunt pentru revoluţie n-au de ce să se îngrijoreze! Iată pentru ce au fost împuşcaţi oamenii din satul vostru, duşmani ai Puterii sovietice. Ascultaţi! Începu să citească răspicat, cu opriri:

LISTA de duşmanii Puterii sovietice, care se înaintează la dispoziţia comisiunii de anchetă de pe lângă tribunalul revoluţionar al Diviziei 15 „Inzenskaia”:

— Korşunov Miron Grigorievici – Fost ataman, bogătaş, îmbogăţit din munca altora.

— Sinilin Ivan Avdeevici – Făcea propagandă pentru răsturnarea Puterii sovietice.

— Kaşulin Matvei Ivanovici – Făcea propagandă pentru răsturnarea Puterii sovietice.

— Maidannikov Semion Gavrilov – Şi-a pus epoleţii şi a urlat pe uliţă împotriva puterii.

— Melehov Pantelei Prokofievici – Membru al Sfatului Oastei.

— Melehov Grigori Panteleevici – Ofiţer îndărătnic, periculos.

— Kaşulin Andrei Matveev – A luat parte la împuşcarea cazacilor roşii ai lui Podtiolkov.

— Bodovskov Fedot Nikiforov – A luat parte la împuşcarea cazacilor roşii ai lui Podtiolkov.

— Bogatâriov Arhip Matveev – Epitrop la biserică. A avut ieşiri la corpul de gardă împotriva puterii. Tulburător al poporului şi contrarevoluţionar.

— Koroliov Zahar Leontiev – A refuzat să predea armele. Om nesigur.

La rubrica „observaţiuni”, care nu fusese citită de Stockman, în dreptul numelui celor doi Melehovi şi al lui Bodovskov, stătea scris: „Numiţii duşmani ai Puterii sovietice nu se înaintează, pentru că doi dintre ei sunt lipsă, fiind mobilizaţi la podvezi, cărând nişte cartuşe până la gara Bokovskaia. Iar Melehov Pantelei zace de tifos. Cei doi vor fi arestaţi şi trimişi la district de îndată ce se vor întoarce, iar al treilea, îndată ce se va ridica pe picioare.”

Adunarea tăcu o clipă, apoi izbucni în strigăte:

— Nu-i adevărat!…

— Minţi! Au vorbit împotriva puterii!

— Aşa le trebuie pentru asemenea fapte!

— Ba i-a pârât unul şi altul!

— Dar ce vrei, să-i iei în braţe?

Stockman începu iarăşi să vorbească. Fu ascultat, se părea chiar cu destulă luare-aminte şi cu strigăte de încuviinţare, dar când, în cele din urma, vorbi despre împărţirea avutului celor fugiţi cu albii, nu primi nici un răspuns.

— De ce tăceţi ca peştii? întrebă supărat Ivan Alexeevici.

Lumea se năpusti la ieşire, ca un pumn de plumbi risipiţi pe jos. Unul dintre cei mai săraci, Siomka, poreclit Ceaun, făcu nehotărât un pas înainte, dar se răzgândi şi dădu din mănuşă:

— Au să vie stăpânii şi ai să-ţi găseşti beleaua…

Stockman mai încercă să-i îndemne să nu plece, iar Koşevoi, cu faţa albă ca făina, îi şopti lui Ivan Alexeevici:

— Am spus eu că n-au să primească! Mai bine să le zvârlim chiar acum toate pe foc, decât să le dăm lor!

Plesnindu-se îngândurat cu biciuşca peste tureatcă, Koşevoi, cu capul plecat, urcă încet treptele casei lui Mohov. Lângă uşă pe coridor, chiar pe jos, zăceau mai multe şei. Cineva sosise mai adineauri pesemne; pe una dintre scări, mai rămăsese lipit un bulgăraş de zăpadă, galbenă de balegă, turtită pe piciorul călăreţului; o mică băltoacă de apă sclipea dedesubt. Toate acestea Koşevoi le ochi dintr-o dată, călcând pe duşumelele murdare ale cerdacului. Ochii lui lunecară peste gratiile albastre, tăiate în lemn şi sparte pe alocuri, peste poleiul pufos prins pe dunga liliachie de-a lungul zidului; se mai uită în treacăt la ferestrele aburite pe dinăuntru şi tulburi ca o băşică de bou. Dar tot ce vedea nu-i stăruia în cuget, plutind vag şi nedesluşit ca în vis. Un simţământ de milă şi de ură faţă de Grigori Melehov se împletea în inima lui simplă…

În tinda comitetului revoluţionar duhnea acru a fum de tutun, a hamuri şi a zăpadă topită. O slujnică, rămasă singură după ce Mohovii fugiseră peste Doneţ, făcea foc în soba olandeză. Miliţienii râdeau gălăgios în odaia de alături. „Mă, ce oameni! De veselie le arde!”, gândi supărat Koşevoi, văzându-şi de drum, apoi se izbi cu ciudă, pentru cea din urmă oară, cu biciuşca peste carâmb şi intră în odaia din colţ, fără să bată în uşă.

Ivan Alexeevici şedea lângă masa de scris. Avea haina cea vătuită, descheiată larg; căciula neagră îi era dată voiniceşte pe o sprânceană, iar faţa asudată arăta obosită şi îngrijorată. Alături de el, pe pervazul ferestrei, şedea Stockman, cu aceeaşi manta lungă. Îi primi pe Koşevoi cu un zâmbet şi-i făcu semn să se aşeze lângă el.

— Ei, ce se aude, Mihail?… Stai jos.

Koşevoi se aşeză, răşchirându-şi picioarele. Glasul lui Stockman, ahtiat după ştiri şi liniştit, avu asupra lui o răsfrângere înviorătoare.

— Am auzit de la un om sigur… Grigori Melehov cică s-a întors aseară acasă. Dar n-am trecut încă pe la dânşii.

— Şi ce crezi tu cu privire la acest lucru?

Stockman îşi răsucea o ţigară şi se uita din când în când la Ivan Alexeevici, aşteptând răspunsul.

— Să-l băgăm la beci, sau?… întrebă nehotărât Ivan Alexeevici, clipind des din ochi.

— Vezi şi tu, doar eşti preşedintele comitetului revoluţionar…

Stockman zâmbi făcând un gest îndoielnic. Ştia să zâmbească cu atâta bătaie de joc, încât zâmbetul lui ardea ca o usturătoare lovitură de harapnic. Bărbia lui Ivan Alexeevici se broboni de sudoare.

Cu dinţii încleştaţi, spuse aspru:

— Da, sunt preşedinte şi am să-i arestez pe amândoi, şi pe Grişka, şi pe frăţâne-său, şi – la Vioşenskaia cu dânşii!

— Nu ştiu dacă are rost să-l arestezi pe fratele lui Grigori Melehov. Fomin îl apără din răsputeri. Doar ştii ce minunată părere are despre el… Dar pe Grigori să-l înşfaci chiar astăzi, îndată! Mâine, îl trimitem la Vioşenskaia, iar actele cu privire la el ai să le expediezi preşedintelui tribunalului, chiar astăzi, cu un miliţian călare.

— Poate că ar fi mai cuminte să-l înhăţăm pe Grigori seara. Ce zici, Osip Davâdovici?

Stockman tuşi îndelung şi, după ce se linişti, întrebă ştergându-şi barba:

— De ce seara?

— Ca să se facă mai puţină vorbă…

— Ei, asta-i!… Ne ţinem de mofturi?

— Mihail, ia cu tine doi oameni, du-te şi ridică-l numaidecât pe Grişka! Ai să-l închizi deosebit de ceilalţi… Ai înţeles?

Koşevoi se dădu jos de pe pragul ferestrei şi se duse la miliţieni. Stockman se plimba prin odaie, târşindu-şi picioarele în cizmele scâlciate de pâslă cenuşie. Se opri în faţa mesei şi întrebă:

— Ai trimis cel din urmă transport de arme adunate?

— Nu.

— De ce?

— Ieri n-am avut timp.

— De ce?

— Le trimitem astăzi.

Stockman se încruntă, dar în aceeaşi clipă ridică sprâncenele şi întrebă repede:

— Ce au predat Melehovii?

Ivan Alexeevici, căutând să-şi amintească, subţie ochii şi zâmbi:

— Au predat întocmai: două arme şi două revolvere. Dar crezi tu că astea-s toate?

— Nu?

— Aş! Îi crezi mai proşti ca tine?

— Aşa zic şi eu. Stockman îşi strânse buzele. În locul tău, aş face la ei, după arestare, o percheziţie amănunţită. Mai spune-i comandantului şi despre asta. De gândit, te gândeşti la toate, dar nu-i destul atâta. Mai trebuie să şi faci ceea ce gândeşti…

Koşevoi se întoarse după o jumătate de ceas. Străbătu cerdacul în fugă, trânti mânios uşa şi, ivindu-se în prag, strigă abia răsuflând:

— Am dat-o dracului!

— Cu-um?! întrebă Stockman şi se îndreptă spre el cu paşi iuţi, căscând ochii spăimântător de mari.

Mantaua lungă i se încurca între picioare şi-l izbea cu poalele peste pâslari.

Din pricina glasului apăsat cu care întrebase, sau poate din alte pricini, Koşevoi se burzului şi răcni:

— Nu mai face pe grozavul!… Trase o înjurătură de mamă. Grişka a plecat la Singhin, la mătuşă-sa! Ce vină am eu? Voi unde aţi fost? V-aţi jucat? Uite, na!… Ne-a scăpat tuturora! Nu te răsti la mine, eu sunt un om mărunt: mi-am făcut datoria şi lasă-mă-n pace! Voi ce făceaţi în vremea asta? Dându-se îndărăt în faţa lui Stockman, care venea asupra lui, se propti cu spatele de peretele sobei de teracotă şi rânji. Nu te da la mine, Osip Davâdovici! Nu te da că zău te pocnesc!

Stockman stătu o clipă înaintea lui, făcându-şi degetele să trosnească, şi, privind la dinţii albi ai lui Mişka şi la ochii săi zâmbitori şi credincioşi, zise printre dinţi:

— Cunoşti drumul la Singhin?

— Cunosc.

— Păi atunci de ce te-ai întors? Şi mai spui că te-ai bătut cu nemţii… Nătărăule!

Şi-l măsură cu ochii micşoraţi, în semn de cel mai scârbit dispreţ.

Stepa îşi întindea nemărginirea învăluită într-o pâclă sură-albăstruie. Din spatele dealului de peste Don, se ridica luna plină, arămie, luminând zgârcit, fără să pălească licăririle fosforice ale stelelor.

Pe drumul spre Singhin, mergeau şase călăreţi. Caii alergau în trap. Stockman călărea, scuturat în şaua de dragon, alături de Koşevoi. Murgul său înalt zburda mereu sub el şi încerca să-l muşte de genunchi. Cu chipul netulburat, Stockman povestea o istorioară hazlie, iar Mişka se lăsa pe oblânc râzând ca un copil, înecându-se sughiţând – şi mereu încerca să se uite pe sub gluga lui Stockman, ca să-i vadă ochii aspri şi pânditori.

Percheziţia amănunţită la Singhin nu dădu însă nici un rezultat.

Grigori fusese silit să plece de la Bokovskaia la Cernâşevskaia. Se întoarse după o săptămână şi jumătate. Pe bătrân îl arestaseră cu două zile înainte de înapoierea lui. Pantelei Prokofievici abia începuse să umble, după tifos. Se ridicase din pat şi mai cărunţit, ciolănos ca un schelet de cal. Părul argintiu şi creţ îi năpârlea ca ros de molii; barba îi era încâlcită şi cu desăvârşire albă spre vârf.

Miliţianul îl umflă pe sus, neîngăduindu-i decât zece minute pentru a se pregăti de drum. Înainte de a fi trimis la Vioşenskaia, Pantelei Prokofievici fu băgat în beciul casei lui Mohov. În afară de el, în acest beci, care mirosea tare a mere, se mai aflau nouă bătrâni şi un judecător numit prin alegeri.

Petro îi vesti noutatea lui Grigori, chiar înainte de a-l lăsa să intre bine cu sania în ogradă, sfătuindu-l:

— Fă-ţi calea întoarsă, frăţioare… Mereu au tot întrebat de tine, când ai să vii. Du-te să te încălzeşti şi să-ţi vezi copiii, apoi te duc eu la Râbnâi. Ascunde-te acolo şi aşteaptă alte vremuri… Dacă mă întreabă cineva, le spun: e plecat la Singhin, la o mătuşă. La noi au pus la zid şapte inşi, ai auzit? Să nu păţească şi tata la fel… Cât despre tine, nici vorbă!

Grigori mai zăbovi vreo jumătate de ceas în bucătărie, apoi îşi pregăti calul şi noaptea plecă la Râbnâi. Un cazac primitor, neam depărtat cu Melehovii, îl ascunse pe Grigori într-o magazie de tizic, unde petrecu două zile şi două nopţi, părăsindu-şi vizuina numai după ce se întuneca de-a binelea.

A doua zi după întoarcerea de la Singhin, Koşevoi plecă la Vioşenskaia ca să afle când se întruneşte celula de partid. El, Ivan Alexeevici, Emilian, Davâdka şi Filka hotărâseră să-şi facă formalităţile de înscriere în partidul comunist.

Mişka ducea cu el cel din urmă transport de puşti predate de cazaci, o mitralieră, descoperită în curtea şcolii, şi o scrisoare din partea lui Stockman, adresată preşedintelui comitetului revoluţionar de district. Străbătând izlazul în drum spre Vioşenskaia, speriau mereu iepurii. În anii de război, se prăsiseră fără număr şi, în afară de aceasta, mai năvăleau alte puzderii de iepuri fugiţi din alte locuri, aşa că, mai la fiecare pas, întâlneai câte unul, în culcuşurile de sub fiecare tufă moţată de rogoz galben. Trezit de scârţâitul saniei, iepurele sur, cu burta albă, zvâcnea nebun şi o rupea la fugă, lăsând să i se vadă numai codiţa, tivită cu negru. Emilian oprea caii, arunca hăţurile şi răcnea fioros:

— Arde-l! Curăţă-l!

Mişka sărea din sanie şi trăgea din genunchi, golind toată magazia armei, privind dezamăgit cum gloanţele împroşcau smocuri de zăpadă în jurul ghemului sur şi iute de picior, care ţâşnea într-un ultim salt, intra din fugă în buruienile dese, scuturând omătul de pe ele şi făcându-se nevăzut în hăţişul lor.

… La comitetul revoluţionar era o forfoteală fără rost. Oamenii alergau agitaţi, soseau curieri călări, dar uliţele erau neaşteptat de pustii. Necunoscând pricina zarvei, Mişka rămase uimit. Locţiitorul preşedintelui băgă distrat în buzunar scrisoarea lui Stockman, iar la întrebarea dacă are a da vreun răspuns bombăni răstit:

— Dă-te dracului şi slăbeşte-mă!… De voi îmi arde acum?…

Oamenii din compania de pază mişunau prin piaţă. O bucătărie de campanie trecu pufăind rotocoale de fum, răspândind miros de carne fiartă şi de foi de dafin.

Koşevoi trecu la prietenii de la tribunalul revoluţionar, ca să fumeze o ţigară, şi întrebă:

— Dar ce-i cu alarma asta pe voi?

Gromov, unul dintre judecătorii de instrucţie pentru chestiuni locale, răspunse în silă:

— La Kazanskaia nu prea s-arată bine. Cică au răzbit albii sau poate că s-au răsculat cazacii. Se zvoneşte că aseară s-a dat o luptă pe-acolo. Legătura telefonică e întreruptă…

— N-aţi putea trimite în grabă un călăreţ?…

— Am trimis. Nu s-a întors. Şi acum a plecat o companie la Elanskaia. Nici acolo nu merg toate aşa cum trebuie.

Şedeau la fereastră şi fumau. O ninsoare uşoară cădea în jurul casei negustoreşti, arătoasă şi ocupată de tribunalul revoluţionar.

Nişte împuşcături rare trosniră surd undeva, dincolo de staniţă, lângă crângul de pini, spre Ciornaia. Mişka se îngălbeni la faţă şi scăpă ţigara din mâna. Toţi cei din casă săriră afară, în ogradă. Împuşcăturile răsunau tot mai aproape şi tot mai ameninţătoare. O salvă detună acoperind răpăitul focului de voie; gloanţele vâjâiră, izbind cu un trosnet în pereţii magaziilor şi în poartă. Un ostaş din curte fu rănit. Gromov o rupse la fugă prin piaţă, mototolind şi vârând în buzunar nişte hârtii. Lângă comitetul revoluţionar se adunau rămăşiţele companiei de pază. Comandantul, un om cu cojocel scurt, se frământa în mijlocul ostaşilor roşii, apoi îşi conduse oamenii în trap spre locul de trecere peste Don. Se iscă o zarvă cumplită. Oamenii începură să se vânzolească prin piaţă. Cu capul ridicat, un cal înşeuat trecu la galop, fără călăreţ.

Uluit din cale-afară, Koşevoi nu-şi mai dădu seama cum a ajuns în piaţă. Îl zări pe Fomin, cu burca lui, ţâşnind călare, ca o vijelie neagră, din spatele bisericii. O mitralieră era legată de coada calului voinic; roţile nu se mai învârteau şi calul, zburând la galop, o târa răsturnată. Plecat pe oblânc, Fomin se mistui în vale, lăsând în urmă-i un nouraş argintiu de zăpadă.

„La cai!”, fu primul gând al lui Mişka. Străbătea ulicioarele, aplecându-se la răspântii, fără să se uite îndărăt măcar o singură dată. Inima îi era gata-gata să se rupă, când ajunse în sfârşit acasă. Emilian înhămă caii, dar cuprins de spaimă nu nimerea să pună ştreangurile.

— Ce-o mai fi şi asta, Mihail? Ce e? bolborosea, clănţănind din dinţi. Am pus hamurile şi am pierdut hăţurile. Am început să privesc hăţurile, şi uită-te cum s-a desfăcut chinga de ham la calul din stânga.

Curtea în care se aflau cartiruiţi dădea drept în stepă. Mişka privea la crângul de pini, dar de acolo nu se revărsau nici lanţuri de trăgători, nici pâlcuri de călăreţi. Se trăgea de undeva, uliţele erau însă pustii şi totul era ca întotdeauna, la fel de obişnuit şi plictisitor. Dar în acelaşi timp se petrecea ceva îngrozitor: răscoala prindea rădăcini.

Pe când Emilian se căznea cu caii, Mişka tot nu-şi lua privirile din stepă. Văzu cum un om cu paltonul negru se ivi de după o bisericuţă şi o luă la fugă pe lângă locul unde arsese anul trecut postul de telegrafie fără fir. Alerga cât îl ţineau picioarele, aplecat mult înainte şi strângându-şi mâinile pe piept. Koşevoi îl recunoscu după palton pe judecătorul de instrucţie Gromov. Mai avu timp să vadă un călăreţ care răsări de după gard. Îl recunoscu şi pe acesta: era tânărul cazac Cernicikin din Vioşenskaia, un prea cunoscut contrarevoluţionar. Aflându-se cam la o sută de stânjeni de Cernicikin, Gromov se uită încă o dată îndărăt şi scoase revolverul din buzunar. Pocni o împuşcătură, alta. Gromov se urcase în vârful unei movile de nisip şi trăgea mereu. Cernicikin sări jos de pe cal, fără să-l oprească, dar ţinându-l de dârlogi; scoase arma de la spate şi se pitulă după un troian. După cel dintâi foc de armă, Gromov începu să meargă pieziş, prinzându-se cu mâna stângă de crengile uscate, ocoli colnicul şi se prăvăli cu faţa în zăpadă. „L-a omorât!”, îşi zise Mişka şi simţi un fior de gheaţă; acest Cernicikin era un trăgător cum nu se mai găsea altul şi, de la orice depărtare, lovea orice ţintă, nimerind-o fără greş, cu carabina austriacă adusă de pe frontul german. Ieşind cu sania afară din ogradă, Mişka îl mai văzu pe Cernicikin care venise în galop până la colnic şi lovea cu sabia în paltonul negru ce zăcea întins pe nămeţi.

Era primejdios de trecut Donul, pentru a ajunge la Bazki. Pe fondul alb al Donului şi caii, şi oamenii din sanie se zugrăveau ca nişte ţinte uşor de atins. Doi oameni din compania de pază şi zăceau seceraţi de gloanţe. Zăpada de pe gheaţă era năpădită de apă; stropi şi bulgări de omăt ţâşneau şuierător de sub copite, şi brazde adânci rămâneau în urma tălpicelor. Au gonit nebuneşte până la Tatarski dar, când să treacă Donul, Emilian trase hăţurile şi întoarse către Koşevoi faţa-i arsă de vânt:

— Ce-i de făcut?… Dacă şi la noi e aceeaşi răzmeriţă?

Mişka îi aruncă numai o privire chinuită. Apoi se uită spre sat. Doi oameni călări trecură pe ulicioara cea mai apropiată de Don. Lui Koşevoi i se păru că erau miliţieni.

— Dă-i drumul în sat; nu mai avem încotro! zise el cu hotărâre.

Fără nici o tragere de inimă, Emilian dădu drumul cailor. Trecură Donul şi urcară malul. În întâmpinarea lor fugea Antip al lui moş Minciună, împreună cu doi bătrâni din cealaltă parte a satului.

— Vai, Mişka! strigă Emilian şi, zărind arma în mâinile lui Antip, smuci hăţurile şi o luă îndărăt.

— Stai!

Un foc de armă. Emilian căzu, fără să scape hăţurile din mână, iar caii intrară din groapă drept în gard. Koşevoi sări jos din sanie. Antip alerga grăbit spre el, lunecând cu picioarele încălţate în cipici. Se clătină, se opri şi luă arma la ochi. Prăbuşindu-se peste gard, Mişka mai apucă să vadă dinţii lucioşi ai unei furci de fân, în mâna unui bătrân.

— Arde-l!

Simţind o durere arzătoare în umăr, Koşevoi se rostogoli fără ţipăt şi-şi acoperi ochii cu palmele. Răsuflând greu, omul se aplecă deasupra lui şi-l împunse cu furca.

— Scoală, câine!

Tot ce urmă, se petrecu ca în vis. Zbătându-se în hohote de plâns, Antip se aruncă deasupra lui şi-l apucă de piept.

— Mi l-ai omorât pe tata!… Daţi-mi drumul, oameni buni!… Lăsaţi-mă să-mi uşurez inima!

Oamenii căutau să-l oprească. Se adunase o grămadă de lume; o voce de bas răguşit cerca să-i înduplece:

— Lăsaţi omul în pace! Ce, par că nu sunteţi creştini? Lasă-l, Antip! Pe tată-tău tot n-ai să-l învii din morţi, dacă ai să omori pe altul… Căutaţi-vă de treabă, oameni buni! Uitaţi-vă, colea, la depozit, se împarte nişte zahăr. Duceţi-vă!

Spre seară, Mişka îşi veni în fire. Zăcea tot sub acelaşi gard, cotul rănit de furcă îl durea şi-l ardea; dinţii furcii străbătuseră cojocul şi haina vătuită şi-i intraseră în trup, dar nu prea adânc. Totuşi rănile îl dureau şi erau acoperite de sânge închegat. Mişka se ridică în picioare şi trase cu urechea. Satul părea cutreierat de patrulele răsculaţilor. Mai răsunau rare împuşcături. Câinii lătrau. Se auzeau glasuri de oameni, apropiindu-se. Mişka o luă pe cărarea vitelor, de-a lungul Donului; urcă malul şi se târî pe sub garduri, pipăind cu mâinile scoarţa tare a zăpezii, alunecând şi căzând. Nu mai recunoştea locurile şi mergea în voia întâmplării. Frigul îi scutura trupul, îi îngheţa mâinile şi-l îndemnă în cele din urmă să intre pe poarta unei curţi. Mişka deschise portiţa proptită cu un băţ şi trecu în curtea din spatele casei. Văzu în stânga o şură pentru pleavă şi se vârî în ea, dar auzi în aceeaşi clipă paşii unui om care venea tuşind.

Cineva se apropie de şură, scârţâind din pâslari. „Acuşi are să mă dea gata!”, gândi Koşevoi cu nepăsare, ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva.

Omul se opri în rama neagră a uşii.

— Cine-i acolo?

Vocea lui era slabă şi parcă speriată.

Mişka făcu un pas după perete.

— Care eşti? întrebă omul, cu glas mai tare şi mai tulburat.

Recunoscând vocea lui Stepan Astahov, Mişka ieşi din şură.

— Eu sunt, Stepan! Eu, Koşevoi… Scapă-mă, pentru Dumnezeu! Nu spune la nimeni! Ajută-mă!

— A, iată cine era… Glasul lui Stepan, abia sculat din pat după tifos, suna slab şi tărăgănat; gura, care-i părea mai mare pe chipul slăbit de boală, zâmbea larg şi nehotărât, Bine, bine! Să dormi aici, dar ziua du-te în altă parte. Da' cum ai nimerit aici?

În loc de răspuns, Mişka îi căută mâna în întuneric, i-o strânse şi se vârî într-o grămadă de pleavă.

A doua zi seara, când abia se întunecase, luă o hotărâre deznădăjduită: se strecură până la el acasă şi bătu la geam. Mamă-sa îi deschise uşa tindei şi începu să plângă. Mâinile ei îl pipăiau, îi cuprindeau grumazul, iar capul i se zbătea pe pieptul lui.

— Pleacă, Mişenka! Fugi, pentru Dumnezeu!… Azi dimineaţă au venit cazacii, au răscolit pretutindeni şi te-au căutat. Antipka al lui moş Minciună m-a plesnit cu biciuşca. „Ţi-ai ascuns odorul, zice. Păcat că nu l-am omorât pe loc.”

Mişka nu-şi mai putea închipui unde erau ai săi. Nici nu ştia ce se petrecuse în sat. Din povestirea scurtă a bătrânei, pricepu că toate satele de pe Don s-au răsculat, că Stockman, Ivan Alexeevici, Davâdka şi miliţienii izbutiseră să scape cu fuga, iar pe Filka şi pe Timoftei i-au omorât chiar ieri la amiază, în piaţă.

— Pleacă!… Să nu te găsească aici!…

Mama plângea, dar glasul ei chinuit de durere suna a hotărâre. Pentru întâia oară după multă vreme plânse şi Mişka, cu sughiţuri de copil şi cu bulbuci de spumă la gură. Apoi puse frâul pe iepuşoara cu mânz – aceeaşi cu care îşi făcuse slujba la herghelie – şi o scoase pe arie. Mânzul şi mama lui Mişka veneau în urma lor. Bătrâna îl ajută pe Mişka să încalece şi făcu semnul crucii în chip de binecuvântare. Iapa porni în silă şi necheză de două ori, chemându-şi mânzul, de fiecare dată făcând inima lui Mişka să tresară şi să se prăbuşească într-o prăpastie fără fund. Totuşi, nestânjenit de nimeni, urcă dealul şi o luă la trap pe Şleaul Hatmanilor, spre răsărit, către Ust-Medvediţkaia. Noaptea era întunecoasă, cum nici nu se poate mai prielnică pentru fugari. Iapa necheza mereu, temându-se să nu-şi piardă mânzul. Cu dinţii încleştaţi, Koşevoi o izbea peste urechi cu dârlogii; se opri de câteva ori, trăgând cu urechea să audă dacă nu cumva se apropie, de la spate sau din faţă, tropote de cai, şi dacă nechezatul iepei n-a atras luarea-aminte a vreunui drumeţ. Dar aceeaşi tăcere de mormânt stăruia în jurul lor, Koşevoi auzea numai mânzul, bucurându-se de oprire, sugând şi plescăind din buze, lipindu-şi botul de sfârcul negru, proptindu-se în zăpadă cu picioarele subţiri de dinapoi, şi simţea cum îşi împingea mama, după zguduitul uşor al spinării.

În magazia de tizic mirosea cumplit a balegă uscată, a paie putrede, a fân tocat. O lumină cenuşie pătrundea ziua prin acoperişul de stuf; soarele se strecura uneori prin uşa de nuiele ca printr-un ciur. Noaptea era întuneric beznă, chiţcăit de şoareci şi tăcere…

Nevasta gazdei îi aducea pe ascuns lui Grigori ceva mâncare, o dată pe zi, seara. Mai avea o oală cu apă, cam pe măsură de o vadră. Ar mai fi putut răbda încă mult şi bine, dar i se isprăvise tutunul. O zi întreagă Grigori se chinui amar şi nu mai putu îndura caznele; se târî cu burta pe pământ, adunând balega uscată, o mărunţi între palme şi o fumă. Seara, cazacul îi trimise prin nevastă-sa două foi de hârtie cu miros rânced, rupte dintr-o evanghelie, o cutie de chibrituri şi un pumn de sulfină uscată, amestecată cu cotoare mucede de tutun sălbatic. Grigori fu mulţumit peste măsură. Fumă atât, încât îl păli greaţa, apoi adormi zdravăn pentru întâia oară, vârându-şi capul sub braţ ca o pasăre.

Dimineaţa îl trezi gazda. Se năpusti în magazie şi strigă tare:

— Dormi! Hai, scoală!… S-a spart gheaţa pe Don!

Şi râse zgomotos.

Grigori sări jos de pe grămada lespezilor de bălegar, de câte un pud fiecare, făcându-le să se năruie în urma lui.

— Ce s-a întâmplat?…

— S-au sculat oamenii din Elanskaia şi din Vioşenskaia. Fomin şi toată puterea lor au fugit la Tokin. Se pare că au răsculat şi Kazanskaia, Şumilinskaia şi Migulinskaia… Înţelegi ce înseamnă asta?

Lui Grigori i se umflară vinele de pe frunte şi de pe gât; în ochi îi licăreau scântei verzui. Nu-şi mai putea stăpâni bucuria; glasul îi tremură, degetele negre îi umblau fără rost pe copcile de la manta.

— Şi ce s-aude pe la voi în sat? Ce se întâmplă?

— Nu se aude nimic. L-am văzut pe preşedinte. Râde. „După mine, zice, e totuna la care Dumnezeu să te-nchini, numai Dumnezeu să fie…” Dar ieşi odată din vizuina ta!

Porniră spre casă. Grigori făcea paşi de un stânjen, gazda mergea grăbit alături şi povestea:

— La Elanskaia, cel dintâi s-a răzvrătit satul Krasnoiarski. Alaltăieri, douăzeci de comunişti de la Elanskaia au pornit la Krivskoi şi la Pleaşkovski ca să aresteze cazaci, dar cei de la Krasnoiarski au aflat despre acest lucru; s-au adunat spunând: „Da' până când avem să răbdăm urgia asta? Azi îi ridică pe părinţii noştri, mâine are să vie şi rândul nostru. Hai la cai, să mergem şi să-i scoatem pe cei arestaţi din mâna lor.” S-au strâns, aşadară, ca la vreo cincisprezece oameni, toţi unul şi unul. I-a condus un căzăcel de ispravă, Atlanov. Aveau numai două arme, iar ceilalţi doar câte o sabie, o lance sau chiar numai câte un ciomag. Trec peste Don şi sosesc ei în galop la Pleaşkovski. Comuniştii se odihneau în casele lui Melnikov. Cei de la Krasnoiarski s-au repezit călări la atac, dar ograda avea un zid de piatră. S-au izbit de el şi au luat-o îndărăt. Comuniştii au omorât pe unul dintre ei, Dumnezeu să-l odihnească: au tras după dânsul, cela se prăbuşeşte din şa şi rămâne culcat peste gard. Cazacii din Pleaşkovski l-au adus până la grajdurile staniţei, dar el, săracul, a rămas cu biciuşca încremenită în mână. Şi aşa a început tărăboiul. S-a isprăvit acum cu Puterea sovietică, dă-o-n…

Ajuns în casă, Grigori înfulecă lacom ceea ce rămăsese de la gustarea de dimineaţă, apoi ieşi împreună cu gazda pe uliţă. Pâlcuri de cazaci tăifăsuiau pe la răscruci, ca în zi de sărbătoare. Grigori şi gazda se apropiară de unul din aceste pâlcuri. Răspunzând la ziua bună, cazacii şi-au dus domol mâinile la căciulă, cercetând cu privirile iscoditoare şi întrebătoare figura necunoscută a lui Grigori.

— E unul de-ai noştri, domnilor cazaci! Nu vă fie teamă de el. Aţi auzit despre Melehovi, de la Tatarski? Uite-l pe Grigori, feciorul lui Pantelei!… Se ascundea la mine ca să nu-l împuşte! rosti cu mândrie gazda.

Intrară în vorbă; un cazac începu a povesti cum cazacii de la Reşetovski, Dubrovski şi Cernovski îl scoaseră pe Fomin din Vioşenskaia, dar taman atunci, doi călăreţi se iviră în capătul uliţei, care dădea în dâmbul alb şi rotund al dealului. Călăreau de-a lungul uliţei, oprindu-se lângă fiecare grup de cazaci, îşi întorceau caii şi strigau ceva, dând din mâini. Grigori aştepta cu nerăbdare să vină mai aproape.

— Nu sunt de-ai noştri, din Râbnâi… Sunt trimişi de undeva, spuse cazacul, uitându-se cu luare-aminte şi întrerupându-şi povestirea despre cucerirea staniţei.

Cei doi străbătură ulicioara şi ajunseră în dreptul lui Grigori. Cel din frunte, un bătrân cu sumanul descheiat la piept, fără căciulă, cu faţa roşie şi asudată şi cu părul în plete cărunte, care-i cădeau peste ochi, îşi opri voiniceşte calul; dându-se mult pe spate, întinse braţul drept:

— De ce staţi, cazaci, pe uliţe ca nişte muieri? strigă el cu glas îndurerat, cu lacrimi de mânie în ochi şi cu obrajii stacojii tremurând de tulburare.

Călărea o iapă de patru ani, de toată frumuseţea. Era roaibă, cu nările albe, cu coada stufoasă şi cu picioarele subţiri ca turnate în oţel. Sforăind şi muşcând zăbalele, se lăsa pe picioarele dinapoi, se ridica săltând pe loc, întindea dârlogii, cerând parcă voie să se avânte iarăşi în galop vijelios, tropotitor, pentru ca vântul să-i îndoaie iarăşi urechile, şuierându-i în coamă, şi pentru ca pământul răsunător, ars de ger, să geamă din nou sub copitele-i netede ca nişte scoici. I se vedea fiecare vinişoară jucând sub pielea subţire. Muşchii tari ca pietrele îi tresăreau pe gât, îi tremura botul trandafiriu, străveziu, iar ochiul rotund şi rubiniu, cu albul sângeriu, se uita pieziş la stăpân cu o căutătură nemulţumită şi rea.

— Ce staţi, fii ai Donului liniştit?! strigă din nou bătrânul, trecându-şi ochii de la Grigori la ceilalţi. Pe părinţii şi pe bunicii voştri îi împuşcă, vi se ia tot avutul, comisarii jidani îşi bat joc de credinţa voastră, iar voi staţi şi ronţăiţi seminţe şi mergeţi la joc?… Aşteptaţi numai să vă pună şi ştreangul de gât? Până când o să vă ţineţi de fustele muierilor? Toată plasa Elanskaia s-a răzvrătit cu mic şi mare. I-au gonit pe roşii din Vioşenskaia, iar voi, cazacii de la Râbnâi, ce faceţi? Nu mai ţineţi la viaţa voastră? Sau poate că vă curge în vine nişte cvas mujicesc, în loc de sânge căzăcesc? Treziţi-vă, fraţilor! Puneţi mâna pe arme! Satul Krivskoi ne-a trimis să ridicăm toate satele. La cai, cazaci, cât nu-i prea târziu! Dădu cu ochii rătăciţi peste chipul cunoscut al unui moşneag şi-i strigă cu obidă mare: Dar tu de ce stai locului, Semion Hristoforovici?… Pe fiul tău l-au tăiat roşii la Filonovo, şi tu te ascunzi pe cuptor?!

Grigori nu-l mai ascultă şi se repezi în ogradă. Îşi scoase grăbit calul odihnit din şură; dezgropă şaua de sub tizic, rupându-şi unghiile până la sânge, şi o zbughi turbat pe poartă.

— Am plecat! Să vă răsplătească Hristos! atâta avu timp să strige gazdei, care venea după el spre poartă, apoi, aplecându-se peste oblâncul şeii pe gâtul calului, ridică în uliţă un vârtej de pulbere de zăpadă, izbind calul cu biciuşca şi lăsându-l să fugă în cel mai bezmetic galop. Un nor alb se învâlvora în urma lui; scările jucau sub picioarele amorţite care se frecau de pulpanele şeii. Calul zbura ca vântul, tropotind în icnete, şi Grigori simţea o bucurie sălbatică atât de mare, se simţea atât de puternic şi plin de hotărâre, încât, fără să vrea, un strigăt clocotitor, năvalnic îi ţâşni din gâtlej. Simţămintele încătuşate, ascunse în suflet, erau acum slobode. I se părea că drumurile lui sunt acum netede ca o cale luminată de lună.

Totul fusese cântărit şi hotărât în zilele acelea chinuitoare, când se ascundea ca o fiară în bârlogul său de tizic şi când, tot ca o fiară, pândea orice zgomot, tremura la orice glas omenesc. Tot zbuciumul său în căutarea adevărului, toate zilele de şovăieli, de schimburi şi de grele lupte lăuntrice pieriseră, ca şi cum n-ar fi fost. Trecuseră ca umbra unui nor, iar toate căutările lui i se păreau acum zadarnice şi deşarte. Pentru ce să mai gândească? Pentru ce se frământase ca un lup încolţit de gonaşi, căutând o ieşire, căznindu-se să dezlege toate contradicţiile? Viaţa se dovedi zâmbitoare şi nespus de simplă în înţelepciunea ei. I se părea acum că o dreptate adevărată, care să ocrotească pe toţi deopotrivă sub aripa ei, nici n-a existat vreodată. Cu sufletul otrăvit de ură, gândea: „Fiecare cu dreptatea lui şi cu brazda lui!” Oamenii au luptat întotdeauna pentru un codru de pâine, pentru un petic de pământ, pentru dreptul de a trăi, şi tot aşa vor lupta atâta timp cât soarele îşi va revărsa lumina asupra lor, iar sângele cald va mai curge în vinele lor. Trebuie să lupţi împotriva aceluia care vrea să-ţi ia viaţa şi dreptul la ea; să te baţi cu toată tăria şi fără şovăire, iar lupta îţi va da înflăcărarea urii şi dârzenia. Numai să nu pui frâu simţirilor, să le dai drumul slobod, să turbeze în voie. Atâta tot.

Căile căzăcimii se încrucişau cu căile Rusiei mujiceşti, lipsite de pământ, cu căile lumii din fabrici. Trebuia să lupte împotriva lor. Să le smulgă de sub picioare pământul gras al ţării Donului, udat ca sângele căzăcesc; să-i gonească din ea, ca pe nişte tătari! Trebuia să zguduie Moscova din temelii, să o silească a primi o pace ruşinoasă! Drumul era prea strâmt pentru doi; unul trebuia să-l răstoarne pe celălalt. Încercarea fusese făcută: dânşii lăsaseră regimentele roşii pe pământul Oastei Donului. Iar acum – scoate sabia!

Mistuit de o sălbatică ură, Grigori se gândea la toate acestea, pe când calul îl purta pe covorul alb al Donului. O clipă, numai o clipă, un gând nelămurit se ivi în sufletul său: „Cei bogaţi împotriva celor săraci, nu cazacii împotriva Rusiei roşii… Iată, Mişka Koşevoi şi Kotlearov sunt şi ei cazaci, şi sunt roşii până în măduva oaselor…” Dar scăpă numaidecât de acest gând, gonindu-l mânios.

Se zări şi Tatarski. Grigori trase uşor de dârlogi, lăsând calul, albit de clăbucii spumei, să alerge în trap uşor. La urcuş, îl îndemnă iar, îl împinse să deschidă portiţa cu pieptul şi intră furtunos în ograda de acasă.

Sleit de puteri, Koşevoi ajunse spre zori de zi în satul Bolşoi, din staniţa Ust-Hopiorskaia. Fu oprit de un pichet din Regimentul 4 „Transamurean”. Doi ostaşi roşii îl duseră la comandament. Unul de la statul-major îl tot descosca îndelung şi fără încredere, încercând să-l încurce şi punându-i tot soiul de întrebări, ca de pildă: „Cine a fost preşedintele comitetului revoluţionar pe la voi?” sau: „De ce n-ai acte?”, şi altele cam de acelaşi fel. Mişka se simţi sătul de atâtea întrebări tâmpite.

— Nu-mi mai bate capul, tovarăşe! Pe mine m-au încercat şi cazacii şi încă cum! Dar tot n-au făcut nimic.

Ridică poala cămăşii şi-i arătă cotul şi burta cu urmele rănilor lăsate de furcă. Tocmai voia să-i tragă omului de la statul-major o vorbuliţă mai răscoaptă, când în aceeaşi clipă intră Stockman.

— Ah, fiule rătăcit! Drac împieliţat!

Basul său se frânse, iar braţele au cuprins spatele lui Mişka.

— Ce să-l mai descoşi, tovarăşe? E un băiat de-ai noştri! Vai, cu ce prostii îţi mai pierzi vremea! Trebuia să trimiţi după mine sau după Kotlearov şi nu mai era nevoie de nici o întrebare… Hai, Mihail! Dar cum ai scăpat cu viaţă? Cum ai rămas teafăr, răspunde! Şi noi care te-am şters de pe lista celor vii… Credeam că ai murit de o moarte de erou.

Mişka îşi aminti clipele în care îl fugăreau, rămas fără apărare şi fără arma lăsată în sanie, şi o roşeaţă umilită îi năvăli în obraji şi-i stoarse lacrimi din ochi.

În ziua în care Grigori s-a întors la Tatarski, se şi alcătuiseră două sotnii de cazaci. Adunarea hotărî mobilizarea tuturor celor în stare să poarte armele, de la şaisprezece şi până la şaptezeci de ani. Mulţi îşi dădeau seama că starea de lucruri era deznădăjduită; la miazănoapte, se afla gubernia Voronej, duşmănoasă şi rămasă sub bolşevici, şi districtul Hopior, tot al roşilor; la miazăzi, era frontul care se putea oricând întoarce, strivind răzvrătiţii. Unii, mai chibzuiţi, nu voiau să ia armele, dar erau mânaţi cu sila. Stepan Astahov se împotrivi răspicat să ia parte la luptă.

— Nu mă duc. Luaţi-mi calul, faceţi tot ce vreţi, dar eu nu vreau să mai pun mâna pe armă! spuse el dimineaţa, când Grigori, Hristonea şi Anikuşka veniră la casa lui.

— Cum, nu vrei? întrebă Grigori, umflându-şi nările.

— Uite-aşa, nu vreau şi pace!

— Dar ce faci dacă roşii ocupă satul? Ai să mergi cu noi ori ai să rămâi?

Stepan îşi petrecu îndelung privirea pătrunzătoare de la Grigori la Axinia, mai zăbovi o clipă şi răspunse:

— Vom vedea pe urmă…

— Dacă-i aşa, ieşi afară! Ia-l Hristonea! Avem să te punem îndată la zid! Încercând să nu se uite la Axinia care se lipi de cuptor, Grigori îl apucă pe Stepan de mâneca bluzei şi-l trase spre el. Hai să mergem, am vorbit destul!

— Grigori, lasă prostiile… Lasă-mă-n pace!

Stepan se îngălbeni şi se împotrivea fără putere. Încruntându-se, Hristonea îi cuprinse mijlocul pe la spate şi mormăi:

— Mergem, dacă aşa ţi-e sufletul.

— Fraţilor!…

— Nu suntem fraţi cu tine! Dă-i drumul, n-auzi?

— Lăsaţi-mă, am să mă scriu în sotnie. Sunt slăbit după tifos…

Grigori zâmbi strâmb şi descleştă din strânsoare mâneca lui Stepan.

— Du-te şi ia-ţi arma! De mult trebuia să faci asta!

Ieşi, încheindu-şi mantaua şi fără să-şi ia rămas bun, dar Hristonea, cu toate cele întâmplate, nu se sfii să-i ceară lui Stepan tutun pentru o ţigară şi mai stătu multă vreme, vorbind de una şi de alta, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic între dânşii.

Spre seară, au fost aduse două care cu arme de la Vioşenskaia: optzeci şi patru de puşti şi peste o sută de săbii. Mulţi îşi scoaseră armele dosite. Satul dădu două sute unsprezece luptători, din care o sută cincizeci călări, iar restul urmau să lupte pe jos.

Răzvrătiţii nu aveau încă o organizare unitară. Satele se cârmuiau deocamdată în chip răzleţ, întocmindu-şi singure sotniile şi alegând comandanţii în adunări, ţinând seama nu de grade, ci de meritele celor mai vrednici în lupte. Nu porneau la acţiuni ofensive; stabileau legătura cu satele vecine şi cercetau împrejurimile cu ajutorul patrulelor călări.

Ca şi în 1918, Petro Melehov fu ales comandantul sotniei călări din Tatarski, chiar înainte de întoarcerea lui Grigori. Comanda sotniei pedestre o primi Latâşev. Artileriştii, având în fruntea lor pe Ivan Tomilin, plecară la Bazki: se găsise acolo un tun pe jumătate stricat, părăsit de roşii. N-avea aparatul de ochire şi o roată era sfărâmată. Artileriştii sosiră tocmai ca să-l dreagă.

Pentru cei două sute unsprezece oameni au fost aduse din Vioşenskaia, ori adunate de prin sat, o sută opt arme, o sută patruzeci de săbii şi patrusprezece puşti de vânătoare. Slobozit împreună cu ceilalţi moşnegi, care fuseseră băgaţi în beciul casei lui Mohov, Pantelei Prokofievici îşi dezgropă mitraliera, dar nu existau benzi, şi sotnia n-o primi.

A doua zi, pe seară, se făcu cunoscut că un detaşament de trupe roşii a pornit de la Karghinskaia, trimis pentru înăbuşirea răzmeriţei, şi că el cuprinde trei sute de baionete, sub comanda lui Lihaciov, şapte tunuri şi douăsprezece mitraliere. Petro hotărî să trimită spre satul Tokin patrule puternice, raportând în acelaşi timp la Vioşenskaia.

Detaşamentul de cercetare porni către seară. Erau treizeci şi doi de localnici din Tatarski, conduşi de Grigori Melehov. Plecară din sat în galop şi goniră aşa aproape până la Tokin. La vreo două verste de sat, Grigori îşi puse cazacii să descalece şi-i vârî într-o râpă îngustă, de lângă drum. Oamenii cu paza cailor îi adăpostiră într-o văgăună cu zăpada moale, unde caii intrau până la burtă; un armăsar, presimţind primăvara ce nu era departe, necheza şi zvârlea din picioare. Au fost nevoiţi să-i pună de pază un om deosebit.

Grigori trimise trei cazaci spre sat – pe Anikuşka, pe Martin Şamil şi pe Prohov Zâkov. Porniră la pas. La poalele dealului, se zăreau în depărtare livezile albăstrii din Tokin, pierind în zigzag larg, undeva spre sud-est. Se lăsa noaptea. Nori joşi pluteau pe cer. Tăcuţi, cazacii aşteptau în râpă. Grigori privea la cei trei călăreţi ce coborau dealul, contopindu-se cu panglica neagră a drumului. Caii nu se mai vedeau, se zăreau numai capetele oamenilor. Pieriră şi dânşii. O clipă mai târziu, o mitralieră răpăi dintr-acolo, urmată de alta, sunând mai subţire – o puşcă-mitralieră pesemne. După ce-şi goli încărcătorul, tăcu: se opri şi cea dintâi, tocând apoi în grabă încă o bandă. Stoluri de gloanţe răzleţe trecură în zbor deasupra râpei, pe cerul întunecat. Bâzâitul lor viu înviora, subţire şi vesel. Cei trei se întorceau la galop.

— Am dat peste un pichet! strigă de departe Prohor Zâkov.

Glasul său era acoperit ele tropotul cailor.

— Oamenii de la cai să fie gata! ordonă Grigori.

Sări pe creasta râpei ca pe un parapet de tranşee, fără să bage în seamă gloanţele care se înfigeau cu un sâsâit în zăpadă, şi merse în întâmpinarea cazacilor.

— N-aţi văzut nimic?

— I-am auzit când au început să alerge!… Sunt mulţi, se cunoaşte după glasuri! răspunse gâfâind Anikuşka.

Sări jos de pe cal, dar vârful cizmei îi rămase prins în scară. Înjurând de mama focului şi şchiopătând, Anikuşka îşi slobozi cu mâna piciorul.

În timp ce Grigori îi punea întrebări, opt cazaci coborâră din râpă în văgăună, îşi luară caii şi o tuliră acasă.

— Îi vom împuşca mâine, zise încet Grigori, ascultând tropotul fugarilor care se îndepărtau.

Cei rămaşi în râpă mai stătură un ceas, păstrând o linişte desăvârşită şi trăgând mereu cu urechea. În sfârşit, cineva auzi tropot de copite.

— Vin dinspre Tokin…

— O fi vreo patrulă!

— Nu se poate!

Vorbeau în şoaptă; scoţându-şi capetele, încercau în zadar să desluşească ceva în bezna de nepătruns. Înaintea tuturor, ochii de calmuc ai lui Fedot Bodovskov zăriră ceva.

— Vin! rosti el cu deplină încredinţare scoţându-şi arma.

O purta într-un chip ciudat, atârnată de gât şi bălăbănindu-se pe piept. Aşa umbla şi pe jos, şi călare, cu mâinile pe patul şi pe ţeava armei, ca o femeie cu o cobiliţă.

Vreo zece călăreţi veneau în tăcere şi neorânduială pe drum. Un bărbat voinic şi îmbrăcat în haine groase mergea cu o jumătate de trup de cal înaintea celorlalţi. Calul mai lung, cu coada scurtă, păşea hotărât şi mândru. Privind de jos, Grigori desluşea bine liniile cailor pe fondul cenuşiu al corului, siluetele călăreţilor şi chiar vârful teşit al căciulii de Kuban, pe capul celui care mergea în frunte. Călăreţii treceau la zece stânjeni de râpă; o distanţă atât de mică îi despărţea de cazaci, încât s-ar fi părut că trebuiau şi audă şi răsuflarea răguşită a cazacilor, şi bătăile repezi ale inimilor.

Cu câte va clipe înainte, Grigori dăduse ordin să nu se tragă fără comanda lui. Ca un vânător de fiare, aştepta la pândă clipa prielnică, cu socoteală şi cu siguranţă. În mintea lui se născu hotărârea să-i strige pe călăreţi şi apoi să deschidă focul asupra lor, când se vor înghesui grămadă.

Zăpada scârţâia cu nevinovăţie pe drum. O scânteie sări ca un licurici galben de sub copite: potcoava nimerise într-o cremene, dezgolită de zăpadă.

— Cine-i?

Sprinten ca o pisică, Grigori sări afară din râpă şi se îndreptă de şale. Cazacii îl urmară cu un zgomot surd.

Se petrecu însă ceva cu totul neaşteptat de Grigori.

— Dar cine ai vrea să fie? întrebă cel din frunte cu o voce de bas groasă şi răguşită, fără nici o urmă de spaimă sau de mirare, apoi îşi întoarse calul drept asupra lui Grigori.

— Cine-i?! strigă răstit Grigori, fără să se urnească din loc, ridicându-şi însă, pe nevăzute, revolverul încleştat în mâna uşor îndoită.

Acelaşi glas de bas tună, mânios şi ameninţător:

— Cum îndrăzneşti să zbieri? Sunt comandantul detaşamentului de represiune! Sunt însărcinat de statul-major al Armatei a 8-a roşii să înăbuş răzmeriţa! Care este comandantul vostru? Adu-l încoa la mine!

— Eu sunt comandantul!

— Aha-a, tu eşti?

Grigori zări arma de oţel negru în mâna ridicată e călăreţului şi avu timp să se lăţească la pământ, înainte ca acesta să tragă, strigând:

— Foc!

Un glonte cu vârful rotunjit, tras dintr-un browning vâjâi deasupra lui Grigori. Împuşcături asurzitoare răsunară de amândouă părţile. Bodovskov se atârnă de dârlogii calului îndrăzneţului comandant. Stăpânindu-şi mâna, Grigori se întinse peste capul lui Bodovskov şi izbi cu latul sabiei în căciula de Kuban, apoi smulse din şa trupul greoi al călăreţului. Încăierarea nu ţinu mai mult de două minute. Trei ostaşi roşii izbutiră să scape cu fuga, doi au fost omorâţi, iar ceilalţi dezarmaţi.

Grigori luă un scurt interogatoriu comandantului prins, vârându-i ţeava revolverului printre buzele strivite.

— Cum te numeşti, bestie?

— Lihaciov.

— La ce te gândeai atunci când veneai păzit de nouă oameni? Credeai că toţi cazacii îţi vor cădea în genunchi? Şi că or să ceară iertare?

— Omorâţi-mă!

— Vom avea timp! îl mângâie Grigori. Unde ţi-s actele?

— În sac. Ia-le, banditule!… Ticălosule!…

Fără să ia seama la înjurăturile lui Lihaciov, Grigori îl căută el însuşi şi-i scoase din buzunarul scurtei îmblănite un al doilea browning, apoi mauserul şi portharta de campanie. În buzunarul hainei, mai găsi o tabacheră şi un mic portofel de acte, căptuşit cu piele de sălbăticiune colorată.

Lihaciov înjura şi gemea într-una. Avea umărul drept străpuns de un glonte, iar după izbitura de sabie a lui Grigori îi plesnea capul de durere. Era înalt, mai înalt decât Grigori, greoi, şi părea a fi om puternic. Sprâncenele negre, scurte şi late se uneau la rădăcina nasului, dând chipului său smead şi proaspăt ras o expresie autoritară. Gura o avea mare, bărbia pătrată. Era îmbrăcat într-o scurtă îmblănită şi strânsă în talie; purta căciulă neagră de Kuban, turtită de lovitura sabiei. Sub scurtă avea un veston kaki şi pantaloni largi, care i se potriveau minunat. Picioarele lui însă erau mici, frumoase şi încălţate cu cizme elegante, cu carâmbii de lac.

— Scoate-ţi blana, comisarule! porunci Grigori. Eşti grozav de grăsun: bine te-ai mai îngrăşat pe spinarea cazacilor, aşa că n-ai să îngheţi!

Mâinile prizonierilor fură legate cu căpestre şi centuri; după aceasta, fură aşezaţi pe propriii lor cai.

— După mine, la trap-marş! ordonă Grigori, potrivindu-şi la centură mauserul lui Lihaciov.

Noaptea au petrecut-o la Bazki. Întins jos, lângă cuptor, pe un aşternut de paie, Lihaciov gemea, scrâşnea din dinţi şi se zvârcolea de durere. Grigori îi spălă, la lumina lămpii, umărul rănit şi-l pansă, dar nu-i mai puse nici o întrebare. Şezu mult timp la masă, cercetând actele lui Lihaciov şi listele contrarevoluţionarilor din Vioşenskaia, încredinţate lui Lihaciov de către tribunalul revoluţionar care reuşise să fugă; îi cercetă şi carnetul de note, scrisorile şi însemnările de pe hartă. Se uita din când în când la Lihaciov, încrucişându-şi privirile cu ale lui, ca două săbii. Cazacii, care dormeau în aceeaşi casă cu el, petrecură o noapte fără somn: ieşeau mereu afară la cai sau în tindă, ca să fumeze, şi vorbeau între ei, tolăniţi pe jos.

În zori Grigori aţipi, dar se trezi repede şi-şi ridică capul greu de pe masă. Lihaciov şedea pe paie, dezlegând pansamentul cu dinţii şi smulgându-şi bandajul. Îi aruncă lui Grigori o privire plină de mânie, care îi ardea în ochii injectaţi. Gura, cu dinţii albi, era contractată într-un rânjet chinuit, ca în agonie, iar în ochi i se citea atâta durere şi deznădejde, încât lui Grigori îi pieri somnul.

— Ce vrei să faci? întrebă el.

— Dar tu ce… vrei? Vreau să mor! urlă Lihaciov, alb la faţă şi căzând cu capul pe paie.

Băuse în cursul nopţii aproape o jumătate din căldarea de apă. Nu dormise nici o clipă până la revărsatul zorilor.

Dimineaţa, Grigori îl trimise cu o taceancă la Vioşenskaia, cu un raport scurt şi cu toate actele găsite la el.

Însoţită de doi cazaci călări, taceanca sosi în goană la casa de cărămidă roşie a comitetului executiv din Vioşenskaia. În ea zăcea lungit Lihaciov. Se ridică, susţinându-şi mâna cu pansamentul pătat de sânge. Cazacii descălecară şi-l însoţiră până în casă.

Vreo cincizeci de cazaci se înghesuiau în odaia lui Suiarov, comandantul provizoriu al forţelor unite ale răsculaţilor. Ferindu-şi mâna, Lihaciov îşi făcu drum până la masa unde şedea Suiarov, om scund şi fără nimic deosebit în toată figura, afară poate de ochii săi înguşti, galbeni şi de o nemaipomenită viclenie.

Se uită cu prefăcută blândeţe la Lihaciov şi întrebă:

— L-aţi adus pe drăguţul de porumbel? Eşti chiar Lihaciov în persoană?

— Eu sunt. Ia actele. Lihaciov aruncă pe masă portofelul legat într-un sac şi-l privi pe Suiarov cu aer mândru şi aspru. Îmi pare rău că n-am izbutit să-mi îndeplinesc misiunea şi să vă strivesc ca pe nişte năpârci! Dar Rusia Sovietică va răsplăti pe fiecare după faptele lui. Rog să fiu împuşcat.

Clătină din umărul rănit şi-şi încruntă sprâncenele largi.

— A, nu, tovarăşe Lihaciov! Ne-am răsculat tocmai împotriva împuşcărilor. La noi nu se face aşa ca la voi; nu-s împuşcări! Avem să te lecuim, şi poate că ne vei mai aduce folos, zise Suiarov cu aceeaşi fioroasă blândeţe, clipind din ochi. Cine n-are treabă, să iasă afară… Hai, mai iute!

Rămaseră comandanţii sotniilor de la Reşetovski, Cernovski, Uşakovskaia, Dubrovski şi Vioşenskaia. Se aşezară la masă. Cineva împinse cu piciorul un scaun spre Lihaciov, dar el nu stătu, ci se rezemă de perete, privind peste capete, pe geam, afară.

— Iată ce e, Lihaciov, începu Suiarov, schimbând ochiri cu comandanţii sotniilor. Spune-ne ce efectiv are detaşamentul tău.

— N-am să spun.

— N-ai să spui? Fie. Nici nu e nevoie. Tot o să aflăm noi din hârtiile tale. Iar dacă nu, avem să-i descoasem pe soldaţii din patrula ta. O să te mai rugăm (Suiarov apăsă pe acest cuvânt) ceva: scrie detaşamentului tău să vie la Vioşenskaia. N-avem pentru ce să ne batem cu voi. Nu suntem împotriva Puterii sovietice, ci numai împotriva comunei şi a jidovilor. Noi vom dezarma detaşamentul şi le vom da tuturor drumul acasă. O să-ţi dăm drumul şi ţie. Într-un cuvânt, scrie-le că suntem şi noi oameni muncitori, ca şi dânşii, încât să nu le fie frică de noi, că nu suntem împotriva Sovietelor…

Scuipatul lui Lihaciov nimeri drept în bărbuţa ascuţită şi căruntă a lui Suiarov. Acesta îşi şterse barba cu mâneca şi pe obraz i se iviră pete de roşeaţă. Unii dintre comandanţi au zâmbit pe ascuns, dar niciunul nu se ridică să apere cinstea comandantului.

— Ne jigneşti, tovarăşe Lihaciov! zise Suiarov, cu o vădită prefăcătorie în glas. Atamanii şi ofiţerii îşi băteau jos şi ne scuipau, iar tu, măcar că eşti comunist, tot aşa faci. Şi mai spuneţi că sunteţi pentru popor… Hei, cine-i acolo? Luaţi-l pe comisar!… Te trimitem mâine la Kazanskaia.

— Poate că ai să te mai răzgândeşti? întrebă aspru unul dintre comandanţii de sotnii.

Lihaciov îşi potrivi iute vestonul pus pe umeri şi ieşi afară la omul din escortă, care îl aştepta lângă uşă.

Nu-l împuşcaseră. Răzvrătiţii luptau doar „împotriva împuşcăturilor şi a jafului”… A doua zi l-au trimis la Kazanskaia. Mergea în faţa însoţitorilor călări, călcând uşor pe zăpadă şi încruntându-şi sprâncenele scurte şi late. Dar când ajunse în pădure şi trecu pe lângă un mic mesteacăn alb, zâmbi voios, se opri, se ridică în vârful picioarelor şi rupse cu braţul sănătos o creangă cu mugurii cafenii, umflaţi de seva dulce a lui martie; abia simţită, mireasma lor făgăduia înflorire, viaţa ce se întorcea ca şi soarele… Lihaciov îşi vârî în gură mugurii umflaţi şi-i mestecă, privind cu ochii împăienjeniţi arborii înseninaţi, treziţi la viaţă după lunile de ger, şi un zâmbet tremură în colţul buzelor rase.

Muri chiar cu aceşti muguri striviţi în gură: la şapte verste de Vioşenskaia, oamenii din escortă îl ciopârţiră în chip fioros cu săbiile, pe colnicele nisipoase şi mohorâte, îi scoaseră mai întâi ochii, îi tăiară mâinile, urechile şi nasul, şi-i desfigurară chipul cu lovituri de sabie; după aceasta, i-au descheiat pantalonii şi i-au pângărit trupul mare şi voinic. Astfel îşi bătură joc de acest butuc plin de sânge, până când unul puse piciorul pe pieptul lui Lihaciov, zguduit ele spasmuri, şi-i reteză capul, dintr-o singură lovitură piezişă.

Veşti despre revărsarea largă a răzmeriţei în valuri soseau de peste Don, din Ţara de sus şi din toate ţinuturile. Nu mai era vorba de o răzmeriţă pornită din două staniţe. Şumilinskaia, Kazanskaia, Migulinskaia, Meşkovsgaia, Vioşenskaia, Elanskaia şi Ust-Hopiorskaia se răsculară, strângându-şi în grabă sotniile, iar Karghinskaia, Bokovskaia şi Krosnokutskaia erau vădit de partea răsculaţilor. Răzmeriţa ameninţa să se întindă şi în districtele învecinate: Ust-Medvediţki şi Hopiorski. Începeau tulburări în Bukanovskaia, Slaşciovskaia şi Fedoseevskaia; se agitau, şi satele mai apropiate de Vioşenskaia, din staniţa Alexeevskaia. Vioşenskaia, centru de district, deveni şi centrul răscoalei. După îndelungate dezbateri şi controverse, se hotărî păstrarea aceleiaşi organizări a autorităţilor. În comitetul executiv de district fură aleşi cazacii care se bucurau de cea mai mare vază, în special cei tineri, iar ca preşedinte fu pus Danilov, un funcţionar militar de la departamentul artileriei. Prin staniţe şi prin sate, au fost formate soviete, şi, lucru ciudat, până şi cuvântul „tovarăş” rămăsese, cu toate că nu demult era socotit drept vorbă de ocară. Se lansase o lozincă demagogică: „Pentru Puterea sovietică, dar împotriva comunei, a împuşcăturilor şi a jafului”. De aceea se iviră pe căciulile răsculaţilor câte două panglici încrucişate, una albă peste alta roşie, în loc de una albă…

Pe Suiarov îl înlocui, în postul de comandant al forţelor unite ale răsculaţilor, un ofiţer tânăr, de vreo douăzeci şi opt de ani, Kukianov Pavel, decorat cu crucea „Sfântului Gheorghe”, toate cele patru clase, om deştept şi bun de gură, dar cam lipsit de voinţă. Poate că nu unul ca el ar fi fost chemat să conducă districtul în plină răscoală, pe asemenea vremuri furtunoase, însă cazacii ţineau la dânsul pentru că era om simplu şi ştia să fie binevoitor cu lumea. Pe urmă, la mijloc se mai afla şi alt lucru, mai însemnat ca toate: acest Kudinov se trăgea din căzăcime şi avea rădăcini puternice în adâncul ei, nu se arăta nici fudul, nici înfumurat, cum erau de obicei alţi ofiţeri ridicaţi din rândurile căzăcimii. Îmbrăcat întotdeauna foarte simplu, avea părul lung, tuns căzăceşte în jurul capului, era puţin adus de spate şi vorbea repede. Chipul său uscăţiv, cu nasul lung, părea al unui ţăran de rând, fără nimic deosebit.

Podesaulul Ilia Safonov fu ales şef de stat-major, şi aceasta numai fiindcă, deşi era cam fricos, se pricepea bine la scris şi era om cu destulă carte. Despre el s-a spus la adunare:

— Pe Safonov să-l băgaţi în statul-major. Nu e bun pentru front. Va avea pierderi mai mari decât alţii, n-o să-şi păstreze cazacii şi cine ştie ce-o să mai păţească. A-l face luptător, ar fi ca şi cum ai vrea să faci din ţigan vlădică!

Auzind această apreciere, mic şi rotofei, Safonov zâmbi bucuros în mustăţile-i galbene cu firişoare bălane şi se învoi cu cea mai mare încântare să primească şefia statului-major.

Dar Kudinov şi Safonov se mărgineau să întărească, aprobând, tot ce făceau sotniile pe socoteala lor. Mâinile lor erau legate întrucât privea conducerea. De altfel, n-aveau nici o putere pentru a stăpâni aceste mulţimi de oameni şi pentru a nu rămâne în urma evenimentelor care se desfăşurau ca o cruntă vijelie.

Regimentul 4 „Transamurean”, împreună cu bolşevicii din staniţele Ust-Hopiorskaia, Elanskaia şi o parte din Vioşenskaia, care intraseră în rândurile sale, trecu luptând prin mai multe sate, depăşi hotarul staniţei Elanskaia şi înainta prin stepă de-a lungul Donului, spre apus.

La 5 martie, sosi în galop la Tatarski un cazac, aducând raportul: cazacii de la Elanskaia cereau ajutor grabnic. Se retrăgeau aproape fără împotrivire, deoarece n-aveau nici cartuşe, nici arme. Drept răspuns la focurile lor răzleţe şi jalnice, transamurenii îi împroşcau cu gloanţe de mitralieră şi-i băteau cu tunurile celor două baterii ale lor. În asemenea împrejurări nu mai era timp să aştepte dispoziţii de la centru, şi atunci Petro Melehov hotărî să pornească cu cele două sotnii de sub comanda sa.

Mai primi şi comanda celorlalte patru sotnii din satele vecine. Dis-de-dimineaţă, îşi scoase cazacii pe deal. Pentru început se ciocniră patrulele de cercetare, după cum era obiceiul. Lupta cea adevărată izbucni abia mai târziu.

La Krasnâi Log, la opt verste de Tatarski, pe locurile unde Grigori cu nevastă-sa arau cândva şi unde el îi mărturisise pentru întâia oară Nataliei că n-o iubeşte, în acea posomorâtă zi de iarnă sotniile descălecau, oamenii se răspândeau în trăgători şi cazacii de pază duceau caii la locuri ferite de focuri. Jos, revărsându-se dintr-o vâlcea largă, veneau roşii, în trăgători, pe trei valuri, acoperind toată întinderea albă cu mărunte pete negre. În spatele lanţurilor de trăgători veneau căruţe, forfoteau călăreţi. La două verste de inamic, cazacii se pregăteau, fără grabă, să primească lupta.

Călare pe calul bine hrănit şi uşor asudat, Petro veni aproape de Grigori, de la sotniile din Elanskaia, care se şi răspândiseră în trăgători. Era vesel şi voios:

— Fraţilor! Cruţaţi cartuşele! Trageţi numai la comanda mea!… Grigori, du-ţi oamenii la vreo sută cincizeci de stânjeni mai la stânga. Grăbeşte-te!… Oamenii de la cai să nu se adune grămadă! Mai dădu câteva porunci din urmă şi scoase binoclul. Ce e? Mi se pare că instalează o baterie pe Gorganul lui Matvei.

— O văd mai demult. Se zăreşte şi fără binoclu.

Grigori îi luă binoclul şi privi cu luare-aminte. În spatele movilei cu creştetul golit de zăpadă, se desluşeau căruţe negre şi o forfoteală de oameni mărunţi.

Pedestraşii din Tatarski, „cercetaşii”, cum fuseseră porecliţi în glumă, nici nu băgau în seamă ordinul sever de a nu se aduna grămadă; se îmbulzeau, împărţindu-şi cartuşele, fumând şi schimbând vorbe glumeţe. Depăşind cu un cap pe toţi ceilalţi, căciula lui Hristonea se clătina deasupra lor (acum, după ce-şi pierduse calul, trebuia să lupte pe jos); se mai zărea şi cuşma roşie cu trei clape a lui Pantelei Prokofievici. Acolo se aflau cei mai mulţi bătrâni şi tineretul. În dreapta desişului de tulpini nestrânse de floarea-soarelui, cam la o verstă şi jumătate depărtare, se rânduiseră cei din Elanskaia. Aveau patru sotnii cu şase sute de oameni, dar aproape două sute rămăseseră la cai; o treime din toţi oamenii se ascundeau cu caii prin râpi înguste.

— Petro Panteleevici, strigau pedestraşii, vezi să nu ne laşi singuri la luptă!

— Fiţi fără grijă, nu vă lăsăm! zâmbi Petro şi începu să se joace nervos cu biciuşca, privind rândurile roşilor care urcau încet dealul.

— Petro, ia vino-ncoace! îl rugă Grigori, îndepărtându-se puţin de trăgători.

Petro veni spre el. Încruntându-se, Grigori îi spuse cu o vădită nemulţumire:

— Nu-mi place poziţia asta. Ar trebui să depăşim râpele. Te pomeneşti că ne învăluie pe la flancuri, şi ce-o să ne facem?

— Ce tot vorbeşti tu! rosti înciudat Petro, dând din mână. Cum să ne învăluie? Am mai lăsat o sotnie în rezervă, dar în cel mai rău caz au să aibă şi râpele rostul lor. Nu ne împiedică cu nimic.

— Bagă de seamă, băiete! făcu în chip de avertisment Grigori, vorbind repede şi cercetând stăruitor cu ochii, locurile dimprejur.

Se apropie de lanţul său de trăgători şi-şi privi oamenii. Mulţi nu mai purtau mănuşi: emoţia îi încălzise, şi le scoseseră… Unii se frământau tulburaţi: îşi potriveau sabia, strângeau centura.

— Comandantul nostru a descălecat, zâmbi Fedot Bodovskov, făcând un semn uşor din cap spre Petro, care se legăna în mers, îndreptându-se spre trăgători.

— Ascultă, mă, general Platov! necheza ciungul Alioşka Şamil, înarmat numai cu sabia. Dă ordin să ne dea câte o duşcă de votcă!

— Tacă-ţi gura, votcarule! Când o să-ţi taie roşii şi mâna cealaltă, cu ce-ai să duci paharul la gură? O să lăpăieşti din copaie.

— Vorba!

— Ar bea, ce-l costă? oftă Stepan Astahov şi-şi răsuci mustaţa castanie, luând mâna de pe garda sabiei.

Prin tot lanţul de trăgători se spuneau tot felul de lucruri nepotrivite cu momentul trăit, dar amuţiră îndată când un tun bubui surd dincolo de Gorganul lui Matvei.

Tunetul gros şi puternic scăpă din ţeavă şi se rostogoli ca ceva rotund, topindu-se îndelung în tăcerea stepei, ca o şuviţă de fum spumos, şi făcându-se apoi una cu detunătura scurtă şi tăioasă a exploziei. Obuzul căzu prea aproape şi se sparse cam la o jumătate de verstă de lanţul de trăgători. Fumul negru, tivit de fulgi albi, sclipitori, de zăpadă, se înălţă încet deasupra arăturii şi se prăbuşi, aşternându-se şi lipindu-se de buruieni. În aceeaşi clipă izbucniră mitralierele din lanţul de trăgători roşii. Rafalele de mitralieră răpăiau ca toaca paznicului de noapte. Cazacii se culcară în zăpadă, în buruieni, printre tulpini uscate de floarea-soarelui decapitate.

— Grozav de negru mai e fumul! Parcă ar fi un obuz german! strigă Prohor Zâkov, întorcându-se la Grigori.

În sotnia Elanskaia, de alături, se iscase o învălmăşeală. Vântul aduse strigătul:

— L-a omorât pe cumătrul Mitrofan!

Ivanov, comandantul cu barba roşcată al sotniei de la Rubejin, veni în fugă sub foc la Petro. Îşi ştergea sudoarea de sub cuşmă, se îneca:

— Ce zăpadă, măi, ce zăpadă! E lipicioasă de nu-ţi poţi scoate picioarele dintr-însa!

— Ce vrei? se răsti Petro, încruntându-şi sprâncenele.

— Am şi eu o idee, tovarăşe Melehov! Trimite o sotnie în vale, spre Don; scoate-i din lanţul de trăgători şi dă-le drumul. S-o ia în fugă la vale, până la sat, iar de acolo să izbească în spatele roşilor. Şi-au lăsat, desigur, toate căruţele… Ce pază pot să aibă acolo? Şi-o să-i bage în sperieţi…

Ideea îi plăcu lui Petro. Dădu comanda pentru deschiderea focului celor două plutoane ale sale, făcu semn cu mâna lui Latâşev, care stătea drept, fără să se aplece, şi porni greoi spre Grigori; îi explică pe scurt despre ce e vorba şi ordonă:

— Ia două plutoane. Calcă-i pe coadă!

Grigori îşi scoase oamenii; încălecară într-o văgăună şi se repeziră în trap iute spre sat, învăluiţi în nori de zăpadă.

Cazacii traseră câte două încărcătoare de om şi amuţiră. Lanţurile roşii se culcară. Mitralierele răpăiau ca grindina. Un om scăpă din mâini calul cu picioarele albe al lui Martin Şamil, şi animalul rănit, înnebunit de groază, străbătu lanţul cazacilor de la Rubejin şi se avântă la vale, spre roşii. O rafală de mitralieră îl nimeri în plin, iar calul zvârli în sus cu picioarele dindărăt, apoi se prăbuşi în zăpadă.

— Asupra mitraliorilor! strigau oamenii, transmiţând pe lanţ ordinul lui Petro.

Ordinul fu executat. Nu trăgeau decât cei mai buni ţintaşi, şi au făcut mult rău; un căzăcel slăbănog din Verhne-Krivskoi a muşcat cu gloanţele lui trei mitraliori, unul după altul, şi maximul, cu apa fierbând în manşon, amuţi. Dar servanţii căzuţi fură schimbaţi de alţii. Mitraliera răpăi din nou, împroşcând seminţele morţii. Salvele tunurilor bubuiau mai des. Cazacii se frământau, îngropându-se tot mai adânc în zăpadă. Anikuşka dădu de pământ, ţinându-se tot de năzbâtii. I se isprăviseră cartuşele (avusese cu totul cinci, într-un încărcător înverzit) şi acum, ridicând din când în când capul din zăpadă, scotea din buze un sunet care semăna leit cu fluieratul unui hârciog speriat.

— A-hiu-u! ţipa Anikuşka, privind trăgătorii şi rotindu-şi prosteşte ochii.

În dreapta lui, Stepan Astahov murea de râs, iar în stânga, Antipka Minciună, înciudat, înjura de mama focului!

— Încetează, scârnăvie! De glume îţi arde acuşi!

— A-hiu-u! se întoarse spre el Anikuşka, rotindu-şi ochii într-o expresie de spaimă prefăcută.

Bateria roşilor nu avusese pesemne prea multe obuze: după ce trase vreo treizeci, amuţi. Petro privea cu nerăbdare îndărăt, spre creasta colnicului. Trimise doi oameni călări în sat, cu ordinul de a scoate pe colnic pe toţi locuitorii, cu furci, cu pari şi coase. Voia să-i sperie pe roşii şi să le arate că are tot trei lanţuri de trăgători.

Peste puţin timp, o mulţime de norod se ivi pe creastă şi se îndreptă la vale, în gloate îmbulzite.

— Ian uită colea, au ieşit ciorile negre!

— E tot satul.

— Stai mă, că şi muierile sunt cu dânşii!

Cazacii hăuleau şi râdeau. Încetară focul. Din partea roşilor nu mai trăgeau decât două mitraliere şi, din când în când, răbufnea câte o salvă de focuri de puşcă.

— Păcat că tace bateria lor. De-ar arunca un obuz în oastea de muieri, ce mai orăcăială pe ele! Ar fugi îndărăt în sat, cu fustele fleaşcă! zise ciungul Alioşka, şi se vedea cât de rău îi pare că roşii n-au de gând să strice nici un obuz pe muieri.

Oamenii din mulţime începură să se rânduiască şi să se împartă. Se întinseră repede în două lanţuri lungi. Se opriră.

Petro le-a poruncit să nu se apropie de lanţul de cazaci nici la bătaia armelor. Dar ivirea lor a avut un vădit efect asupra roşilor. Lanţurile de roşii începură să se retragă, coborând în fundul vâlcelei. După o scurtă consfătuire cu comandanţii de sotnii, Petro îşi dezgoli flancul drept, (trimiţând două lanţuri ale celor din Elanskaia, cu ordinul de a merge călări spre miazănoapte, spre Don, ca să-l sprijine pe Grigori. Sotniile se înşiruiră în văzul roşilor pe malul opus al Râpei Roşii şi o luară la vale, spre Don.

Asupra lanţurilor de roşii în retragere fu deschis din nou focul.

În acest timp, din „rezerva” alcătuită din muieri, moşnegi şi băieţandri pătrunseră în lanţul de trăgători câteva femei mai îndrăcite şi o turmă de copii. Daria Melehova veni o dată cu ei.

— Petea, lasă-mă să trag în roşii! Ştiu şi eu să trag cu puşca.

Într-adevăr, luă carabina lui Petro şi trase două focuri, din genunchi, bărbăteşte, apăsând hotărât patul armei în umărul îngust, la înălţimea pieptului.

Iar „rezerva” îngheţa de frig, bătând din picioare, sărind pe loc şi suflându-şi nasul. Amândouă lanţurile se clătinau ca bătute de vânt. Obrajii şi buzele femeilor se învineţeau de frig; vântul se vâra sub poalele fustelor lor largi, jucându-se deşucheat acolo. Moşnegii mai plăpânzi îngheţau de-a binelea. Mulţi dintre ei, printre care şi moş Grişaka, fuseseră aduşi la braţ din sat şi ajutaţi să urce dealul. Dar aici, cu tot frigul, stând pe colnicul bătut de vânt şi auzind bubuiturile îndepărtate, moşnegii se însufleţiră. Păstrându-se tot în lanţ, vorbeau pe săturate despre războaiele şi bătăliile de demult, despre greul războiului de acum, în care fraţii, taţii şi feciorii se ucid între ei, iar tunurile bat de atât de departe, încât nu-i chip să le vezi cu ochiul…

Grigori se năpusti cu cele două plutoane ale sale asupra căruţelor trenului de luptă al transamurenilor. Opt ostaşi roşii fură hăcuiţi; capturară patru căruţe cu cartuşe şi doi cai de călărie. Plutoanele n-au avut pierderi, în afară de un cal omorât şi un cazac care se alesese cu un fleac de zgârietură.

Dar în timp ce Grigori se avânta de-a lungul Donului, ducând cu el căruţele capturate, neurmărit de nimeni şi fericit de izbânda sa, lupta se apropia de deznodământ, sus pe deal. Un escadron de transamureni începuse de departe o manevră de întoarcere, chiar înainte de începerea luptei, făcuse un ocol de zece verste şi, revărsându-se pe neaşteptate de după deal, izbi vijelios în oamenii care păzeau caii. Totul se amestecă; cazacii de la cai săriră din gura Râpei Roşii, unde şedeau adăpostiţi, şi abia mai avură timp să ajungă cu caii până la unii cazaci, dar alţii se pomeniră cu săbiile transamurenilor ridicate asupra lor. Mulţi dintre ei, neavând arme, au dat drumul cailor şi o zbughiră la fugă. Neputând să tragă, de teamă să nu nimerească în ai lor, pedestraşii se rostogoliră în râpă, ca mazărea dintr-un sac răsturnat, urcară malul din faţă şi fugiră în neorânduială. Cei călări (şi aceştia erau mai mulţi), care avuseseră timp să-şi prindă caii, o luară la goană spre sat, punându-şi animalele la grea încercare.

În cea dintâi clipă, Petro îşi întoarse capul spre locul de unde se auzeau strigătele, zări un pâlc de călăreţi, repezindu-se asupra oamenilor de la cai, şi dădu comanda:

— La cai! Infanterie! Latâşev! Peste râpă!…

Dar la cai nu mai izbutiră să ajungă. Calul lui era în grija flăcăului Andriuşka Beshlebnov, care venea în galop spre Petro, aducând calul său şi al lui Fedot Bodovskov. Deodată, însă, un călăreţ roşu cu cojocelul galben descheiat la piept se năpusti glonţ asupra lui Andriuşka şi-l izbi din toate puterile cu sabia, strigând!

— Mă, viteazule… mama mă-ti!

Spre norocul lui, Andriuşka avea arma în bandulieră, aşa că, în loc să lovească gâtul înfăşurat într-un fular alb, sabia călăreţului izbi cu scrâşnet ţeava puştii, sări din mâna omului şi zbură în sus, ca un arc ce se dezdoaie. Calul bun de sub Andriuşka făcu o săritură şi se repezi în galop năprasnic. Caii lui Petro şi Bodovskov îl urmară…

Petro scoase un oftat, se opri o clipă, şi chipul său, alb ca varul, se broboni de sudoare. Privi îndărăt. Vreo zece cazaci veneau în fugă spre el.

— Suntem pierduţi! ţipă Bodovskov, cu faţa schimonosită de groază.

— Săriţi în râpă, cazaci! În râpă, fraţilor!

Petro îşi căpătă stăpânirea de sine; alergă cel dintâi la râpă şi se rostogoli pe malul povârnit la adâncimea de vreo treizeci de stânjeni. Se agăţă de ceva şi-şi rupse cojocelul de la buzunarul din piept până la poală, apoi sări în picioare şi se scutură cu tot trupul ca un câine; de sus, rostogolindu-se, cădeau valvârtej cazacii, dându-se peste cap.

Erau unsprezece şi cu Pedro doisprezece. Sus, deasupra râpei, mai trosneau focuri de armă, se mai auzeau tropote de cai. Pe fundul râpei, cazacii îşi scuturau cu mutre prostite căciulile, curăţindu-le de zăpadă şi de lut; unii îşi frecau părţile lovite. Martin Şamil scoase închizătorul armei şi suflă în ţeava înfundată de zăpadă. Lui Manâţkov, băiatul răposatului ataman al satului, cuprins de o groază cumplită, îi tremurau obrajii, cu dâre de lacrimi curgând şiroaie:

— Ce-i de făcut?… Petro, scapă-ne! Moartea ne paşte!… Ce ne facem acum? Văleu, au să ne omoare!

Fedot clănţănea din dinţi şi se repezi în vale, spre gura râpei, către Don. Ceilalţi prinseră să-l urmeze ca o turmă de oi.

Petro izbuti cu greu să-i oprească:

— Staţi!… Trebuie să vedem ce-i de făcut… Nu fugiţi! Au să ne împuşte pe toţi!

Îi duse pe toţi într-o adâncitură din malul râpei de lut roşu şi le vorbi cu glas gângav, dar silindu-se să pară liniştit:

— Nu putem să ieşim la vale. Deocamdată dânşii au să-i gonească pe-ai noştri cât mai departe… Aici trebuie… Împrăştiaţi-vă prin gropi… Să treacă trei în partea asta… Avem să-i primim cu focuri!… Aici putem să ne apărăm…

— Da' tot o să pierim cu toţii! Fraţilor! Dragii mei fraţi! Lăsaţi-mă să plec!… Nu vreau… Nu vreau sa mor! izbucni în urlete băiatul bălan al lui Manâţkov, cel care plângea adineauri.

Clipind din ochii lui de calmuc, Fedot îl izbi deodată pe Manâţkov cu pumnul în faţă. Sângele îi ţâşni din nas; se lovi cu spatele de mal, dărâmând bulgări de argilă; abia se ţinu în picioare, dar nu mai urlă.

— Cum să-i primim cu focuri? întrebă Şamil, apucându-l pe Petro de mâini. Nu mai avem gloanţe! Nici de sămânţă!

— Au să arunce cu grenade în noi! Ne sting de pe faţa pământului, fraţilor!

— Ei, şi ce vreţi să faceţi? se mânie Petro, cu faţa învineţită şi cu clăbuci de spumă sub mustăţi. Culcaţi! Sunt eu comandant sau ba?… Te omor!

Într-adevăr, începu să-şi plimbe revolverul peste capetele cazacilor.

Glasul lui scăzut, şuierător, parcă îi mai însufleţi pe cazaci. Bodovskov, Şamil şi alţi doi trecură în fugă până la malul din faţă şi se culcară într-o groapă; ceilalţi rămaseră cu Petro.

Puhoaiele tulburi de primăvară, prăvălindu-se din deal, rostogolesc bolovanii de piatră, sapă gropi în albia râpei, dărâmă pături de argilă roşie şi taie adâncituri în maluri. Cazacii se aruncaseră în acele adăposturi.

Cu arma pregătită pentru tragere, Antip al lui moş Minciună stătea aplecat lângă Petro şi-i şoptea, ca apucat de aiureală:

— Stiopka Astahov şi-a prins calul de coadă… a fugit, iar eu n-am izbutit… Infanteria ne-a părăsit… O să pierim, fraţilor! Zău că o să pierim!…

Se auziră paşi scârţâind sus, deasupra râpei. Bulgări de zăpadă şi de lut se rostogoliră devale.

— Iată-i! şopti Petro, apucându-l pe Antipka de mânecă, dar acesta îşi smulse cu deznădejde mâna şi privi în sus, cu degetul încârligat mereu pe trăgaci.

Acolo sus, nimeni nu venea mai aproape de mal.

Se auzeau voci, cineva strigă la un cal… „Stau la sfat!”, gândi Petro, simţind cum îi curge iar sudoarea pe spinare, pe piept şi pe faţă, parcă i s-ar fi deschis toţi porii…

— Măi, n-auziţi? Ieşiţi afară! Tot avem să vă omorâm! strigă cineva de sus.

Zăpada cădea acum în râpă într-o lavină albă. Cineva se apropiase, pesemne, de râpă.

Alt glas, cu aceeaşi siguranţă:

— Aici au sărit! Iată şi urmele… Doar i-am văzut cu ochii mei!

— Petro Melehov, ieşi afară!

O bucurie oarbă îl zgudui o clipă pe Petro. „Cine dintre roşii poate să mă cunoască? gândi el. Sunt ai noştri! I-au respins!” Dar acelaşi glas îl făcu să tresară din tot trupul:

— Vorbeşte Koşevoi Mihail. Vă sfătuim să vă predaţi de bunăvoie. Tot nu-i chip să scăpaţi de aici!

Petro îşi şterse fruntea udă de sudoarea sângerie, care-i pătă palma.

O nepăsare ciudată, un fel de ameţeală, puse stăpânire pe el.

Glasul lui Bodovskov răsună sălbatic în urechile sale:

— Ieşim, dacă ne făgăduiţi să ne daţi drumul! Iar dacă nu, tragem! Încercaţi să ne prindeţi!

— O să vă dăm drumul, răspunseră cei de sus, după o scurtă tăcere.

Cu o sforţare grozavă, Petro se scutură de toropeala năucă. În aceste cuvinte ghicise o ascunsă şi usturătoare bătaie de joc.

Strigă cu voce surdă:

— Înapoi!

Dar nimeni nu-l mai asculta.

Toţi cazacii, afară de Antip care se ascunsese într-o peşteră, începură să se caţere pe mal, agăţându-se de brazdele lutului.

Petro ieşi cel din urmă. Setea de viaţă se zbătea în el ca un copil în pântecul mamei. Mânat de această pornire, mai avu timp să urce povârnişul. Vederea i se tulbură, inima îi bătea, umplând parcă tot pieptul. Îi era cald şi greu, ca într-un vis urât din copilărie. Rupse nasturii, de la gulerul bluzei, smulse gulerul cămăşii murdare. Sudoarea îi ardea ochii, mâinile îi alunecau de pe treptele reci ale malului. Ieşi cu un horcăit în gâtlej, se opri pe un loc bătătorit de lângă râpă, îşi aruncă arma la picioare şi ridică braţele în sus. Cazacii ieşiţi înaintea lui se înghesuiau buluc. Despărţindu-se de o mare ceată de transamureni pe jos şi călări, Mişka Koşevoi se apropie de dânşii, urmat de călăreţii roşii…

Veni la Petro şi-l întrebă încet, fără să-şi ridice ochii din pământ.

— Ei, te-ai săturat? Aşteptă răspunsul, apoi întrebă, privind mereu undeva, sub picioarele lui Petro. Tu erai comandantul lor?

Buzele lui Petro tresăriră. Ca un om obosit de viaţă, îşi duse anevoie mâna la fruntea umedă. Genele lungi şi arcuite ale lui Mişka tremurau; îi tremura şi buza de sus, umflată şi cu bubuliţe de febră. Trupul lui Mişka fu zguduit de un fior atât de puternic, încât i se păru că va cădea jos. Dar în aceeaşi clipă îşi ridică brusc ochii asupra lui Petro şi, înfigând drept în ochii lui o privire ciudată, străină, mormăi grăbit:

— Dezbracă-te!

Petro îşi scoase iute cojocelul, îl împături cu grijă şi-l puse pe zăpadă, îşi scoase apoi căciula, centura, bluza şi, aşezându-se pe poala cojocelului, începu să se descalţe, făcându-se tot mai palid.

Ivan Alexeevici descălecă, se apropie şi-şi încleştă dinţii, uitându-se la Petro, temându-se să nu izbucnească într-un hohot de plâns.

— Nu scoate rufele! spuse Mişka în şoaptă şi, tresărind, strigă ascuţit: Hai, mişcă-te mai iute!…

Petro mototoli în grabă ciorapii de lână scoşi din picioare, îi vârî în cizme, se îndreptă din spate şi păşi de pe cojocel, în zăpadă, cu picioarele galbene.

— Cumetre! zise el către Ivan Alexeevici, abia mişcându-şi buzele. Acesta privea tăcut cum se topea încet zăpada sub picioarele goale ale lui Petro. Cumetre Ivan. Mi-ai botezat copilul… Cumetre Ivan, să nu mă omorâţi! îl rugă el şi, văzându-l pe Mişka ridicându-şi revolverul în dreptul pieptului său, îşi deschise larg ochii, ca şi cum se pregătea să privească ceva orbitor, şi-şi strânse capul între umeri, ca înainte de a face o săritură.

Nu mai auzi împuşcătura şi căzu pe spate, ca împins de un ghiont puternic.

I se păru că mâna întinsă a lui Koşevoi îi apăsă inima şi stoarse deodată tot sângele din ea. Cu cel din urmă spasm, Petro îşi desfăcu anevoie pieptul cămăşii, dezgolind o gaură mică făcută de glonte dedesubtul ţâţei stângi. Sângele începu să se strecoare încet prin ea, apoi, găsindu-şi ieşirea, ţâşni în sus într-o şuviţă şuierătoare, neagră ca smoala.

Patrula de cercetare, trimisă la Râpa Roşie, se întoarse în zori de zi, raportând că, până la hotarul staniţei Elanskaia, nu se mai află roşii şi că Petro Melehov cu zece cazaci tăiaţi de săbii zac acolo, la gura râpei.

Grigori porunci să fie trimise căruţele după morţi şi se duse să petreacă restul nopţii la Hristonea. Îl goniseră din casă bocetele muierilor şi plânsetele nebune ale Dariei. Şezu lângă cuptor până dimineaţa, fumând cu lăcomie şi temându-se parcă să rămână singur cu gândurile sale şi cu amintirea lui Petro. Îşi apuca mereu punguţa cu tutun, înghiţind cu nesaţ fumul înecăcios şi încercând să vorbească despre tot felul de lucruri cu Hristonea, care aţipise.

Se lumină, în sfârşit. Dis-de-dimineaţă începu dezgheţul. Pe la ceasurile zece se iviră băltoace pe drumul acoperit de gunoi. Apa zăpezilor picura de pe acoperişuri. Cocoşii cântau undeva, ca în toiul primăverii; o găină cotcodăcea ca într-o amiază dogoritoare.

Prin ogrăzi, pe locuri însorite, boii se frecau de garduri şi vântul ducea cu el părul cafeniu, năpârlit a primăvară, de pe spinările lor. Aerul mirosea iute şi dulceag a zăpadă topită. Un mic piţigoi, cu burticică galbenă, ciripea, legănându-se pe o creangă goală a mărului de lângă poarta lui Hristonea.

Grigori stătea la poartă, aşteptând să vină căruţele de pe deal şi fără să vrea, tălmăcea în limba zilelor de copilărie ciripitul piţigoiului. „Ascuţiţi plugul! Ascuţiţi!”, striga vesel păsărica, în ziua aceea de dezgheţ. Grigori mai ştia că glasul i se schimba în ajun de ger; tot ciripind, sfătuia: „Pune-cipici! Cipici!”

Grigori îşi mută privirea de la drum la piţigoiul care sărea pe creangă. „Ascuţiţi plugul! Ascuţiţi!”, striga el. Şi Grigori îşi aminti, pe neaşteptate, cum el şi cu Petro păşteau în copilărie pui de curcă în stepă şi cum Petro, cu capul bălai şi cu nasul cârn, veşnic cojit, îngâna cu măiestrie strigătele curcilor şi le tălmăcea în limba copilărească, hazlie. Piuia întocmai ca un pui de curcă necăjit, zicând cu glăscior subţire: „Toţi cu cizme, şi eu n-am!” şi în aceeaşi clipă holba ochii, îşi îndoia braţele în coate, ca un curcan bătrân, bolborosind: „Glu! glu! glu! glu! Cumpărăm cizmuliţele! Cumpărăm cizmuliţele!” Şi el, Grigori, râdea de fericire şi-l ruga pe Petro să mai zică ceva pe limba curcilor şi să arate cum cloncăne zăpăcit un cârd de curci, când găseşte în iarbă cine ştie ce lucru necunoscut: o tinichea sau un petic de pânză…

La capătul uliţei se ivi cea dintâi căruţă. Un cazac mergea alături de ea. O alta şi a treia o urmară. Grigori îşi şterse lacrimile şi goni de pe faţa lui zâmbetul blajin al amintirilor nepoftite, apoi se duse spre casă. Voia s-o oprească pe bătrâna mamă, înnebunită de durere, şi să n-o lase, în cea dintâi clipă îngrozitoare, să se apropie de căruţa cu trupul lui Petro. Alături de cea dintâi căruţă, păşea cu capul descoperit Alioşka Şamil. Îşi ţinea căciula strânsă de piept cu ciotul mâinii stângi, iar cu dreapta, hăţurile de păr de cal. Fără să privească chipul lui Alioşka, Grigori se uită în sanie. Acolo, pe aşternut de paie, zăcea Martin Şamil, întors cu faţa în sus. Faţa, pieptul bluzei verzi şi burta căzută îi erau pline de sânge îngheţat. În a doua căruţă, era Manâţkov. Faţa lui, ciopârţită de sabie, era ascunsă în paie. Avea capul strâns între umeri, iar ceafa îi lipsea, tăiată printr-o lovitură dibace; ţurţuri negri de păr înrămau oasele dezgolite. Grigori se uita la a treia căruţă. Nu-l recunoscu pe cel mort, dar observă mâna lui cu degetele de ceară, galbene de fumat; atârna în jos şi brăzda zăpada umedă cu degetele strânse în clipa morţii pentru semnul crucii. Mortul avea şi cizmele, şi mantaua, şi chiar căciula pusă pe piept. Grigori apucă de căpăstru calul de la a patra căruţă şi-l duse fuga, în ogradă. Vecinii, copiii, femeile alergau în urma lui. Lumea se îmbulzi lângă cerdac.

— Iată-l, dragul nostru Petro Panteleevici! Şi-a isprăvit viaţa pământească… spuse încetişor cineva.

Stepan Astahov intră cu capul gol în ogradă. Moş Grişaka şi alţi trei bătrâni răsăriră ca din pământ. Grigori privi nehotărât în jur:

— Hai să-l ducem în casă…

Căruţaşul apucase picioarele lui Petro, când mulţimea se dădu în lături, cu smerită tăcere, făcând loc Ilinişnei care venea coborând treptele.

Bătrâna privi către sanie. O paloare de moarte i se aşternu pe frunte, îi acoperi obrajii, nasul, îi cuprinse bărbia. Tremurând din tot trupul, Pantelei Prokofievici o sprijinea de braţe. Duniaşka izbucni înaintea tuturor în bocete sfâşietoare, şi alte glasuri îi răspunseră din zece gospodării. Trântind uşa, Daria sări în cerdac. Era cu părul vâlvoi şi cu faţa umflată. Veni în fugă şi se prăbuşi în sanie.

— Petiuşka! Petiuşka, dragul meu, scoală-te!

Lui Grigori i se făcu negru înaintea ochilor.

— Pleacă, Daşka! răcni el sălbatic, nemaiputând să se stăpânească şi ghiontind-o bezmetic pe Daria în piept.

Ea căzu jos într-un troian de zăpadă. Grigori prinse grabnic trupul lui Petro pe sub braţe, căruţaşul îl apucă de gleznele goale, însă Daria se târî în patru labe după dânşii, până la cerdac, agăţându-se de mâinile tari, îngheţate, ale bărbatului şi acoperindu-le cu sărutări. Grigori o îmbrâncea cu piciorul şi simţea că încă o clipă de asemenea chin îl va face să-şi piardă capul cu desăvârşire. Duniaşka desprinse cu forţa mâinile Dariei şi-i strânse copul înnebunit la pieptul ei.

În bucătărie, se aşternu o tăcere apăsătoare. Petro zăcea întins jos şi părea ciudat de mic, ca şi cum s-ar fi uscat. Nasul i se ascuţise, mustăţile de culoarea spicului de grâu se făcuseră mai negre şi tot chipul îi era mai aspru şi mai frumos. De sub băierile nădragilor i se vedeau picioarele goale şi păroase. Trupul i se dezgheţa încet, lăsând să se scurgă o mică băltoacă de apă trandafirie – şi cu cât mai mult se muia cadavrul îngheţat peste noapte, cu atât mai tare se simţea izul sărat de sânge şi mirosul dulceag, ca de busuioace, al trupului mort.

Sub şopronul magaziei, Pantelei Prokofievici trăgea la rindea scânduri pentru coşciug. Femeile forfoteau în odăiţă, lângă Daria, care tot nu-şi venea în fire. Se auzea din când în când un ţipăt nebun şi sfâşietor, urmat de glasul domol – ca susurul unui pârâiaş – al cuscrei Vasilisa, care alergase ca „să împartă” durerea. Grigori şedea pe laviţă în faţa fratelui şi-şi răsucea o ţigară, privind chipul galben al lui Petro şi mâinile lui, cu unghii rotunde, învineţite. Marele fior al înstrăinării îl despărţea de pe acum de frate. Nu mai era Petro al lor, ci un oaspete trecător de care le venise vremea să se despartă. Şi iată-l nepăsător, întins pe jos, cu obrazul lipit de podeaua de pământ, ca şi cum ar aştepta ceva, cu un uşor şi tainic zâmbet îngheţat sub mustăţile-i de grâu. Iar mâine, soţia şi mama sa au să-l gătească pentru cel din urmă drum.

Mama încălzise de cu seară trei cazane cu apă. Iar nevasta îi pregătise rufe curate, cei mai buni nădragi şi vestonul. Fratele său Grigori şi tatăl au să-i spele trupul, care nici nu mai este al lui şi care nu mai are de ce să se ruşineze de goliciune. Îl vor îmbrăca în hainele de sărbătoare şi-l vor culca pe masă. Şi apoi are să vie Daria şi-i va strecura în mâinile mari, reci ca gheaţa, care o îmbrăţişau alaltăseară, aceeaşi lumânare care luminase atunci când s-au cununat în biserică. Iată-i pe cazacul Melehov Petro, gata să fie petrecut acolo de unde nu se mai întoarce nimeni în învoire… „Mai bine piereai undeva în Prusia, decât aici, sub ochii mamei!”, îi spuse în gând, cu dojană, Grigori şi, privind trupul, se făcu deodată alb ca varul: o lacrimă se prelingea încet pe obrazul lui Petro, spre mustaţa pleoştită. Grigori sări în picioare, dar se linişti şi oftă uşurat, după ce-şi dădu seama că nu era o lacrimă, ci o picătură de apă de pe moţul dezgheţat al părului creţ.

Printr-un ordin al comandamentului forţelor unite ale răsculaţilor din ţara Donului de sus, Grigori Melehov fu numit comandant al Regimentului „Vioşenski”. Îşi duse la Karghinskaia cele zece sotnii de sub comanda sa. Dispoziţiile statului-major îi cereau să zdrobească cu orice preţ detaşamentul lui Lihaciov şi să-l arunce afară din district, pentru a se putea răscula toate satele de la Cir ce făceau parte din staniţele Karghinskaia şi Bokovskaia.

Şi la 7 martie, Grigori îşi porni cazacii. Stând pe un colnic cu pete negre de pământ golit de zăpadă, lăsă toate cele zece sotnii să treacă prin faţa lui; aplecat într-o parte, uşor gheboşat, trăgea de dârlogi, strunindu-şi calul neliniştit, în timp ce pe drum treceau în coloană de marş sotniile din satele de dincoace de Don: din Bazki, Belogorka, Olşanski, Merkulov, Gromkovski, Semionovski, Râbinski, Vodeanski, Lebeaji şi Erik.

Îşi mângâia cu mănuşa mustaţa neagră, mişcându-şi nasul coroiat şi petrecând fiecare sotnie cu o privire încruntată, grea. Nenumăratele copite pline de glod ale cailor frământau terciul cafeniu al zăpezii. Cazacii, care îl cunoşteau pe Grigori, treceau zâmbindu-i. Nouraşii fumului de ţigară pluteau şi se topeau deasupra cuşmelor. Caii abureau.

Grigori porni odată cu cea din urmă sotnie. Străbătuseră vreo trei verste, când o patrulă le ieşi în întâmpinare. Uriadnicul din fruntea ei se apropie în galop de Grigori.

— Roşii se retrag pe drumul spre Ciukarin!

Detaşamentul lui Lihaciov nu primise lupta. Dar Grigori aruncă trei sotnii pentru învăluirea lui, iar cu restul îl izbi atât de năvalnic, încât chiar în preajma Ciukarinului ostaşii roşii începuseră să lepede pe drum căruţele şi chesoanele. La ieşirea din Ciukarin, lângă o bisericuţă sărăcăcioasă, o baterie a lui Lihaciov se împotmoli într-un pârâiaş. Tunarii tăiară în pripă ştreangurile şi fugiră prin livezi, spre Karghinskaia.

Trecură fără luptă alte cincisprezece verste, dintre Ciukarin şi Karghinskaia. Mai la dreapta, dincolo de Iasenovka, o patrulă a inamicului deschisese foc asupra unui grup de cercetare al celor din Vioşenskaia. Atâta tot. Cazacii chiar începură să glumească: „O să ajungem aşa până la Novocerkassk!”

Pe Grigori îl bucurase bateria capturată. „Nici n-au avut timp să strice închizătoarele!”, gândi el cu dispreţ. Tunurile, mereu împotmolite în noroaie, erau scoase cu ajutorul boilor. Sotniile dăduseră, într-o clipă, servanţii de trebuinţă la tunuri. Piesele aveau atelaje duble, de câte şase perechi de cai fiecare. Bateria era însoţită de o jumătate de sotnie, pentru acoperire.

La căderea serii, puseră mâna pe Karghinskaia printr-un atac năvalnic. Fu capturată o parte din detaşamentul lui Lihaciov, împreună cu cele trei tunuri care îi mai rămăseseră şi cu nouă mitraliere. Restul, urmat de comitetul revoluţionar din Karghinskaia, izbutise să scape cu fuga spre Bokovskaia.

Toată noaptea plouase fără încetare. Spre dimineaţă, văgăunele şi râpele vuiau de apă. Drumurile se făcuseră de nestrăbătut, cu o mulţime de gropi nevăzute pândind trecătorii. Zăpada, chiftind de apă, se lăsa sub picior până la scoarţa tare a pământului. Caii se înfundau în gloduri, oamenii cădeau, răpuşi de oboseală.

Două sotnii, comandate de horunji Harlampi Ermakov din Bazki, trimise de Grigori pentru urmărirea inamicului în retragere, prinseseră prin două sate împreunate, Latâşevski şi Visloguzovski, vreo treizeci de ostaşi roşii, rămaşi în urmă, şi-i aduseseră dimineaţa la Karghinskaia.

Grigori trăsese la casa uriaşă a unui bogătaş. Prizonierii fură băgaţi în ogradă; Ermakov intră la Grigori şi, după ce-l salută, zise:

— Am prins douăzeci şi şapte de roşii. Vistavoiul ţi-a adus calul. Ce, pleci chiar acum?

Grigori se încinse mai întâi peste manta, îşi pieptănă în faţa unei oglinzi părul încâlcit sub căciulă şi, abia după asta, se întoarse spre Ermakov.

— Hai să mergem! Pornim numaidecât. Ţinem o adunare în piaţă şi – la drum…

— La ce ne mai trebuie adunarea? dădu Ermakov din umeri şi zâmbi. Toată lumea s-a răsculat şi fără adunare. Da, uite colea! Ăştia nu-s de la Vioşenskaia…

Grigori privi afară pe geam. Sotniile se apropiau în coloană câte patru, într-o ordine minunată. Cazacii erau toţi unul şi unul, iar caii, numai de soi, gătiţi parcă de paradă.

— De unde-or fi? Din ce parte i-a mai adus dracul? bolborosi vesel Grigori, încingându-şi din fugă sabia.

Ermakov îl ajunse din urmă, lângă poartă.

Comandantul sotniei din capul coloanei se şi apropie de portiţă, cu mâna la marginea căciulii, neîndrăznind s-o întindă lui Grigori.

— Dumneavoastră sunteţi tovarăşul Melehov?

— Eu! De unde veniţi?

— Primiţi-ne în unitatea dumneavoastră. Ne unim cu dumneavoastră. Sotnia noastră a fost formată chiar în noaptea trecută. Este din satul Lihovidov, iar altele două sunt din Graciov, Arhipovka şi Vasilievka.

— Duceţi-vă cazacii în piaţă. Acolo se ţine o adunare.

Vistavoiul (Grigori îl alesese pe Prohor Zâkov) îi adusese calul şi chiar îi ţinu scara. Ermakov îşi aruncă şi el în şa trupul uscăţiv şi vânjos, ca de fier, făcând o săritură dibace, aproape fără să se atingă de oblânc şi de coamă. Întrebă, apropiindu-se de Grigori şi potrivindu-şi, cu gest obişnuit, tăietura mantalei deasupra şeii:

— Ce facem cu prizonierii?

Grigori îl luă de nasture şi-şi apropie faţa de a lui, aplecându-se în şa. Scântei roşietice sclipiră în ochii lui, dar buzele îi zâmbeau, deşi cu fioroasă cruzime.

— Dă ordin să-i trimită la Vioşenskaia! Ai înţeles? Şi să nu treacă dincolo de movila aia!

Făcu vânt cu biciuşca spre o movilă de nisip ce se înălţa deasupra staniţei şi dădu drumul calului.

„Asta-i cea dintâi plată pentru Petro!”, gândi el, pornind în trap şi lăsând o dungă albă, umflată, pe crupa calului, biciuit fără nici o vădită pricină.

De la Karghinskaia, Grigori dusese la Bokovskaia trei mii cinci sute de săbii. Statul-major şi comitetul executiv de district trimiteau din urmă, prin curieri, ordine şi dispoziţii. Unul dintre membrii statului-major îl rugase printr-un răvaş, plin de cuvinte întortocheate: „Mult stimate tovarăşe Grigori Panteleevici! Ne ajung la cunoştinţă nişte zvonuri urâte, cum că tu te-ai fi purtat cu cea mai neomenească cruzime faţă de prizonierii roşii. Spune lumea că din ordinul tău au fost răpuşi, adică hăcuiţi, cei treizeci de roşii luaţi de Harlampi Ermakov la Bokovskaia. Se mai zvoneşte că, printre prizonierii de mai sus, se afla şi un comisăraş care ne-ar fi putut fi de mare folos, pentru a limpezi puterile lor. Tu, dragă tovarăşe, să-ţi retragi ordinul de a nu se lua prizonieri. Un asemenea ordin ne este grozav de vătămător, şi cazacii au şi început să murmure împotriva acestei cruzimi şi li-e teamă că şi roşii ne vor tăia prizonierii şi ne vor nimici satele. Pe comandanţi să-i trimiţi de asemenea vii. Noi le vom face seama fără multă gălăgie, fie la Vioşki, fie la Kazanskaia, pe când tu mergi cu sotniile tale, leit Taras Bulba din romanul istoric făcut de scriitorul Puşkin, şi treci prin foc şi sabie şi-i tulburi pe cazaci. Te rog să te astâmperi, să nu-i mai omori pe prinşi, ci trimite-i de sârg la noi. În toate cele de mai sus va sta puterea noastră. De altfel, rămâi sănătos. Îţi trimitem urări de bine şi aşteptăm de la tine izbânzi noi.”

Grigori rupse scrisoarea, fără s-o citească până la sfârşit, şi o aruncă la picioarele calului. După ce primise ordinul lui Kudinov: „Continuă imediat înaintarea spre sud, în sectorul Krutenki-Astahovo-Grekovo. Statul-major crede de neapărată trebuinţă să ne unim cu frontul cadeţilor. Altfel, au să ne încercuiască şi au să ne dea gata.” îi scrise, fără să descalece: „Înaintez asupra staniţei Bokovskaia, urmăresc inamicul pus pe fugă. Dar n-am să mă duc la Krutenki şi socot că ordinul tău este o prostie. Împotriva cui vrei să înaintez la Astahovo? Acolo nu e nimeni, afară de vânt şi de boboli.”

Cu aceasta, corespondenţa sa oficială cu centrul forţelor de răsculaţi luase sfârşit. Împărţite în două regimente, sotniile se apropiau tot mai mult de satul Konkov, învecinat cu Bokovskaia. Norocul armelor mai rămase trei zile de partea lui Grigori. După ce ocupase prin luptă Bokovskaia, porni pe socoteala lui la Krasnokutskaia, făcu praf un mic detaşament, care îi tăiase drumul, dar nu mai porunci să se taie prizonierii, ci îi trimise în spatele frontului.

La 9 martie se apropia cu regimentele de slobozia Cisteakovka. Simţindu-se ameninţat din spate, comandamentul roşu aruncă împotriva răsculaţilor câteva regimente şi baterii. Regimentele roşii sosite la Cisteakovka se izbiră de regimentele lui Grigori. Lupta ţinu vreo trei ceasuri. De teamă să nu fie prins într-o „pungă”, Grigori îşi retrase trupele spre Krasnokutskaia. Dar şi în lupta din dimineaţa zilei de 10 martie, cazacii roşii de la Hopior îi hărţuiră zdravăn pe cei de la Vioşenskaia. Cazacii roşii se repeziră într-un contraatac asupra vrăjmaşilor care atacau, luptând atât de avântat cu sabia, încât Grigori îşi retrase regimentele din luptă până la Bokovskaia, după ce-şi pierduse calul şi se alesese cu obrazul crestat de o lovitură de sabie.

Seara luă la cercetat un prizonier de la Hopior. Înaintea lui fu adus un cazac din staniţa Tepikinskaia, om între două vârste, cu părul bălan şi cu pieptul strâmt, cu rămăşiţele unei panglici roşii la reverul mantalei. Răspundea fără codeală la întrebări, dar avea un zâmbet silit şi oarecum strâmb.

— Ce regimente au fost în lupta de ieri?

— Regimentul nostru 3 de cazaci „Stenka Razin”. Are aproape numai cazaci din districtul Hopior. Apoi: 5 „Tranhumurean”, 12 cavalerie şi 6 „Mţensk”.

— Cine avea comanda tuturora? Se zice că era Kikvidze.

— Nu, comanda detaşamentului unit o avea tovarăşul Domnici.

— Aveţi muniţie multă?

— Până la urechi!

— Câte tunuri?

— Opt, mi se pare.

— De unde au adus regimentul?

— De prin satele de la Kamenskaia.

— Le-au spus unde îi trimite?

Cazacul şovăi, dar în cele din urmă răspunse. Grigori voi să afle ceva despre moralul celor de la Hopior.

— Ce vorbesc cazacii între ei?

— Cică nu prea au poftă să meargă…

— Se ştie în regiment împotriva cui ne-am răsculat?

— De unde să se ştie?

— Atunci de ce zici că n-au mers din toată inima?

— Păi, nu sunteţi cazaci? Şi noi ne-am săturat de atâta război. De când mergem cu roşii nu ne mai oprim…

— N-ai vrea să slujeşti la noi?

Cazacul strânse din umerii înguşti:

— Cum porunciţi… Dar nu prea.

— Ei bine, du-te! Avem să-ţi dăm drumul la nevastă… Ţi s-a făcut dor de ea, nu?

Mijindu-şi ochii, Grigori privi din urmă cazacul care pleca, apoi îl chemă pe Prohor.

Rămase mult timp, fumând, fără nici o vorbă. Pe urmă, se apropie de fereastră şi, cu spatele la Prohor, ordonă liniştit:

— Spune băieţilor să-l ia încetişor pe ăla pe care l-am interogat şi să-l duca în livezi. Pe cazacii roşii nu-i fac prizonieri! Grigori se întoarse brusc pe călcâiele scâlciate: Să-l dea gata, numaidecât… Du-te!

Prohor plecă. Grigori mai zăbovi un minut la geam, rupând rămurelele fărâmicioase de muşcată de la fereastră, apoi ieşi grăbit în cerdac. Prohor vorbea încet cu cazacii care şedeau la soare, lângă hambar.

— Daţi-i drumul prizonierului. Să i se facă un bilet de trecere, spuse Grigori, fără să se uite la cazaci.

Se întoarse în odaie şi se opri în faţa oglinzii vechi, descălecându-şi braţele a nedumerire.

Nu-şi putu da seama de ce ieşise afară şi de ce poruncise eliberarea prizonierului. Îl încercase un simţ răutăcios, un fel de mulţumire, în clipa când spusese cu un zâmbet viclean: „Avem să-ţi dăm drumul la nevastă… Du-te!”, cu toate că ştia că are să-l cheme îndată pe Prohor şi va porunci să-l omoare pe cazac în livadă. Era acum supărat întrucâtva de acest simţ de milă – o milă nestăpânită şi nimic altceva, care pătrunsese în conştiinţa lui, poruncindu-i să-i dea drumul vrăjmaşului. Dar în acelaşi timp se simţea înviorat de o bucurie curată… Cum s-a putut întâmpla? Nici nu izbutea să-şi dea seama. Era cu atât mai ciudat, cu cât tocmai el, vorbind aseară cu cazacii, spusese: „Ne este duşman şi ţăranul, dar un cazac face cât doi duşmani, dacă merge acum cu roşii! Pentru un cazac, judecata e scurtă, ca pentru un spion: unu, doi – şi drept în rai.”

Frământat de aceste chinuitoare porniri, care nu se împăcau între ele, şi dându-şi seama din ce în ce mai mult de nedreptatea cauzei sale, Grigori îşi părăsi locuinţa. La el veni comandantul Regimentului „Cir” – un cazac din gardă, înalt, cu trăsăturile feţei atât de spălăcite, încât nu aveau pentru ce să se păstreze în amintire – însoţit de doi comandanţi de sotnii.

— Ne-au mai venit întăriri! comunică zâmbind comandantul regimentului. Trei mii de călăreţi de la Napolovo, de la Iabloneva Recika, de la Gusânka; mai sunt şi două sotnii fără cai. Ce-ai să faci cu dânşii, Panteleici?

Grigori îşi luă mauserul şi portharta elegantă, pe care le avea de la Lihaciov, şi ieşi în ogradă. Soarele încălzea binişor. Cerul era înalt şi albastru, ca de vară, şi nouraşi albi pluteau ca în luna lui cireşar, îndreptându-se spre miazăzi. Grigori adună toţi comandanţii la sfat, într-o ulicioară. Veniră vreo treizeci, se aşezară pe un gard prăbuşit; o pungă de tutun scoasă de unul începu să facă ocolul adunării.

— Ce planuri ne-au rămas de făcut? În ce chip să trântim o lecţie regimentelor ălora care ne-au respins de la Cisteakovka şi încotro s-o apucăm? întrebă Grigori şi povesti, în câteva cuvinte, cele cuprinse în ordinul lui Kudinov.

— Dar câţi inşi sunt împotriva noastră? Ai aflat ceva de la prizonier? întrebă, după o clipă de tăcere, un comandant de sotnie.

Grigori enumeră regimentele cu pricina, calculând în pripă numărul de baionete şi de săbii vrăjmaşe. Cazacii tăceau. La un sfat, nu se cădea să vii cu o vorbă nătângă şi nechibzuită. Comandantul sotniei de la Graciov spuse:

— Aşteaptă niţel, Melehov! Lasă-ne să ne gândim. Aici nu e vorba să dai cu sabia. Să nu ne băgăm cumva în bucluc.

Tot el fu cel dintâi care luă cuvântul.

Grigori îi ascultă pe toţi cu luare-aminte. Cei mai mulţi erau de părere că nici chiar în cazul unor izbânzi nu trebuie să se vâre prea departe, ci să ducă mai bine un război de apărare. Totuşi, unul de la Cir sprijini cu aprindere ordinul comandantului forţelor de răsculaţi, spunând:

— La ce bun să mai stăm locului? Să ne ducă Melehov la Doneţ… Ce, v-aţi pierdut minţile? Judecaţi bine… Suntem o mână de oameni, iar în spatele nostru stă toată Rusia. Cum ne-am putea împotrivi? Numai o dată să ne strângă, şi s-a isprăvit! Trebuie să răzbim şi să ne deschidem o trecere! Cu toate că nu prea avem cartuşe, dar ne vom mai face rost pe drum. Trebuie să încercăm o străpungere! Hotărâţi-vă!

— Şi ce faci cu norodul? Cu muierile, cu bătrânii, cu copiii?

— Las' să rămână!

— Straşnic de deştept ţi-e capul, numai păcat că-l poartă un prost pe umeri!

Până acum, aşezaţi pe marginea gardului, comandanţii vorbiseră în şoaptă despre aratul de primăvară, ce nu mai era departe, şi despre soarta gospodăriilor, dacă vor trebui să încerce o străpungere. Dar după vorbele celui de la Cir, toţi izbucniră în strigăte gălăgioase. Consfătuirea se prefăcu îndată într-un fel de adunare sătească din cele mai furtunoase. Un cazac bătrân de la Napolovo îşi ridică glasul mai sus şi mai tare decât toţi:

— Nu plecăm de la gardurile noastre! Eu, cel dintâi, îmi duc sotnia înapoi, în sat! Dacă e vorba să ne batem, să ne batem tot lângă casele noastre, nu ca să scăpăm viaţa altora!

— Nu-mi astupa gura!… Eu chibzuiesc şi mă socotesc, iar tu urli!

— La ce bun să mai vorbim?

— Lasă-l pe Kudinov să meargă el singur la Doneţ!

Grigori aşteptă până când se făcu linişte; apoi aruncă pe talgerul discuţiei cuvântul său hotărâtor:

— Vom ţine frontul aci! Dacă şi Krasnokutskaia va fi cu noi, o vom apăra! N-avem încotro. Sfatul e isprăvit. La sotnii! Pornim numaidecât la poziţii.

O jumătate de ceas mai târziu, când pâlcurile dese de călărime fără sfârşit începură să se scurgă pe uliţe, Grigori simţi un fior de bucurie şi de mândrie. N-avusese niciodată atâţia oameni sub comandă. Dar alături de această bucurie, de această mulţumire de sine, îl încerca un gând greu de îngrijorare şi de temeri: va putea oare să-i conducă aşa cum trebuie? Va avea oare atâta pricepere să stăpânească mii de cazaci? Doar nu mai era vorba de o sotnie, ci de o divizie întreagă, supusă la poruncile sale. Va putea el, cazac fără prea multă ştiinţă de carte, să fie stăpân peste atâtea mii de vieţi şi să răspundă pentru ele în faţa cugetului? „Dar, mai ales, împotriva cui îi duc? Împotriva poporului… Cine va fi având dreptate?”

Scrâşnind din dinţi, Grigori petrecea cu privirile sotniile care treceau în rânduri strânse. Farmecul ameţitor al puterii nu mai avea nici o frăgezime şi se veştejise în sufletul său. Rămăsese numai neliniştea şi durerea, apăsându-i umerii să-i încovoaie sub o greutate de neîndurat.

Primăvara trezea la viaţă sângele râurilor. Zilele se făceau tot mai lungi: şuvoaiele verzi, repezindu-se în vale, erau tot mai răsunătoare. Până şi soarele dădu într-un auriu mai roşcat, pierzându-şi galbenul neputincios şi spălăcit. Razele-i erau mai sfredelitoare şi dogoreau pielea cu arşiţa lor. Ogoarele se pierdeau în zare ca nişte mări de foc, cu plutiri de aburi deasupra în ceasurile amiezii, şi zăpada, coşcovă pe dedesubt, sclipea în scânteieri orbitoare. Văzduhul plin de umezeală dulceagă era parcă îngroşat şi pătruns de miresme.

Soarele încălzea spinările cazacilor. Pernele şeilor răspândeau o căldură plăcută; vântul atingea cu buzele-i umede obrajii cazacilor arşi de soare. Din când în când, aducea şi câte o adiere de răcoare, venind de pe colnicul înzăpezit, dar tot căldura biruia. Caii jucau şi zburdau ca în plină primăvară; părul năpârlit se risipea în urma lor, şi izul sudorii înţepa mai ascuţit nările.

Cazacii începură să lege cozile zbârlite ale cailor, răsucindu-le nod. Glugile de păr de cămilă atârnau pe umerii călăreţilor, nemaifiindu-le de trebuinţă, frunţile năduşeau umede sub căciuli, iar cojoacele cu blană groasă şi zăbunele începeau a fi călduroase din cale-afară.

Grigori îşi mâna regimentul pe drumul de vară. În depărtare, dincolo de troiţa morii de vânt, escadroanele roşii se desfăşurau pe un front larg: o luptă se încingea lângă satul Sviridov.

Întrucât Grigori nu ştia încă să conducă trupa aşa cum se cuvine, de la distanţă, intră de-a dreptul în foc, în fruntea sotniilor de la Vioşenskaia, astupând cu ele spărturile cele mai primejdioase. Şi astfel, lupta se desfăşura fără o conducere unitară. În pofida învoielilor, fiecare regiment se descurca de capul său, potrivit cu împrejurările.

Front nu era, ceea ce deschidea mari posibilităţi de manevrare.

Numeroasa călărime (care precumpănea în detaşamentul lui Grigori) însemna o preţioasă superioritate. Folosind acest avantaj, Grigori pornise să ducă războiul după „datina căzăcească”, învăluind flancurile, pătrunzând în spatele inamicului, nimicind convoaiele, hărţuind pe roşii şi demoralizându-i prin incursiuni de noapte.

La Sviridov hotărî însă să se bată altfel: după ce-şi scoase sotniile, în trap întins, pe poziţie, lăsă una dintre ele în sat, ordonându-i să descalece şi să se ascundă la pândă prin livezi, trimiţându-şi caii cu oameni de pază mai înăuntrul satului, prin ogrăzi. Sări apoi cu alte două sotnii pe un colnic, la vreo jumătate de verstă de moară, şi încetul cu încetul se vârî şi el în luptă.

Avea împotrivă-i ceva mai mult ca două escadroane de roşii. Nu erau tot cei de la Hopior: Grigori zărea prin binoclu caii mărunţi şi cu cozile scurtate, pe când cazacii nu le retezau niciodată, ca să nu-şi facă râs de podoaba calului. Prin urmare, înaintau fie cei din 13 cavalerie, fie alte trupe proaspete.

De pe colnic, Grigori cerceta cu binoclul locurile. Când se afla călare, pământul i se părea totdeauna mai întins; creştea în el un simţământ deosebit de încredere, atunci când vârfurile cizmelor i se propteau în scări.

Vedea o coloană lungă, cafenie – vreo trei mii şi cinci sute de cazaci – mişcându-se pe deal, dincolo de Cir, şerpuind încet şi suind povârnişul. Coloana se îndrepta spre miazănoapte, către hotarul staniţelor Elanskaia şi Ust-Hopiorskaia, cu gând să întâmpine acolo inamicul dinspre Ust-Medvediţa şi să dea o mână de ajutor celor din Elanskaia, sleiţi de lupte.

Vreo verstă şi jumătate îl despărţea pe Grigori de pâlcurile roşilor care se pregăteau să atace. Îşi desfăşură sotniile în grabă, după vechea orânduială. Nu toţi cazacii săi aveau lănci, dar cei care aveau formară rândul întâi şi ieşiră vreo zece stânjeni mai în faţă. Grigori sări înaintea lor, se întoarse în şa pe jumătate şi-şi trase sabia:

— Trap bătut – marş!

În aceeaşi clipă, calul se poticni, nimerind într-o groapă de hârciog ascunsă sub zăpadă. Grigori se îndreptă în şa, se îngălbeni de ciudă şi izbi şuierat calul cu latul sabiei. Avea un cal voinic de toată frumuseţea – un cal vioi de călărie, luat de la un cazac din Vioşenskaia – dar Grigori se purta faţă de el cu o ascunsă neîncredere, căci calul nu se putuse obişnui cu el numai în două zile. O ştia aceasta prea bine Grigori, însă nici el n-avusese timp să-i înveţe apucăturile şi năravul; îi era teamă că un cal străin n-are să-l înţeleagă dintr-o mişcare de dârlogi, aşa cum o făcea calul său, omorât la Cisteakovka.

După ce-l plesnise cu sabia, înfierbântându-l şi înteţindu-l să se avânte în galop, fără să mai ţină seama de dârlogi, Grigori simţi un fior lăuntric şi îşi pierdu sângele rece pentru câteva clipe. „Mă bagă în bucluc!”, gândi el, ieşit din fire. Dar cu cât mai iute şi mai sigură se întindea fuga calului şi cu cât asculta mai supus de mişcarea abia simţită a mâinii ce-l stăpânea, cu atât şi Grigori se simţea mai cumpănit şi mai stăpân pe sine. Desprinzându-şi pentru o clipă ochii de la gloata vrăjmaşă de călăreţi ce-i veneau în întâmpinare, legănându-se în valuri risipite, îşi lunecă privirea pe gâtul calului, întins ca o strună şi scuturat de un tremur ritmic. Urechile roşcate erau alipite de gât cu încordare şi cu un soi de răutate parcă. Grigori se îndreptă în şa, trase cu lăcomie aerul în piept, vârî mai adânc cizmele în scări şi privi în juru-i. De câte ori nu văzuse el acest puhoi lărmuitor de cai şi de călăreţi, contopiţi într-un tot; şi de fiecare dată din nou inima i se strângea de teamă în aşteptarea unui simţământ cotropitor şi nelămurit, de o sălbatică aţâţare animalică. Din clipa în care dădea drumul calului şi până ce se izbea de duşman, mai avea de trecut printr-o clipă fulgerătoare de preschimbare lăuntrică. Judecata, sângele rece, simţul de chibzuială – toate îl părăseau în acea clipă grozavă şi rămânea numai instinctul bestial care îi punea stăpânire năvalnic pe voinţă. Dacă cineva l-ar fi putut privi în ceasul atacului, şi-ar fi închipuit, fără îndoială, că toate mişcările îi erau călăuzite de o minte rece şi cu neputinţă să se tulbure, atât îi erau de sigure, atât de socotite şi de chibzuite.

Depărtarea dintre cele două tabere se topea cu o iuţeală neasemuită. Chipurile călăreţilor şi ale cailor creşteau văzând cu ochii. Copitele străfulgerau mica fâşie de pe toloaca satului năpădită de buruieni, ce despărţea cele două pâlcuri de călărime. Grigori zări mai ales pe unul care se avântase cam cu trei lungimi de cal în faţa escadronului său. Calul murg şi zdravăn înainta în trap săltat de lup. Călăreţul vântura o sabie ofiţerească, cu teaca de argint legănându-se şi izbindu-se de scară, scânteind la soare. O clipă mai târziu, Grigori îl recunoscu: era colonistul Piotr Semiglazov, comunist din Karghin. Flăcău de douăzeci şi patru de ani, venise în 1917 înaintea tuturora de pe frontul german, cu nişte moletiere nemaivăzute până atunci; aducea cu el convingerile bolşevice şi încăpăţânarea unui luptător de pe front. Tot bolşevic rămăsese. Slujea în Armata Roşie şi, cu puţin înainte de răscoală, venise de la unitatea sa pentru a organiza Puterea sovietică în staniţă. Acest Semiglazov călărea tocmai asupra lui Grigori şi-şi mâna sigur calul, mânuind voiniceşte sabia ofiţerească, confiscată la vreo percheziţie, bună numai pentru paradă.

Rânjindu-şi dinţii încleştaţi, Grigori slăbi uşor dârlogii, iar calul îl înţelese şi se avântă mai năprasnic.

Avea Grigori o anume manevră pe care o folosea la atac şi care era numai a lui. O întrebuinţa numai atunci când recunoştea prin simţ sau din privire un duşman puternic, sau când voia să-l doboare sigur, de moarte, cu orice preţ şi dintr-o singură lovitură. Din copilărie, Grigori era stângaci: cu stânga mânuia lingura şi tot cu stângă făcea semnul crucii. Pentru care lucru Pantelei Prokofievici îl snopise în bătăi, iar copiii de aceeaşi vârstă îl porecliseră „Grişka Stângaciul”. Se părea că sudălmile şi chelfăneala au avut o înrâurire asupra micului Grişka. Ajuns la vârsta de zece ani, pierduse atât porecla, cât şi obişnuinţa de a le face toate cu stânga, în loc de dreapta; dar, în ceasurile de cumpănă, tot la apucăturile din copilărie se întorcea, aproape fără să-şi dea seama. Braţul lui stâng era chiar mai puternic. La atac, Grigori folosea totdeauna această deprindere şi nu dădea niciodată greş. Îşi gonea calul asupra duşmanului ales din ochi, abătându-se în chip firesc tot spre stânga, ca să poată izbi cu dreapta, iar vrăjmaşul care avea să-l înfrunte făcea şi el la fel. Însă, chiar în clipa când nu-i mai despărţeau decât vreo zece stânjeni, când duşmanul se apleca într-o parte, ridicându-şi sabia, Grigori făcea o ocolire repede şi lină, trecând spre dreapta şi aruncându-şi sabia în mâna stângă. Uluit de o asemenea mişcare, duşmanul se întorcea în şa: nu-i venea la îndemână să izbească din dreapta în stânga, peste capul calului, şi astfel îşi pierdea siguranţa de sine, văzându-şi moartea cu ochii. Iar Grigori se năpustea peste el, într-o înfricoşătoare retezare cu tăişul.

Multă apă se scursese de când Moţatul îl învăţa pe Grigori meşteşugul loviturilor cu sabia şi vestita izbitură a lui Baklanov. Cele două războaie îi făcuseră mâna mai sigură. E drept că nu-i totuna să dai cu sabia sau să ţii coarnele plugului. Învăţase multe taine ale luptei cu sabia.

Astfel, nu-şi vâra niciodată mâna în laţul dragonului, pentru ca să-şi poată arunca sabia dintr-o mână în cealaltă, în clipa scurtă şi cu neputinţă de socotit. Ştia că la o izbitură mai puternică, dată cu sabia aplecată altfel de cum trebuie, aceasta îi va zbura din mână şi poate chiar să-i scrântească pumnul din încheietură. Mai cunoştea şi alte lucruri care nu prea sunt la îndemână oricui: ştia cum să-i smulgă duşmanului sabia din mână, printr-o mişcare abia văzută, sau cum să-i facă mâna să cadă neputincioasă, numai printr-o uşoară atingere cu vârful de sabie. Şi încă alte multe ştiinţe învăţase în meşteşugul de a ucide, cu arme albe, oamenii.

La muştru, o lovitură voinicească retează din zbor nuiaua dintr-un trunchi de salcie. Nuiaua lunecă şi cade, fără măcar să tremure şi fără ca trunchiul să se clatine, înfigându-se cu vârful retezat în nisip, lângă creanga de care a fost despărţită. Tot aşa Semiglazov, om chipeş, cu faţa de calmuc, alunecă încet sub burta calului, care se ridică în două picioare, apoi se prăvăli din şa, strângându-şi cu palmele pieptul despicat într-o izbitură piezişă. Şi frigul morţii îi copleşi trupul…

În aceeaşi clipă Grigori se îndreptă în şa şi se înălţă uşor în scări. Drept asupra lui, năvălea altul, neputând să-şi stăpânească calul. Botul calului, ridicat şi plin de spume, îl împiedică pe Grigori să vadă călăreţul şi zări numai sabia încovoiată şi, de-a lungul ei, scobiturile. Grigori trase dârlogii cu toată puterea, înfruntă şi respinse lovitura şi, trecând dârlogii în mâna dreaptă, izbi în grumazul aplecat, roşu şi ras.

Pe urmă, ieşi cel dintâi în afară de gloata oamenilor amestecaţi fără nici o rânduială. Călărimea îmbulzită îi juca mereu în ochi, iar în palmă îl rodea o mâncărime nervoasă. Îşi vârî iute sabia în teacă, smuci mauserul din tocul de lemn şi slobozi calul, galopând îndărăt cât îl ţineau puterile. Cazacii se repeziră după el. Sotniile călăreau împrăştiate; ici, colea se zăreau cuşme şi căciuli, cu o panglică albă legată în jur, aplecate peste gâtul cailor. Alături de Grigori, galopa un uriadnic cunoscut, cu căciula de vulpe şi cu cojocul verde. Avea tăiate o ureche şi faţa până la bărbie. Tot pieptul îi era roşu ca un coş de vişini strivite; dinţii descoperiţi sclipeau printre şuviţele de sânge.

Cavaleriştii roşii, care şovăiseră o clipă şi erau gata-gata s-o ia la fugă, îşi întoarseră caii. Retragerea cazacilor îi aprinse întru urmărirea lor. Un cazac, rămas ceva mai la coadă, fu smuls din şa ca de vânt şi strivit în zăpadă sub copitele cailor. Satul, ostroavele negre ale grădinilor, o bisericuţă de pe colnic şi o ulicioară mai lată se apropiau tot mai mult. Până la gardurile livezii, unde se pitulase sotnia ascunsă la pândă, mai rămâneau cel mult vreo sută de stânjeni… Spinările muncite ale cailor erau toate numai sânge şi spumă. Grigori, care apăsa cu furie din goana calului pe trăgaciul mauserului, vârî arma îndărătnică înapoi în toc (un cartuş se înţepenise pe ţeavă) şi răcni tunător:

— Despărţiţi-vă!!!

Asemenea unui râu care se izbeşte de o stâncă, puhoiul greu al sotniilor se desfăcu în două braţe, descoperind din faţă escadroanele roşii. Sotnia, care aştepta la pândă, prăbuşi asupra lor o salvă, alta, a treia. Ţipetele sfâşiară văzduhul, un cal se prăvăli, se rostogoli de-a tumba cu călăreţ cu tot; altul îşi îndoi genunchii şi se înfipse cu botul în zăpadă. Alte gloanţe mai smulseră din şa încă trei-patru roşii. Pe când ceilalţi îşi întorceau caii, îmbulzindu-se, au mai tras asupra lor câte un încărcător, şi apoi totul se linişti. Grigori abia avu timp să strige cu glas spart: „So-o-otnii!”, şi mii de copite, frământând zăpada în grabnică răsucitură pe loc, se năpustiră în urmărire. Dar nu fu o goana prea îndărătnică, din pricina cailor obosiţi. Toţi s-au întors după ce au străbătut vreo verstă şi jumătate. Dezbrăcară roşii morţi şi scoaseră şeile de pe caii căzuţi. Pe cei trei roşii răniţi îi mântui de viaţă Alioşka Şamil, ciungul, punându-i cu faţa spre gard şi izbind în fiecare la rând. Cazacii se mai îngrămădiră îndelung în faţa trupurilor, cercetându-le şi fumând. Toţi trei aveau acelaşi semn: trupurile lor erau despicate pieziş, de la umăr până la mijloc.

— Am făcut şase din trei, se lăudă Alioşka, clipind din ochi, cu obrazul zguduit de tremur.

Oamenii se întreceau să-i facă cinste cu câte o ţigară, privindu-i cu un vădit respect pumnul, cam cât o tărtăcuţă din cele nu prea mari, şi pieptul său vânjos care nu-i încăpea în haină.

Acoperiţi de mantale, caii uzi tremurau lângă gard. Cazacii strângeau chingile. La o fântână din ulicioară stăteau un şir de oameni, aşteptându-şi rândul la apă. Mulţi îşi duceau de dârlogi caii istoviţi, abia târându-şi picioarele.

Grigori plecă înainte, urmat de Prohor şi de cinci cazaci. Îi era ca şi cum i-ar fi căzut o coajă de pe ochi. Văzu, ca şi în preajma atacului, soarele luminând lumea, zăpada topindu-se pitită lângă clăile de paie; auzea iar ciripitul primăvăratic al vrăbiilor prin sat şi simţea cele mai gingaşe miresme ale primăverii ce sta să vină. Viaţa se întorsese la el, şi nu era nici veştedă, nici îmbătrânită din pricina sângelui vărsat abia de câteva ceasuri. Nu, îi făgăduia mereu alte zgârcite şi înşelătoare bucurii. Un peticel de zăpadă pare totdeauna mai fermecător, mai bătător la ochi, pe fondul negru al pământului dezgheţat…

Ca nişte ape de primăvară, izbucnise şi se revărsase răscoala, cuprinzând tot Donul de sus şi ţinuturile de stepă de peste Don, pe o întindere de patru sute de verste. Douăzeci şi cinci de mii de cazaci îşi încălecaseră caii, iar satele din districtul Donului de sus au mai dat şi zece mii de infanterişti.

Războiul luă întorsături nemaivăzute. Armata Donului ţinea frontul undeva, lângă Doneţ, acoperind Novocerkasskul şi pregătindu-se de o încleştare hotărâtoare. Iar în spatele Armatelor a 8-a şi a 9-a roşii, care îi stăteau împotrivă, fierbea şi clocotea răzmeriţa, ceea ce încâlcea nemăsurat problema cuceririi Donului, atât de grea în sine chiar şi fără răscoală.

În aprilie, Consiliul militar revoluţionar al Republicii fusese pus neted în faţa primejdiei de a vedea săvârşindu-se unirea dintre răsculaţi şi frontul albilor. Răzmeriţa trebuia înăbuşită cu orice preţ, înainte de a izbuti să macine din spate sectorul frontului roşu şi să se contopească cu Armata Donului. Cele mai vrednice forţe fură deci aruncate împotriva răscoalei; în rândurile trupelor expediţionare se aflau vărsate companii de marinari din Flota Mării Baltice şi din Flota Mării Negre, regimente socotite drept cele mai de încredere, echipajele trenurilor blindate, cele mai brave unităţi de cavalerie. De pe front, fuseseră retrase în întregime cinci regimente ale Diviziei „Bogucear”, care numărau până la opt mii baionete, cu câteva baterii şi cinci sute de mitraliere. În aprilie, în sectorul Kazanskaia, împotriva răsculaţilor, luptau cu o vitejie fără seamăn elevii şcolilor de comandanţi din Tambov şi Reazan; mai târziu, sosise şi o parte din elevii şcolii de comandanţi „Comitetul Executiv Central din Rusia”, iar la Şumilinskaia puşcaşii letoni81 se luptau şi ei împotriva răsculaţilor.

Cazacii abia-şi trăgeau suflarea din pricina lipsei de armament. Chiar de la început nu avuseseră arme destule, iar cartuşele erau pe isprăvite. Totul trebuia luat cu preţul sângelui, prin atacuri sau incursiuni de noapte. Şi era luat. În aprilie, răsculaţii ajunseseră să aibă un număr îndestulător de puşti, şase baterii şi circa o sută cincizeci de mitraliere.

La izbucnirea răzmeriţei, în depozitul de la Vioşenskaia se măi aflau cinci milioane de cartuşe de manevră. Sovietul districtual mobilizase pe cei mai buni fierari, lăcătuşi şi armurieri. Tot la Vioşenskaia fusese organizat un atelier pentru fabricarea gloanţelor, dar lipsea plumbul pentru turnatul lor. Atunci, la chemarea Sovietului districtual, toate satele începură să strângă plumb şi aramă. De la morile cu aburi fuseseră ridicate toate rezervele de plumb şi de babit. Curieri călări răspândiră prin sate această scurtă proclamaţie: „Bărbaţii, feciorii şi fraţii voştri nu au cu ce trage.

Ei trag numai cu ceea ce smulg prin luptă de la duşmanul blestemat. Predaţi tot ce aveţi prin gospodării bun pentru a fi prefăcut în gloanţe! Scoateţi sitele de plumb de la vânturători!”

O săptămână mai târziu, în tot districtul nu se mai găsea nici o sită de vânturătoare.

„Bărbaţii, feciorii şi fraţii voştri nu au cu ce trage”… Femeile cărau la sovietele săteşti tot ce era bun sau nu; copiii din satele unde se dăduseră lupte scoteau gloanţele din ziduri şi scormoneau pământul în căutarea schijelor.

Dar nici în această faptă nu se păstra o unitate deplină; mai multe femei nevoiaşe, care nu se înduraseră să se lipsească de cele din urmă lucruri de gospodărie, fuseseră arestate şi expediate la centru pentru că ar fi „simpatizat cu roşii”. La Tatarski, bătrânii înstăriţi îl bătuseră măr pe Semion Ceaun, care se întorsese acasă în permisie şi avusese nechibzuinţa să spună doar atât: „Lasă-i pe bogătaşi să-şi strice vânturătorile, au pesemne mai multă frică de roşii decât de sărăcie”.

Plumbul strâns era topit în atelierele de la Vioşenskaia, dar gloanţele, fără cămaşă de nichel, se topeau şi ele… Un asemenea glonţ zbura din ţeavă ca o bucăţică diformă de plumb topit, cu un vâjâit şi şuierat sălbatic, dar nu omora decât până la 100-120 de stânjeni. În schimb, rănile pricinuite de aceste gloanţe erau îngrozitoare. După ce aflaseră cum stă povestea, ostaşii roşii strigau uneori, când se nimereau mai aproape de patrulele cazacilor: „Trageţi cu gândaci… Predaţi-vă, fiindcă tot o să vă nimicim pe toţi!”

Cei treizeci şi cinci de mii de răsculaţi erau împărţiţi în cinci divizii şi o brigadă independentă. În sectorul Meşkovskaia-Setrakov-Veje, se lupta Divizia 3 sub comanda lui Egorov. Sectorul Kazanskaia-Doneţkoe-Şumilinskaia era ocupat de Divizia 4, condusă de horunji Kondrat Medvedev, straşnic luptător şi un adevărat diavol în bătălie, care altfel însă părea omul cel mai ursuz din lume. Divizia 5 lupta pe frontul Slaşciovskaia-Bukanovskaia şi era comandată de Uşakov. În sectorul Elanskaia-Hopiorskaia-Gorbatov, lupta vagmistrului Merkulov, cu Divizia 2. Tot acolo se afla şi Brigada 6 independentă, foarte bine organizată şi care aproape că n-avusese pierderi, deoarece ofiţerul cazac Bogatâriov de la Maksaevskaia era prudent, nu risca niciodată şi nu-şi dădea oamenii pentru a fi jertfiţi de prisos. Grigori Melehov îşi desfăşurase Divizia I de-a lungul Cirului. Sectorul său era central; trupele roşii ridicate de pe front se azvârleau dinspre miazăzi asupra lui şi cu toate acestea el izbutea nu numai să respingă atacurile inamicului, ci să şi mai vină în ajutorul Diviziei 2, mai puţin rezistentă, aruncând sotnii de infanterie şi de cavalerie în sectorul ei.

Răzmeriţa nu izbutise să cuprindă şi staniţele districtelor Hopior şi Ust-Medvediţa. Au fost tulburări şi acolo; veneau şi de acolo trimişi cu rugămintea de a se aduce trupe spre Buzuluk şi la Hopiorul de sus, pentru a-i răscula pe cazaci, dar comandamentul răsculaţilor nu cutezase să depăşească hotarele districtului Donului de sus, ştiind că cei de la Hopior susţin în cea mai mare parte Puterea sovietică şi nu vor pune mâna pe arme. De altfel nici trimişii nu făgăduiau cine ştie ce ispravă, arătând cinstit că numărul celor nemulţumiţi de roşii prin sate nu este chiar atât de însemnat, că ofiţerii rămaşi prin locurile mai ferite din districtul Hopior se ascund şi că nu-i pot aduna pe cei care ţin cu răsculaţii într-o alcătuire mai temeinică, deoarece foştii luptători pe front fie că stăteau pe la casele lor, fie că plecaseră cu roşii, iar bătrânii aşteptau ca nişte viţei în grajd şi nu mai aveau nici puterea, nici greutatea lor de altădată.

La sud, în plăşile locuite de ucraineni, roşii mobilizaseră tineretul care se lupta cu îndârjire împotriva răzvrătiţilor, intrând în regimentele Diviziei „Bogucear”. Răscoala fu astfel închisă în cercul districtului Donului de sus. Tuturora li se vădea din ce în ce mai limpede – începând cu cei de la comandamentul răsculaţilor – că nu-şi vor putea apăra mult timp casele, fiindcă, mai devreme ori mai târziu, Armata Roşie se va întoarce de la Doneţ şi-i va zdrobi pe toţi.

La 18 martie, Kudinov îl chemase pe Grigori Melehov la Vioşenskaia, la o consfătuire. După ce predase comanda diviziei lui Reabcikov, ajutorul său, Grigori, însoţit de vistavoi, plecă în zori de zi la centru.

Sosi la comandament tocmai în toiul tratativelor pe care le ducea Kudinov, în prezenţa lui Safonov, cu un delegat al staniţei Alexeevskaia. Kudinov şedea cocoşat deasupra mesei de scris, învârtea între degetele sale uscăţive şi negricioase vârful cureluşei caucaziene şi, fără să-şi ridice ochii umflaţi şi urduroşi din pricina nopţilor de nesomn, întrebă pe cazacul care şedea în faţa lui:

— Dar voi ce ziceţi? Ce credeţi despre asta?

— Şi noi, de bună seamă… Numai că nu ne prea vine să pornim singuri, de capul nostru… Cine ştie cum se întorc lucrurile aiurea!… Nu ştii doar cum e lumea? Se teme! Dânşii ar vrea, dar li-e frică!

— Se teme!”… „Ar vrea?!” strigă Kudinov, îngălbenindu-se de mânie şi sări de pe fotoliu, ca şi cum l-ar fi fript cărbuni aprinşi dedesubt. V-aţi făcut fete mari peste noapte, lua-v-ar naiba! „Mi-ar fi poftă, dar mi-e şi frică, că nu mă lasă mămica!”… Ei bine, dacă-i aşa, du-te sănătos la tine, la Alexeevskaia, şi spune-le moşnegilor că noi n-o să trimitem nici un pluton în staniţa voastră, până când nu veţi începe singuri! Las' să vă spânzure roşii, unul câte unul!

Mâna roşie a cazacului împinse greoi, pe ceafă, căciula lucioasă, de vulpe. Sudoarea îi curgea şiroaie pe brazdele frunţii, ca nişte gârle de primăvară; genele albicioase şi scurte clipeau des, iar ochii zâmbeau cu vinovată umilire.

— E drept că nici dracu nu vă poate sili să veniţi la noi. Totul însă este să începem. Numai că începutul e mai greu ca orice…

Grigori, care asculta cu luare-aminte această convorbire, se dădu la o parte pentru a face loc unui om scund, cu mustăţi negre şi cu cojocul alb, care intră fără să bată în uşă şi păşi din coridor în odaie. Îl salută pe Kudinov cu o înclinare mută a capului şi se aşeză lângă masă, sprijinindu-şi obrazul pe palma albă. Grigori, care-i cunoştea pe toţi cei de la statul-major, îl vedea pentru întâia oară. Începu să-l cerceteze mai atent. Omul avea o faţă cu trăsăturile fine, smeadă, dar neatinsă de vânt sau de soare; mâinile lui albe şi moi, manierele de intelectual, toate dovedeau că nu era localnic.

Arătând din ochi către necunoscut, Kudinov îi spuse lui Grigori:

— Faceţi cunoştinţă: Melehov, tovarăşul Gheorghidze! El… Părea încurcat; se juca o clipă cu bumbul de argint înnegrit de la curea, apoi se ridică şi rosti către delegatul staniţei Alexeevskaia: Ei bine, stănicerule, poţi să te duci. Noi mai avem acum o mulţime de treburi. Du-te acasă şi trimite vorbă cui trebuie ceea ce ţi-am spus.

Cazacul se sculă de pe scaun, ajungând aproape până în tavan cu căciula lui de vulpe roşcată, ca para focului, cu firişoare negre, iar odaia păru deodată mai mică şi mai strâmtă, din pricina umerilor largi care închideau lumina.

— Ai venit după ajutor? întrebă Grigori, care mai simţea în palmă atingerea neplăcută şi duşmănoasă, după strângerea de mână a caucazianului Gheorghidze.

— Tocmai! După ajutor… Da' vezi şi tu, uite cum iese treaba…

Cazacul se întoarse bucuros către Grigori, căutând sprijin în ochii lui. La faţă era tot aşa de roşu ca blana de vulpe a căciulii; arăta atât de buimăcit şi scăldat de sudoare cu atâta dărnicie, încât chiar barba şi mustăţile-i roşcate şi pleoştite îi erau brobonite ca de nişte mărgele.

— Care va să zică, nu v-a plăcut nici vouă Puterea sovietică? continua Grigori, prefăcându-se că nu observă mişcările de nerăbdare ale lui Kudinov.

— Toate ca toate, frate, răspunse cu fereală cazacul cu voce de bas, dar ne temem să nu ne fie mai rău.

— Au împuşcat pe cineva, la voi?

— Nu, doamne fereşte! Ca să vorbim drept: au luat cai şi ceva grâuşor. Au mai luat pe câte unul care vorbea împotriva lor… Într-un cuvânt, ni-e frică de mai rău…

— Dar dacă cei din Vioşenskaia ar veni în ajutorul vostru? V-aţi răscula? V-aţi ridica toţi ca unul?

Ochii mici ai cazacului, auriţi de soare, mijiră şiret şi ocoliră privirea lui Grigori; căciula îi lunecă pe fruntea şănţuită de brazdele adânci ale apăsătoarelor gânduri.

— Anevoie să vorbesc pentru toţi!… Dar cazacii mai înstăriţi, ăştia da, ar merge fără doar şi poate…

— Şi cei săraci, neînstăriţi?

Grigori, care până atunci încerca în zadar să se uite drept în ochii cazacului, îi întâlni privirea copilărească, plină de sinceritate şi de uimire:

— Hm!… Trântorii la ce bun să meargă? Tocmai pentru dânşii e rost de trai cu stăpânirea asta! Baftă!

— Păi atunci, ce tot ai îndrugat aici, lungan afurisit?! strigă Kudinov, fără să-şi mai ascundă ciuda, şi fotoliul de sub el scârţâi prelung. La ce dracu ai venit să ne încurci? Ce, la voi toţi sunt numai bogaţi?… Ce… de răscoală ar mai fi şi aia, dacă au să se ridice doar două-trei gospodării din tot satul? Pleacă de-aici! Cară-te, îţi spun! Încă nu v-a ajuns parul la c…, iar când are să vă ajungă, atunci o să începeţi războiul şi fără ajutorul nostru! V-aţi obişnuit ca nişte putori să vă căutaţi în tihnă de arătură, pe spinarea altuia! Tot la cuptor, şi cu picioarele în păsat cald… Hai, du-te! Mi-e şi scârbă să mă uit la tine, tartor afurisit!

Grigori se încruntă şi-şi întoarse faţa. Pe chipul lui Kudinov creşteau, tot mai largi, nişte rotocoale de pete roşii. Gheorghidze îşi răsucea mustaţa, mişcându-şi nările nasului mare şi coroiat, cioplit parcă în lemn.

— Cerem iertare, dacă aşa stă treaba. Şi matale, blagorodnicia voastră, nu striga şi nu mă ameninţa. Doar am venit să stăm de vorbă ca oamenii. V-am adus rugămintea bătrânilor noştri şi am să le duc răspunsul vostru, dar nu trebuie să răcneşti la mine! Până când se va tot striga la oamenii din popor? Albii strigau, roşii strigau, matale strigi tot ca dânşii, fiecare îşi arată puterea şi tot încearcă să-ţi mute fălcile… Fire-ar a naibii de viaţă ţărănească, linsă de căţea spurcată!…

Cazacul îşi îndesă furios căciula, se prăvăli greoi afară, ca un bolovan desprins din stâncă, după ce închise încetişor uşa în urmă, dar în schimb, atunci când se pomeni în coridor, îşi slobozi mânia din plin şi trânti cu atâta putere uşa de la intrare, încât abia după cinci minute încetă să mai cadă tencuiala pe duşumea şi pe pervazul ferestrelor.

— Poftim, uite ce fel de oameni au răsărit acum! zâmbi Kudinov, cu o înfăţişare mai veselă, jucându-se cu cureluşa şi mai bine dispus. În nouă sute şaptesprezece, primăvara, merg într-o zi la gară. Era cam în preajma paştelui şi lumea ieşise la arat. Şi ară ei, căzăceii liberi, şi s-ar fi zis că i-a apucat prosteala pe toţi de atâta libertate, de începuseră să are şi toate drumurile, parcă nu le mai ajungea pământul! Dincolo de Tokin, chem la mine un plugar. Vine până la trăsură. „Mă-ă, aşa şi pe dincolo, pentru ce-ai arat drumul?” Se zăpăceşte flăcăul… „N-am să mai fac, zice. Cer iertare, pot să bat pământul la loc.” Şi tot aşa, mai bag în sperieţi vreo doi sau trei inşi. Când ies din Graciov, drumul iar arat, şi un tontălău merge după plug. Îl strig: „Ia fă-te încoa!” Vine. „Cine ţi-a dat voie să ari drumul?” S-a uitat la mine – un cazac de toată frumuseţea, cu ochi senini ca cerul – n-a zis nimic, s-a întors în trap la boii lui. Scoate din jug resteul de fier şi, tot în trap, vine la mine, se apucă de aripa trăsurii şi se suie pe scară. „Da' tu cine eşti, zice, şi până când veţi suge sângele nostru? Vrei să-ţi sparg căpăţâna? Uite, acuşi ţi-o fac cioburi.” Şi ridică resteul. „Stai, Ivan, zic. – doar am glumit.” Dar el: „Nu-s Ivan, ci Ivan Osipovici, şi am să te snopesc în bătaie, pentru că eşti obraznic!” Crede-mă, cu greu am scăpat de el. Ăsta, la fel: sforăia din nas, făcea temenele, dar, la urma urmelor, şi-a arătat arama pe faţă. Li s-a trezit mândria.

— Li s-a trezit mojicia, nu mândria, şi s-a revărsat din ei. Mojicia a căpătat toate drepturile de cetăţenie! rosti liniştit locotenent-colonelul caucazian şi, fără a aştepta vreun răspuns, încheie discuţia: Rog să începem consfătuirea. Aş vrea să fiu chiar astăzi la regiment.

Kudinov bătu în perete şi strigă:

— Safonov! Apoi se adresă lui Grigori: Rămâi cu noi, avem să ne sfătuim împreună. Ştii zicătoarea: „Două capete fac mai mult decât unul”. Avem noroc că tovarăşul Gheorghidze a rămas din întâmplare în Vioşki, iar acum ne ajută. Are gradul de locotenent-colonel, a terminat Academia Marelui Stat-Major.

— Dar cum aţi rămas în Vioşenskaia? întrebă Grigori, simţind un fior lăuntric, fără să-şi dea seama de ce, şi ascuţindu-şi atenţia.

— M-am îmbolnăvit de tifos şi m-au lăsat în satul Dudarevski, când a început retragerea de pe Frontul de nord.

— La ce unitate aţi fost?

— Eu? Nu, sunt necombatant. Am fost la comandamentul grupării speciale.

— Care grupare? a generalului Sitnikov?

— Nu…

Grigori voia să mai întrebe ceva. Dar simţi după chipul locotenont-colonelului Gheorghidze, rezervat şi închis, că întrebările sunt nelalocul lor. Tăcu, fără să-şi isprăvească vorba.

Nu după mult timp, se adunară Safonov, şeful de stat-major, Kondrat Medvedev, comandantul Diviziei 4, şi Bogatâriov, comandantul Brigăzii 6 independente, om cu faţa rumenă şi cu dinţii albi. Consfătuirea începu. Kudinov puse la curent pe cei de faţă cu situaţia de pe fronturi, relatându-le pe scurt cuprinsul buletinelor informative. Locotenent-colonelul ceru cuvântul înaintea tuturora. După ce despături încet pe masă harta, începu să vorbească desluşit şi sigur, cu un accent abia simţit:

— Înainte de toate, consider absolut necesară transferarea unor unităţi din rezervele Diviziilor 3 şi 4 în sectorul ocupat de divizia lui Melehov şi de brigada independentă a lui Bogatâriov. După informaţiile secrete pe care le avem şi din interogatoriul prizonierilor, reiese într-un chip cu totul evident că comandamentul roşu ne pregăteşte o lovitură serioasă tocmai în sectorul Kamenka-Karghinskaia-Bokovskaia. În urma celor spuse de către transfugi şi prizonieri s-a stabilit că de la Oblivî şi de la Morozovskaia statul-major al Armatei a 9-a roşii a trimis într-acolo două regimente de cavalerie, luate din Divizia 12, cinci detaşamente de baraj, cu trei baterii şi cu grupe de mitralieră. După o socoteală sumară, aceste întăriri îi vor da adversarului vreo cinci mii cinci sute de luptători. În acest chip, rămâne lucru sigur că dânşii vor avea superioritatea numerică, fără să mai vorbim şi de superioritatea lor în armament.

Soarele galben, ca o roată de floarea-soarelui tăiată de crucea ferestrei, se uita în cameră dinspre miazăzi. Un nor de fum albastru plutea nemişcat sub tavan. Mirosul amărui de tutun sălbatic se topea în duhoarea tăioasă a cizmelor ude. Undeva, sub tavan, o muscă otrăvită de fum bâzâia deznădăjduită. Grigori privea somnoros pe geam (nu dormise două nopţi în şir); pleoapele lui, grele ca plumbul, i se umflau, şi somnul îi năvălea în trup, împreună cu moleşeala odăii bine încălzite, slăbindu-i într-o ameţitoare toropeală voinţa şi conştiinţa. Iar afară, bătea vântul de primăvară dinspre Donul de jos; cea din urmă zăpadă strălucea trandafiriu şi clipea pe dealul de la Bazki; creştetele plopilor de peste Don se legănau în vânt cu atâta putere, încât, privindu-le, lui Grigori i se părea că le aude necontenit vuietul de bas.

Glasul locotenent-colonelului, răspicat şi energic, stârni însă luarea-aminte a lui Grigori. Trase cu urechea, într-o încordată sforţare, şi toropeala buimacă îi pieri, ca şi cum s-ar fi topit fără urmă.

— Slăbirea activităţii inamicului pe frontul Diviziei I şi încercările lui insistente de a trece la ofensivă pe linia Migulinskaia-Meşkovskaia ne fac să fim cu ochii în patru. Eu cred… Locotenent-colonelul înghiţi cuvântul „tovarăşi” şi, gesticulând înciudat cu mâna albă, străvezie, ca de femeie, urmă. Ridicându-şi glasul: Eu cred că comandantul Kudinov, sprijinit de Safonov, face cea mai mare greşeală atunci când ia manevrele roşilor drept acţiuni adevărate şi este gata să slăbească sectorul ocupat de Melehov. Daţi-mi voie, domnilor! Abecedarul strategiei ne spune că forţele inamicului sunt atrase pentru a se putea dezlănţui un atac cu…

— Dar Melehov n-are nevoie de regimentul de rezervă! îl întrerupse Kudinov.

— Dimpotrivă, trebuie să păstrăm la îndemână o parte din rezervele Diviziei 3, pentru ca în cazul unei străpungeri să avem cu ce s-o închidem.

— Mi se pare că Kudinov nici n-a catadicsit să mă întrebe dacă îi dau rezerve sau nu! zise Grigori, mâniindu-se. Dar eu nu le dau. N-am să dau nici o sotnie!

— Ei, lasă, frate, zise tărăgănat Safonov, zâmbind şi netezindu-şi periuţa galbenă a mustăţilor.

— Ce „frate”? Nici un frate! Nu dau şi s-a isprăvit!

— Din punct de vedere operativ…

— Mie să nu-mi vorbeşti din punct de vedere operativ. Eu răspund pentru sectorul meu şi pentru oamenii mei!

Cearta, izbucnită pe neaşteptate, fu curmată de locotenent-colonelul Gheorghidze. Creionul roşu din mâna lui însemnă cu linie punctată sectorul ameninţat – şi, când capetele celor de faţă la consfătuire se aplecară asupra hărţii, toţi înţeleseră cu o limpezime fără greş că lovitura pregătită de comandamentul roşu nu era într-adevăr cu putinţă decât în sectorul de sud, cel mai apropiat de Doneţ şi cel mai prielnic în ce priveşte comunicaţiile.

După un ceas, consfătuirea luă sfârşit. Mahmur ca un lup şi înzestrat cu apucături de lup, Kondrat Medvedev, care abia ştia carte şi tăcuse în tot timpul discuţiilor, spuse în cele din urmă, uitându-se la toţi, cu aceeaşi privire ursuză:

— O să-l ajutăm pe Melehov, nici vorbă. Avem oameni de prisos. Dar un gând nu-mi dă pace, fir-ar al dracului să fie! Ce se va întâmpla dacă au să înceapă a ne strânge din toate părţile? Unde să ne dăm atunci? Au să ne strângă grămadă, şi vom rămâne ca nişte şerpi pe un ostrov, în mijlocul apelor mari.

— Şerpii măcar ştiu să înoate, iar noi nici n-avem încotro să înotăm! hohoti Bogatâriov.

— Ne-am gândit şi la aceasta, zise îngândurat Kudinov. Ei, dacă se vor întoarce lucrurile aşa de greu, atunci îi lăsăm aci pe cei care nu pot purta armele, ne lăsăm familiile şi o să răzbim prin lupte până la Doneţ. Puterea noastră nu e mică, suntem treizeci de mii de oameni.

— Dar cadeţii au să ne primească? Au o ură cumplită pe cei de la Donul de sus.

— Ce să mai vorbim aiurea? Găina şade-n cuib, iar oul îi stă în…!

Grigori îşi puse căciula şi ieşi în coridor. Auzi prin uşă cum Gheorghidze, împăturind cu foşnet harta, spunea cuiva:

— Cei din Vioşenskaia şi, în general, toţi răzvrătiţii au să-şi răscumpere vina faţă de Don şi faţă de Rusia, dacă vor lupta cu aceeaşi bărbăţie împotriva bolşevicilor… „Vorbeşte, lepra, şi râde în gând!”, îşi zise Grigori, trăgând cu urechea la mlădierile glasului, şi simţi din nou aceeaşi tulburare neînţeleasă şi aceeaşi ciudă fără pricină ca în clipa când îl zărise pentru întâia oară pe acest ofiţer, ivit pe neaşteptate în Vioşenskaia.

La porţile statului-major, Kudinov îl ajunse din urmă. Făcură împreună o bucată de drum fără a vorbi. Vântul încreţea şi tulbura băltoacele de pe maidanul acoperit cu gunoaie. Se însera. Nori rotunzi şi greoi, albi, aşa cum sunt vara, treceau plutind încet dinspre miazăzi ca nişte lebede. Mireasma pământului dezgheţat era înviorătoare şi dulce. Iarba ieşită de sub zăpadă începea să înverzească de-a lungul gardurilor, iar vântul de peste Don aducea foşnetul tulburător al plopilor.

— Au să pornească curând sloiurile pe Don! zise Kudinov tuşind.

— Da.

— Drăcia dracului!… Ne prăpădim fără tutun! Şi un pahar de mahorcă e patruzeci de ruble-kerence!

— Iată ce-aş vrea să-mi spui, zise apăsat Grigori, întorcându-se din mers. Ofiţerul ăla, cerchezul, ce face la tine?

— A, Gheorghidze? E şeful secţiei operaţii… Ce cap are, diavolul! El face planurile. La strategie ne bate pe toţi.

— Stă în Vioşki?

— Nu-u… L-am detaşat la Regimentul „Cernovski”, la trenul de luptă.

— Dar atunci, cum urmăreşte mersul treburilor?

— Vezi, vine aici destul de des. Aproape în fiecare zi.

— Păi de ce nu-l luaţi la Vioşki? continuă Grigori, încercând să înţeleagă totul.

Tuşind mereu, Kudinov îşi acoperi gura cu palma şi răspunse în silă:

— Din pricina cazacilor, ştii. Doar îi cunoşti cum sunt fârtaţii: „Iată, uite cum s-au vârât iarăşi ofiţerii şi fac totul după pofta lor. Din nou dânşii, cu epoleţii lor…” Şi aşa mai departe.

— Şi se mai găsesc în armată alţii ca el?

— Sunt vreo doi-trei la Kazanskaia… Tu, Grişa, nu te mai frământa atâta. Ştiu eu unde vrei să ajungi… Dar noi, puiule, n-avem altceva de făcut decât să ne legăm soarta tot de cădeţi. Este aşa, ori nu? Sau, poate, ai de gând să-ţi organizezi o republică din zece staniţe? N-avem încotro… O să ne unim cu ei, vom veni pocăiţi la Krasnov: „Nu ne osândi, Piotr Mikolaici, ne-am rătăcit niţel, când am părăsit frontul…”

— Ne-am rătăcit? repetă Grigori.

— Dar cum? întrebă cu o sinceră uimire Kudinov şi ocoli cu grijă o băltoacă.

— Da' eu mă gândesc… Grigori se întunecă la faţă; apoi urmă cu un zâmbet silit: Mie mi se pare că ne-am rătăcit atunci când am primit să ne răsculăm… N-ai auzit ce a vorbit omul de la Hopior?

Kudinov nu răspunse, privind tăcut şi încordat la Grigori.

Se despărţiră la o răscruce, în spatele pieţii. Kudinov păşi prin faţa şcolii, îndreptându-se spre casa lui. Grigori se întoarse la statul-major şi făcu semn vistavoiului să vină cu caii. Stând în şa şi desfăcând încet dârlogii, îşi îndreptă cureaua armei şi încercă din nou să-şi dea seama de simţământul său de neînţeleasă duşmănie şi bănuială faţă de locotenent-colonelul ce se ivise la statul-major – şi se gândi deodată, îngrozindu-se: „Dar dacă ofiţerii ăştia pricepuţi au fost lăsaţi cumva dinadins la noi de cădeţi, ca să ne ridice în spatele roşilor şi să ne conducă după socotelile lor de oameni învăţaţi?” Iar cugetul se grăbi să-i sufle îndată şi încheierea, copleşindu-l cu o dărnicie răutăcioasă: „N-a răspuns din ce unitate vine… s-a încurcat… E de la statul-major, dar pe aici n-a trecut nici un fel de stat-major… Cum naiba a nimerit la Dudarevski, loc uitat de toată lumea? Nu s-a pripăşit pe aici degeaba, nu! Bine ne-am învârtit!” Şi, cercetându-şi viaţa cu aceste gânduri întârziate, mai cugetă, cu furia unei fiare încolţite: „Ne-au băgat la mare ananghie, dumnealor, oamenii cu carte! Ne-au dus de nas, boierii! Ne-au pus lanţurile la picioare şi acum îşi fac trebuşoarele tot cu mâinile noastre! Nu poţi să mai crezi în nimeni, nici măcar când e vorba de-o nimica toată…”

După ce trecu Donul, dădu drumul calului, lăsându-l să fugă în goana goanelor. În spatele lui călărea, scârţâind în şa, vistavoiul – bun ostaş şi cazac de ispravă din satul Olşanski. Grigori se înconjura de asemenea oameni, gata să sară după el „în foc şi în apă”, oameni încercaţi în războiul cu Germania. Vistavoiul, fost cercetaş, tăcu tot drumul, aprinzându-şi ţigările în bătaia vântului, scăpărând foc cu amnarul şi ţinând în mâna sa zdravănă iasca mirositoare, fiartă în leşie de floarea-soarelui. Când coborau în satul Tokin, îl sfătui pe Grigori:

— Dacă nu e nevoie să ne grăbim, hai să înnoptăm aici! Caii îs osteniţi, lasă-i să se odihnească.

Înnoptară la Ciukarin. În cocioaba şubredă, cu două odăiţe cu o tindă la mijloc, era plăcut şi cald ca acasă, după biciuiala vântului îngheţat de pe drum. Din pământul de pe jos venea un iz de urină de viţel şi de capră; din cuptor mirosea parcă a pâine nesărată şi arsă, coaptă pe foi de varză. Grigori răspundea în silă la întrebările gazdei – o cazacă bătrână, care avea trei feciori şi bărbatul, toţi plecaţi la răscoală. Vorbea cu o voce groasă şi-l privea de sus, apăsând asupra anilor săi care o puneau deasupra musafirilor, şi chiar de la cele dintâi vorbe îi spuse neted lui Grigori:

— Cu toate că eşti mai-marele lor şi comandant peste proştii de cazaci, tot n-ai nici o putere asupra mea şi mi-ai putea fi fecior. Aşa că, şoimule viteaz, fii bun şi vorbeşte niţel cu mine… Te văd că tot caşti, de parcă nu mă crezi vrednică să pricep vorbele tale. Grăieşte!… Uite, mi-am petrecut trei feciori şi moşneagul, păcatele mele, tot la războiul vostru, fire-ar al naibii să fie! Tu îi comanzi, da' eu mi-am născut feciorii, eu i-am hrănit, eu i-am purtat în poală la bostănării şi prin livezi, şi numai eu ştiu câtă bătaie de cap am mai avut cu dânşii! Nici asta n-a fost uşor… Şi tu nu te mai strâmba şi nu te ţine măreţ cu mine, ci spune-mi verde: când are să fie împăcarea?

— Curând… Ai face mai bine să te culci, mamă!

— Curând, curând”! Dar când asta, curând? Şi nu mă trimite la culcare, că eu îs stăpână aci, nu tu! Mai am a mă duce în ogradă, după iezi şi după miei… îi luăm noaptea înăuntru, că-s prea mici. O să vă împăcaţi până la paşte?

— Când o să-i gonim pe roşii, a doua zi ne-am şi împăcat.

— Ia uite, poftim! Bătrâna îşi răşchiră, pe colţurile ascuţite ale genunchilor, mâinile umflate, cu degetele sluţite de muncă şi de reumatism, apoi îşi mişcă dureros buzele cafenii şi uscate, ca scoarţa de vişin: Ei, şi ce dracu aveţi de împărţit cu dânşii? De ce vă tot bateţi cu ei? Au turbat oamenii, zău aşa!… Vouă, prăpădiţilor, vă place să trageţi cu puştile şi să vă umflaţi în pene, pe cai, dar mamele ce zic? Pe feciorii lor îi omoară, nu-i aşa? Iar voi vă ţineţi de scornit războaie…

— Da' ce, noi nu suntem oameni născuţi din femei? Ce, suntem fătaţi de căţele? se îndârji cu voce de bas, hărţăgoasă şi răguşită, vistavoiul lui Grigori, scos din fire peste măsură de sporovăială bătrânei. Pe noi ne omoară, şi tu: „vă umflaţi în pene pe cai!” Crezi tu că ălor care mor le vine mai uşor decât mamelor care-i bocesc? Ha? Ai ajuns cu părul alb, cristelniţa lui Dumnezeu, şi tot mai trăncăneşti, îndrăgând la verzi şi uscate, de nici nu laşi oamenii să doarmă…

— Ai să tot dormi pe săturate, ţicnitule! Ce te zgâieşti aşa la mine? Ai tăcut până acum ca un lup şi sări cu gura, aşa. Din senin. Uită-te la el! Ai răguşit de răutatea din tine!

— N-are să ne lase să dormim, Grigori Panteleici! strigă cu deznădejde vistavoiul şi, voind să-şi aprindă ţigara, izbi amnarul cu atâta vrăjmăşie, încât scăpără un roi întreg de scântei.

În timp ce iasca se aprindea şi ardea, împrăştiind fumul înecăcios, ordonanţa o dădu gata pe gazda cea fără strajă la gură:

— Rea de gură mai eşti, babo! Să ştii că, dacă-ţi omoară moşneagul pe front, are să răsufle şi are să-i pară bine de moarte. Parcă-l aud zicând: „Of, slavă ţie, doamne, c-am scăpat şi eu de babă, fie-i şi ei ţărâna uşoară!”

— Puşchea pe limbă, spurcatule!

— Dormi, mătuşică, pentru numele lui Hristos! Suntem nedormiţi de trei nopţi. Dormi! După atâta cotcodăceală, ai să mori fără împărtăşanie…

Numai cu mare greu izbuti Grigori să-i împace. Şi, în timp ce adormea, simţi cu plăcere căldura acrişoară a şubei de oaie cu care era învelit, auzi prin somn cum cineva izbeşte uşa de perete, şi o adiere de aburi reci îi învălui picioarele. După aceasta, un miel behăi ascuţit chiar în urechea lui. Copite mici de iezi tropotiră, ţăcănind pe podea, şi odaia se umplu de mirosul proaspăt şi înviorător al fânului şi al laptelui cald de oaie, miros de frig şi de ţarc de vite…

Somnul îl părăsi pe la miezul nopţii. Stătu îndelung culcat, cu ochii închişi. În micul cuptor, cu vatră joasă, sclipeau cărbunii roşii, sub cenuşa de opal. Mieii şedeau îngrămădiţi la căldură, lângă gura cuptorului. În liniştea adâncă şi dulce a nopţii, se auzea cum scârţâiau în somn dinţii lor, cum strănutau şi sforăiau. Din tainica ei depărtare, luna plină privea prin geam. Un ied negru şi neastâmpărat tot juca din picioare în pătratul galben de lumină de pe podeaua de unde se ridica un stâlp înclinat de pulberi de mărgăritare. Toată odaia era plină de această lumină albastră-gălbuie, aproape ca ziua. Un ciob de oglindă scânteia pe marginea cuptorului, şi odoarele argintate ale unei icoane sclipeau nedesluşit în ungherul din fund… Grigori se întoarse cu gândul la consfătuirea de la Vioşenskaia, la trimisul de la Hopior – şi, aducându-şi aminte de locotenent-colonelul cu aspectul său străin, de intelectual, şi cu felul lui nesuferit de a vorbi, simţi iarăşi o tulburare neplăcută şi apăsătoare. Un ied care se căţăra pe şubă, chiar pe burta lui Grigori, îl privi îndelung, cu ochii lui proşti, ciuli urechile, apoi se făcu mai îndrăzneţ, sări o dată, de două ori, şi deodată îşi desfăcu picioarele acoperite cu păr creţ. O şuviţă subţire se scurse cu susur de pe blană pe palma întinsă a vistavoiului, care dormea lângă Grigori. Omul mugi prin somn, se trezi pe jumătate, îşi şterse mâna de pantaloni şi dădu cu necaz din cap:

— M-ai spurcat, afurisitule! Bâr! bombăni el şi-i trânti cu o nespusă plăcere iedului o sfârlă în frunte.

Cu un behăit subţire, iedul sări jos de pe şubă, apoi veni din nou şi linse îndelung mâna lui Grigori, cu mica lui limbuţă aspră şi caldă.

După fuga lor din Tatarski, Stockman, Koşevoi, Ivan Alexeevici şi alţi câţiva cazaci, care făceau serviciul în miliţie, rămăseseră la Regimentul 4 „Transamurean”. Pe la începutul lui 1918, regimentul acesta, care se retrăgea de pe frontul german, intrase în întregime într-un detaşament al Armatei Roşii şi, după un an şi jumătate de lupte pe fronturile războiului civil, îşi păstrase cadrele de bază. Transamurenii erau foarte bine echipaţi şi aveau cai bine hrăniţi, buni de război. Regimentul se distingea prin capacitatea lui de luptă, prin tăria lui morală şi prin instrucţia măiastră a ostaşilor, care arătau a cavalerişti adevăraţi.

La izbucnirea răzmeriţei, transamurenii, sprijiniţi de Regimentul I infanterie „Moscova”, stăvileau aproape singuri presiunea răsculaţilor, care căutau să răzbească până la Ust-Medvediţa; apoi veniseră întăririle, şi regimentul ocupă în mod definitiv sectorul Ust-Hopiorskaia, de-a lungul râuşorului Krivaia.

Pe la sfârşitul lui martie, răzvrătiţii scoaseră trupele roşii din hotarul staniţei Elanskaia şi ocupară o parte din satele care ţineau de staniţa Ust-Hopiorskaia. Se stabili o oarecare cumpănă de puteri, care hotărî, pentru aproape două luni, statornicirea frontului, rămas nemişcat. Acoperind Ust-Hopiorskaia dinspre apus, un batalion din Regimentul „Moscova”, întărit cu o baterie, ocupă satul Krutovski, aşezat deasupra Donului. Bateria roşilor, instalată pe o creastă de deal din valea Donului, de la Krutovski spre miazăzi, se camuflase într-o arie de pe câmp şi executa toată ziua trageri asupra răsculaţilor ce se adunau pe dealuri, sprijinind astfel lanţurile Regimentului „Moscova”; apoi mută focul şi-l revărsă asupra satului Elanski de pe malul opus al Donului. Mici nouraşi de la şrapnele ţâşneau şi se topeau de îndată sus pe cer şi jos, deasupra caselor îngrămădite. Obuzele ba se spărgeau în sat – şi atunci vitele o luau la goană nebună pe ulicioare, dărâmând gardurile, iar oamenii se salvau, tupilându-se în fugă – ba explodau în spatele cimitirului celor de credinţă veche, lângă morile de vânt, printre dealuri de nisip pustii, făcând să sară în aer bulgări de pământ roşcat, care nu se dezgheţase cu desăvârşire.

La 15 martie, Stockman, Mişka Koşevoi şi Ivan Alexeevici plecară din satul Cebotariov la Ust-Hopiorskaia, aflând că acolo se organizează un detaşament de comunişti şi de slujbaşi ai puterii locale de stat, fugiţi din staniţele răzvrătite. Îi ducea un cazac de credinţă veche, cu obrajii de o rumeneală copilărească, atât de curată, încât până şi Stockman, uitându-se la el, îşi schimonosea mereu buzele într-un zâmbet. Cu toată tinereţea cazacului, barba-i blondă era cum nici nu se poate mai deasă; o gură roşie şi fragedă se ascundea în ea ca o felioară de pepene; un pufuleţ uşor auriu năpădise chiar până sub ochi, iar din pricina bărbii stufoase, sau poate din pricina chipului rumen şi sănătos, ochii păreau de un albastru neobişnuit de senin.

Mişka cântă tot drumul, cu jumătate glas; Ivan Alexeevici şedea la spate, cu arma pusă pe genunchi, şi privea încruntat, iar Stockman începu să-l descoasă pe căruţaş mai întâi cu fleacuri.

— Cred că nu prea ai a te plânge de sănătate, tovarăşe? îl întrebă el.

Cazacul, strălucind de vigoare şi de tinereţe, zâmbi cald, descheindu-şi cojocul.

— Nu, mulţumim lui Dumnezeu, care deocamdată ne iartă păcatele. Şi de ce n-aş fi sănătos? Nu fumez de când sunt, votcă beau atâta cât trebuie, pâinea o mâncăm din copilărie numai de grâu. De unde vrei să se bage vreo boală în noi?

— Dar la oaste ai fost?

— Fost. M-au luat niţel cadeţii.

— Şi de ce n-ai plecat peste Doneţ?

— Ciudată vorbă, tovarăşe! Cazacul lăsă din mâini hăţurile de păr de cal, împletite, îşi scoase mănuşile şi-şi şterse gura, mijindu-şi ochii a jignire. Şi la ce adică m-aş fi dus acolo? După cântece noi?… N-aş fi slujit nici la cădeţi, dacă nu m-ar fi luat cu arcanul. Orânduirea voastră o fi fiind ea dreaptă, numai că aţi mai făcut şi ceva strâmb…

— Ce anume?

Stockman îşi răsuci o ţigară, o aprinse şi rămase aşa îndelung, aşteptând răspunsul.

— Da' pentru ce arzi buruiana asta? rosti cazacul, întorcându-şi faţa. Uite ce văzduh curat de primăvară, şi tu îţi spurci pieptul cu fum puturos… Asta nu-mi place! Să-ţi spun eu şi ce anume aţi făcut strâmb… I-aţi asuprit pe cazaci, aţi făcut prostii, că altfel puterea voastră n-ar fi avut sfârşit. Mulţi nerozi sunt pe la voi, şi din pricina lor s-a făcut răscoala.

— Cum prostii? Adică, după părerea ta, am făcut lucruri nesăbuite? În ce privinţă?

— Doar ştii şi tu… Au împuşcat oamenii. Azi unul, mâine altul… Cine e aşa de netot să aştepte să-i vină rândul? Până şi boul, când îl duci la tăiat, tot se împotriveşte, dă din cap. Uite, de pildă, în staniţa Bukanovskaia… Se vede colea. Vezi biserica lor? Uite, după codirişca biciului, o vezi? Iată ce povesteşte lumea. Se află la ei un comisar cu detaşamentul, şi-i zice Malkin. Ai să-mi spui poate că se poartă după dreptatea cea adevărată cu norodul? Atunci aşteaptă să-ţi povestesc îndată ce fel de dreptate. Adună bătrânii din sat, îi duce în mărăciniş şi le ia viaţa, după ce i-a despuiat de haine, şi nici măcar nu lasă rudele să-i îngroape… Şi vina lor e că au fost aleşi cândva judecători de staniţă. Dar ştii şi tu ce fel de judecători. Unul abia ştie să-şi scrie numele, altul fie că vâră degetul în cerneală, fie că pune o cruce. Asemenea judecători erau aleşi de obicei numai de ochii lumii. Toată vrednicia lor stă în barba lungă, iar unii au îmbătrânit într-atât de uită să se încheie la nădragi. Ce poţi să ceri de la unul ca dânşii? Leit copil mic! Iar acest Malkin stă acolo ca un Dumnezeu şi se joacă cu vieţile oamenilor. Într-o zi trece pe medean un bătrânel – Liniok îi zicea. Plecase la arie, cu căpăstrul în mână, ca să-l pună pe iapa lui şi s-o aducă acasă, iar nişte împieliţaţi de băieţi îi spun în glumă: „Du-te că te cheamă Malkin”. Acest Liniok îşi făcu semnul crucii după năravul lui de eretic – căci dânşii sunt toţi de credinţă nouă – şi-şi scoase şapca încă de pe când se afla pe medean. Intră şi tremură ca o frunză. „M-aţi chemat?” zice. Iar Malkin se strică de râs şi se apucă cu mâinile de burtă. „Ei, zice, te-ai poftit singur! Nu te-a chemat nimeni. Dar o dată ce-ai venit, fie! Luaţi-l, tovarăşi! La categoria a treia!” Gata! L-au şi înşfăcat pe loc şi – la mărăciniş cu el. Baba l-a tot aşteptat cât a aşteptat, el nu-i şi nu-i. A plecat moşul şi a pierit, a ajuns drept în împărăţia cerurilor, cu căpăstrul lui cu tot… Pe un alt bătrân, Mitrofan, din satul Andreianovski, îl cheamă chiar Malkin pe uliţă la el: „De unde eşti? Numele?” Şi nechează. „Ia uite ce barbă ţi-ai făcut, leit coadă de vulpoi! Prea semeni cu sfântul Nicolaie, după barbă. Noi pe tine, porc bătrân, o să te facem zob! La categoria a treia!” Adevărat, avea moşul o barbă ca o mătură faină! Şi l-au împuşcat numai pentru că a nimerit într-un ceas rău, de l-a văzut Malkin. Asta nu-i bătaie de joc?

Mişka îşi întrerupsese cântecul încă de la începutul povestirii şi, în cele din urmă, se stropşi mânios:

— Minţi fără nici o ruşine, vericule!

— Minte tu mai bine! Înainte de a mă face mincinos, întreabă şi pe urmă vorbeşte!

— Da' tu de unde ştii că aşa a fost?

— Oamenii spun.

— Oamenii! Oamenii spun că au văzut şi găini mulse, măcar că nimeni nu a pomenit găini cu ţâţe. Ţi-au împuiat urechile cu minciuni, iar tu ai şi dat drumul la limbă, ca muierile!

— Bătrânii erau oameni paşnici…

— Aha! Paşnici! repetă mârâind Mişka, în bătaie de joc. Bătrânii tăi paşnici… poate că tot dânşii pregăteau răscoala; judecătorii ăia poate că au avut ceva mitraliere îngropate în curţi, şi tu spui că i-au împuşcat pentru barbă sau în glumă… Dar pe tine de ce nu te-au împuşcat? Doar ai o barbă lată, ca de ţap bătrân!

— Cum am cumpărat, aşa o vând, îngăimă încurcat cazacul. Dracu să ştie, poate c-o fi minţind lumea, poate c-or fi avut şi ei vreo vină împotriva puterii…

Sări jos din sanie şi lipăi îndelung prin zăpada udă. Picioarele îi alunecau şi se răşchirau, brăzdând zăpada moale, albăstruie de apă. Soarele mângâia stepa cu razele calde. Cerul de peruzea cuprindea rotund colnicele şi crestele din depărtare. În adierea abia simţită a vântului, străbătea răsuflarea de miresme a primăverii apropiate. La răsărit, în spatele crestei şerpuitoare de dealuri din lungul Donului, se profila culmea înălţimii de la Ust-Medvediţa, topindu-se în negura liliachie. Contopiţi cu zarea, nori de albul creţ al mieilor se împrăştiau în depărtare, ca un uriaş aşternut unduitor.

Căruţaşul sări în sanie, îşi întoarse la Stockman faţa posomorâtă şi zise:

— Bunicul meu – mai trăieşte şi acum, merge pe o sută opt ani – povestea ceea ce aflase tot de la bunicul său, că, pe vremea lui, adică a străbunului meu, a fost trimis de ţarul Petru în părţile noastre de la Donul de sus un cneaz. Dă doamne să-mi amintesc cum îi zicea: Dlinnorukov sau Dolgorukov. Şi cneazul acela s-a coborât jos de la Voronej, cu oştenii, şi strica aşezările căzăceşti, pentru că nu voiau să primească credinţa niconiană cea spurcată şi să se supună ţarului. Pe cazaci îi prindea, le tăia nasul, iar pe unii i-au spânzurat şi le-au dat drumul pe Don, pe nişte plute.

— Şi unde vrei să ajungi? întrebă Mişka, încruntându-se plin de luare-aminte.

— Iată unde! Cred că nici ţarul nu i-a dat atâtea drepturi, cât o fi fost el de Dlinnoruki. Dar comisarul de la Hukanovskaia iată în ce fel şi chip a grăit: „Am, să vă descăzăcesc eu, puilor de lele, să mă ţineţi minte cât ăţi trăi!” Aşa a strigat el la Bukanovskaia şi a auzit toată lumea adunată din staniţă. Are el oare aceste drepturi de la Puterea sovietică? Da' de unde!… Eu cred că nici nu este o lege pentru asemenea isprăvi, ca să-i tunzi pe toţi la fel. Sunt cazaci şi cazaci…

Lui Stockman i se încreţi pielea pe umerii obrajilor.

— Te-am ascultat, iar acum ascultă-mă şi tu pe mine.

— Bineînţeles, poate că am spus ceva nelalocul lui, din prostie, aşa că să avem iertare.

— Stai, stai o clipă… Iată ce-i. Tot ce-ai spus tu despre comisarul cu pricina nu prea seamănă a fi adevărat. Am să cercetez… Şi dacă într-adevăr a făcut asemenea samavolnicii şi-şi bătea joc aşa de cazaci, să ştii că nu-l vom cruţa!

— He-he! Nu-mi prea vine să cred!

— Ba chiar aşa! Când trecea frontul prin satul vostru, n-au împuşcat ostaşii roşii pe un ostaş roşu, chiar din unitatea lor, pentru că a jefuit o cazacă? Mi-au povestit asta cei de la voi, din sat.

— Asta aşa-i! A cotrobăit în ladă la Perfilievna. Ce e adevărat, e adevărat! Ai dreptate, şi s-a făcut după faptă şi răsplată… cu toată străşnicia; tocmai aşa cum spui: l-au împuşcat tot acolo, după arii. La noi, s-a vorbit mult despre el din altă pricină. Vorba era: unde trebuia să-l înmormântăm? Unii ziceau la cimitir, dar alţii s-au împotrivit: cică are să ne spurce locul. Încât tot acolo l-au îngropat, sărmanul de el, lângă arie.

— Va să zică, aşa a fost? Stockman îşi răsucea grăbit o ţigară.

— A fost, cum de nu! N-am să spun că n-a fost, încuviinţă, cu tărie, cazacul.

— Atunci de ce crezi tu că nu-l vom pedepsi pe comisar, dacă-l vom găsi vinovat?

— Tovarăşe dragă! Poate că la voi nici nu se va găsi unul mai mare peste el. Acela a fost soldat, iar ăsta-i comisar…

— Cu atât mai amarnică îi va fi răfuiala! Ai înţeles? Puterea sovietică pedepseşte pe duşmanii ei – şi noi pedepsim fără nici o milă, ca pe nişte duşmani, pe acei slujbaşi ai Puterii sovietice care prigonesc pe nedrept lumea muncitoare.

Un bubuit de tun strivi cu ecoul lui răsunător tăcerea amiezii din stepa de martie, până atunci străbătută numai de şuierul tălpicilor de sanie şi de tropotul lipăit al copitelor. Urmară alte trei răbufniri, în răstimpuri egale. Bateria din Krutovski deschisese din nou foc asupra malului stâng.

Convorbirea din sanie luă sfârşit. Bubuitul tunului năvăli ca un glas puternic şi străin în vraja blândă a stepei, afundată în toropeala din ajun de primăvară. Până şi caii începură să meargă mai cu băgare de seamă, păşind mai larg, cu picioarele ridicate fără cleampăt şi ciulindu-şi urechile.

Ieşiră din Şleaul Hatmanilor, şi cei din sanie au zărit întinderea ţinutului de peste Don, cât puteau cuprinde cu ochiul, toată în pete bălţate, cu pecinginile dezgheţate ale nisipurilor galbene, cu limbi şi ostroave sure de sălcii şi păduri de anini.

La Ust-Hopiorskaia, căruţaşul trase sania în dreptul clădirii comitetului revoluţionar, alături de care se afla şi statul-major al Regimentului „Moscova”.

Stockman se scotoci prin buzunar şi scoase din pungoci o kerencă de patruzeci de ruble, pe care o întinse cazacului. Chipul acestuia înflori într-un zâmbet, descoperindu-i dinţii gălbui de sub mustăţile jilave. Omul zise încurcat:

— Pentru ce, tovarăşe? Hristos să vă răsplătească! Nu face atâtea parale.

— Ia, că ţi-ai ostenit caii. Iar în ce priveşte puterea, n-avea nici o îndoială. Ţine minte: noi luptăm pentru puterea muncitorilor şi a ţăranilor. Duşmanii noştri – chiaburii, atamanii, ofiţerii – v-au împins la răscoală… Ei sunt aceia care au iscat răzmeriţa… Iar dacă vreunul dintre noi a obijduit pe nedrept un cazac muncitor, care ţine cu noi şi care ajută revoluţia, se va găsi ac de cojocul lui.

— Ştii, tovarăşe, avem o zicătoare: „Dumnezeu e prea sus, şi ţarul e prea departe…” Şi până la ţarul vostru e tot aşa de departe ca şi până la celălalt. „Să nu te lupţi cu unul mai tare şi să nu te judeci cu bogatul” – iar voi sunteţi şi tari, şi bogaţi. Rânji cu viclenie: Uită-te şi la tine: dai patruzeci de carboave, şi tot drumul face cinci în cap. Ei, Hristos să vă răsplătească!

— Ţi-a mai adăugat pentru băsnirile tale, zâmbi Mişka Koşevoi, sărind jos din sanie şi îndreptându-şi nădragii, cum şi pentru barba ta frumoasă! Ştii tu, netotule, pe cine ai avut în sanie? Pe un general roşu!

— Zău?!

— Ce „zău”! Vă ştiu eu ce fel de poame sunteţi!… Dacă-ţi dă puţin, umbli jeluindu-te cât te ţine gura: „Aşa şi pe dincolo, am dus cu sania nişte tovarăşi şi mi-au dat una de cinci, mama lor!” Şi nu-ţi mai tace cloanţa toată iarna. Dar dacă ţi-a dat mult, iar te arde la lingurică: „I-ai văzut, bogătaşii? Mi-au dat patruzeci de carboave! Au bani cu nemiluita!” Din partea mea, nu ţi-aş fi dat nici un ban! Supără-te cât vrei, de mulţumit tot nu te-ar fi mulţumit nimica! Este?… Hai să mergem! Cu bine, bărbosule!

Până şi mahmurul Ivan Alexeevici zâmbi, auzind sfârşitul înfierbântatului logos al lui Mişka.

Un ostaş dintr-o patrulă de cercetare se ivi din curte, călare pe un căluţ păros de Siberia.

— De unde e sania? strigă el, strunind calul să-l întoarcă scurt.

— Da' ce vrei? întrebă Stockman.

— Să ducă nişte cartuşe la Krutovski. Intră în ogradă!

— Nu, tovarăşe! Acestei sănii îi dăm drumul.

— Da' dumneata cine eşti?

Ostaşul, un flăcău tânăr şi chipeş, veni aproape de tot.

— Suntem din „Transamurean”! Nu opri sania.

— A… Ei bine, poate pleca. Du-te, flăcăule!

Ajunşi la faţa locului, aflară că la Ust-Hopiorskaia nu se organizează nici un detaşament. Fusese într-adevăr înjghebat unul, însă nu acolo, ci la Bukanovskaia, şi chiar de către comisarul Malkin, despre care povestise cazacul de credinţă veche, şi care fusese trimis de comandamentul Armatei a 9-a în staniţele din sud, de la Hopior. Comuniştii şi slujbaşii puterii locale de-stat din Elanskaia, Bukanovskaia, Slaşciovskaia şi Muimâljenskaia, întăriţi cu ostaşi, alcătuiau o unitate de luptă destul de puternică, cu vreo două sute de baionete şi câteva zeci de săbii ale grupului de cercetaşi călări. Detaşamentul se afla vremelnic în Bukanovskaia, unde, împreună cu o companie din Regimentul „Moscova”, zăgăzuiau răsculaţii, care încercau să înainteze din susul pâraielor Elanka şi Zimovnaia.

După ce a stat de vorbă cu şeful statului-major, fost ofiţer de carieră, om ursuz şi arţăgos, şi cu comisarul politic, fost muncitor la uzinele Michelson din Moscova, Stockman se hotărî să rămână în Ust-Hopiorskaia şi să intre în batalionul doi al regimentului. Într-o odăiţă curată, plină de moletiere răsucite sul, bobine de cablu telefonic şi alte materiale militare, Stockman avu o îndelungată convorbire cu comisarul politic.

— Să vezi, tovarăşe, zise fără grabă comisarul, om scund, cu faţa galbenă şi suferind de crize de apendicită acută. La noi, aci, este o maşinărie grozav de complicată. Băieţii mei sunt mai toţi de la Moscova sau de la Reazan, câţiva, mai puţini, de la Nijni-Novgorod. Sunt flăcăi tari, în cea mai mare parte muncitori. Dar a mai fost aci un escadron din Divizia a 14-a, şi a trebuit să-i trimitem înapoi la Ust-Medvediţkaia, fiindcă prea îşi făceau de cap… Rămâi, avem multă treabă. Trebuie să ne căznim cu locuitorii, să-i lămurim. Doar ştii şi tu ce înseamnă cazacii… Trebuie să fii cu ochii în patru.

— Le înţeleg toate astea, tot aşa de bine ca şi tine! răspunse Stockman, zâmbind la tonul de superioritate al comisarului şi privind în albul îngălbenit al ochilor săi chinuiţi. Dar ia spune-mi, te rog, ce soi de om e comisarul de la Bukanovskaia?

Comisarul îşi mângâie periuţa sură a mustăţilor tunse şi răspunde istovit, ridicându-şi din când în când pleoapele albastre şi străvezii:

— S-a cam întrecut acolo cu măsura! E… hm… băiat bun, dar nu-şi prea dă seama de situaţia politică. Când tai pădurea sar şi surcele… Evacuează acum populaţia bărbătească din staniţe în interiorul Rusiei… Deocamdată, treci pe la şeful aprovizionării, să vă pună la drepturi, adăugă comisarul, cu faţa schimonosită de durere, ţinându-se cu palma de burtă, peste betelia pantalonilor vătuiţi şi unsuroşi.

A doua zi dimineaţa, tot batalionul doi se adună în grabă „la arme”; se dăduse alarma. Se făcu apelul. După o oră, porni în coloană de marş spre satul Krutovski.

Într-un rând de patru, mergeau împreună Stockman, Koşevoi şi Ivan Alexeevici.

De la Krutovski, trimiseră peste Don o patrulă de cercetaşi călări. Coloana trecu apa în urma ei. Pe drumul desfundat, cu dâre cafenii de gunoi, se lăţeau băltoace. Gheaţa de pe Don era albastră, străvezie şi plină de băşici opace. În unele părţi, au fost siliţi să treacă limbile de apă de pe lângă maluri, întinzând deasupra podeţe de garduri. Instalată pe deal, bateria trimitea fără întrerupere câte o salvă de obuze asupra grupurilor de plopi din livezile ce se zăreau în spatele satului Elanski. Batalionul trebuia să lase în urmă satul Elanski, părăsit de cazaci, să înainteze spre staniţa Elanskaia şi, făcând legătura cu compania din batalionul întâi, care înainta din Bukanovskaia, să pună stăpânire pe satul Antonov. Conform dispoziţiunilor primite, comandantul batalionului avea misiunea să-şi ducă oamenii în direcţia satului Bezborodov. Patrula de cercetaşi călări raportă că în Bezborodov nu au fost descoperite trupe inamice, dar că, la patru verste mai în dreapta satului, se aude un schimb viu de focuri.

Obuzele zburau, undeva pe sus, peste capetele ostaşilor roşii, despicând văzduhul cu şuiere şi scrâşnete. Explozii apropiate cutremurau pământul. În spate, pe Don, gheaţa plesni cu vuiet. Ivan Alexeevici privi îndărăt.

— Pare-mi-se că se umflă şi creşte apa.

— Ar fi o adevărată prostie să încerci a trece acuma Donul. Te pomeneşti că se sparge gheaţa! mormăi Mişka, morocănos; nu se putea obişnui să păşească la fel cu infanteriştii, apăsat şi în cadenţă.

Stockman privea spinările, strânse în curele, ale celor care mergeau înaintea lui, se uita la legănarea ritmică a ţevilor de armă, cu baionetele fumurii aburite. Căutând în jurul său, vedea chipurile serioase şi nepăsătoare de ostaşi, atât de deosebite şi totuşi atât de asemănătoare între ele, le urmărea mişcarea legănată a şepcilor sure, cu stelele roşii în cinci colţuri, mantalele lor cenuşii, unele vechi, mai gălbui, altele mai noi, păroase şi sure. Auzea mersul cadenţat, greoi şi lipăit al mulţumii omeneşti, le auzea vorbirea surdă, tusea de toate felurile şi zăngănitul de gamele; le simţea mirosul iute de cizme ude, de mahorcă, de echipament şi curele. Cu ochii pe jumătate închişi, se silea să nu piardă cadenţa şi, simţind un mare val de căldură sufletească pentru toţi băieţii aceştia, pe care nici nu-i cunoştea în ajun, se întrebă în gând: „Bine, dar de ce tocmai acum mi s-au făcut deosebit de dragi, dureros de dragi? Ce mă leagă de ei?… Să zicem, ideea comună… Ba nu, aici cred că nu este vorba numai de idee, ci şi de faptă. Şi altceva? Poate că primejdia apropiată şi moartea? Şi-mi sunt chiar deosebit de dragi…” În ochii săi sclipi un zâmbet: „Îmbătrânesc oare”.

Cu o plăcere asemănătoare simţământului înduioşat de tată, Stockman privi spinarea voinică, lată şi mare a ostaşului care mergea înaintea lui, se uită la gâtul roşu şi curat, de o rotunzime tinerească, ivindu-se ca un inel între guler şi şapcă, apoi îşi mută privirile la vecinul său. Acesta avea o faţă smolită, cu pete mari de rumeneală roşie ca sângele, o gură subţire, care arăta bărbăţie; era înalt şi bine legat. Mergea aproape fără să-şi clatine mâna liberă; se tot strâmba dureros, iar în colţurile ochilor i se aşternuse un păienjeniş de zbârcituri bătrâneşti. Stockman se simţi ispitit să intre în vorbă.

— De mult eşti în armată, tovarăşe?

Ochii vecinului de un castaniu-deschis lunecară asupra lui Stockman cu o răceală iscoditoare, şi oarecum pieziş.

— Din nouă sute optsprezece, răspunse el printre dinţi.

Răspunsul acesta zgârcit nu-l descurajă pe Stockman.

— De unde eşti de fel?

— Cauţi pe cineva din acelaşi loc cu tine, tătucule?

— Mi-ar părea bine să dau peste unul.

— Sunt din Moscova.

— Muncitor?

— Îhî.

Stockman aruncă o privire asupra mâinii vecinului, de pe care timpul nu izbutise încă să spele urmele muncii cu fierul.

— Metalurgist?

Ochii castanii lunecară iarăşi pe chipul lui Stockman, pe barba lui atinsă de cărunţeală.

— Sunt strungar. Şi tu, la fel? Şi în ochii săi aspri, căprui, licări parcă o luminiţă ceva mai călduroasă.

— Am fost lăcătuş… Dar de ce te tot strâmbi, tovarăşe?

— Mă rod cizmele, sunt uscate şi tari, scoarţă. Am fost astă-noapte în patrulă, s-au udat şi s-au uscat pe picioare.

— Nu ţi-e frică? zâmbi cu înţeles Stockman.

— De ce?

— Cum de ce? Doar mergem la luptă…

— Sunt comunist.

— Ei şi? Comuniştii nu se tem de moarte? Nu sunt şi ei oameni ca toată lumea? se amestecă Mişka.

Vecinul lui Stockman săltă sprinten patul armei, împingând-o mai sus, apoi gândi şi răspunse, fără să se uite la Mişka:

— Tu, frăţioare, eşti încă un prunc pentru asemenea lucruri. Eu n-am voie să am frică. Mi-am poruncit singur. Ai înţeles? Şi să nu te bagi în sufletul meu, dacă n-ai mănuşi curate… Eu ştiu pentru ce şi cu cine mă lupt şi ştiu că vom învinge. Şi ăsta este singurul lucru de seamă. Restul este un fleac. Zâmbi unei amintiri, care îi trecea prin cuget, şi povesti, privindu-l pe Stockman din profil: Anul trecut, am fost în detaşamentul lui Krasavţev, în Ucraina. Se dădeau lupte. Pe noi ne tot împingeau îndărăt. Aveam pierderi. Am început să ne lăsăm răniţii… Şi iată că ne încercuiesc lângă Jmerinka. Trebuia să treacă cineva noaptea prin liniile albilor şi să arunce în aer un pod peste un pârâu, în spatele lor, ca să nu-i îngăduie trenului blindat să se apropie, pentru ca noi să putem răzbi peste linia ferată. Se cer voluntari. Nu se arată. Comuniştii – eram puţini – zic: „Hai să tragem la sorţi şi om vedea care din noi să meargă.” M-am hotărât şi m-am oferit singur. Am luat calupuri de trotil, fitilul, chibriturile, mi-am luat rămas bun de la tovarăşi şi am plecat. Noaptea era rece şi cu ceaţă. Fac cam la o sută de stânjeni şi încep a mă târî pe burtă prin secara neculeasă, apoi prin râpă. Îmi aduc aminte ca acum: îmi sare o pasăre de sub nas taman când am început să ies târâş din râpă. Da-a-a… M-am strecurat până la pod, la vreo zece stânjeni de pichetul de pază: era un post de mitraliere. Am zăcut, aşa întins, vreo două ceasuri, tot aşteptând o clipă prielnică. Am aşezat calupurile de trotil, am încercat să aprind chibriturile în poală, dar erau ude şi nu se aprindeau. Când mă târâsem pe burtă, mă udasem de rouă şi haina mi se făcuse leoarcă de apă, iar chibriturile – scăldate şi ele. Şi uite, măi tată, iată când mi s-a făcut mie frică! Se apropia revărsatul zorilor, şi mâinile îmi tremurau, şi sudoarea îmi şiroia pe ochi. „Totul e pierdut”, îmi ziceam în gând. „Dacă nu-l arunc în aer, am să mă împuşc.” M-am chinuit cât m-am chinuit, până când tot am izbutit să aprind fitilul – şi fuga, băiete! Când a prins a sări totul în aer, eu şedeam dincolo de terasament, după nişte garduri. Ei începură să strige. Alarmă. Au tras cu două mitraliere; mulţi călări trecură pe lângă mine, dar pe cine să-l prinzi noaptea? Am ieşit de sub garduri şi – înapoi în lanuri! Şi abia atunci, tătucule, mi s-au slăbit balamalele mâinilor şi picioarelor, de nu mă mai puteam urni din loc şi pace! M-am culcat. Când mă duceam într-acolo, n-am simţit nimic; dar când să mă întorc, m-a apucat rău de tot şi am începui să vărs, de mi-au ieşit măruntaiele afară. Eram secătuit, de nu mai aveam nimic în mine, dar tot mă mai opinteam să-mi dau maţele afară… Iacă aşa! Pe urmă, bine-nţeles că tot am ajuns la ai noştri. Se învioră, ochii lui castanii căpătară sclipiri calde şi se făcură mai frumoşi. Dimineaţa, le povestesc băieţilor, după luptă, ce porcărie mi-a ieşit cu chibriturile, iar un prieten al meu îmi spune de colo: „Dar bricheta ta, Serghei? Ce, ai pierdut-o?” Îmi pipăi buzunarul de la piept – acolo era! O scot, scapăr şi, Închipuie-ţi, s-a aprins îndată.

Goniţi de vânt, doi corbi zburau repede şi sus dinspre îndepărtatul ostrov de plopi. Vântul îi împingea, zbuciumându-i în toate părţile. Erau la vreo sută de stânjeni de coloană, când, după o oră de tăcere, tunul de pe dealul Krutovski bubui iarăşi; un proiectil de reglaj se apropia cu un scrâşnet surd, crescând în putere – şi deodată, când urletul lui părea să fi ajuns la cea mai mare încordare, unul din corbi, care zbura ceva mai sus, se învârti nebuneşte pe loc. Ca o aşchie prinsă de furtună şi îndoindu-şi pieziş aripile, începu, ca o uriaşă frunză neagră, să cadă în spirale, încercând să se oprească în cădere.

— Şi-a găsit moartea! rosti, căscând gura de uimire, ostaşul care păşea în spatele lui Stockman. Aţi văzut cum l-a sucit şi l-a învârtit? Vai de steaua lui!

Împroşcând în lături zăpada udă, comandantul companiei sosi călare pe o iapă înaltă şi murgă.

— În trăgăto-ori!…

Trei sănii cu mitraliere trecură în galop, zvârlind snopi de omăt în Ivan Alexeevici, care mergea tăcut. Unul dintre mitralieri căzu la o cotitură, de-a berbeleacul, din ultima sanie, iar râsul tare şi voios al ostaşilor răsună îndelung, până când vizitiul întoarse voiniceşte sania, înjurând de zor, şi mitraliorul căzut sări în ea din mers.

Staniţa Karghinskaia devenise punctul de sprijin al Diviziei I de răsculaţi. Dându-şi deplin seama de însemnătatea poziţiei de la Karghinskaia, Grigori Melehov hotărî să n-o piardă cu nici un preţ. Dealurile de-a lungul malului stâng al râului Cir erau înălţimi dominante, care le ofereau cazacilor minunate posibilităţi de apărare. Jos, dincolo de Cir, se întindea Karghinskaia, iar în spatele ei începea stepa şi se pierdea la multe verste în depărtare, înclinându-se uşor spre miazăzi, tăiată pe alocuri de văgăune şi de râpe. Grigori alesese singur locul, pe deal, pentru instalarea unei baterii de trei tunuri. În apropiere, se afla un punct minunat de observare: o movilă făcută de mâna omului se ridica deasupra terenului înconjurător, acoperită de o pădure de stejar şi apărată de crestele dealurilor.

La Karghinskaia, luptele se ţineau lanţ zi de zi. Roşii atacau de obicei din două părţi; dinspre sud, prin stepă, venind de la satul ucrainean Astahovo, şi dinspre răsărit, de la staniţa Bokovskaia, înaintând în susul Cirului, printr-un şir de sate. Lanţurile de cazaci rămâneau culcate la o sută de stânjeni în fata staniţei Karghinskaia, susţinând un foc rar. Focul năprasnic al roşilor îi silea mai totdeauna să se retragă în staniţă, iar apoi spre deal, prin povârnişurile râpelor strâmte. Roşii n-aveau puteri îndestule să-i împingă mai departe. Izbânda acţiunilor lor ofensive era zădărnicită de lipsa cavaleriei în număr îndestulător, care, prin manevre de întoarcere executate pe flancuri, ar fi putut să-i silească pe cazaci să se retragă mai departe şi, atrăgând asupra ei forţele inamicului, să dezlege mâinile infanteriei, care bătea pasul pe loc, în apropiere de staniţă. Iar infanteria nu putea fi folosită pentru o asemenea manevră, fiind prea puţin mobilă şi incapabilă de manevre repezi; pe când, de partea cazacilor, cavaleria mult mai numeroasă putea ataca în orice clipă pedestrimea în marş şi n-o lăsa să-şi execute misiunea de căpetenie.

Răzvrătiţii mai aveau şi avantajul că dânşii cunoşteau de-a fir-a-păr terenul şi nu scăpau nici un prilej să-şi arunce sotniile călări de-a lungul râpelor, în flancurile şi în spatele inamicului, ameninţându-l mereu şi obligându-l să înceteze înaintarea.

Între timp, Grigori născocise un plan pentru zdrobirea roşilor. Voia să-i atragă la Karghinskaia printr-o amăgitoare retragere, iar în vremea asta să-l arunce pe Reabcikov, cu regimentul său de cavalerie, prin râpa Gusânskaia, dinspre apus, şi prin Graci, dinspre răsărit, ca să cadă în flancul lor, pentru a-i încercui şi a le da o lovitură nimicitoare. Planul fu pus la cale în toate amănunţimile. La consfătuirea ce avusese loc seara, toţi comandanţii de unităţi independente primiră dispoziţiuni şi ordine precise. După ideea lui Grigori, manevra de întoarcere urma să înceapă în revărsatul zorilor, ca să poată fi executată cât mai ascuns. Totul era simplu, ca la jocul de dame. Şi Grigori, după ce verifică bine şi după ce cântări în gând toate întorsăturile ce s-ar putea isca şi tot ce ar fi putut împiedica înfăptuirea planului, bău două pahare de votcă, se trânti pe pat, fără să se dezbrace, şi adormi buştean, acoperindu-şi capul cu poala umedă a mantalei.

A doua zi, pe la ceasurile patru dimineaţa, lanţurile de trăgători roşii ocupaseră Karghinskaia. Pentru a-i înşela parte din infanteria căzăcească străbătu în fugă staniţa până la deal; întorcându-se din goana cailor, două mitraliere roşii răpăiau de zor asupra lor de pe căruţele ce se opriseră la intrarea în Karghinskaia. Roşii se răspândeau încet prin uliţe.

Grigori se afla în spatele movilei, lângă baterie. Urmărea cu ochii cum infanteria roşie ocupa Karghinskaia şi cum se aduna lângă Cir. Se hotărâse ca, după prima lovitură de tun, două sotnii de cazaci, ascunse prin livezi la poalele dealului, să treacă la atac, iar în acest timp regimentul însărcinat cu executarea manevrei să înceapă mişcarea de întoarcere. Comandantul bateriei voia să tragă prin ochire directă asupra căruţei cu mitraliera, care gonea pe dealul Klimoscki spre Karghinskaia, când observatorul îi făcu cunoscut că, la vreo trei verste şi jumătate, pe podul din satul Nijne-Laţâşevski, se ivise un tun: roşii înaintau în acelaşi timp şi dinspre Bokovskaia.

— Trântiţi-le una eu mortierul! sfătui Grigori, fără să-şi desprindă binoclul „Zeiss” de la ochi.

Ochitorul schimbă câteva cuvinte cu vagmistrul, care îndeplinea funcţia de comandant al bateriei, şi puse la iuţeală înălţătorul. Servanţii se pregătiră, şi mortierul de patru ţoli şi jumătate, cum îl recunoscură cazacii, detună scormonind cu sapa lui pământul de lângă piciorul afetului. Chiar cel dintâi obuz nimeri drept în capătul podului. Tunul doi din bateria roşie intra în pod tocmai în acea clipă. Obuzul mătură cei şase cai; după cum s-a putut afla mai târziu, numai unul rămăsese cu viaţă, dar în schimb omul care-l călărea se alese cu capul retezat din umeri de o schijă. Grigori văzu un nor galben-cenuşiu răsărind în faţa tunului; urmă un bubuit greoi, apoi caii, ridicându-se în două picioare, se prăbuşiră ca seceraţi, învăluiţi în fum. Oamenii se rostogoleau fugind. Un călăreţ roşu, care se găsea în clipa exploziei chiar lângă tun, fu zvârlit într-o parte, împreună cu calul şi cu balustrada podului prăbuşit pe gheaţa de dedesubt.

Artileriştii nu se aşteptau la o lovitură atât de bine ochită. O clipă totul amuţi la poalele movilei, lângă tun; numai observatorul, care se afla în apropiere, ridicându-se în genunchi, strigă ceva, dând din mâini.

Un „ura” împrăştiat răsună îndată în vale, prin desişul livezilor de vişini, acoperit de pârâitul tremurător al focurilor de puşcă. Uitând orice prudenţă, Grigori urcă movila, în goană. Ostaşii roşii fugeau pe uliţe; o larmă de voci se auzea din staniţă, comenzi răstite, împuşcături clocotind în rafale. Una dintre căruţele cu mitraliere se îndrepta spre deal, dar făcu o întoarcere bruscă în apropierea cimitirului şi mitraliera începu să răpăie asupra cazacilor, care se iveau din livezi, peste capetele ostaşilor roşii care alergau, aplecându-se din fugă.

În zadar se căznea mereu Grigori să zărească, dincolo de mulţimea cazacilor, cavaleria de sub comanda lui Reabcikov, plecată să execute manevra de întoarcere şi care tot nu se vedea. Ostaşii roşii de la flancul stâng se şi apropiau în fugă de pod prin râpa Zaburunnâi, ce unea Karghinskaia cu satul vecin Arhipovski, pe când cei de la flancul drept alergau de-a lungul staniţei şi cădeau sub focurile cazacilor, care puseseră stăpânire pe două uliţe mai apropiate de Cir.

În cele din urmă, cea dintâi sotnie a lui Reabcikov se ivi, urmată de a doua, a treia, a patra… Desfăşurându-se pentru atac, sotniile cotiră pe loc spre stânga, tăind drumul pâlcurilor roşii care fugeau pe colnic către Klimovka. Mototolindu-şi mănuşile, Grigori urmărea tulburat mersul luptei. Lăsase binoclul din mână şi privea cu ochiul liber cum valul de cazaci se apropie năvalnic de drumul ce duce spre Klimovka, cum grupuri de ostaşi şi oameni răzleţi o iau năuci îndărăt şi fug spre ogrăzile din Arhipovka şi cum acolo, primiţi de focurile infanteriei căzăceşti, care continua urmărirea în susul Cirului, se reped din nou spre drum. Numai o neînsemnată parte din roşii izbuti să răzbească la Klimovka.

Într-o tăcere fioroasă, începu măcelul pe colnic. Sotniile lui Reabcikov făcură calea întoarsă, cu faţa spre Karghinskaia, gonind înapoi ostaşii roşii ca pe nişte frunze spulberate de vânt. Lângă podul de peste Zaburunnâi, vreo treizeci de roşii, văzându-se încercuiţi şi fără nici o ieşire, se opriră şi deschiseră focul. Aveau o mitralieră şi o mare rezervă de benzi. Abia se ivea un grup de răsculaţi ieşind din livezi, şi mitraliera începea să ţăcăne cu o iuţeală înfrigurată, iar cazacii cădeau jos şi se târau la adăpostul magaziilor şi al gardurilor de piatră dimprejurul ogrăzilor. De pe colnic, se vedea cum cazacii alergau prin Karghinskaia târând o mitralieră în urma lor. Zăboviră o clipă lângă una din ogrăzile mărginaşe dinspre Arhipovka, apoi intrară din fugă înăuntru. Peste câteva clipe, mitraliera începu să clănţănească de zor de pe acoperişul unui hambar. Grigori îşi încordă vederea şi zări mitraliorii prin binoclu. Unul, încovoindu-se după scut, era culcat pe acoperiş, cu picioarele larg crăcănate, cu nădragii vârâţi în ciorapi albi, iar celălalt se căţăra sus, pe o scară, cu o bandă de mitralieră înfăşurată pe piept. Artileriştii hotărâră să vină în ajutorul infanteriştilor. O salvă de şrapnele acoperi locul de unde se mai împotrivea ultimul grup al roşilor. Cel din urmă obuz brizant se sparse departe, la hotarul satului.

Un sfert de ceas mai târziu, mitraliera roşilor de lângă Zaburunnâi amuţi deodată şi un „ura” scurt zgudui văzduhul. Printre trunchiuri golaşe de sălcii, se iviră cazacii călări.

Totul era isprăvit.

Din ordinul lui Grigori, cei o sută patruzeci şi şapte de ostaşi roşii nimiciţi cu lovituri de sabie, fură târâţi cu cârligele şi cu căngile de către locuitorii din Karghinskaia şi Arhipovka până la o groapă nu tocmai adâncă, de lângă Zaburunnâi, şi îngropaţi acolo. Reabcikov pusese mâna pe şase chesoane mari, cu caii lor şi cu cartuşe, şi o taceancă cu o mitralieră, fără închizător. La Klimovka mai captură patruzeci şi două de căruţe cu materiale militare. Cazacii au avut patru morţi şi cincisprezece răniţi.

După luptă, urmă o săptămână de linişte în Karghinskaia. Inamicul se întoarse asupra Diviziei 2 de răsculaţi şi, împingând-o îndărăt, ocupă curând mai multe sate din staniţa Migulinskaia: Alexeevski, slobozia Cerneţkaia, şi ajunse în faţa satului Verhne-Cirski.

De acolo, se auzeau în fiecare dimineaţă bubuituri de tun, dar comunicatele despre mersul luptelor soseau cu mari întârzieri şi nu dădeau o înfăţişare lămurită a stării de lucruri de pe frontul Diviziei 2.

În acele zile, fugind de gândurile negre, încercând să-şi înăbuşe conştiinţa, să nu cugete la tot ce se petrecea în juru-i – fapte la care lua o parte activă – Grigori începu să bea. Dacă răsculaţii simţeau o cumplită lipsă de făină, cu toate că rezervele de grâu erau uriaşe (morile n-aveau să macine îndeajuns pentru nevoile trupelor, încât cazacii erau adeseori siliţi să se hrănească cu grâu fiert), în schimb rachiul făcut în casă nu lipsea nicăieri. Curgea în valuri. Pe malul de dincolo al Donului, o sotnie, de cazaci din Dudarevski, toţi beţi turtă, pornise călare la atac asupra mitralierelor şi fu pe jumătate secerată de gloanţe. Ieşirile pe poziţii în stare de beţie nu mai erau lucru neobişnuite. Grigori se afla servit din belşug cu votcă. În această privinţă, cel mai vrednic se dovedi Prohor Zâkov. După lupta de la Karghinskaia, rugat de Grigori, aduse trei oale de câte o vadră de votcă, chemă un cor şi Grigori petrecu cu cazacii până-n zori, simţind bucuria eliberării de realitate şi de apăsătoarele gânduri. A doua zi dimineaţa, bău ca să-i treacă mahmureala din ajun, dar tot fără măsură, şi spre seară avu iarăşi nevoie de cântăreţi, de larma veselă a glasurilor, de gălăgie, de joc, de tot ce dădea iluzia unei adevărate voioşii şi astupa cu o perdea realitatea cea trează şi înfricoşătoare.

Mai târziu însă, nevoia beţiei se prefăcu în obişnuinţă. Dis-de-dimineaţă, aşezându-se la masă, Grigori simţea pofta de neînvins să tragă o duşcă de rachiu. Putea să bea mult, dar nu se întrecea cu măsura şi întrucâtva se ţinea bine pe picioare. La revărsatul zorilor, când toţi ceilalţi, uşuraţi, zăceau în jurul meselor şi pe jos, acoperindu-se cu mantale şi cu cergi, el rămânea la prima vedere treaz, şi numai chipul îi era ceva mai palid, ochii mai încruntaţi, şi-şi încleşta mai des tâmplele în palme, lăsând să-i atârne moţul de păr creţ.

În aceste patru zile, petrecute numai în chefuri, îşi schimbă vădit înfăţişarea: avea faţa buhăită, părea mai adus de spate, iar sub ochi i se iviră pungi vinete şi zbârcite. În privirea lui sclipea tot mai des o flacără de cruzime fără noimă.

A cincea zi, Prohor Zâkov îl ispiti, zâmbind, cu mutra plină de făgăduieli:

— Hai să mergem la Lihovidov, la o muiere pre cinste! Bine? Numai că, Grigori Panteleevici, nu trebuie să faci pe prostul. E o femeie dulce ca un pepene! N-am încercat-o. Dar ştiu… Numai că e nărăvaşă a dracului! E sălbatică… De la una ca dânsa n-ai să capeţi nimic din două vorbe, nici n-are să te lese să pui măcar mâna. Cât priveşte însă trăscăul, nu-i alta mai pricepută. E cea dintâi rachieriţă din tot ţinutul Cirului… Bărbatu-său e în pribegie, dincolo de Doneţ! isprăvi el, ca şi cum vorbele din urmă nu le-ar fi rostit cu vreun rost dinadins.

Plecară în aceeaşi seară la Lihovidov. Lui Grigori îi mai ţineau tovărăşie Reabcikov, Harlampi Ermakov, ciungul Alioşka Şamil şi Kondrat Medvedev, comandantul Diviziei 4, care venise din sectorul său. Prohor Zâkov mergea în fruntea tuturora. Când ajunseră în sat, îşi trecu calul la pas, coti într-o ulicioară şi deschise portiţa unei arii. Urmându-l, Grigori dădu drumul calului, care sări peste o uriaşă movilă de zăpadă cu marginile topite, de lângă poartă, se cufundă cu picioarele dinainte în troian, sforăi, îşi eliberă copilele şi trecu peste nămeţii care astupau poarta şi acopereau gardul până la muchia de sus. Reabcikov descălecă şi-şi duse calul de dârlogi. Grigori şi Prohor merseră aşa cam vreo cinci minute, pe lângă stoguleţe de paie şi fân, pe urmă printr-o grădină de vişini desfrunzită şi plină de răsunătoare glasuri.

Prin desişul de vişini şi printre crengile răşchirate ale merilor, licări o luminiţă gălbuie, şi o casă mare, acoperită cu stuf, se ivi conturată limpede pe fundul înstelat. Prohor se aplecă în şa şi deschise îndatoritor portiţa scârţâitoare. Luna tremura într-o băltoacă îngheţată de lângă cerdac. Calul lui Grigori sparse cu copita gheaţa de la marginea băltoacei şi se opri, răsuflând greu. Grigori sări jos din şa, înfăşură dârlogii în jurul bârnei de la cerdac şi intră în tinda întunecoasă. La spatele lui, se auzea gălăgie şi cântecele îngânate cu jumătate de voce de către Reabcikov şi ceilalţi, care descălecară.

Grigori găsi pe dibuite clanţa uşii şi păşi în bucătăria largă. O tânără cazacă, scundă, dar bine legată, ca o potârniche, cu chipul bronzat şi cu sprâncenele negre şi groase, stătea rezemată cu spatele de cuptor şi împletea un ciorap. Pe cuptor, dormea o fetiţă de vreo nouă ani, cu capul bălai şi cu braţele larg desfăcute.

Fără să se dezbrace, Grigori se aşeză la masă:

— Rachiu este?

— Dar nu se cuvine mai întâi să dai bună seara, când intri într-o casă de om? întrebă gazda, fără să privească la Grigori, mânuind cu aceeaşi iuţeală netulburată vârfurile andrelelor de împletit.

— Bună seara, dacă ţii neapărat!… Ai rachiu?

Ea îşi ridică genele şi-i zâmbi lui Grigori cu ochii ei căprui, rotunzi, trăgând cu urechea la vuietul şi la tropăitul paşilor din tindă.

— Se găseşte… Şi mulţi, oaspeţi sunteţi?

— Mulţi. Toată divizia…

Reabcikov se avântă în joc îndrăcit chiar din prag, târându-şi sabia şi izbindu-se cu căciula peste carâmbi. Cazacii se îngrămădiră la uşă; unul dintre ei bătea de minune o pereche de linguri de lemn, în ritmul dansului.

Un morman de mantale se aşternu pe pat, toţi îşi puseră armele pe laviţe. Prohor trebăluia sprinten, ajutând gazdei să aducă la masă. Ciungul Alioşka Şamil coborî în pivniţă, ca să scoată varză murată, dar căzu pe scară şi se întoarse, aducând în poala sumanului cioburi de strachină spartă şi o grămadă de varză udă.

Până la miezul nopţii, băură două vedre de rachiu, au mâncat mormane de varză şi au hotărât să taie un berbec. Prohor prinse pe dibuite în ţarc o mioară, iar Harlampi Ermakov, mare meşter în mânuirea sabiei, îi tăie capul şi o jupui chiar acolo, lângă magazie. Gazda făcu foc în cuptor şi aşeză un cazan de o vadră, plin cu carne de oaie.

Lingurile de lemn răpăiră din nou în ritmul jocului şi Reabcikov porni a da voiniceşte din picioare, izbindu-se fără milă cu palmele peste carâmbi şi cântând cu o voce de tenor aspră, dar plăcută:

E vremea să petrecem şi să bem, Acum când nici o vită-n grajd n-avem…

— Vreau să petrec! răcnea Ermakov, sărind mereu să încerce cu sabia tăria cercevelelor de la ferestre.

Grigori, care ţinea mult la Ermakov pentru neobişnuita lui vitejie şi pentru firea lui voinicească de adevărat cazac, încerca să-l oprească, bătând în masă cu o cană de alamă:

— Harlampi, nu fă prostii!

Harlampi băga ascultător sabia în teacă şi-şi lipea cu lăcomie buzele de paharul cu rachiu.

— Uite, la o aşa petrecere, nici nu mai ştii ce înseamnă frica de moarte! zise Alioşka Şamil, aşezându-se lângă Grigori. Grigori Panteleici! Eşti mândria noastră! Numai prin tine mai trăim pe lume! Hai, să-i mai tragem un rând!… Prohor, adă rachiu!

Caii stăteau afară, la fân, cu şeile nescoase. Toţi ieşeau pe rând să-i cerceteze.

Abia pe la revărsatul zorilor, Grigori simţi că era beat. Auzea parcă din depărtări vorbele celorlalţi, îşi mişca greu albul ochilor injectaţi şi numai printr-o uriaşă sforţare îşi păstra conştiinţa trează.

— Iar suntem stăpâniţi de ăia cu epoleţii de aur! Iar au pus mâna pe putere! urla Ermakov, îmbrăţişându-l pe Grigori.

— Ce fel de epoleţi? îl întrebă Grigori, ferind la o parte mâinile lui Ermakov.

— Aia din Vioşki! Ce mă mai întrebi, parcă nu ştii? Prinţul ăla din Caucaz! Colonelul!… O să-l spintec! Melehov, am să-mi pun viaţa la picioarele tale, numai să nu laşi pe nimeni să ne prigonească! Se frământă cazacii… Du-ne la Vioşki, să-i stârpim pe toţi şi să facem totul pârjol şi scrum! Pe Iliuşka Kudinov, pe colonel – pe toţi să-i facem praf! Destul şi-au bătut joc de capetele noastre! Hai să ne batem şi cu cadeţii, şi cu roşii! Iată ce vreau!

— Pe colonel să-l omorâm mai întâi! El a rămas dinadins… Harlampi! Hai să ne închinăm până la pământ Puterii sovietice: suntem vinovaţi… Dezmeticindu-se pentru o clipă, Grigori zâmbi strâmb: Am glumit, Harlampi! Bea!

— De ce glumeşti, Melehov? Nu mai glumi, nu-i lucru de glumă, spuse cu asprime Medvedev. Vrem să mai scuturăm niţel cârmuirea. Avem să-i schimbăm pe toţi şi o să te punem pe tine. Am stat de vorbă cu cazacii, şi ei gândesc la fel… O să-i spunem omeneşte lui Kudinov, cu toată gaşca lui: „Plecaţi de la putere. N-avem trebuinţă de voi!” Dacă se cară, bine! Dacă nu, trimitem regimentul la Vioşki şi o să-i ia mama dracilor pe toţi!

— Să nu mai aud nici o vorbă despre asta! strigă Grigori, din ce în ce mai mânios.

Medvedev îşi zgribuli umerii, plecă de la masă şi încetă să mai bea. Iar în colţ, lăsându-şi capul zbârlit să-i atârne jos de pe laviţă, plimbându-şi în neştire degetele de duşumeaua murdară, Reabcikov cânta tânguitor:

Sărman băiat, sărman flăcău, O, lasă-ţi fruntea-ngândurată, O, lasă-ţi fruntea-ngândurată Pe partea stângă, pe cea dreaptă, Pe partea stângă, pe cea dreaptă, Pe piept-u-mi alb, duios. De fată…

Şi, contopindu-şi basul surd cu tenorul lui Reabcikov, care plângea subţirel, ca un glas de femeie, Alioşka Şamil îl ajuta:

Stând pe pieptul ei culcat, Plin de gânduri am oftat…

Plin de gânduri am oftat, Şi-apoi trist am îngânat: „Dusă-i dragostea ce-a fost odată, Dragostea cea crudă, blestemată!…”

Afară mijeau zorile viorii, când gazda îl duse pe Grigori în odaie.

— Ajunge cu băutura! Lasă-l în pace, nerodule! Nu vezi că nu mai e bun de nimic? zise ea, sprijinindu-l din greu pe Grigori şi împingându-l la o parte cu cealaltă mână pe Ermakov, care mergea în urma lor, cu o cană de rachiu.

— La culcare? o întrebă Ermakov, făcând cu ochiul, şi se clătină în picioare, lăsând rachiul să curgă pe jos.

— Lasă-l să doarmă!

— Nu te culca acum cu el, că n-are să iasă nimic…

— Nu-i treaba ta! Nu-mi eşti socru!

— Ia-ţi şi o lingură! necheza Ermakov, abia ţinându-se în picioare şi prăpădindu-se beţivăneşte de râs.

— Mă-ăăă, diavole neruşinat! Nici nu mai vezi nimic înaintea ochilor, de beţie, dar la îndrugat porcării eşti gata!

Îl împinse pe Grigori în odaie, îl culcă pe pat şi-i cercetă cu dezgust şi cu milă, la lumina cenuşie, chipul alb ca de mort, cu ochii deschişi, care nu vedeau însă nimic.

— Poate vrei să bei nişte fiertură de vişine?

Femeia aduse un pahar cu fiertură rece şi, aşezându-se pe pat, îl tot mângâia şi-i descâlcea părul zbârlit, până când adormi. Ea îşi făcu patul pe cuptor, alături de fetiţă, dar nu putu să adoarmă de răul lui Şamil. Lăsându-şi capul căzut pe braţul îndoit, sforăia ca un cal speriat; apoi se trezea deodată, ca de un ghiont, şi urla răguşit:

… Se-ntorc de-e-la o-oas-te, Cu ordine la u-u-meri Şi e-po-ole-e-ţi pe piept…

Iar îşi lăsa capul pe mână şi, peste câteva clipe, iar măsura odaia cu o privire sălbatică şi o pornea din nou:

Se-ntorc de la oaste!…

Când se trezi a doua zi, Grigori îşi aminti tot ceea ce vorbise cu Ermakov şi cu Medvedev. Nu fusese chiar aşa de beat, încât fără prea multă trudă îşi lămuri, în amintire, vorbele cu privire la schimbarea puterii. Înţelese limpede că toată petrecerea din Lihovidov fusese pusă la cale în vederea unui singur scop – şi anume ca să-l înduplece a lua parte la răsturnarea puterii. Împotriva lui Kudinov, care-şi rostea pe faţă dorinţa de a merge la Doneţ şi a se uni cu Armata Donului, se ţeseau intrigi de către cazacii mai de stânga, care visau pe ascuns o despărţire desăvârşită de puterea Donului şi formarea unui fel de putere sovietică, dar fără comunişti. Pe Grigori voiau să-l atragă de partea lor şi nu-şi dădeau seama de urmările catastrofale ale dezbinării în sânul răsculaţilor, în clipa în care frontul roşu, clintit de pe Doneţ, s-ar putea întoarce ca să-i măture fără prea multă osteneală, cu toată „răzmeriţa” lor. „Un joc de copii”, îşi zise în gând Grigori şi sări sprinten din pat. După ce se îmbrăcă, îi trezi pe Ermakov şi pe Medvedev, îi chemă în odaie şi închise bine uşa.

— Iată ce vă spun, fraţilor: scoateţi-vă din cap vorbele de aseară şi nu mai cârtiţi, că altfel o să fie rău de tot! Nu e vorba de cine-i comandant. Nu-i vorba de Kudinov; noi ne aflăm încercuiţi ca butoiul în cercurile lui. Azi sau mâine, cercurile ne vor strivi! Trebuie să pornim regimentele spre Migulin, spre Krasnokutskaia şi nu spre Vioşki! zise el apăsat şi cu tâlc, fără să-şi desprindă ochii de la chipul mohorât şi nepăsător al lui Medvedev. Aşa e, măi, Kondrat, şi să nu mai năuciţi norodul! Gândiţi-vă şi voi mai bine şi înţelegeţi odată: dacă vom începe să ne osândim comandanţii şi să facem tot felul de răzmeriţe, s-a isprăvit cu noi… N-avem alta decât să mergem fie cu albii, fie cu roşii. Nu putem sta la mijloc, fiindcă au să ne strivească!

— Dar nu spui la nimeni nimic din tot ce-am vorbit! îl rugă Ermakov, întorcându-şi faţa.

— Rămâne între noi, însă să fim înţeleşi: încetaţi odată pentru totdeauna să-i mai aţâţaţi pe cazaci. În ceea ce-l priveşte pe Kudinov şi sfetnicii săi, n-avem încotro. Nici n-au puteri depline; uite, îmi conduc divizia aşa cum mă pricep. Nici vorbă că nu sunt buni de nimic şi că au să se încurce iarăşi cu cadeţii, asta v-o spun şi eu! Dar tot n-avem încotro!… Toate căile ni-s tăiate, toate până la cea din urmă!

— Aşa e… încuviinţă în silă Medvedev şi-şi ridică pentru întâia oară asupra lui Grigori ochii mici de urs, în care mocnea ura.

După aceasta, Grigori mai petrecu în băutură alte două zile şi două nopţi, prin satele mai apropiate de Karghinskaia, lăsându-şi viaţa să se învârtească în vârtejul beţiei. Până şi teltia de la şaua lui prinse mirosul de rachiu. Femei şi fete, care-şi pierduseră floarea fecioriei, treceau prin braţele lui, împărţind cu el clipe scurte de dragoste. Dar dimineaţa, după ce se sătura de fiorii trecători ai dezmierdărilor de o noapte, Grigori se gândea nepăsător şi dezmeticit, ca despre un alt om: „Am trăit şi am încercat toate, în vremea cât am avut de trăit. Am iubit şi femei, şi fete, şi am călcat – ah, ce-am mai călcat! stepa, călare pe cai buni, şi m-am bucurat de copiii mei, şi am omorât oameni, mă duceam la moarte şi nu mă săturam privind cerul albastru! Ce lucru nou poate să-mi mai arate viaţa? Nu mai are nimic de arătat! Pot să mor… Nu mă tem… Pot să mă joc de-a războiul, fără frică, parc-aş fi mare bogătaş. Nu mă aşteaptă cine ştie ce pagubă!”

Copilăria trecea, în amintirile-i răzleţe, ca o zi însorită de aur şi de peruzea: grauri în cuiburile lor din ziduri; el, Grişka, în picioarele goale, înecate în colbul fierbinte; Donul, măreţ în nemişcarea lui, cu malurile tivite de verdeaţa pădurilor, oglindindu-se în ape; chipuri de copii, prieteni, maică-sa, tânără şi chipeşă… Grigori îşi acoperea ochii cu palma, şi atunci chipuri cunoscute, întâmplări, unele mărunte de tot, dar, cine ştie de ce, cu rădăcini adânci în amintire, îi treceau pe dinaintea gândului; uitate glasuri de oameni, care nu mai erau pe lume, îi răsunau din nou în amintire, cu frânturi de vorbe, cu râsetele lor de toate felurile. Gândul îi îndrepta ocheanul amintirilor asupra unor locuri demult văzute şi demult uitate, şi atunci îi răsăreau înaintea ochilor întinderile fără de fârşit ale stepei, un drum de vară, în haraba, cu tătâne-său stând în faţă; boii, ogorul, ca o perie aurie de pe urma grânelor cosite, şi pete negre de ciori, împrăştiate pe drum… În gândurile încâlcite ca o plasă neisprăvită, Grigori îşi scormonea trecutul, dădea peste Axinia, în această viaţă care trecuse şi pierise undeva, fără putinţă de întoarcere, şi-şi zicea în gând: „Iubito! Cât de neuitată îmi eşti tu!” Şi se dădea cu scârbă la o parte de femeia care dormea alături de el, suspina şi aştepta cu nerăbdare să se ivească zorile, iar când soarele începea să zugrăvească răsăritul, cu mătasea-i purpurie şi cu fireturile-i de aur, sărea din pat, se spăla şi grăbea afară, la calul lui…

Ca un foc atoatemistuitor de stepă, răscoala bântuia cu furie. Inelul de oţel a fronturilor se închise în jurul staniţelor nesupuse. O neîndurată umbră cobora asupra oamenilor pecetluiţi de soartă. Cazacii se jucau cu viaţa, ca şi cum ar fi fost un joc de-a cap şi pajura, şi nu puţini erau acei care n-avuseseră pajura câştigătoare. Cei tineri se dedau dragostelor furtunoase, iar acei mai în vârstă se îmbătau cu votcă, până-şi pierdeau orice simţ de omenie, jucau cărţi pe bani şi pe cartuşe (cartuşele erau preţuite mai scump decât aurul), plecau pentru câtva timp acasă, ca să-şi rezeme de perete arma de care se scârbiseră şi să ia măcar pentru o clipă toporul sau rindeaua, să-şi odihnească inima, împletind gardul de nuiele roşii plăcut mirositoare, ori pregătind grapa sau harabaua pentru muncile de primăvară. Şi erau mulţi care, după ce gustaseră din viaţa paşnică se întorceau ameţiţi la unitatea lor şi apoi, dezmeticindu-se, mânioşi pe „viaţa cârpită cu aţă”, mergeau pe jos, la atac frontal, asupra mitralierelor sau, înfierbântaţi de turbare, zburau ca vântul în vreo incursiune de noapte, fără să-şi dea seama de caii de sub ei şi, luând prizonieri, îşi băteau joc de dânşii cu toată cruzimea şi sălbăticia de oameni primitivi şi nici nu mai stricau cartuşe pe dânşii, ci-i măcelăreau cu săbiile.

În anul acela, primăvara strălucea în nemaivăzute culori. În aprilie zilele erau străvezii ca de cleştar şi mereu însorite. Cârduri de gâşte sălbatice, stoluri de cocori cu glasuri de aramă pluteau, pluteau, în peruzeaua îndepărtată a cerului, mistuindu-se spre miază-noapte şi lăsând în urma lor norii. Pe covorul de un verde-deschis al stepei, lângă iazuri, scânteiau, ca nişte mărgăritare risipite, lebedele oprite la popas. Izlazurile de pe malurile Donului gemeau de gâgâitul şi de ţipetele păsărilor. Prin imaşuri inundate, pe ostroave şi pe limbile de pământ neacoperite de apă, răsunau strigăte de gâşte, gata să-şi ia zborul mai departe, iar în băltoace sâsâiau necontenit răţoi cuprinşi de năbădăile dragostei. Înverzeau mâţişorii în sălcii, se umflau mugurii înmiresmaţi şi lipicioşi ai plopilor. Stepa abia înverzită era plină de o nespusă vrajă, împrăştiind străvechiul miros de cernoziom dezgheţat şi mireasma veşnic tânără de iarbă nouă.

Bătăliile răscoalei erau oarecum pe placul oamenilor fiindcă mai toţi luptătorii îşi aveau casele pe aproape. Când se simţea sătul de pichete şi de posturi de pândă, când i se ura de patrulări nesfârşite pe dealuri şi prin văgăune, cazacul cerea voie comandantului de sotnie şi pleca acasă, trimiţând în schimb vreun moş sau vreun fecior, băieţandru fără mustăţi. Sotniile aveau totdeauna efectivele complete, dar foarte schimbătoare. Unii însă se învârteau altfel: când soarele era la asfinţit, cazacul părăsea locurile în care era cantonată sotnia lui, îşi gonea calul în galop şi, la căderea nopţii, era la el acasă, după ce străbătea treizeci sau chiar patruzeci de verste. Dormea o noapte cu nevasta sau cu vreo drăguţă şi, după al doilea cântat de cocoşi, punea din nou şaua pe cal şi se înfăţişa la unitate, chiar înainte de a-şi fi pierdut cloşca cu pui sclipirile-i de diamante pe cer.

Mulţi, mai veseli din fire, erau bucuroşi din cale-afară că războiul se desfăşura pe lângă gardurile lor. „A dat huzurul pe noi!”, spuneau în glumă cazacii, care treceau cam des pe la neveste.

Comandamentul se temea îndeosebi de dezertări în masă către începutul muncilor de câmp. Kudinov vizita trupele şi le spunea cu o îndârjire neaşteptată de la firea lui moale:

— Mai bine să cutreiere vânturile a pustiu pe ogoarele noastre, mai bine să nu aruncăm nici un bob în pământ, decât să îngădui a se da drumul cazacilor de la unităţi! Pe acei care au să plece fără voie, îi vom bate cu vergile şi-i vom împuşca!

Grigori mai avu prilejul să ia parte la încă o luptă, lângă Klimovka. Pe la amiază, un schimb de focuri era în toi prin curţile din vatra satului. Puţin mai târziu, lanţurile de trăgători roşii coborâră în sat. La flancul stâng, înaintau încet şi cumpănit marinarii, cu scurtele negre – tot echipajul unui vas din Flota Mării Baltice. Printr-un atac vitejesc scoaseră afară din sat cele două sotnii ale regimentului de răsculaţi de la Karghinskaia şi le împinseră de-a lungul râpei, până la Vasiliovski.

Când soarta luptei începu să se încline de partea trupelor roşii, Grigori, care urmărea lupta de pe un colnic, făcu semn cu mănuşa lui Prohor Zâkov, care stătea cu calul său lângă un cheson cu muniţie, sări din mers în şa şi, ocolind colnicul, se îndreptă în trap zorit spre coborâşul de la Gusânka. Ştia că acolo se află o sotnie călare de rezervă din Regimentul 2. Călări prin livezi şi peste garduri până la locul ştiut. Zărind din depărtare cazacii descălecaţi, stând cu caii lor la conoveţe, îşi trase sabia şi strigă:

— Încălecarea!

Într-o clipă, cei două sute de călăreţi îşi luară caii. Comandantul sotniei veni călare în întâmpinarea lui Grigori.

— Pornim?

— Ar fi trebuit s-o faci mai demult! Stai cu gura căscată! răspunse Grigori, şi ochii lui scânteiară.

Oprindu-şi scurt calul, sări jos şi, din păcate, zăbovi cam mult, cam prea mult, strângând cât mai tare chingile (calul asudat şi înfierbântat se învârtea pe loc şi nu-l lăsa să strângă chinga de peste perniţa şeii, sforăia şi, descoperindu-şi mânios dinţii, încerca să-l ajungă pe Grigori cu picioarele dinainte). După ce întări zdravăn şaua, Grigori îşi vârî piciorul în scară şi, fără să se uite la comandantul sotniei, care asculta cu aer încurcat împuşcăturile ce creşteau apropiindu-se, zise scurt:

— Am să conduc eu sotnia! Până la ieşirea din sat, în coloană de plutoane, la trap – marş!

După ce ieşiră din sat, Grigori răspândi sotnia în val de atac, îşi încercă sabia, ca să vadă dacă iese uşor din teacă, şi apoi se depărtă la vreo treizeci de stânjeni de sotnie şi o luă la galop spre Klimovka. Ajuns pe creasta dealului, care cobora în partea de miazăzi până la Klimovka, îşi struni calul şi rămase o clipă privind. Ostaşii roşii, care călări, care pe jos, goneau în plină retragere prin sat, amestecaţi cu trăsuri şi căruţe de la trenul de luptă. Grigori se întoarse spre sotnie:

— Sabia afară! La atac, după mine înainte!

Îşi trase cu uşurinţă sabia, strigă cel dintâi „Ura-a-a!” şi, simţind în tot trupul un fior rece şi acea cunoscută uşurinţă a atacurilor, dădu drumul calului. Dârlogii tremurau între degetele mâinii stângi, întinşi ca o strună; sabia ridicată deasupra capului despica cu un şuierat vântul ce-l bătea în faţă.

Un nor uriaş şi alb, care se frământa pe aripile vântului de primăvară, astupă o clipă soarele, şi o umbră sură pluti pe deal, cu o amăgitoare încetineală, lăsându-l pe Grigori în urmă. Grigori îşi strămută privirea de la casele Klimovkăi, ce se apropiau mereu, la această umbră care aluneca pe pământul cafeniu şi nezbicit, la fâşia de lumină veselă, galbenă-aurie, care-i fugea undeva mereu înainte. Simţi deodată dorinţa nelămurită şi neînţeleasă de a ajunge din urmă această lumină, alergând pe pământ. Dădu pinteni calului şi-l lăsă în cel mai ropotitor galop, apropiindu-se de marginea curgătoare care despărţea lumina de umbră. Câteva zvâcneli de goană nebună şi peste capul calului, cu gâtul întins, se revărsa un mănunchi de raze, aprinzându-i părul roşcovan într-o luminoasă, puternică şi izbitoare strălucire. În clipa când Grigori depăşea marginea fugară a umbrei de nori, focuri de armă trosniră sec din ulicioară. Vântul le aducea atât de iute, încât păreau apropiate şi mai puternice. Încă o clipă, cu neputinţă de prins, şi Grigori, în tropotul de copite al calului, prin vâjâitul de gloanţe şi urletul vântului în urechi, nu mai auzi deodată ropotul greoi al sotniei din spatele său. Acest ropot greu, surd, al sutelor de copite făcând pământul să se zguduie, îi pieri din urechi, îndepărtându-se şi amuţind cu desăvârşire. În aceeaşi clipă, focurile celor din faţa izbucniră ca un rug în care ai aruncat vreascuri uscate, şi stoluri de gloanţe trecură vâjâind. Înspăimântat şi buimac, Grigori îşi întoarse capul, iar uimirea şi mânia îi schimonosiră chipul. Întorcându-şi caii, sotnia îl lăsase singur şi galopa îndărăt. Comandantul se învârtea pe alături, agitându-şi prosteşte sabia, plângând şi strigând ceva cu glas subţire, răguşit. Numai doi cazaci se apropiau de el şi Prohor Zâkov, care galopa spre comandantul sotniei. Ceilalţi goneau împrăştiaţi, înapoi, cu săbiile vârâte în teacă şi biciuindu-şi de zor caii.

Într-o singură străfulgerare, Grigori stăpâni calul din fugă, încercând să-şi dea seama de cele întâmplate la spatele său şi să priceapă de ce sotnia, care n-avea nici o pierdere, o rupsese pe neaşteptate la fugă. Şi cât durase această clipă, cugetul îl îndemna, nu îndărăt, ci tot înainte! Văzu într-o ulicioară, la vreo sută de stânjeni, şapte ostaşi roşii forfotind la o taceancă, în spatele unui gard. Se sileau să o întoarcă în aşa chip ca să poată îndrepta mitraliera asupra cazacilor, care atacau, dar tot nu izbuteau fiindcă ulicioara era, pesemne, prea strâmtă. Mitraliera lor tăcea, focurile de puşcă pocneau tot mai rar, şi vâjâitul aprig de gloanţe izbea tot mai rar auzul lui Grigori. Îndreptându-şi calul, Grigori încercă să se năpustească în ulicioară, sărind gardul răsturnat care împrejmuia pe vremuri o livadă. Îşi desprinse privirea de la gard şi zări îndată, nefiresc de limpede, chipurile marinarilor, ca şi cum le-ar fi văzul printr-un binoclu, tot mai aproape de el: se grăbeau să deshame caii. Le văzu scurtele negre, mânjite de noroi, beretele îndesate până peste ochi, făcând să le pară capetele ciudat de rotunde. Doi dintre ei tăiau ştreangurile; un al treilea, cu capul strâns între umeri, se trudea la mitralieră, iar ceilalţi trăgeau din picioare şi din genunchi focuri de armă asupra lui Grigori. Ajungând în dreptul lor, le zări mâinile, smucind închizătoarele, şi auzi focurile răsunătoare trase de la câţiva paşi. Urmau atât de repede, unul după altul, şi paturile armelor săreau atât de iute, strângându-se de umeri, încât Grigori, ud leoarcă de sudoare, se simţi străpuns de gândul vesel şi plin de siguranţă: „N-au să mă nimerească!”

Gardul trosni sub copitele calului şi rămase în urmă. Grigori îşi ridică sabia, alegând, cu ochii micşoraţi, marinarul din faţă. Frica îl străfulgeră din nou: „Au să izbească în plin: calul are să se ridice în picioarele dinapoi… au să mă omoare!…” Încă două focuri, un strigăt venit parcă din depărtare: „Să-l prindem de viu!” În faţa lui, rânjeau dinţii şi lucea chipul cu fruntea lată al matrozului plin de bărbăţie, sub panglicuţele beretei fluturate de vânt şi sub aurul spălăcit cu numele vasului… Opintindu-se cu picioarele în scări, Grigori izbi şi simţi cum sabia intră uşor în trupul moale al matrozului. Altul, zdravăn, şi cu gâtul gros, mai avu timp să-i găurească cu un glonţ muşchii umărului stâng, dar căzu în aceeaşi clipă cu capul despicat de sabia lui Prohor Zâkov. Un ţăcănit de închizător îl făcu pe Grigori să se întoarcă. Ochiul negru al unei ţevi de puşcă privea drept în ochii lui, din spatele căruţei. Grigori se smuci cu atâta putere în stânga, încât şaua se urni din loc şi calul, sforăind nebuneşte, se clătină pe picioare, scăpându-l astfel de moartea sigură, care vâjâi deasupra capului său; în clipa când calul sări peste oiştea căruţei, îl ucise pe loc pe cel ce trăsese, care n-a mai apucat să bage alt cartuş pe ţeavă.

În această neînchipuit de scurtă clipă (Grigori şi-o amintea mai târziu ca nespus de lungă), spintecă patru marinari şi, neauzind strigătele lui Prohor Zâkov, se repezi după al cincilea, care pieri din ochi după o cotitură. Dar comandantul sotniei i-o luă înainte, apucându-i calul de căpăstru.

— Încotro?! Au să te omoare!… Dincolo de magazii, mai au o mitralieră!

Cei doi cazaci şi Prohor descălecară, alergând la Grigori, şi-l coborâră cu sila de pe cal. El se zbătea în braţele lor, strigând:

— Lăsaţi-mă, bestiilor! Pe matrozime… pe toţi… îi fac praf!

— Grigori Panteleici! Tovarăşe Melehov! Dar dezmeticeşte-te odată! căuta să-l înduplece Prohor.

— Lăsaţi-mă, fraţilor! îi ruga Grigori cu glas străin, ceva mai potolit.

I-au dat drumul. Comandantul sotniei îi şopti lui Prohor:

— Urcă-l pe cal şi du-l la Gusânka! Mă tem că s-a scrântit ceva în el…

Se apropie de calul său şi dădu comanda:

— Încălecarea!

Dar Grigori îşi trânti căciula în zăpadă, stătu o clipă, legănându-se pe picioare, şi deodată dinţii îi scrâşniră; gemu înfricoşător; cu faţa schimonosită, începu să rupă copcile mantalei. Comandantul sotniei nici n-avu timp să facă un singur pas spre el, când Grigori se prăbuşi cu faţa în jos şi cu pieptul dezgolit în zăpadă. Zguduit în sughiţuri de plâns, începu să prindă cu gura zăpada rămasă sub gard. Apoi, într-o tresărire de limpezire a cugetului, încercă să se scoale, dar nu izbuti – şi, întorcându-şi capul ud de lacrimi şi chinuit de durere către cazacii îngrămădiţi în jurul său, strigă cu o voce spartă, sunând sălbatic:

— Pe cine am tăiat?! Şi se zvârcoli, pentru întâia oară în viaţa lui, scuturat de un acces îngrozitor, scuipându-şi cuvintele împreună cu spuma care i se ivi pe buze. Fraţilor, pentru mine nu-i iertare! Omorâţi-mă, pentru Dumnezeu… dumnezeii… Luaţi-mi viaţa!

Comandantul sotniei, împreună cu cel de pluton, veniră în fugă, îl înşfăcară zdravăn pe Grigori, rupându-i cureaua sabiei şi a porthărţii, îi astupară gura şi-i legară picioarele. Dar, şi după aceasta, el tot se mai încovoia sub ei, scormonind zăpada zgrunţuroasă cu picioarele încordate într-un spasm, şi, scoţând gemete, se bătea cu capul de pământul brăzdat de copite, de pământul acela gras de cernoziom sclipitor, unde se născuse şi-şi trăise viaţa, luând din plin de la ea – bogată în dureri şi săracă în bucurii – tot ce-i era sortit.

Numai iarba creşte pe pământ, primind cu nepăsare şi soarele, şi vremea urâtă, hrănindu-se cu seva dătătoare de viaţă a pământurilor şi plecându-şi smerit capul în suflarea ucigaşă a furtunii. Iar în cele din urmă moare cu aceeaşi nepăsare, după ce şi-a împrăştiat sămânţa în bătaia vântului, prohodind cu foşnetul firelor sale fără viaţă soarele de toamnă şi razele-i pe moarte…

A doua zi, Grigori predă comanda diviziei unuia dintre comandanţii de regimente şi plecă la Vioşenskaia, însoţit de Prohor Zâkov.

Iazul Rogojkinski, într-o văgăună adâncă de dincolo de Karghinskaia, era năpădit de cârdurile gâştelor sălbatice, care poposiseră acolo. Zâmbind, Prohor arătă cu biciuşca spre iaz.

— Bine ar fi, Grigori Panteleevici, să putem doborî măcar un gânsac! Ce mai rachiu ar mai merge cu el!

— Hai mai aproape, aş încerca să-l omor cu arma. Pe vremuri, trăgeam destul de bine.

Coborâră în văgăună. La o cotitură de deal, Prohor se opri şi rămase la cai, iar Grigori îşi scoase mantaua, puse piedica şi începu să se târască într-un şanţ plin de buruiana cenuşie de anul trecut. Se târî mult timp, aproape fără să-şi ridice capul, ca într-o misiune de recunoaştere, în apropiere de un post de pândă inamic, ca atunci, pe frontul nemţesc, la Stohod, unde omorâse o santinelă germană. Bluza lui verde, ieşită la soare, se contopea cu pământul cafeniu-verzui; şanţul îl ascundea ochilor ageri ai gânsacului de pază, care stătea într-un picior lângă mal, pe o moviliţă neagră de vreascuri, aduse de apele primăverii. Ajuns la distanţa potrivită pentru tragere, Grigori se ridică uşor. Gânsacul de pază îşi întorcea capul de şarpe, sur ca de piatră, şi privea atent în jurul său. În spatele lui, aşternea pe apă o cergă cenuşie-neagră de gâşte amestecate cu raţe şi cufundari, cu capete mari. Gâgâit uşor, măcăit, plescăit de apă se auzea dinspre iaz… „Pot să trag fără să mai pun înălţătorul”, gândi Grigori, cu zvâcnituri de inimă, proptind în umăr patul puştii şi ochind gânsacul de strajă.

După ce trase, Grigori sări în picioare, asurzit de vuietul aripilor şi de gâgâitul cârdului. Gânsacul în care trăsese se îndepărtă grăbit, tot mai sus, iar ceilalţi zburau deasupra iazului, rotindu-se într-un stol des. Necăjit, Grigori mai trase de două ori asupra cârdului în zbor, urmări cu privirea să vadă dacă nu cade nimic şi porni înapoi la Prohor.

— Priveşte! Priveşte! strigă Prohor, ridicat în picioare pe şa şi arătând cu biciuşca spre cârdul de gâşte, care pierea în zarea de azur.

Grigori se întoarse şi tresări, scuturat de fiorul patimii vânătoreşti: despărţindu-se de cârdul care se orânduise pe cer, un gânsac cobora tot mai jos, dând din aripi tot mai încet şi cu tot mai zvâcnite întreruperi. Ridicându-se în vârful picioarelor, cu palma pusă streaşină la frunte, Grigori nu-l slăbea din ochi. Gânsacul zbura răzleţit de cârdul care izbucnise în ţipete speriate şi deodată, lăsându-se tot mai jos, pe aripile slăbite, se repezi de la o mare înălţime, la marginea albă a unei aripi sclipind în soare.

— Încalecă!

Zâmbind larg, Prohor sări în grabă şi-i aruncă lui Grigori dârlogii. Urcară în galop dealul şi mai străbătură vreo optzeci de stânjeni în trap.

— Iată-l!

Gânsacul zăcea cu gâtul întins şi cu aripile larg desfăcute, ca şi cum ar fi îmbrăţişat pentru ultima oară pământul fără bucurii. Fără să se dea jos din şa, Grigori se aplecă şi-şi luă prada.

— Dar de unde l-a muşcat? întrebă Prohor.

Văzură că glonţul îi străpunsese pliscul în partea de jos, smulgându-i o bucată de os de lângă ochi. Moartea îl ajunse din urmă şi-l smulse din triunghiul cârdului, aruncându-l pe pământ.

Prohor legă gânsacul de şa. Îşi văzură de drum.

Trecură Donul cu bărcile, lăsându-şi caii la Bazki.

Ajuns la Vioşenskaia, Grigori poposi la un bătrân cunoscut, porunci să-i frigă gânsacul şi, fără să se prezinte la statul-major, îl trimise pe Prohor după rachiu. Se întinseră la băutură până seara. În toiul cislelor, gazda lăsă să-i scape o tânguire:

— Prea multă putere şi-au luat şefii la noi, în Vioşki, Grigori Panteleici!

— Care şefi?

— Cei noi… Kudinov şi cu alţii.

— Dar de ce?

— Grozav îi mai strâng pe cei care nu-s cazaci! Celor care au plecat cu roşii le iau femeile, fetele, bătrânii. Pe noră-mea au închis-o pentru fiu-meu. Urâtă treabă, şi fără nici un rost! Hai să zicem că 'mneata ai plecat peste Doneţ cu cadeţii, iar roşii ţi-l bagă la beci pe tatăl 'mneatale, Pantelei Prokofievici. Zici că drept ar fi?

— Nu, desigur!

— Iată însă că puterea de aici îi închide. Când treceau roşii, n-au făcut nici o supărare la nimeni, iar aceştia s-au făcut mai răi decât câinii, ca fiarele, de nu se mai satură!

Grigori se sculă, se clătină uşor pe picioare şi-şi întinse mâna spre mantaua atârnată pe pat. Nu era beat decât într-o oarecare măsură.

— Prohor, adă sabia şi mauserul!

— Unde te duci, Grigori Panteleici?

— Nu e treaba ta! Adu ceea ce ţi-am spus!

Grigori îşi puse sabia, mauserul, se încheie la manta şi se încinse, apoi porni de-a dreptul spre închisoarea din piaţă. Santinela de la intrare, un cazac dintre necombatanţi, îi tăie drumul:

— Ai permis de intrare?

— Lasă! Dă-te la o parte!

— N-am voie să las pe nimeni, fără permis de intrare. Aşa e ordinul!

Grigori abia trase sabia pe jumătate şi santinela dispăru pe uşă. Grigori îl urmă în coridor, fără să-şi ia mâna de pe garda sabiei.

— Să vie la mine şeful închisorii! strigă el.

Chipul i se făcu alb; nasul coroiat îi atârna ca la o pasăre de pradă, una din sprâncene i se strâmbă…

Un căzăcel şchiop, care îndeplinea slujba de gardian, veni în fugă; un băieţaş-furier se ivi din cancelarie. Curând veni şi şeful închisorii, somnoros şi supărat.

— Fără permis de intrare… dar ştii ce capeţi pentru asta?! tună el, însă, recunoscându-l pe Grigori şi desluşindu-i chipul, bolborosi speriat: Dumneata eşti, blagorodnicia… adică tovarăşe Melehov? Ce s-a întâmplat?

— Cheile de la celule!

— De la celule?

— Ce, vrei să-ţi spun de patruzeci de ori? Haide! Adu cheile, putoarea dracului!

Făcu un pas spre şef; acesta se dădu îndărăt, dar spuse destul de hotărât:

— Nu dau cheile. N-ai nici un drept!

— Dre-ept?!…

Grigori scrâşni din dinţi şi scoase sabia, care descrise şuierând sub tavanul jos al coridorului un cerc sclipitor. Furierul şi gardienii se împrăştiară ca vrăbiile speriate, iar şeful – mai alb decât varul – se rezemă de perete şi zise printre dinţi:

— Fă cum vrei! Iată cheile… Dar să ştii că te reclam.

— Am să-ţi arăt eu ţie! V-aţi îngrăşat aici, departe de front! Ai dracului viteji, băgaţi muierile şi bătrânii la puşcărie!… Am să vă scutur pe toţi! Marş pe front, scârnăvie, că acuşi te căsăpesc!

Grigori îşi vârî sabia în teacă, trăsni un pumn în ceafa şefului speriat şi răcni, îmbrâncindu-l spre ieşire cu genunchiul şi cu pumnii:

— Pe front cară-te! Cară-te!… Mama voastră de… păduchi afurisiţi ce sunteţi!

După ce-l scoase afară pe şeful închisorii, auzi un zgomot în curtea interioară şi se năpusti în fugă într-acolo. Lângă intrarea bucătăriei, stăteau trei gardieni; unul se trudea să tragă închizătorul ruginit al unei arme japoneze şi striga iute şi cu patimă:

— A atacat! Trebuie respins! Ce scrie în vechiul regulament?

Grigori scoase mauserul, şi gardienii o zbughiră la fugă pe poteci, în bucătărie.

— Toată lumea să iasă afară!… Acasă!… răcni Grigori, descuind uşile celulelor ticsite de lume şi agitând o legătură cu chei.

Astfel, dădu drumul tuturor deţinuţilor, în număr de vreo sută. Pe aceia care, de frică, nu cutezau să iasă, îi îmbrânci afară în uliţă şi încuie celulele goale.

Lângă poarta închisorii începuse să se adune lume. Deţinuţii se revărsau pe poartă afară, în piaţă, privind în jurul lor, cu spinarea încovoiată, grăbindu-se acasă. De la comandament se apropiau în fugă cazacii din plutonul de pază, grăbiţi, susţinându-şi săbiile; însuşi Kudinov venea cu ei, poticnindu-se.

Grigori părăsi, în urma tuturor, închisoarea golită de lume. Trecând prin mulţimea care îi făcu loc, înjură de mamă muierile lacome de noutăţi şi, gârbovit, porni încet întru întâmpinarea lui Kudinov. Cazacilor de la plutonul de pază care sosiseră la el şi începuseră să-l salute, recunoscându-l, le strigă:

— Marş la corpul de gardă, armăsarilor! Unde alergaţi de v-aţi încins? Marş!

— Noi am crezut că e vreo răscoală la puşcărie, tovarăşe Melehov!

— A venit furierul şi a zis: „A năvălit, zice, unul negru şi sparge lacătele!”

— Când colo – alarmă falsă!

Râzând şi vorbind între ei, cazacii o luară îndărăt. Kudinov se apropie în grabă de Grigori, potrivindu-şi din mers părul lung, răzvrătit, ieşit de sub şapcă:

— Noroc, Melehov! Ce este?

— Noroc, Kudinov! Uite, v-am golit puşcăria de lume!

— Cu ce drept? De ce?

— Le-am dat drumul la toţi şi pace! Ei, de ce-ţi beleşti ochii la mine? Voi cu ce drept închideţi muieri şi bătrâni necazaci? Ce e asta? Bagă de seamă, Kudinov!

— N-ai voie să faci samavolnicii! Asta e samavolnicie!

— Am să-ţi dau eu samavolnicie, mormântul şi coşciugul mă-ti! Când am să-mi chem regimentul de la Karghinskaia, au să vă găsească toţi dracii!

Îl apucă deodată pe Kudinov de cureaua moale caucaziană şi-l zgâlţâi, clătinându-l şi şoptindu-i cu o mânie rece:

— Vrei să dezgolesc îndată frontul? Vrei să scot sufletul din tine? Fir-ai… Grigori scrâşni din dinţi şi-i dădu drumul lui Kudinov, care zâmbea bleg. Ce te râzi?

Kudinov îşi îndreptă centura şi-l luă pe Grigori de braţ.

— Hai să mergem la mine. De ce ţi-a sărit muştarul? De-ai putea să te vezi: leit drac! Dar noi, frate, îţi duceam dorul… În ce priveşte închisoarea, e un fleac. Le-ai dat drumul, n-ai făcut nici un rău. Am să vorbesc cu băieţii să se mai astâmpere niţel, că au început să înşface toate muierile necazace care au bărbaţi la roşii… Dar de ce-mi ştirbeşti autoritatea, Grigori? Mare nebun mai eşti! Ai fi putut să vii şi să spui: „Uite aşa, trebuie să mai descărcăm puşcăria, să dăm drumul la cutare şi la cutare”. Noi i-am fi cercetat după liste şi am fi dat drumul unora şi altora. Nu! Ţie nu-ţi ajunge! Vii şi le dai drumul cu toptanul! Noroc că la noi criminalii mai primejdioşi stau separat; dar ce-ar fi fost dacă le-ai fi dat drumul? Năprasnică fire fierbe în tine! Kudinov îl bătu pe Grigori pe umăr şi râse. Eşti în stare să omori omul, dacă-ţi spune ceva împotrivă, sau – ştiu eu? – eşti gata să-i răscoli pe cazaci…

Grigori îşi smulse mâna din mâna lui Kudinov şi se opri în faţa clădirii comandamentului.

— Voi toţi v-aţi făcut viteji pe spinările noastre! Aţi umplut puşcăria cu oameni… Mai bine ai arăta acolo, pe poziţii, tot ce poţi!

— Am arătat la vremea mea, Grişa, şi nu mai prost decât tine. Uite acum: stai tu în locul meu şi eu îţi iau divizia…

— Bogdaproste, nu!

— Ei, vezi!

— Nu mai am despre ce să stau mult de vorbă cu tine. Mă duc acum acasă să mă odihnesc vreo săptămână. M-am cam îmbolnăvit… Şi pe deasupra, m-au rănit niţel la umăr.

— De ce te-ai îmbolnăvit?

— De obidă, zâmbi strâmb Grigori. Inima mi-i înveninată…

— Nu, fără glume, ce ai? Avem un doctor sau poate chiar profesor. E prizonier. L-au prins ai noştri lângă Şumilinskaia: era cu matrozii. Om serios, cu ochelari negri. Poate, ar fi bine să te vadă?

— Ducă-se dracului!

— Ei bine, du-te şi odihneşte-te. Cui i-ai predat divizia?

— Lui Reabcikov.

— Mai stai o clipă, unde te grăbeşti? Spune-mi ce mai e pe-acolo. Se zice că ai mai dat o lovitură. Aşa e? Mi-a vorbit aseară cineva că ai tăiat la Klimovka nişte matrozi, fără număr. E adevărat?

— Rămâi cu bine.

Grigori îşi văzu de drum, dar, după ce făcu câţiva paşi, se întoarse şi-i strigă lui Kudinov:

— Ascultă! Dacă mai aflu o dată că închideţi lumea…

— Nu, nu! Te rog să n-ai nici o grijă! Odihneşte-te!

Ziua plutea spre apus, după soare. O adiere de răcoare venea dinspre Don. Un stol de lişiţe trecu, şuierând din aripi, deasupra capului lui Grigori. Când şi intrase în ogradă, vântul aduse de undeva, de sus, dinspre Kazanskaia, ecoul unei salve de tunuri, plutind pe apa Donului.

Prohor puse la iuţeală şeile pe cai şi, ducându-i de dârlogi, întrebă:

— Mergem acasă? La Tatarski?

Tăcut, Grigori îi luă dârlogii şi încuviinţă din cap, fără să răspundă cu vorbe.

Rămas fără cazaci, Tatarski era pustiu şi posac. O sotnie pedestră din Tatarski fusese vremelnic dată ca întărire unui regiment din Divizia 5 şi aruncată pe malul stâng al Donului.

Trupele roşii, întărite cu rezervele din Balaşov şi Povorino, începură o ofensivă îndârjită, dinspre nord-est, ocupară un şir de sate din staniţa Elanskaia şi chiar se apropiară de ea. În lupta crâncenă care se desfăşurase în preajma staniţei, biruinţa rămase de partea răzvrătiţilor. Au câştigat-o, fiindcă puternice întăriri fuseseră aruncate în ajutorul Regimentelor „Elanski” şi „Bukanovski”, care se retrăgeau sub presiunea Regimentului roşu „Moscova” şi a două escadroane de cavalerie. Regimentul 4 al Diviziei 1 de răsculaţi, unde se afla şi sotnia de la Tatarski, sosi la Elanskaia, împreună cu o baterie cu trei tunuri şi două sotnii călări de rezervă, venind de la Vioşenskaia pe malul stâng al Donului. În afară de aceasta, pe malul drept fură concentrate întăriri însemnate, adunate în preajma satelor Pleşakov şi Matveevski, la vreo trei sau cinci verste de staniţa Elanskaia, peste Don. Pe dealul Ivrivskoi, fură instalate două tunuri. Unul dintre ochitori, un cazac din satul Krivskoi, vestit pentru tragerile sale fără greş, făcu să sară în aer, chiar de la prima lovitură, un cuib de mitralieră al roşilor şi sili să se scoale în picioare lanţul de trăgători, ascuns în desişul de sălcii roşii, măturându-l cu câteva şrapnele. Lupta sfârşi în favoarea răzvrătiţilor. Împingând trupele roşii în retragere, răsculaţii le azvârliră peste pârâul Elanka, apoi aruncară în urmărirea lor unsprezece sotnii de călărime; pe deal, nu departe de satul Zatolovski, ele ajunseră din urmă un escadron de roşii şi-i trecură pe toţi prin sabie.

De atunci infanteriştii din Tatarski rătăceau undeva pe malul stâng, printre movilele de nisip. Cazacii din această sotnie aproape că nu mai veneau în permisie. În schimb, de paşti aproape jumătate din sotnie se ivi deodată în sat, ca şi cum s-ar fi înţeles între dânşii. Cazacii petrecură acasă o zi, se înfruptară de dulce, se primeniră şi, luând ceva slănină, pâine uscată şi alte merinde din cămări, trecură peste Don, toţi laolaltă, ca o grămadă de credincioşi în pelerinaj – numai că aveau arme în loc de cârje – şi o luară spre Elanskaia. Neveste, mame şi surori îi petreceau cu ochii de pe dealul de la Tatarski şi de pe colnicul de deasupra Donului. Femeile boceau, ştergându-şi ochii plânşi cu colţurile basmalelor şi ale şalurilor, suflându-şi nasul în poalele fustelor de dedesubt… Iar pe malul celălalt al Donului, pe movilele de nisip din spatele pădurii, mergeau cazacii: Hristonea, Anikuşka, Pantelei Prokofievici, Stepan Astahov şi alţii. De baionetele puse la arme, atârnau săculeţe de pânză cu merinde; cântece de stepă, triste ca mirosul de cimbrişor, se risipeau în vânt; vorbele sunau lâncede… Nu erau tocmai veseli, dar nici flămânzi, toţi cu primeneli curate. Nevestele şi mamele fierseseră în ajun de sărbătoare apa cu care le-au spălat jegul intrat în piele şi le stârpiseră păduchii, lacomi de sângele de ostaş. Ce mai trai e şi pe acasă – dar poftim, du-te să înfrunţi moartea!… Şi merg. Flăcăi tineri de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, abia chemaţi în rândurile răsculaţilor, calcă pe nisipul călduţ, scoţându-şi cizmele şi cipicii. Se simt veseli, fără să ştie de ce; se iscă din când în când o hârjoană mai veselă între ei, mai răsună un cântec intonat de o voce tinerească, necoaptă. Pentru ei, războiul e ceva nou, tot un fel de joacă. În cele dintâi zile, trag cu urechea la gloanţele vâjâind şi-şi ridică capul de pe moviliţa de pământ jilav a locaşului de tragere. „Nişte neisprăviţi”, le spun cazacii cu trecut de luptători, învăţându-i, ca pe nişte tineri nepricepuţi ce sunt, cum să sape locaşe de tragere, cum să tragă, cum să-şi poarte în marş lucrurile ostăşeşti, cum să-şi aleagă adăposturi mai bune, şi chiar cum să ardă păduchii în foc şi cum să-şi înfăşoare piciorul în obială, ca să nu se rănească şi să umble nesupăraţi de cizmă. Şi „ţâncu” priveşte lumea în război, din jurul său, cu ochi de pasăre mirată, ridicându-şi capul şi zgâindu-se din locaşul de tragere, murind de curiozitate şi tot silindu-se să-i vadă pe „roşii”, până când un glonţ tras de vreun ostaş roşu îi va rupe firul vieţii. Dacă l-a doborât pe loc, zace „ostaşul” de şaisprezece ani, cu picioarele întinse, şi nu-ţi vine să-i dai nici vârsta lui copilărească: zace un flăcăiaş, cu mâinile mari de copil, cu urechile clăpăuge şi cu un început de mărul lui Adam în gâtul subţire, tineresc. Îl duc în satul său să-l îngroape în cimitirul unde au putrezit oasele moşilor şi strămoşilor săi; maică-sa îl va întâmpina, ridicând braţele, deznădăjduită, bocind mortul şi smulgându-şi din cap smocuri de păr cărunt. Iar apoi, când îl vor îngropa şi când se va usca lutul de pe mormântul său, ea va merge la biserică, îmbătrânită, aplecată până la pământ de durerea fără de sfârşit a mamei, şi-l va pomeni pe „Vaniuşka” sau pe „Siomuşka” al său, căzut în bătălie.

Dar se poate întâmpla ca glonţul să-l muşte pe Vaniuşka sau Siomuşka fără să-l omoare. Şi abia atunci va şti el ce este cruzimea războiului. Buzele abia atinse de un pufuşor negru îi vor tremura, strâmbându-se. Va striga „ostaşul”: „Mămuco dragă!” cu un glas de iepure ce seamănă atâta cu vocea de copil, şi lacrimi dese îi vor ţâşni din ochi. Căruţa sanitară îl va scutura în hârtoape, departe de orice drum, făcând să-l doară mai chinuitor rana. Om încercat, felcerul sotniei îi va spăla muşcătura de glonţ sau de schijă şi, râzând, îl va mângâia ca pe un copil: „Pe pisică s-o doară, pe coţofană s-o doară, iar lui Vaniuşka să-i crească la loc!” Iar „ostaşul” Vaniuşka va plânge, cerând să fie trimis acasă, tot chemându-şi mereu mama. Şi dacă rana i se va ogoi, el are să nimerească din nou în sotnie, şi atunci va învăţa cu desăvârşire ce înseamnă războiul. Are să mai petreacă o săptămână-două în lupte, pe front şi în ciocniri, inima i se va înăspri, apoi ai să-l vezi cum stă în faţa vreunui prizonier roşu şi, cu un picior scos înainte, scuipă la o parte, leit vreun vagmistru cu inimă de fiară, şi strecoară cuvintele printre dinţi, cu un glas de bas nefiresc: „Ei, mujicule, sângele mă-ti, mi-ai căzut în mână? A-ha-a! Ai vrut pământ? Egalitate? Desigur că eşti comunist? Mărturiseşte, bestie!…” Şi, ca să-şi arate „voinicia de cazac”, are să ridice arma, să-l omoare pe cel care îşi trăise viaţa ca să-şi găsească moartea pe pământul ţării Donului, luptând pentru Puterea sovietică, pentru comunism, pentru ca să nu mai fie războaie pe pământ.

Iar undeva, în gubernia Moscova sau Veatka, într-un sat pierdut din marea Rusie Sovietică, mama ostaşului roşu are să primească vestea că fiul ei „a căzut în lupta împotriva gărzilor albe, pentru eliberarea poporului muncitor de sub jugul moşierilor şi capitaliştilor…” şi-l va boci în hohote de plâns. Inima de mamă se va învălui în durere arzătoare, ochii ei stinşi se vor seca în lacrimi, şi are să pomenească întotdeauna, zi de zi, până la moarte, pe acela pe care l-a purtat în pântecele ei, pe acela pe care l-a născut în sânge şi în chinuri femeieşti şi care a căzut de mâna vrăjmaşului, undeva, în necunoscutele ţinuturi ale Donului…

Treceau două plutoane de infanterie de la Tatarski, care o luaseră razna de pe front. Acum se întorceau prin nisipurile largi ale dunelor, prin desiş de salcie roşie. Tinerii păşeau veseli, fără grijă: bătrânii, porecliţi în bătaie de joc „haidamaci”, mergeau cu suspine şi cu lacrimi ascunse în ochi: se apropia vremea să are, să boronească, să împrăştie sămânţa; pământul îi chema, strigând ziua şi noaptea, dar ei trebuiau să se bată şi să-şi prăpădească viaţa prin sate străine, să moară de trândăvie silită, de frică, de nevoi şi de urât. Iată de ce lacrimile ardeau obrajii bărboşi ai bătrânilor, iată de ce mergeau ei posomorâţi. Fiecare îşi amintea gospodăria părăsită, vitele, uneltele – toate acestea cereau braţe de bărbat, toate plângeau, lipsite de veghea gospodarului. Ce poţi să-i ceri unei femei? Are să se usuce pământul, n-are să se dovedească cu semănăturile, iar la anul, foametea o să-şi arate colţii. Nu degeaba spune zicătoarea din popor că „la gospodărie şi un moşnegel face mai mult decât o muiere tânără”.

Mergeau tăcuţi prin nisipuri şi se înviorară numai atunci când unul dintre tineri trase asupra unui iepure. Pentru cartuşul stricat degeaba (lucru oprit cu străşnicie prin ordinul comandantului răzvrătiţilor), bătrânii hotărâră să-l pedepsească pe cel vinovat. Îşi vărsară necazul pe flăcău şi-l bătură cu nuiele.

— Patruzeci de nuiele! propuse Pantelei Prokofievici.

— Prea mult!

— N-o să mai poată merge!

— Şaisprezece! răcni Hristonea.

Căzură la învoială pentru şaisprezece, număr cu soţ. Întinseră vinovatul pe nisip şi-i dădură jos pantalonii. Murmurând un cântec, Hristonea tăie cu briceagul nuielele, acoperite cu mâţişori galbeni şi pufoşi, iar Anikuşka le întrebuinţă pe spinarea flăcăului. Ceilalţi şedeau alături şi fumau. Apoi porniră mai departe. Cel pedepsit mergea anevoie, în urma tuturora, ştergându-şi lacrimile şi strângându-şi bine nădragii.

De îndată ce trecură nisipurile şi ieşiră pe pământuri cenuşii, începură să vorbească despre lucruri paşnice.

— Pământul, sărăcuţul de el, stă şi-şi aşteaptă stăpânul. Dar stăpânul n-are timp să vină! Îl poartă diavolii prin dealuri, face război! oftă unul dintre bătrâni, arătând o tarla ce se usca la soare.

Trecură pe lângă ogor şi fiecare se apleca, lua câte un bulgăre de pământ uscat, mirosind a soare de primăvară, îl strivea între palme şi zicea, înăbuşindu-şi suspinul:

— Taman bun pentru arat!

— Acum ar fi la ţanc să vii cu plugul!

— Dacă-l laşi vreo trei zile, să ştii că nici nu mai poţi semăna.

— La noi, în partea noastră, e cam devreme.

— Da, cam devreme! Uite colea, nu vezi că şi pe Don, mai sus de râpe, tot mai este zăpadă?

S-au oprit la popas şi mâncară. Pantelei Prokofievici dădu flăcăului pedepsit nişte lapte acrit în sac să-şi potolească foamea. Îl purta legat de ţeava armei, şi apa ce se scurgea din el şiroia pe tot drumul. Anikuşka râdea:

— Pe tine, Prokofievici, lesne-i să te afle după urmă, că după tine rămâne o dâră de apă ca după un bou!

Împărţindu-şi laptele cu flăcăul, Pantelei Prokofievici îi zise domol:

— Să nu porţi necaz pe bătrâni, prostule! Te-au bătut, ei şi? Mare nenorocire! Unul bătut face cât doi nebătuţi!

— Dacă ţi-ar fi ars câteva la fel, moş Pantelei, altfel ţi-ar fi cântecul!

— N-avea grijă! Mie mi-au ars şi mai şi, flăcăule!

— Mai?…

— Sigur ca da, mai tare… Fireşte, în vremurile vechi nu se bătea ca acum!

— Cum adică?

— Se bătea, nu glumă! Pe mine, măi băiete, m-a croit o dată tata cu huluba peste spinare, şi tot am scăpat cu viaţă!

— Cu huluba?!

— Dacă-ţi spun, cu huluba, ba bine că nu! Mă, nerodule, mănâncă lapte, ce tot caşti ochii la mine? Şi de ce ai lingură fără coadă? Ai rupt-o? Zevzecule! Prea puţine ţi-au croit astăzi!

După mâncare, hotărâră să doarmă o ţâră la aerul uşor şi ameţitor ca vinul. Se tolăniră pe jos, lăsând soarele să le încălzească spinările, şi, după ce-au tras un pui de somn, o luară din nou prin stepa cafenie, prin mirişti vechi, tot înainte, lăsând la o parte drumurile. Mergeau, îmbrăcaţi în surtucuri, în mantale, zeghi şi cojoace albe, încălţaţi cu cizme şi cu cipici, cu nădragi vârâţi în ciorapi albi, sau desculţi. Sacii de merinde se bălăbăneau, atârnaţi în baionete.

Priveliştea cetei de dezertori, întorcându-se înapoi la sotnie, era atât de puţin războinică, încât până şi ciocârliile, care-şi fluierau trilurile în marea azurie a cerului, se lăsau jos, în iarbă, lângă oamenii ce treceau.

Grigori Melehov nu găsi astfel nici un cazac în sat. Dimineaţa, îl aşeză în şa pe Mişatka al său, care crescuse ca din pământ, poruncindu-i să ducă la Don şi să adape calul, apoi merse împreună cu Natalia să-i vadă pe moş Grişka şi pe soacră.

Lukinişna îşi întâmpină ginerele cu lacrimi în ochi:

— Grişenka, drăguţule! Ne prăpădim cu totul fără Miron Grigorievici al nostru, Dumnezeu să-l odihnească!… Cine va munci acum câmpul pentru noi? Hambarele îs pline cu seminţe, iar la semănat n-are cine să iasă. Vai de sufletul meu nenorocit! Am rămas ca nişte orfani, nimeni n-are nevoie de noi, suntem străini şi de prisos!… Uită-te şi tu cum s-a năruit gospodăria noastră! Nu ne ajung mâinile ca să le dreagă pe toate!…

Avea dreptate. Gospodăria mergea cu paşi repezi spre ruină: boii stricau şi dărâmau gardurile din ogrăzi, pe alocuri stâlpii se prăbuşiseră; peretele de lut amestecat cu bălegar al magaziei, surpat de ape, se năruia şi el; aria nu mai avea împrejmuire; curtea era murdară; sub şopronul magaziei stătea o secerătoare ruginită, şi lângă ea se vedea cuţitul rupt… Peste tot erau numai semne de paragină şi delăsare.

„Ce repede se prefac în pulbere toate, fără de stăpân”, gândi cu nepăsare Grigori, cercetând gospodăria Korşunovilor.

Se întoarse în casă.

Natalia vorbea ceva în şoaptă cu maică-sa, dar tăcu, zărindu-l pe Grigori, şi-i zâmbi milog:

— Uite, Grişa, ce ne roagă mămuca… Parcă spuneai că ai să te duci la câmp… Le-ai semăna poate şi lor vreo deseatină?

— Dar pentru ce să mai semănaţi, mamă? o întrebă Grigori. Aveţi hambarele pline de grâu!

Lukinişna plesni din mâini.

— Grişenka, cum îţi vine să vorbeşti aşa? Dar cu pământul cum rămâne? Răposatul nostru a pregătit trei ogoare, gata arate.

— Nu face nimic, nu se strică. La anul, dacă vom mai fi în viaţă, îl vom semăna.

— Se poate una ca asta? Să stea pământul aşa, fără rost?

— Când s-or depărta fronturile mai încolo, uite, atunci n-aveţi decât să semănaţi, zise Grigori, încercând să-şi înduplece soacra.

Dar ea o ţinea morţiş înainte, chiar se supără parcă pe Grigori şi, către sfârşit, îşi pungi buzele tremurânde:

— Bine, dacă n-ai timp… sau, poate, dacă n-ai poftă să ne ajuţi…

— Bine, fie! Am să mă duc mâine la semănat şi am să vă fac şi vouă vreo două deseatine. Are să vă ajungă… Dar moş Grişaka mai trăieşte?

— Mulţumescu-ţi ţie, dragă! zise Lukinişna, bucuroasă, luminându-se la faţă de fericire… O să-i spun îndată Gripaşkăi să-ţi aducă seminţele… Întrebi de moşu! Tot nu l-a strâns Dumnezeu la dânsul. Trăieşte, dar parcă n-ar mai fi în toate minţile. Stă zile şi nopţi întregi şi citeşte sfânta scriptură. Câteodată, începe să vorbească de nu-l mai poţi pricepe, numai pe limba bisericească… Ar fi bine să te duci şi să-l vezi. E în odaie.

O lacrimă se prelinse pe obrazul plin al Nataliei.

Zâmbind printre lacrimi, Natalia istorisi:

— Întru astăzi la el, iar el îmi zice: „Ah, femeie vicleană! De ce nu vii să mă vezi? Nu mai am mult de trăit… Când va fi să mor, am să pun o vorbă pe lângă Dumnezeu şi pentru tine, nepoţica mea! Vreau să mă liniştesc în pământ, Nataliuşka… Pământul mă cheamă. E vremea!”

Grigori intră în odaie. Un iz de tămâie, de mucegai şi putregai, mirosul de om bătrân şi neputincios, îl izbi în nări. Moş Grişaka, în aceeaşi uniformă cenuşie, cu petliţe roşii, şedea pe pat. Nădragii largi îi erau bine cârpiţi, ca şi ciorapii de lână. Îngrijirea bunicului trecuse asupra Gripaşkăi, care începea să iasă din vârsta copilăriei şi veghea asupra lui cu drag şi cu tragere de inimă, aşa cum făcea Natalia, când era fată mare.

Moş Grişaka stătea cu Biblia pe genunchi. Privi la Grigori, pe sub ochelarii cu rama de alamă înverzită, şi-şi rânji gura plină de dinţi albi:

— Tu eşti, oştene? Teafăr? Te-a ocrotit Dumnezeu de glonţul cel rău?… Ei, slavă domnului. Ia şezi, colea.

— Şi matale, cum o duci cu sănătatea, moşule?

— Aud?

— Cum o duci cu sănătatea, zic.

— Sucit om! Zău, sucit mai eşti! Ce fel de sănătate pot să mai am la vârsta mea! Păi, merg aproape pe o sută. Da. Pe o sută… I-am trăit şi nici n-am băgat de seamă cum… Parcă ieri umblam cu moţul bălai, tânăr şi voinic. Iar astăzi, m-am trezit bătrân, cum mă vezi… A pierit în fugă viaţa, ca un fulger de vară, şi nu mai este… Mi-au slăbit de tot balamalele. Sicriul mă aşteaptă de atâţia ani în hambar, iar Dumnezeu şi-a uitat pesemne de mine. Eu, păcătosul, îl rog din când în când: „Întoarce-ţi, doamne, privirea ta milostivă asupra robului tău Grigori! Degeaba mai calc pământul, s-a scârbit şi el de mine…”

— Lasă, moşule, că mai ai de trăit. Uite, ţi-e gura plină de dinţi.

— Aud?

— Ai dinţi berechet!

— Dinţi? Tare mai eşti prost! se supără moş Grişaka. Cu dinţii n-ai să opreşti sufletul, când va fi să-ţi iasă din trup… Şi tu, tot faci război, bezmeticule?

— Fac.

— Şi Mitiuşka al nostru e în pribegie; are să aibă şi el necazuri cu nemiluita.

— Are să aibă.

— Aşa zic şi eu. Da' pentru ce vă războiţi nici voi nu ştiţi! Toate se împlinesc după porunca domnului. De ce şi-a găsit moartea Miron? Pentru că a mers împotriva lui Dumnezeu, a răzvrătit norodul împotriva stăpânirii. Şi orice stăpânire este de la Dumnezeu. Chiar de-ar fi ea şi a lui antihrist, şi tot de la Dumnezeu este! I-am spus-o de pe atunci: „Miron, să nu-i scoţi din minte pe cazaci! Nu-i asmuţi împotriva stăpânirii, nu-i vârî în păcate!” Iar dânsul: „Nu, tată, nu pot să rabd! Trebuie să se scoale şi să nimicească această stăpânire, care ne duce la sapă de lemn. Am trăit omeneşte, ca să ajungem cerşetori?” Ei, şi n-a răbdat! Cine a ridicat sabia, de sabie va pieri! Adevărat este! Spune lumea că tu, Grişka, ai fi ajuns la gradul de general, comanzi divizie. E adevărat sau nu?

— E adevărat.

— O comanzi?

— Da, o comand.

— Şi unde ţi-s epoleţii?

— I-am desfiinţat.

— Neam de nebuni!… I-ai desfiinţat? Păi ce fel de general mai eşti tu atunci? Numai în bătaie de joc! Cei care-au fost odată şi odată se chemau generali; îţi era drag să te uiţi la unul: gras, burtos şi falnic! Iar tu, ce eşti tu? Nimica toată, şi atât. Ai doar o măntăluţă jerpelită, toată tăvălită în noroi, şi nici tu epoleţi de fireturi, nici tu eghileţi albi la piept. Numai păduchi, până peste cap.

Grigori râdea din toată inima. Dar moş Grişaka îi dădu înainte, cu patimă:

— Să nu râzi, scârnăvie! Duci oamenii la moarte, după ce i-ai ridicat împotriva stăpânirii. Ţi-ai luat un mare păcat pe suflet şi nu trebuie să rânjeşti cu toţi dinţii! Aud?… Vezi că aşa e? De răpus, tot au să vă răpună pe toţi şi, o dată cu voi, la fel şi pe noi. Dumnezeu are să vă arate calea lui… Poţi spune că Biblia nu vorbeşte despre năprasnicele noastre vremuri? Ian ascultă aici, să-ţi slovenesc de la Ieremia prorocul cetire…

Bătrânul frunzări cu degetele lui de ceară filele galbene ale Bibliei şi începu să citească rar, despărţind fiecare silabă:

— Vestiţi şi faceţi cunoscut între popoare, ridicaţi steag, strigaţi şi nu tăinuiţi, ci grăiţi: Babilonul e luat, Bel e ruşinat, Merodah e zdrobit, chipurile lui cele cioplite sunt batjocorite şi idolii lui sunt sfărâmaţi. Căci de la miazănoapte s-a ridicat asupra lui poporul care va preface pământul în pustie şi nimenea nu va locui acolo, nici om, nici dobitoc, toţi se vor ridica şi se vor duce…” Ai priceput, Grişka? Au să vină de la miazănoapte şi au să vă sucească gâtul, vouă, răzvrătiţilor! Ascultă mai departe: „În zilele acelea şi în vremea aceea, zice domnul, vor veni fiii lui Israil şi fiii lui Iuda, umblând laolaltă şi plângând, vor merge şi vor căuta pre domnul Dumnezeul lor. Poporul meu a fost ca oile cele prăpădite; păstorii lor le-au abătut din cale şi le-au împrăştiat prin munţi; rătăcit-au ele de pe munte la deal…”

— Ce-o mai fi şi asta? Cum să le înţeleg? întrebă Grigori, care nu prea pricepea limba bisericească.

— Iată cum, scârnăvie! Însemnează că voi, răzvrătiţilor, aveţi să umblaţi prin munţi, pentru că nu sunteţi păstori pentru cazaci şi, fiind voi singuri mai proşti decât berbecii, nu ştiţi ce faceţi… Ascultă mai departe: „Şi şi-au uitat culcuşul lor, şi toţi cei ce-i găseau îi mâncau”. Şi asta taman aşa este! Nu vă mănâncă păduchii acum?

— Nu mai putem de păduchi, mărturisi Grigori.

— Uite cum se potriveşte totul! Şi mai departe: „Şi grăit-au vrăjmaşii lor: să nu-i cruţăm, deoarece au păcătuit domnului. Fugiţi din Babilon şi plecaţi din ţara caldeenilor, ieşiţi şi veţi fi ca ţapii înaintea oilor. Căci iată, voi ridica şi voi aduce asupra Babilonului adunare de popoare din pământul de la miazănoapte; acelea se vor înşira împotriva lui şi el va fi robit, deoarece săgeata omului puternic şi iscusit nu cade în zadar… Şi Caldeea va fi pradă lor, şi pustiitorii ei se vor sătura, zice domnul, căci voi, răpitorii moştenirii mele, v-aţi veselit şi aţi vorbit vorbe multe.”

— Moş Grigori! Mai bine tălmăceşte-mi acestea în graiul rusesc de toate zilele, ca să le pricep, că aşa tot nu pot înţelege nimic, îl întrerupse Grigori.

Dar bătrânul molfăi din buze, îl privi cu ochii goi şi zise:

— Acuşi isprăvesc, ascultă! „Aţi săltat ca nişte viţei pe iarbă şi aţi dat cu coarnele ca nişte boi. Mama voastră va fi în ruşine mare şi va roşi născătoarea voastră, ţara; iată, va fi ea cea din urmă dintre toate şi pustie, de netrecut şi uscată. De mânia domnului ţara lor va ajunge nelocuită şi toată va fi deşartă. Tot cel ce va trece prin Babilon se va minuna şi va fluiera, văzând rănile lui…”

— Dar ce vor să spună toate astea? întrebă Grigori, cam scos din răbdări.

Moş Grişaka nu răspunse, închise Biblia şi se culcă pe pat.

„Iată cum sunt oamenii, gândi Grigori, pe când ieşea din odăiţă. De tineri umblă ca turbaţii, beau votcă şi săvârşesc tot soiul de păcate, iar la bătrâneţe, cu cât mai bezmetici au fost în tinereţe, cu atât mai vârtos se ascund după poalele lui Dumnezeu. Uite-l pe moş Grişaka! Are dinţii ca de lup. Spun oamenii că, tânăr, când a venit de la militărie, toate muierile din sat au avut de pătimit din pricina lui: şi cele cuminţi, şi cele mai rele de muscă, ale lui au fost. Iar acu? Nu, dacă am să ajung şi eu la bătrâneţe, n-am să citesc asemenea năzdrăvănii! N-am nici o poftă de sfinte scripturi!”

Grigori se întorcea de la soacră-sa, gândindu-se la cele spuse de moş Grişaka şi la prorocirile tainice, neînţelese, ale Bibliei. Natalia păşea şi ea fără să spună nimic. De astă-dată îşi întâmpinase bărbatul cu o neobişnuită asprime. Zvonul despre chefurile şi petrecerile lui Grigori cu muierile de prin satele staniţei Karghinskaia ajunsese, pesemne, şi la urechile ei. În seara zilei în care a sosit, îi făcuse patul în odaie şi se culcă pe o ladă, învelindu-se cu o şubă. Dar nu-i spuse nici o vorbă de dojană, nu l-a întrebat despre nimic. Grigori se ferecase în el toată noaptea, hotărând să nu-i ceară deocamdată nici o lămurire asupra acestei răceli, atât de neobişnuită în viaţa lor…

Mergeau tăcuţi pe uliţa pustie, străini unul de altul, mai rău ca niciodată. Un vânt călduţ şi mângâietor adia dinspre miazăzi; la apus, se îngrămădeau nori deşi şi albi, ca în toiul primăverii. Crestele lor albe-albăstrui, ca de zahăr, se clătinau, unduindu-se, şi se înghesuiau deasupra dealului înverzit de lângă Don. Se auzea cel dintâi tunet; un miros de muguri plesniţi, mirosul de cernoziom reavăn al pământului dezgheţat pluteau prin sat ca o mireasmă înviorătoare şi dătătoare de viaţă. Oglinda albastră a Donului revărsat era tulburată de valuri cu coama albă, vântul din josul apelor aducea umezeală răcoroasă, miros iute de frunze putrede şi de lemn ud. Covorul lung al arăturilor de toamnă, întins pe urcuşul dealului ca un petic. De catifea neagră, aburea în văzduh; şuviţe de aer cald tremurau plutind peste culmile dealurilor, iar sus, deasupra drumului, o ciocârlie îşi fluiera cu patimă trilurile, şi ţiştarii ţiuiau subţirel, trecând peste şleau. Soarele, măreţ şi mândru. Se înălţa deasupra acestei lumi întregi, din care răsufla rodnicia cea mare şi belşugul puterilor dătătoare de viaţă.

Pe la mijlocul satului, lângă un podeţ de peste o râpă îngustă, unde apa de primăvară curgea de la deal spre Don, cu un susur vesel, zburdalnic, Natalia se opri. Aplecându-se, ca pentru a-şi lega cureluşa de la cipic, dar – la drept vorbind – pentru a-şi ascunde faţa de Grigori: îl întrebă:

— De ce taci?

— Da' despre ce să vorbesc cu tine?

— Ai despre ce… Povesteşte-mi cum ai chefuit la Karghinskaia, cum ai petrecut cu târfele…

— Ai şi aflat?… Grigori îşi scoase punga de tutun, ca să-şi răsucească o ţigară; sulfina, amestecată cu tutun sălbatic, răspândi în văzduh o mireasmă dulce. Grigori trase fum în piept şi întrebă din nou: Zi, ai şi aflat? De la cine?

— Ştiu, odată ce spun. Ştie tot satul, a avut doar de la cine să afle.

— Ei, dacă ştii, ce rost are să-ţi mai povestesc?

Grigori dădu drumul la pas, făcând să răsune, în tăcerea străvezie a primăverii, scândurile podeţului de sub picioarele sale, împreună cu zgomotul de paşi mărunţi ai Nataliei, care ropoteau grăbiţi în urma lui. După ce trecură podeţul, Natalia merse în tăcere, ştergându-şi lacrimile care o podideau întruna; apoi, stăpânindu-şi plânsul. Îl întrebă cu glas tremurător:

— Începi iar?

— Lasă, Natalia!

— Hârbar afurisit şi nepotolit! Pentru ce mă chinui din nou?

— Mai cuminte ar fi să pleci mai puţin urechea la toate minciunile.

— N-ai mărturisit-o singur?

— Mi se pare că ţi le-au încornorat pe toate, mai mult decât a fost. Recunosc că sunt cam vinovat faţă de tine… Dar ea e de vină, Nataşka: ea, viaţa… Umbli tot timpul pe hotarul morţii, aşa că mai calci câteodată peste brazdă…

— Nu te gândeşti că ai copii mari! Cum de nu ţi-e ruşine să te uiţi la mine?

— Ha, ruşine! Dinţii albi ai lui Grigori se dezveliră într-un zâmbet. Râse. Am şi uitat să mă mai gândesc la ruşine. Ce ruşine, când toată viaţa s-a clătinat pe picioare?… Omori oamenii… Nici nu ştii pentru ce se petrec toate nebuniile astea… Şi cum să-ţi mai spun? Tot n-ai să pricepi! În tine fierbe acum numai răutatea de muiere, şi n-ai să ajungi cu gândul la ceea ce-mi roade mie inima şi mi-o stoarce de sânge. Uite, m-am dat şi la beţie. Mai deunăzi a dat şi boala în mine: mi s-a oprit inima o clipă, m-au trecut fiorii… Chipul lui Grigori se întunecă; îi era greu să găsească cuvintele. Nu mai pot îndura, şi de aceea tot caut să le uit toate, fie cu rachiul, fie cu muierile… Stai! Lasă-mă să vorbesc: pe mine mă roade, mă mănâncă şi mă roade… Viaţa nu-i aşa cum trebuie, şi poate că şi eu sunt de vină… Ar trebui acum să ne împăcăm cu roşii şi să izbim în cadeţi. Dar în ce chip? Cine are să ne împace cu Puterea sovietică? Cum să încheiem socoteala tuturor păsurilor noastre?… Jumătate din cazaci sunt dincolo de Doneţ, iar cei care au rămas aici s-au înrăit de tot şi răstoarnă totul cu gaibele în sus… Mie, Nataşka, mi s-au tulburat toate în cap… Iar colac peste pupăză, mai iată-l acum şi pe moş Grişaka al tău că-mi citeşte din Biblie şi spune că n-am făcut cum trebuie; că n-ar fi trebuit, zice, să ne răzvrătim. L-a vorbit de rău şi pe taică-tău.

— Bunicul s-a smintit de mult! E rândul tău, se vede.

— Uite, numai la atâta te duce capul! Mintea ta nu te-ajută să te ridici la altceva…

— O-of şi iar of! Mai bine ar fi să nu-mi tot îndrugi atâtea în bobote. Ai făcut porcării peste porcării, eşti vinovat, iar acum dai vina pe război. Toţi sunteţi la fel! Parcă n-aş fi suferit şi eu atâta din pricina ta, afurisitule! Îmi pare rău şi-acum că nu m-am tăiat cu totul, să-mi fac o seamă…

— Vezi şi tu că nu mai am cum să stau de vorbă cu tine… Dacă ţi-e greu să răbzi, ţipă; lacrima vă moaie totdeauna durerea voastră de muieri… Eu însă nu te mai pot mângâia. M-am spurcat atâta de sângele altora, încât nici nu-mi mai trece prin gând să am milă de nimeni. Nici de copii aproape că nu mai simt milă, cât despre mine – nici nu mă gândesc. Războiul m-a stors de tot. Mi-e groază de mine însumi… Dacă te-ai uita în sufletul meu, ai vedea că acolo totul e negru, ca într-o fântână sleită, fără apă…

Se apropiaseră cu totul de casă, când o ploaie piezişă, cu picături mari, se revărsă dintr-un nouraş cenuşiu, care venise în zbor deasupra lor. Începu a stropi colbul uşor şi încins de soare, trecu cu un pârâit pe acoperişuri şi aduse o adiere proaspătă şi răcoroasă. Grigori se descheie la manta, învelind-o sub pulpana unei poale pe Natalia, care plângea cu hohote, şi o îmbrăţişă. Intrară în ogradă strânşi unul în celălalt, sub ploaia veselă de primăvară, înfăşuraţi în aceeaşi manta.

Seara, Grigori se apucă să dreagă în curte plugul şi braţele semănătorii. Feciorul lui Semion Ceaun, un băiat ca de vreo cincisprezece ani, care învăţase meseria de fierar şi rămăsese, din ziua când a izbucnit răzmeriţa, singurul fierar din Tatarski, aşeză cu chiu, cu vai brăzdarul la vechiul plug al Melehovilor. Totul era pregătit pentru muncile de primăvară. Boii ieşiseră cu bine din iarnă. Fânul strâns de Pantelei Prokofievici le ajunsese din belşug.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Grigori se pregăti pentru plecare în stepă. Ilinişna şi Duniaşka se apucară de cu seară să aprindă focul în cuptor, ca să gătească de mâncare pentru plugarul lor, înainte de revărsatul zorilor. Grigori avea de gând să muncească vreo cinci zile, să semene pământul său şi pe al soacrei, să mai are vreo două deseatine pentru bostănărie şi pentru floarea-soarelui, apoi să-l cheme pe bătrân din sotnie, ca să isprăvească semănăturile.

Un fumuleţ liliachiu se ridica din horn către cer; Duniaşka alerga prin ogradă, strângând vreascuri uscate pentru foc. Crescuse fată mare de toată frumuseţea. Grigori se uită la trupul ei rotunjit, la sânii ridicaţi, şi-şi zise cu tristeţe şi cu necaz în gând: „Uite ce fată a crescut! Zboară viaţa ca un cal iute de picior. Parcă mai ieri era o fetiţă mucoasă, când alerga cu cosiţele pe spinare, ca două codiţe de şoarece, iar acum uite-o, bună s-o măriţi chiar astăzi. Şi eu, cu părul fulguit de ninsoare, n-am să mai am drept şi parte la nimic… Bine a zis moş Grişaka: „A pierit în fugă viaţa, ca un fulger de vară”. Şi aşa e scurt sorocul vieţii omeneşti, darmite acum, când trebuie să te lipseşti şi de ceea ce-ţi era dat a trăi… Mama mă-ti de aşa bucurie de viaţă! Dacă o fi să mă omoare, măcar s-o facă atunci cât mai curând.”

Daria se apropie de el. Se întremase uimitor de repede după moartea lui Petro. În cele dintâi zile se prăpădea de durere, se îngălbenise la faţă şi chiar îmbătrânise parcă. Dar odată cu cea dintâi adiere a vântului poznaş de primăvară, cu cele dintâi mângâieri ale soarelui, durerea Dariei pieri împreună cu zăpada ce se topise. Pe obrajii săi prelungi înflori o gingaşă rumeneală, ochii stinşi străluciră din nou, iar mersul îşi căpătă sprinteneala de totdeauna… Totodată i s-au întors şi vechile apucături: arcurile subţiri ale sprâncenelor luceau din nou de spoiala neagră, iar obrajii de sulimanuri grase; îi înviase şi pofta de a face hazuri şi de a o zăpăci pe Natalia cu câte o vorbă cu două înţelesuri; un zâmbet tulbure de nelămurită aşteptare îi juca din ce în ce mai des pe buze… Viaţa triumfătoare îşi lua din nou drepturile.

Se apropie de Grigori şi se opri, zâmbindu-i. Un miros ameţitor de alifie cu zeamă de castraveţi se răspândea pe chipu-i plin de vino-ncoa.

— Pot să-ţi ajut cu ceva, Grişenka?

— N-ai de ce.

— Ah, Grigori Panteleici! Aspru te-ai mai făcut cu o sărmană de văduvă ca mine. Nici nu-mi zâmbeşti şi nici măcar nu dai din umăr!

— Mai bine du-te şi fă demâncare, că prea numai gura-i de tine!

— Pagubă-n ciuperci!

— Ori ajut-o pe Natalia. Uite, Mişatka umblă mai murdar ca un godac!

— Atât mi-ar mai lipsi! Voi să-i faceţi, iar eu să vi-i spăl! Aşteaptă tu mult şi bine! Natalia ta e ca o iepuroaică: are să-ţi mai facă vreo zece, iar eu am să-mi rod mâinile tot ghilosindu-i pe toţi.

— Hai, hai, ajunge! Du-te!

— Grigori Panteleici! Mata eşti singurul bărbat la toate din sat. Nu mă goni, las-mă să mă uit măcar din depărtare la mustăcioara mătăluţă cea neagră şi plină de ispită.

Grigori râse şi-şi aruncă înapoi părul de pe fruntea asudată.

— Mă, dată dracului mai eşti! Cum a putut bietul Petro s-o scoată la capăt cu una ca tine? Că tu, dacă apuci ceva… nu-i mai dai drumul din mână, să rămâi păgubaşă!

— N-avea nici o grijă! încuviinţă Daria cu un fel de fală şi, urmărindu-l cu ochii jucăuşi şi vicleni, aruncă privirea, cu o prefăcută spaimă, spre casă. Văleu, mi s-a părut că a ieşit Natalia afară… Habar n-ai cât de zuliară-i! Azi, când şedeam la masă, m-am uitat numai o dată la tine, şi ea îndată s-a schimbat la faţă. Iar nevestele mai tinere de la noi mi-au şi spus aseară: „Ce înseamnă asta? N-avem nici un cazac în sat, iar Grişka al vostru a venit în permisie şi nu pleacă o clipă de lângă nevastă-sa. Dar noi, zic ele de colo, n-avem drept să trăim? O fi el cu atâtea răni şi, chiar dacă a rămas numai cu jumătate din ceea ce a avut, noi ne-am prinde cu dragă inimă să ne mulţumim şi cu jumătatea care i-a rămas. Spune-i să nu mai umble noaptea prin sat, că, dacă-l prindem, moartea i se trage!” Dar eu: „Nu, suratelor, zic, Grişa al nostru calcă strâmb numai atunci când e prin sate străine, iar când ajunge acasă se ţine numai de fusta Nataliei. De la o vreme, s-a făcut sfânt cu adevărat…”

— A dracului muiere! izbucni în hohote Grigori, fără nici o supărare. Ai o limbă ca o mătură!

— Uite, aşa sunt eu! Dar Nataşenka ta, frumoasa ta zână din poveşti, mi se pare că tot ţi-a dat peste labe? Aşa-ţi trebuie, ca să nu mai calci legea!

— Bine, bine… Du-te, Daşka! Nu te amesteca în treaba altora.

— Nici nu mă amestec. Doar atâta pot să-ţi spun, că Natalia ta i-o proastă. I-a venit bărbatul, iar ea face nazuri ca o prinţesă şi se culcă singură pe o ladă… Nu, eu nu m-aş lipsi de bărbat! Numai să pun mâna pe vreunul… L-aş băga în sperieţi şi pe-un viteaz ca tine!

Daria scrâşni din dinţi, râse tare şi-şi văzu de drum, scuturându-şi cerceii sclipitori de aur şi întorcându-se din mers să privească din când în când la Grigori, care râdea şi el, destul de încurcat.

„Mă, frate Petro, mare noroc ai avut tu să mori taman la timp, gândi Grigori înveselit. Daria asta are o mie şi unu de draci în ea! Mai devreme ori mai târziu. Tot mureai din pricina ei!”

În satul Bahmutkin, se stingeau cele din urmă lumini. Un pui de ger ferecase băltoacele cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Un stol de cocori întârziaţi în drum poposi peste noapte pe o mirişte veche, în spatele satului, dincolo de toloacă, şi strigătele lor îngânate şi obosite veneau până la sat, aduse de vântul şăgalnic dinspre nord-est, făcând şi mai fermecătoare blânda tăcere a nopţii de aprilie. Umbre dese pogorau asupra livezilor; o vacă mugi undeva, şi totul se cufundă din nou în tăcere; din când în când, numai ţipetele triste ale culicilor, care zburau şi noaptea, numai şuierul sec al nenumăratelor aripi de raţe sfâşiau această tăcere: cârduri de raţe treceau în zbor, grăbindu-se să ajungă cât mai repede la întinsul apelor revărsate ale Donului… Apoi, glasuri de oameni răsunară într-o ulicioară mărginaşă; se aprinseră scânteieri de ţigări, se auzi sforăit de cal, trosnet de noroi întărit de îngheţ şi străpuns de copitele cailor. O patrulă se întorcea în sat, unde se mai aflau două sotnii de cazaci, din Brigada 6 independentă a forţelor de răsculaţi. Cazacii se aşezară în ograda unei case de la margine şi, tăifăsuind între ei, îşi legară caii în jurul unei sănii din mijlocul ogrăzii, unde puseră ceva hrană pentru ei. O voce de bas puţin răguşită începu un cântec de joc, rostind agale cuvintele, pe un ton ostenit şi încet:

Am umblat încetişor, Am călcat tot binişor, Şi cu-o mândră din trecut Să glumesc am început…

Un tenor plin de voioşie se înălţă îndată deasupra basului adânc şi începu vesel, cu triluri:

Fata gluma-mi n-a primit, Drept în faţă m-a plesnit:

Inimioara-mi de cazac S-a aprins, s-a-ntărâtat…

Alţi başi intrară în cântec, ritmul se făcu mai iute şi mai vioi. Iar acelaşi tenor, fălindu-se cu frumuseţea notelor de sus, de la sfârşitul cuvintelor, urmă cu putere şi cu o veselie molipsitoare:

Mâneca mi-am suflecat, Fetei palme i-am cărat, Şi ea stă, mândruţa mea, Roşie ca o lalea, Roşie ca o lalea, Stă şi rău se necăjeşte: „Ce iubit îmi eşti? grăieşte, Pe prietenele mele Şapte ai iubit din ele, Iar a opta – văduvioară, Şi a noua – soţioară, Iar a zecea, tot pe mine…

Ticălos ce-mi eşti!”

Şi strigăte de cocori pe ogoare pustii, şi cântec voinicesc, şi şuieratul aripilor de raţe în bezna nopţii – toate le auzeau cazacii stând în spatele morii de vânt, la pichetul de pază. Urât din cale-afară le mai era să stea culcaţi noaptea, pe pământ rece şi întărit de ger. N-ai voie nici să fumezi, nici să schimbi o vorbă cu altul, nici măcar să te încălzeşti, umblând iute ori luându-te la trântă cu cineva. Stai şi tot stai printre tulpini uscate de floarea-soarelui şi priveşti drept în bezna căscată a stepei, şi asculţi, cu urechea lipită de pământ. La zece paşi de tine, nu-l mai vezi nici pe dracu, iar noaptea de aprilie este atât de plină de răsunete tainice, încât fiecare te face să te tulburi: „Nu cumva vine, nu cumva se apropie târâş vreo patrulă de roşii?” Se aude parcă, de undeva, trosnet de buruiană strivită şi sforăit înăbuşit… Tânărul căzăcel Vâpreajkin îşi şterge cu mănuşa o lacrimă, care i-a năvălit în ochi de atâta încordare, şi-şi izbeşte cu cotul vecinul. Acesta doarme încovoiat, cu o cartuşieră mare de piele sub cap; un şir de alte mici cartuşiere japoneze îi strânge coastele, dar i-e lene să se cuibărească mai bine, nu se îndură să lase frigul nopţii să se strecoare sub mantaua lui, cu poalele bine strânse. Foşnetul buruienilor şi sforăitul se aud tot mai limpede şi răsună deodată chiar lângă Vâpreajkin. El se ridică pe un cot, se uită nedumerit printre buruienile încâlcite şi cu greu izbuteşte să desluşească un arici mare. Ariciul merge iute pe o urmă de şoarece, cu botişorul de purcel în jos, sforăind şi agăţându-se cu spinarea-i ţepoasă în firele uscate de buruiană. Deodată simte, la câţiva paşi, prezenţa unei fiinţe vrăjmaşe şi, ridicându-şi capul, zăreşte omul care îl cercetează cu ochii. Omul răsuflă uşurat şi spune în şoaptă:

— Drac parşiv! Urât m-ai speriat!

Iar ariciul îşi ascunde sprinten capul mic, îşi strânge lăbuţele şi rămâne o clipă ghem ţepos; apoi se destinde încet, atinge pământul rece cu picioarele şi se rostogoleşte ca o minge cenuşie, alunecând, dând peste tulpinile de floarea-soarelui, strivind şi făcând praf volbura uscată. Şi din nou, o tăcere apăsătoare. Şi noaptea, ca de basm…

În sat cocoşii cântară a doua oară. Cerul se însenină. Cele dintâi stele sclipiră prin perdeaua destrămată a nouraşilor; apoi vântul împrăştie norii şi cerul se uită, cu nenumăraţii săi ochi de aur, la pământ.

Şi tocmai în acea clipă Vâpreajkin auzi înainte-i paşii unui cal călcând apăsat, trosnet de buruiană, zăngănit de metal şi, puţin mai în urmă, un scârţâit de şa. Le auziseră toate şi ceilalţi cazaci. Degetele lor încremeniră pe trăgaciul armelor.

— Atenţiune! şopti ajutorul comandantului de pluton. O siluetă de călăreţ răsări, tăiată parcă pe bolta cerului înstelat. Cineva mergea la pas, spre sat.

— Sta-ai!… Cine-i?… Parola!…

Cazacii săriră de jos, gata să deschidă focul. Călăreţul se opri şi ridică mâinile în sus.

— Tovarăşi, nu trageţi!

— Parola!

— Tovarăşi!…

— Parola! Pluton!…

— Staţi!… Sunt singur!… Mă predau!…

— Staţi, fraţilor! Nu trageţi!… Îl luăm viu! Ajutorul comandantului de pluton veni în fugă la călăreţ, iar Vâpreajkin îi apucă calul de dârlogi. Călăreţul îşi trecu piciorul peste şa şi descălecă.

— Cine eşti? Roşu?… Aha, fraţilor! Uite că are şi steaua la căciulă! Te-am prins, bine-e!…

Dezmorţindu-şi picioarele, călăreţul spuse liniştit:

— Duceţi-mă la şeful vostru. Am să-i fac o comunicare de o mare importanţă. Sunt comandantul Regimentului „Serdobsk” şi am sosit aici pentru tratative…

— Comanda-ant?… Să-l omorâm, fraţilor! Bestie! Lasă-mă, Luka, să-i…

— Tovarăşi! Mă puteţi omorî oricând, dar, înainte de toate, lăsaţi-mă să-i comunic şefului vostru lucrurile pentru care am venit. Vă spun încă o dată: e vorba de lucruri foarte însemnate… Poftim, luaţi-mi armele, dacă vă e teamă că am să fug…

Comandantul roşu începu să-şi descheie cureaua sabiei.

— Scoate-o! Scoate-o! îl zorea unul din cazaci. Revolverul şi sabia fură scoase şi trecură în mâinile ajutorului de comandant al plutonului.

— Percheziţionaţi-l pe comandantul de la „Serdobsk”! ordonă el, încălecând calul comandantului roşu.

Prizonierul fu percheziţionat. Ajutorul comandantului de pluton şi cazacul Vâpreajkin îl duseră în sat. Mergea pe jos; Vâpreajkin păşea alături de el, cu carabina austriacă gata de tragere, iar în urma lor venea călare ajutorul, foarte mulţumit de cele întâmplate.

Merseră vreo zece minute în tăcere. Prizonierul îşi aprindea des câte o ţigară, oprindu-se şi ferind cu poala mantalei flacăra chibriturilor, care se stingeau în vânt. Mirosul de ţigări bune îl scoase pe Vâpreajkin din muta-i răbdare.

— Ia fă-te că-mi dai şi mie una! îl rugă el.

— Poftim!

Vâpreajkin luă din mâna lui tabachera de piele groasă, scoase din ea o ţigară şi vârî tabachera în buzunarul său. Comandantul roşu nu zise nimic, dar peste câteva minute, când intrară în sat, întrebă:

— Unde mă duceţi?

— Ai să vezi.

— Spune-mi totuşi.

— La comandantul sotniei.

— Duceţi-vă la comandantul brigăzii, Bogatâriov.

— Nu e niciunul cu numele ăsta.

— Cum asta, nu e? Ştiu că a sosit aseară, cu statul-major, în Bahmutkin şi că se află şi acum tot aici.

— Noi nu ştim nimic.

— Hai, lăsaţi vorbăria de pomană, tovarăşi! Eu ştiu şi voi nu ştiţi… Nu este un secret militar, de vreme ce e cunoscut şi duşmanilor voştri.

— Hai, treci înainte!

— Merg, dar duceţi-mă la Bogatâriov.

— Gura! Nici n-aş avea voie să stau de vorbă cu tine; aşa scrie la regulament.

— Dar să iei o tabacheră, e voie după regulament?

— Asta-i altă gâscă în ceea traistă!… Dă drumul la pas şi leagă căţeaua, dacă vrei să nu-ţi scot îndată şi mantaua. Auzi, ce supărăcios mai e dumnealui!

Cu greu izbutiră să-l trezească în ghionturi pe comandantul sotniei. Acesta stătu mult timp, frecându-se cu pumnii la ochi, căscând, strâmbându-se, neputând înţelege ceea ce îi spunea ajutorul comandantului de pluton, strălucind de bucurie.

— Cine zici? Comandantul Regimentului „Serdobsk”? Nu-s aiureli? Adu actele aici.

Peste câteva minute, împreună cu comandantul roşu, porniră la locuinţa lui Bogatâriov, comandantul brigăzii. Acesta sări ca ars, îndată ce auzi că comandantul Regimentului „Serdobsk” a fost prins şi adus la el. Se încheie la nădragi, îşi aruncă bretelele peste umerii săi laţi, aprinse o lampă mică cu gaz şi-l întrebă pe comandantul roşu, care stătea lângă uşă în poziţie de drepţi:

— Dumneata eşti comandantul Regimentului „Serdobsk”?

— Da, sunt Voronovski, comandantul Regimentului „Serdobsk”.

— Ia loc.

— Mulţumesc.

— Cum te-au… În ce împrejurări ai fost capturat?

— Veneam singur la dumneavoastră. Trebuie să vă vorbesc între patru ochi. Daţi ordin celor de prisos să părăsească odaia.

Bogatâriov făcu semn cu mâna, şi comandantul sotniei, venit cu comandantul roşu, şi stăpânul casei, un cazac de credinţă veche cu barba roşcovană, care stătea cu gura căscată, ieşiră afară. Frecându-şi capul cu părul negru tuns scurt şi rotund ca un pepene, Bogatâriov se aşeză, în cămaşa-i murdară, lângă masă. Pe chipul său, cu obrajii buhăiţi şi cu dungi roşii, rămase de pe urma somnului pe căpătâiul strâmb, se citea o reţinută curiozitate.

Voronovski, om scund şi bine legat, cu mantaua bine prinsă pe trup şi strânsă peste umeri în curele ofiţereşti, îşi îndreptă umerii drepţi, şi un zâmbet i se ivi pe sub mustăţile negre şi tunse.

— Cred că am onoarea de a vorbi cu un ofiţer? Îmi daţi voie atunci să spun câteva cuvinte despre mine, şi numai apoi şi despre misiunea cu care am venit la dumneavoastră… Trecutul meu: sunt de origine nobilă, am fost căpitan în armata ţaristă. În anii de război cu Germania, mi-am făcut serviciul la Regimentul 117 vânători „Liubomir”. În o mie nouă sute optsprezece am fost mobilizat prin decretul Guvernului sovietic, ca ofiţer de carieră. În prezent, după cum o ştiţi, am sub comanda mea Regimentul „Serdobsk” din Armata Roşie. Aflându-mă în rândurile ei, am căutat de mult un prilej pentru a trece de partea dumneavoastră… de partea acelora ce luptă împotriva bolşevicilor…

— Dar l-aţi căutat cam multă vreme, domnule capitan…

— Da, voiam însă să-mi ispăşesc vina pe care o am faţă de Rusia şi să nu plec singur (ceea ce puteam s-o fac mai demult), ci să iau cu mine şi o unitate din Armata Roşie, nişte elemente ale ei, bineînţeles mai sănătoase, care au fost înşelate de comunişti şi târâte în acest război fratricid.

Fostul căpitan Voronovski se uită cu ochii săi înguşti şi cenuşii la Bogatâriov şi, observându-i zâmbetul de neîncredere, roşi ca o fată mare şi adăugă grăbit:

— Bineînţeles, demnule Bogatâriov, că dumneavoastră sunteţi în drept să arătaţi oarecare neîncredere faţă ce mine şi de cuvintele mele… În locul dumneavoastră, fireşte, şi pe mine m-ar încerca aceleaşi sentimente. Daţi-mi voie să dovedesc totul prin fapte… nişte fapte ce nu se pot dezminţi…

Ridicându-şi poala mantalei, scoase un briceag din buzunarul pantalonilor de campanie, se aplecă, făcând să-i scârţâie curelele de pe umeri, şi începu să taie cu băgare de seamă marginea mantalei bine cusută. O clipă mai târziu, scoase de acolo nişte hârtii îngălbenite şi o minusculă fotografie.

Bogatâriov citi cu luare-aminte actele. Într-unul din ele se adeverea, că „prezentatorul este locotenentul Voronovski din Regimentul 117 vânători „Liubomir” şi pleacă pentru un concediu de convalescenţă de două săptămâni, la domiciliul său din gubernia Smolensk”. Adeverinţa purta ştampila şi iscălitura medicului-şef al spitalului de campanie nr. 8 al Diviziei 14 de vânători siberieni. Restul actelor, tot pe numele lui Voronovski, atestau limpede că el fusese într-adevăr ofiţer, iar de pe fotografie ochii veseli şi înguşti ai tânărului sublocotenent Voronovski priviră la Bogatâriov. O cruce „Sfântul Gheorghe” sclipea pe pieptul vestonului elegant de ofiţer, şi epoleţii săi de argint, albi ca zăpada, subliniau parcă culoarea închisă a obrajilor şi dunga negricioasă a mustăţilor.

— Altceva? întrebă Bogatâriov.

— Am sosit să vă spun că împreună cu ajutorul meu, fostul locotenent Volkov, am făcut propagandă printre ostaşii roşii şi că Regimentul „Serdobsk” cu tot efectivul său, bineînţeles cu excepţia comuniştilor, este gata să treacă în orice clipă de partea dumneavoastră. Ostaşii sunt mai toţi ţărani din guberniile Saratov şi Samara. Ei sunt gata să lupte împotriva bolşevicilor. Este necesar să ne înţelegem pe loc cu dumneavoastră asupra condiţiunilor predării regimentului. Regimentul se află acum la Ust-Hopiorskaia şi numără aproape o mie două sute de baionete, are în celula comunistă treizeci şi opt de oameni, plus un pluton de treizeci de comunişti localnici. Vom pune mâna pe bateria ce ne este dată în sprijin şi cu acest prilej, probabil, vom fi nevoiţi să-i nimicim pe servanţi, deoarece comuniştii sunt acolo în majoritate. Printre ostaşii mei sunt nemulţumiri din cauza greutăţilor pe care le îndură părinţii lor, cu predarea obligatorie a surplusului de produse agricole. Am profitat de această împrejurare şi i-am convins să treacă la cazaci… adică la dumneavoastră. Ostaşii mei se tem să nu fie supuşi la violenţe, la predarea regimentului… Pentru această chestiune – cu toate că nu este decât un amănunt – trebuie să mă înţeleg cu dumneavoastră.

— Ce fel de violenţe pot să fie?

— Păi… omoruri, jafuri…

— Nu, asta n-o vom admite!

— Încă ceva: ostaşii ţin foarte mult ca Regimentul „Serdobsk” să fie păstrat cu tot efectivul său şi să lupte împotriva bolşevicilor alături de voi, dar ca o unitate de sine stătătoare.

— Asta nu pot să…

— Ştiu, ştiu… O să interveniţi pe lângă comandamentul dumneavoastră suprem şi o să ne daţi de ştire.

— Da, trebuie să anunţ la Vioşki.

— Iertaţi-mă, am foarte puţin timp: dacă voi întârzia numai un ceas, absenţa mea poate fi observată de comisarul regimentului. Socot că ne vom înţelege asupra condiţiilor predării. Vă rog să-mi comunicaţi cât mai curând hotărârea comandamentului dumneavoastră. Regimentul poate să fie trimis la Doneţ, sau se vor trimite completări noi, şi astfel…

— Da! înţeleg! Am să trimit imediat o ştafetă specială la Vioşki.

— Încă un lucru: daţi-le ordin cazacilor dumneavoastră să-mi restituie armele. Nu numai că m-au dezarmat, Voronovski îşi întrerupse vorbirea lină, curgătoare, şi zâmbi oarecum încurcat, ci mi-au luat şi… o tabacheră. Bineînţeles că nu e cine ştie ce, dar îmi este scumpă ca o amintire din familie…

— O să vi se restituie totul. Cum să vă fac cunoscut atunci când voi căpăta răspunsul de la Vioşki?

— Peste două zile are să vină la Bahmutkin o femeie de la Ust-Hopiorskaia. Va avea ca parolă… hai să zicem „unirea”. O să-i spuneţi ce veţi avea de spus. Bineînţeles, numai verbal…

O jumătate de oră mai târziu. Un cazac din sotnia din Maksaevskaia galopa spre apus, la Vioşenskaia…

A doua zi, agentul personal al lui Kudinov sosi la Bahmutkin, găsi locuinţa comandantului de brigadă şi, fără să-şi lege măcar calul, intră în casă şi-i predă lui Grigori Bogatâriov un plic pe care stătea scris: „F. urgent. Strict secret.” Cu cea mai mare nerăbdare, Bogatâriov rupse sigiliul de ceară. Pe formularul Sovietului districtual al Donului de sus, era scris, cu litere mari, chiar de mâna lui Kudinov: „Să trăieşti, Bogatâriov! Ne-ai vestit o foarte mare bucurie. Te împuternicim să duci tratative cu cei din Regimentul „Serdobsk” şi să-i convingi cu orice preţ să se predea. Poţi să te angajezi la orice, după dorinţa lor, şi să le făgăduieşti că o să primim regimentul în întregime şi chiar că n-o să-l dezarmăm. Arestarea şi predarea comuniştilor, a comisarului regimentului, dar mai cu seamă, a comuniştilor noştri din Vioşenskaia, Elanskaia şi Ust-Hopiorskaia să le pui drept condiţie neapărată a primirii lor. Să pună negreşit mâna pe baterie, pe trenul de luptă şi pe armament. Grăbeşte acest lucru prin toate mijloacele! Strânge cât mai mulţi oameni de ai tăi la locul unde va sosi regimentul, înconjoară-i pe ascuns şi începe imediat dezarmarea. Dacă vor crâcni o vorbă, nimiceşte-i până la cel din urmă om. Fă toate încet, dar cu hotărâre. Îndată ce-i vei dezarma, trimite tot regimentul la Vioşenskaia. Îndreaptă-i pe malul drept; aşa e mai chibzuit, pentru că de acolo frontul este mai departe şi n-au să fugă, chiar dacă s-ar răzgândi şi ar vrea să spele patina prin stepa goală. Să-i trimiţi de-a lungul Donului, prin sate, şi dă-le două sotnii călări ca să-i supravegheze. La Vioşki, o să-i băgăm câte 2-3 în fiecare sotnie, ca să-i vedem cum au să se bată cu ai lor. De acolo nu e treaba noastră: o să ne unim cu ai noştri, care sunt dincolo de Doneţ, şi atunci lasă să-i judece şi să le facă tot ce-or pofti. După mine, pot să-i tot spânzure până la unul. N-o să-mi pară rău. Mă bucur că ai avut noroc. Raportează zilnic prin ştafetă, KUDINOV”

În post-scriptum, scria: „Dacă cei din „Serdobsk” au să-i predea pe comuniştii noştri localnici, trimite-i sub escortă puternică la Vioşki, tot prin sate. Dar lasă mai întâi să treacă cei din „Serdobsk”. Spune ca să se dea în escortă oamenii cei mai de încredere (şi să fie cazaci mai bătrâni şi mai răi de suflet); dânşii să-i ducă şi să vestească dinainte lumea. Noi n-avem de ce să ne murdărim mâinile cu dânşii, fiindcă tot au să-i omoare muierile cu parii, dacă aranjezi lucrurile cu cap şi cu pricepere… Ai înţeles? Politica asta îmi pare mai iscusită. Dacă îi vom împuşca, are să meargă vestea până la roşii: uite, împuşcă prizonierii – dar aşa, e mai simplu: asmuţi numai norodul asupră-le şi dai drumul la mânia gloatei, ca unui câine din lanţ. I-au judecat cu judecata lor – şi pace! Nici o socoteală, nici o răspundere!”

La 12 aprilie, Regimentul I „Moscova” fu bătut straşnic în lupta cu răsculaţii, lângă satul Antonov, din staniţa Elanskaia.

Fără să cunoască bine terenul, lanţurile de trăgători roşii coborâră luptând la vale, în sat. Ogrăzi rare căzăceşti se înălţau pe petice mici de pământ tare şi nisipos, ca pe nişte ostroave, iar uliţele şi ulicioarele, podite cu vreascuri, treceau de-a curmezişul unor smârcuri de nepătruns. Tot satul era împotmolit într-un teren mocirlos şi lutos ce dispărea în desişuri de anin. La margine, curgea, cu apă puţină, dar cu fundul mâlos şi greu de trecut, pârâul Elanka.

Lanţul de ostaşi din Regimentul 1 „Moscova” porni prin sat, dar abia trecură primele ogrăzi şi intrară în desişul de anin, că-şi dădură îndată seama că nu-l pot străbate tot în lanţ. Comandantul batalionului doi, un leton încăpăţânat, nu ascultă ceea ce îi spunea un comandant de companie (care cu greu izbutise să-şi scoată calul din mocirla adâncă) şi ordonă: „Înainte!”, apoi o luă cel dintâi, în frunte, păşind cu îndrăzneală pe pământul nesigur, care se clătina sub picioare. Ostaşii, care şovăiră o clipă, îl urmară, purtând mitralierele pe braţe. Trecură vreo cincizeci de stânjeni, intrând în mâl până la genunchi, când deodată răsunară strigăte la flancul drept, străbătând tot lanţul: „Suntem încercuiţi!”, „Cazacii!” „Ne-au încercuit!”

Într-adevăr două sotnii de răzvrătiţi învăluiră batalionul şi-l izbiră din spate.

Batalioanele unu şi doi pierdură în desişul de anin aproape o treime din efectivul lor şi se retraseră.

În această luptă, Ivan Alexeevici fu rănit la picior ce un glonţ făcut cu mina. Mişka Koşevoi îl scoase afară pe braţe şi sili un ostaş roşu, care gonea pe dig, să ia rănitul în căruciorul de muniţie – şi era cât pe ce să-l străpungă cu baioneta, pentru că nu voia să-l asculte.

Regimentul fu dat peste cap şi aruncat până la satul Elanski. Înfrângerea avu un efect catastrofal asupra ofensivei tuturor trupelor roşii, care înaintau pe malul stâng al Donului. Malkin fu silit să se retragă din Bukanovskaia cu douăzeci de verste mai spre miazănoapte, în staniţa Slaşciovskaia. Pe urmă, sub presiunea forţelor de răsculaţi, care îşi urmau ofensiva îndârjită şi erau mult mai numeroase decât detaşamentul lui, Malkin trecu Hopiorul cu câteva zile înainte de puhoirea sloiurilor, pierdu câţiva cai înecaţi şi o luă spre staniţa Kumâljenskaia.

Regimentul I „Moscova” fusese oprit de trecerea sloiurilor la gura Hopiorului, apoi păşi pe malul drept al Donului şi poposi în staniţa Ust-Hopiorskaia, aşteptând sosirea întăririlor. Curând după aceasta, Regimentul „Serdobsk” sosi tot acolo. Cadrele sale se deosebeau foarte mult de cadrele Regimentului „Moscova”. Muncitorii din Moscova, Tuia şi Nijni, care alcătuiau sâmburele de luptă al Regimentului „Moscova”, luptau cu îndârjire şi cu vitejie, înfruntând în repetate rânduri răsculaţii în luptă corp la corp şi pierzând în fiecare zi zeci de ostaşi, morţi şi răniţi. Numai cursa în care căzuse regimentul la Antonov îl scoase vremelnic din luptă, dar retrăgându-se nu lăsase nici o căruţă, nici un încărcător de cartuşe să cadă în mâinile inamicului. Iar o companie din „Serdobsk” nu fusese în stare să facă faţă unui singur atac al călărimii răsculaţilor, ce avusese loc în prima ei luptă de la Iagodinski; abia zărise valul de cazaci, că-şi părăsi tranşeele – şi fără îndoială că ar fi fost trecută toată prin sabie, dacă n-o salvau mitraliorii comunişti, care respinseseră atacul cu rafalele lor.

Regimentul „Serdobsk” fusese înjghebat în pripă, în oraşul Serdobsk. Printre ostaşii săi, în cea mai mare parte ţărani mai în vârstă de prin părţile Saratovului, se strecurau vădit unele idei care nu ajutau de loc la ridicarea combativităţii. Regimentul avea un cumplit de mare număr de neştiutori de carte, cum şi mulţi oameni de obârşie chiaburească. Jumătate din comandanţii lor erau foşti ofiţeri; comisarul, un om slab şi fără voinţă, nu se bucura de nici o autoritate printre ostaşi, iar o mână de trădători – comandantul regimentului, şeful de stat-major şi doi comandanţi de companii, care îşi puseseră în gând să predea regimentul – îşi urzeau nelegiuita lor ispravă sub ochii celulei comuniste, care nu vedea nimic, şi urmăreau demoralizarea masei de ostaşi cu ajutorul chiaburilor contrarevoluţionari ce se băgaseră în regiment, făcând o meşteşugită propagandă împotriva comuniştilor, semănând neîncrederea în succesul luptei pentru reprimarea răzmeriţei şi pregătind astfel predarea regimentului.

Stockman, care era încartiruit împreună cu trei oameni de la Regimentul „Serdobsk”, se uita mereu atent şi cu îngrijorare la ostaşi şi se încredinţase în chipul cel mai limpede de primejdia serioasă ce ameninţa regimentul, abia după ce avusese o ciocnire violentă cu soldaţii din „Serdobsk”.

În ziua de 27, pe înserate, doi ostaşi din compania a 2-a „Serdobsk” veniră la el acasă. Unul dintre ei, Gorigasov, intră fără să salute şi, privindu-l pe Stockman şi pe Ivan Alexeevici, care era culcat în pat, zise cu un zâmbet scârbos:

— Bine-am ajuns cu războiul! Pe la casele noastre se ia pâinea de la gura nevestelor şi copiilor noştri, iar noi trebuie să ne batem, fără să ştim pentru ce…

— Tu nu ştii încă pentru ce lupţi? îl întrebă răstit Stockman.

— Nu, nu ştiu! Cazacii sunt şi ei plugari, ca şi noi. Ştim împotriva cui s-au răsculat! Ştim…

— Dar ştii tu, puşlama, ce limbă vorbeşti? A gardiştilor albi! se încinse Stockman, de obicei om stăpânit.

— Să nu ne faci puşlamale! Că ai să te pomeneşti cu una peste bot!… Auziţi, băieţi? Ia uită-te la dânsul!

— Mai încet! Mai încet, mă bărbosule! Am mai văzut noi d-ăştia! interveni celălalt, scund şi bine legat, ca un sac plin cu făină. Crezi tu că dacă eşti comunist poţi să ne pui piciorul pe grumaz? Bagă de seamă, să nu-ţi scoatem năravul!

Trecu în faţa slăbănogului Gorigasov şi veni drept asupra lui Stockman, ţinând mâinile scurte şi vânjoase la spate şi fulgerându-l cu ochii.

— Aşadar, iată cine sunteţi! Sunteţi toţi de o seamă cu albii! rosti Stockman, înecându-se şi îmbrâncind cu putere ostaşul care se apropia de el.

Aceasta se clătină, clocoti de mânie şi dădu să-l apuce pe Stockman de braţ, dar fu oprit de Gorigasov, care îi zise:

— Nu te pune cu dânsul!

— Sunt vorbe contrarevoluţionare! O să vă judecăm ca pe nişte trădători ai Puterii sovietice!

— N-ai să trimiţi tot regimentul la tribunal! răspunse unul dintre ostaşii care stăteau în aceeaşi locuinţă cu Stockman.

Ceilalţi îi săriră într-ajutor:

— Pentru comunişti este şi zahăr, şi ţigări, iar pentru noi, nimic!

— Minţi! strigă Ivan Alexeevici, ridicându-se de pe pat. Primim la fel cu voi!

Fără nici o vorbă, Stockman se îmbrăcă şi ieşi. Nimeni nu-l opri, dar l-au petrecut cu strigăte batjocoritoare.

Pe comisarul regimentului îl găsi la statul-major. Chemându-l într-o altă odaie, îi istorisi cu glas tulburat schimbul de cuvinte cu ostaşii, apoi îi ceru să-i aresteze. Comisarul îl ascultă, scărpinându-şi barba roşcată ca focul şi potrivindu-şi mereu cu nehotărâre ochelarii cu ramă neagră de baga.

— Mâine convocăm celula şi discutăm situaţia. Dar nu găsesc de cuviinţă să-i arestez pe aceşti flăcăi, în asemenea împrejurări.

— De ce? întrebă răstit Stockman.

— Uite ce e, tovarăşe Stockman… Observ şi eu că la noi în regiment nu toate merg bine; probabil că există vreo organizaţie contrarevoluţionară, dar nu izbutim să dăm de ea. Şi majoritatea oamenilor sunt cuprinşi în sfera ei de acţiune. Element ţărănesc, ce să-i faci? Am raportat despre mentalitatea ostaşilor şi am propus să se retragă regimentul şi să fie desfiinţat.

— Dar de ce nu crezi de cuviinţă să-i arestezi imediat pe aceşti agenţi ai gărzilor albe şi să-i înaintezi tribunalului revoluţionar al diviziei? Asemenea vorbe sunt curată trădare!

— Aşa e, dar aceasta poate da naştere la excese nedorite şi chiar la o rebeliune.

— Aşa? Atunci de ce, văzând o asemenea mentalitate la cei mai mulţi, de ce n-ai raportat mai din vreme la secţia politică?

— Dar ţi-am spus că am raportat. Cei de la Ust-Medvediţa zăbovesc însă cu răspunsul. De îndată ce regimentul va fi retras, îi vom pedepsi aspru pe toţi cei vinovaţi de călcarea disciplinei şi, mai ales, pe acei care au vorbit cum mi-ai comunicat acum… Se încruntă şi adăugă în şoaptă: Am bănuieli împotriva lui Voronovski şi a… şefului de stat-major, Volkov. Mâine, chiar după şedinţa celulei, plec la Ust-Medvediţa. Trebuie să se ia măsuri urgente pentru localizarea acestui pericol… Te rog să păstrezi totul secret.

— Dar de ce nu se poate ţine acum adunarea comuniştilor? Chestiunea nu suferă nici o amânare, tovarăşe!

— Te înţeleg. E însă o neputinţă acum. Cei mai mulţi comunişti sunt pe la posturile de pândă şi în pichete… Am insistat asupra acestui lucru, pentru că, în asemenea împrejurări, ar fi imprudent să avem încredere în necomunişti. De altfel şi bateria, în care sunt cei mai mulţi comunişti, o să vină abia la noapte de la Krutovski. Am chemat-o tot în legătură cu aceste tulburări din regiment.

Stockman se întoarse de la statul-major şi le povesti pe scurt lui Ivan Alexeevici şi lui Mişka Koşevoi convorbirea sa cu comisarul regimentului.

— Tot nu poţi să umbli? îl întrebă pe Ivan Alexeevici.

— Tot şchiopătez. Mi-era teamă că o să mi se înrăutăţească starea, dar acum, vreau nu vreau, tot va trebui să umblu.

Noaptea, Stockman scrise un raport amănunţit asupra stării de lucruri din regiment şi, la miezul nopţii, îl trezi din somn pe Koşevoi. Vârându-i plicul în sân, îi spuse:

— Fă-ţi rost de un cal şi dă fuga la Ust-Medvediţa. Chiar de-ar fi să mori, crapă, dar să predai neapărat această scrisoare la secţia politică a Diviziei 14… În câte ceasuri ai să fii acolo? De unde ai să iei un cal?

Oftând, Mişka îşi vârî picioarele în cizmele roşcate, uscate şi tari, răspunzând cu pauze:

— Calul… am să-l fur… de la cercetaşii călări… Am să ajung la Ust-Medvediţa… cel mult în două ceasuri… Caii cercetaşilor sunt de soi prost, că altfel… aş face o oră şi jumătate! Am făcut serviciu la herghelie… Ştiu ce trebuie să fac pentru a sili calul să zboare cu toată iuţeala de care-i în stare.

Mişka scoase plicul din sân şi-l vârî în buzunarul mantalei.

— Pentru ce? întrebă Stockman.

— Ca să-l pot avea mai repede la îndemână, dacă mă prind cumva cei din „Serdobsk”.

— Ei, şi? stărui Stockman, încă tot nedumerit.

— Uite-aşa! Când vor pune mâna pe mine, până una alta l-am şi înghiţit…

— Bravo ţie! Stockman zâmbi înduioşat, se apropie de Mişka şi-l îmbrăţişă cu putere, chinuit parcă de o grea presimţire, sărutându-l apăsat cu buzele reci şi tremurătoare. Mergi cu bine!

Mişka ieşi afară, dezlegă de la conovăţ unul dintre cei mai buni cai ai cercetaşilor, trecu la pas pe lângă pichet, cu degetul pe trăgaciul carabinei noi de cavalerie, şi ieşi în câmp, la drumul mare. Abia acolo îşi puse arma la spate şi începu să-şi îmboldească căluţul de Saratov, aproape fără coadă, pentru a zbura cu o iuţeală peste firea lui.

Spre revărsatul zorilor a purces o ploicică măruntă. Vântul vuia. Un nor negru de furtună venea dinspre răsărit. Abia mijea de ziuă, când cei din „Serdobsk”, care stăteau în aceeaşi casă cu Stockman şi cu Ivan Alexeevici, se sculară şi plecară. Peste o jumătate de ceas, veni în fugă comunistul Tolkaciov din Elanskaia, care intrase la Regimentul „Serdobsk”, ca şi Stockman cu oamenii săi. Deschise uşa şi strigă cu glas înăbuşit:

— Stockman, Koşevoi, acasă sunteţi? Ieşiţi afară!

— Ce s-a întâmplat? Vino-ncoace! Stockman ieşi în odaia din faţă, punându-şi din mers mantaua. Vino-ncoace!

— Prăpăd! istorisi Tolkaciov în şoaptă, urmându-l pe Stockman în cealaltă odaie. Chiar acum, infanteria a încercat să dezarmeze lângă staniţă… lângă staniţă bateria care a sosit de la Krutovski. A fost şi un schimb de focuri… Artileriştii au respins atacul, au scos închizătoarele de la tunuri şi au trecut dincolo, în bărci…

— Hai, hai! îl zorea Ivan Alexeevici, băgându-şi cu geamăt piciorul rănit în cizmă.

— Şi acum se ţine o adunare lângă biserică… Tot regimentul…

— Umblă mai repede! îi porunci Stockman lui Ivan Alexeevici şi-l apucă pe Tolkaciov de mâneca hainei vătuite. Unde e comisarul? Ceilalţi comunişti unde sunt?…

— Nu ştiu… Unii au fugit, iar eu am alergat la voi. Telegraful este ocupat, nimeni nu-i lăsat să intre… Trebuie să fugim! Dar cum?

Cu o înfăţişare rătăcită, Tolkaciov se lăsă să cadă pe un cufăr, cu mâinile între genunchi.

În clipa aceea, un tropot de picioare răsună în cerdac, şi vreo şase ostaşi din Regimentul „Serdobsk” dădură buzna în casă. Chipurile lor erau înfierbântate şi pline de o hotărâre răutăcioasă.

— Comuniştii la adunare! Mişcă mai iute!

Stockman schimbă o privire cu Ivan Alexeevici şi strânse buzele cu oţărâre:

— Mergem!

— Lăsaţi armele. Doar nu mergeţi la bătălie! ceru unul din „Serdobsk”, dar Stockman, ca şi cum n-ar fi auzit, luă arma la umăr şi ieşi înaintea tuturor.

O mie şi o sută de guri urlau din răsputeri pe medean. Localnicii din Ust-Hopiorskaia nu se zăreau nicăieri. Se ascunseseră prin casele lor de groaza evenimentelor (cu o zi înainte, circulau stăruitor zvonuri că regimentul are să se unească cu răzvrătiţii şi că s-ar putea să dea lupte în staniţă cu comuniştii). Stockman se apropie cel dintâi de mulţimea ostaşilor roşii, care forfotea surd, şi se uită împrejur, căutând pe cineva dintre comandanţi. Doi ostaşi trecură prin faţa lui, ducând de braţe pe comisarul regimentului. Palid, îmbrâncit din spate, comisarul intră în mijlocul rândurilor ele ostaşi. Pentru câteva clipe Stockman îl pierdu din ochi, apoi îl văzu în mijlocul mulţimii, cocoţat pe o măsuţă de joc, scoasă din cine ştie ce casă. Stockman se uită îndărăt. În spatele lui, rezemat de armă, stătea Ivan Alexeevici cu piciorul şchiop, iar lângă el ostaşii care veniseră să-i cheme la adunare.

— Tovarăşi ostaşi roşii! răsună glasul slab al comisarului. Se poate să ţinem adunări acum, când duşmanul e la un pas de noi?… Tovarăşi!…

Nu-l lăsară să urmeze. Ca legănate de vânt, se iviră lângă măsuţă căciulile de ostaşi, se clătinară şirurile ţepoase de baionete cenuşii şi pumnii încleştaţi se întinseră spre măsuţă; strigăte de indignare, scurte ca focurile de armă, răsunară în piaţă:

— A! Acum suntem tovarăşi?

— Hai, ieşi din haina ta de piele!

— Ne-ai tras pe sfoară!

— Împotriva cui ne-ai dus?!

— Trage-l de picioare!

— Dă-i!

— Dă-i cu baioneta!

— S-a isprăvit cu bafta ta de comisar!

Stockman văzu cum o namilă de soldat în vârstă urcă pe măsuţă şi înşfăcă cu mâna stângă bărbuţa scurtă şi roşcată a comisarului. Măsuţa se clătină, şi ostaşul se prăbuşi, împreună cu comisarul, pe braţele întinse ale celor din jurul mesei. În locul unde stătuse măsuţa de joc, se frământa mulţimea de mantale sure; un singur ţipăt deznădăjduit al comisarului pieri într-o gălăgie asurzitoare.

Stockman se repezi îndată într-acolo, croindu-şi drum cu coatele, îmbrâncind fără socoteală spinările cenuşii şi tari, strecurându-se până la locul unde vorbise comisarul. Nimeni nu-l opri; în schimb îl ghiontiră şi-l izbiră cu pumnii, cu patul armei, în spinare şi în ceafă, îi smulseră arma de la umăr şi căciula cu fundul căzăcesc roşu, din cap.

— Un'te vâri, caiafă? strigă mâniat un ostaş, pe care Stockman îl călcase pe bătătură.

Lângă măsuţa cu picioarele răsturnate în sus, Stockman fu oprit de un om scund, comandant de pluton. Căciula sa cenuşie de miel era dată pe ceafă, mantaua larg descheiată, iar sudoarea îi curgea şiroaie pe faţa roşie-cărămizie. Ochii injectaţi şi păienjeniţi priveau pieziş, scânteind de o ură arzătoare.

— Unde te bagi?

— Cer cuvântul! Sunt un ostaş de rând! gâfâi Stockman, abia răsuflând şi întorcând într-o clipă măsuţa cu picioarele în jos. Cineva chiar îl ajută să se suie deasupra, dar acelaşi urlet fioros se rostogolea mereu în valuri prin piaţă, şi Stockman răcni cât îl ţineau puterile: Tă-ce-e-re!

După o clipă, când urletul se mai potoli, începu cu o voce spartă, abia stăpânindu-şi tusea:

— Ostaşi roşii! Să vă fie ruşine! Voi trădaţi puterea poporului în clipa cea mai grea! Şovăiţi în momentul în care trebuie să izbiţi cu mâna tare duşmanul drept în inimă! Vă ţineţi de adunări, acum, când Ţara sovietică se zbate, încercuită de duşmani! Staţi la marginea unei adevărate trădări! De ce?! Trădătorii, comandanţii voştri, v-au vândut generalilor cazaci! Ei, foştii ofiţeri, au înşelat încrederea Puterii sovietice şi, bucurându-se de nepriceperea voastră, vor să predea regimentul cazacilor. Dezmeticiţi-vă! Ei vor să se folosească de mâinile voastre pentru a sugruma puterea muncitorilor şi a ţăranilor!

Comandantul companiei a 2-a, fostul sublocotenent Westminster, ridică arma la ochi, dar, văzându-i mişcarea, Stockman strigă:

— Stai, ai destul timp să mă omori! Lăsaţi să vorbească un luptător comunist. Noi, comuniştii… toată viaţa noastră… tot sângele nostru… picătură cu picătură… glasul lui Stockman se prefăcu în tenor, tremurând de o groaznică încordare, iar chipul său se crispă şi se îngălbeni de moarte… le-am dat cauzei clasei muncitoare… a ţărănimii asuprite. Noi suntem obişnuiţi să privim fără frică moartea, drept în ochi! Puteţi să mă omorâţi…

— Am auzit!

— Ajunge cu prostiile!

— Lăsaţi-l să vorbească!

— Tacă-ţi gura!

—… să mă omorâţi, dar vă spun încă o dată: dezmeticiţi-vă! Trebuie să nu vă pierdeţi timpul cu adunările, ci să porniţi asupra albilor! Stockman îşi lunecă ochii asupra mulţimii de ostaşi, care se domolise, şi zări pe comandantul regimentului, Voronovski, stând în apropiere de el, umăr la umăr cu un ostaş, şi spunându-i ceva în şoaptă, cu un zâmbet silit pe buze. Comandantul vostru de regiment…

Stockman întinse mâna, arătându-l pe Voronovski, dar acesta, cu palma pâlnie la gură, şopti iarăşi ceva ostaşului, care stătea alături de el – şi Stockman nici nu mai avu când să-şi isprăvească fraza. Un foc de armă trosni surd în aerul umed de după ploaia răcoroasă de-aprilie. Sunetul pâcâise atât de puţintel, parcă cineva ar îi pocnit din sfârcul unui bici, dar Stockman căzu în genunchi, apucându-se cu mâinile de piept şi plecându-şi capul descoperit şi cărunt… Deodată zvâcni însă în picioare, clătinându-se.

— Osip Davâdovici! gemu Ivan Alexeevici, văzându-l cum se ridică, şi se repezi la el, dar fu prins de braţe şi cineva îi şopti:

— Taci! Fără prostii! Adu arma-ncoace, scârba dracului!

Ivan Alexeevici fu dezarmat, căutat în buzunare şi dus afară din piaţă. Comuniştii ceilalţi erau de asemenea prinşi şi dezarmaţi, în diferite unghere. Într-o ulicioară, lângă o casă mare de negustor, trosniră deodată cinci sau şase focuri de armă: căzu astfel ucis comunistul mitralior care nu voise să predea mitraliera Lewis.

În aceeaşi clipă, Stockman, cu băşici trandafirii de sânge la gură, sughiţând spasmodic, alb ca un mort, se înălţă pe măsuţa de joc, clătinându-se în picioare, şi, adunându-şi restul de puteri şi de voinţă, mai izbuti să strige:

— V-au înşelat!… Trădătorii!… Dânşii îşi vor câştiga iertarea, alte grade ofiţereşti… dar comunismul are să trăiască!… Tovarăşi!… Dezmeticiţi-vă!…

Ostaşul de lângă Voronovski ridică din nou arma la ochi. Al doilea glonţ îl prăbuşi pe Stockman cu faţa în jos şi-l aruncă la picioarele ostaşilor. Iar locul de pe masă fu ocupat de unul din „Serdobsk”, cu gura mare, plină de dinţi pătraţi, şi cu faţa ciupită de vărsat, care sări sprinten şi răcni:

— Am auzit destul cum ne-au făgăduit tot felul de lucruri, dar, dragii mei tovarăşi, toate au fost şi sunt minciuni goale şi ameninţări. S-a răsturnat, zace aci oratorul ăsta bărbos, care n-a scăpat de ceea ce a căutat. Moarte comuniştilor, duşmanilor ţărănimii muncitoare! Vă spun, dragi tovarăşi ostaşi, că trebuie să stăm acum cu ochii deschişi. Ştim împotriva cui trebuie să mergem! Iată, de pildă, la noi în judeţul Volsk: câte şi câte nu s-au mai îndrugat? Egalitate, frăţia popoarelor! Iată ce au lehăit mincinoşii de comunişti! Dar ce a fost adevărat din toate? Iată, de pildă, taică-meu ne-a trimis o veste şi o scrisoare udată de lacrimi, şi scrie în ea: e jaf ziua-n amiază mare! Tot de la el, de la taică-meu, ştiu că i-au luat tot grâuşorul şi o moară mică. Cum se împacă asta cu decretul lor, care spunea că totul este pentru ţărănimea muncitoare? Morişca asta nu era oare făcută cu sudoarea frunţii de părinţii mei?… Vă întreb şi eu: asta nu e jaf comunist? Să-i facem una cu pământul!

Oratorul n-avu însă timp să-şi isprăvească cuvântarea. Dinspre apus, intrară în Hopiorskaia două sotnii de răsculaţi călărind în trap; infanteria căzăcească se apropia, coborând povârnişul de miazăzi al dealurilor, şi comandantul Brigăzii 6 independente, horunji Bogatâriov, venea şi el cu statul său major, însoţit de două plutoane de pază.

În aceeaşi clipă, o ploaie deasă ropoti din norul înălţat dinspre răsărit, şi tunetul bubui surd, undeva, deasupra Hopiorului, dincolo de Don.

Regimentul „Serdobsk” începu să se adune în grabă. Îndată ce apăru pe deal grupul călare al lui Bogatâriov, cu statul-major, fostul căpitan Voronovski răcni cu un glas puternic şi clocotitor de comandant, cum nu-l auziseră încă oamenii săi:

— R-regiment – dre-epţi!

Grigori Melehov petrecu cinci zile în Tatarski şi însămânţă mai multe deseatine de grâu pentru el şi pentru soacră-sa, iar după ce se întoarse de la sotnia sa Pantelei Prokofievici, slăbit de dorul gospodăriei şi mâncat de păduchi, începu să se pregătească de plecare la unitatea-i, care se afla încă tot de-a lungul Cirului. Kudinov îi comunică, printr-o scrisoare secretă, începerea tratativelor cu comandanţii Regimentului „Serdobsk” şi-l rugă să vină ca sa preia comanda diviziei.

În aceeaşi zi, Grigori se pregăti să plece la Karghinskaia. Pe la amiază, se duse la Don să-şi adape calul şi, coborând la apa care ajunsese până la gardurile grădinilor, o zări pe Axinia. Poate că numai i se păruse lui Grigori, ori poate că ea dinadins zăbovi, luând apa alene şi aşteptându-l; dar Grigori îşi iuţi pasul, fără să vrea. Şi în puţinele clipe în care se apropie de dânsa, un stol de amintiri, şi senine şi triste, îi trecu în zbor dinaintea ochilor…

Axinia se întoarse la zgomotul de paşi; pe chipul ei se citea o mirare fără îndoială prefăcută, dar bucuria întâlnirii şi durerea amintirilor o trădau. Zâmbi cu un surâs pierdut, atât de jalnic şi de neobişnuit pe chipul său mândru, încât inima lui Grigori tresări de milă şi de iubire. Străpuns de chin, lăsându-se în puterea amintirilor, el îşi struni calul şi zise:

— Noroc, Axinia dragă!

— Noroc.

În glasul domol al Axiniei răsunau cele mai potrivnice sentimente de mirare, de duioşie, de amar…

— De mult n-am mai stat de vorbă.

— De mult.

— Până şi vocea ţi-am uitat-o…

— Repede ai uitat-o!

— Chiar aşa de repede?

Grigori îşi ţinea strâns de căpăstru calul, care se trăgea spre apă. Cu capul plecat, Axinia mereu îşi agăţa cârligul cobiliţei de toarta căldării şi mereu nu izbutea. O clipă statură tăcuţi. Trecu fulgerător deasupra capetelor o raţă sură, ca aruncată din arc. Lingând cu nesaţ lespezile de cretă albăstruie, undele se zbăteau în malul înalt; cirezi de valuri cu coama albă se jucau pe întinsul apelor revărsate până în pădure. Vântul aducea o pulbere subţire de apă şi mirosul Donului, care îşi împingea, în goană năvalnică, şuvoaiele puternice spre mare.

Grigori îşi strămută privirea de la chipul Axiniei la malul de peste Don. Plopii cu trunchiurile albe, cuprinşi în apă, îşi legănau crengile goale, iar sălciile, împodobite cu flori aurii, ca cerceii de fată, se ridicau în toată frumuseţea deasupra apei, ca nişte nori verzi, uşori şi minunaţi. Cu o umbră de mâhnire şi dezamăgire în glas, Grigori întrebă:

— Ce mai spui?… Nu mai avem oare despre nimic a ne vorbi? De ce taci?

Dar Axinia avusese vreme să-şi capete toată stăpânirea de sine; nici un muşchi nu mai tresări în chipul ei rece, când răspunse:

— Mi se pare că noi am isprăvit de mult tot ce am avut să ne spunem…

— Zău?

— Se vede că aşa trebuia să fie! Pomul nu înfloreşte decât o dată pe an…

— Crezi tu că al nostru n-are să mai înflorească?

— Şi adică tu crezi?

— Ce ciudate sunt toate astea… Grigori îşi lăsă calul să se apropie de apă şi, uitându-se mereu la Axinia, zâmbi trist. Eu, Xiuşa, încă nu pot să te smulg din inimă. Am şi copii mari, am şi capul jumătate cărunt, şi atâţia ani câţi s-au aşternut, ca o prăpastie, între noi… Şi tot la tine mă gândesc. Te văd în vis şi te iubesc şi acuma. Iar când mă gândesc uneori la tine şi încep să-mi amintesc cum am trăit noi la Listniţki… şi cum ne-am iubit… şi amintirile acelea… Mă uit câteodată, îmi amintesc toată viaţa, şi viaţa îmi pare ca un buzunar întors pe dos şi gol…

— Şi eu… Şi eu trebuie să mă duc… Am zăbovit prea mult de vorbă.

Cu o mişcare hotărâtă, Axinia ridică găleţile, îşi puse pe cobiliţa încovoiată mâinile aurite de arşiţa de primăvară, porni la deal, dar deodată se întoarse cu faţa la Grigori, şi o roşeaţă subţire, tinerească, i se ivi pe obraji.

— Mi se pare, Grigori, că tocmai aici, uite, lângă puntea asta, a început dragostea noastră. Ţii minte? În ziua în care petreceam cazacii la plecarea lor în tabără, zise ea zâmbind, şi glasul înviorat răsună mai vesel.

— Pe toate le ţin minte!

Grigori aduse calul în ogradă şi-l lăsă la iesle. Pantelei Prokofievici, care cu prilejul apropiatei plecări a lui Grigori nu se mai dusese dimineaţa la boronit, ieşi de sub şopron şi întrebă:

— Ei, când porneşti la drum. Să dau grăunţe la cal?

— Unde să pornesc? îi privi Grigori, cu gândurile în altă parte.

— Asta-i bună! La Karghin.

— Nu plec astăzi!

— De ce?

— Uite aşa… m-am răzgândit… Grigori îşi trecu limba peste buzele uscate de arşiţa care-l încingea, apoi îşi înălţă ochii la cer. Vin nori, are să plouă, aşa că de ce m-aş grăbi să mă ude?

— N-are nici un rost, încuviinţă bătrânul, fără să creadă însă nimic din cele ce spunea Grigori, fiindcă, din ţarcul vitelor, îl zărise prea bine cu câteva clipe în urmă, stând de vorbă cu Axinia lângă podeţ.

„Iar încep dragostele! gândi îngrijorat bătrânul. Te pomeneşti că iar se scrânteşte totul între el şi Natalia… Mama mă-si de Grişka! Dar cu cine dracu seamănă afurisitul de el? Cu mine oare?” Pantelei Prokofievici lăsă toporul cu care cioplea un trunchi de mesteacăn pentru inima carului, privi spinarea puţin încovoiată a fiului care se depărta şi, după ce căută grăbit în amintiri, se văzu cum era când era tânăr şi hotărî: „Leit ca mine, diavolul! Ba chiar l-a şi întrecut pe tat-său, pui de căţea! Ar trebui să-l bat, ca să nu mai înceapă iarăşi a suci capul Axiniei şi să nu facă zâzanie în casă… Dar cum să-l baţi?”

Altădată, Pantelei Prokofievici n-ar fi şovăit să-i croiască lui fecioru-său una peste spinare, cu orice i-ar fi căzut în mână, dacă l-ar fi prins stând de vorbă cu Axinia, ascunşi de ochii lumii. Însă acum se codi, nu-i zise nimic şi nici nu-i arătă prin nimic că ghicise adevărata pricină a hotărârii neaşteptate să-şi amâne plecarea. Şi toate acestea, fiindcă Grigori nu mai era „Grişka”, un cazac tânăr şi zurliu, ci comandant de divizie, fără epoleţi, dar tot „general”, care avea sub comanda lui mii de cazaci şi care nu mai era numit de toţi altfel decât Grigori Panteleevici. Deci cum ar putea el, Pantelei Prokofievici, simplu uriadnic, să ridice mâna asupra unui general, chiar dacă îi era fiu? Respectul de grad nu-l lăsă pe Pantelei Prokofievici nici măcar să se gândească la aşa ceva, silindu-l să se simtă oarecum stânjenit şi străin faţă de Grigori. Şi numai neaşteptata ridicare a lui Grigori, numai ea era de vină! Chiar la arat, cu trei zile în urmă, când Grigori se răsti la el: „Ehei! De ce stai cu gura căscată? Întoarce plugul!” Pantelei Prokofievici înghiţi în sec şi nu răspunse nimic… În vremea din urmă locurile lor se schimbară parcă: Grigori se răstea la taică-său, care îmbătrânise, iar acesta, auzind ton de comandă în glasul lui, se frământa, şchiopăta cu piciorul frânt şi se silea să facă totul pe placul feciorului… „S-a speriat de ploaie! Dar n-are să fie nici o ploaie. Şi de unde să fie, când vântul bate dinspre răsărit şi când n-ai decât un singur nouraş pe tot cerul? Să-i spun oare Nataliei?”

Încântat de acest gând, Pantelei Prokofievici se repezi în casă, dar se răzgândi de teama tărăboiului şi se întoarse să-şi cioplească inima carului neisprăvită…

Iar Axinia, după ce se întoarse acasă, goli îndată găleţile, se apropie de oglinjoara prinsă în tencuiala cuptorului şi stătu îndelung, cu sufletul la gură, cercetându-şi chipul îmbătrânit, dar plin de nuri. Avea aceeaşi frumuseţe vinovată şi ispititoare; toamna vieţii îi aruncase însă pe obraji culorile-i spălăcite, îi îngălbenise pleoapele, îi strecurase firişoare rare argintii printre şuviţele de păr negru şi-i stinsese strălucirea ochilor. Osteneală şi tristeţe se citeau în toate.

Axinia mai stătu astfel o vreme, apoi se apropie de pat, se prăbuşi cu faţa în jos şi plânse cu râuri de lacrimi, uşurătoare şi dulci, aşa cum nu mai plânsese de mult.

Vânturi reci, pătrunzătoare se rotesc şi urlă, iarna, deasupra coastei dealului de la Don, suflând în creasta rotundă a culmilor, aducând zăpadă albă de pe dâmburile cu pete golaşe de pământ, măturând-o în straturi şi îngrămădind-o în troiene. Un nămete de zăpadă rămâne să atârne deasupra malului, scânteind în bătaia razelor – albastru la apus de soare, liliachiu dimineaţa şi trandafiriu în clipele în care răsare soarele. Şi va sta aşa, ameninţător şi mut, până când dezgheţul îi va măcina temelia sau un vânt mai puternic îl va prăbuşi cu toată greutatea. Şi atunci, atras în jos, se va nărui cu un zgomot surd, strivind în calea lui tufele mici de mărăcini, rupând crengile sfioase de păducel, rostogolind fulgerător în urmă-i norii argintii ai pulberii de nea, care, răbufnind, se înalţă până la cer…

Asemenea nămeţilor de zăpadă adunaţi în lunile de iarnă, iubirea Axiniei avusese astfel nevoie de o singură atingere. Şi ea veni: întâlnirea cu Grigori, vorbele lui pline de duioşie: „Noroc, Axinia dragă!” Cum, el? El să nu-i fie drag? De cine altul îşi amintea în fiecare zi, în orice clipă, din anii câţi se scurseseră, întorcându-se cu gânduri chinuitoare către el, mereu către el? În tot ceea ce făcea şi ce gândea, era totdeauna cu el, numai cu Grigori. Tot aşa umblă în cerc calul orb, în jurul osiei de roată care se întoarce, scoţând apa pentru grădini…

Axinia stătu până seara ghemuită în pat, apoi se sculă cu obrazul ud de lacrimi, se spălă, se pieptănă şi începu să se îmbrace de zor, ca o fată mare aşteptată de peţitori. Îşi puse o cămaşă curată, fusta de lână vişinie şi tulpanul pe cap, se uită din treacăt în oglindă şi ieşi din odaie.

Înserarea cenuşie pogorî asupra satului. Din depărtare, de pe apele revărsate, se auzea gâgâit speriat de gâşte sălbatice. Luna palidă şi străvezie se ridica din spatele plopilor de lângă Don. O cărare verzuie de lumină tremura peste ape. Cireada de vite se întorsese din stepă încă înainte de căderea serii. Vacile mugeau prin ogrăzi, tânjind după iarna nouă rămasă pe pajişti. Axinia nu-şi mai mulse vaca. Scoase din grajd viţelul cu nările albe şi-l lăsă slobod, iar el îşi lipi cu nesaţ buzele de ugerul slab al mă-si, dând din coadă şi încordându-şi picioarele dinapoi.

Daria Melehova tocmai îşi mulsese vaca şi se ducea spre casă, cu căldarea şi cu strecurătoarea în mână, când auzi pe cineva, strigând-o de peste gard:

— Daşa!

— Cine mă cheamă?

— Eu sunt, Axinia… Vino-ncoa numai o clipă.

— Dar ce vrei de la mine?

— Am nevoie de tine! Vino, pentru numele lui Dumnezeu!

— Bine! Uite, numai să strecor laptele şi vin.

— Atunci te aştept la poartă.

— Bine!

Peste câteva minute, Daria se întoarse. Axinia o aştepta lângă poartă. Daria răspândea în jur un miros de lapte cald şi de ţarc de vite. Se minună văzând-o pe Axinia curată şi gătită, în loc să fie cu poala suflecată.

— Da' repede ai mai isprăvit cu toate, vecino!

— Fără Stepan, n-am cine ştie ce treabă. Doar o vacă. Nu gătesc aproape nimic, mănânc ceva la repezeală, şi atâta…

— Pentru ce m-ai chemat?

— Intră o clipă la mine în casă. Am a te ruga ceva…

Glasul Axiniei tremura. Dându-şi seama despre ce putea fi vorba, Daria o urmă fără să spună nimic.

După ce intrară în odaie, Axinia, fără să aprindă lumina, deschise cufărul, scotoci înlăuntru şi, prinzând mâna Dariei cu degetele sale uscate şi fierbinţi, îi puse grăbit un inel în deget.

— Ce faci? Cum, un inel? Pentru mine?…

— Da, da, pentru tine. Amintire… de la mine…

— O fi de aur te pomeneşti? întrebă lacom Daria, apropiindu-se de fereastră şi cercetând inelul din deget la lumina palidă a lunii.

— Da, aur. Să-l porţi sănătoasă!

— Bogdaproste!… Dar ce doreşti, pentru ce mi-l dai?

— Cheamă la mine… cheamă-l pe Grigori al vostru.

— Iar? zâmbi cu înţeles Daria.

— Nu, nu! Ce vorbeşti! zise speriată Axinia, roşind de au podidit-o lacrimile. Trebuie să-i vorbesc despre Stepan… Poate i-ar face rost de-o permisie…

— Dar de ce n-ai trecut atunci pe la noi? Puteai să tot stai de vorbă, dacă ai treabă cu el! o asigură Daria în zeflemea.

— Nu, nu!… Să nu creadă cumva Natalia cine ştie ce… Mi-e ruşine…

— Bine, fie şi aşa! Am să ţi-l chem. Nu-mi pare rău de el!

Grigori îşi isprăvise cina; puse lingura jos, îşi supse mustăţile, udate cu fiertura de fructe uscate, şi le şterse cu palma. Simţind că cineva, pe sub masă, îi atinge piciorul, ridică privirea şi văzu că Daria îi face semn tainic cu ochiul.

„Dacă vrea să mă ia în locul răposatului Petro şi are să-mi spună ceva despre asta, am s-o bat!… Am s-o duc la arie, am să-i leg fusta de cap şi am s-o bat ca pe o căţea!”, se gândi mânios Grigori, care urmărise tot timpul cu duşmănie târcoalele Dariei. Totuşi, ieşi de la masă, îşi aprinse ţigara şi se îndreptă fără grabă spre uşă. Daria ieşi aproape în aceeaşi clipă.

Trecând în tindă pe lângă Grigori, ea îl împunse în fugă cu pieptul şi-i şopti:

— Vino, răutăciosule! Te cheamă…

— Cine? întrebă într-o răsuflare Grigori.

— Ea.

Un ceas mai târziu, după ce Natalia şi copiii adormiră, Grigori, cu mantaua încheiată până la gât, ieşi cu Axinia pe portiţa ogrăzii lui Astahov. S-au oprit un răstimp, tăcuţi, în ulicioara întunecoasă, şi apoi merseră tot aşa de tăcuţi, în stepa mută, mânaţi de chemarea întunericului şi a miresmelor îmbătătoare de iarbă nouă. Dând la o parte poala mantalei, Grigori o strângea la piept pe Axinia şi simţea cum îi tremură trupul, cum inima ei, de sub bluză, bate rar şi puternic…

A doua zi, înainte de plecare, Grigori stătu puţin de vorbă cu Natalia. Ea îl chemase la o parte şi-l întrebă în şoaptă:

— Unde mi-ai fost noaptea?… De unde te-ai întors aşa de târziu?

— Parcă era cine ştie ce târziu!

— Vrei să spui că nu? Când m-am trezit cântau întâia oară cocoşii şi tu tot încă nu te întorseseşi…

— A venit Kudinov. M-am dus la el, să stăm de vorbă despre treburi militare. Asta nu te priveşte.

— Dar de ce n-a venit să doarmă la noi?

— Se grăbi să ajungă la Vioşki.

— Şi la cine a tras?

— La Aboşcenkov. Mi se pare că-s un fel de neamuri de departe.

Natalia nu mai întrebă nimic. Se simţea că şovăie, dar în ochii ei aţipea un gând ascuns, şi Grigori tot nu izbuti să-şi dea seama dacă vorbele lui au aflat crezare ori nu.

Mâncă în grabă. Pantelei Prokofievici pornise să-i pună şaua pe cal, iar Ilinişna şopti grăbită, sărutându-l şi făcând semnul crucii peste el:

— Să nu uiţi de Dumnezeu, dragul mamei… nu-l uita! Ne-a venit zvon că ai fi tăiat cică nişte marinari… Doamne! Bagă-ţi şi tu minţile în cap!… Uite, Grişenka, ce copii mari îţi cresc şi gândeşte că şi după cei pe care i-ai omorât poate că tot aşa au rămas nişte copilaşi… Se poate una ca asta? Cât de milos şi de blând te ştiam când erai mic, iar acum uite ce încruntat eşti! Şi inima ţi s-a făcut de lup… Ascult-o pe maică-ta, Grişenka! N-ai nici tu şapte vieţi, şi gândeşte-te că poate să vie o sabie de om rău şi asupra capului tău…

Grigori zâmbi stânjenit, sărută mâna uscăţivă a bătrânei şi se apropie de Natalia. Ea îl îmbrăţişă cu răceală, întorcându-şi faţa. Grigori îi zări în ochii seci numai o durere şi o mânie ascunsă, în loc de lacrimi… Îşi luă rămas bun de la copii şi plecă…

Vârându-şi piciorul în scară şi ţinându-se cu mâna de coama aspră a calului, gândi nelămurit: „Viaţa s-a întors din nou altfel, dar inima-i rămâne tot rece şi pustie… Pare-mi-se că nici Axiutka n-are să-i mai poată umple golul…”

Fără să-şi arunce ochii la alaiul rubedeniilor, care se îngrămădiseră la poartă, porni la pas pe uliţă şi, trecând prin faţa casei lui Astahov, strecură o privire furişă spre ferestre. O zări pe Axinia stând la cea din urmă fereastră din odaie. Zâmbindu-i, ea flutură băsmăluţa brodată, dar o mototoli îndată şi o duse la gură şi la ochii cerniţi de noaptea fără somn…

Grigori o luă la trap grăbit. Urcă dealul şi zări pe drumul de vară doi călăreţi şi o căruţă care veneau din faţă. Recunoscu pe Antip, fiul lui moş Minciună, şi pe Stremeanikov, un căzăcel tânăr, negricios şi sprinten, din mahalaua de sus a satului. „Au adus nişte leşuri”, ghici Grigori, privind la carul cu boi şi întrebând înainte de a veni în dreptul cazacilor:

— Pe cine aduceţi?

— Pe Alioşka Şamil, pe Tomilin Ivan şi pe Iakov Podkova.

— Morţi?

— Toţi!

— Când?

— Aseară, pe la asfinţit de soare.

— Bateria a rămas?

— A rămas! Tocmai pe ei, pe tunarii noştri, i-au prins roşii în cvartir, la Kalinov Ugol. Iar pe Şamil l-au omorât aşa, din pricina prostiei lui!

Grigori îşi descoperi capul şi coborî din sa. O cazacă mai în vârstă, de la Cir, care mâna boii, îl opri. Cei trei cazaci morţi zăceau întinşi, unul lângă altul, în car. Încă înainte de a ajunge mai aproape, Grigori simţi un miros dulceag şi greu, adus de vânt. Alioşka Şamil zăcea între ceilalţi doi. Haina sa albastră şi ponosită era descheiată, cu mâneca goală pusă sub capul despicat, iar ciotul de braţ, care îi fusese rupt cândva în tinereţe, atât de sprinten de obicei, se odihnea acum legat cu o cârpă murdară, strâns de pieptul lat şi fără viaţă. O ură neîmblânzită îi îngheţase pe gura moartă cu dinţi albi, dar, cu o mare linişte şi cu o îngândurată tristeţe, ochii tulburi priveau cerul albastru şi un nouraş plutitor deasupra stepei…

Chipul lui Tomilin era de nerecunoscut; de fapt, nici nu mai era un chip de om, ci o pată roşie de nedesluşit retezată cu o lovitură piezişă de sabie. Iakov Podkova, care zăcea într-o rână, galben ca şofranul, cu gâtul strâmb, avea capul aproape despărţit de trup. Osul alb al claviculei tăiate îi ieşea de sub gulerul bluzei verzi, iar pe frunte, ceva mai sus de ochi, se vedea o gaură sângerie făcută de un glonţ, ca o stea cu raze negre. Fiindu-i pesemne milă de cazacul care murea greu, vreun ostaş roşu trăsese cu ţeava armei aproape lipită de capul lui Iakov Podkova, lăsând urmele de arsură şi petişoarele negre de pulbere pe chipul său de mort.

— Haideţi, fraţilor, să ne prohodim prietenii şi să fumăm câte o ţigară pentru odihna sufletelor lor, rosti Grigori, apoi se îndepărtă puţin, slăbi chingile, scoase zăbalele şi, trecând dârlogii în jurul piciorului stâng al calului, îl lăsă să pască iarba mătăsoasă şi dreaptă ca săgeata.

Antip şi Stremeanikov descălecară cu plăcere, îşi legară şi ei caii de picioare şi-i lăsară să pască. S-au culcat şi au început să fumeze. Privind la boul cu smocuri de păr vechi şi scămoşat de năpârleală, care îşi întindea botul după buruiana de la marginea drumului, Grigori întrebă:

— Da' cum a pierit Şamil?

— Crede-mă, Panteleici, numai din prostia lui!

— Cum?

— Uite cum s-a întâmplat, începu Stremeanikov. Ieri, pe la amiază, plecam în patrulare sub comanda vagmistrului. Chiar Platon Reabcikov ne trimisese… Mă, Antip, cum îi zice vagmistrului cu care am fost noi ieri?

— Dracu să-l ştie!

— Atunci, dă-l naibii! Nu-l cunoaştem, e unul de la altă sotnie: Da-a… Va să zică, mergem noi, eram paisprezece cazaci şi Şamil cu noi. Ieri toată ziua zburda de veselie, inima lui adică nu-i spunea nimic. Mergeam, iar dânsul dă din ciotul său de mână, lasă dârlogii pe oblânc şi zice: „Şi când o să ne vină oare Grigori Panteleici al nostru? Ce-aş mai bea şi ce-aş mai cânta cu el!” Şi tot cânta într-una, până când am ajuns la colnicul Latâşevski:

Am zburat mereu-nainte, Ca lăcustele în stol.

Şi trăgeau mereu din flinte Toţi cazacii de la Don!

Şi aşa, coborâm noi în văgăună, lângă râpa Topkaia, iar vagmistrul ne zice: „Băieţi, roşii nu se văd nicăieri. Să ştiţi că nici n-au ieşit din slobozia Astahovo. Sunt prea leneşi ţăranii ca să se scoale devreme, iar acum stau şi mănâncă, frig mereu la găini de-ale hoholilor. Hai să ne odihnim niţel şi noi, că uite cum ni s-au înfierbântat caii”. „Bine, zicem noi, hai să ne odihnim!”… Am descălecat, ne-am tolănit pe iarbă şi am trimis pe unul să stea de pază pe colnic. Stăm noi aşa ce stăm, ci numai îl văd eu pe Alioşka răposatul că umblă la calul lui şi că-i slăbeşte chinga de la pernă. „Mă, Alexei, zic, nu slabi chingile, că dacă, doamne fereşte, va trebui s-o pornim la iuţeală, n-o să ai timp să le strângi cu mâna ta oloagă!” Dar el se răsteşte la mine: „Am să le isprăvesc toate mai iute decât tine! Tu te-ai găsit să mă-nveţi pe mine, măi bobocule!” Şi cu vorba asta slăbeşte chinga şi scoate zăbalele. Stăm iar ce stăm, unul fumează, altul mai povesteşte câte ceva. Iar ceilalţi adorm. Şi între timp, omul nostru de pază a adormit şi el… S-a culcat, mama mă-si, sub moviliţă, şi doarme dus. Deodată aud parcă un sforăit de cal. Mi-era lene să mă scol, dar tot m-am ridicat şi am ieşit din văgăună pe colnic. Când mă uit, ce să văd? La vreo sută de stânjeni de noi, nişte roşii vin pe fundul vâlcelei, cu comandantul în frunte, călare pe un cal murg, ager ca un leu… Aveau şi o puşcă-mitralieră cu dânşii. M-am prăvălit înapoi în văgăună şi strig: „Vin roşii! La cai!” Dânşii mă şi văzuseră, căci auzim îndată pe cineva dând o comandă… Am sărit pe cai, vagmistrul a scos sabia, voia să-i atace; dar cum să mai ataci, când noi eram paisprezece, iar dânşii aveau două plutoane şi o puşcă-mitralieră! Am rupt-o la fugă; ei au tras după noi cu puşca-mitralieră; dar văzând că n-au să ne facă nimic cu ea, fiindcă eram apăraţi de văgăună, au luat-o după noi. Aveam cai mai sprinteni, aşa că i-am lăsat mult în urmă. Iar cam la o jumătate de verstă depărtare, ne-am dat jos şi am deschis foc. Şi abia atunci vedem că Alioşka Şamil nu-i cu noi. Ce se întâmplase? Când s-a dat alarma, a sărit la cal, s-a apucat cu mâna cea teafără de şa, dar când să vâre piciorul în scară, s-a pomenit cu şaua sub burta calului. N-a mai dovedit să încalece, şi aşa a rămas Şamil ochi în ochi cu roşii, iar calul a alergat după noi, împroşcând foc pe nări, cu şaua sub burtă… Aşa de cumplit se speriase că nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de el, sforăind ca un diavol. Şi iată cum a dat ortul popii Alexei al nostru!… Dacă n-ar fi slobozit chinga, ar fi fost în viaţă şi acum… Stremeanikov zâmbi în mustaţa negricioasă şi-şi isprăvi povestirea: În ajun nu mai contenea a cânta:

Moş Martine, moş Martine, Haide, sfâşie-mi văcuţa -

Ia-mi şi capul de pe mine…

Şi iată că i-au luat capul!… Nici nu-i mai cunoşti chipul! A curs sângele din el, ca dintr-un bou înjunghiat… Mai pe urmă, când i-am aruncat înapoi pe roşii, am alergat până la văgăună şi-l vedem lungit pe jos într-o băltoacă de sânge aşa de mare, de parcă înota în ea.

— Ajunge! Hai, mai stăm ori plecăm? întrebă cu nerăbdare femeia, dând la o parte de pe buze basmaua care îi ferea faţa de arşiţă.

— Nu te grăbi, leliţă! Ajungem îndată.

— Cum să nu mă grăbesc? Te păleşte o duhoare aşa de grea de la morţii ăştia, că-ţi vine să cazi din picioare!

— Da' ce fel de altă mireasmă te-ai aştepta să răspândească? Răposaţii, sireacii, au halit carne, s-au desfătat cu muierile… Iar cine le face pe-astea, nici n-apucă să moară cu totul, că a şi început să se împută… Se zice că numai de la sfinţi vine un miros plăcut şi după ce mor, dară eu cred că toate sunt numai nişte deşarte minciuni. Oricât de sfânt ar fi, după moarte trebuie să iasă o putoare din el ca dintr-o hazna, că aşa-i făcut omul!… Cât or fi fiind ei de sfinţi, primesc hrana tot prin burtă şi au tot treizeci de arşini de maţe, câţi îi sunt daţi omului de la Dumnezeu să aibă… rosti îngândurat Antip.

Dar Stremeanikov se răţoi fără pricină, bodogănind:

— Da' ce dracu te-a apucat cu sfinţii?… Dă-i încolo! Hai să mergem!

Grigori îşi luă rămas bun de la prieteni şi se apropie de car să-şi ia rămas bun şi de la cazacii morţi, când abia atunci băgă de seamă că tustrei erau desculţi şi că trei perechi de cizme le erau puse cu carâmbii sub picioare.

— Pentru ce i-au descălţat?

— Cazacii noştri au făcut-o, Grigori Panteleici… Răposaţii aveau cizme bune. Iar oamenii din sotnie… s-au sfătuit între ei şi au zis: „Hai să le scoatem lucrurile mai bune pentru cei ce au încălţăminte proastă, iar pe cele proaste să le ducă în sat. Morţii au neamuri. N-au decât să poarte copiii lor cizme proaste!” Anikuşka a zis: „Morţii nu mai umblă nici călare, nici pe jos. Daţi-mi cizmele lui Alioşka, au talpa grozav de bună, iar eu, până când mi-oi înhăţa o pereche de bocanci de la vreun roşu, poate să mă tot ia dracul de frig…”

Grigori îşi văzu de drum. Când se depărtă, auzi o sfădălie aprigă între cazaci. Stremeanikov strigă cu glasul lui ascuţit de tenor:

— Minţi, Antip! Nu degeaba îi ziceau lui tat-tău: moş Minciună? Nu s-au pomenit sfinţi dintre cazaci! Toţi au fost de neam ţărănesc.

— Ba a fost unul!

— Minţi ca un porc!

— Ba a fost!

— Care?

— Chiar sfântul Gheorghe-birui torul!

— Mă-ă, netotule! Fă-ţi cruce! Ce fel de cazac a fost sfântul Gheorghe?

— Cazac adevărat, dintr-o staniţă de jos, mi se pare chiar din Semikarakorskaia.

— Mă, da' cumplit le mai potriveşti şi le mai încornorezi! Las-o ceva mai moale! Nu-i cazac, cum nu-s eu popă!

— Nu-i cazac? Dar atunci de ce-l zugrăvesc cu suliţa în mână?

Grigori nu mai auzi urmarea. O luă la trap, se coborî într-o văgăună şi, tăind Şleaul Hatmanilor, mai zări o dată carul şi pe cei doi călăreţi, coborând încet dealul spre sat.

Merse în trap aproape până la Karghinskaia. Un vântişor slab se zbenguia cu coama calului, care nu asudase nici o clipă. Ţiştarii cafenii şi lungi treceau în fugă peste drum, fluierând a spaimă. Iar acest fluierat ascuţit, de alarmă, suna ciudat de potrivit şi la locul său în nesfârşita tăcere ce stăpânea totul de jur împrejur. Dropiile îşi luau zborul de pe colnice şi de pe crestele dealurilor, de-a lungul drumului. Alb ca zăpada, dropioiul se înălţa spre cer, strălucind în razele soarelui, dând aprig şi iute din aripi – şi după ce-şi atingea culmea zborului, se lăsa să plutească în oceanul de peruzea, îndepărtându-se clipă de clipă, cu gâtul întins şi cu un inel de nuntă din pene negre, catifelate în jurul gâtului. După ce străbătea vreo sută de stânjeni, cobora mai în jos şi fâlfâia tot mai repede din aripi, ca şi cum s-ar fi muncit să zboare pe loc. Lângă pământ, aripile lui albe-gălbui mai sclipeau o dată, într-un fulger pe fond verde, şi piereau din ochi: pasărea dispărea în iarbă.

Strigătele pătimaşe de chemare ale dropiilor, un fel de „trji-trji”, răsunau de pretutindeni. Chiar pe culmea unui deal de la Cir, la câţiva paşi de drum, Grigori zări de pe cal un cerc de bătălie părăsit: era larg de un arşin şi jumătate şi bătătorit de ghearele cocoşilor care se încăieraseră pentru vreo găinuşă. În acest cerc nu era nici un firicel de iarbă; numai praf cenuşiu, crestat pe cruciuliţele urmelor de picioare, se aşternuse în strat neted, iar pe tulpinile uscate de buruieni de pelin din jur tremurau în vânt penele pestriţe, cu dosul trandafiriu, smulse în vâltoarea luptei de pe spinări şi din cozi. O dropie cenuşie sări din cuibul ei de pe aproape. Cocoşată ca o bătrânică, alergând iute cu picioruşele subţiri, fugi sub o tufă veştedă de sulfină de anul trecut şi se ascunse acolo, neîndrăznind să-şi ia zborul.

O viaţă nevăzută, zămislită de primăvară, puternică şi plină de un zbucium fierbinte, se desfăşura în stepă: ierburile se înălţau din pământ, perechile de nuntă ale zburătoarelor şi sălbăticiunilor mari şi mici se împreunau prin tainice locuri de stepă, ascunse de ochiul iscoditor ai omului; holdele se înviorau cu puzderia firelor de grâne abia răsărite. Numai ghemurile de buruiană ţepoasă, care îşi trăise traiul de anul trecut, se mai strângeau mohorâte sub coastele gorganelor de strajă, risipite prin stepă, se lipeau de ţărână, cerându-i apărare, dar un vântuleţ rece şi ager le rupea fără milă din rădăcini, le gonea şi le rostogolea în lung şi în lat prin stepa scăldată în lumina trezită la viaţa cea nouă.

Grigori Melehov sosi la Karghinskaia înainte de lăsatul nopţii. Trecu Cirul prin vad; îl găsi pe Reabcikov la un popas de cai de lângă apă, într-un cătun căzăcesc.

A doua zi de dimineaţă, primi de la el comanda unităţilor din divizia sa, împrăştiate prin sate – şi după ce citi cele din urmă comunicate primite de la statul-major, în urma unei consfătuiri cu Mihail Kopâlov, şeful statului-major al diviziei, hotărî să înainteze spre sud, până la slobozia Astahovo.

În unităţi se simţea o mare lipsă de cartuşe. Trebuiau dobândite prin luptă. Acesta era tocmai ţelul de căpetenie al ofensivei hotărâte de Grigori.

Spre seară, s-au strâns în Karghinskaia trei regimente de cavalerie şi unul de infanterie. Hotărârea a fost să se ia numai şase mitraliere şi puşti-mitraliere, din cele douăzeci şi două câte avea divizia, fiindcă pentru celelalte nu existau benzi.

Dimineaţa, divizia porni la ofensivă. Lăsând statul-major undeva pe drum, Grigori luă comanda Regimentului 3 de călărime, trimise înainte patrule călări şi porni în marş spre sud, îndreptându-se spre slobozia Ponomariovka, unde, după datele cercetării, se concentrau Regimentele 101 şi 103 de infanterie roşii, care se pregăteau la rândul lor să înainteze asupra staniţei Karghinskaia.

La vreo trei verste depărtare de staniţă, îl ajunse din urmă un curier care îi înmână o scrisoare de la Kudinov.

„Regimentul „Serdobsk” ni s-a predat! Toţi soldaţii sunt dezarmaţi; pe vreo douăzeci dintre ei, care au început să facă gură, i-a trimis Bogatâriov pe lumea ailaltă: a dat ordin să-i taie cu sabia. Ne-au predat 4 tunuri (dar blestemaţii de comunişti artilerişti au izbutit să le scoată închizătoarele), peste 200 de obuze şi 9 mitraliere. La noi e mai mare bucurie! Îi băgăm pe roşii prin sotniile pe jos, o să-i silim să se bată cu ai lor. La tine ce se mai aude? Da, era să uit: i-au prins pe comuniştii din satul tău, pe Kotlearov, pe Koşevoi, şi pe mulţi de la Elanskaia. O să-i dea gata pe toţi în drum spre Vioşki. Dacă ai o mare nevoie de cartuşe, dă-ne de ştire cu aducătorul acesteia; o să-ţi trimitem vreo 500, KUDINOV”

— Vistavoiul! strigă Grigori.

Prohor Zâkov se înfiinţă îndată la galop, dar, văzându-l pe Grigori cu totul de nerecunoscut, chiar duse cu spaimă mâna la cozoroc.

— Ce poruncă?

— Reabcikov! Unde-i Reabcikov?

— În coada coloanei?!

— Trap! Într-o clipă să vină!

Platon Reabcikov depăşi la trap coloana de marş şi veni în dreptul lui Grigori. Vântul îi uscase şi-i cojise pielea de pe chipul cu mustăţile albe, care, ca şi sprâncenele pârlite de soarele de primăvară, sclipeau auriu ca părul de vulpe. Zâmbea, şi fuma în mers. Calul său murg-închis, cu trupul gras şi nevătămat de lunile de post ale primăverii, când năpârlesc vitele, mergea la trap vioi, cu pieptarul lucind.

— Vreo scrisoare de la Vioşki? strigă Reabcikov, zărind curierul lângă Grigori.

— Da, o scrisoare, răspunse stăpânit Grigori. Ia comanda regimentului şi a întregii divizii. Eu plec.

— Ei bine, pleacă. Dar de ce atâta grabă? Ce scrie? Cine?… Kudinov?

— Regimentul „Serdobsk” s-a predat la Ust-Hopior…

— Aşa-a? Va să zică, mai începem să trăim şi noi!… Pleci chiar acum?

— Acum.

— Drum bun! Până când te întorci, noi o să fim la Astahovo!

„Ah, numai dacă i-aş găsi pe Mişka şi pe Ivan Alexeevici în viaţă… Să aflu cine l-a omorât pe Petro… Şi să-i scap de moarte, pe Ivan, pe Mişka! Să-i scap!… E sânge între noi, dar tot nu suntem nişte străini!”, se gândea Grigori, croindu-şi neîndurat calul cu biciuşca şi coborând în galop colnicul.

Îndată ce sotniile de răsculaţi intrară în Ust-Hopiorskaia, înconjurându-i pe cei de la „Serdobsk” strânşi la adunare, comandantul Brigăzii 6, Bogatâriov, împreună cu Voronovski şi Volkov au plecat la o consfătuire. Consfătuirea avu loc tot acolo, lângă piaţă, într-o casă de negustori, şi nu ţinu mult. Fără să-şi scoată biciuşca atârnată de mână, Bogatâriov dădu bună ziua lui Voronovski şi zise:

— Totu-i bine! Se va ţine seama de asta. Dar cum de n-aţi putut să păstraţi tunurile?

— O întâmplare! Curată întâmplare, domnule horunji! Artileriştii erau aproape toţi comunişti, au opus o rezistenţă disperată când au început să-i dezarmeze: au omorât doi soldaţi şi, după ce au scos închizătoarele, au fugit.

— Păcat! Bogatâriov aruncă pe masă şapca lui kaki, cu o urmă proaspătă de cocardă ofiţerească scoasă, şi zâmbi în silă, ştergându-şi cu batista murdară capul tuns şi sudoarea de pe obrazul arămiu: Bun, e bine şi asta! Duceţi-vă acum şi spuneţi-le soldaţilor voştri… Mai staţi de vorbă cu dânşii ca să nu… pentru ca să predea toate armele.

Jignit de tonul poruncitor al ofiţerului de cazaci, Voronovski repetă, bâlbâindu-se:

— Toate armele?

— Mai trebuie s-o repet? Am zis, toate, adică toate până la una.

— Dar dumneata, domnule horunji, şi comandanţii, dumitale aţi primit condiţia ca regimentul să nu fie dezarmat!… Atunci? Bineînţeles, că mitralierele, tunurile, grenadele, toate astea trebuie neapărat să le predăm, dar în ceea ce priveşte armamentul ostaşilor roşii…

— Nu mai sunt ostaşi roşii! ridică vocea Bogatâriov, umflându-şi răutăcios buza de sus şi pocnind biciuşca peste tureatca cizmei stropite de noroi. Acum nu mai sunt ostaşi roşii, ci nişte soldaţi care au să apere ţara Donului. E limpede?… Iar dacă n-au să vrea, vom şti cum să-i silim! Ce să ne mai ascundem după degete? După ce ne-au făcut atâtea necazuri şi pagube pe pământul nostru, mai vii şi cu tocmeli? Nu sunt nici un fel de tocmeli între noi! E limpede-e?…

Şeful de stat-major al Regimentului „Serdobsk”, tinerelul locotenent Volkov, rămase adânc jignit. După ce-şi plimbă nervos degetele pe nasturii de la gulerul drept al bluzei de postav negru, îşi zbârli zulufii de păr negru, lung şi uimitor de creţ. Şi întrebă răstit:

— Prin urmare, ne socotiţi prizonieri. Aşa e?

— Nu ţi-am spus asta ţie, şi n-ai decât să păstrezi pentru tine răstălmăcirile tale, care nu mă interesează! îl întrerupse brusc comandantul brigăzii căzăceşti, începând să-l tutuiască şi arătând pe faţă că cei cu care vorbeşte depind, pe deplin şi în toate, de voinţa lui.

Toţi cei din odaie tăcură o clipă. Un vuiet surd venea din piaţă. Voronovski se plimbă de mai multe ori prin cameră, trosnindu-şi degetele, apoi îşi încheie vestonul gros kaki la toţi nasturii şi, clipind nervos, se adresă către Bogatâriov:

— Tonul dumitale este jignitor pentru noi şi nedemn de dumneata, ca ofiţer rus. Ţi-o spun în faţă!… Şi dacă ne-aţi provocat, vom vedea noi cum trebuie procedat… Locotenent Volkov! Îţi ordon să te duci în piaţă şi să spui plutonierilor: oamenii să nu-şi predea în nici un caz armele! Dă ordin regimentului să stea cu armele pregătite. O să isprăvesc acum convorbirea cu acest… cu acest domn Bogatâriov şi vin îndată în piaţă.

Pete negre de mânie se iviră pe chipul lui Bogatâriov, dar, dându-şi seama că s-a cam întrecut cu măsura, comandantul brigăzii, care voia să spună ceva, se stăpâni şi-şi schimbă îndată purtarea. Îndesându-şi şapca cu o singură mişcare, tot jucându-se iritat cu biciuşca împletită, începu să vorbească cu o voce în care se ivi pe neaşteptate oarecare politeţe şi atenţie:

— Domnilor, aţi binevoit să mă înţelegeţi nu chiar aşa cum trebuie. Desigur că n-am primit cine ştie ce educaţie, n-am învăţat ştiinţe pe la şcoli de ofiţeri, şi poate că n-am vorbit cum se cuvine, dar să nu ne legăm de fiecare cuvânt. Doar suntem toţi de-ai noştri! Şi nu trebuie să se afle nici o supărare între noi. Eu ce-am zis la o adică?… Am zis numai că trebuie să-i dezarmeze îndată pe ostaşii voştri roşii, mai cu seamă pe acei care sunt nesiguri şi pentru noi, şi pentru voi… Numai despre ăştia am vorbit!

— Dă-mi voie! Trebuia să te exprimi mai limpede, domnule horunji! Şi pe urmă, trebuie să mărturiseşti că tonul dumitale provocator, toată purtarea dumitale… Voronovski strânse din umeri şi urmă pe un ton mai împăciuitor, dar tot cu aceeaşi nedomolită mânie: Ne-am gândit şi noi că pe cei şovăitori şi nesiguri trebuie să-i dezarmăm şi să-i punem la dispoziţia dumitale…

— Aşa e, aşa e! Tocmai!

— Doar nici n-am spus altceva chiar de la început: am hotărât chiar noi să-i dezarmăm. În ce priveşte însă nucleul nostru de luptă, o să-l păstrăm. Ţinem să-l păstrăm cu orice preţ! Eu personal sau locotenentul Volkov, pe care ţi-ai permis să-l tutuieşti fără să-l cunoşti mai de-aproape, vom prelua comanda şi vom şti să spălăm ruşinea de a fi slujit în rândurile Armatei Roşii… Dumneata trebuie să ne dai această posibilitate.

— Şi câte baionete vor fi în nucleaua asta a voastră?

— Aproximativ vreo două sute.

— Ei bine, fie, încuviinţă de nevoie Bogatâriov. Se sculă, deschise uşa spre coridor şi strigă cu glas tare: Gazdă! Şi când o femeie în vârstă, cu capul acoperit cu tulpan gros, se ivi în prag, porunci: Adu nişte lapte dulce! Trap!

— Iertaţi, dar lapte n-avem.

— Pentru roşii, desigur că aţi avut, şi acum pentru noi nu e? rânji acru Bogatâriov.

O tăcere apăsătoare stăpâni din nou odaia. O întrerupse locotenentul Volkov:

— Pot să plec?

— Da, răspunse Voronovski cu un oftat. Du-te şi dă ordin să-i dezarmeze pe cei care sunt însemnaţi în listele noastre. Listele sunt la Gorigasov şi la Westminster.

Numai amorul propriu de ofiţer, dureros lovit, îl făcuse să spună: „Vom vedea noi cum trebuie procedat”. În realitate, căpitanul Voronovski pricepea prea bine că jocul său s-a încheiat şi că nu mai poate da îndărăt. După ştirile cele mai proaspete, forţele trimise în grabă de statul-major al armatei pentru reprimarea rebeliunii celor din „Serdobsk” au şi plecat de la Ust-Medvediţa şi puteau să sosească în orice clipă. La rândul său, Bogatâriov avusese timp să-şi dea scama că Voronovski era un om de încredere şi absolut neprimejdios, care nu mai avea nici o cale de retragere. Comandantul brigăzii încuviinţă pe răspunderea sa formarea unei unităţi de luptă independente, alcătuită din partea de încredere a regimentului. Cu aceasta, consfătuirea luă sfârşit.

Între timp, răzvrătiţii începură în piaţă o acţiune energică pentru dezarmarea celor din „Serdobsk”, fără să mai aştepte rezultatele consfătuirii. Mâinile lacome şi ochii hrăpăreţi, ai cazacilor cercetau furgoanele şi căruţele, răsculaţii apucau pe întrecute nu numai cartuşele, ci şi bocancii cazoni galbeni cu talpa groasă, moletierele făcute sul, hainele şi pantalonii vătuiţi, merindele. Văzând aceste isprăvi de samavolnicie căzăcească, vreo douăzeci de oameni din Regimentul „Serdobsk” încercară să se împotrivească. Unul din el izbi cu patul puştii pe un răsculat, care, căutându-i în buzunare, îi scosese liniştit punga cu bani şi o băgase în buzunarul său.

— Eşti un pungaş! Cum îndrăzneşti să ne jefuieşti?! Dă-mi punga îndărăt, că de nu, bag baioneta-n tine!

Fu susţinut de câţiva tovarăşi, care izbucniră în strigăte de revoltă:

— Tovarăşi, la arme!

— Ne-au tras pe sfoară!

— Nu predaţi armele!

Se iscă o scurtă încăierare, în care ostaşii roşii mai îndărătnici fură împinşi la gard, iar la îndemnul comandantului sotniei a 3-a călare răzvrătiţii îi măcelăriră pe toţi în două minute.

După ce locotenentul Volkov veni în piaţă, dezarmarea merse şi mai repede. Sub ploaia torenţială, ostaşii roşii fură înşiruiţi şi percheziţionaţi. Tot acolo, în apropiere, se făceau grămezi de arme, grenade, materiale ale secţiei de telefonie, lăzi de cartuşe şi benzi de mitralieră…

Bogatâriov se înfiinţă în piaţă la galop şi, răsucindu-se în toate părţile pe calul său, care juca înfierbântat, strigă celor din „Serdobsk”, aliniaţi în front, agitând deasupra capului biciuşca groasă şi împletită:

— Ascultaţi aici!… De azi înainte, voi aveţi să vă bateţi cu nelegiuiţii de comunişti şi cu trupele lor! Cine va merge alături de noi va fi iertat, iar cine va crâcni are să aibă partea celor de acolo!

Şi arătă cu biciuşca grămada albă şi diformă a cadavrelor de ostaşi roşii, dezbrăcaţi de cazaci până la rufe şi lăsaţi în ploaie.

Un murmur înăbuşit străbătu şirurile de ostaşi roşii, dar nimeni nu rosti nici o vorbă de împotrivire cu glas tare, niciunul nu ieşi din front…

Cazacii pedeştri şi călări forfoteau grămadă ori răzleţi în piaţă, încercuind-o din toate laturile şi închizând orice ieşire.

Iar lângă ograda bisericii, pe un colnic, stăteau mitralierele Regimentului „Serdobsk”, verzi, întoarse cu ţevile spre şirurile de ostaşi roşii şi, după scuturi, la spatele lor, cu mitraliori cazaci, uzi de ploaie, gata să tragă…

Într-o oră, Voronovski şi Volkov aleseră după liste pe cei „de încredere”, erau la un loc o sută nouăzeci şi patru de oameni. Noua unitate fu numită „Batalionul I de răsculaţi independent” şi plecă în accesaşi zi pe poziţie, spre satul Belavinski, de unde înaintau regimentele din Divizia 23 cavalerie, aduse de la Doneţ. După zvonuri, erau Regimentele roşii 15, sub comanda lui Bâkadorov, şi 32, condus de vestitul Mişka Blinov, şi se apropiau, zdrobind sotniile de răzvrătiţi care cutezau să le stea împotrivă. Una dintre ele, trimisă de un sat din plasa Ust-Hopiorski fu măcelărită într-un chip groaznic. Tocmai împotriva lui Blinov hotărâse Bogatâriov să arunce batalionul lui Voronovski, ca să-i încerce tăria în botezul focului…

Ceilalţi oameni din „Serdobsk”, vreo opt sute şi mai bine la număr, au fost trimişi pe jos de-a lungul Donului la Vioşenskaia, după cum poruncise mai demult Kudinov, comandantul forţelor de răsculaţi, în scrisoarea lui către Bogatâriov. Trei sotnii călări plecară să-i escorteze, pe dealul de deasupra Donului, înarmate cu mitralierele celor din „Serdobsk”.

În ajunul plecării din Ust-Hopiorskaia, Bogatâriov porunci să se facă o slujbă bisericească, de unde plecă o dată cu strigătul popii, care se ruga pentru „biruinţa oastei căzăceşti celei iubitoare de Hristos”. Îi aduseră calul, încălecă, făcu semn către comandantul uneia dintre sotniile lăsate de pază la Ust-Hopiorskaia şi, aplecându-se în şa, îi şopti la ureche:

— Pe comunişti să-i păzeşti mai straşnic decât un depozit de muniţie! Să-i trimiţi mâine dimineaţă sub escortă puternică la Vioşenskaia. Iar acum, porneşte oameni călări prin sate, ca să afle lumea ce fel de poame le vin. O să-i judece poporul cu judecata lui!

Zise şi-şi văzu de drum.

În amiaza unei zile de aprilie, un aeroplan se ivi deasupra satului Singhin, din staniţa Vioşenskaia. Atraşi de bâzâitul motorului, copiii, femeile şi bătrânii năvăliră afară din case şi, ridicându-şi capetele, priveau îndelung cum se învârtea aeroplanul pe cerul posomorât, cum se înclina şi dădea roată ca un uliu. Zbârnâitul de motor se făcu mai tare şi mai asurzitor. Aeroplanul se pregătea să aterizeze, alegându-şi un locşor neted pe pajiştea de lângă sat.

— Acuşi o să dea drumul la bombe! Fereşte! ţipă speriat un moşneag mai dezgheţat.

Şi îndată mulţimea îmbulzită în ulicioară o rupse la fugă. Femeile târau după dânsele copiii care urlau, iar moşnegii săreau gardurile ca ţapii, iuţi şi sprinteni, alergând prin grădini. O singură bătrână rămase în ulicioară.

O zbughise la goană cu toată lumea, dar fie că picioarele i s-au muiat de groază, fie că s-a poticnit în vreun muşuroi de pământ, căzu şi rămase întinsă, cu picioarele slabe ridicate cu neruşinare în sus şi ţipând cu voce frântă:

— Aoleo, săriţi, oameni buni!… Of, acuma m-a ajuns şi pe mine ceasul morţii!…

Dar nimeni nu se întoarse s-o scape. Iar aeroplanul trecu vijelios ceva mai sus de acoperişul hambarului, urlând şi vuind cumplit, acoperind o clipă cu umbra lui înaripată lumina soarelui în ochii bătrânei, holbaţi de groaza morţii, se îndepărtă şi, izbindu-se uşor cu roţile de pământul umed de pe pajişte, alergă în stepă. Tocmai în clipa aceea bătrâna a păţit-o cum e mai urât. Zăcea mai mult moartă decât vie, fără să mai audă şi fără să mai simtă ce se petrece sub ea şi deasupra ei. Fireşte că n-a mai putut să vadă nici cum doi oameni, cu haine de piele neagră, s-au dat jos din pasărea cea înfricoşătoare oprită pe pământ şi, după ce stătură o clipă nehotărâţi, uitându-se în jur, o luară drept spre ogradă.

Dar moşneagul ei, pitit în livadă, în desiş de mure, era moşneag viteaz. Cu toate că inima îi bătea ca unei vrăbii prinsă în laţ, avu totuşi îndrăzneala să privească. Recunoscu în unul dintre cei doi, care se apropiau de ogradă, pe ofiţerul Piotr Bogatâriov, fiul unui cazac cu care fusese tovarăş de regiment. Piotr era vărul lui Grigori Bogatâriov, comandantul Brigăzii 6 independente de răsculaţi, şi se retrăsese cu albii peste Doneţ. Fără îndoială că el era, în carne şi oase.

Moşneagul se holbă o clipă cu încordare, stând iepureşte, cu mâinile spânzurate în jos. Iar după ce se încredinţă pe deplin că omul care se apropia alene, păşind în mers legănat, era într-adevăr Piotr Bogatâriov, cu aceiaşi ochi albaştri cu care îl văzuseră anul trecut şi numai cu barba mai demult nerasă, bătrânul se înaltă în picioare, încercându-le dacă-l mai pot ţine. Picioarele îi tremurau uşor din genunchi, dar tot îl ţineau destul de bine, şi moşneagul alergă cu paşi mărunţi, afară din livadă.

Nu se mai opri la bătrâna, care zăcea prăbuşită la pământ, ci o luă spre Piotr şi însoţitorul său, scoţându-şi de departe şapca ieşită de soare de pe capu-i chel. Piotr Bogatâriov îl recunoscu şi el şi îi dădu bineţe, zâmbind şi cu un semn din mână. Se întâlniră.

— Îmi daţi voie să vă întreb: sunteţi cu adevărat Piotr Grigorici?

— Chiar eu, moşule!

— Ne-a dat Dumnezeu să vedem la bătrâneţe şi o maşină de zburat… Vai, că mare spaimă am tras!

— Nu sunt roşii cumva prin apropiere, moşule?

— Nu, nu sunt, dragă! I-au gonit pe undeva, hăt peste Cir. La hoholi.

— S-au sculat şi cazacii de la noi?

— S-au sculat, da, dar pe mulţi i-au culcat la loc.

— Cum?

— Adică i-au răpus.

— A-a-a… Ai mei, tătuca, trăieşte?

— Teferi… Veniţi de peste Doneţ? Pe Tihon al meu nu l-aţi văzut?

— De peste Doneţ venim. V-am adus urări de sănătate de la Tihon. Tu, moşule, să nu slăbeşti maşina din ochi, ca să nu umble dracii de copii la ea, iar eu mă duc acasă… Haideţi!

Piotr Bogatâriov şi tovarăşul său îşi văzură de drum. Din livezi, de sub şoproane, din beciuri şi din toate ascunzişurile începu să iasă la iveală norodul speriat, care se vârâse în cotloane. Lumea înconjură aeroplanul, care mai răsufla dogoarea de motor încins, duhoarea ele benzină şi de ulei ars. Aripile lui de pânză erau găurite în multe locuri de gloanţe şi de schijele obuzelor. Nemaivăzuta maşină stătea tăcută şi înfierbântată, ca un cal istovit de goană.

Moşul, care ieşise mai curajos decât toţi în întâmpinarea lui Piotr Bogatâriov, dădu fuga în ulicioara unde zăcea bătrâna sa, răpusă de groază; voia s-o fericească cu noutăţi despre feciorul Tihon, care, în decembrie, se retrăsese împreună cu conducerea districtului. Dar bătrâna nu mai era acolo. Avusese timp să ajungă până acasă şi, vârându-se în cămară, se primenea grăbită de cămaşă şi de fustă. Bătrânul o dibui cu greu şi-i strigă:

— A venit Petka Bogatâriov! Ne-a adus bineţe de la Tihon! Şi se opri nespus de indignat, când o zări pe babă gătindu-se: Dar ce ţi-a venit, cioară bătrână, să te găteşti? Mama mă-ti! Cine se uită la o talpa iadului năpârlită ca tine? Ţi-nchipui, oare, că mai eşti tinerică, pocitanie?

… Bătrânii se adunară pe dată acasă la tatăl lui Piotr Bogatâriov. Fiecare intra, îşi scotea din prag căciula, se închina la icoane şi se aşeza grav pe laviţă, sprijinindu-se în toiag. Începură să tăifăsuiască de-a valma. Sorbind lapte dulce şi rece din pahar, Piotr Bogatâriov povesti că a venit cu avionul din porunca guvernului Donului şi că, între altele, are sarcina de a face legătura cu răzvrătiţii de pe Donul de sus şi a-i ajuta la lupta împotriva roşilor, aducând cartuşe şi transportând ofiţeri cu avioanele. Le spuse că Armata Donului va trece curând la ofensivă pe tot frontul şi se va uni cu armata de răsculaţi. Şi, în treacăt, îi dojeni pe bătrâni, pentru că au avut o prea slabă înrâurire asupra cazacilor tineri, care părăsiseră frontul şi-i lăsaseră pe roşii să le încalce pământul. Îşi termină vorbele astfel:

— Dar, întrucât v-aţi băgat minţile în cap şi aţi izgonit Puterea sovietică din staniţe, guvernul Donului vă iartă!

— Bine, Piotr Grigorici, dar la noi e şi acum Puterea sovietică, numai că e fără comunişti. Până şi steagul n-are trei culori, ci numai roşu şi alb, zise cu îndoială în glas unul dintre bătrâni.

— Şi tinerii din partea locului, parşivii, chiar între dânşii, puii de căţea, tot „tovarăşi” îşi zic! adăugă altul.

Piotr Bogatâriov zâmbi în mustaţa-i roşcovană, tunsă, şi, mijindu-şi batjocoritor ochii albaştri şi rotunzi, rosti:

— Puterea voastră sovietică de aici stă ca gheaţa la început de primăvară. Când are s-o încălzească niţeluş soarele va pieri fără urmă… Iar pe acei care au fost pricina relelor, care au părăsit frontul de la Kalaci, îi vom bate cu vergile, îndată ce ne vom întoarce de peste Doneţ!

— Să-i bată, afurisiţii, până la sânge!

— Neapărat!

— Să-i bată! Să-i snopească!

— Să-i bată până când se vor scăpa pe ei, ca să-i vadă toată lumea! rânchezară înveseliţi bătrânii.

Spre seară, vestiţi de-un curier, sosiră la Singhin, în goana goanelor, Kudinov, comandantul forţelor de răsculaţi, şi şeful de stat-major Ilia Safonov, aduşi de o trăsurică sprintenă, de drum lung.

Fără să-şi mai şteargă noroiul de pe cizme şi de pe hainele de pânză ţeapănă, bucuroşi peste măsură de sosirea lui Bogatâriov, intrară buzna în casă.

Coi douăzeci şi cinci de comunişti, predaţi răzvrătiţilor de către Regimentul „Serdobsk”, au fost porniţi de la Ust-Hopiorskaia sub escortă puternică. De fugă nici vorbă nu putea fi. Şchiopătând, în mijlocul pâlcului de prizonieri, Ivan Alexeevici cerceta cu privirile pline de durere şi de ură chipurile împietrite ale cazacilor din escortă şi gândea: „Au să ne cureţe! Dacă n-ajungem la judecată, pierim cu toţii!”

Cei mai mulţi dintre însoţitori erau oameni în vârstă şi bărboşi, comandaţi de un bătrân de credinţă veche, vagmistru din Regimentul „Atamanski”. Chiar de la început, îndată ce ieşiră din Ust-Hopiorskaia, porunci prizonierilor să nu vorbească între ei, să nu fumeze şi să nu pună însoţitorilor nici un fel de întrebări.

— Spuneţi rugăciuni, slugoi ai lui antihrist! Mergeţi la moarte, nu mai păcătuiţi măcar în ceasurile voastre cele de pe urmă. U-uh! L-aţi uitat pe Dumnezeu! V-aţi dat pe mâna necuratului! V-aţi însemnat cu pecetea vrăjmaşului! striga el, ba ridicându-şi revolverul, ba jucându-se cu şnurul lui răsucit, atârnat la gât.

Printre prizonieri, se aflau numai doi comunişti din cadrele de comandanţi ai Regimentului „Serdobsk”; ceilalţi, în afară de Ivan Alexeevici, erau necazaci, toţi din staniţa Elanskaia, flăcăi voinici şi zdraveni, care intraseră în partid din clipa sosirii trupelor sovietice în staniţă şi fuseseră apoi miliţieni, preşedinţi ai comitetelor revoluţionare săteşti, iar după răzmeriţă fugiseră la Ust-Hopiorskaia şi intraseră în Regimentul „Serdobsk”.

În trecutul lor, aproape toţi fuseseră meşteşugari: dulgheri, tâmplari, dogari, pietrari, sobari, cizmari ori croitori. Cel mai în vârstă n-avea mai mult de treizeci şi cinci de ani, iar cel mai tânăr părea cam de douăzeci de ani. Chipeşi şi vânjoşi, cu trupurile bine legate, cu mâinile mari, sluţite de munca grea, cu piepturile şi umerii largi, se deosebeau mult de paznicii bătrâni şi cocârjaţi care-i mânau din urmă.

— Au să ne judece? Cum crezi? şopti unul dintre comuniştii de la Elanskaia, care păşea alături de Ivan Alexeevici.

— Nu prea cred…

— Au să ne omoare?

— Tot ce se poate.

— Dar la dânşii cică nu se-mpuşcă prinşii! Cel puţin aşa spuneau cazacii, nu-ţi aduci aminte?

Ivan Alexeevici lăsă vorbele fără răspuns, dar nădejdea licări în sufletul lui, ca o scânteie în bătaia vântului. „Cam aşa ar fi să fie! N-au să ne poată împuşca. La ei, bestiile, s-a dat lozinca: „Jos comuna, jafurile şi împuşcăturile!” Cică nu osândesc decât la ocnă… Au să ne osândească la bătaie cu vergile şi la ocnă. Fie şi asta, că nu-i cine ştie ce! Vom sta la ocnă până la iarnă, iar atunci când are să îngheţe Donul au să-i împingă din nou ai noştri!…”

Nădejdea se aprinse, dar se şi stinse, ca scânteia în vânt. „Nu, au să ne omoare! Îs mai răi decât satana! S-a isprăvit cu viaţa!… E-eh, n-aş putea spune că n-o merităm! Făceam război cu dânşii şi mi-era milă de ei… Nu trebuia să-mi fie milă, ci să-i zdrobesc şi să le stârpesc sămânţa până la unul!”

Îşi încleştă pumnul, dădu din umeri într-o mişcare de mânie neputincioasă, dar deodată se poticni şi aproape căzu grămadă, ameţit de o cumplită lovitură în cap.

— De ce strângi pumnii, mutră de lup rânjit? De ce strângi pumnii?! Răspundeţi! tună vagmistrul, comandantul escortei, năvălind cu calul peste el.

Îl croi încă o dată cu biciuşca peste obraz, de-i plesni pielea de sus, de pe frunte, şi până la bărbia rotundă, cu o gropiţă la mijloc.

— De ce-l baţi? Dă în mine, moşule! În mine!… El e rănit, de ce să mai dai în el? strigă, cu voce tremurată şi cu zâmbet rugător, unul dintre elaneni care, ieşind din grămadă, îşi scoase înainte pieptul lat de dulgher, acoperindu-l pe Ivan Alexeevici cu trupul său.

— Ai să-ţi iei şi tu partea! Ardeţi-i, cazaci! Bateţi-i, fire-ar să fie de comunişti!

Cnutul tăie bluza verde de pe umărul elaneanului cu atâta putere, încât pânza plesnită se răsuci ca o frunză pârlită de foc. Şi îndată se înnegri, undată de sângele care ţâşnea din rana cu buze umflate…

Înecându-se de turbare, călcând prinşii cu calul, vagmistrul se năpusti în mijlocul grămezii de oameni, croind cu biciul în dreapta şi în stânga…

O nouă lovitură îl nimeri pe Ivan Alexeevici. Fulgere aprinse îi împroşcară ochii, pământul se clătină, ca şi cum pădurea verde, care îmbrăca nisipurile malului stâng, s-ar fi aplecat într-o parte.

Ivan Alexeevici apucă scara cu mâna lui osoasă, voind să-l smulgă din şa pe vagmistrul năuc de turbare, dar o izbitură cu latul sabiei îl doborî la pământ; praful înecăcios, aspru şi tăios îi umplu gura, sângele cald îi ţâşni din nas şi din urechi…

Cazacii din escortă îi bătură îndelung şi cumplit, adunându-i grămadă, ca pe o turmă de oi. Întins în drum, cu faţa în jos. Ivan Alexeevici auzea ca prin vis strigătele, surde, tropotul de picioare şi sforăitul cailor din jurul său. Un clăbuc de spumă caldă, de sudoare de cal, îi picură pe ceafa descoperită şi în aceeaşi clipă, aproape de tot, chiar deasupra capului, răsună un hohot de plâns bărbătesc şi groaznic, însoţit de un strigăt:

— Fiarelor! Daţi în oameni fără apărare!… Ah-ah-ah!…

Un cal călcă peste piciorul rănit al lui Ivan Alexeevici; caietele tocite de la potcoavă i se înfipseră în carnea gambei; se auziră alte lovituri şuierătoare şi repezi… Numai o clipă trecu – şi un trup greoi şi ud, mirosind iute a sudoare acră şi a sânge sărat, se prăbuşi alături de Ivan Alexeevici, iar el, fără a fi căzut pe deplin în nesimţire, auzi gâlgâitul sângelui care curgea din gura omului ca dintr-o carafă…

După aceasta îi siliră să intre grămadă în Don şi să se spele de sânge. Băgat în apă până la genunchi, Ivan Alexeevici îşi udă rănile aprinse şi umflăturile lăsate de bătaie, adună în palmă apa amestecată cu sângele lui şi o bău cu lăcomie, temându-se că nu va mai avea timp să-şi potolească pojarul de sete chinuitoare.

Un cazac călare îi întrecu din urmă. Calin murg-închis, cu trupul plin, lucind de sudoare, mergea în trap sprinten şi vesel. Călăreţul pieri în sat şi prinşii nici n-avură timp să ajungă în dreptul caselor de la margine, când cete de oameni au sărit în întâmpinarea lor.

Ivan Alexeevici aruncă o singură privire asupra cazacilor şi femeilor, care alergau drept asupra lor, şi pricepu că le vine moartea. O pricepură şi toţi ceilalţi.

— Tovarăşi! Să ne luăm rămas bun de la viaţă! strigă un comunist de la „Serdobsk”.

Înarmată cu furci, cu sape, pari şi vergi de fier de la harabale, mulţimea era tot mai aproape…

Tot ce urmă a fost ca un vis plin de spaimă. Convoiul străbătu treizeci de verste, trecând prin şirul des de sate şi întâmpinat în fiecare sat de o droaie de schingiuitori. Bătrâni, femei şi copii snopeau în bătaie pe comuniştii prizonieri, îi scuipau în obrajii umflaţi, uzi de sânge şi plini de vânătăi, zvârleau în ei cu pietre şi bulgări de pământ uscat, le împroşcau ochii, umflaţi de bătaie, cu praf şi cenuşă. Femeile, mai ales, se întreceau în cele mai fioroase schingiuiri. Cei douăzeci şi cinci sortiţi pieirii treceau printre şiruri de călăi, până când, în cele din urmă, ajunseră de nerecunoscut şi nici nu mai semănau a oameni – atât de slutite le erau trupurile şi feţele acoperite de sânge negru-siniliu, umflate şi mânjite de noroi amestecat cu sânge.

La început, fiecare dintre cei douăzeci şi cinci se silea să meargă cât mai departe de cazacii din escortă, ca să primească mai puţine lovituri; încerca să se îmbulzească în mijlocul rândurilor, care se mişcau strânse grămadă. Dar erau mereu despărţiţi cu ghionturi şi pierdură speranţa că se mai pot feri cât de cât de urgia loviturilor. Mergeau răzleţiţi şi n-aveau decât o singură dorinţă arzătoare: să nu cadă cumva la pământ, pentru că cel căzut nu s-ar mai fi putut ridica. O adâncă nepăsare puse stăpânire pe dânşii. La început, fiecare îşi acoperea faţa şi capul cu mâinile, ridicându-şi palmele, cu un gest neputincios, la ochii asupra cărora răsărea fierul albăstrui al furcilor cu trei dinţi sau câte un vârf de par alb şi ascuţit. Din turma de prizonieri se ridicau strigăte, cerând îndurare, şi gemete, şi înjurături, şi un răget surd de fiară răpusă de o neînchipuită durere. Pe la amiază însă toţi tăceau. Numai unul dintre elaneni, cel mai tânăr, bun de gură şi iubit de toată compania, ofta la fiecare pocnitură. Mergea sărind, săltându-şi tot trupul, parcă ar fi călcat pe jăratic, trăgându-şi anevoie piciorul rupt cu un par.

După ce se spălă în Don, Ivan Alexeevici se mai înviorase puţin. Zărind cazacii şi femeile care alergau în întâmpinare, îşi luă în pripă rămas bun de la tovarăşul de lângă el şi zise. Cu voce scăzută:

— Ei, fraţilor, am ştiut să luptăm, trebuie să ştim şi să murim cu tărie… Un lucru trebuie să-l ţinem minte, până la cea din urmă suflare. O singură mângâiere ne mai rămâne: măcar că pe noi au să ne omoare, tot n-au să ucidă, cu nici un par, Puterea sovietică! Comunişti! Fraţilor! Să murim cu vrednicie, pentru ca duşmanii noştri să n-aibă de ce râde de noi!

Unul dintre elaneni nu se mai putu stăpâni. În satul Bobrovski, când bătrânii se năpustiră cu iscusită cruzime să-l bală, izbucni într-un strigăt deznădăjduit de copil, îşi sfâşie gulerul bluzei şi începu să le arate cazacilor şi femeilor o mică cruciuliţă ce-i atârna de gât, legată cu un şnur înnegrit de murdărie şi de sudoare.

— Tovarăşi! Abia acum am intrat în partid!… Aveţi milă de mine! Eu cred în Dumnezeu!… Am doi copilaşi!… Iertare!… Aveţi şi voi copii!…

— Tovarăşi”? Ce fel de „tovarăşi” îţi suntem noi?… Tacă-ţi gura!

— Acum ţi-ai adus aminte de copii, fiara dracului? Ţi-ai scos crucea? Te-ai răzgândit?… Dar atunci când i-ai împuşcat pe-ai noştri, de ce nu te-ai gândit la Dumnezeu? îl întrebă cu o voce şuierătoare, după ce îl lovise de două ori, un bătrân cu nasul cârn şi cu un cercel în ureche. Şi fără să aştepte răspunsul, ridică din nou reteveiul ca să-l pălească la mir.

Frânturi de întâmplări prinse fugar de ochi, de urechi, de cuget treceau undeva, pe lângă Ivan Alexeevici, fără să-i mai oprească gândul – şi numai o dată îi tresări inima, care i se învelise parcă într-o scoarţă de piatră. Pe la amiază, intraseră în satul Tiukovnovski şi porniră pe uliţă, printre şirurile de oameni care îi primeau cu blesteme şi cu lovituri. Şi o clipă, privind pe furiş într-o parte, Ivan Alexeevici zări un băieţaş de vreo şapte ani, care se agăţa de poala maică-si şi, cu ochii plini de lacrimile curgând şiroaie pe obrajii schimonosiţi de groază, ţipa cu o voce înspăimântată şi deznădăjduită:

— Mămuco! Nu da în el! Vai, nu-l bate!… Mi-e milă de el! Mi-e frică! E plin de sânge!…

Femeia, care ridicase parul să dea într-unul dintre elaneni, scoase un geamăt, zvârli parul cât colo şi, luându-şi copilul în braţe, se repezi pe ulicioară. O lacrimă caldă podidi în ochii lui Ivan Alexeevici, mişcat de plânsetul copilului şi de mila sa înduioşătoare, se prelinse în jos şi-i atinse buzele plesnite şi uscate, cu boaba ei sărată. Scoase un scurt suspin, amintindu-şi de băiat şi de nevastă, iar această scurtă amintire ce-i străfulgeră cugetul trezi în el o dorinţă arzătoare: „Numai să nu mă omoare în faţa lor! Şi… cât mai repede…”

Mergeau, abia târându-şi picioarele, clătinându-se de istoveală şi de durerea care le încleşta toate încheieturile. Zărind o fântână pe pajiştea de lângă sat, începură să se roage de comandantul escortei să le dea voie să bea apă.

— Ce apă? Am întârziat şi aşa! Dă drumul pasului! strigă vagmistrul.

Dar unul dintre bătrânii escortei luă apărarea prizonierilor:

— Aminteşte-ţi că ai şi tu o inimă în piept, Akim Sazonâci! Doar oameni sunt şi ei!

— Ce fel de oameni? Comuniştii nu sunt oameni! Nu mă-nvăţa ce am de făcut! Cine e comandant peste dânşii: eu ori tu?

— Las' că prea mulţi comandanţi sunteţi! Hai, băieţi, treceţi la apă!

Moşneguţul se dădu jos din şa şi scoase o căldare cu apă din puţ. Prizonierii făcură cerc în jurul lui; douăzeci şi cinci de perechi de mâini se întinseră deodată la căldare, ochii stinşi şi umflaţi se aprinseră; se auziră glăsuiri răguşite, întretăiate, şoptind:

— Dă-mi şi mie, moşulică!

— Măcar o ţâră!…

— Numai o înghiţitură!…

— Tovarăşi, nu toţi o dată!.

Bătrânul şovăi: nu ştia cui să dea de băut mai întâi. După câteva clipe chinuitoare pentru toţi, vărsă apa în ulucul pentru vite, făcut dintr-o buturugă şi îngropat în pământ, se dădu la o parte şi strigă:

— Unde vă băgaţi ca nişte boi? Beţi la rând!

Scurgându-se pe fundul verde al jgheabului acoperit de muşchi şi de mucegai, apa se adună într-un colţ încins de soare şi mirosind a lemn putred. Prizonierii îşi strânseră cele din urmă puteri şi se repeziră la uluc. Bătrânul le mai scoase unsprezece găleţi, una după alta, umplând jgheabul şi uitându-se la prizonieri cu o încruntare în ochi, ca să-şi ascundă mila.

Ivan Alexeevici îşi potoli setea, stând în genunchi, şi, ridicându-şi capul răcorit, zări cu o limpezime uimitoare, aproape nefirească, perdeaua albă-argintie a pulberii de cretă de pe şleaul din lungul Donului, culmile albelor dealuri mijind în depărtare ca nişte năluci albăstrii şi, deasupra lor, un nouraş plutind foarte sus în azurul fără margini al cerului, peste fluviul cu valurile învolburate, înaripat de vânt, cu creasta sclipind albă ca o pânză de luntre, nouraşul zbura grăbit spre miazănoapte, şi umbra-i tulbure-lăptoasă se oglindea până departe în albia şerpuitoare a Donului.

La o consfătuire secretă a comandamentului suprem al forţelor de răsculaţi, s-a luat hotărârea de a se cere ajutor de la guvernul Donului şi de la atamanul Bogaevski.

Kudinov fu însărcinat să alcătuiască o scrisoare, prin care să arate pocăinţa şi părerea de rău a cazacilor pentru fapta celor de pe Donul de sus, când au primit să parlamenteze cu roşii în 1918 şi au părăsit frontul. Kudinov se execută. În numele întregii căzăcimi răzvrătite din ţinutul Donului de sus, făgăduia să lupte în viitor cu bărbăţie, până la biruinţa desăvârşită asupra bolşevicilor, şi ruga, din partea răsculaţilor, să fie ajutaţi, trimiţându-li-se aeroplane cu ofiţeri vechi pentru conducerea unităţilor şi cartuşe pentru arme.

Piotr Bogatâriov rămase în Singhin, apoi se mută la Vioşenskaia. Aviatorul plecă cu scrisoarea înapoi la Novocerkassk.

Din ziua aceea, se statorniciră astfel legături strânse între guvernul Donului şi comandamentul răsculaţilor. Aeroplane noi-nouţe, fabricate în uzinele franceze, începură să vină aproape zilnic de peste Doneţ, aducând ofiţeri, cartuşe pentru arme şi ceva obuze pentru tunuri. Aviatorii aduceau şi scrisori din partea cazacilor care se retrăseseră de pe Donul de sus împreună cu Armata Donului, iar la înapoiere, duceau cu ei din Vioşenskaia răspunsurile trimise de către neamurile de acasă cazacilor de pe Doneţ.

Potrivit cu situaţia de pe front şi cu planurile sale, generalul Sidorin, noul comandant al Armatei Donului, începu să-i trimită lui Kudinov planuri de operaţii, elaborate de statul-major, ordine, comunicări şi informaţii asupra trupelor roşii trimise pe front împotriva răzvrătiţilor.

Kudinov nu împărtăşea cele cuprinse în corespondenţa dintre el şi Sidorin decât câtorva oameni, ascunzându-le cu cea mai mare străşnicie tuturor celorlalţi.

Prizonierii fură aduşi la Tatarski cam pe la ceasurile cinci, după-amiază. Se apropiau clipele repezi ale asfinţitului de primăvară, soarele cobora spre apus, atingând cu discul său orbitor creasta unui nor cenuşiu, cu marginile zimţate, care astupa zarea.

Pe uliţă, la umbra unui uriaş hambar obştesc, stăteau şi cisluiau oamenii din sotnia pedestră de la Tatarski. Se pomeniseră trecuţi în grabă pe malul drept al Donului, în ajutorul sotniilor din Elanskaia, care zăgăzuiau cu anevoie năvala călărimii roşii. În drum spre poziţii, cei din Tatarski s-au abătut cu toată sotnia prin satul lor ca să-şi vadă neamurile şi să-şi facă rost de ceva merinde.

Urmau să plece chiar în aceeaşi zi, dar, aflând că la Vioşenskaia vor fi aduşi nişte prizonieri comunişti, printre care se găsesc şi Mişka Koşevoi, şi Ivan Alexeevici, şi că aveau să sosească din clipă în clipă la Tatarski, rămaseră să-i aştepte. O cereau mai ales cazacii care erau rude cu cei omorâţi în cea dintâi lupta, împreună cu Petro Melehov.

Tătărenii stăteau şi aşteptau, vorbind alene, rezemându-şi armele de peretele hambarului, fumau şi ronţăiau seminţe; femeile, bătrânii şi copiii se strânseseră roată în juru-le. Tot satul ieşise pe uliţe, iar copiii se zgrepţănaseră pe acoperişuri ca să vadă dacă vin prizonierii.

Şi deodată un glas de copil guiţă:

— Se zăresc! Vin!

Ostaşii se ridicară în grabă, lumea începu să se frământe, larma surdă de glasuri se prefăcu într-un vuiet; se auzi tropotul de picioare al copiilor, alergând în întâmpinarea prizonierilor. Văduva lui Alioşka Şamil, care tot îşi mai trăia nenorocirea atât de proaspătă, izbucni în strigăte sălbatice.

— Îi aduc pe duşmani! zise cu voce de bas un moşneag.

— Să-i ucidem pe blestemaţi! Ce mai aşteptaţi, cazacilor?!

— La judecată cu ei!

— Ei nu i-au ucis pe-ai noştri?

— În ştreang cu Koşevoi şi cu prietenul lui!

Daria Melehova stătea lângă nevasta lui Anikuşka. Ea îl zări cea dintâi pe Ivan Alexeevici în turma ele prizonieri, rupţi în bătaie, care se apropiau.

— V-am adus pe unul de la voi, din sat! Să-l priviţi, feciorul de căţea! Ori să vă pupaţi cu el! hârâi vagmistrul comandant al escortei, arătându-l cu mâna întinsă pe Ivan Alexeevici, acoperind cu vocea lui larma de voci răzleţe şi tot mai ridicate, strigătele şi plânsetele femeilor.

— Dar ălălalt unde e? Unde-i Mişka?

Antip al lui moş Minciună începu să-şi croiască drum prin mulţime, scoţându-şi din mers arma de la umăr şi atingându-i cu baioneta şi cu patul ei pe cei dimprejur.

— Numai ăsta e din satul vostru. Altul n-a mai fost. Dar o să vă ajungă la toţi să rupeţi câte o halcă din el… zise vagmistrul, ştergându-şi şiroaiele ele sudoare de pe frunte cu o basma roşie şi trecându-şi greoi piciorul peste oblâncul şeii.

Ţipetele şi strigătele femeilor creşteau mereu şi se făcură neînchipuit de îndârjite. Daria răzbi prin mulţime până la paznici şi zări la câţiva paşi de ea, după calul asudat al unui soldat din escortă, chipul stâlcit de bătaie al lui Ivan Alexeevici. Capul cumplit de umflat, cu părul năclăit de sânge uscat, era cât o vadră de mare. Pielea de pe frunte îi era vânătă şi plesnită, obrajii îi erau roşii şi lucioşi, iar pe creştetul acoperit de ceva care semăna a piftie se vedeau mănuşile de lână. Le pusese poate pe cap ca să-şi acopere groaznica rană de razele săgetătoare ale soarelui, de muşte şi de roiurile de ţânţari. Mănuşile i se lipiseră de rană şi rămăseseră acolo, pe creştet…

Se uita în jurul său ca o fiară încolţită, căutându-şi cu privirile nevasta sau băieţelul, îngrozit la gândul că s-ar putea să fie acolo; voia să se roage de cineva ca să-i ia şi să-i îndepărteze. Pricepuse că n-are să mai plece din Tatarski şi că are să moară acolo, încât nu voia ca neamurile să-l vadă murind; dar aştepta moartea cu o nerăbdare tot mai nepotolită şi tot mai aprigă. Cu spinarea încovoiată, întorcându-şi încet şi cu greu capul, îşi plimba privirile pe chipurile cunoscute ale sătenilor şi nu citea în ele nici o urmă de milă sau de înduioşare. Ochii cazacilor şi ai femeilor îl priveau pieziş şi ardeau de o fioroasă mânie.

Bluza lui verde, ieşită de soare, se făcuse scoarţă şi scârţâia la fiecare mişcare, plină toată de dâre roşcate de sânge. Şi tot de sânge îi erau mânjiţi şi pantalonii lui cazoni vătuiţi, şi picioarele desculţe, mari, cu labele late şi cu degetele strâmbe.

Daria se afla drept în faţa lui. Înăbuşită de ura care îi sugruma gâtlejul, de milă şi de aşteptarea chinuitoare a ceva groaznic, care trebuia neapărat să se petreacă peste o clipă, privea la chipul lui şi nu-şi putea da seama de fel dacă el o recunoscuse sau nu.

Iar Ivan Alexeevici cerceta mulţimea, cu aceeaşi uitătură buimacă şi chinuită a singurului ochi care-i sclipea (celălalt dispăruse sub pleoapele umflate), şi deodată, oprindu-şi privirea asupra Dariei, care era la câţiva paşi de el, făcu un pas clătinat înainte, ca un om tare beat. Capul i se învârtea, din pricina sângelui pierdut; era cât pe ce să se prăbuşească fără cunoştinţă, vlăguit de starea aceasta schimbătoare, când totul pare ireal, dar făcu uriaşe sforţări de voinţă ca să rămână în picioare, biruindu-şi amestecul de ameţeală dureroasă, care-i încleşta tâmplele, şi groaza de întunericul care-i înghiţea lumina dinaintea ochilor.

Zărind-o pe Daria, făcu deci un pas înainte şi se clătină. O strâmbătură, care semăna a zâmbet, îi chinui buzele tari de odinioară, acum strivite şi umflate. Iar această schimonoseală de zâmbet făcu inima Dariei să bată mai tare şi mai repede, încât i se păru că-i bate undeva sus, aproape de gâtlej.

Ea se apropie de Ivan Alexeevici. Răsufla des şi amarnic, iar chipul din ce în ce mai palid i se golea de sânge.

— Ei, noroc, cumetre dragă!

Glasul răsunător, plin de ură şi de ciudate mlădieri făcu mulţimea să se potolească.

Şi în tăcere răsună răspunsul dat cu o voce cam surdă, dar hotărâtă:

— Noroc, cumătră Daria.

— Ian povesteşte, cumetre dragă, cum l-ai omorât pe cumătrul tău… pe bărbatul meu?…

Daria se înecă şi se apucă cu mâinile de piept, ca şi cum s-ar fi chinuit să-şi scoată cuvintele.

Era o linişte mormântală, încordată, şi în tăcerea aceasta, care nu prevestea nimic bun, se auzi până în ultimele rânduri sfârşitul întrebării, rostit de Daria cu vocea sugrumată:

—… cum l-ai omorât pe bărbatul meu, pe Petro Panteleevici?

— Nu, cumătră, nu l-am omorât eu!

— Cum nu l-ai omorât? Glasul se ridică şi mai ascuţit şi răsună ca un geamăt. Nu voi l-aţi omorât, tu şi cu Mişka Koşevoi? Nu voi?

— Nu, cumătră… Noi… nu l-am omorât eu…

— Dar cine i-a luat viaţa? Cine? Spune!

— Regimentul „Transamurean” era atunci…

— Tu l-ai omorât! Tu!… Spuneau cazacii că te-au văzut acolo, pe deal! Erai pe calul tău alb! Vrei să spui că nu, blestematule?

— În lupta aceea am fost şi eu… Mâna stângă a lui Ivan Alexeevici se ridică anevoios în dreptul capului şi potrivi mănuşile lipite de rană. Glasul lui răsună cu o vădită nesiguranţă, când răspunse: În lupta aceea am fost şi eu, e adevărat, dar nu eu l-am omorât pe bărbatul tău, ci Mihail Koşevoi. Mihail a tras în el. N-am a răspunde eu pentru moartea cumătrului Petro.

— Dar pe cine, nelegiuitule, pe cine ai omorât dintre oamenii de la noi din sat? Spune: câţi copii ai lăsat orfani, fără tată? ţipă ascuţit din mulţime văduva lui Iakov Podkova.

Hohotele isterice ale muierilor izbucniră din nou; ţipetele şi bocetele sălbatice încingeau şi mai aprig atmosfera chinuitoare…

Mai târziu, Daria povestea că nu-şi aduce aminte cum şi de unde a răsărit o carabină de cavalerie şi cine i-a pus-o în mâini. Dar, în clipa în care femeile începură să bocească, simţise un lucru ciudat în palmele ei şi, fără să privească, a ştiut că era o armă. O apucă mai întâi de ţeava, cu gândul să-l izbească pe Ivan Alexeevici cu patul, dar cătarea i se înfipse dureros în palmă şi atunci apucă arma de mijloc, apoi o întoarse, o sprijini în umăr şi chiar luă la ochi partea stângă a pieptului lui Ivan Alexeevici.

Văzu cum cazacii din spatele lui săriră la o parte, descoperind peretele sur al hambarului de bârne. Şi auzi strigătele speriate: „Măi, muiere, ai înnebunit? Ai să ne omori! Stai. Nu trage!” Împinsă de aşteptarea fioroasă a mulţimii, de privirile tuturor aţintite asupră-i, de dorinţa de a-şi răzbuna moartea bărbatului şi, întrucâtva, de trufia, care o îmboldea la gândul că în clipa aceea ea nu mai era ca toate femeile, că ora privită cu mirare şi chiar cu frică de cazacii care aşteptau un deznodământ şi că, prin urmare, ea este datoare să facă ceva neobişnuit şi nemaipomenit, care să-i îngrozească pe toţi – în stăpânirea tuturor acestor simţăminte ce o năpădeau, apropiindu-se parcă, cu o iuţeală spăimântătoare, de ceva ursit şi dinainte hotărât în adâncul cugetului, la care nu voia şi nici nu putea să se mai gândească, stătu o clipă, pipăind cu băgare de seamă trăgaciul – şi deodată, pe neaşteptate, îl apăsă cu putere.

Reculul o făcu să se clatine brusc înapoi; trosnetul împuşcăturii o asurzi, dar printre pleoapele strânse văzu chipul lui Ivan Alexeevici, care tresări şi se schimbă deodată, groaznic şi pentru totdeauna; îl văzu cum îşi desfăcea şi îşi strângea mâinile, ca şi cum ar fi vrut să sară în apă de la o mare înălţime, căzând apoi pe spate; capul îi tremura nespus de repede, degetele mâinilor larg deschise se mişcau, râcâind cu putere pământul…

Daria aruncă arma jos; tot fără să-şi dea limpede seama de ceea ce făptuise cu o clipă înainte, se întoarse cu spatele la cel căzut şi, cu un gest nefiresc de obişnuit, îşi potrivi tulpanul, strângând dedesubt părul ieşit afară.

— Mai răsuflă!… zise un cazac, dându-se la o parte cu prea multă grabă din calea Dariei, care trecea prin faţa lui.

Ea se uită îndărăt, fără să priceapă despre cine era vorba, şi auzi un geamăt greu, neschimbat, întrerupt de horcăieli, care ieşea parcă din adâncul trupului şi nu din gâtlejul celui ce trăgea să moară. Abia atunci înţelese că gemea Ivan Alexeevici, care îşi primise moartea din mâna ei. Trecu cu paşi uşori şi repezi prin faţa hambarului şi se îndreptă spre piaţă, însoţită de câteva răzleţe priviri.

Luarea-aminte a oamenilor trecuse asupra lui Antip, feciorul lui moş Minciună. Acesta alerga iute, în vârful picioarelor, ca la inspecţie, spre Ivan Alexeevici, ţinând la spate baioneta de la arma japoneză, pe care o ascundea fără a se şti de ce. Mişcările lui erau măsurate şi precise. Se aşeză pe vine, îndreptă vârful baionetei spre pieptul lui Ivan Alexeevici şi spuse cu jumătate de glas:

— Crapă, Kotlearov! Şi apăsă cu toată puterea plăseaua baionetei.

Dar moartea lui Ivan Alexeevici fu lungă şi grea; viaţa îi părăsea anevoie trupul zdravăn şi ciolănos. Chiar după o a treia lovitură cu baioneta, tot mai deschidea gura, din care ţâşnea printre dinţii rânjiţi şi năclăiţi de sânge un horcăit prelung:

— A-a-a!…

— Ce dracu faci?! zise vagmistrul, comandantul escortei, ghiontindu-l pe Antip, şi ridică revolverul să ochească, închizând încet din ochiul stâng.

După împuşcătura ce sunase ca un semnal, cazacii, care îi luaseră pe prizonieri în cercetare, începură să-i măcelărească. Prizonierii săriră care încotro. Împuşcăturile de armă trosniră sec şi scurt, amestecate cu strigăte…

Un ceas mai târziu, Grigori Melehov intră în goană în Tatarski. Îşi prăpădise calul, căzut pe drumul de la Ust-Hopiorskaia, între două sate. După ce se târâse până la satul cel mai apropiat, cărând şaua scoasă de pe cal, Grigori îşi făcu rost de un căluţ cam slab. Întârziase… Sotnia pedestră a tătărenilor plecase, pe creasta dealului, spre satele din districtul Ust-Hopiorski, la hotarul plasei Ust-Hopiorskaia, unde se desfăşurau lupte cu trupele din divizia de cavalerie a roşilor. În sat totul era tăcut şi pustiu. Noaptea acoperea colnicele dimprejur cu cerga-i neagră, lăsată peste malul de dincolo cu plopii şi frasinii foşnitori…

Grigori intră călare în ogradă, apoi păşi în casă. Lumina era stinsă. Ţânţarii ţiuiau în bezna de nepătruns; icoanele îşi luceau aurul lor în coltul din fund. Trăgând în piept tulburătorul miros cunoscut din copilărie al casei părinteşti, Grigori întrebă:

— E cineva acasă? Mamă! Duniaşka!

— Grişa! Tu eşti? răsună din odăiţă glasul Duniaşkăi.

Se auzi lipăit de picioare desculţe, şi silueta albă a Duniaşkăi răsări în prag, legându-şi în pripă brâuleţul de la fustă.

— De ce v-aţi culcat aşa devreme? Unde e mama?

— La noi aici s-a…

Duniaşka tăcu, şi Grigori îi auzi răsuflarea repede, tulburată.

— Ce e la voi?… Când au trecut prizonierii?

— I-au omorât…

— Cu-um?…

— I-au omorât cazacii… Vai, Grişa! Daşka a noastră, căţeaua afurisită… Glasul Duniaşkăi tresări, printre lacrimi de mânie: Chiar dânsa l-a omorât pe Ivan Alexeevici… a tras în el…

— Ce tot vorbeşti aiurea? strigă încrâncenat Grigori, apucându-şi sora de gulerul cămăşii cu înflorituri.

În ochii Duniaşkăi, împietriţi de groază, sclipeau lacrimi. Numai la văzul acestor lacrimi, Grigori pricepu că totul fusese îndeaievea.

— Dar Mişka Koşevoi? Şi Stockman?

— Nu erau cu prizonierii.

Duniaşka povesti pe scurt şi fără şir cum au fost căsăpiţi prizonierii şi isprava Dariei.

— Mamei i-a fost frică să doarmă în aceeaşi casă cu ea, şi a plecat în vecini, iar Daşka a venit de undeva, beată… Beată turtă. Acum doarme…

— Unde?

— În hambar.

Grigori intră în hambar, dând uşa de perele. Cu fusta ridicată cu neruşinare, Daria dormea tolănită pe jos. Braţele ei zvelte erau larg desfăcute, obrazul drept lucea ud de bale; o duhoare iute de rachiu îi ieşea din gura deschisă. Era culcată cu capul întors strâmb, cu obrazul stâng lipit de podea, răsuflând greu şi întrerupt.

Niciodată în viaţa lui, Grigori nu se simţise stăpânit de o atât de nebună poftă de a izbi cu sabia. Se opri câteva clipe deasupra Dariei, gemând şi clătinându-se pe picioare, cu dinţii încleştaţi, privind cu un sentiment de scârbă şi de nemărginită mânie trupul răşchirat. Apoi făcu un pas, îşi puse tocul potcovit pe obrazul Dariei, pe care se zăreau semilunile negre ale sprâncenelor lungi, şi scrâşni cu vocea răguşită:

— Vvvi-pe-ră!

Daria gemu surd, bolborosind ceva fără şir, iar Grigori îşi prinse capul cu mâinile şi fugi din curte, cu sabia zăngănind pe trepte.

În aceeaşi noapte, plecă pe front, fără s-o fi văzut pe maică-sa.

Armata a 8-a şi a 9-a roşii, care nu izbutiseră să frângă până la revărsarea apelor rezistenţa trupelor Armatei Donului şi să înainteze peste Doneţ, tot mai încercau, să treacă la ofensivă în diferite sectoare ale frontului. De cele mai multe ori, aceste încercări dădeau însă greş. Iniţiativa începea să treacă în mâinile comandamentului trupelor Donului.

Pe la mijlocul lui mai, pe Frontul de sud nu se produse încă nici o schimbare mai însemnată. Dar urmau să se producă în curând. Conform planului elaborat de generalul Denisov, încă pe vremea când fusese comandant al Armatei Donului, şi de generalul Poleakov, şeful ei de stat-major, în regiunea staniţelor Kamenskaia şi Ust-Belokalitveskaia, se termina concentrarea trupelor din aşa-numita grupare de izbire. În acest sector al frontului, fuseseră strânse cele mai bune forţe, alese din cadrele instruite ale tinerei armate – regimentele încercate din Ţara Donului de jos: „Gundorovski”, „Gheorghievski” şi altele. După o socoteală sumară, puterile acestei grupări de izbire se compuneau din şaisprezece mii de baionete şi săbii, cu douăzeci şi patru de tunuri şi o sută cincizeci de mitraliere.

După ideea generalului Poleakov, gruparea, acţionând împreună cu unităţile generalului Fitzhalaurov, trebuia să izbească în direcţia sloboziei Makeevka, să dea peste cap Divizia 12 roşie şi, operând în flancurile şi în spatele Diviziei 13 şi al Diviziei de Ural, să răzbească în teritoriul districtului Donului de sus pentru a se uni cu armata de răsculaţi şi a merge în districtul Hopior, întru „lecuirea” cazacilor molipsiţi de bolşevism.

Lângă Doneţ, se făceau intense pregătiri de ofensivă în vederea ruperii frontului. Comanda grupării de izbire fusese încredinţată generalului Sekretiov. Succesul începea să încline vădit de partea Armatei Donului. Noul ei comandant, generalul Sidorin, care îl înlocuise pe generalul Denisov, omul lui Krasnov, ca şi atamanul de campanie al Oastei, generalul Afrikan Bogaevski, erau de orientare antantistă. În colaborare cu reprezentanţii misiunilor militare engleză şi franceză, se urzeau planurile vaste ale unui marş asupra Moscovei, urmărind lichidarea bolşevismului pe tot teritoriul Rusiei.

În porturile de pe litoralul Mării Negre, soseau transporturi de armament. Vapoarele aduceau nu numai aeroplane engleze şi franceze, tancuri, tunuri, mitraliere, arme, ci şi catâri de samar, şi alimente, şi echipament rămas fără folosinţă în urma păcii cu Germania. Baloturile de pantaloni şi de vestoane engleze de culoare verde-închis, cu leul britanic ridicat în două labe imprimat pe nasturii de alamă, umpluseră antrepozitele de la Novorosiisk. Toate depozitele erau neîncăpătoare pentru proviziile de făină americană, de zahăr, de ciocolată, de vinuri. Speriată de vitalitatea îndărătnică a bolşevicilor, Europa capitalistă trimitea cu dărnicie obuzele şi cartuşele pe care trupele aliate n-apucaseră să le tragă asupra nemţilor. Reacţiunea internaţională venea să sugrume Rusia Sovietică, istovită de răni… Ofiţerii instructori englezi şi francezi, care au sosit în ţara Donului şi în Kuban ca să înveţe pe ofiţerii cazaci, ca şi pe cei din Armata de voluntari, arta de a conduce tancuri şi a trage cu tunurile engleze, savurau deja solemnitatea intrării în Moscova…

Dar în timpul acesta, la Doneţ se desfăşurau evenimentele care au hotărât succesul ofensivei din 1919 a Armatei Roşii.

Fără îndoială, principala cauză pentru care a dat greş ofensiva Armatei Roşii fusese răzmeriţa de pe Donul ce sus. Timp de trei luni, ea rodea ca o plagă spatele frontului roşu, cerând necurmate deplasări de unităţi, împiedicând aprovizionarea regulată a frontului cu muniţie şi alimente, îngreunând evacuarea răniţilor şi a bolnavilor. Numai din Armatele a 8-a şi a 9-a roşii au fost scoase cam douăzeci de mii de baionete şi trimise pentru potolirea răscoalei.

Consiliul militar revoluţionar al Republicii, care nu fusese pe deplin informat asupra proporţiilor adevărate ale răscoalei, nu luase la timp măsuri îndeajuns de energice pentru înăbuşirea ei. La început au trimis detaşamente răzleţe, mai măricele ori mai mititele (astfel, şcoala militară „Comitetul Executiv Central” a trimis un detaşament de două sute de oameni), unităţi cu efective necomplete şi detaşamente slabe de baraj. Se încerca stingerea unui foc mare, cărând apa cu paharul. Trupele roşii răzleţe încercuiau regiunea răscoalei, care avea diametrul de aproape o sută nouăzeci de kilometri, acţionau pe socoteală proprie, fără un plan general de operaţii, şi nu obţineau rezultate apreciabile, cu toate că forţele care luptau împotriva răzvrătiţilor ajungeau la douăzeci şi cinci de mii de baionete.

Patrusprezece companii de marş, zeci de detaşamente de baraj fuseseră trimise unul după altul pentru localizarea răscoalei; detaşamente de cursanţi roşii soseau din Tambov, din Voronej şi din Reazan. Abia atunci când răzmeriţa se întinsese, când răsculaţii se înarmaseră cu mitralierele şi tunurile cucerite de la Armata Roşie, Armatele a 8-a şi a 9-a au detaşat, din cadrul lor, câte o divizie expediţionară, cu artilerie şi cu secţii de mitraliere. Răsculaţii sufereau pierderi mari, dar nu erau zdrobiţi.

Scântei din marele foc de pe Donul de sus trecuseră în zbor şi în districtul vecin al Hopiorului. Acolo izbucniră câteva răscoale conduse de ofiţeri, la care au luat parte unele grupe neînsemnate de cazaci. În staniţa Uriupinskaia, voiskovoi starşina Alimov izbutise să adune în jurul său un număr ceva mai mare de cazaci şi de ofiţeri ascunşi. Răzmeriţa urma să izbucnească în noaptea ele 1 mai, dar fusese descoperită din timp. Alimov şi o parte dintre complicii săi au fost prinşi într-un sat din staniţa Preobrajenskaia şi împuşcaţi, în urma sentinţei rostită de tribunalul revoluţionar. Rămasă fără căpetenii, răscoala nu se mai dezlănţui şi astfel elementele contrarevoluţionare din districtul Hopior nu izbutiseră să se unească cu răzvrătiţii din regiunea Donului de sus.

Într-o zi, pe la începutul lui mai, un detaşament al şcolii militare „Comitetul Executiv Central” debarca în gara Certkovo, unde se aflau câteva regimente din Armata Roşie. Certkovo era una dintre gările terminale ale căilor ferate de sud-est, care aveau în imediata lor apropiere sectorul de vest al frontului răscoalei. În vremea aceea, cazacii din staniţele Migulinskaia, Meşkovskaia şi Kazanskaia se adunau în mase foarte mari de călărime, la hotarul plasei Kazanskaia, ducând lupte disperate cu trupele roşii, care trecuseră la ofensivă.

Prin gară se răspândi zvonul că Certkovo este împresurat de cazaci şi că trupele lor sunt gata-gata să înceapă înaintarea. Cu toate că frontul trecea la cel puţin cincizeci verste de gară, iar în faţa ei se mai aflau trupe roşii care ar fi comunicat că frontul a fost rupt de către cazaci, gara fusese cuprinsă de panică. Şirurile de ostaşi roşii se clătinară. Undeva, în spatele bisericii, o voce de comandant striga din răsputeri: „La arr-rme!” Oamenii forfoteau şi alergau pe uliţe.

Panica se dovedi lipsită de temei. Un escadron de cavalerie roşie, care se apropia de gară dinspre slobozia Mankovo, fusese luat drept cazaci. Elevii de la şcoala militară şi două regimente de infanterie porniră în direcţia staniţei Kazanskaia.

O zi mai târziu, cazacii nimiciră aproape în întregime Regimentul „Kronstadt”, abia sosit pe front.

Făcuseră noaptea o incursiune, imediat după prima luptă cu acest regiment. Regimentul trimisese pichete şi posturi de pândă, înnoptând în stepă, fără să se încumete să ocupe satul părăsit de răsculaţi. La miezul nopţii, mai multe sotnii de călăreţi cazaci încercuiseră regimentul, deschizând un foc drăcesc şi folosind din belşug un mijloc de înfricoşare născocit cine ştie de cine, anume nişte pârâitori uriaşe de lemn! În timpul nopţii, răsculaţii se serveau de ele în loc de mitraliere; în orice caz, zgomotul lor nu se deosebeau aproape cu nimic de răpăitul adevăratelor mitraliere.

Şi când cei din Regimentul „Kronstadt”, încercuit, auziră în bezna de nepătruns a nopţii pârâitul nenumăratelor „mitraliere”, focurile învălmăşite, trase de pichetele proprii, urletele şi strigătele cazacilor şi tropotul greu al călărimii, năpustindu-se asupra lor, se repeziră spre Don, străpunseră o clipă încercuirea, dar fură daţi peste cap, printr-un atac al cazacilor călări. Din tot regimentul nu scăpară decât câţiva oameni, care izbutiseră să treacă înot Donul, cu apele lui de primăvară, ieşite din matcă.

În mai, alte întăriri ale roşilor începură să sosească de la Doneţ pe frontul de luptă împotriva răscoalei. Venise Divizia 33 din Kuban, şi Grigori Melehov simţi pentru întâia oară toată puterea unei lovituri adevărate. Kubanenii goneau Divizia 1, comandată de el, fără să-i lase un pic de răgaz. Grigori părăsea un sat după altul, retrăgându-se către miazănoapte, spre Don. Se oprise o zi la hotarul plasei Cirskaia, lângă Karghinskaia; apoi, sub presiunea forţelor superioare ale inamicului, fusese nevoit să părăsească şi Karghinskaia şi să mai ceară ajutoare de urgenţă.

Kondrat Medvedev îi trimisese opt sotnii călări din divizia sa. Cazacii lui erau echipaţi de minune. Aveau toţi muniţie berechet, purtau uniforme de-a mai mare dragul şi cizme bune – toate apucate de la prizonierii din Arma la Roşie. Erau şi unii din Kazanskaia care, fără să le pese de căldură, se fuduleau cu nişte grozave scurte de piele; aproape fiecare avea câte un revolver sau un binoclu… Cei de la Kazanskaia au oprit pentru câtăva vreme înaintarea Diviziei 33 din Kuban. Profitând de asta, Grigori hotărî să se repeadă la Vioşenskaia, întrucât Kudinov îl ruga stăruitor să vină la o consfătuire.

Sosi la Vioşenskaia în cele dintâi ceasuri ale dimineţii.

Apele revărsate ale Donului începeau să scadă. Văzduhul era numai o mireasmă reavănă, dulceagă şi gingaşă, de plop în floare. De un verde-întunecat, frunzişul proaspăt al stejarilor de lângă Don şuşotea somnoros. Trupul dezgolit al pământului aburea la soare; pe alocuri îl acopereau fire ascuţite de iarbă, iar în văgăune sclipeau apele stătute, mugeau buhaii-de-baltă, şi ţânţarii umpleau, cu zborul lor mărunt, aerul umed mirosind a mâl şi a putregai, deşi soarele era sus.

La comandament, o veche maşină de scris ţăcănea întruna; era multă lume şi aerul duhnea a fum de tutun.

Grigori intră fără zgomot şi-l surprinse pe Kudinov într-o îndeletnicire ciudată. Kudinov, fără să ridice ochii la el, cu o faţă foarte serioasă şi gânditoare, rupea unul câte unul picioarele unui muscoi mare de culoarea smaraldului. După ce îi mai rupea un picior, îl cuprindea în pumnul său uscăţiv şi, ducându-l la ureche, rămânea cu capul aplecat, ascultând cu atenţie bâzâitul muscoiului, când surd şi gros, când subţire şi ascuţit.

Zărindu-l pe Grigori, aruncă cu un gest de scârbă şi necaz muscoiul sub masă, îşi şterse palma de cracul pantalonilor şi se rezemă obosit de speteaza frecată până la luciu a fotoliului.

— Stai jos, Grigori Panteleevici!

— Sănătate, şefule!

— Sănătate, sănătate, fără altă bunătate – vorba ceea… Zi, ce se mai întâmplă pe la tine? Te-mpinge?…

— Ne-mpinge numărul unu!

— Te-ai oprit pe Cir?

— M-am oprit, dar până când?… Ne-au scăpat numai cei de la Kazanskaia.

— Uite ce este, Melehov… Kudinov îşi înfăşură pe deget o cureluşă moale de la chimiraşul său caucazian şi oftă, privind cu prea multă luare-aminte argintăria lui, înnegrită. Se pare că treburile noastre au să meargă şi mai prost. Se petrece ceva acolo, la Doneţ. Fie că ai noştri îi împing rău pe roşii şi le rup frontul, fie că ăia au priceput că noi suntem rădăcina răului, şi au de gând să ne ia în menghină…

— Dar ce se aude de la cadeţi? Ce veşti ne-au trimis cu cel din urmă aeroplan?

— Nimica toată. Dânşii, frăţioare, n-au să ne povestească nouă toate strategiile lor. Sidorin e un om iscusit! De la el n-ai să scoţi ceva cu una, cu două. După cât am priceput, au un plan să rupă frontul roşilor şi să ne trimită ajutoare. Au făgăduit să ne ajute. Dar făgăduielile ştii bine că nu se împlinesc totdeauna. Şi ca să rupi frontul, iarăşi nu-i lucru uşor. O ştiu, ca unul care am fost cu generalul Brusilov, când am rupt frontul. De unde putem să cunoaştem noi, eu ori tu, ce forţe au roşii la Doneţ? Dacă au luat cumva câteva corpuri de pe frontul lui Kolceak şi le-au băgat aici, hai? Bâjbâim în întuneric! Şi nu putem dibui nimic, dincolo de nasul nostru!

— Atunci despre ce aveai de gând să stăm de vorbă? Ce fel de consfătuire? întrebă Grigori, căscând plictisit.

Nu-l durea inima întru ce priveşte deznodământul răscoalei. Asemenea gânduri nu-l mai frământau. Zi cu zi, umblase mereu cu gândul în jurul aceleiaşi şi tot aceleiaşi chestiuni, ca un cal înhămat la tăvălugul de îmblătit, pe o arie – şi, în cele din urmă, le lăsase toate în plata domnului: „Cu Puterea sovietică nu-i chip să ne mai împăcăm, prea mult sânge le-am vărsat lor şi ei nouă; iar puterea cadeţilor ne poartă cu momeli acum, pentru ca mai apoi să ne ia la rost cu răfuielile trecutului. Dracu să-i ia! Fie ce-o fi, numai să se sfârşească odată!”

Kudinov despături harta şi, tot fără să se uite în ochii lui Grigori, zise:

— Ne-am sfătuit fără tine şi am hotărât…

— Cu cine ai ţinut sfat? Cu prinţul poate? îl întrerupse Grigori, amintindu-şi consfătuirea de astă-iarnă, în aceeaşi cameră, cu locotenent-colonelul caucazian.

Kudinov se încruntă, întunecat la faţă.

— Nu mai este în viaţă.

— Cum aşa? se învioră Grigori.

— Nu ţi-am spus?… L-au omorât pe tovarăşul Gheorghidze.

— Ei, ce fel de tovarăş ne-a fost, mie şi ţie, unul ca el?… Atâta vreme cât umbla cu cojocul argăsit, ne-a fost tovarăş. Dar dacă, doamne fereşte, ne-am fi unit cu cadeţii şi dânsul ar fi rămas în viaţă, şi-ar fi uns chiar în a doua zi mustăţile cu pomadă, s-ar fi boierit şi nu ţi-ar mai fi întins mâna, ci doar aşa, cel mult un vârf de deget…

Grigori îşi întinse degetul negricios şi murdar şi râse, arătându-şi dinţii sclipitori.

Kudinov se încruntă şi mai rău. Privirea şi glasul său arătau o vădită nemulţumire, o ciudă şi o mânie stăpânită.

— N-ai de ce să râzi. Nu se râde de moartea altuia. Faci leit ca Ivan cel gogoman. „Căraţi întruna la leşuri!” Iată ce iese din tine, când vorbeşti de moartea unui om.

Măcar că ar fi avut de ce se supăra, Grigori nu se arătă nicidecum jignit de asemuirea pe care i-o făcuse Kudinov. Râzând, îi răspunse:

— Pe ăştia, într-adevăr, căraţi-i întruna. Pentru cei cu obrazul alb şi cu mâinile albe n-am nici un pic de milă.

— Uite că ţi l-au omorât…

— În luptă?

— Cum să-ţi spun?… E o chestie încurcată şi e greu să afli tot adevărul. El, cum ştii, se afla din ordinul meu la trenul de luptă. Şi, pare-mi-se, n-a ştiut să se pună bine cu cazacii. Dincolo de Dudariovka s-a încins o luptă, iar căruţele pe lângă care era el se aflau cam la două verste de linia de foc. Gheorghidze şedea pe oiştea unei brişti (aşa mi-au povestit cazacii) şi un glonţ, rătăcit cică, l-a lovit drept în tâmplă. Zice că nici n-a mai mişcat… Bestiile de cazaci l-au omorât, pesemne…

— Bine au făcut că l-au omorât!

— Dar încetează odată!… Ce tot îndrugi?

— Nu te supăra. Vorbesc în glumă.

— Câteodată, dai drumul la nişte glume năroade… Eşti ca un bou: unde rumegi, tot acolo te balegi. Zi, după tine, trebuie să-i omoare pe ofiţeri? Iar „jos cu epoleţii”? Oare n-a venit vremea, Grigori, să-ţi bagi minţile în cap? Dacă ţi-e dat să fii şchiop, hotărăşte-te de care picior!

— Nu mai trăncăni, zi mai departe!

— Ce să mai zic? Am înţeles că l-au omorât cazacii, m-am dus acolo şi am vorbit pe faţă cu dânşii… Chiar aşa le-am zis: „Iar v-aţi apucat de vechile prostii, mama voastră de pezevenghi? V-aţi grăbit să împuşcaţi din nou ofiţerii? I-aţi mai împuşcat astă-toamnă, iar apoi, când v-a ajuns cuţitul la os, alergaţi după ei… Chiar voi, zic, aţi venit şi v-aţi milogit. În genunchi: „Ia comanda, condu-ne!” Iar acum, iar vă apucaţi de cele vechi?” I-am dojenit şi i-am ocărât. Dânşii: „Nu, şi nici nu ne-a dat prin cap, doamne fereşte, să-l omorâm!” Dar îi văd după ochii lor de târfe: dânşii l-au dat gata! Ce vrei să le faci?… Doar să-i scuipi în ochi, că tot n-au nici un pic de obraz… Kudinov mototoli de supărare cureluşa şi rosti: Au omorât un om priceput, iar eu am rămas fără el, ca fără de mâini. Cine să facă un plan? Cine să dea un sfat?… Cu tine putem să stăm de vorbă de una şi de alta, dar când vine strategia şi tactica, se vede îndată că nu suntem buni de nimic… Noroc că a venit cu aeroplanul Piotr Bogatâriov, că n-aveam cu cine să schimb o vorbă… Ei, dă-o dracului, ajunge!… Uite ce scrie: dacă ai noştri nu vor rupe frontul la Doneţ, n-o să ne putem ţine aici. S-a hotărât, precum s-a mai vorbit o dată, să meargă toată armata, treizeci de mii de oameni, ca să rupem frontul. Dacă te vor da peste cap, ai să te retragi chiar până la Don. Le vom lăsa malul drept, de la Ust-Hopior până la Kazanskaia, o să săpăm tranşee de-a lungul Donului şi ne vom apăra.

Cineva bătu puternic în uşă.

— Intră! Cine-i? strigă Kudinov.

Intră Bogatâriov, comandantul Brigăzii 6. Faţa lui vânjoasă şi roşie lucea, lac de sudoare; sprâncenele bălane, albite de soare, erau încruntate a supărare. Se aşeză lângă masă, fără să-şi scoată şapca cu fundul ud de năduşeală.

— De ce-ai venii? îl întrebă Kudinov, stăpânindu-şi un început de zâmbet.

— Să-mi dai cartuşe.

— Ţi s-au dat. Câte îţi mai trebuie? Crezi tu că am aici o fabrică de cartuşe?

— Dar cât s-a dat? Câte un cartuş de om? Ăia mă ard cu mitralierele, iar eu stau cu spinarea încovoiată şi mă ascund. Păi, ăsta-i război?… Este o curată porcărie!… Iată ce este!

— Lasă, Bogatâriov, noi punem la cale lucruri mari! zise Kudinov, dar, văzându-l că se scoală şi că vrea să plece, adaugă: Stai, nu pleca! Faţă de tine, n-am secrete… Ei bine, Melehov, dacă n-o să ne putem ţine pe malul ăsta, atunci încercăm să facem o spărtură. Lăsăm pe loc pe toţi acei care nu sunt sub arme şi hărăbăile bejănarilor la fel; încărcăm infanteria în căruţe, luăm trei baterii cu noi şi răzbim spre Doneţ. Pe tine vrem să te băgăm în vârf. Ai ceva de zis?

— Mie mi-e totuna! Dar ai noştri? Au să se prăpădească fetele, muierile, bătrânii.

— Ce să-i faci? Mai bine să se prăpădească numai dânşii, decât să pierim cu toţii.

Cu colţurile gurii lăsate în jos, Kudinov rămase mult timp tăcut, apoi scoase din sertar o gazetă.

— Da, uite, încă o noutate! Comandantul lor suprem a venit la armată, ca s-o conducă. S-a zvonit că ar fi acum fie la Millerovo, fie la Kantemirovka… Iată-i deci că se pregătesc să ne dea gata!

— Adevărat să fie? se îndoi Grigori.

— E adevărat, adevărat! Uite, citeşte şi tu. Mi-au trimis-o kazanenii. Ieri dimineaţă o patrulă de-a noastră a prins la Şumilinskaia doi călăreţi roşii. Amândoi, nişte elevi de la şcoala militară. Hei, i-au tăiat cazacii şi au găsit la unul, în porthartă – nu era tocmai tânăr, o fi fost poate vreun comisar – uite, gazeta asta: „V puti”82, din ziua de 12 ale lunii. Să vezi ce drăgălaş ne mai încondeiază ăia!

Kudinov îi întinse lui Melehov gazeta, fără un colţ, rupt de cineva pentru o ţigară.

Grigori aruncă o privire fugară asupra titlului de articol, însemnat cu creionul chimic, şi începu să citească: „REBELIUNEA ÎN SPATELE NOSTRU.

De mai multe săptămâni, răscoala unei părţi din căzăcimea Donului continuă. Răzmeriţa a fost dezlănţuită de agenţii lui Denikin, nişte ofiţeri contrarevoluţionari. Ea a găsit sprijin în rândurile chiaburimii căzăceşti. Chiaburii au tras după ei o parte însemnată din cazacii mijlocaşi. Este foarte cu putinţă ca, în anumite cazuri, cazacii să fi avut de îndurat anumite nedreptăţi din partea unora dintre reprezentanţii Puterii sovietice. Agenţii donikinişti au profitat cu dibăcie de aceasta, pentru a aţâţa flacăra rebeliunii. În regiunea răscoalei, bestiile albe se dau drept partizani ai Puterii sovietice, pentru a-şi câştiga mai cu uşurinţă încrederea cazacului mijlocaş. Astfel, uneltirile contrarevoluţionare, interesele chiaburimii şi ignoranţa masei de cazaci s-au unit pentru moment într-o răscoală absurdă şi criminală, în spatele armatelor noastre de pe Frontul de sud. O răscoală în spatele unui ostaş este ca o bubă pe umărul unui muncitor. Ca să continuăm războiul, să apărăm Ţara Sovietică şi să dăm lovitura de moarte bandelor moşiereşti-denikiniste, trebuie ca, în spatele frontului, să fim sprijiniţi de masele muncitoreşti-ţărăneşti. De aceea sarcina noastră cea mai importantă este acum curăţirea regiunii Donului de rebeliune şi de cei răzvrătiţi.

Puterea centrală sovietică a dat ordin să se realizeze această sarcină în cel mai scurt timp. În ajutorul forţelor expediţionare trimise să acţioneze împotriva ticăloasei răzvrătiri contrarevoluţionare, au sosit şi sosesc cele mai puternice întăriri. Cei mai buni activişti-organizatori vin aci, pentru îndeplinirea acestei sarcini ce nu suferă nici o amânare.

Trebuie să isprăvim cu rebeliunea. Ostaşii noştri roşii trebuie să-şi dea pe deplin seama că răzvrătiţii din Vioşenskaia, sau din Elanskaia, sau din staniţa Bukanovskaia, sunt sprijinitori direcţi ai generalilor Denikin şi Kolceak. Cu cât răscoala va dura mai mult, cu atât numărul de victime de ambele părţi va fi mai mare. Vărsarea de sânge nu poate fi micşorată decât într-un singur chip: dând o izbitură rapidă, necruţătoare şi nimicitoare.

Trebuie să terminăm cu rebeliunea. Trebuie să ne tăiem buba de pe umăr şi s-o ardem cu fierul roşu. Atunci braţul Frontului de sud va fi liber, pentru a-i da duşmanului lovitura de moarte.”

Grigori sfârşi de citit şi zâmbi posomorât. Articolul avu darul să-l umple de mânie şi de necaz: „Dintr-un condei, ne-au făcut una cu Denikin, ne-au băgat argaţi la dânsul…”

— Ei, ce zici? E straşnică, nu? Vor să ne ardă cu fierul roşu. Lasă, vom vedea noi cine va sfârâi ars cu fierul roşu! Nu-i aşa, Melehov? Kudinov aştepta un răspuns şi, neprimindu-l, se întoarse spre Bogatâriov: Îţi trebuie cartuşe? O să-ţi dăm! Câte treizeci de bucăţi de călăreţ, pentru toată brigada. Îţi ajunge?… Du-te la depozit şi ia-le! Bonul o să ţi-l facă şeful serviciului aprovizionării; du-te la el! Dar ascultă, Bogatâriov: să te bizui mai mult pe sabie şi pe şiretenie, dacă vrei să iasă mai bine!

— De la o oaie râioasă, bun e şi un smoc de lână! zâmbi Bogatâriov, înveselit de izbânda cererii sale, luându-şi rămas bun şi plecând.

După ce se înţelese cu Kudinov asupra apropiatei retrageri spre Don, Grigori Melehov plecă şi el. Înainte de a părăsi odaia, întrebă:

— La caz că voi aduce toată divizia la Bazki, vom avea cu ce să trecem Donul?

— Şi asta-i una! Cavaleria are să-l treacă înot. Unde ai mai văzut tu pe cineva trecând altfel apa?

— Dar nu uita că am în divizie puţini ostaşi de pe Don. Iar cazacii de la Cir nu sunt înotători. Au trăit toată viaţa în stepă. De unde şi cum să înoate? Ca toporul!

— Au să înoate după cai. Pe vremuri, aşa se făcea la manevre. S-a mai întâmplat şi în războiul cu Germania.

— Vorbesc de infanterie.

— Pentru ea, avem şi un bac. Vom pregăti bărci, fii fără grijă.

— Au să plece şi oamenii de prin sate.

— Ştiu!

— Să asiguri trecerea pentru toţi, că de nu, scot sufletul din tine! Se poate să rămână oamenii pe loc?

— Am s-o fac, am s-o fac!

— Cu tunurile cum rămâne?

— Mortierele să le distrugi, iar cele de trei ţoli să le cari încoace. Facem aşa încât să strângem bărci mari şi o să trecem bateriile pe malul celălalt.

Grigori ieşi de la comandament, tot sub impresia articolului din ziar.

„Ne poreclesc ajutorii lui Denikin… Dar ce altceva suntem? Chiar aşa şi este, îi suntem ajutori, şi n-avem de ce să ne supărăm. Adevărul sare în ochi…” Îşi aminti vorbele răposatului Iakov Podkova. Într-o zi, întorcându-se seara târziu la el acasă, la Karghinskaia, Grigori se abătuse pe la artileriştii cantonaţi la o casă din piaţă; pe când stătea în tindă, ştergându-şi cizmele cu o mătură, îl auzi pe Iakov Podkova care zicea cuiva, certându-se cu el: „Va să zică, ne-am despărţit, spui tu? N-o să mai fim sub nici o stăpânire? Ho! N-ai cap pe umeri, ci un dovleac gol! Dacă vrei să ştii, suntem acum ca un câine de pripas; un câine care l-a supărat pe stăpân, sau a stricat ceva şi fuge de casă, dar unde să se bage? Nu se uneşte cu lupii – îi e cam frică şi simte că sunt din neamul fiarelor; nu poate să se-ntoarcă nici la stăpân, de teamă că are să-l bată pentru ceea ce a făcut… Aşa şi cu noi! Ţine minte vorba mea: o să ne vârâm coada între picioare şi o s-o întindem strună sub burtă, târându-ne la picioarele cadeţilor: „Primiţi-ne, fraţilor dragi, aveţi milă de noi!” Iată ce are să fie!”

Din ziua luptei de la Klimovka, când a hăcuit pe marinari, Grigori trăia mereu într-o stare de rece şi greoaie nepăsare, care pusese stăpânire pe el. Trăia cu capul înclinat în pământ, într-o surpare lăuntrică, fără zâmbet şi fără bucurie. O singură dată numai fusese zguduit de milă şi de durere, pentru Ivan Alexeevici, când aflase despre moartea lui, dar a trecut şi aceasta. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru (cel puţin, aşa i se părea lui): patima pentru Axinia, care izbucnise cu o nouă şi nestăpânită putere. Numai ea îl atrăgea spre dânsa, aşa cum o luminiţă tremurătoare, dintr-un foc aprins în stepă, cheamă drumeţul într-o noapte de toamnă, friguroasă şi neagră.

Iată că şi acum, întorcându-se de la comandament, îşi aduse aminte de ea şi se gândi: „Noi vom merge să rupem frontul, dar ea cum rămâne?” Şi fără şovăire ori lungă chibzuială, hotărî: „Natalia o să rămână cu copiii şi cu mama, dar pe Axiutka am s-o iau cu mine. O să-i dau un cal, să meargă cu statul meu major.”

Trecu peste Don la Bazki, se abătu pe la cantonament şi rupse acolo o foaie din carnet pe care scrise: „Xiuşa! Poate va trebui să ne retragem în stânga Donului, aşa că lasă-ţi tot avutul şi du-te la Vioşki. Pe mine ai să mă găseşti acolo, ai să rămâi la mine.”

Lipi bileţelul cu clei vâscos de vişin, îl dădu lui Prohor Zâkov şi, roşindu-se, încruntându-se, căutând să pară cât mai aspru, ca să-i ascundă lui Zâkov tulburarea, rosti stropşit:

— Ai să te duci la Tatarski şi ai să dai biletul ăsta Axiniei Astahova. Dar bagă de seamă să… să nu te vadă cineva de acasă, nimeni dintre ai mei. Ai înţeles? Cel mai bun lucru: treci noaptea şi dă-i biletul. Nu trebuie nici un răspuns. Da, încă ceva: îţi dau două zile permisie. Dă-i drumul!

Prohor porni spre calul său, dar Grigori îşi mai aduse aminte ceva şi-l chemă înapoi.

— Treci şi pe acasă şi spune-i mamei sau Nataliei să care din vreme, pe malul ăstălalt, hainele şi ce au mai de preţ. Grâul să-l îngroape, iar vitele să le treacă înot peste Don.

În ziua de 22 mai, trupele răsculaţilor începură să se retragă pe tot malul drept al Donului. Unităţile se retrăgeau luptând, oprindu-se pe fiecare linie de apărare. Locuitorii satelor din partea stepei se repeziră, înspăimântaţi, spre Don. Bătrânii şi femeile înhămau toate vitele, umpleau harabalele cu sipete, cu felurite ciorciobute ale gospodăriilor şi cu grâne, cu merinde şi copii. Îşi luau vacile şi oile din cirezi şi din turme, gonindu-le pe alături de drum. Coloane nesfârşite de fugari se năpustiră spre satele de la Don, trecând înaintea trupelor.

Din ordinul statului-major al comandamentului, infanteria îşi începu retragerea cu o zi mai devreme. Cei din Tatarski şi detaşamentul de necazaci din Vioşenskaia ieşiră la 21 mai din satul Cebotariov, staniţa Ust-Hopiorskaia, executară un marş de patruzeci de verste şi mai bine, poposind peste noapte în salul Ribnâi, din staniţa Vioşenskaia.

În zorii zilei de 22 mai, un văl de ceaţă gălbuie împânzi cerul fără cel mai mic nor pe toată întinderea-i plumburie, şi numai la sud deasupra crestelor de dealuri, se ivi în preajma răsăritului de soare un nouraş de un roz izbitor. Partea lui întoarsă spre răsărit sângera parcă, împrăştiind o lumină purpurie. Soarele se ridică peste movilele de nisip de pe malul stâng, răcorite de rouă, şi nouraşul se topi fără nici o urmă. Cristeii din luncă izbucniră în ţipete mai ascuţite; pescăruşii, cu aripile sprintene, cădeau de sus, ca nişte flamuri albăstrui, drept în undele Donului şi se ridicau săgeată la cer cu peştişorii argintii, sclipitori, în ciocurile lor lacome.

Spre amiază, căldura dogorea neobişnuit pentru luna mai. Pământul aburea, ca în ajun de ploaie. Coloanele de căruţe ale fugarilor o luară spre Vioşenskaia, chiar înainte de a se lumina de ziuă, venind pe malul drept al Donului. Roţile lor uruiau necontenit pe Şleaul Hatmanilor. Nechezat de cai, mugete de boi şi larmă de voci răsuna de pe deal până la izlaz.

Detaşamentul necazacilor din Vioşenskaia, care număra cam două sute de luptători, se mai afla în Ribnâi. Pe la ceasurile zece dimineaţa, veni un ordin de la Vioşenskaia: detaşamentul va trece în satul Bolşoi Gromok, va trimite pichete pe Şleaul Hatmanilor şi pe uliţe, şi va opri pe toţi cazacii buni pentru serviciul militar care s-ar îndrepta spre Vioşenskaia.

La Gromok năpădi valul căruţelor de refugiaţi, care mergeau la Vioşenskaia. Femeile, pline de praf şi pârlite de arşiţă, îşi mânau vitele; oamenii călări mergeau alături de drumuri. Scârţâit de roţi, sforăit de cai şi de oi, muget de vaci, plânsete de copii, gemetele bolnavilor de tifos, pe care îi luaseră în bejenie – toate acestea izgoniră tăcerea domoală a satului, ascuns între livezile de vişini. Larma acestor zgomote aşa de felurite, contopite într-un singur vuiet, era atât de neobişnuită, încât câinii din sat răguşiseră de atâta lătrat şi nu se mai repezeau după fiecare drumeţ, nu mai urmăreau acum căruţele în treacăt pe ulicioare şi nu mai alergau de plictiseală după ele până la depărtare de o verstă.

Prohor Zâkov poposi două zile acasă, încredinţă Axiniei Astahova scrisoarea lui Grigori, apoi transmise prin viu grai porunca sa către Ilinişna şi Natalia şi plecă în ziua de 22 mai la Vioşenskaia.

Nădăjduia să-şi găsească sotnia la Bazki, dar bubuitul tunurilor, care ajungea surd până-n preajma Donului, răsuna parcă mai încolo, pe Cir. Cum Prohor nu prea se simţea ispitit să dea buzna prin locurile unde se încingea o luptă, hotărî să ajungă la Bazki şi să-l aştepte acolo pe Grigori, care trebuia să vină cu divizia lui la Don.

Tot drumul până la Gromok îl străbătu mereu ajuns din urmă de căruţele fugarilor. Nu se grăbea, mergea aproape tot timpul la pas. De altfel nu era nici o grabă. De la Rubejin, merse cu statul-major al Regimentului Ust-Hopiorski, abia format.

Statul-major încăpea într-o trăsură cu arcuri şi două brişti. Legaţi la spatele briştilor, mergeau şase cai înşeuaţi, pentru personal. Într-o brişcă se aflau încărcate sumedenie de terfeloage şi aparate de telefon, iar în trăsură şedea un cazac rănit, un om în vârstă, şi încă unul, cumplit de slab, cu nasul coroiat, care nu-şi ridica de pe o pernă de şa capul, vârât într-o căciulă ofiţerească de miel, brumărie. Se vede că nu demult scăpase de tifos; zăcea acoperit cu mantaua până la bărbie; praful se aşeza pe fruntea lui boltită şi galbenă, pe nasul subţire şi lucios, iar omul cerea mereu să-i fie învelite picioarele cu ceva gros şi, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâna osoasă şi uscăţivă, înjura de mama focului:

— Ticăloşii! Nemernicii! Mă trage frigul la picioare, n-auzi? Polikarp, n-auzi? înveliţi-mă cu blana!… Când eram sănătos, aveaţi nevoie de mine, iar acum… şi-şi plimba în jur privirile-i rătăcite, aspre, ca ale tuturor acelora care au suferit de o boală grea.

Cel căruia îi zicea Polikarp, un om de credinţă veche, înalt şi măreţ, sări din şa în mers şi se apropie de trăsură:

— S-ar putea să răceşti mai rău, Samoilo Ivanovici!

— Înveleşte-mă, îţi spun!

Polikarp execută porunca întocmai şi se îndepărtă.

— Ce-i cu ăsta? îl întrebă Prohor, arătând cu ochii spre bolnav.

— Un ofiţer din Ust-Medvediţa. Domnia sa a fost la noi, la statul-major.

Împreună cu statul-major mergeau şi bejănarii din Ust-Hopiorskaia, din Tiukovnâi, Bobrovski, Krutovski, Zimovnâi şi din alte sate.

— Dar pe voi unde vă mai gonesc dracii? se adresă Prohor unui bejănar bătrân, care mâna o haraba încărcată până sus cu tot soiul de catrafuse.

— Vrem să trecem la Vioşki.

— S-a trimis după voi să mergeţi la Vioşki?

— De trimis, drăguţă, n-au trimis… dar cine ţine să moară? N-ai încotro, trebuie să pleci, când te alungă ceasul morţii.

— Te întreb, ce rost are să vă băgaţi în Vioşki? Aţi putea trece dincolo, pe la Elanskaia, şi gata!

— Cu ce să treci? Acolo, zice lumea că nici pod umblător nu mai este.

— Şi la Vioşki, cu ce vrei să treci? Crezi că au să-ţi dea bacul pentru calabalâcul tău? Crezi că au să lase trupele pe mal, ca să vă treacă pe voi, cu harabalele voastre?… Măi, moşulică, proşti mai sunteţi! Vă repeziţi încotro vă mână toţi dracii, aşa, fără nici o socoteală! Spune, ce-ai băgat în haraba? întrebă bombănind Prohor, călărind în dreptul bătrânului şi arătând boccelele cu biciuşca.

— Tot ce pofteşti! Şi haine, şi hamuri, şi făină, şi câte şi mai câte, de-ale gospodăriei… Se putea să le lăsăm acolo, de haram? Ca să mă pomenesc pe urmă cu casa pustie?!… Drept care am înhămat o pereche de cai şi trei perechi de boi, am încărcat tot ce-am putut, mi-am luat muierile şi-am plecat. Gândeşte-te, drăguţă, că toate câte se văd le-am agonisit o viaţă întreagă, cu munca mea, cu lacrimi şi în sudoarea frunţii. Cum să le las? Dacă s-ar putea, aş fi luat şi casa cu mine, numai să n-aibă roşii parte de ea, dare-ar holera într-înşii!

— Ian spune, de pildă, de ce cari cu tine sita aia? Sau, uite, ce trebuinţă ai de scaune? Roşii n-au ce face cu ele.

— Mă, dar sucit om mai eşti! Să le las, şi dânşii să le spargă ori să le dea foc? Nu, de la mine n-au să se pricopsească cu nimic, arză-i focul! Am ridicat tot!

Bătrânul plesni caii graşi, care păşeau alene, apoi se întoarse şi, arătând cu coada cnutului a treia căruţă cu boi, care mergea în urmă, zise:

— Uite, fata aia încotoşmănită, care mână boii, e fiică-mea. Are în haraba o scroafă cu purcei. Scroafa mai avea până la fătat, dar se vede c-am strâns-o cam tare atunci când am legat-o şi am pus-o în haraba. Şi ea ne-a făcut pocinogul: a fătat chiar azi noapte, în haraba. Auzi cum guiţă purceluşii? Nu, de la mine n-au să se învârtă roşii cu nimic, vede-i-aş laţi!

— Numai să te prind, moşule, lângă bac! zise Prohor, aţintindu-şi privirea mânioasă asupra mutrei late şi asudate a bătrânului. Numai să te prind şi ai să vezi cum are să-ţi zboare tot calabalâcul drept în Don, cu toţi porcii şi purceii tăi!

— Da' pentru ce? întrebă bătrânul, nespus de mirat.

— Pentru că oamenii se prăpădesc, se lipsesc de toate, şi tu, caiafă bătrână, cari totul cu tine, ca un păianjen! strigă Prohor, de obicei calm şi potolit. Clocoteşte mânia în mine când văd un boşorog lacom ca tine! Nu vă pot suferi în ochi!

— Hai, hai! Treci şi caută-ţi de treabă! se burzului moşul mormăind de ciudă şi întorcându-şi faţa. Halal de comandant, ar vrea să zvârle avutul omului în Don… Eu stau de vorbă cu el cum se stă cu un om cumsecade, şi el de colo… Află că fecioru-meu, vagmistrul, îi opreşte pe roşii acum cu sotnia lui… Hai, caută-ţi de drum!… Să nu-ţi faci râs de averea altuia! Dacă ţi-ai fi agonisit şi tu ceva, nu ţi-ar juca ochii în cap de jind şi de pizmă!

Prohor o luă la trap. În urmă, un purcel începu să guiţe ascuţit, asurzitor; scroafa grohăi cu îngrijorare. Guiţatul de purcel sfredelea urechile ca o suliţă.

— Ce dracu? De unde au mai răsărit şi purcei acum? Polikarp! strigă ofiţerul culcat în trăsură, cu faţa schimonosită şi aproape plângând de chinurile drumului.

— Un purceluş a căzut dintr-o haraba şi o roată i-a frânt picioarele, răspunse Polikarp, venind mai aproape.

— Spune-le… Spune stăpânului purcelului să-l taie. Spune-i că aici sunt oameni bolnavi… Îndurăm şi aşa destule! Şi acum purcelul ăluia, cu guiţatul lui… Mai repede! Trap!

Ajungând în dreptul trăsurii, Prohor văzu pe ofiţeraşul cu nasul coroiat oţărându-se şi ascultând cu ochii holbaţi guiţatul purcelului. În zadar încerca să-şi acopere urechile cu căciula sa cenuşie. Polikarp se întoarse peste puţine clipe.

— Nu vrea să-l taie, Samoilo Ivanâci! Spune că poate are să se îndrepte; iar dacă nu, atunci are să-l taie deseară.

Ofiţerul se îngălbeni, se înălţă cu o grozavă sforţare şi se aşeză pe marginea trăsurii, cu picioarele atârnate în afară.

— Unde mi-e browningul? Opreşte caii! Care-i stăpânul purcelului? Stai că-i arăt eu!… În ce căruţă?…

În cele din urmă, bătrânul gospodar fu silit să-şi taie purcelul.

Zâmbind, Prohor o lua din nou la trap şi depăşi un grup de căruţe din Ust-Hopiorskaia. Înainte, la o verstă depărtare, vreo două sute de căruţe şi alţi călăreţi răzleţi, în număr de vreo patruzeci, veneau pe drum.

„Cumplită babilonie are să mai fie lângă bac!”, se gândi Prohor.

Ajunse din urmă căruţele. În întâmpinarea lui, dinspre capul coloanei, călărea în galop o femeie pe un minunat cal murg. În dreptul lui Prohor, struni calul. Avea o şa de toată frumuseţea, zăbalele şi tot frâul sclipeau de argint şi chiar laturile şeii erau cu totul noi, neroase, iar chinga, din piele bună, lucea la soare. Femeia se ţinea bine şi cu pricepere în şa şi-şi strângea cu mâna-i negricioasă şi puternică dârlogii, taman aşa cum trebuie, dar calul semeţ, ca un cal de călărie ce era, pesemne că simţea numai dispreţ pentru stăpână. Îşi întorcea ponciş ochiul înroşit de sânge, îşi încovoia gâtul şi, rânjindu-şi dinţii albi, încerca s-o muşte de genunchiul rotund, ieşit de sub fustă.

Toată faţa femeii, în afară de ochi, era învelită într-un tulpan proaspăt spălat şi sinelit. Dându-l la o parte de pe buze, întrebă:

— Ascultă, cazacule, n-ai lăsat cumva în urmă nişte căruţe cu răniţi?

— Am lăsat cam multişoare în urma mea… dar ce este?

— Uite ce dandana, începu femeia cu glas tărăgănat. Nu-mi găsesc bărbatul! Trebuie să vină dinspre Ust-Hopior, împreună cu spitalul său. A fost rănit la picior, dar acum se pare că rana a făcut puroi şi el mi-a trimis vorbă, printr-un om de la noi, să-i aduc calul. E calul lui. Şi femeia pocni cu biciuşca gâtul calului, ud de broboane de sudoare. M-am dus la Ust-Hopior, dar spitalul nu mai era acolo, plecase… Şi acum, pe unde n-am umblat? Dar tot nu-i pot da de urmă!

Privind cu încântare faţa ei rotundă şi frumoasă, ascultând cu plăcere învăluirea gingaşă a vocii ei joase, de contraltă, Prohor îi strigă:

— Eh, leliţo, leliţo! La ce naiba să-ţi mai caţi bărbatul? Lasă-l să se tot ducă cu spitalul lui, iar pe tine, aşa nurlie cum eşti şi cu aşa cal de zestre, cine n-ar fi gata să te ia oricând? Chiar şi eu m-aş prinde să încerc.

Femeia zâmbi fără să vrea şi, îndoindu-se de mijlocul plin, îşi trase poala fustei peste genunchii dezgoliţi:

— Lasă ghiduşiile şi spune-mi: n-ai întâlnit cumva spitalul?

— Uite, în şirul de colo! Acolo sunt şi bolnavi, şi răniţi, răspunse Prohor cu un oftat.

Femeia făcu vânt cu biciuşca, strunindu-şi calul să se întoarcă brusc înapoi, numai pe picioarele dindărăt, cu spumă albă şi sclipitoare la încheieturi; porni la trap, schimbând apoi trapul în galop.

Căruţele înaintau încet. Boii dădeau agale din coadă, apărându-se de tăunii care bâzâiau în jurul lor. Căldura era atât de încinsă, văzduhul, în preceas de furtună, atât de greu şi încărcat, încât frunzele tinere ale florii-soarelui de lângă drum se făceau sul şi se veştejeau.

Prohor călărea din nou alături de convoi. Îl uimi marele număr de cazaci tineri, care, fie că se rătăciseră, fie că dezertaseră de la sotniile lor, îşi găsiseră neamurile şi mergeau cu ele împreună spre locul de trecere. Unii îşi legaseră caii de coşul căruţei şi şedeau în harabale de vorbă cu muierile, legănându-şi copiii; alţii mergeau călări, fără să se despartă de armă şi de sabie… „Şi-au părăsit unităţile şi fug!”, scrâşni Prohor, măsurându-i cu privirile.

Mirosea a sudoare de cal şi de bou, a lemnul răscopt al briştilor, a blide de bucătărie, a unsoare de roţi. Boii mergeau cu capetele plecate, trăgând din greu şi legănat; şuviţe de bale atârnau de pe limbile lor, scoase afară, până în colbul de pe drum. Convoiul se mişca încet, cam cu patru până la cinci verste pe oră. Căruţele trase de cai nu o luau înaintea harabalelor cu boi. Dar a fost destul să răsune, undeva în sud, un bubuit de tun, surd, ca totul să se pună în altă mişcare. Stricând şirul, căruţele cu un cal şi cu doi o luară pe de lături, ieşind din coloana lungă. Caii porniră la trap, bicele pocneau, se auzeau tot soiul de strigăte, pe toate glasurile: „Hi-i, mână!”, „Hi-i, fire-aţi ai dracului!”, „Dă-i drumul!” Nuielele şi harapnicele plesneau vârtos peste spinările boilor; roţile duduiră mai viu. Frica îi făcu pe toţi să se dezmorţească din toropeală; Nori grei de colb fierbinte se ridicară din drum, apoi plutiră îndărăt, rotindu-se în văzduh şi aşternându-se pe ogoarele de grâu şi pe tufele de buruieni.

Căluţul lui Prohor îşi întindea din mers gâtul după ierburi, apucând cu buzele ba câte un fir de sulfină, ba un ciorchine galben de rapiţă, sălbatică, şi le mesteca, ciulindu-şi urechile şi încercând să-şi scoată cu limba zăbalele care zăngăneau şi-i rodeau gingiile. Dar, după detunătură, Prohor îl izbi cu călcâiele şi căluţul trecu în trap legănat, ca şi cum ar fi înţeles că nu mai era timp de ospătare.

Canonada se înteţea. În văzduhul apăsător şi încins, răbufnirile pline şi prelungi se contopeau într-un vuiet cutremurat ca tunetul, ca zbârnâitul unei strune de bas.

— Doamne Isuse! îşi făcu semnul crucii o nevastă tinerică din haraba, scoţând repede din gura copilului sfârcul brun-trandafiriu cu stropi sclipitori de lapte şi vârându-şi sub cămaşă sânul tare, gălbui.

— Bat ai noştri sau ceilalţi? Hei, ostaşule! îi strigă lui Prohor un bătrân, care mergea alături de boi.

— Roşii, moşule! Ai noştri n-au obuze.

— Maica precista să-i apere atunci pe ai noştri!

Bătrânul lăsă din mâini frânghia legată de coarnele boilor, îşi scoase vechea şapcă de cazac şi se întoarse cu faţa spre răsărit, închinându-se din mers.

La sud, după o creastă cu tulpini de porumb târziu, se ivi un nor negricios, se lăţi şi se întinse până la jumătatea zării, învăluind cerul cu o perdea neguroasă.

— Ian uitaţi-vă, ce pălălaie de foc grozav! strigă cineva din căruţă.

— Ce-o fi asta?

— Unde arde? răsunară mai multe glasuri în huruitul de roţi.

— De-a lungul Cirului.

— Roşii ard satele de la Cir!

— Şi cum e vremea uscată, doamne fereşte, că pârjolul se-ntinde…

— Uiuuuu! Ce mai nor negru!

— Nu se poale să fie de la un singur sat!

— S-a încins focul la Cir, mai jos de Karghinskaia, acolo unde se dau luptele acuma…

— N-o fi fiind pe pârâul Ciornaia? Mână, Ivan!

— Vai, mamă-mămulică, ce prăpăd şi topenie!…

Norul negru de fum se lăţea mereu pe un cuprins din ce în ce mai mare. Răbufnetul de tun se auzea tot mai puternic. Iar peste o jumătate de ceas, vântul jucăuş de sud aduse pe Şleaul Hatmanilor duhoare râncedă şi fioroasă de fum dinspre locurile mistuite de flăcări, de la focul care bântuia prin satele de la Cir. La treizeci şi cinci de verste de la şleaul cel mare.

Drumul spre Bolşoi Gromok trecea într-un loc pe lângă o ogradă de gresie cenuşie, iar de acolo făcea o cotitură bruscă spre Don, se cobora într-o râpă uscată şi nu tocmai adâncă, peste care oamenii duraseră un pod de bârne.

Pe vreme secetoasă, prundişul şi nisipul galben sclipeau pe coastele râpei; iar după ruperile de nori, vara, puhoaiele tulburi de apă se repezeau vijelios de pe colnic în râpă, se uneau acolo şi se prăvăleau în jos ca un zid, smulgând bolovanii şi rostogolindu-i, ca să se verse apoi cu vuiet în Don.

În astfel de zile apa trecea peste pod, dar nu pentru multă vreme; după un ceas-două undele năvalnice, care cu puţină vreme mai înainte prăpădiseră şi smulseseră gardurile cu pari cu tot, scădeau, pe fundul dezgolit al râpei sclipea curat prundişul ud, spălat, mirosind a var şi umezeală, iar pe coaste lucea cafeniu mâlul proaspăt.

Pe malurile râpei, se împânzise desiş de plopi şi de sălcii. La umbra lor era răcoare chiar în ceasurile cele mai călduroase ale zilei de vară.

De hatârul acestei umbre răcoroase, un pichet din detaşamentul de infanterişti necazaci din Vioşenskaia se oprise lângă pod. Erau unsprezece oameni. Atâta timp cât nu se iviseră căruţele cu refugiaţi, soldaţii din pichet stăteau culcaţi sub pod, jucau cărţi şi fumau, iar unii se dezbrăcaseră şi curăţau cusăturile cămăşilor şi izmenelor de nesăţioşii păduchi ostăşeşti; doi au cerut voie comandantului de pluton şi s-au dus să se scalde în Don.

Dar odihna lor nu ţinu mult. Căruţele ajunseră curând la pod. Mergeau într-un puhoi necurmat, şi trecătoarea somnoroasă şi umbrită se umplu deodată de oameni, de gălăgie, de zăduf, ca şi cum dogoarea încinsă a stepei ar fi pogorât peste sat, de pe colnic, o dată cu căruţele.

Şeful pichetului, comandantul plutonului trei din detaşament, un plutonier înalt, uscăţiv, cu o bărbuţă cafenie şi cu urechile mari, clăpăuge, ca de copil, stătea lângă pod cu mâna sprijinită în tocul ros al revolverului. A lăsat fără nici o vorbă să treacă vreo douăzeci de căruţe, apoi, zărind într-o haraba un cazac de vreo douăzeci şi cinci de ani, porunci scurt:

— Stai!

Cazacul trase de hăţuri şi se încruntă.

— Din ce unitate? întrebă sever plutonierul, apropiindu-se de haraba.

— Da' ce ai cu mine?

— Din ce unitate, te-ntreb? Vorbeşte!

— Din sotnia de la Rubejenskaia. Voi cine sunteţi?

— Dă-te jos!

— Dar cine sunteţi?

— Dă-te jos, n-auzi?

Urechile clăpăuge ale plutonierului se aprinseră stacojii. Descheie tocul, scoase revolverul şi-l trecu în mâna stângă. Cazacul dădu hăţurile nevestei şi sări jos din haraba.

— De ce nu eşti la unitate? Unde te duci? îl luă la descusut plutonierul.

— Am fost bolnav. Mă duc acum la Bazki… Sunt cu toată familia…

— Ai vreo adeverinţă de boală?

— Da' de unde? N-a fost felcer la sotnie…

— A! N-a fost? Ia-l, Karpenko, şi du-l la şcoală!

— Dar cine sunteţi?

— Las' că-ţi arăt eu acolo cine suntem!

— Trebuie să mă duc la unitate! N-ai dreptul să mă opreşti!

— Te înaintăm noi. Ai arme la tine?

— O puşcă.

— Ia-o! Dar mişcă-te mai iute că acum o păţeşti! Flăcău verde, neam de căţea, şi te-ascunzi sub fustele muierii? Ce, noi trebuie să te apărăm? Şi aruncă în urmă, cu dispreţ: Căzăcoiule!

Cazacul scoase arma de sub pătură, îşi luă nevasta de mână, nu se sărută cu ea faţă de toată lumea, îi păstră numai o clipă palma aspră într-a lui, îi şopti ceva şi-l urmă pe soldat spre şcoala satului.

Căruţele înghesuite în ulicioară se repeziră, huruind, pe pod.

Într-un ceas, pichetul prinse vreo cincizeci de dezertori. Unii dintre dânşii se împotriviră la arestare, mai cu seamă unul din satul Nijne-Krivski, staniţa Elanskaia, om în vârstă, cu mustăţile lungi şi cu înfăţişare de cazac aprig. Drept răspuns la porunca şefului de pichet să coboare din brişcă, dădu bici cailor. Doi soldaţi apucară caii de căpestre şi-i opriră tocmai la celălalt capăt al podului. Atunci cazacul, fără să piardă vremea, scoase de sub manta un winchester american şi-l puse la ochi:

— Fă loc!… Vă omor, ticăloşilor!

— Dă-te jos! Dă-te jos! Avem ordin să tragem în cine nu se supune. Acuşi te dăm gata!

— Mârlanilor! Ieri aţi fost roşii, iar acum daţi ordine cazacilor?… Putoare!… Cară-te, că trag!…

Un soldat cu moletiere groase şi noi sări pe roata dinainte a briştii şi, după o scurtă luptă, îi smulse cazacului arma. Dar cazacul se încovoie, iute ca o pisică, îşi vârî mâna sub haina groasă, trase sabia din teacă şi, stând în genunchi, făcu vânt cu ea, peste leagănul pestriţ înflorat al briştii, la un deget de capul soldatului, care abia a avut timp să sară jos.

— Timoşa! Lasă-l Timoniuşka! Vai, Timoşa, nu trebuie!… Nu te pune împotriva lor!… Au să te omoare! îl implora, printre sughiţuri de plâns, nevastă-sa, slăbuţă şi urâtă, încercând să-i potolească furia.

Dar cazacul, în picioare în brişcă, vântura mereu sabia cu sclipiri albăstrui, nu-i lăsa pe soldaţi să se apropie, scuipa răguşit sudălmi de mamă, şi ochii turbaţi îi jucau în cap:

— Dă-te la o parte! Te altoiesc!

Chipul lui negricios se zvârcolea în spasmuri, de sub mustăţile lungi şi gălbui i se iveau clăbuci de spumă, albul ochilor îşi pierdea culoarea albăstruie, injectându-se cu firişoare roşii.

Cu greu izbutiră să-l dezarmeze, să-l doboare şi să-l lege cobză. Furia bravului cazac avea o explicaţie simplă: în brişcă fu descoperit şi scos la iveală un ulcior de o vadră cu cel mai tare basamac de casă…

Între timp, drumeagul se umplu de căruţe. Erau atât de înghesuite, încât stăteau lipite una de alta; a fost nevoie să deshame caii şi să desjuge boii, ca să tragă căruţele spre pod. Oiştile şi hulubele se rupeau, pârâiau; caii nechezau de neastâmpăr, iar boii, înţepaţi de tăuni şi năuci de căldură, se repezeau drept asupra gardurilor, fără să dea ascultare la strigătele stăpânilor. Ocări, ţipete, pocnituri de bici, bocete de femei se auziră multă vreme în preajma podului. Cei rămaşi în urmă, care mai aveau pe unde să se-ntoarcă, o luară îndărăt, pe drumul mare, pentru a se coborî la Don undeva, spre Bazki.

Pe dezertorii arestaţi îi porniră sub escortă spre Bazki, dar escorta nu-i putu stăpâni, fiindcă toţi erau înarmaţi. Abia trecuseră podul, că şi încinseseră o bătaie cu cei din escortă. Peste puţin timp, soldaţii s-au întors, iar dezertorii plecară singuri, în ordine, la Vioşenskaia.

Prohor Zâkov fusese de asemenea oprit la Gromok. Arătă biletul de voie dat de Grigori Melehov şi-l lăsară în pace.

La Bazki ajunse pe-nserate. Mii de căruţe, de prin toate satele de la Cir, năpădiseră uliţele şi ulicioarele. Lângă Don, se petreceau lucruri de nedescris. Refugiaţii îşi aşezară căruţele de-a lungul malului, pe vreo doi kilometri. Vreo cincizeci de mii de bejănari se risipiră prin pădure, în aşteptarea trecerii.

În faţa staniţei Vioşenskaia, un bac transporta bateriile, statele-majore şi averea oastei. Infanteria era trecută în lotci. Zeci de bărcuţe mişunau pe Don, cu câte doi-trei oameni fiecare. Pe malul apei, la debarcader, izbucneau încăierări sălbatice. Dar cavaleria rămasă în ariergardă tot nu sosea. Dinspre Cir se auzeau mereu bubuituri de tun, şi mirosul iute, rânced, de case arse se simţea tot mai pătrunzător.

Trecerea ţinu până la ziuă. Pe la miezul nopţii, sosiseră şi primele sotnii de călăreţi, urmând să înceapă a trece Donul în zori.

Aflând că trupele călări din Divizia I n-au ajuns încă, Prohor Zâkov se gândi să-şi aştepte sotnia la Bazki. Izbuti cu greu să-şi deschidă cale cu calul, ducându-l de căpăstru prin faţa nenumăratelor căruţe înghesuite de-a lungul împrejmuirii spitalului; îl legă de o haraba şi-i scoase zăbalele, fără să-l uşureze şi de şa. Apoi o luă printre căruţe, căutându-şi cunoscuţii.

Ajuns la dig, o zări din depărtare pe Axinia Astahova. Mergea spre Don, cu o bocceluţă strânsă la piept şi cu o scurteică pusă pe umeri. Frumuseţea ei vie, ţipătoare, atrăgea luarea-aminte a infanteriştilor, îmbulziţi grămadă pe mal. Îi spuneau pesemne nişte măscări; pe feţele lor asudate şi prăfuite sclipeau dinţii albi, dezveliţi în rânjete; li se auzeau râsul şi strigătele porcoase. Un zdrahon de cazac, cu părul bălai, fără cingătoare şi cu căciula trasă pe ceafă, o strânse în braţe pe la spate şi-i atinse cu buzele gâtul brun şi puternic. Prohor văzu cum Axinia dădu brânci cazacului şi-i spuse ceva, rânjindu-şi şi ea dinţii. Toţi izbucniră în râs, iar cazacul îşi scoase căciula şi zise răguşit, cu voce de bas:

— Ah, leliţo! Zău, măcar o dată!

Axinia îşi iuţi paşii şi trecu prin faţa lui Prohor. Un zâmbet de scârbire juca pe buzele ei cărnoase. Prohor n-o strigă pe nume; era ocupat cu căutarea consătenilor, iscodind din ochi mulţimea. Înaintând încet printre căruţele înţepenite, cu hulubele şi oiştile înălţate spre cer, auzi voci de oameni băuţi şi râsete. Trei bătrâni şedeau pe un ţol întins sub o haraba. Unul din ei ţinea între picioare o căldăruşă cu basamac. Moşnegii chercheliţi luau cu rândul basamac, cu o cană de alamă, făcută dintr-un cartuş de obuz; îl dădeau pe gât şi molfăiau peşte uscat. Mirosul iute de rachiu şi de peşte sărat îl făcu pe Prohor să se oprească: îi era foame.

— Oşteanule! Vin' de bea cu noi pentru toate cele bune! îi îmbie unul dintre moşnegi.

Prohor nu se lăsă poftit a doua oară, se aşeză, făcu semnul crucii şi luă zâmbind din mâinile bătrânului cana cu basamacul din care se ridica un miros dulceag.

— Bea, câtă vreme eşti viu! Ia şi o bucată de ciortănel! Să nu-ţi fie silă de oameni bătrâni, băiete! Bătrânii sunt nişte oameni cu judecată. Voi, tinerii, trebuie să învăţaţi de la noi cum să vă trăiţi viaţa… şi cum să beţi votculiţă… bombănea răguşit un alt moşneguţ, fără nas şi cu buza de sus mâncată până la gingii.

Prohor bău, nu fără să-i arunce moşneagului lipsit de nas o privire bănuitoare. Între cea de-a doua şi a treia cană, nu se mai putu stăpâni şi-l întrebă:

— Ţi-ai lăsat nasul la fete, moşule?

— Nu-u, drăguţule! E din răceală. De când eram copil, tot boleam de răceală. D-aia s-a stricat aşa.

— Mie mi-era teamă de altceva mai urât. Credeam ca ţi-ai prăpădit nasul din vreo boală lumească. Să nu cumva să mă pricopsesc şi eu! mărturisi pe faţă Prohor.

Liniştindu-se în urma lămuririi date de moşneag, îşi lipi cu lăcomie buzele de cană şi o goli fără nici o codeală acum, pe nerăsuflate.

— Ne prăpădim cu zile! Cum să nu bei? urlă stăpânul căldăruşei cu basamac, un moşneag gras şi zdravăn. Iată, am adus două sute de puduri de grâu, şi cam la vreo mie a trebuit să las acasă. Am mai adus cinci perechi de boi, şi va trebui să le las toate dracului aci, că nu-i chip să le iei cu tine, peste Don! Mi se părăduieşte, într-un ceas, toată agoniseala de-o viaţă! Vreau să cânt! Ziceţi ceva mai vesel, cazaci!

Moşul se învineţi la faţă, ochii i se umeziră.

— Nu plânge, Trofim Ivanâci! Moscova nu prea dă crezare lacrimilor. De-om trăi, o să ne mai agonisim altele, zise bătrânul fără nas, încercând să aline amarul prietenului.

— Păi, cum vrei să nu plâng?! răcni şi mai tare, şi mai vârtos, moşneagul cu faţa schimonosită de jale. Grâul se prăpădeşte! Au să crape boii! Roşii au să-mi ardă casa! Pe fecior mi l-au omorât astă-toamnă! Cum să nu plâng! Pentru cine am agonisit? În fiece vară mi se ardeau câte zece cămăşi, mâncate de sudoare, şi acum rămân gol şi desculţ… Bea!

Pe când moşneagul vorbea, Prohor înfulecă un ciortan lat cât o uşiţă de cuptor şi bău vreo şapte căni de rachiu, iar toate îl îngreunaseră într-aşa hal, încât numai după cele mai cumplite opinteli izbuti să se mai scoale în picioare.

— Oşteanule! Voi sunteţi apărătorii noştri! Vrei să-ţi dau grăunţe pentru cal? Câte vrei?

— Un sac! mormăi Prohor, plin de nepăsare faţă de tot ce-l înconjura.

Bătrânul îi umplu un sac de iarbă cu cel mai bun ovăz şi-l ajută să-l ridice pe umăr.

— Adu sacul înapoi! Nu uita, pentru Dumnezeu! se rugă, îmbrăţişându-l pe Prohor şi plângând cu lacrimi de om beat.

— Nu, n-am să-l aduc! Ţi-am spus: nu şi gata, n-am să-l aduc! se încăpăţâna, numai el ştie de ce, Prohor.

Plecă de lângă haraba, clătinându-se pe picioare. Sacul îl apăsa greu, silindu-l să se clatine într-o parte şi în alta. Lui Prohor i se părea că picioarele-i calcă pe pământ îmbrăcat în gheaţă alunecoasă; se răşchirau şi bâţâiau ca ale unui cal nepotcovit şi sperios, când păşeşte pe gheaţă. Mai făcu vreo câţiva paşi nesiguri şi se opri, căznindu-se să-şi amintească dacă plecase cu şapca în cap, ori nu. Un cal murg, cu pată albă pe frunte, legat de o brişcă, simţi ovăzul, se întinse spre sac şi muşcă un colţ. Grăunţele începură să curgă prin gaură cu un fâşâit uşor. Prohor se simţi uşurat şi porni mai departe.

Poate că tot ar mai fi izbutit să-i ducă şi calului său ceva din ovăzul rămas, dar un taur uriaş, pe lângă care trecea, îl izbi cu piciorul dintr-o latură, aşa cum e năravul lor. Era un buhai înnebunit de căldură şi de plictiseală, chinuit de tăuni şi de muşte, şi nu lăsa oamenii să se apropie de el. Lui Prohor îi fu dat să pătimească şi el la fel ca mulţi alţii, din pricina acestei furii. Aruncat într-o parte, se izbi cu capul de butucul unei roţi şi adormi pe loc.

Se trezi abia după miezul nopţii. Deasupra lui, rostogolindu-se pe cerul vioriu, nori plumburii zburau zoriţi spre apus. Secerea subţire a craiului-nou se întrezărea din când în când, ca să piară îndată din nou după perdeaua deasă ce acoperea tot cerul, şi un vânt tăios şi rece părea că s-a îndârjit să sufle tot mai aprig în întuneric.

Aproape de tot, de cealaltă parte a harabalei lângă care se prăvălise Prohor, trecea un pâlc de călărime, făcând pământul să geamă şi să se zguduie sub ropotul copitelor de cai, ferecate în potcoave. Simţind ploaia apropiată, caii strănutau; săbiile zăngăneau izbindu-se de scări; luminiţe roşii, de ţigări străpungeau bezna. Treceau sotniile, răspândind o acreală de sudoare de cal şi duhoare de harnaşament.

Ca orice cazac ce slujeşte la oaste, Prohor se obişnuise, în anii de război, cu acest miros amestecat, pe care nu-l are decât cavaleria. Cazacii îl purtaseră cu dânşii pe toate drumurile din Prusia şi Bucovina, până în stepele Donului, şi acest miros nedespărţit al trupei de cavalerie îi era atât de drag şi de scump, ca şi mirosul casei lui. Umflându-şi cu lăcomie nările, Prohor îşi ridică puţin capul greu.

— Ce unitate, fraţilor?

— De cavalerie, răspunse glumeţ o voce de bas.

— Da' din ce unitate sunteţi, te-ntreb?

— Ai lui Petliura, răspunse acelaşi glas.

— Pe naiba! Prohor tăcu o clipă, apoi întrebă din nou: Din ce regiment, tovarăşi?

— Bokovski”.

Prohor vru să se scoale, dar sângele îi zvâcnea greu în cap şi un nod de greaţă i se ridică în gât. Se lăţi locului şi adormi din nou… Începuse a se crăpa de ziuă, când o adiere rece de umezeală îl biciui dinspre Don.

— Nu cumva-i mort auzi prin vis Prohor pe cineva vorbind deasupra lui.

— E cald… şi-i băut! răspunse, chiar la urechea lui Prohor, alt glas.

— Dă-l dracului! S-a lungit ca un stârv! Ia dă-i una la lingurică!

Cu capătul lăncii, călăreţul îl împunse dureros pe Prohor, care nu se trezise încă; cineva îl apucă de picioare şi-l trase mai încolo.

— La o parte căruţele! Stau ca nişte morţi! Au şi găsit timp de dormit! Roşii ne calcă pe coadă, şi ăştia sforăie ca la dânşii acasă. Trageţi căruţele la o parte, că acuşi vine peste voi bateria! Mişcă-te mai iute!… Aţi închis drumul… Ce neam de păcătoşi! tună o voce autoritară.

Bejenarii, care dormeau în căruţe şi dedesubtul lor, dădură îndată semne de viaţă. Prohor sări în picioare. Nu mai avea nici arma, nici sabia, nici cizma de la piciorul drept, pe toate le prăpădise după beţia din ajun. Se uită buimac de jur împrejur, avu de gând să caute pe sub haraba, dar conductorii de la cai şi servanţii descălecaţi ai bateriei cu pricina au răsturnat fără milă harabaua, împreună cu toate cuferele din ea, şi au făcut loc de trecere pentru baterie.

— Înainte-e!…

Conductorii săriră în şa. Ştreangurile late, cusute din mai multe bucăţi, zbârnâiră şi se încordară; roţile înalte ale unui tun, cu ţeava îmbrăcată într-un toc de piele, zăngăniră la un hop. Chesonul se agăţă cu osia de oiştea unei brişti şi o rupse.

— Părăsiţi frontul? Viteji, mama voastră! strigă din brişcă acelaşi bătrân fără nas, cu care chefuise Prohor în ajun.

Artileriştii treceau în tăcere, grăbindu-se să ajungă la vad. În lumina vânătă dinaintea zorilor, Prohor mai horhăi mult, căutându-şi arma şi calul. Nu găsi nici cal, nici armă. Ajuns în dreptul bărcilor, îşi scoase şi cealaltă cizmă, o aruncă în Don şi rămase mult timp pe mal, udându-şi capul prins în cleştele unei nemaipomenite dureri.

La răsăritul soarelui, cavaleria începu trecerea. O sută cincizeci de cai deşeuaţi din sotnia întâi au fost mânaţi de cazaci, descălecaţi, ceva mai sus de cotul de unde Donul se îndreaptă în unghi drept spre răsărit. Comandantul sotniei, cu barba roşcovană şi ţepoasă năpădindu-i obrazul până-n ochi, cu nasul coroiat şi fioros la înfăţişare, semăna leit cu un porc mistreţ. Mâna stânga îi atârna prinsă într-o cârpă murdară şi mânjită de sânge, iar în cea dreaptă vântura mereu biciuşca.

— Nu lăsa caii să bea! Goneşte-i, goneşte-i! Ce… mama… mama… mama!… Ţi-e frică de apă? Intră în apă!… N-o ai de zahăr, nu se topeşte, răcnea el la cazacii care goneau caii în apă, şi dinţii albi, colţoşi, i se dezveleau într-un rânjet sub mustăţile-i roşcovane.

Caii se înghesuiau buluc şi nu prea aveau poftă să se bage în apă rece; cazacii strigau la ei şi-i croiau cu biciuştile. Înaintea tuturor o luă încet un cal corbiu, cu nările albe şi cu o mare pată albă-trandafirie, în chip de stea, pe frunte. Se vedea că nu era la prima lui baie. Valurile treceau peste crupa lui teşită, târându-i coada rară într-o parte; dar îşi ţinea gâtul şi spinarea cu vrednicie deasupra apei. Ceilalţi cai îl urmau, despicând curentul apei, cufundându-se cu sforăieli şi cu plescăit în apa înspumată. Cazacii veneau după dânşii cu şase lotci. Unul stătea la prora luntrii din faţă, ţinând în mână un arcan de frânghie, pregătit pentru orice întâmplare.

— Nu treceţi înaintea lor! Mânaţi-o de-a curmezişul curentului! Să nu-i abată cumva mai la vale!

Biciuşca din mâna comandantului sotniei se învioră, şuieră într-un cerc şi coborî pocnind peste carâmbul cizmei mânjite de var.

Şuvoiul iute târa caii. Corbiul o luase uşor înaintea celorlalţi, întrecându-i cu două lungimi. Ieşi cel dintâi pe limba de nisip de pe malul stâng. În aceeaşi clipă, soarele răzbi printre ramurile stufoase ale unui plop negru, o rază trandafirie căzu peste calul corbiu, şi părul său lucind de apă se aprinse într-o flacără orbitoare.

— Să ai grijă de iepuşoara lui Mrâhin! Ajut-o!… Aia, cu căpăstru. Dar vâsleşte odată! Vâsleşte! strigă răguşit comandantul sotniei, care semăna aşa de grozav cu un mistreţ.

Toţi caii trecură dincolo. Pe malul celălalt, cazacii îi aşteptau, luându-i în primire şi punându-le căpestrele. Între timp, începu şi căratul şeilor.

— Unde a ars aseară? întrebă Prohor pe un cazac care ducea şeile la barcă.

— La Cir.

— Dintr-un obuz?

— Ce fel de obuz? răspunse aspru cazacul. I-au dat foc roşii…

— Peste tot? se miră Prohor.

— Nu-u… Dânşii aprind numai gospodăriile bogate, cu acoperişuri de tablă sau cu acareturi multe.

— Şi ce sate au ars?

— De la Visloguzov până la Graciov.

— Nu cumva ştii unde se află acum statul-major al Diviziei I?

— La Ciukarinski.

Prohor se întoarse la căruţele bejănarilor. Deasupra taberei lor, care se lăţea cât putea cuprinde ochiul, se ridicau aţe de fum amărui, duse de vânt, de la focurile de vreascuri, de garduri sfărâmate şi de bălegar uscat; femeile găteau de mâncare.

Noaptea mai sosiseră alte câteva mii de bejănari, din părţile de stepă ale malului drept.

Un zumzet de glasuri plutea deasupra focurilor, la harabale şi brişti:

— Da' când are să ne mai vie şi nouă rândul la trecere? Of, că nu mai am răbdare!

— Să mă trăsnească Dumnezeu! Mai bine arunc în Don tot grâul, decât să încapă pe mâna roşilor!

— Câtă lume, câtă lume se îmbulzeşte lângă bac! Nor de lăcuste, nu alta!

— Şi cum, soro, să ne aruncăm cuferele pe mal?

— Am muncit, am agonisit… Doamne Isuse, mântuitorule!

— Trebuia să trecem Donul chiar pe la noi.

— Dracu ne-a pus să ne târâm până la Vioşki?! Of!

— Cică au ars casele din Kalinov Ugol, până la temelie.

— Dacă te-ai fi grăbit să ajungi la bac…

— Crezi tu că au să te ierte? Aş!

— Au ordin: pe toţi cazacii, de la şase ani în sus şi până la cei mai bătrâni. Să-i treacă prin sabie.

— Au să ne înhaţe pe malul ăsta… Ce ne facem atunci?

— Piftie ne fac!…

Lângă o brişcă ucraineană, cu înflorituri, ţine o cuvântare un bătrân chipeş, cu sprâncenele cărunte; judecând după faţa lui şi după apucăturile autoritare, pare a fi vreun ataman de sat care a purtat de mai multe ori semnul puterii, topuzul cu cap de alamă.

— Îl întreb: „Va să zică, oamenii trebuie să moară aici, pe mal? Când ne mai rămâne timp să trecem dincolo, cu toate boarfele noastre? Ne căsăpesc roşii pe loc până la unul!” Iar blagorodnicia sa îmi zice: „Nu purta grijă, moşule! Vom sta şi ne vom apăra poziţiile până ce va trece tot norodul. O să murim cu toţii, dar n-o să lăsăm femeile, copii şi bătrânii să piară!”

Un cerc de bătrâni şi de muieri se adună în jurul atamanului cu sprâncenele cărunte. Toţi îl ascultă cu cea mai mare luare-aminte, apoi izbucnesc în ţipete speriate:

— Dar de ce-au fugit tunurile?

— Era cât pe ce să strivească oamenii, când se repezeau la trecere!…

— A sosit şi călărimea…

— Cică Grigori Melehov ar fi părăsit frontul.

— Ce fel de treabă-i asta? Pe civili i-au lăsat pe loc, iar dânşii…

— Şi trupele fug înaintea tuturor!…

— Cine o să ne apere?

— Călărimea. Uite-o, a trecut înot!…

— Fiecare ţinea la pielea lui…

— Asta e!

— Ne-au vândut. Toţi, de sus până jos!

— Aici ne găsim moartea, să ştii!

— Trebuie să trimitem la roşii nişte moşnegi cu pâine şi sare. Poate or să se îndure şi n-or să ne omoare.

La capătul unei ulicioare, lângă o mare clădire de cărămidă – spitalul – se iveşte un călăreţ, cu arma atârnată de oblâncul şeii; lancea vopsită verde se leagănă în dreapta lui.

— E Mikişka al meu! ţipă de bucurie o femeie vârstnică, cu capul gol.

Dă fuga până la călăreţ, sărind peste oişti, strecurându-se printre căruţe şi cai. Oamenii se apucă de scările călăreţului şi-l opresc. El ridică deasupra capului un plic cenuşiu, sigilat cu ceară roşie şi strigă:

— La statul-major, cu un raport! Faceţi loc!

— Mikişenka, băiatul mamei! strigă înlăcrimată femeia. Pletele ei desfăcute, negre, cu şuviţe cărunte, îi cad pe faţa străluminată de fericire. Cu un zâmbet jalnic, se strânge cu tot trupul de scară şi de coasta asudată a calului şi întreabă: Ai fost pe la noi prin sat?

— Am fost. Au intrat roşii…

— Dar casa noastră?…

— A noastră e neatinsă, dar pe-a lui Fedot au ars-o. Magazia noastră s-a aprins de la ea, dar tot dânşii au stins focul. Fetiska a venit într-o goană de-acolo: cică şeful roşilor le-a poruncit: „Să nu ardeţi nici o casă de om sărac; numai ale acelora, ale burjuilor, să le daţi foc!”

— Ei, slavă ţie. Doamne! Hristos să-i răsplătească! răsuflă femeia, făcând semnul crucii.

Moşneagul cu faţa aspră se răsteşte mânios:

— Ce fel de vorbă-i asta, cumătră? Au ars casele vecinului, şi tu: „Slavă ţie, doamne?”

— Nu-l plânge, că nu l-a luat dracu! răspunse femeia, iute şi cu patimă. Are să-şi facă altele, nu ca mine, care aş fi rămas pe drumuri, dacă mi-ar fi ars casa! Fedot are o oală cu galbeni, îngropată în pământ, iar eu?… Eu am muncit toată viaţa la străini, şi toată viaţa s-a ţinut sărăcia lipcă de mine!

— Lasă-mă să plec, mamă! Trebuie să mă grăbesc cu plicul! o roagă călăreţul, aplecându-se în şa.

Mama merge alături de cal, sărutând mâna neagră, arsă de soare, a feciorului, apoi aleargă îndărăt, la căruţa ei, pe când curierul strigă cu glas subţire, tineresc, de tenor:

— Faceţi loc! Un plic pentru comandant! Loc!

Calul lui se frământă, saltă pe loc, bate din copite. Oamenii îi fac anevoie loc, şi călăreţul îşi vede de drum cu încetineală parcă, dar piere curând după căruţe şi după spinările de boi şi de cai, şi numai lancea-i se mai leagănă deasupra mării de capete, apropiindu-se de Don.

Într-o singură zi, toate unităţile de răsculaţi şi toţi bejănarii au izbutit totuşi să treacă pe malul stâng al Donului. Sotniile călări din Regimentul „Vioşenski” şi Divizia I a lui Grigori Melehov trecură cele din urmă.

Cu douăsprezece sotnii de elită, Grigori stăvilise toată ziua năvala Diviziei 33 roşii, de Kuban. Pe la ceasurile cinci, primi de la Kudinov înştiinţarea că trupele şi fugarii au isprăvit trecerea, şi abia atunci dădu şi el ordinul de retragere.

După planul dinainte întocmit, fiecare dintre sotniile de răsculaţi din zona Donului urma să treacă şi să fie cantonată în dreptul satului său. Pe la amiază, începuseră să sosească la statul-major rapoartele de la sotnii. Într-adevăr, cele mai multe se şi instalaseră pe malul stâng, în faţa satelor lor.

Pe locurile dintre sate, statul-major trimise sotniile cazacilor din ţinutul de stepă. Sotniile din Krujilinskaia, Maksaevo-Singhinskaia, Karghinskaia, pedestră, Latâşevski, Lihovidov şi Graciov ocupară locurile libere dintre Pegarevka, Vioşenskaia, Lebeajenski şi Krasnoiarski; celelalte fuseseră retrase mai în adâncime, în satele Dubrovka, Ciornâi şi Grohovka – şi, după ideea lui Safonov, aveau să formeze rezervele de care comandantul ar fi avut nevoie în cazul când frontul ar fi fost rupt.

Frontul răzvrătiţilor se întinsese pe o lungime de o sută cincizeci de verste, pe malul stâng al Donului, de la satele din marginea apuseană a staniţei Kazanskaia şi până la Ust-Hopior.

După trecere, cazacii se pregăteau pentru un război de poziţie – săpau în grabă tranşee, tăiau cu fierăstraiele şi cu topoarele plopii, sălciile şi stejarii, construiau adăposturi şi cuiburi de mitraliere. Toţi sacii goi, găsiţi la refugiaţi, fuseseră umpluţi cu nisip, apoi aşezaţi în rânduri ca un parapet, de-a lungul liniei neîntrerupte a tranşeelor.

Spre seară, săpatul tranşeelor se isprăvise pretutindeni. Dincolo de Vioşenskaia, într-un tufiş de pini, au fost camuflate bateriile întâi şi a treia ale răsculaţilor. Pentru cele opt tunuri nu dispuneau decât de cinci obuze. Cartuşele erau şi ele pe drojdie. Kudinov trimise pretutindeni, prin curieri, ordinul sever de a nu deschide focul şi de a se alege, în fiecare sotnie, câte unul sau doi trăgători de elită, cărora să li se dea îndestule cartuşe ca să poată nimici cu focurile lor, bine ţintite, mitraliorii roşii şi ostaşii care se vor arăta pe uliţele satelor din dreapta Donului. Ceilalţi n-aveau voie să tragă decât numai dacă roşii ar încerca să treacă apa.

În amurg, Grigori Melehov îşi inspectă unităţile diviziei împrăştiate de-a lungul Donului şi se întoarse să doarmă în Vioşenskaia.

Nimeni n-avea voie să facă foc pe luncă. În Vioşenskaia, nu se vedea de asemeni nici o lumină; toată preajma fluviului era scufundată în bezna nopţii.

Dimineaţa, foarte de cu vreme, primele patrule de roşii se iviră pe dealul de la Bazki. Îndată după aceasta, începură să se arate un număr tot mai mare pe toate gorganele din dreapta Donului, de la Ust-Hopiorskaia până la Kazanskaia. Frontul roşu venea ca un val puternic până la Don. Apoi patrulele s-au făcut nevăzute şi colnicele rămaseră până la amiază pustii, într-o grea şi apăsătoare tăcere.

Vântul stârnea coloane alburii de praf pe Şleaul Hatmanilor. În sud, încă tot mai stăruia ceaţa neagră-roşietică a focurilor. Norii, răzleţiţi de vânt, se adunau din nou. Umbra plutitoare a norilor se aşternu peste deal. Un fulger ţâşni, alb în lumina zilei, aprinse pentru o clipă marginile norului vânăt, cu o tivitură argintie şi şerpuitoare de flacără, şi izbi în pieptul umflat şi tare al gorganului care străjuia stepa. Tunetul despică parcă pântecul greoi al norului, şi ploaia se revărsă din măruntaiele lui. Vântul o înclina pieziş, o arunca în valuri albicioase şi săltătoare de-a lungul privaturilor de cretă şi crestelor de deal, prin floarea-soarelui sfârlogită de dogoare, prin grânele cu spicul răpus de arşiţa secetei.

Ploaia întineri pe dată frunzişul încărunţit de pulbere alburie. Grânele îşi căpătară luciul verde şi viu; floarea-soarelui îşi ridică roţile aurii şi pline de seminţe, o mireasmă mieroasă de dovleac înflorit veni dinspre grădini. Potolindu-şi setea, pământul răspândi îndelung neguri destrămate de aburi…

După-amiază, pe movilele întinse ca nişte verigi rare ale unui uriaş lanţ, pe toată creasta din lungul Donului, până la Marea Azovului, se iviră din nou patrule călări de roşii.

Tot şesul învălurat şi galben de peste Don, întretăiat de ostroavele verzi ale bălţilor împresurate de crânguri, se putea vedea de pe movile la zeci şi zeci de verste depărtare. Patrulele roşii începură să coboare cu băgare de seamă în sate. Infanteria, înaintând în trăgători, părăsea dealurile. Baterii roşii se aşezară în spatele gorganelor de unde odinioară străjile războinicilor polovţieni83 şi brodnici84 pândeau ivirea duşmanilor.

O baterie, instalată pe dealul Belogorskaia, deschise focul asupra staniţei Vioşenskaia. Primul obuz se sparse în piaţă; apoi fumul cenuşiu al proiectilelor explodate şi căciulile albe-lăptoase ale şrapnelelor învăluiră staniţa, topindu-se în vânt. Alte trei baterii roşii începură să bombardeze Vioşenskaia şi tranşeele căzăceşti de la Don.

Mitralierele răpăiră furios la Bolşoi Gromok. Două hotchkiss-uri băteau în rafale scurte, iar un maxim pârâia cu glas metalic de bariton, dibuind grupele de infanterie ale răsculaţilor, care alergau în salturi pe malul celălalt. Convoaie de căruţe se îndreptau spre dealuri; pe povârnişurile năpădite de mărăciniş, se săpau grabnic tranşee. Şleaul Hatmanilor răsună de huruitul căruţelor cu două roţi şi al furgoanelor, urmate de o lungă şi şerpuitoare dâră de colb.

Tunurile bubuiau pe tot frontul. Bateriile roşii de pe dealurile înalte ale ţărmului drept bombardară până seara târziu malul stâng. Izlazurile brăzdate de tranşeele răsculaţilor nu răspundeau cu nimic pe toată întinderea de la Kazanskaia până la Ust-Hopiorskaia. Oamenii de la paza cailor se adăpostiră împreună cu caii în văgăunele păduroase, ascunse într-un desiş de stuf, de rogo şi de papură, unde caii nu erau sâcâiţi de gângănii, sub bolţile răcoroase de verdeaţă împletită cu hamei sălbatic. Copacii şi sălciile înalte îi ascundeau bine de ochii observatorilor roşii.

Pe toată întinderea verde a izlazurilor nu se zărea nici un soldat. Doar din când în când se iveau refugiaţi, cu spinările încovoiate de frică, căutându-şi scăparea cât mai departe de Don. O mitralieră a roşilor slobozea câteva rafale asupra lor, şi şuieratul tânguitor al gloanţelor îi făcea să se arunce cu groază la pământ. Rămâneau până în amurg pitulaţi în iarba deasă, apoi o luau la trap spre pădure, către miazănoapte, în ţinutul lăculeţelor, care îi îmbia primitor cu desişul de arini şi de mesteceni.

Vioşenskaia a rămas două zile sub un puternic bombardament de artilerie. Locuitorii nu-şi mai scoteau nasul din pivniţe şi din beciuri; uliţele răscolite de obuze nu înviau decât noaptea.

La statul-major se făceau presupuneri că asemenea foc intens nu putea însemna decât pregătirea unei ofensive pentru forţarea Donului. Existau temeri că roşii vor începe să treacă fluviul tocmai în faţa staniţei Vioşenskaia, ocupând-o şi apoi înfigându-se ca o pană în frontul întins în linie dreaptă, tăindu-l în două şi în cele din urmă sfărâmându-l cu totul printr-o ofensivă în flanc, de la Kalaci şi Ust-Medvediţa.

Din ordinul lui Kudinov, au fost deci concentrate în Vioşenskaia lângă Don peste douăzeci de mitraliere, cu îndestulătoare benzi. Comandanţii de baterii au primit în schimb ordinul să nu tragă cele din urmă obuze câte le mai rămăseseră, decât dacă roşii ar încerca cumva să treacă fluviul. Bacul şi toate bărcile fuseseră aduse într-un braţ al Donului, mai sus de Vioşenskaia, şi lăsate acolo sub o pază puternică.

Lui Grigori Melehov i se părea că îngrijorările celor de la statul-major erau fără temei. Într-o consfătuire ţinută la 24 mai, luă în zeflemea presupunerile lui Ilia Safonov şi ale celor care îi împărtăşeau teama.

— Cu ce-or să treacă Donul în dreptul Vioşkăi? întrebă el. Ăsta se poate numi un loc bun pentru trecere? Uitaţi-vă numai: pe partea asta, un mal gol ca o tobă, o limbă netedă de nisip, iar chiar lângă Don, nici o pădurice şi nici măcar o tufă. Care ar fi prostul să se bage şi să încerce a trece în asemenea locuri? Numai un isteţ ca Ilia Safonov ar putea să-şi vâre de bunăvoie capul teafăr într-un sac ca acesta… Pe un mal aşa de pleşuv, mitralierele au să-i secere pe toţi, până la unul! Să nu-ţi închipui, Kudinov, că comandanţii roşii sunt mai proşti decât noi, eu şi cu tine… Nu! Se găsesc printre ei şi unii chiar cu mai multă glavă decât noi! N-au să meargă din faţă, drept la Vioşki, şi noi nu trebuie să ne aşteptăm la o încercare de trecere a lor pe aici. Mai curând, fie acolo unde este apă mai puţină şi unde se află vaduri prin părţile cu nisip, fie acolo unde sunt locuri ascunse, cu râpi şi cu pădure. Asemenea locuri ameninţate trebuiesc supravegheate cu străşnicie, mai ales noaptea. Şi cazacii să deschidă ochii în patru: să nu se pomenească prinşi în capcană şi să se facă de râs; iar rezervele să fie aduse din vreme lângă locurile primejdioase, ca să le putem vârî în luptă, când şi unde se va isca nevoia.

— Tu zici că n-au de gând să treacă pe la Vioşki? Dar atunci de ce trag până seara târziu cu tunul asupra staniţei? întrebă ajutorul lui Safonov.

— Du-te de-i întreabă de ce. Parcă trag numai asupra Vioşkăi? Bat şi la Kazanskaia, şi la Erinski, uite, de colo, de pe dealul Semionovski – şi trag într-una. Bat în toate părţile cu tunul. Se vede că au ceva mai multe obuze decât noi. Că… ioasa noastră de artilerie să tot aibă cu totul cinci obuze şi alea cu pahare de stejar.

Kudinov izbucni în râs.

— De astă dată ai zis bine!

— Nu-i vremea de batjocuri! se burzului comandantul bateriei a treia, de faţă şi el la consfătuire. Trebuie să vorbim serios.

— Vorbeşte! Cine-ţi închide gura? Kudinov se încruntă, jucându-se cu cureluşa, după năravul său. De câte ori vi s-a spus, amărâţilor: „Nu stricaţi obuzele fără rost, păstraţi-le pentru prilejuri mai însemnate!” Dar nu! Aţi tras în tot ce vi se năzărea, chiar şi asupra căruţelor. Şi acum, când v-a ajuns cuţitul la os, nu mai aveţi cu ce trage. De ce vă supăraţi atunci, dacă vă ia la rost? Aşa e! Are dreptate Melehov când îşi bate joc de artileria voastră de doage!… Puşcoacele voastre sunt cu adevărat demne de râs!

Kudinov luă partea lui Grigori şi sprijini cu hotărâre propunerea sa de a se întări paza în locurile cele mai potrivite pentru trecere şi de a se concentra unităţile din rezervă în imediata apropiere a sectoarelor ameninţate. Hotărâră să ridice mai multe mitraliere, chiar din cele aflate în Vioşenskaia, pentru a fi date sotniilor din Belogorka, Merkulov şi Gromok, ca unele ce ţineau sectoarele unde se vădea primejdia.

Părerile lui Grigori, după care roşii n-ar avea de gând să facă nici o încercare de a trece Donul în dreptul staniţei Vioşenskaia, ci aiurea, s-au adeverit chiar a doua zi. Dimineaţa, comandantul sotniei din Gromok raportă că roşii se pregătesc pentru trecere. Toată noaptea s-au auzit zgomote, izbituri de ciocane şi scârţâit de roţi, de pe malul celălalt. Numeroase căruţe aduceau de undeva scânduri la Gromok, le descărcau, şi îndată se auzea scârţâit de ferăstraie şi lovituri de topoare şi de ciocane. Toate acestea nu mai îngăduiau nici o îndoială că roşii construiesc o ceva. La început, cazacii îşi închipuiră că se pregăteşte un pod de pontoane. Doi oameni mai îndrăzneţi se strecurară noaptea la o jumătate de verstă mai sus de locul de unde se auzeau zgomotele dulgherilor la lucru, se dezbrăcară şi, camuflaţi cu nişte tufe prinse pe capetele lor, înotară încet, în jos, mânaţi de curent. Au ajuns chiar lângă mal, auziră ostaşii roşii vorbind între ei, aproape de tot, aşezaţi sub sălcii, la un cuib de mitralieră; glasurile şi ciocănitul de unelte se auzeau foarte limpede, dar pe apă nu se zărea nimic. Chiar dacă roşii lucrau ceva, în nici un caz nu era un pod.

Comandantul sotniei de la Gromok întări supravegherea malului ocupat de inamic. În zori de zi, observatorii care priveau neîncetat prin binoclu stătură mult timp fără să fi descoperit ceva. Dar iată că unul, care era socotit încă de pe vremea războiului cu Germania drept cel mai bun ţintaş pe regiment, zări prin ceaţa dimineţii un ostaş roşu care cobora spre Don, ducând doi cai înşeuaţi.

— Uite, un roşu coboară la apă! spuse cazacul în şoaptă către tovarăşul său şi puse binoclul la o parte.

Caii intrară în apă până la genunchi şi începură să bea.

Cazacul îşi aşeză pe cotul braţului stâng cureaua lungă de la armă, potrivi înălţătorul şi ochi îndelung şi cu îngrijire…

După împuşcătură, un cal se rostogoli pe loc, iar celălalt o luă în goană la deal. Ostaşul se aplecă pentru a scoate şaua de pe calul ucis. Cazacul trase din nou şi râse încetişor: ostaşul se îndreptă brusc, alergă pe mal, apoi căzu pe brânci şi rămase nemişcat…

După ce primise ştirea că roşii fac pregătiri pentru trecere, Grigori Melehov îşi înşeuă imediat calul şi porni în sectorul sotniei de la Gromok. Trecu prin vad lacul îngust şi pe jumătate uscat, care se desfăcea de Don şi se întindea până la hotarul staniţei, şi o luă prin pădure.

Drumul ducea prin izlaz, dar era primejdios. De aceea Grigori alese altul, puţin mai ocolit: trecu prin pădure până la marginea lacului Rasohovo, apoi străbătu partea mlăştinoasă, plină de muşuroaie şi acoperită de sălcii albe, până la Vadul Calmucului – un braţ strâmt care dispărea în desiş de nuferi, de rogoz şi de stuf, unind unul dintre ochiurile de apă de pe izlaz cu lacul Podstoiliţa – şi, numai după ce trecu apa repede de la Vadul Calmucului, îşi opri calul şi-l lăsă să se odihnească puţin.

Până la Don, mai avea cam două verste, socotite în linie dreaptă. A merge prin izlaz până la tranşee, însemna a înfrunta focurile. Cuminte ar fi fost să aştepte până la căderea serii, pentru a străbate lunca netedă ocrotită de întuneric. Dar Grigori, căruia nu-i plăcea niciodată să aştepte şi care spunea totodată că „nu sunt două lucruri mai rele decât să aştepţi şi să alergi ca să ajungi pe cineva din urmă”, hotărî să pornească îndată. „Am s-o iau la galop, cu toată iuţeala calului, şi n-au să mă nimerească!”, gândi el, ieşind din tufişuri.

Alese cu ochii un şir verde de sălcii, revărsat ca o limbă de crâng din pădurea de pe mal, şi ridică biciuşca. O izbitură puternică arse crupa calului, şi chiotul sălbatic scos de stăpân îl făcu să se cutremure din tot trupul, să-şi ciulească urechile şi să zboare ca o pasăre spre Don, cu o iuţeală din ce în ce mai mare. Nu străbătu însă nici cincizeci de stânjeni, că o mitralieră de pe dealul din dreapta Donului îl întâmpină cu răpăit vijelios şi prelung. „Tiu-ut! Tiu-ut! Tiu-u! Tiu-u!”, ţiuiau gloanţele, asemenea unor hârciogi. „Cam prea sus, neică!” se gândi Grigori, îndemnând calul cu pulpele, lăsând dârlogii şi atingând cu obrazul coama calului ce flutura în vânt. Dar, ghicindu-i parcă gândul, mitraliorul roşu, care stătea culcat undeva pe colnicul albicios, adăpostit după scutul verde al mitralierei, mută focul ceva mai jos, şi gloanţele începură să izbească chiar sub copitele dinainte ale calului, să plescăie şi să sâsâie ca şerpii, încălzite în zbor, înfigându-se în pământul umed, care mai avea încă în el apă de primăvară, şi împroşcând noroiul cald: „Ţac! Şşiu-u! Ţac! Ţac!”, iar altele zburau deasupra capului şi alături de trupul calului: „Ţiu-u! Ţiu-uit! Ţi-uuu!”

Proptit în scări, Grigori se lungise aproape culcat pe gâtul întins al calului. Şirul verde de sălcii se apropie cu o iuţeală ameţitoare. Străbătuse jumătate de drum, când un tun bubui de pe dealul Semionovski. Scrâşnetul de fier al obuzului zgudui văzduhul. Detunătura exploziei răsună în apropiere şi-l făcu pe Grigori să se clatine în şa. Geamătul ascuţit şi urletul schijelor n-avură timp să se potolească în auzul lui, şi stufărişul de pe balta din apropiere, răsturnat de suflul vijelios al văzduhului, abia începea să se îndrepte la loc, foşnind, când a doua detunătură răsună de pe deal, şi urletul unui obuz ce venea în zbor îl încovoie mai vârtos pe Grigori, încleştat în şa.

I se păru că vuietul apăsător, care-şi atinsese culmea cea mai de sus, se curmă brusc pentru o frântură de clipă, şi în această câtime de timp un nor negru ţâşni de jos în faţa lui, pământul fu zguduit de o izbitură înfricoşată, şi picioarele dinainte ale calului se cufundară parcă într-o groapă…

Grigori se dezmetici în clipa prăbuşirii. Se izbi în pământ cu atâta putere, încât pantalonii îi crăpară la genunchi şi bentiţele se rupseră. Valul puternic al aerului zguduit de explozie îl aruncă departe de cal, şi chiar după cădere mai alunecă câţiva stânjeni pe iarbă, rostogolindu-se, hârşcâindu-şi dureros obrajii şi mâinile în ţărână.

Ameţit de cădere, Grigori sări în picioare. De sus, se revărsa o ploaie de bulgări de pământ, amestecaţi cu rădăcinile ierburilor… Calul zăcea la vreo douăzeci de paşi de pâlnia căscată de explozie. Capul îi era nemişcat, dar picioarele dindărăt, crupa udă de sudoare şi rădăcina cozii mai vibrau într-un tremur spasmodic.

Dincolo de Don, mitraliera amuţise. Timp de vreo cinci minute, domni o linişte netulburată de nimeni; numai pescăruşii albăstrui ţipau speriaţi, rotindu-se deasupra bălţii. Biruindu-şi ameţeala, Grigori se apropie de cal. Picioarele îi tremurau şi erau grele peste seamă, ca de plumb. Le simţea aşa cum se întâmplă uneori când te ridici şi mergi după ce ai stat multă vreme strâmb, când sângele nu poate să circule şi face ca picioarele amorţite să-ţi pară străine, iar fiecare pas îţi dă furnicături în tot trupul…

Grigori scoase şaua de pe calul ucis şi abia avu timp să intre în stufişul retezat pe alocuri, când mitraliera începu din nou să clănţănească la intervale egale. Dar nu se mai auzea nici un ţiuit de gloanţe; cei de pe deal trăgeau, pesemne, asupra vreunei alte ţinte.

Un ceas mai târziu, ajunse la bordeiul comandantului de sotnie.

— Acum nu mai robotesc la dulgheria lor, spuse acesta, dar noaptea au să se apuce iar. Bine ar fi să ne daţi ceva cartuşe, fiindcă stăm cumplit de prost din partea asta; câte un încărcător sau două de om.

— Cartuşele au să vină pe seară. Să nu-ţi iei ochiul de la malul celălalt!

— Îl păzim şi aşa. Am de gând să scot noaptea asta nişte voluntari, să treacă înot şi să vadă ce dracu tot meşteşugesc ăia de dincolo.

— Dar de ce n-ai trimis noaptea trecută?

— Au trimis doi, Grigori Panteleevici, însă le-a fost frică să meargă mai departe. Au înotat lângă mal, dar n-au cutezat să intre în sat… Şi pe cine poţi să-l sileşti acum? E lucru cu primejdie! Dacă dai peste pichetul lor, îndată te-au şi achitat de viaţă! Aici, mai aproape de gospodăriile lor, cazacii nu se prea arată viteji… În războiul cu Germania, totdeauna se găseau oameni dornici de decoraţii, dar aici, nu numai pentru o acţiune de cercetare pe mare adâncime, ci şi pentru pichete n-ai la cine să te mai rogi. Şi mai avem o pacoste, cu muierile! Au venit la bărbaţi, dorm tot aci, în tranşee, şi nu e chip să le dai afară… Aseară am început să le gonesc, însă cazacii mă ameninţă: „Ia-o mai domol, cică, dacă vrei să nu-ţi facem de petrecanie!”

Grigori plecă din bordeiul comandantului de sotnie drept spre tranşee. Şanţurile se întindeau în zigzag prin pădure, la vreo douăzeci de stânjeni de Don. Tufişurile de stejar şi de salcâm galben, desişul de plopi tineri ascundeau de ochii ostaşilor roşii valul galben al parapetului tranşeei. Şanţurile de comunicaţie duceau de la tranşee spre bordeiele unde se odihneau cazacii. Lângă bordeie, zăceau împrăştiate oase de berbec, solzi cenuşii de peşte uscat, coji de seminţe, mucuri de ţigări şi cârpe; în crengi, atârnau ciorapi spălaţi, izmene de pânză, obiele, cămăşi şi fuste de femeie…

Chiar din cel dintâi bordei, se ivi capul descoperit al unei tinere neveste cu mutra umflată de somn. Se frecă la ochi, privi cu nepăsare la Grigori şi pieri ca un ţiştar în gaura neagră a intrării. În bordeiul de alături se cânta încet, şi o voce de femeie, curată şi înaltă, deşi stăpânită, se împletea cu glasurile bărbăteşti.

La intrarea celui de al treilea bordei, şedea o cazacă în vârstă şi curat îmbrăcată. Pe genunchii ei se odihnea capul moţat şi cărunt al unui cazac. Aţipise tolănit pe o coastă, iar nevasta îi căuta cu agerime în cap, strivind pe un pieptene de lemn păduchii cu spinarea neagră şi gonind muştele, care veneau să se aşeze pe chipul bătrânului ei „drăguţ”. Dacă n-ar răpăi cu furie mitraliera de peste Don şi dacă n-ar răsuna bubuiturile grele ale tunurilor venind pe apă de sus, de undeva dinspre Migulinskaia sau dinspre Kazanskaia, s-ar fi putut crede că o tabără de cosaşi poposise la Don, atât de paşnică era înfăţişarea sotniei de răsculaţi de la Gromok, instalată în linia de foc.

Pentru întâia oară, în cinci ani de război, Grigori vedea un tablou atât de neobişnuit al traiului pe poziţie. Nemaiputând să-şi stăpânească zâmbetul, trecu prin faţa bordeielor şi găsi peste tot femei ce-şi îngrijeau bărbaţii, le cârpeau şi le peticeau hainele, le spălau primenelile, le găteau mâncare şi spălau blidele, după prânzul sărăcăcios.

— Bine staţi aici! Ca la voi acasă! zise Grigori către comandantul sotniei, intrând din nou în bordeiul lui.

Comandantul rânji.

— Stăm bine de tot, nici nu se poate mai bine!

— Chiar prea bine! se încruntă Grigori. Să luaţi îndată muierile de-aici! Se poate una ca asta, la război? Unde te pomeneşti: la bâlci sau la iarmaroc? Ce înseamnă asta? Au să treacă roşii Donul şi voi nici n-o să-i auziţi, stând călare pe muieri! Dă-le afară pe toate, îndată ce se va însera! Ia aminte că dacă găsesc mâine vreo fustă pe-aici, îţi sucesc capul!

— Da. Aşa e! încuviinţă comandantul sotniei. Şi eu sunt împotriva muierilor, dar ce poţi face cu cazacii? S-a dus disciplina… Femeilor le e dor de bărbaţi, e a treia lună de când facem război!

Se înroşi la faţă şi se grăbi să se aşeze pe patul de pământ, peste un şorţ roşu de femeie uitat acolo; apoi, întorcându-şi capul, aruncă o privire piezişă şi fioroasă spre ungherul bordeiului, despărţit printr-o bucată de pânză, în dosul căreia se zărea ochiul zâmbitor şi căprui al propriei sale jumătăţi…

Axinia Astahova găzduia în Vioşenskaia, la o mătuşă, a cărei casă se afla la marginea staniţei, în apropiere de biserica cea nouă. Chiar din cea dintâi zi, începu să-l caute pe Grigori. Dar el nu sosise încă; iar în ziua următoare, până seara târziu, gloanţele bâzâiau pe uliţe şi pe ulicioare, obuzele explodau, şi Axinia n-avusese curaj să mai iasă din casă.

„M-a chemat la Vioşki. A zis c-o să fim împreună, iar acum, dracu să-l ştie pe unde umblă gândi ea mânioasă, culcată pe o ladă din odaie şi muşcându-şi buzele roşii încă, dar care începeau să veştejească. Bătrâna ei mătuşă şedea lângă fereastră, împletind un ciorap, şi-şi făcea semnul crucii după fiecare detunătură.

— Of, doamne Isuse! Ce grozăvie! Şi pentru ce se războieşte lumea? Ce-au de împărţit unii cu alţii?

Pe uliţă, la vreo cincisprezece stânjeni de casă, se sparse un obuz. Ochiurile mici ale geamului căzură jos, cu un clinchet jalnic.

— Mătuşă! Pleacă de la fereastră, nu cumva să te nimerească! o rugă Axinia.

Bătrâna o privi în râs pe sub ochelari şi răspunse cu harţag:

— Vai, vai, Axiutko! Mă uit la tine, că năroadă mai eşti! Cu ce le sunt eu lor vrăjmaşă? Şi la ce bun să strice un glonţ pe mine?

— Au să te omoare şi fără să vrea anume! Doar nimeni nu ştie unde ajunge glonţul o dată pornit.

— Ei aş! Să mă omoare! Parcă nu văd ei unde trag! Roşii trag în cazaci, că doar ei le sunt duşmani. Iar eu sunt numai o biată bătrână văduvă; ce au dânşii cu mine? Ştiu ei în cine să ochească cu puştile şi cu tunurile lor!

La amiază, aplecat pe oblânc, Grigori trecu vijelios, gonind nebuneşte spre cotul de devale al râului. Axinia îl zări, sări din odaie pe cerdacul împletit cu cârceii deşi de viţă sălbatică şi ţipă: „Grişa!…”, dar Grigori dispăru îndată după o cotitură, şi numai colbul împroşcat în văzduh de copitele calului rămase în urmă-i, lăsându-se încet pe drum. Să alerge în urma lui, n-avea nici o noimă. Axinia mai zăbovi în cerdac şi izbucni în plâns înciudat.

— Nu cumva o fi fost Stiopa? De ce-ai sărit afară ca o smintită? o întrebă mătuşa.

— Nu… Era unul din sat de la noi… răspunse printre lacrimi Axinia.

— Da' de ce ai lacrimi în ochi? urmă iscoditoare bătrâna.

— Şi ce-ţi pasă, mătuşico? Nu-i treaba matale!

— Aha? Nu-i treaba mea? Atunci trebuie să fi fost un drăguţ, fără doar şi poate! N-ai fi ţipat aşa, fără nici o pricină… Las' că am trăit şi noi în vremea noastră, cunoaştem!

Pe-nserate, Prohor Zâkov se ivi în casă.

— Noroc! Ia spune-mi, mătuşico, nu cumva şade pe la mata cineva din Tatarski?

— Prohor! strigă cu bucurie Axinia, sărind afară din odaie.

— Vai, fato, câte am mai pătimit eu din pricina ta! M-am ologit de picioare de când tot te caut! Nu-l cunoşti? E turbat, leit taică-său. Obuze, gloanţe, toată lumea se ascunde în cotloane, iar dânsul, una şi bună: „S-o găseşti, că te bag în pământ!”

Apucându-l pe Prohor de mânecă, Axinia îl trase după ea în tindă.

— Şi unde-i, unde e, afurisitul?

— Hm… Unde să fie? A sosit pe jos de la poziţii. I-au omorât calul… A venit târându-se ca un câine în lanţ. „Ai găsit-o?” zice. Zic: „De unde vrei s-o scot? N-am s-o făt eu!” Zice: „Taci! O fiinţă omenească nu-i un ac!” Şi-a început a răcni la mine, da' ştii ce răcnete?… Curat lup în piele de om!

— Ce ţi-a mai spus?

— Să-ţi strângi calabalâcul şi să mergi. Atâta!

Într-o clipă, Axinia îşi făcu bocceluţa, luându-şi în grabă rămas bun de la mătuşă.

— E din partea lui Stepan, mătuşico!

— Ei, îi urez toate cele bune! Dar de ce n-a venit singur? Ar fi băut ceva lapte, mai aveam şi nişte colţunaşi…

Fără s-o mai asculte, Axinia o zbughi afară.

Până să ajungă la casa lui Grigori, i se tăie răsuflarea şi se făcuse galbenă la faţă de atâta goană, aşa că în cele din urmă Prohor începu să se roage de dânsa:

— Ian ascultă niţel! Alergam şi eu după fete, când eram flăcău, dar în viaţa mea n-am gonit aşa de iute ca tine. Ce naiba n-ai răbdare? A dat focul? Mi se taie răsuflarea! Se poate s-o iei aşa la galop, prin nisipuri? Nimica nu sunteţi voi în stare să faceţi ca lumea…

În acelaşi timp gândea: „Iar s-au înhăitat… De-acuma n-are să-i mai despartă nici dracu! Dânşii îşi văd de-ale lor, iar eu s-o caut pe căţeaua asta şi să mă vântur sub gloanţe după ea… Doamne fereşte şi păzeşte – dacă află Natalia, are să mă jupoaie de viu… Ştim noi cum sunt cei din neamul Korşunovilor! Of, dacă n-aş fi prăpădit eu calul şi arma, din pricina slăbiciunii mele la beţie, nici încornoratul n-ar fi în stare să mă gonească, pentru a te căuta prin toată staniţa! Voi v-aţi încurcat, voi să vă descurcaţi!”

Un opaiţ de seu licărea în odaia cu obloanele trase. Grigori şedea lângă masă. Îşi ştersese arma şi era aproape să isprăvească de curăţat mauserul, când scârţâi uşa. În prag stătea Axinia. Fruntea ei albă, îngustă, era brobonită de sudoare, iar ochii lărgiţi şi răi îi ardeau pe faţa palidă cu o patimă atât de sălbatică, încât lui Grigori îi zvâcni inima de bucurie zărind-o.

— M-ai momit din casă… iar acum… te ascunzi…: rosti ea, răsuflând întretăiat.

Pentru ea acum, ca şi în vremurile de demult, ca în primele zile ale iubirii lor, nu se mai afla nimic pe lume, în afară de Grigori. Lumea murea în ochii ei atunci când Grigori nu era cu dânsa şi învia iarăşi în clipa în care venea din nou lângă ea. Fără să se sinchisească de Prohor, se repezi la Grigori, îl cuprinse în braţe ca în vrejurile mlădioase de hamei sălbatic, şi se tângui în şoaptă surdă, plângând, sărutând obrajii ţepoşi ai iubitului, acoperindu-i cu sărutări repezi nasul fruntea, ochii, buzele şi spunându-i mereu printre sughiţuri de plâns:

— Vai, cât m-am mai chinuit!… Ce m-a mai durut inimioara, Grişenka! Sufleţelule!

— Bine… uite… să vezi… Stai o clipă!… Axinia, stai odată… mormăi tulburat Grigori, întorcându-şi faţa şi ocolind privirile lui Prohor.

O aşeză pe o laviţă, îi scoase din cap năframa căzută pe ceafă, îi mângâie părul ciufulit.

— Eşti aşa… cum să-ţi spun?

— Sunt la fel, aşa cum am fost! Dar tu…

— Nu, zău! Eşti o nebună!

Axinia îşi puse braţele pe umerii lui Grigori, râse printre lacrimi şi-i şopti repede şi cu patimă:

— Ei, cum se poate una ca asta? M-ai chemat… am alergat într-un suflet, am lăsat toate baltă şi el nu-i… Ai trecut pe lângă casa mătuşii, am sărit afară, am strigat, dar tu ai cotit-o după colţ şi dus ai fost… Puteau să te omoare, fără ca eu să te fi văzut de-aproape pentru cea din urmă dată…

Mai gânguri ceva nespus de duios, de drag, de femeiesc şi prostesc, tot mângâind cu palmele umerii aduşi de spate ai lui Grigori, tot privindu-i în ochi, cu ochii ei supuşi pe vecie.

În căutarea ei mocnea ceva jalnic şi totodată îndârjit şi fioros, ca la o fiară în deznădejde, încât Grigori se simţea stânjenit şi-i era dureros s-o privească.

Îşi cobora genele arse de soare să-i acopere ochii, zâmbea silit, tăcea, în timp ce obrajii ei erau podidiţi de o rumeneală tot mai vie şi tot mai arzătoare, iar ochii ei erau umbriţi de o ceaţă azurie.

Fără să-şi mai ia rămas bun, Prohor ieşi în tindă, scuipă pe jos şi strivi scuipatul cu cizma.

— Curată nebunie, şi atât! bombăni el cu ciudă, coborând treptele şi trântind portiţa cu o dinadinsă violenţă.

Au trecut două zile şi două nopţi ca într-un vis, uitând de toate, nemaiţinând seamă de-i noapte ori zi. Uneori, trezindu-se din somnul scurt şi ameţitor, Grigori vedea în adumbrirea odăii privirea Axiniei, încordată şi iscoditoare parcă, aţintită asupra lui. Stătea de obicei culcată, sprijinită într-un cot, cu obrazul în palmă, şi privindu-l aproape fără să clipească.

— Ce te uiţi la mine? o întrebă el.

— Vreau să te văd, să mă satur… Inima-mi spune că au să te omoare.

— Bine, dacă aşa-ţi spune inima, priveşte! zâmbea Grigori.

A treia zi, ieşi pentru întâia oară în uliţă. Dis-de-dimineaţă, Kudinov trimisese curier după curier rugându-l să vină la o consfătuire. „Nu mă mişc. Lasă-i să se mai sfătuiască şi fără mine”, răspundea Grigori celor trimişi să-l caute.

Prohor îi aduse un cal de la comandament, apoi plecă noaptea în sectorul sotniei de la Gromok şi se înapoie cu şaua lăsată acolo. Văzând că Grigori se pregăteşte de plecare, Axinia îl întrebă, speriată:

— Unde te duci?

— Vreau să dau o fugă până la Tatarski, să văd cum apără ai noştri satul şi totodată să aflu pe unde-mi este familia.

— Ţi-e dor de copii? Axinia îşi înveli cu şalul umerii rotunjori, arămii.

— Mi-e dor.

— Şi ce-ar fi dacă nu te-ai duce?

— Ba am să mă duc.

— Nu te duce! îl rugă Axinia, cu ochii sclipind ca de friguri în gropile negre ale orbitelor. Adică ţii la familie mai mult decât la mine? Da? Ţi-e dor şi de una, şi de alta?… Poate vrei să mă iei cu tine, la voi? O să ne mai împăcăm noi, eu şi cu Natalia… Nu, du-te! Pleacă! Dar să nu te mai întorci la mine! Nu te mai primesc. Nu vreau aşa!… Nu vreau!

Fără să-i răspundă, Grigori ieşi afară şi sări în şa.

Sotnia pedestră din Tatarski se deda lenevirii când era vorba de săpat la tranşee.

— Ce dracu au mai născocit? tuna Hristonea. Parcă am fi pe frontul german! Nu, fraţilor, săpaţi nişte şanţuri obişnuite, până la genunchi. Păi, se poate? Aşa pământ ţelină să-l desfunzi la adâncime de doi arşini? N-ai să-l răzbeşti nici cu ranga, darmite cu lopata!

Sfatul i-a fost ascultat; toţi scurmară în malul pietros şi râpos numai nişte şanţuri cât ar sta omul culcat, iar în pădure îşi făcură bordeie.

— Iată-ne c-am ajuns şi hârciogi! glumea Anikuşka, omul care nu-şi pierdea curajul în nici o împrejurare. O să stăm în vizuini, o să ne hrănim cu iarbă, iar voi vă gândiţi numai la colţunaşi cu smântână, să haliţi numai carne, tăiţei cu cegă… Dar lobodă nu vreţi?

Roşii nu-i prea hărţuiau pe cei din Tatarski. În faţa satului nu se aflau baterii. Din când în când, câte o mitralieră de pe malul drept începea să răpăie în rafale scurte, trăgând asupra vreunui observator, care-şi scotea capul din tranşee, apoi totul se potolea pentru multă vreme.

Tranşeele roşilor se aflau pe deal. De acolo, se trăgea tot cam rar, dar ostaşii roşii nu coborau în sat decât noaptea şi numai pentru puţin timp.

Grigori ajunse la izlazul satului său, puţin înainte de seară.

Totul îi era cunoscut, fiecare tufă de copăcel trezea amintiri în el… Drumul trecea prin Poiana Fetei, unde se adunau cazacii în fiecare an de sân Petru, cinstind rachiu după împărţirea tarlalelor de fân. O limbă îngustă de crâng pătrundea în izlaz: Crângul lui Alioşka. Pe vremuri, foarte demult, pe când n-avea încă nici un nume, lupii dumicaseră acolo vaca unui oarecare Alexei din Tatarski. Acest Alexei murise, se ştersese şi amintirea lui, întocmai ca slovele de pe o lespede de mormânt, până şi numele său de familie fusese uitat de vecini şi de neamuri, dar crângul care-i poartă numele trăieşte, ridicând spre cer cununile verzi de stejari şi de ulmi. Oamenii din Tatarski îi sfârtecă în fiecare an, pentru a-şi face tot felul de lucruri de gospodărie, dar în fiecare primăvară, buturugile groase dau lăstari verzi şi vii, un an, doi nu prea înalţi, şi iarăşi vara, Crângul lui Alioşa este din nou ostrov de verdeaţă şi de crengi răsfirate, iar toamna, se îmbracă în zale de aur, când, la primul pălici al dimineţilor, frunzişul de stejar se aprinde într-o văpaie roşie.

Vara, tufişul ţepos de mure îmbracă pământul umed, coţofenele îşi fac cuiburile în vârful ulmilor bătrâni, iar toamna, când un miros amărui şi înviorător de ghindă şi de frunză căzută pluteşte prin crâng, sitarii pribegi poposesc în trecere. Iarna, numai câte un lanţ mic de urme rotunde şi desluşit scrise ale paşilor de vulpe taie, ca un şir de mărgăritare, covorul alb de nea. În tinereţea lui, Grigori se ducea de nenumărate ori în Crângul lui Alioşka să pună capcane pentru vulpi…

Mergea acum sub bolta răcoroasă a crengilor, printre făgaşurile vechi ale drumului de anul trecut, acoperite pe alocuri de iarbă. Trecu Poiana Fetei, ajunse la Râpa Neagră, şi amintirile îl năpădiră. Lângă cei trei plopi, când era băiat, se bălăcea într-un smârc, în goană după nişte răţuşte tinere, care nici nu ştiau încă să zboare; în Lacul Rotund prindea lini, cât era ziua de lungă… Tot pe aici, prin apropiere, ştia un călin bătrân, stufos şi singuratic, răzleţ de toţi ceilalţi arbori. El se zărea din ograda Melehovilor şi în fiecare toamnă, ieşind în cerdacul casei, Grigori privea cu dragoste, ca la un vechi prieten, la acest călin, cu crengile împovărate de boabele coapte şi dogorite parcă de flăcări roşietice. Iar răposatului Petro atât de mult îi plăceau plăcinţelele cu boabe de călin, amărui şi strepezitoare!…

Cu o mâhnire resemnată, Grigori privea astfel lung locurile cunoscute din copilărie. Calul înainta, împrăştiind alene cu coada musculiţele şi ţânţarii cafenii şi răi care mişunau în văzduh. Pirul verde şi secăriţa se aplecau moale în bătaia vântului; izlazul îşi unduia valurile verzi.

Ajuns la tranşeele infanteriştilor din Tatarski, Grigori trimise după taică-său. Undeva departe, la flancul stâng, Hristonea strigă:

— Prokofici, dă fuga! Află c-a venit Grigori!…

Grigori descălecă, trecu dârlogii lui Anikuşka şi-l zări de departe pe bătrân, care grăbea spre el şchiopătând.

— Să trăieşti, comandantule!

— Noroc, tată.

— Ai sosit? În sfârşit…

— Abia am răzbit! Ai noştri ce mai fac? Mama? Natalia? Unde sunt?

Pantelei Prokofievici clătină din mână şi faţa i se schimonosi, chinuită. O lacrimă se prelinse pe obrazul negru…

— Ce s-a întâmplat cu ele? Ce-i cu ele? întrebă Grigori cu îngrijorare şi cu asprime în glas.

— N-au trecut încoace…

— Cum?!

— Cu două zile înainte, Natalia a căzut la boală. Tifos, cred… Iar bătrâna n-a vrut s-o lase singură… Dar nu te speria, băiete, la dânşii totul merge binişor.

— Dar copiii? Mişatka? Poliuşka?

— Tot acolo! Da' Duniaşka a plecat. I-a fost teamă să rămână. Fată mare, de! A plecat la Volohov, o dată cu nevasta lui Anikuşka. Iar eu m-am mai repezit de vreo două ori pe acasă. Trec încetişor noaptea cu barca şi mă duc să le văd. Natalia e bolnavă rău, dar copiii n-au nimic, slavă domnului… Zace dusă Nataliuşka ta, răpusă de arşiţa bolii şi cu clăbuci de sânge închegat pe buze.

— Dar tu, de ce nu le-ai adus încoace? strigă mânios Grigori.

Bătrânul se îndârji la rândul său, luându-l la rost cu glasul tremurând de obidă:

— Şi tu, ce-ai făcut? Nu puteai să vii la vreme şi să le treci încoace?

— Am divizia pe cap! Trebuia mai întâi divizia s-o trec! răspunse cu ciudă Grigori.

— Las' că am mai auzit şi noi ce faci tu pe la Vioşki… Parcă nici n-ai avea nevastă şi copii… Of, of, Grigori!… Gândeşte-te măcar la Dumnezeu, dacă nu-ţi vine să te gândeşti la oameni… Eu n-am trecut Donul prin părţile noastre, că dacă eram aici crezi tu că nu le-aş fi luat cu mine? Plutonul meu se afla însă la Elanskaia şi, până când am ajuns aici, roşii au şi ocupat satul.

— Ce fac eu la Vioşki asta nu-i treaba ta! Şi să nu… Glasul lui Grigori era surd şi răguşit.

— Da' ce ţi-am zis? se sperie Bătrânul, uitându-se înciudat la cazacii strânşi grămadă în apropiere. Nu e vorba de asta… Vorbeşte mai încet, că uite, stau oamenii şi trag cu urechea… Apoi urmă cu glasul înăbuşit: Nu eşti copil mic, vei fi ştiind singur ce-i de făcut şi ce nu! Dar în ce priveşte familia, nu te amărî: dacă o da Dumnezeu, Natalia se va îndrepta, iar roşii nu le fac nici un rău… E adevărat că au tăiat viţica de un an, dar altceva, nimic. S-au milostivit şi nu le ating nici cu degetul… Au mai luat vreo patruzeci de baniţe de grâu. Ce să-i faci? Război fără pagubă nu se află!

— Poate c-ar fi bine să le luăm măcar acum de-acolo?

— După mine, degeaba! Unde vrei s-o duci, bolnavă, aşa cum este? Şi apoi, poate să iasă cu bucluc. Stau dânsele destul de bine şi acolo. Bătrâna are grijă de gospodărie, şi eu m-am mai liniştit după ce-au ars casele pe care le aveau de ars în sat.

— Care case le-au ars?

— Toate casele din piaţă. Mai cu seamă casele negustorilor. Gospodăria cuscrilor Korşunov au ars-o până la temelie. Cuscra Lukinişna este acum la Andropov, iar moş Grişka a rămas să păzească dărâmăturile… Mâne-ta povestea că moş Grişka ar fi zis aşa: „N-am să mă las dus nicăieri din curtea mea! Iar diavolii n-au să intre la mine, se vor înfricoşa de semnul crucii!” Căci în vremea din urmă, începuse să se smintească de-a binelea. Dar pare-mise că roşii nu s-au speriat de crucea lui, şi casa, cum şi tot ce era în ogradă, s-au făcut scrum, iar despre el nu se ştie nimic… Tot îi venise vremea să moară. Şi-a făcut coşciugul acum vreo douăzeci de ani şi el tot mai trăia… Şi cine crezi că dă foc satului? Prietenul tău, dare-ar ciuma într-însul!

— Cine?

— Mişka Koşevoi, fir-ar de trei ori afurisit să fie!

— Ce spui?!

— El, zău că el! A fost pe la noi, a întrebat de tine. Chiar aşa i-a spus babei: „Când o să trecem dincolo, cel dintâi ştreang va fi pentru Grigori al vostru! O să-l spânzure de cel mai înalt stejar. Nici n-am să-mi spurc sabia cu el!” A întrebat şi de mine şi a turbat: „Dar pe şchiopul vostru pe unde l-au dus dracii? Mai bine şedea acasă, pe cuptor. Bine, dacă-l prind, n-am să-l omor. Dar am să-i trag la biciuşti, până o să iasă zeama din el!” Uite ce neam de satană e! Umblă prin sat, dă foc la casele negustorilor şi ale popilor şi zbiară: „Pentru Ivan Alexeevici şi pentru Stockman am să ard toată Vioşenskaia!” Auzit-ai una ca asta?

Grigori rămase vreo jumătate de ceas, ascultând istorisirile unchiaşului, apoi porni spre calul său. Bătrânul nu mai pomeni nici o vorbă despre Axinia, dar, şi fără asta, Grigori mocnea în sine. „Ştie pesemne toată lumea, dacă a aflat până şi tata. Dar cine a putut să le ducă ştafeta? Cine, în afară de Prohor, ne-a văzut împreună? Să fi ştiind oare şi Stepan?” De ruşine scrâşni din dinţi, înciudat pe sine însuşi…

Mai întârzie un răstimp printre cazaci, de vorbă. Anikuşka o ţinea înainte pe acelaşi ison glumeţ de totdeauna, rugându-l mereu să trimită sotniei câteva vedre de rachiu.

— N-avem nevoie nici de cartuşe, numai votculiţă să fie! întări el, hohotind şi clipind din ochi. Pocnindu-se hâtru cu degetul peste gulerul jegos al cămăşii.

Grigori cinsti pe Hristonea şi pe ceilalţi consăteni cu tutunul adus dinadins pentru dânşii, apoi, când se pregătea de plecare, îl zări pe Stepan Astahov. Acesta veni mai aproape, îi dădu bună ziua, fără grabă, dar nu-i întinse mâna.

Grigori îl vedea pentru întâia oară de la izbucnirea răscoalei şi se uită la el întrebător şi cu îngrijorare: „Ştie oare?” Dar chipul frumos şi uscăţiv al lui Stepan rămânea liniştit, chiar vesel, şi Grigori răsuflă uşurat: „Nu, nu ştie!”

Peste două zile, Grigori se întoarse din raita dată pe frontul diviziei sale. Statul-major al lui Kudinov se mutase în satul Ciornâi. În apropiere de Vioşenskaia, Grigori îşi lăsă calul să se odihnească timp de vreo jumătate de ceas, îl adăpă şi, fără să intre în staniţă, o apucă spre Ciornâi.

Kudinov îl primi, privindu-l cu un zâmbet vesel şi aşteptând.

— Ei, Grigori Panteleevici, ce-ai mai văzut?… Hai, povesteşte!

— I-am văzut pe cazaci. I-am văzut şi pe roşii, sus, colea pe dealuri.

— Mare pricopseală!… Şi la noi au sosit trei aeroplane; ne-au adus cartuşe şi nişte scrisorele…

— Şi ce-ţi mai scrie prietenul tău, generalul Sidorin?

— Leatul meu? întrebă Kudinov, neobişnuit de vesel, şi continuă vorbirea pe acelaşi ton glumeţ. Scrie să ne ţinem din răsputeri şi să nu-i lăsăm pe roşii să treacă încoace. Şi mai scrie că Armata Donului e gata să treacă la ofensiva hotărâtoare.

— Frumos mai scrie!

Kudinov schimbă glasul, mai serios.

— Vor rupe frontul! Ţi-o spun numai ţie şi rămâne strict secret! Peste o săptămână, o să rupă frontul Armatei a 8-a roşii. Trebuie să ne ţinem pe loc.

— Şi aşa ne ţinem.

— La Gromok, roşii se pregătesc pentru trecere.

— Tot mai ciocănesc şi acum cu topoarele? se minună Grigori.

— Tot ciocănesc… Şi tu ce-ai mai văzut? Unde mi-ai fost? Nu cumva ai chiulit la Vioşenskaia? Te pomeneşti că nici n-ai fost plecat! Alaltăieri, mi se pare, te-am căutat prin toată staniţa, şi iată că vine un curier şi zice: „Nu l-am găsit pe Melehov, la el acasă, dar din odaie a ieşit o frumuseţe de femeie şi mi-a spus: „Grigori Panteleevici a plecat”, şi avea ochii plânşi”. Atunci m-am gândit: „Ehei. Pesemne comandantul nostru de divizie petrece cu drăguţa lui, şi de asta se ascunde de noi…”

Grigori făcu o strâmbătură. Gluma lui Kudinov nu-i era pe plac.

— Ar fi bine să nu dai ascultare la tot soiul de palavre şi să-ţi alegi curieri cu limbi mai scurte! Iar dacă îmi vei trimite d-ăia limbuţi, o să le tai limba cu sabia… ca să nu mai trăncănească verzi şi uscate.

Kudinov râse cu hohote şi-l pocni pe Grigori peste umăr.

— Câteodată parcă nu mai eşti în stare să ştii şi tu de glumă! Hai, s-a isprăvit cu iznoavele! Am să-ţi spun şi ceva despre treburile serioase. Ne-ar trebui un prizonier, o „limbă” – asta-i una. Iar a doua – n-ar fi rău să trecem noaptea vreo două sotnii de călăreţi, ştii, undeva, nu mai încolo de hotarul de la Kazanskaia, ca să-i hărţuim pe roşii. S-ar putea chiar să le trecem la Gromok, să-i bage în sperieţi… Tu ce zici?

Grigori tăcu o clipă, apoi răspunse:

— N-ar fi rău.

— Dar tu, zise Kudinov, apăsând pe acest „tu”, ai să conduci sotniile?

— De ce tocmai eu?

— Le trebuie un comandant vrednic, iată de ce! Ba încă un comandant foarte vrednic, fiindcă este o treabă foarte serioasă. Dacă dă greş trecerea, se poate întâmpla să te aştepte o înfrângere aşa de straşnică, încât să nu se mai întoarcă niciunul!

Măgulit, Grigori consimţi, fără să se mai gândească:

— Bine, am să mă duc eu!

— Noi am făcut oarecare planuri şi uite cum am socotit, zise cu înviorare Kudinov, sculându-se de pe scaun şi măsurând cu paşii podeaua odăii, care scârţâia sub greutatea lui. Nu-i nevoie să te bagi prea adânc în spatele lor. Să-i scuturi în vreo două-trei sate de la Don, dar aşa ca să li se acrească, să pui mâna pe obuzele şi cartuşele lor, să înhaţi câţiva prizonieri şi să faci îndată calea întoarsă. Toate acestea, într-o singură noapte, şi până dimineaţa să vii îndărăt, lângă vad… Este? Ei bine, fă-ţi socotelile, şi mâine ia-ţi cazacii pe care-i vrei şi dă-i drumul! Noi chiar ne-am spus de la început: nimeni nu este în stare să facă aşa ceva, în afară de Melehov! Dacă vei face-o, Oastea Donului n-are s-o uite: îndată după ce ne vom uni cu ai noştri, am să înaintez un raport către însuşi atamanul de campanie. Am să-ţi zugrăvesc toate meritele, şi avansarea…

Kudinov privi la Grigori şi amuţi: liniştit până atunci, chipul lui Melehov se întunecă şi se schimonosi de mânie.

— Drept cine mă iei? Grigori se sculă sprinten, cu mâinile la spate: Să mă duc pentru grade?… Mă cumperi? Mă momeşti cu avansarea. Să ştii că…

— Stai, omule!

—… scuip pe gradele tale!

— Stai! Nu m-ai…

— Scuip!

— Nu m-ai înţeles bine, Melehov!

— Ba te-am înţeles! oftă Grigori adânc şi se aşeză din nou pe scaun. Caută-ţi altul, eu n-am să-i duc pe cazaci peste Don!

— Te-ai aprins din senin.

— N-am să-i duc! Să nu mai vorbim despre asta.

— Nu te silesc şi nici nu te mai rog. Dacă vrei, du-i! Dacă nu, fă cum vrei! Acum suntem la ananghie şi d-aia am hotărât să le tragem una, ca să nu-i lăsăm să pregătească trecerea. Iar cât priveşte avansarea ta, am vorbit numai aşa, în glumă! Când ai să înţelegi odată de glumă? Şi despre femeie, tot în glumă: te văd mânios şi ce-mi zic? Hai să-l aţâţ niţel! Crezi tu că eu nu ştiu că eşti un bolşevic neisprăvit şi că nu poţi suferi nici un fel de grade? Şi tu ai crezut că vorbesc serios? o întoarse Kudinov, şi râdea atât de firesc, încât, o clipă, Grigori se gândi: „Poate că într-adevăr numai îl făcea pe prostul?” Nu, frate… ho-ho-ho! Te-ai încins degeaba! Zău, am vorbit în glumă! Am vrut să te necăjesc…

— De dus, tot nu vreau să mă duc peste Don! M-am răzgândit.

Kudinov rămase multă vreme tăcut, jucându-se cu capătul cureluşei şi păstrând cel mai desăvârşit aer de nepăsare, apoi zise:

— Ei bine, te-ai răzgândit ori ţi-e frică, ce să mai împărţim firul de păr în patru!… Ceea ce-i mai rău, este că tot planul nostru cade baltă! Dar, bineînţeles, tot vom trimite pe cineva. Mai sunt oameni şi în afară de tine… În ceea ce priveşte situaţia noastră, judecă şi tu cât de prost stăm. Kondrat Medvedev ne-a trimis astăzi de la Şumilinskaia un ordin nou. Roşii trimit trupe împotriva noastră… Uite-l, citeşte-l şi tu, fiindcă altfel poate că n-ai să mă crezi… Kudinov scoase din porthartă o foaie de hârtie galbenă, cu pete cafenii de sânge uscat pe margini, şi o trecu lui Melehov. L-au găsit la comisarul unei aşa-zise Companii Internaţionale, un leton. A tras, bestia, toate cartuşele, până la unul, şi apoi s-a repezit cu arma în mână asupra unui pluton întreg de cazaci… Se găsesc oameni şi la ei, cu nestrămutată hotărâre până la moarte… Pe comisar l-a doborât chiar Kondrat, iar ordinul l-a găsit în buzunarul lui de la piept.

Pe foaia galbenă, stropită de sânge, era tipărit cu litere mici, negre: „O R D I N.

Către Trupele Expediţionare

8 Nr. 100

25 mai 1919

Bogucear.

Se va citi în toate companiile, escadroanele, bateriile şi detaşamentele Să se isprăvească cu ticăloasa răscoală de pe Don!

Ora hotărâtoare a sunat!

S-au făcut toate pregătirile necesare. S-au concentrat forţe suficiente, urmând a fi aruncate asupra nemernicilor trădători. A sunat ceasul răfuielii cu Cain-ii, care, timp de două luni şi mai bine, loveau mereu din spate armatele noastre de pe Frontul de sud. Toată Rusia muncitorească şi ţărănească priveşte cu scârbă şi cu ură bandele de la Migulinskaia, Vioşenskaia, Elanskaia, Şumilinskaia, care, arborând mincinos steagul roşu, ajută ciocoii ultrareacţionari, pe Denikin şi pe Kolceak.

Soldaţi, comandanţi, comisari ai trupelor de represiune!

Pregătirile s-au terminat. S-au concentrat toate forţele şi mijloacele necesare. Unităţile voastre stau gata de luptă.

Acum, la primul semnal, înainte!

Cuiburile ticăloşilor trădători trebuie să fie nimicite. Cain-ii trebuie să fie stârpiţi. Nici o milă pentru staniţele care vor opune rezistenţă. Să fie cruţaţi numai aceia care vor preda de bunăvoie armele şi vor trece de partea noastră. Plumb, oţel şi foc împotriva sprijinitorilor lui Kolceak şi ai lui Denikin!

Tovarăşi soldaţi, Rusia Sovietică îşi pune speranţele în voi. În câteva zile va trebui să curăţim ţinutul Donului de pata neagră a trădării. Ceasul din urmă a sunat.

Toţi, ca unul, înainte!”

În ziua de 19 mai, Mişka Koşevoi fu trimis de Gumanovski, şeful de stat-major al brigăzii expediţionare din Armata a 9-a, să ducă un plic la statul-major al Regimentului 32, care, pe cât ştia el, se găsea în satul Gorbatovski.

În seara aceleiaşi zile, Koşevoi sosi în trap la Gorbatovski, dar statul-major al Regimentului 32 nu se mai afla acolo. Satul gemea de căruţele fără număr din convoaiele eşalonului doi al Diviziei 23. Veneau de la Doneţ, sub paza a două companii de infanterie, şi se îndreptau spre Ust-Medvediţa.

Mişka pierdu câteva ceasuri cutreierând tot satul, căutând să afle de la unul şi altul în ce parte se găseşte statul-major. În cele din urmă, un călăreţ roşu îi spuse că statul-major al Regimentului 32 se afla, în ajun, în satul Evlantievski, lângă staniţa Bokovskaia.

După ce dădu calului să mănânce, Mişka ajunse noaptea la Evlantievski. Dar statul-major nu mai era nici acolo. Trecuse de miezul nopţii, când, înapoindu-se la Gorbatovski, Mişka nimeri în stepă peste o patrulă roşie călare.

— Cine-i? îi strigă cineva din depărtare.

— Om bun.

— Ia să te văd, ce fel de om bun eşti… rosti încet, cu voce de bas, comandantul cu căciula albă şi cu uniforma albastră.

Se apropie de Mişka.

— Din ce unitate?

— Brigada expediţionară din Armata a 9-a.

— Ai vreo ţidulă de la unitate?

Mişka arătă actul său. Cercetându-l la lumina lunii, comandantul patrulei întrebă, fără prea multă încredere în glas:

— Dar cum îi zice comandantului de brigadă de la voi?

— Tovarăşul Lozovski.

— Şi unde este ea acuma?

— Dincolo de Don. Dar dumneata, tovarăşe, din ce unitate eşti? Nu cumva sunteţi din Regimentul 32?

— Nu. Suntem Divizia 33 „Kuban”. Iar tu, de unde veneai acum?

— De la Evlantievski.

— Şi încotro?

— La Gorbatovski.

— Nu mai spune! Păi, la Gorbatovski sunt acum cazacii.

— Nu se poate! se minună Mişka.

— Îţi spun eu: acolo au intrat nişte cazaci răzvrătiţi. Tocmai de acolo venim.

— Şi cum să ajung acum la Bobrovski? întrebă uluit Mişka.

— Asta, cum te-i pricepe.

Comandantul patrulei îşi porni calul negru, cu crupa lăsată, dar se întoarse în şa şi-l sfătui pe Mişka:

— Hai cu noi, ca să nu-ţi facă de petrecanie.

Mişka primi bucuros şi rămase cu patrula, ajungând cu ea în aceeaşi noapte în satul Krujilin, unde se găsea Regimentul 294 „Taganrog”; predă plicul comandantului şi, după ce îl lămuri asupra pricinilor care l-au împiedicat să-l înmâneze celui în drept, ceru învoire să rămână la regiment, în plutonul de cercetaşi călări.

Divizia 33 „Kuban”, proaspăt formată din trupele Armatei „Taman” şi din voluntarii localnici din Kuban, era adusă în grabă de la Astrahan în sectorul Voronej-Liski. Una dintre brigăzile ei, din care făceau parte regimentele „Taganrog”, „Derbent” şi „Vasilkov”, fusese trimisă împotriva răsculaţilor. Se întâmplase a fi tocmai aceea care se năpustise asupra Diviziei 1 a lui Melehov, respingând-o peste Don.

Mereu în luptă, brigada străbătuse în marş forţat ţinutul din dreapta Donului, de la hotarul staniţei Kazanskaia şi până la satele mărginaşe dinspre apus ale staniţei Ust-Hopiorskaia, cuprinse cu flancul drept satele de la Cir şi abia după asta făcu calea întoarsă, rămânând vreo două săptămâni la Don.

Mişka luă parte la lupta pentru cucerirea staniţei Karghinskaia şi a câtorva sate de la Cir. În dimineaţa zilei de 27, în stepă, dincolo de satul Nijne-Gruşinski, comandantul companiei a treia din Regimentul 294 „Taganrog” îşi înşirase oamenii de-a lungul drumului şi le citise proaspătul ordin. Lui Mişka Koşevoi i se întipăriseră în minte cuvintele: „… Cuiburile ticăloşilor trădători trebuie să fie nimicite. Cain-ii trebuie să fie stârpiţi…” şi: „Plumb, oţel şi foc împotriva sprijinitorilor lui Kolceak şi ai lui Denikin!”

După ce Stockman fusese omorât şi după ce Mişka aflase despre moartea lui Ivan Alexeevici şi a comuniştilor din Elanskaia, inima i se încrâncenase de o ură cumplită împotriva cazacilor. Nu mai stătea pe gânduri, nu-şi mai pleca urechea la glasul slab al îndurării, atunci când vreun cazac răzvrătit cădea în mâinile lui. De atunci, nu mai găsea nici o cruţare, pentru niciunul. Cu ochii săi albaştri şi reci ca gheaţa, privea cazacul, îl întreba: „Ei, ai luptat împotriva Puterii sovietice?” şi, fără să-l lase să răspundă, fără să se uite la chipul înlemnit al prizonierului, îl şi izbea cu sabia. Îi tăia fără nici o milă şi punea foc sub streaşina caselor din satele părăsite de răsculaţi. Iar când boii şi vacile, înnebunite de groază, năvăleau afară în uliţe, mugind şi dărâmând gardurile gospodăriilor cuprinse de foc, Mişka trăgea în plin cu arma.

Ducea un război nemilos, neînduplecat, împotriva huzurului căzăcesc, împotriva trădării şi a traiului aşezat, tihnit, care dăinuise de veacuri sub acoperişurile caselor zdravăn înfipte în pământ. Moartea lui Stockman şi a lui Ivan Alexeevici îi ţinea ura veşnic nestinsă, iar cuvintele din ordin nu arătau altceva decât simţămintele lui Mişka, înfăţişate cu cea mai mare limpezime… În aceeaşi zi, împreună cu trei tovarăşi, arse vreo sută cincizeci de case din staniţa Karghinskaia. Într-un depozit de la o dugheană, găsise un bidon cu gaz, şi o luă prin piaţă, strângând în palma neagră o cutie cu chibrituri, iar în urma lui răsăreau valuri de fum amar şi văpăi de foc, mistuind casele frumoase şi împodobite, cu acoperişuri de lemn alb, ale negustorilor, ale popilor, ale cazacilor înstăriţi, ale acelora care, „prin viclenia lor au împins la răscoală gloata orbită de cazaci”.

Patrula de cercetaşi călări intra cea dintâi în satele părăsite de inamic, iar până când prididea să ajungă şi infanteria, Koşevoi avea timp să prefacă în scrum cele mai bogate case. Ardea de nerăbdare să ajungă la Tatarski, să răzbune tovarăşii, pe Ivan Alexeevici şi pe comuniştii din Elanskaia, şi să dea foc la o jumătate din toate casele satului. Hotărâse în gând casele ce trebuiau arse, iar dacă unitatea sa ar fi luat-o cumva de la Cir mai la stânga, ocolind Vioşenskaia, Mişka se gândise să plece singur, fără să ceară învoire nimănui, şi să se abată pe la satul său de baştină.

Mai era şi o altă pricină care îl îmboldea să meargă la Tatarski… În cei din urmă doi ani, în timpul scurtelor sale întâlniri cu Duniaşka Melehova, un simţământ încă nerostit prin vorbe făcuse legătura între sufletele lor. Chiar degetele negricioase ale Duniaşkăi îi ţesuseră o punguliţă de tutun, înflorind-o cu lână de culori vii; tot ea îi aduse pe ascuns iarna o pereche de mănuşi de lână cenuşie de capră, ferindu-se să n-o vadă rudele, şi tot a Duniaşkăi fusese cândva batista brodată, pe care Koşevoi o păstra cu sfinţenie în buzunarul de la piept al bluzei sale militare. Cât de dragă îi era micuţa batistă, care păstra de trei luni aceeaşi mireasmă a trupului de fată, plutitoare, suavă, ca adierea de fân! Când rămânea singur şi o scotea din buzunar, o amintire tulburătoare venea totdeauna să-i frământe sufletul: plopul argintat de chiciură lângă fântână, răbufnirile de viforniţă din cerul posomorât, buzele pietroase şi tremurătoare ale Duniaşkăi, firişoarele de zăpadă sclipind cristalin şi topindu-se pe genele ei întoarse…

Îşi făcea pregătirile cu toată sârguinţa. Din peretele unei case negustoreşti din Karghinskaia, smulsese un covoraş înflorat, îl pusese pe cal în loc de teltie, şi avu astfel o teltie într-adevăr minunată, de toată frumuseţea, înveselind de departe ochiul cu nemaivăzuta-i bogăţie de culori şi desene. Dintr-un scrin căzăcesc luase o pereche de nădragi cu lampas, aproape noi, îşi făcu trei perechi de obiele din şase tulpane, mai băgând în cobur şi o pereche de mănuşi de aţă femeieşti, pentru a le pune atunci când va ajunge pe colnicul de la Tatarski, şi nu acum, în mijlocul vieţii aspre de campanie.

O datină consfinţită de veacuri cerea ca un ostaş care vine în satul său să fie frumos îmbrăcat, şi Mişka, respectând acest obicei căzăcesc chiar şi acum, când era în Armata Roşie, avea de gând să împlinească cu sfinţenie vechea rânduială.

Avea un cal de soi, murg şi cu nările albe. Pe fostul lui stăpân, un cazac din Ust-Hopiorskaia, îl omorâse cu sabia într-un atac. Calul era trofeul său şi avea pentru ce să se simtă mândru de el: era şi chipeş şi iute, şi ascultător, şi ager în front. În schimb, şaua lui Koşevoi era aşa şi aşa, mai curând o şa de duzină, cu poclada roasă şi peticită, cu chinga de dinapoi înjghebată dintr-o curea crudă şi cu scările roase de rugina veche, care nu se lăsa curăţată cu toată înverşunarea lui să-i vină de hac. Nu mai puţin sărăcuţ, fără nici o podoabă, era şi căpăstrul, cu tot ce ţinea de el. Trebuia să facă ceva, pentru ca măcar căpăstrul să se înfăţişeze ceva mai abitir. Mişka se canonise mult pentru dezlegarea acestei probleme, când deodată îi veni un gând fericit. Lângă o casă negustorească, chiar în piaţă, stătea un pat alb nichelat, scos de către slugile negustorului din casa cuprinsă de foc. În colţurile lui, străluceau orbitor în bătaia soarelui nişte globuri albe. N-avea decât să le scoată sau să le rupă de acolo, să le prindă apoi de zăbale, şi totul ar fi arătat deodată altfel. Chiar aşa şi făcu: deşurubă globurile, care erau goale pe dinăuntru, şi le legă cu câte un şiret de mătase – două, de inelele zăbalelor, iar câte unul din fiecare parte la căpeţea; şi globurile se încinseră în scânteieri grozave, oglindind în ele soarele alb de amiază. Sclipeau atât de tare, încât calul începu să umble cu ochii închişi, cu paşi nesiguri şi poticnindu-se. Dar, cu toate că văzul calului suferea atâta din pricina acestor luciri de fulgere, cu toate că ochii lui orbiţi de razele soarelui lăcrimau mereu, Mişka nu scoase de la căpăstru nici un glob.

Curând sosi clipa plecării din Karghinskaia, pe jumătate mistuită de pârjol, duhnind a cărămidă afumată şi a cenuşă.

Regimentul avea să meargă spre Don, în direcţia staniţei Vioşenskaia. Iată de ce lui Mişka nu-i fusese prea greu să ceară învoire comandantului plutonului de cercetare, ca să poată pleca pe o zi să-şi vadă neamurile.

Comandantul nu numai că-i dăduse o scurtă permisie, dar făcuse şi ceva mai mult pentru el.

— Eşti însurat? îl întrebă pe Mişka.

— Nu.

— Ai vreo ţiitoare, sigur?

— Cum? Ce-i aia? se minună Mişka.

— Ei, o muiere!

— Aha-a!… Nu, n-am! Am o drăguţă. O fată mare…

— Dar un ceas cu lanţ ai?

— N-am, tovarăşe.

— Nu prea eşti pricopsit! Şi comandantul cercetaşilor, un om din Stavropol, fost plutonier reangajat în vechea armată, care de multe ori fusese acasă în permisie şi ştia din experienţă cât de amar este să vii golan din unitate, scoase de la pieptul său lat un ceas, cu un lanţ neobişnuit de gros, spunându-i: Eşti un ostaş vrednic! Ia-l! Să-l porţi acasă, să scoţi din minţi fetele cu el şi să mă pomeneşti cu o vorbă bună. Am fost şi eu tânăr, şi câte fete am mai stricat, câte muieri am mai întins, numai eu ştiu! Lanţul este de aur nou, american… Dacă are să te-ntrebe cineva, chiar aşa să-i spui. Iar dacă nimereşti peste unul mai pisălog, începând să se lege de tine şi cerându-ţi să-i arăţi unde-i marcat, trage-i una peste bot!… Sunt şi cetăţeni d-ăia obraznici; cu dânşii nici să nu stai de vorbă: dă-le la cap. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori, ba la vreo cârciumă, ba în vreo casă de toleranţă, adică la bor… Sare la mine un conţopist, un funcţionăraş sau un vânzător şi vrea să mă facă de râs şi de ocară, faţă de toată lumea: „Ţi-ai tras lanţul peste toată burta, de parcă ar fi de aur curat!… Dar unde-i marca, pot să văd şi eu?” Iar eu nu-l lăsam niciodată să mă zăpăcească: „Marca? Uite-o!” Şi blajinul şef al lui Mişka îşi strânse pumnul negricios, cât un cap de copil, şi-l zvâcni înainte cu o înfricoşătoare şi fioroasă putere.

Mişka îşi prinse lanţul şi ceasul, se bărbieri la lumina focului, îşi echipă calul şi porni la drum. În zori de zi ajunse la Tatarski.

Satul era acelaşi, şi scunda clopotniţă de lângă biserica de cărămidă îşi ridica spre cerul albastru aceeaşi cruce aurită şi tocită de vechime; casele mari ale popilor şi ale negustorilor tot se mai sumeţeau în piaţă, şi acelaşi plop mai şuşotea încă pe limba lui dragă, cunoscută din copilărie, înălţându-se deasupra cocioabei dărăpănate a lui Koşevoi…

Uimea numai tăcerea adâncă, atât de neobişnuită, care se întinsese ca o plasă de păianjen pe ulicioare. Peste tot, nici o ţipenie de om. Toate casele aveau obloanele trase, iar ici-colo se vedeau şi lacăte la uşi; dar cele mai multe uşi erau larg deschise. Ai fi zis că o molimă cumplită străbătuse satul cu picioarele ei negre, golind casele şi uliţele de oameni, lăsând pustii şi moarte sălaşurile lor.

Nici un ţipat, nici un muget de vită, nici un cântec de cocoş. Numai vrăbiile ciripeau de zor, ca înainte de ploaie, sub streşinile caselor şi prin grămezile de vreascuri uscate.

Calul lui Mişka intră în ograda părintească. Niciunul dintre neamurile lui nu-i ieşi în întâmpinare. Uşa tindei era larg căscată; lângă prag se zăreau împrăştiate pe jos o obială ostăşească ruptă, o bucată de tifon scorojită şi neagră de sânge, capete împuţite de găini, acoperite de muşte, şi fulgi. Se vedea că ostaşii roşii mâncaseră acolo cu câteva zile înainte, lăsând peste tot cioburi de oale sparte, oase de găini, mucuri de ţigări şi bucăţi de ziare cu urme de cizme… Înăbuşindu-şi oftatul greu, Mişka intră în odaie. Acolo totul era la fel, ca întotdeauna; i se păru numai că cineva ar fi ridicat puţin uşiţa chepengului în care se păstrau toamna pepenii.

Mama lui Mişka avea obiceiul să ascundă acolo merele uscate, ca să nu le mănânce copiii.

Mişka îşi aduse aminte şi se apropie de uşiţă. „Se poate oare ca mama să nu mă fi aşteptat? Poate a mai ascuns ceva pe aici”, se gândi el. Îşi scoase sabia şi încercă să ridice oblonul, care scârţâi şi se deschise. Un iz de mucegai şi de umezeală se ridică din pivniţă. Mişka se aplecă în genunchi. Ochii nedeprinşi cu întunericul au avut nevoie de mult timp până când zăriră o faţă de masă veche pe care se afla o sticluţă cu basamac, o tigaie cu jumări acoperită de mucegai, o bucată de pâine pe jumătate roasă de şoareci şi o oală de pământ, acoperită bine cu un fund rotund de lemn… Bătrâna îşi aşteptase feciorul. Îl aşteptase ca pe oaspetele cel mai drag! Inima lui Mişka tresări de dragoste şi de bucurie, atunci când cobora în pivniţă. Cu câteva zile în urmă, toate lucrurile acestea, aşezate cu grijă pe faţa de masă roasă, dar curăţică, fuseseră atinse de mâinile grijulii de mamă!… Deasupra lor, atârnat într-un cui, se vedea un sac de pânză albă. Mişka îl luă grăbit şi găsi în el o pereche de primeneli vechi, dar cârpite cu dibăcie, spălate şi călcate.

Şoarecii spurcaseră mâncarea, lăsând neatins numai laptele şi basamacul. Mişka goli sticla, bău şi laptele, care se făcuse neînchipuit de rece, îşi luă rufele şi ieşi afară din pivniţă.

Bătrâna pornise fără îndoială dincolo de Don, în pribegie. „I-a fost frică să rămână… cu atât mai bine! Tot ar fi omorât-o cazacii. Cred că şi aşa a păţit multe din pricina mea”, îşi zise el în gând. Mai zăbovi o clipă şi ieşi din casă. Îşi dezlegă calul, dar nu îndrăzni să meargă la Melehovi: gospodăria lor era chiar pe malul Donului, şi un ţintaş mai dibaci de dincolo putea să-l nimerească cu un glonţ de plumb, fără înveliş, aşa cum erau încărcăturile răsculaţilor. Mişka se hotărî să treacă pe la Korşunovi, apoi să se-ntoarcă pe înserate în piaţă şi să dea foc casei lui Mohov şi celorlalte case ale negustorilor şi ale popilor.

Călărind înainte prin dosul caselor, ajunse la ograda largă a lui Korşunov, intră pe poarta deschisă, îşi legă calul de gard şi dădu să intre în casă, când moş Grişaka se ivi în cerdac. Capul lui, alb ca zăpada, tremura; ochii spălăciţi de bătrâneţe clipeau dureros. Mondirul cenuşiu de cazac, croit parcă pentru veşnicie, cu petliţe roşii la gulerul soios, era încheiat la toţi nasturii, dar nădragii, largi ca un sac, îi alunecau în jos, şi Bătrânul mereu îi trăgea.

— Noroc, moşule! zise Mişka, oprindu-se lângă cerdac şi jucându-se cu biciuşca.

Moş Grişaka tăcea. Privirea-i ursuză era încărcată de scârbă şi mânie.

— Noroc, am zis! rosti Mişka, ceva mai tare.

— Noroc să dea Dumnezeu, rosti bătrânul în silă.

Îl cerceta pe Mişka cu aceeaşi încordare duşmănoasă. Iar Koşevoi stătea nepăsător, cu un picior scos înainte, jucându-se cu biciuşca, încruntându-se şi ţuguindu-şi buzele pline ca de fată.

— Moş Grişaka, de ce n-ai plecat peste Don?

— Dar de unde ştii cum mă cheamă pe mine?

— Dacă sunt născut aici!

— Şi care ţi-s neamurile?

— Koşevoi.

— Feciorul lui Akimka? Al celui care-a fost argat la noi?

— Al lui.

— Va să zică, tu eşti, puiule? Mişka ţi-au spus la sfântul botez? Bine, bine! Eşti leit tat-tău! Ăla se bălega în strachina din care mânca; şi tu, adică, eşti de aceeaşi teapă?

Mişka îşi scoase o mănuşă şi se încruntă şi mai mult:

— Oricine aş fi ori n-aş fi, nu-i treaba ta! Te-ntreb: de ce n-ai plecat peste Don?

— N-am vrut şi n-am plecat. Da' tu? Te-ai făcut slugă la antihrist? Ţi-ai pus steaua roşie pe şapcă? Care va să zică, scârnăvie, fecior de căţea, mergi împotriva noastră, împotriva cazacilor? Împotriva acelora din satul tău?

Cu paşi şubrezi în balamale, moş Grişaka coborî treptele. Se hrănea pesemne ca vai de dânsul, după ce tot neamul Korşunovilor plecase peste Don. Părăsit de rude, istovit şi neîngrijit, bătrânul stătea în faţa lui Mişka şi-l privea cu mirare şi cu mânie.

— Da, sunt împotriva lor! răspunse Mişka. Stai să vezi cum o să le facem seama!

— Dar în sfânta scriptură ce scrie?… Cu ce măsură măsuraţi, tot aşa vi se va măsura şi vouă. Ce-ai de zis?

— Ascultă, moşule, nu mă turui la cap cu sfintele scripturi, nu pentru asta am venit aici! se încruntă Mişka. Cară-te îndată din casă!

— Adică, cum?

— Uite aşa!

— Da' ce vrei tu?…

— Nimic! Cară-te, am spus!…

— N-am să plec din ograda mea. Ştiu tot rostul lucrurilor… Tu eşti sluga lui antihrist şi porţi pe şapcă semnul său! Chiar despre voi stă scris la prorocul Ieremia: „Am să-i hrănesc cu pelinul şi cu fierea, şi va pogorî de la ei pângărirea preste tot pământul”. Şi aşa este: s-a răsculat fratele împotriva fratelui său, şi fiul împotriva tătâne-său…

— Ţi-am spus o dată, moşule, nu mă năuci la cap! Ce mai fraţi şi fii? Aici totul e limpede: taică-meu a muncit pentru voi până ce-a închis ochii, iar eu v-am treierat până la război grâul vostru, deşelându-mi spinarea tânără cu sacii voştri, dar acum ne-a venit vremea să ne răfuim… Ieşi din curte, am să dau foc casei! Aţi stat în case bune, dar acum mai staţi aşa cum am stat noi, prin bordeie!… Ai înţeles, moşule?

— Da-da! Chiar aşa vine! Chiar aşa scrie în cartea prorocului Isaia: „Şi vor pogorî, şi zări-vor leşurile de oameni care au greşit împotriva mea. Viermii lor nu vor avea sfârşit, şi focul lor nu se va stinge, şi vor fi de ocară tuturor celor vii”…

— Ei, n-am venit la nuntă! rosti Mişka, înăbuşindu-şi turbarea. Ieşi sau nu?

— Nu! Piei din ochii mei, vrăjmaşule!

— Tocmai din pricina voastră se face război, neam încăpăţânat! Voi răsculaţi poporul şi-l asmuţiţi împotriva revoluţiei… Şi Mişka scoase grăbit carabina de la umăr.

Lovit de glonţ, moş Grişaka căzu pe spate şi mai avu putere să spună:

— Adică… nu din voia mea… ci prin voia domnului nostru Dumnezeu mă înfăţişez judecăţii… Doamne, primeşte sufletul robului tău… în pace…

Horcăi, o şuviţă de sânge îi ieşi de sub mustăţile albe.

— Are să te primească! De când ar fi trebuit să te trimit în iad, diavol bătrân!

Ocolind cu scârbă trupul moşneagului întins lângă trepte, Mişka se urcă grăbit în cerdac.

Talajul uscat, adus de vânt în tindă, se aprinse cu flacără trandafirie; peretele de scânduri, ce despărţea camera de tindă, luă repede foc. Fumul se ridică până în tavan şi, mânat de şuvoiul aerului, se repezi în odăi.

Koşevoi ieşi afară şi, pe când dădea foc magaziei şi hambarului, focul ţâşni afară din casă, pârâind şi lingând cu nesaţ cercevelele de brad ale ferestrelor, întinzându-şi braţele lacome spre acoperiş…

Mişka rămase să doarmă până în seară într-o livadă vecină, la umbra mărăcinişului împletit cu hamei sălbatic. Calul său, fără şa, cu picioarele dinainte legate, păştea lângă el, rupând alene firele zemoase de secăriţă. Era pe-nserate, când, îmboldit de sete, calul necheză, trezindu-şi stăpânul.

Mişka se sculă, îşi vârî mantaua în plasă, îşi adăpă calul la o fântână din apropiere, apoi puse şaua, încălecă şi o luă pe ulicioară.

Casele lui Korşunov arseseră până la temelie; tăciunii negri mai fumegau încă, şi fumul slab, înecăcios, se lăţea împrejur. Din toată gospodăria nu rămăsese decât temelia înaltă de piatră şi cuptorul pe jumătate prăbuşit, ridicându-şi spre cer coşul negru.

Koşevoi se îndreptă spre casa Melehovilor.

Ilinişna era lângă hambar, culegând surcele în şorţ. Fără să coboare din şa, Mişka deschise portiţa şi intră în ogradă.

— Noroc, tuşico! o salută el cu blândeţe pe bătrână.

Ea se sperie şi nu rosti nici o vorbă; îşi lăsă mâinile în jos şi surcelele se împrăştiară din şorţ…

— Noroc, tuşico!

— Noroc… să dea Dumnezeu… îngăimă nelămurit Ilinişna.

— Sănătoasă, voinică?

— Ce mai sănătate! Abia îmi târâi zilele.

— Dar unde sunt oamenii voştri?

Mişka descălecă şi se apropie de magazie.

— Dincolo de Don…

— Îi aşteaptă pe cadeţi?

— Asta nu-i treabă de femeie… Nu mă pricep…

— Dar Evdokia Panteleevna e acasă?

— A plecat şi ea peste Don.

— Dracu i-a pus să plece! Vocea lui Mişka tresări şi răsună mai puternică, întărită de mânie. Uite ce am să-ţi spun: Grigori, feciorul dumitale, este cel mai cumplit vrăjmaş al Puterii sovietice. O să trecem de partea cealaltă şi, înainte de toate, lui avem să-i punem frânghia de gât. Dar Pantelei Prokofievici a fugit degeaba… Om bătrân şi şchiop, mai bine rămânea acasă…

— Să aştepte până ce-l omoară? întrebă cu asprime Ilinişna, luând de la capăt culesul surcelelor.

— Mai are mult până la moarte. Poate că s-ar fi ales cu o biciuială bună, dar de omorât nu l-ar omorî nimeni. Iar eu, bineînţeles, n-am venit la voi numai ca să vorbesc despre toate astea. Mişka îşi potrivi lănţugul de la ceas pe piept şi-şi plecă privirile. Am venit doar ca s-o văd pe Evdokia Panteleevna. Rău îmi pare că e în pribegie, dar, ca uneia care eşti mama ei, să-ţi spun ce aveam să-i spun ei. Şi iată ce anume: îi duc de mult dorul, însă acum n-avem timp să murim după fete; ne războim cu duşmanii revoluţiei şi-i zdrobim fără cruţare. Pe urmă, când îi vom strivi cu totul, şi când în toată lumea se va aşeza Puterea sovietică paşnică, atunci am să vă trimit şi eu peţitori după Evdokia a voastră.

— Nu-i potrivită vremea ca să vorbim despre aşa ceva!

— Ba este! Mişka se încruntă, o zbârcitură de încăpăţânare îi brăzdă fruntea între sprâncene. Nu este vreme de peţit, dar de vorbit e voie să vorbim. Şi n-am cum să aleg altă vreme pentru asta. Astăzi sunt aici, iar mâine, poate au să mă trimită peste Doneţ. De aceea ţineam să vă spun dinainte să nu o daţi pe Evdokia după nimeni, că are să vă fie rău. Numai dacă are să vă vie scrisoare de la unitate că sunt mort, numai atunci să primiţi peţitori din partea altuia. Acum însă nu, că e dragoste între noi. Nu i-am adus plocon nimic, n-am avut de unde să iau. Dar dacă aveţi nevoie de ceva lucruri burjuie sau negustoreşti, spuneţi-mi: mă duc îndată să vă aduc.

— Doamne fereşte! De când trăiesc, nu ne-am pricopsit din avutul altuia!

— Ei, cum vrei. Cele bune de la mine Evdokiei Panteleevna, dacă ai s-o vezi înaintea mea. Rămâi cu bine, şi te rog mult, nu uita cele ce-am spus.

Fără să-i răspundă, Ilinişna porni spre casă, iar Mişka sări în şa şi o luă spre piaţa satului.

La căderea nopţii, ostaşi roşii coborâră de pe deal în sat. Glasurile lor însufleţite răsunau pe ulicioară. Trei inşi care mergeau spre Don, la pichet, ducând cu ei o puşcă-mitralieră, îl opriră pe Mişka, îi puseră câteva întrebări şi-i cercetară actele. În dreptul cocioabei lui Semion Ceaun, mai întâlni alţi patru. Doi cărau ovăz într-o căruţă, alţi doi, împreună cu nevasta ofticoasă a lui Ceaun, duceau undeva o maşină de cusut mare şi un sac de făină.

Ceaunoaia îl văzu pe Mişka şi-l salută.

— Dar ce-ai acolo, mătuşă? întrebă Mişka.

— Uite, facem o gospodărie pentru femeia asta din clasa sărăcimii, răspunse vesel şi repede unul. Îi ducem această maşină burghezească şi acest sac de făină.

Mişka dădu foc la şapte case în şir; erau ale negustorilor Mohov şi Atepin-Taţa, fugiţi peste Don, ale popilor Visarion şi Pankrati şi ale celor trei cazaci mai înstăriţi. Abia după aceea plecă din sat.

Ajuns pe colnic, îşi întoarse calul. Jos, în Tatarski, focul se lăţea ca o coadă de vulpe roşcată şi scânteietoare, jucând pe fundul negru-cenuşiu al cerului. Flăcările ţâşneau, ridicându-se în sus, se oglindeau, sclipind, în apele repezi ale Donului, apoi se lăsau mai în jos, se aplecau spre apus, mistuind cu lăcomie clădirile.

Un vântuleţ uşor de răsărit adia din stepă. Aţâţa focul şi purta departe de sat scrumul negru cu sinistrele scântei gălbii…