PARTEA A TREIA.

ÎN MARTIE 1914, ÎNTR-O VESELĂ ZI CU MOINĂ, NATALIA VENI LA socru-său. Pantelei Prokofievici cârpea cu împletituri din nuiele de salcie, pufoase şi cenuşii, gardul sfărâmat de un taur. De pe acoperiş cădeau picături, ţurţuri argintii sclipeau în lumină; urme negre brăzdau streaşina, aidoma unor fâşii înguste de păcură, ca un viţel blând soarele călduţ şi roşcat se alinta pe costişa dezgheţată; pământul se umfla; pe stâncile de var, care porneau de sus şi fugeau spre Don, înverzea iarba timpurie, verde ca smaraldul.

Natalia, schimbată şi slăbită, apăru în spatele bătrânului, plecând gâtul schimonosit şi strâmb.

— Cum o duceţi, tătucă?

— Nataliuşka! Bună ziua, dragă, bună ziua! spuse repede Pantelei Prokofievici.

O nuia îi căzu din mână, se îndoi şi se întinse iarăşi.

— De ce nu te-ai mai arătat de loc? Hai în casă, s-o vezi pe mama. Are să se bucure când te-o vedea.

— Am venit, tătucă… Natalia făcu un gest nehotărât; şi se întoarse. Dacă nu mă alungaţi, rămân la voi.

— Ce vorbeşti, ce tot vorbeşti, drăguţă? Da ce eşti străină la noi? Grigori a scris un răvaş a cerut veşti despre tine, fata mea!

Intrară în casă. Pantelei Prokofievici şchiopăta, zorit şi înviorat.

Ilinişna o îmbrăţişă pe Natalia şi, vărsând şuvoaie mari de lacrimi pe obraji, şopti, după ce-şi şterse nasul în batistă:

— Un copil ţi-ar fi trebuit… L-ar fi legat de tine. Hai, aşază-te! Îţi aduc îndată nişte blinii.

— Mulţumesc, mamă! Am venit… aşa…

Cu obrajii rumeniţi de frig, Duniaşka răsări în fugă din curte, se repezi în bucătărie şi o cuprinse pe Natalia de genunchi.

— Să-ţi fie ruşine! Ne-ai uitat de tot!

— Ho, capră! Da' ce, ăi fi turbat?! strigă bătrânul, cu asprime prefăcută.

— Ce mare te-ai făcut!… se miră Natalia, desfăcând braţele Duniaşkăi şi privindu-i chipul.

Vorbeau toţi deodată, întrerupându-se unul pe altul, oprindu-se din când în când. Cu obrazul sprijinit în palmă, Ilinişna se mira, privind cu durere la cea care nu mai era Natalia de altădată.

— Ai să stai la noi? o iscodi Duniaşka, ţinând-o pe Natalia de mâini.

— Cine ştie…

— Ba bine că nu! Unde ar putea sta? E nevasta feciorului meu. Rămâi la noi!… hotărî Ilinişna, punând în faţa nurorii o strachină plină cu blinii.

Natalia venise în casa socrilor numai după multe şi îndelungate şovăieli. Tătâne-său n-o lăsa, se răstea, certând-o şi căutând să-i abată gândul; dar, după încercarea de a-şi curma zilele, se simţea stingherită în familia atât de dragă altădată, şi acum, aproape străină.

Pe de altă parte, Pantelei Prokofievici, după plecarea lui Grigori la oştire, căuta şi el s-o aducă acasă. Luase hotărârea neclintită s-o ţină între ai săi şi s-o împace cu bărbatul.

Din ziua aceea, Natalia rămase în familia Melehovilor. Daria nu-şi arăta făţiş nemulţumirea; Petro era binevoitor, ca un frate, iar rarele priviri piezişe ale Dariei se aflau răscumpărate de dragostea caldă a Duniaşkăi şi a bătrânilor, care se purtau cu ea părinteşte.

Chiar a doua zi după ce Natalia se mută la socri, Pantelei Prokofievici îi dictă Duniaşkăi o scrisoare către Grigori.

„Bună ziua, iubite fiu Grigori Panteleevici!

Îţi trimit o caldă salutare din adâncul inimii mele de tată şi, împreună cu maică-ta, Vasilisa Ilinişna, îţi trimitem binecuvântarea noastră pământească. Fratele tău, Petro Panteleevici, împreună cu nevasta, Daria Mateevna, te salută, aşijderea şi soră-ta Evdokia, şi toate neamurile. Am primit răvaşul tău ixpediat în ziua de 5 februarie, pentru care îţi mulţumim din toată inima.

Şi dacă, precum scrii, calul se coseşte, pune-i untură topită pe rană, aşa cum ştii, şi lasă-i copitele dinapoi nepotcovite, de nu-i alunecuş, adicătelea polei, pe la voi. Nevastă-ta, Natalia Mironovna, stă la noi: e bine şi e sănătoasă.

Maică-ta îţi trimite vişini uscate, o pereche de colţuni de lână; şi-ţi mai trimite niscai slănină şi altele de-ale gurii. Noi suntem cu toţii bine, sănătoşi, dară copilul Dariei a murit şi-ţi scrie ca să ştii şi tu. Mai dăunezi, eu şi Petro am acoperit şoproanele, iară el îţi trimite vorbă să ai grijă de calul lui. Vacile au fătat; iapa a bătrână o să aibă curând un mânz; umblă cu sfârcurile umflate şi-l auzim cum se foieşte în pântec. A fost bătută de armăsarul „Doneţ” din grajdul staniţei şi aşteptăm să fete într-o cincea săptămână din postul mare. Ne-a bucurat că o duci bine cu slujba şi că şefii îs mulţumiţi de tine. Slujeşte aşa cum se cuvine. Slujba la împărat nu rămâne fără răsplată. Iară Natalia o să steie la noi, şi tu, băiete, să te gândeşti la asta. S-a întâmplat şi o mare pacoste de lăsata-secului, lupul ne-a sfâşiat trei oi. Rămâi sănătos ş-i Dumnezeu să te aibă în pază. Nu uita de nevastă-ta, asta-i porunca mea. E o muiere bună, şi-i a ta, după lege. Tu n-apuca pe drumul rău şi ascultă-l pe taică-tău.

Părintele tău, uriadnic-major.

PANTELEI MELEHOV”

Regimentul lui Grigori se afla cantonat în târgul Radziwillow, la patru vestre de frontiera ruso-austriacă. Grigori scria acasă rar. Răspunsese cu repezeală la scrisoarea în care era înştiinţat că Natalia se întorsese în casa lor şi rugă să-i transmită salutări; conţinutul scrisorilor era îndeobşte vag şi îndoielnic. Pantelei Prokofievici o punea pe Duniaşka sau pe Petro să le citească de mai multe ori, căutând să pătrundă gândul lui Grigori, ascuns printre rânduri. Într-o scrisoare, trimisă în ajun de Paşti, îl punea să răspundă de-a dreptul dacă, după întoarcerea lui din armată, va mai trăi cu Natalia sau nu.

Răspunsul lui Grigori se lăsă aşteptat. După rusalii, primiră o scrisoare scurtă. Duniaşka o citi pe nerăsuflate, înghiţind sfârşitul cuvintelor: Pantelei Prokofievici abia izbutea să prindă tâlcul trecând peste nenumărate salutări şi întrebări. Abia la sfârşit, Grigori pomenea şi despre Natalia „M-ai rugat să-ţi scriu de voi trăi cu Natalia sau ba, dacă eu, tătucă, îţi spui că un coltuc de pâine odată tăiat nu-i chip să-l lipeşti la loc. Şi cum crezi matale, cum aş putea s-o ţin pe Natalia lângă mine, acum când, după câte ţi-e cunoscut, am şi un copil cu ailaltă? Iară de făgăduit, nu pot să făgăduiesc nimica, şi mi-i urât să şi aduc vorbă de asta. Alaltăieri, au prins ai noştri la graniţă unul cu contrabandă, şi noi am putut să-l vedem; spune că în curând o să avem război cu austriecii; ţarul lor cică ar fi venit la graniţă şi ar fi cercetat toate cele, ca să vadă pe unde să pornească războiul şi pe ce pământ să puie laba. Dacă s-o porni războiul, poate că nici n-am să am multe zile de trăit, aşa că nici nu face să hotărâm dinainte ce şi cum.”

Natalia muncea la socru-său şi se ţinea cu nădejdea că bărbatul are să i se întoarcă. Sufletul ei rănit se alina numai cu căldura acestei amăgiri. Nu-i scria nimic lui Grigori, dar în casă nu era altul care să aştepte cu atâta chin şi cu atâta dor o veste de la el.

Viaţa satului se scurgea pe vadul de datină: cazacii liberaţi de la oaste se întorceau acasă; timpul se mistuia pe nesimţite în mocneala muncii de fiecare zi; duminica, cete şi cete de oameni, familii întregi luau calea bisericii. Cazacii, îmbrăcaţi în uniformă, cu nădragii de sărbătoare; femeile, în fuste lungi colorate, care foşneau, măturând praful cu poalele; purtau bluze brodate şi strânse bine, cu mânecile umflate şi încreţite.

În medeanul pătrat din mijlocul satului, se înălţau hulubele căruţelor, caii nechezau, oameni de tot neamul umblau de colo până colo; lângă şopronul pojărniciei, grădinarii bulgari vindeau diferite legume întinse pe cergi; puzderie de ploduri se ghemuiau la spatele lor, holbând ochii la cămilele deshămate care stăteau scârbite printre pleoapele lenevoase în jur, la forfota de şepci cu paspoal roşu ale cazacilor şi la tulpanele înflorate ale femeilor. Cămilele îşi rumegau iarba, odihnindu-se, după necurmata muncă de la roata de apă, şi o pojghiţă verzuie se lăsa peste ochii lor somnoroşi.

Pe seară, uliţele gemeau de zvonul tropotelor, se-ncingeau jocuri, iar cântecele se revărsau, însoţite de armonică; abia noaptea târziu, către marginea satului, se stingeau în văzduhul uscat cele din urmă răsunete de glasuri.

Natalia nu se ducea la şezători, dar cu plăcere asculta povestirile naive ale Duniaşkăi. Ea crescuse pe nesimţite, se împlinise fată trupeşă şi, în felul ei, frumoasă. Se pârguia devreme, ca merele timpurii. Anul acesta, prietenele mai în vârstă o primiseră la cislele lor de taină, şi copilăria luase sfârşit. Duniaşka semăna cu taică-său: era scundă şi oacheşă la faţă.

Cum nu împlinise decât cincisprezece primăveri, trupul mai avea încă a se rotunji. Dăinuia în ea un amestec înduioşător şi naiv de copilărie şi de tinereţe în floare; creştea în umeri; sânii mici cât pumnul se întăreau şi se sumeţeau sub bluză; ochii lunguieţi, puţin aduşi, ca nişte migdale, erau sfioşi; pupilele negre scânteiau însă viclean în corneea de agată. Când se întorcea de la joc, numai Nataliei îi povestea măruntele sale taine.

— Nataşa, puicuţo, vreau să-ţi povestesc ceva…

— Ia s-auzim.

— Mişka Koşevoi a rămas cu mine ieri toată seara, pe grinzi, lângă măgăzii.

— Şi de ce te-ai înroşit?

— Eu? Da' de unde!

— Uită-te în oglindă; eşti ca o flacără!

— Stai niţel! Tu mă faci să mă-nroşesc!

— Hai, dă-i drumul, nu mai suflu o vorbă-vorbuliţă.

Duniaşka îşi freca obrajii aprinşi cu mâinile arămii şi repeta chicotind tinereşte, fără pricină şi apăsându-şi tâmplele cu degetele:

— Eşti ca o lalea!”, zice el de colo.

— Şi p-ormă? Şi p-ormă? o încuraja Natalia, bucurându-se de bucuria alteia şi uitând fericirea ei trecută şi călcată în picioare.

— Da, eu îi zic „Nu minţi, Mişka!” Da' el s-a jurat…

Râsul Duniaşkăi se risipi prin odaie ca un clopoţel; îşi clătina fruntea – şi cosiţele negre, strâns împletite, îi jucau pe umeri şi pe spate ca nişte şopârle.

— Şi ce ţi-a mai îndrugat?

— Cică să-i dau năframa amintire…

— Nu i-i fi dat-o cumva?

— Nu, zic, nu ţi-o dau! Du-te şi cere năframa de la drăguţa ta.” Ştii, el se dă la nora lui Erofei… Aia de are omul plecat la oaste… cu dânsa petrece.

— Foarte cuminte! Nu te-ncrede-n el.

— Aşa şi fac! urmă Duniaşka, stăpânindu-şi un zâmbet care îi mijea pe buze. Ne întoarcem noi de la joc. Eram trei fete; şi din urmă ne ajunge moş Mehei, beat turtă. „Pupaţi-mă, frumoaselor! strigă el. Că vă dau câte un bănuţ de argint!” Şi numai ce se repede la noi! Da, Niurka l-a plesnit cu o nuia peste frunte. Abia am tulit-o…

Vara se mistuia în secetă. În dreptul satului, apa Donului scădea; acolo unde altădată puroiul se răsucea în vârtejuri, se lăţise acum vad, şi boii treceau pe celălalt mal, fără să-şi ude spinarea. Noaptea cobora în sat, de pe creste, o toropeală înăbuşită. Miresme dulci de ierburi arse pluteau în aer pe aripi de vânt. Pe imaş, pălăiau buruienile uscate; văzduhul, dogorind, de arşiţă şi de miresme grele, tremura ca o perdea străvezie deasupra malurilor. Noaptea, norii se îmbulzeau departe, dincolo de Don; tunetul bubuia prelung, ameninţător, dar nici o picătură de ploaie nu cădea pe pământul uscat de zăduf şi cuprins de fierbinţeală; fulgerele se jucau în van pe cer, sfârtecându-l în fâşii albastre şi colţuroase.

Cucuvaia cobea în beznă din vârful clopotniţei. Ţipetele ascuţite şi fioroase pluteau deasupra satului, iar cucuvaia zbura spre cimitirul brăzdat de copitele viţeilor şi acolo ăuia deasupra mormintelor năpădite de iarbă arsă.

— Ne paşte ceasul cel rău! proroceau bătrânii, ascultând-o cum se tânguie în cimitir.

— O s-avem război!

— Puţin înainte de războiul cu turcii, tot aşa cobea.

— Sau, te pomeneşti, iar ne-a mai bântui holera?

— Nu-i a bine. Nu vezi cum zboară de pe biserică în ţintirim şi înapoi?

— Sfinte Nicolae, făcătorule de minuni, miluieşte-ne pre noi!

Martin Şamil, fratele lui Alexei Ciungul, pândise două nopţi de-a rândul pasărea blestemată, stând sub zidul cimitirului; dar cucuvaia nevăzută zbura în taină pe deasupra lui, fără vuiet de aripi, şi se aşeza pe o cruce, la celălalt capăt al cimitirului, semănând, cu ţipetele ei, groază peste satul adormit. Martin suduia de mamă, îşi descărca arma în pântecele negru, lăbărţat, al vreunui nor ce plutea deasupra capului şi pleca spre casă. Stătea la doi paşi de cimitir. Nevastă-sa, femeie fricoasă şi bolnavă, care-i dădea câte un plod în fiecare an, ca iepuroaicele, îl întâmpina cu ascuţite mustrări:

— Nătărău, curat nătărău! Ce-ai tu cu pasărea, afurisitule, vrei să te pedepsească ăl de sus? Îs într-a noua lună – şi dacă n-oi putea să nasc din pricina fărădelegilor tale, diavole?

— Gura! Nu-ţi fie nici o teamă, că n-ai să rămâi cu plodul în pântec! Te-ai aprins, cum ia foc sub coadă calul dogarului. De ce mă tot bagă-n boală scârnăvia aia? Are să ne aducă pacoste. Dacă a fi să fie război, pe mine are să mă ia, nu pe tine. Tu, tu… uite colo câţi ai fătat! arăta Martin cu mâna spre ungherul unde odraslele scânceau sau sforăiau, întinse de-a valma pe o blană.

Pantelei Mehelov stătea de vorbă cu bătrânii pe medean, căutând să-i convingă:

— Uite ce-mi scrie Grigori al meu. Cică ţarul austriecilor a venit la graniţă şi a dat poruncă să fie strânsă toată oştirea lui într-un loc, ca să purceadă la Moscova şi la Petersburg.

Bătrânii îşi aminteau de războaiele la care luaseră parte odinioară, dându-şi care mai de care cu părerea.

— N-are să fie război! Se vede şi după bucate.

— Bucatele n-are nimic de-a face cu asta.

— Studenţii or fi încurcând iţele.

— Ce-o fi, ce n-o fi, noi tot om prinde de veste ăi din urmă.

— Taman ca şi-n războiul cu Japonia.

— Ai pregătit calul de oaste pentru fecioru-tău?

— Pentru ce mare ispravă să mă grăbesc?

— Poate îs numai gogoriţe.

— Da cu cine ne-om război, ai?

— D-apăi cu turcii, din pricina mării. Nu-i chip să împartă apa mării!

— Deştepţi, nevoie mare! S-o facă tarlale, aşa cum facem noi fâneţele, şi apoi s-o tot împartă!

Dezbaterea lua o întorsătură hazlie, şi bătrânii se împrăştiau pe la casele lor.

Vremea cositului stătea la pândă, nu răbda amânare; pe celălalt mal al Donului, înfloreau cele din urmă ierburi; dar nu erau ierburile stepei, nici aşa de parfumate, nici aşa de frumoase. Pământul era acelaşi, ierburile însă se hrăneau cu alt suc. În stepă, dincolo de movilă, cernoziomul e împietrit ca gresia, încât nici o herghelie de cai nu lasă urme de copite; pământ tare, totuşi din el cresc ierburi grase, parfumate şi înalte până la pântecul calului; pe când pământul reavăn de pe malul Donului şi cel de dincolo de Don se aştern cu ierburi posomorâte şi pipernicite, pe care câteodată nici vitele nu le mănâncă.

Cazacii ascuţeau coasele şi ciopleau dinţii pentru greble; femeile pregăteau cvas, să potolească setea secerătorilor. Iar în acea vreme se întâmplă un fapt care zgudui tot satul: pristavul de ocol sosi împreună cu un judecător de instrucţie şi cu un ofiţeraş slăbuţ, cu dinţii negri, într-o uniformă pe care n-o mai văzuse nimeni până atunci. De îndată chemară pe ataman şi câţiva cazaci, să le fie martori, şi se duseră de-a dreptul la casa Lukeşkăi, cea cu ochii saşii.

Judecătorul de instrucţie ţinea în mână şapca albă, cu insigna slujbei. Mergea de-a lungul zaplazurilor, ferindu-se de soare, călcând în drum petele de lumină, apăsându-le cu gheata prăfuită şi întrebându-l pe ataman, care ţopăia dându-i târcoale, cu pas mărunt, ca de cocoş:

— Stockman acasă să fie?

— Da, blagorodnicia voastră.

— Cu ce se îndeletniceşte?

— E meşteşugar… Ciopleşte şi el.

— N-ai observat nimic suspect?

— Nici cât negru sub unghie.

Pristavul se înăbuşea în uniforma de postav; mergea gâfâind şi storcea cu degetele un coş care se cuibărise între sprâncene. Ofiţeraşul cu dinţi negri îşi curăţa măselele cu un pai, încruntând ochii cu pleoapele roşii şi zbârcite.

— Cine-l vizitează mai des? întrebă judecătorul de instrucţie, dându-l la o parte pe ataman, care ieşise din nou în faţa lui.

— Sunt unii care vin, blagorodnicia voastră. Joacă şi cărţi câteodată.

— Ce fel de oameni?

— Mai cu osebire cei de la moară, muncitorii…

— Care anume?

— Mecanicul, cantaragiul, cel de la valţuri – Davâdka, ba chiar vreo câţiva cazaci de la noi.

Judecătorul de instrucţie se opri, aşteptându-l pe ofiţerul care rămăsese în urmă; îşi şterse cu fundul şepcii fruntea asudată, apoi spuse ceva ofiţerului, răsucind pe gânduri un nasture de la uniformă şi făcând semn cu un deget atamanului. Acesta alergă în vârful picioarelor, ţinându-şi răsuflarea. Vinele împlinite pe grumaz se umflaseră şi tremurau.

— Ia doi străjeri, du-te şi arestează-i! Adăi la cancelarie. Noi venim îndată. Înţeles-ai?

Atamanul luă poziţia de drepţi, apoi îşi îndoi trupul, încât pe gulerul uniformei se revărsă vâna cea mai groasă ca un şnur vânăt; gângăvi ceva şi porni îndărăt.

Stockman, în cămaşă, cu gulerul descheiat, stătea cu spatele spre uşă; tăia cu un ferăstrău mititel o figură complicată într-o foaie de placaj.

— Fă bine şi osteneşte-te să te ridici. Eşti arestat!

— Ce mai este şi asta?

— Dumneata ocupi două camere?

— Da.

— Procedăm de îndată la percheziţie.

Ofiţerul se agăţă cu pintenul în preşul de lângă prag, trecu spre măsuţă şi, micşorându-şi ochii, apucă la întâmplare o carte.

— Dă-mi, te rog, cheia de la cufărul de aici.

— Care-i scopul vizitei dumneavoastră, domnule judecător?

— O să mai stăm noi de vorbă. Martor, vino aici!

Soţia lui Stockman se ivi în pragul odăii de alături, lăsând uşa întredeschisă. Judecătorul de instrucţie intră înăuntru, urmat de pisar.

— Ce-i asta? întrebă încet ofiţerul, ţinând în mână o carte cu coperta galbenă.

— O carte! răspunse Stockman, strângând din umeri.

— Păstrează-ţi spiritele pentru ocazii mai potrivite. Te poftesc să răspunzi cuviincios la întrebările mele.

Stockman se rezemă de cuptor, strivind pe buze un zâmbet strâmb. Pristavul aruncă o privire peste umărul ofiţerului şi apoi se uită iarăşi la Stockman.

— Studiezi?

— Da, mă interesează! răspunse cu răceală Stockman şi, cu un pieptene mic, îşi despărţi barba în două părţi egale, pieptănând-o.

— M-da, m-da…

Ofiţerul frunzări cartea şi o aruncă pe masă; apoi răsfoi repede alta şi o puse deoparte; citi titlul de pe coperta celei de a treia şi se întoarse spre Stockman.

— Unde mai păstrezi literatură de soiul ăsta?

Stockman închise ochiul stâng ca puşcaşii, când trag la ţintă.

— Asta-i tot ce am.

— Minţi! i-o reteză ofiţerul, agitând cu mâinile cartea.

— Cer…

— Căutaţi!

Pristavul, ţinând sabia, păşi spre cufăr, unde un străjer cazac, cu faţa ciupită de vărsat, speriat de tot ce se petrece, răvăşea hainele şi rufăria.

—… cer să fiu tratat cuviincios! îşi isprăvi spusa Stockman, cu ochiul strâng mereu închis, parcă l-ar fi ochit pe ofiţer între sprâncene.

— Taci, stimabile!

Scotociră peste tot încăperile pe care le ocupa Stockman cu nevasta, apoi percheziţionară şi atelierul. Cuprins de zel, pristavul cercetă şi pereţii, bătând cu un deget îndoit.

Pe Stockman îl duseră sub escortă la cancelarie. Păşea înaintea străjerului, prin mijlocul uliţei, cu o mână vârâtă după reverul hainei uzate, legănând-o pe cealaltă, parcă ar fi vrut să scuture noroiul lipit de degete; ceilalţi mergeau de-a lungul zaplazurilor, pe o cărare pătată cu rotocoale de soare. Judecătorul de instrucţie călca peste ele cu ghetele lui mânjite de o pulbere verde de lobodă; dar nu mai ţinea şapca în mână, ci o purta pe cap, înfundată până peste urechile-i palide şi uscate.

Stockman fu chestionat cel din urmă. În tindă, sub paza unui străjer, se înghesuiau cei care fuseseră interogaţi: Ivan Alexeevici, cu mâinile mânjite de păcură – nici nu avusese timp să se spele; Davâdka; cu un zâmbet vinovat pe buze; Valet, cu o haină aruncată pe umeri, şi Mihail Koşevoi.

Judecătorul de instrucţie, răsfoind un dosar cu scoarţa trandafirie, îl întrebă pe Stockman, postat în faţa lui, la celălalt capăt al mesei:

— De ce nu mi-ai spus că eşti membru al P. M. S. D. R., atunci când te-am interogat, după crima de la moară?

Stockman privea peste capul judecătorului de instrucţie.

— Este un fapt stabilit. Vei primi cele cuvenite pentru activitatea dumitale, adăugă judele, întărâtat de muţenia lui Stockman.

— Vă rog să procedaţi la interogatoriu, rosti Stockman plictisit şi, văzând un scaun liber, ceru voie să se aşeze.

Judele nu răspunse; frunzărind hârtiile, aruncă o privire piezişă asupra lui Stockman, care se aşeza calm pe scaun.

— Când ai sosit în localitate?

— Anul trecut.

— Cu o misiune din partea organizaţiei dumitale?

— Fără nici o misiune.

— De când eşti membru al respectivului partid?

— Despre ce este vorba?

— Eu te întreb! Judecătorul apăsă pe „eu”. De când eşti membru al P. M. S. D. R.?

— Eu cred că…

— Opiniile dumitale nu mă interesează de loc! Răspunde la întrebare. Tăgăduielile n-au nici un rost; sunt chiar dăunătoare. Judecătorul de instrucţie puse deoparte un petic de hârtie şi-l apăsă cu degetul arătător, adăugând:

— Iată raportul de la Rostov, care confirmă că eşti membru al acestui partid.

Privirea lui Stockman lunecă pe hârtia albă şi o fixă o clipă; netezindu-şi genunchii cu o mână, răspunse hotărât:

— Din anul 1907.

— Bun! Tăgăduieşti că ai fost trimis aici de partidul dumitale?

— Da.

— Dacă este aşa, de ce te-ai stabilit aici?

— Aici se simţea nevoia unui lăcătuş.

— Şi de ce-ai ales tocmai această regiune?

— Din acelaşi motiv.

— Mai menţii, adică ai mai menţinut, în ultimul timp, legături cu organizaţia dumitale?

— Nu.

— Respectivii ştiu că domiciliezi aici?

— Probabil.

Judecătorul de instrucţie îşi ascuţea creionul cu un briceag încrustat cu sidef şi-şi ţuguia buzele, fără să se uite la Stockman.

— Porţi corespondenţă cu vreunul dintr-ai voştri?

— Nu.

— Dar scrisoarea care s-a găsit la percheziţie?

— A fost scrisă de un camarad, care, la drept vorbind, n-are nici o legătură cu vreo organizaţie revoluţionară.

— Ai primit directive de la Rostov?

— Nu.

— În ce scop se adunau la dumneata muncitorii de la moară?

Stockman dădu din umeri, mirat parcă de absurditatea întrebării.

— Se adunau în serile de iarnă… să le mai treacă timpul. Jucau cărţi.

— Şi citeau cărţi interzise de lege! adăugă judecătorul de instrucţie.

— Nu. Cu toţii ştiu foarte puţină carte.

— Totuşi, nici mecanicul, şi nici ceilalţi nu contestă acest lucru.

— Nu-i adevărat.

— Mi se pare că n-ai cea mai elementară noţiune… Judecătorul de instrucţie, pierzându-şi şirul vorbei la surâsul lui Stockman, termină, abia stăpânindu-şi mânia: N-ai nici un pic de bun-simţ! Te încăpăţânezi să tăgăduieşti, şi asta e spre răul dumitale. E limpede că ai fost trimis aici de partid, pentru o acţiune de propagandă printre cazaci, ca să-i sustrageţi de sub influenţa guvernului. Nu înţeleg de ce te mai ascunzi! Asta nu micşorează cu nimic vina dumitale…

— Simple bănuieli! Îmi permiteţi să fumez? Vă mulţumesc… Aceste bănuieli nu sunt întemeiate pe nimic.

— Stai, stai. Ai citit ori nu această cărticică muncitorilor care veneau la dumneata? îl întrerupse judecătorul de instrucţie, punând palma peste o carte de format mic şi ascunzându-i titlul. Sus, slovele se vedeau negre pe fond alb, indicând numele autorului: Plehanov.

— Citeam versuri! oftă Stockman şi trase fumul, strângând între degete ţigaretul de os, împodobit cu inele…

A doua zi dimineaţă, pe un timp întunecat şi noros, o brişcă trasă de doi cai părăsi satul. În spate şedea Stockman, moţăind, cu barba vârâtă în gulerul mic şi soios al paltonului. Doi străjeri, înarmaţi cu săbii, stăteau în dreapta şi în stânga lui. Unul, cu faţa ciupită de vărsat, cu părul creţ, îl strângea de braţ pe Stockman, cu degetele noduroase şi murdare, privind spăimântat, cu ochi spălăciţi, şi ţinând cu mâna stângă teaca sabiei.

Brişca porni repede pe uliţă. În spatele curţii lui Pantelei Melehov, o femeie scundă, înfăşurată într-un şal, aştepta, rezemată de zaplaz. Brişca trecu pe lângă dânsa, stârnind nori de pulbere, iar femeia, cu mâinile strânse la piept, se repezi în urma ei:

— Osea! Osip Davâdâci! Of, ce-i asta?!…

Stockman voi să-i facă un semn cu mâna, dar străjerul cu faţa ciupită de vărsat sări, încleştându-i degetele murdare în jurul braţului, şi ţipă cu un glas sălbatic şi răguşit:

— Stai! Stai, că te căsăpesc!

Pentru întâia oară în viaţa sa simplă, cazacul vedea un om care cuteza să se ridice împotriva ţarului însuşi.

Drumul lung de la Mankovo-Kalitvenskaia până la târgul Radziwillow rămăsese undeva, în urmă, pierdut în ceaţa umedă şi cenuşie. Grigori căuta să-şi aducă aminte de călătoria pe care o făcuse, dar nu reuşea să închege într-un tot crâmpeiele; clădirile roşii ale gărilor, huruitul ritmic al roţilor de sub vagoane, năduful de balegă şi de fân, liniile nesfârşite de şine ce curgeau înapoi sub vagon, fumul care răzbea din când în când prin uşile deschise, mutra mustăcioasă a unui jandarm pe care o văzuse la Voronej sau, poate, la Kiev…

Halta mică, unde coborâseră din vagoane, era înţesată de ofiţeri şi de oameni raşi, cu haine lungi, cenuşii, vorbind o limbă străină, neînţeleasă. Le-a trebuie mult timp să-şi scoată caii din vagoane, pe nişte punţi de scânduri; ajutorul comandantului de eşalon14 ordonă echiparea şi conduse cei peste trei sute de cazaci la infirmeria veterinară. Urmă o lungă cercetare a cailor, apoi repartizarea oamenilor pe sotnii. Vagmiştrii şi uriadnicii forfoteau printre cazaci. În prima sotnie fură aleşi caii murgi de culoare deschisă, în a doua, caii şargi şi caii suri; în a treia, murgii de culoare închisă; Grigori nimeri în sotnia a patra, unde erau cai roibi şi murgi simpli; în a cincea erau numai cai roşii, iar în a şasea, cai corbii. Vagmiştrii împărţiră oamenii pe plutoane şi-i duseră la sotniile lor, cantonate pe la moşii şi prin târguri.

Bravul vagmistru Karghin, cu ochii bulbucaţi, care purta câteva galoane de reangajat, îl întrebă pe Grigori, trecând călare pe dinaintea lui:

— Din ce staniţă eşti?

— Din Vioşenskaia.

— Aha, berc15 îmi eşti?

Gluma, acoperită de râsul înăbuşit al cazacilor din alte staniţe, îl jigni pe Grigori. Dar se stăpâni şi nu răspunse.

Drumul dădea în şosea. Caii de Don, care vedeau pentru întâia oară un drum pietruit, păşiră, ciulind urechile şi sforăind, de parcă ar fi avut sub copite un pârâu îngheţat; dar se obişnuiră îndată şi porniră înainte, făcând să răsune şoseaua sub loviturile potcoavelor noi, netocite încă. Pe ambele părţi ale şoselei se întindea pământul străin, neprietenos, al Poloniei, presărat ici-colo de pâlcuri de copaci rari. Era o zi caldă şi soarele, altul decât cel de pe Don, rătăcea undeva, sub o perdea mătăsoasă de nori deşi.

Moşia Radziwillow se afla la patru verste de haltă. La jumătatea drumului, cazacii fură întrecuţi în galop de comandantul eşalonului însoţit de un agent. După o jumătate de ceas ajunseră la moşie.

— Ce staniţă o fi asta? întrebă un recrut din staniţa Miteakinskaia, adresându-se vagmistrului şi arătând spre pâlcul de pomi desfrunziţi din grădina boierească.

— Ce staniţă, bă? Uită staniţele, mânzule din Miteakinskaia! Aici nu mai eşti în Ţinutul Oastei Domnului.

— Dar ce este, nene?

— Nene? Ha! Iacă îmi pică şi-un nepot! Asta-i moşia prinţesei Urusova, frate! Sotnia noastră, a patra, e cantonată chiar aci.

Grigori netezi abătut coama calului, se săltă în scări şi se uită la frumosul conac cu etaj, la gardul de scânduri şi la ciudatele acareturi din curte. Trecură prin faţa grădinii; arborii desfrunziţi murmurau totuşi în vânt acelaşi cântec ca şi cei din ţinutul îndepărtat al Donului, de unde plecase.

Începu o viaţă netrebnică şi apăsătoare. Cazacii tineri, smulşi de la muncile lor, se canoneau la început, uşurându-şi sufletul în spovedanii şi oftări, când mai aveau puţin răgaz. Sotnia fu cantonată în dependinţele spaţioase, acoperite cu ţiglă; oamenii dormeau pe paturi de scânduri, aşezate de-a lungul pereţilor. Noaptea, hârtia lipită pe crăpăturile ferestrei zumzăia, amintind fluierul depărtat al unui cioban. Grigori asculta sunetul care se pierdea în sforăiturile zecilor de oameni; îl apăsa un dor fierbinte şi greu ca de piatră. Zumzetul tremurător şi subţire îi strângea dureros inima, ca un cleşte; în aceste clipe, avea o poftă nebună să se scoale, să se ducă în grajd, să înşeueze Roibul şi să plece-n zbor, până acasă, presărând spuma albă a calului pe pământul reavăn.

La orele cinci suna deşteptarea. Ţesălau caii, făceau curăţenie. Vreme de o jumătate de ceas, cât caii mâncau ovăz la conoveţe, cazacii îşi împărtăşeau obida, în cuvinte scurte:

— Rău e acilea, băieţi!

— Nu-i chip de trăit!

— Vagmistrul nostru-i un câine! Te pune să speli şi copitele calului.

— Acuma, ăi de-acasă halesc blinii; e săptămâna brânzei…

— O! Oh! Ce-aş mai pune mâna pe o fată!

— Astă-noapte, fraţilor, am visat că strâng fânul cu taica în luncă, şi în jurul nostru se adunaseră atâţia oameni, parcă erau nişte flori de romaniţă pe maidan! spunea blajinul Prohov Zâkov, şi ochii lui blânzi de viţel sclipeau. Noi coseam, iarba cădea pale la pământ… Sălta inima în mine, zău aşa!

— Nevasta, săraca de dânsa, s-o fi întrebând acuma: „Oare ce face Mikoluşka al meu?”

— Ho-ho-ho! Stai oleacă, frate! Nu şi-o fi jucând mai degrabă cumva pântecul gol pe pântecul lui socru-său?

— Hei, lasă! Las-o cu glume de soiul ăsta!

— Dară, cât e hăul şi dulăul, p-o muiere rămasă fără bărbat n-o răbdă inima să nu se înfrupte şi cu o îmbucătură de pe de lături.

— Nu le mai purtaţi de grijă! Muierea nu-i ulcior cu lapte! Când ne-om înturna acasă, mai găsim ceva rămas şi pentru noi.

Egorka Jarkov, ghiduşul, măscăriciul sotniei, neruşinat şi obraznic de felul lui, intră în vorbă, clipind şi rânjind poznaş:

— Lucru ştiut, mă, că taică-tău n-are să-i dea pace noră-si. Îi muieratic nevoie mare! Ştiu eu una… Şi ochii lui jucau, urmărind feţele ascultătorilor. Cică a fost unul de se lega de noră-sa; nu-i dădea pace. Dar bărbatul, cu ochii pe dânsa. Şi atunci, ce face ghiujul? Iese el în toiul nopţii în ogradă, deschide înadins uşile de la grajd, şi toate vitele dau buzna afară. Se-ntoarce şi răcneşte feciorului: „Ce te-a apucat, blestematule? Aşa se-nchide uşa de la grajd? Ia te uită: toate vitele afară. Du-te şi bagă-le înăuntru!” Credea că fecioru-său are să se ducă, iară lui să-i rămână noră-sa, de ciupit oleocă de dragoste… Da' feciorului îi era lene, „Ia mai mişcă, porunceşte în şoaptă muierii, şi bagă-le în grajd!” Femeia de colo se duce. Stă el, care va să zică în pat şi trage cu urechea; ghiujul se coboară de pe cuptor şi vine, în patru labe, până la patul lui fecioru-său. Omul, somnoros, somnoros, dar deştept: luase de pe laviţă un retevei şi stătea la pândă. Bătrânul ajunge lângă pat şi începe să pipăie: atuncea fecioru-său numai ce mi ţi-l croieşte o dată peste chelie şi strigă: „Ho, ho, blestemato! Iar ai venit să rozi pătura?” Aveau, adică-telea, în casă un viţel, care le tot rodea hainele. Aşa că pe viţel se mâniase, chipurile; îl pocneşte el la mir, tace şi stă; Moşul se târâie înapoi, se zgreapţănă pe cuptor şi-şi tot pipăie cucuiul, mare cât un ou-de gâscă. Stă şi el ce stă, apoi dă glas: „Ivane! Hei, Ivane!” „Ce-i, taică?” „În cine ai dat, bă?” „Am lovit viţelul!” Dară ghiujul de colo, cu lacrimi în ochi: „Ce fel de gospodar ai să fii, nemernicule, dacă beleşti vitele în aşa hal?”

— La palavre ştiu că eşti meşter.

— Ciupitule! Să te punem în lanţ ca pe-un dulău, nu alta!

— Ce-i bâlciul ăsta? La cai!… urlă vagmistrul, apropiindu-se; cazacii trecură la cai, râzând şi glumind.

După ceai, la instrucţie, uriadnicii scuturau din ei, ca la fasole, rămăşiţele năravurilor neostăşeşti.

— Suge burta, burduhan de scroafă!

— La dreapta v-aliniaţi! Înainte – marş!

— Pluton – stai!

— Marş!

— Hei, tu, ăl din flancul stâng! Cum stai în front, maica mă-ti?!

Domnii ofiţeri stăteau mai la o parte şi se uitau de la distanţă la instructorii care muştruluiau cazacii prin curte; fumau şi numai arar se amestecau în ordinele date de uriadnici.

Aruncând ochii, spre ofiţerii mândri şi eleganţi, cu frumoase mantale cenuşii şi uniforme bine croite, Grigori simţea că un zid nevăzut îl despărţea de ei; dincolo de acest zid pulsa ritmic o altă viaţă, deosebită de cea căzăcească, o viaţă de huzur, curăţică, fără păduchi, fără frica de vagmiştrii care se năpusteau adesea cu pumnii.

O întâmplare petrecută a treia zi după venirea lor la moşie lăsă o amintire apăsătoare lui Grigori, ca şi asupra celorlalţi recruţi. Făceau instrucţie călare; calul nărăvaş al lui Prohor Zâkov, flăcăul cu privirea blândă de viţel, care vedea adesea în vis staniţa lui rămasă departe, zvârli din picioare şi atinse iapa vagmistrului. Lovitura uşoară zdreli numai pielea de pe piciorul stâng al iepei. Vagmistrul îl plesni pe Prohor cu cravaşa peste obraz şi zbieră, îmboldindu-şi iapa.

Unde te uiţi? Ce păzeşti? Las' că te-nvăţ eu, pui de lele! Ai să faci corvoadă trei zile peste rând…

Comandantul sotniei, care în clipa aceea dădea ordine comandantului de pluton, văzuse totul, dar se întoarse, căscând prelung cu o mutră plictisită şi vânturând ciucurii sabiei. Prohor şterse cu mâneca sângele care-i curgea din obrazul umflat; buzele-i tremurau.

Aliniindu-şi calul în front, când Grigori îşi adăpa calul, scăpă găleata în fântână. Vagmistrul îl fulgeră ca un erete şi ridică cravaşa.

— Să nu m-atingi! mormăi surd Grigori, privind jos, în apa încreţită.

— Cum? Coboară-te, lepră, şi scoate-o afară! Am să-ţi mânjesc botul cu sânge!

— O scot, da' nu mă atinge! răspunse tărăgănat Grigori, fără să ridice capul.

Dacă şi alţi cazaci ar fi fost pe lângă fântână, întâmplarea ar fi avut alt deznodământ; fără îndoială că vagmistrul, l-ar fi bătut măr pe Grigori; oamenii erau însă cu caii lângă gard şi nu puteau să le audă vorbele. Vagmistrul păşi ameninţător spre Grigori, aruncând căutături spre cazaci, mârâind de ciudă şi holbând ochii sălbatici, îndobitociţi de mânie:

— Ce-ai spus? Aşa vorbeşti cu şefii?

— Semion Egorov, ia seama!

— Mă ameninţi?! Acu te fac piftie!.

— Ia seama! rosti Grigori, ridicând privirea de la ghizduri. De mă loveşti măcar o dată, te omor! Ai înţeles?

Uluit, cu gura deschisă ca un crap pe uscat, vagmistrul nu găsea răspuns. Scăpase clipa prielnică răfuielii; chipul palid şi încruntat al lui Grigori nu vestea nimic bun, încât vagmistrul se zăpăci. Se depărtă de fântână, lunecând în noroi, sub jgheabul prin care se scurgea apa în ulucile de lemn. Se depărtase o bucată bună, când se întoarse, îl ameninţă cu pumnul cât maiul şi zise:

— Am să te spun comandantului! Raportez comandantului de sotnie!

Cine ştie ce-l împiedică să raporteze comandantului… Timp de două săptămâni îl prigoni însă pe Grigori, căutându-i pricină pentru nimica toată şi trimiţându-l în gărzi peste rând. Dar se ferea să-l privească în ochi.

Programul monoton şi plicticos de peste zi storcea dintr-înşii toată vlaga. Până seara, când gornistul suna apelul, oamenii făceau instrucţie pe jos şi călare, ţesălau caii şi le dădeau de mâncare, toceau stupidităţile de la „tiorie” şi, abia la ora zece seara, după apel şi după ce se stabileau gărzile, se înşiruiau pentru rugăciune; vagmistrul, plimbându-şi ochii rotunzi, leit nasturi de cositor, de-a lungul rândurilor, dădea tonul la „Tatăl nostru”, cu glas veşnic răguşit.

A doua zi dimineaţa, tărăşenia începea din nou, şi zilele treceau aceleaşi, aducând una cu alta ca două picături de apă.

Pe toată moşia, afară de bătrâna soţie a logofătului, nu era decât o singură femeie, după care li se scurgeau ochii tuturor, până şi ofiţerilor. Era camerista logofătului, Frania, o tânără şi drăgălaşă poloneză. Adeseori alerga din casă la bucătărie, unde trona un bucătar bătrân, fără sprâncene.

Sotnia, împărţită în câteva plutoane pentru instrucţia pe jos, urmărea, clipind din ochi şi suspinând, rochia cenuşie a Franiei. Ea simţea întotdeauna privirile cazacilor şi ale ofiţerilor aruncate asupră-i; i se părea că se scaldă în dorinţa pătimaşă care izvora din trei sute de perechi de ochi. Legănându-şi aţâţător şoldurile, lunecând din casă în bucătărie şi înapoi, zâmbea fiecărui pluton în parte şi domnilor ofiţeri în special. Toţi râvneau să-i intre în graţii; se zvonea însă că numai sotnicul, un ofiţer cârlionţat şi păros din cap până-n picioare, izbutise să-i câştige favorurile.

Faptul se întâmplă în pragul primăverii. În ziua aceea, Grigori era planton la grajd. Rămânea mai mult într-un colţ, unde se muşcau caii ofiţerilor, din pricina unei noatene care se nimerise în compania lor. Era la ceasul prânzului. Grigori se depărtă, după ce şfichiuise armăsarul pintenog al esaului, şi plecă să-şi vadă Roibul. Calul scormonea prin fânul umed, cătând cu ochiul roz spre el, şi-şi ridica piciorul dinapoi, lovit în timpul instrucţiei cu sabia. Pe când îi potrivea frâul, Grigori auzi într-un ungher întunecos un ţipăt înăbuşit. Merse prin faţa boxelor, uimit de acest zgomot neobişnuit. Un văl de întuneric veni peste el şi i se lăsă pe ochi. Uşa grajdului se izbi şi un glas murmură înăbuşit:

— Hai, repede, flăcăi!

Şi Grigori iuţi pasul.

— Cine-i?

Uriadnicul Popov se lovi de el, bâjbâind şi îndreptându-se spre uşă.

— Tu eşti, Grigori? şopti el, punându-i mâinile pe umeri.

— Stai o ţâră. Da' ce se petrece?

Uriadnicul chicoti cu glas vinovat şi-l prinse pe Grigori de mânecă.

— D-apăi… Stai oleacă… încotro?

Grigori îşi smulse mâna şi deschise uşa. Prin curtea pustie umbla o găină pestriţă cu coada pleoştită şi, nebănuind că bucătarul hotărâse să o pună în supa domnului logofăt, păşea şi ciugulea balega, neputându-se decide unde să se ouă.

Lumina, care izbi în ochii lui Grigori, îl orbi o clipă, îşi acoperi pleoapele cu palma şi se-ntoarse; în colţul întunecos al grajdului zarva se înteţi. Ţinându-se de perete, se îndreptă spre locul acela; lumina juca, ca un iepure, pe perete şi pe iesle. Grigori mergea orbecăind, din pricina luminii care-i înţepase ochii. Se întâlni cu şugubăţul Jarkov, care păşea încheindu-şi nădragii căzuţi şi scuturând din cap.

— Ce-i asta? Ce faceţi acilea?…

— Dă fuga! îi şopti Jarkov, duhnind în faţa lui Grigori mirosul urât din gură. Colea… colea îi straşnic! Au dus-o băieţii pe Frania… Au culcat-o acolo…

Jarkov chicoti, dar râsul i se curmă când Grigori îl îmbrânci, izbindu-l cu spatele de perete. Grigori alergă spre locul de unde venea vuietul de tăvăleală. Spaima îi tremura în ochii holbaţi, obişnuiţi cu întunericul. În ungher, lângă o grămadă de cergi, se-ndesau toţi cazacii din plutonul întâi. Fără să spună un cuvânt, îmbrâncindu-i, Grigori păşi înainte. Frania era întinsă la pământ, cu picioarele albe, desfăcute neruşinat, îngrozitor, lucind în întuneric, ca o moartă. Capul îi era înfăşurat într-o cergă, fusta sfâşiată şi trasă mai sus de sâni. Un cazac se desprindea tocmai atunci de femeie; păşi spre perete, lăsând locul altuia. Grigori se întoarse şi se repezi spre uşă:

— Vagmi-istru!

Îl ajunseră lângă uşă; îl traseră înapoi, astupându-i gura cu palma. Cât îl târâră, Grigori rupse bluza unuia, pe altul îl izbi în burtă cu cizma; dar fu doborât, şi, ca şi Franiei, îi înveliră capul cu o pătură, fără a rosti o vorbă, ca să nu-i ghicească după voce, şi îl aruncară cu mâinile legate într-o iesle deşartă. Înăbuşindu-se în lâna puturoasă, voia să strige şi lovea cu picioarele în iesle. Auzi şoapte în ungher, scârţâitul uşii care-i lăsa pe cazaci să intre şi să iasă. Îl dezlegară după vreo douăzeci de minute. Vagmistrul şi doi cazaci de la alt pluton erau lângă uşă.

— Ţine-ţi gura! spuse vagmistrul, clipind şi privind pe sub sprâncene.

— Nu face pe nebunul că, de nu, îţi tăiem urechile! spuse zâmbind Dubok, un cazac din alt pluton.

Grigori văzu cum doi cazaci ridicară un sul cenuşiu: era Frania (picioarele-i spânzurau, nemişcate, ieşind prin fustă într-un unghi ascuţit), se căţărară pe iesle, îl aruncară printr-o spărtură a peretelui, unde scândura nu fusese bătută destul de bine. Spărtura dădea în grădină. Deasupra fiecărei iesle, lumina de sus câte o ferestruică murdară. Cazacii se agăţară zgomotos pe scânduri să vadă ce va face femeia căzută dincolo de perete. Câţiva ieşiră degrabă din grajd. O curiozitate sălbatică îl îmbrânci şi pe Grigori. Se apucă de o grindă, se ridică la fereastră şi, sprijinindu-şi picioarele, se uită în jos. Zeci de ochi priveau prin geamurile afumate la femeia întinsă lângă perete. Era culcată pe spate, strângând şi desfăcând picioarele ca foarfecele; degetele-i se-nfundau în zăpada moale de lângă perete. Grigori nu-i vedea faţa; auzea răsuflarea înăbuşită a cazacilor care stăteau la ferestruici şi foşnetul moale al fânului.

Rămase întinsă multă vreme; se săltă apoi, sprijinindu-se în mâini; braţele-i tremurau şi se frângeau; toate le văzu Grigori, cu o limpeziciune îngrozitoare. Clătinându-se, ea se ridică în picioare; ciufulită, de nerecunoscut, ca o străină, roti o privire moartă asupra ferestruicilor.

Apoi porni, ţinându-se cu o mână de tufele de caprifoi şi cu cealaltă sprijinindu-se de perete.

Grigori sări de pe iesle; îşi frecă pieptul; se înăbuşea. Cineva, nici nu mai ţinea minte cine, îi spuse cu glas hotărât şi răspicat:

— Dacă crâcneşti o vorbă, pe Dumnezeul meu că-ţi facem seama! înţeles-ai?

La instrucţie, comandantul: plutonului, văzând că lui Grigori îi lipsea un nasture de la manta, îl întrebă:

— Cu cine te-ai bătut? Ce fason e ăsta?

Grigori privi la urma rotundă lăsată pe postav de nasturele rupt; cuprins de amintirea peripeţiilor din grajd, pentru întâia oară, de foarte mult timp, era cât pe ce să-l podidească lacrimile.

O arşiţă învâlvorată încinge stepa. Din valurile de grâu coapte şi nesecerate încă, se înalţă o pulbere gălbuie. Secerătoarea frige degetele. Cu neputinţă să ridici capul. Bolta albastră-arămie dogoreşte ca jăraticul. Dincolo de lanurile de grâu, se zăresc câmpurile de sulfină ca floarea de şofran.

Toată lumea satului s-a risipit pe ţarine. Secerau secară. Caii se opinteau la secerători. Te înăbuşea zăduful, şi pulberea acră îţi zgâria gâtlejul. Rarele răsuflete de vânt, venind dinspre Don, măturau colbul şi învăluiau soarele într-o vânătă perdeluire.

Petro, care arunca snopii de pe secerătoare, băuse de dimineaţă până acum jumătate dintr-un butoiaş de apă, cât două căldări. Sorbea apa caldă şi greţoasă; după o clipă, gura era din nou uscată; cămaşa şi nădragii, din nou umezi de sudoarea care-i şiroia pe faţă; urechile îi vâjâiau necontenit şi vorbele i se opreau în gât. Daria, cu cămaşa descheiată şi cu fruntea înfăşurată într-o năframă, făcea clăi. Între sânii arşi de soare, sudoarea se aduna în broboane cenuşii. Natalia mâna caii. Obrazul bronzat îi era vânăt-stacojiu; îi lăcrimau ochii. Pantelei Prokofievici trecea printre şirurile de căpiţe, ud leoarcă. Cămaşa, ghioalcă de sus până jos, îi ardea trupul. Parcă nu mai avea barbă, ci un bulgăre de smoală topită, care-i şiroia pe piept şi la brâu.

— Eşti numai spumă, Prokofievici! îi strigă Hristonea dintr-un car.

— Îs numai apă fiartă! răspunse Prokofievici, făcând un semn a lehamite şi pornind mai departe, după ce-şi şterse burta cu poala cămăşii.

— Of, Petro, ajunge, isprăveşte odată! strigă Daria.

— Aşteaptă, să mai facem un ocol.

— Lasă să mai treacă zăpuşeala. Nu mai pot!…

Natalia opri caii şi răsuflă adânc, parcă ea ar fi tras secerătoarea. Daria se apropia de dânşii, păşea încet pe mirişte cu picioarele negre, roase de cipici.

— Petiuşka, parcă era un iaz pe-aci, pe-aproape?

— Nu-i chiar aşa de aproape. Ca la vreo trei verste.

— Dac-am merge să ne scăldăm?

— Până s-ajungi… oftă Natalia.

— De ce dracu să mergem pe jos? Deshamă caii şi-o pornim călări!

Petro aruncă o privire îngrijorată către bătrân, care sfârşea de clădit o claie, apoi făcu semn cu mâna:

— Hai, muieri! Deshămaţi caii!

Daria desprinse ştreangurile şi săltă uşor pe iapă. Natalia surâse strâmb printre buzele crăpate, duse calul lângă secerătoare şi încercă să încalece de acolo.

— Întinde piciorul! o îmbie prietenos Petro, ajutându-i să încalece.

Porniră. Daria, cu genunchii goi şi cu tulpanul căzut pe ceafă, o luă înainte. Călărea ca un cazac; Petro nu se putu stăpâni să nu-i strige din urmă:

— Ia seama, are să te roadă taman la lăcata vistieriei!

— Fii fără grijă! chicoti Daria.

Străbătând miriştea, Petro se uită la stânga. Un vârtej de pulbere gonea dinspre sat pe spinarea cenuşie a drumului, schimbându-şi mereu forma.

— Un călăreţ! zise Petro, clipind mărunt din ochi.

— Iute mai vine! Ian te uită, ce vârtej de colb! se miră Natalia.

— Da ce s-o mai fi întâmplat? Daşka! strigă Petro nevestei, care galopa înaintea lui. Stai o ţâră, să vedem ce veste-poveste!…

Vârtejul lunecă într-o vâlcea, se ivi apoi din nou pe drum; călăreţul începea să crească acum, părând ceva mai mare decât o furnică.

Chipul lui prindea să se lămurească prin valul de praf. După cinci minute, se limpezi deplin. Cu palma murdară, ridicată streaşină sub borurile pălăriei de paie, Petro se uita încordat.

— Aista îşi speteşte calul, dacă-l mână tot aşa, într-un galop.

Se încruntă şi coborî mâna de la frunte; pe faţa lui se săpă o tulburare care rămase încremenită între sprâncene.

Acum, călăreţul se desluşa cu totul. Venea într-un suflet, ţinând cu stânga şapca, iar cu dreapta fâlfâind uşor un steguleţ roşu-spălăcit.

Galopă atât de aproape pe lângă Petro, care se trase din drum, încât se auzea sforăitul greu al calului, sorbind în plămâni aerul încins. Cazacul deschise o gură pătrată, tăiată parcă într-o stâncă cenuşie, şi strigă:

— Alarmă!

Un clăbuc de spumă galbenă căzu în urma de copită lăsată de potcoavă în ţărână. Petro urmări călăreţul cu ochii. Iar în minte avea să-i rămână pentru totdeauna răsuflarea adâncă a calului chinuit şi sleit de puteri, cum şi crupa, lac de sudoare, lucind ca o lamă de oţel.

Fără să înţeleagă încă năprasna ce se abătuse asupra tuturor, se uita uluit la clăbucul de spumă care tremura în colb, la stepa care luneca în valuri, spre sat, la cazacii care galopau pe miriştile galbene, năpustindu-se buluc de pretutindeni, până la colnicul mistuit în apa morţilor. Peste tot se zăreau vârtejindu-se nori de colb. Când ieşeau la şleau, cazacii goneau grămadă, târând după dânşii spre sat o coadă de pulbere sură. Toţi cei buni pentru oştire părăseau lucrul, deshămau caii de la secerători şi ţâşneau în galop către case. Petro îl văzu pe Hristonea desprinzând matahala lui de gloabă de la haraba, pornind în iureş cu picioarele-i lungi răşchirate şi uitându-se la el peste umăr.

— Of, da ce-o mai fi? oftă Natalia, cătând speriată la Petro.

Privirea ei, ca a iepurelui încolţit de vânătorul cu puşca-n mână, îl trezi din amorţeală.

Se repezi în galop spre car, sări de pe cal, îşi trase pe el nădragii scoşi în timpul lucrului, încalecă din nou, făcu un gest cu mâna spre taică-său şi se tot duse, înghiţit într-un nor de pulbere, ca şi ceilalţi, care umpleau cu pete cenuşii şi zvâcnitoare stepa vlăguită de arşiţă.

În medean, mulţimea cenuşie creştea; toţi îşi înşiruiau caii, îngrămădeau echipamentul cazacilor şi uniformele cu diferite numere pe epoleţi. Printre ceilalţi cazaci, cei din Regimentul „Atamanski”, mai înalţi cu un cap, cu şepci albastre, se plimbau ţanţoş, ca nişte gâscani de Olanda printre alte mai mărunte orătănii de curte.

Crâşma e închisă. Comisarul militar, stă îngrijorat şi mahmur. Lângă zaplaz, de-a lungul uliţei, femei gătite ca de sărbătoare. S-aude numai o singură vorbă în mulţimea pestriţă: „mobilizarea”. Chipuri înfierbântate de băutură; neliniştea a trecut şi asupra cailor, care dau din copite şi nechează cu neastâmpăr. Deasupra medeanului plutesc nori de praf; în ţărână zac aruncate sticle golite de votcă, învelitori de bomboane ieftine.

Petro îşi duce de dârlogi calul înşeuat. Lângă gard, un cazac uriaş, smolit la faţă, din garda imperială, îşi încheie nădragii albaştri cumplit de lungi, dezvelindu-şi într-un zâmbet dinţii albi lucitori; alături, o femeie scundă şi cicălitoare, ca o prepeliţă tărcată; nu se ştie de-i soţia lui, ori de-i ibovnică.

— Las' că scutur eu toţi dracii din tine pentru târfa aia! îi făgăduieşte femeia.

E beată; în părul zbârlit, coji de seminţe de floarea-soarelui; şalul cu flori spânzură desfăcut. Cazacul îşi strânge cureaua, se lasă pe vine şi zâmbeşte; o junincă ar putea trece pe sub nădragii lui, fără să-i atingă.

— Nu mă tot cicăli, Maşka!

— Curvar afurisit! Muieraticule!

— Şi mai ce?

— Nu ţi-e ruşine? Haidăule!

Mai încolo, un vagmistru, cu faţa încadrată într-o barbă roşie, se contrazice cu un artilerist:

— N-are să fie nimic! Stăm o zi, şi facem cale-ntoarsă.

— Şi dacă-i război de-adevăratelea?…

— Măi frate! Care împărăţie poate să ne ţină piept?

Dincolo, o dezbatere înflăcărată, fără şir; un cazac chipeş, om între două vârste, se înfierbântă grozav:

— Pe noi nu ne priveşte! Bată-se cât vor, dară noi încă n-am strâns bucatele de pe câmp.

— Aici e numai nechibzuinţă la mijloc! Ian te uită câtă lume au chemat, acuma, când o zi la câmp ne hrăneşte un an întreg!

— Vitele au să ne strice clăile.

— Noi taman am început cu secerişul orzului.

— Şi zi, i-au făcut de petrecanie ţarului austriac?…

— Lu moştenitoru-său.

— Auzi, cazacule? Din care regiment eşti?

— Hei, leatule, ce mi te făcuşi aşa fudul?… Lua-te-ar dracu!

— A, Stioşka? De unde vii?

— Spunea atamanul că ne-au adunat aşa, pentru orice întâmplare…

— Acu să vă ţineţi bine, fraţi cazaci!

— Barem de-ar mai fi aşteptat un an! N-aş mai fi fost în seria a treia.

— Ce cauţi acilea, moşule? N-ai slujit destul?

— Când or să-i căsăpească niţeluş pe ăi mai în putere, n-or întârzia să-i cheme la oaste şi pe moşnegi.

— Au închis crâşma ocârmuirii.

— Bleg mai eşti! Votcă!… La Marfuşka poţi să tot cumperi şi-un butoi întreg.

Comisia îşi începe activitatea. Trei cazaci aduc la cancelarie pe un al patrulea, beat şi plin de sânge. El, de colo, se zbate, îşi rupe cămaşa, rostogoleşte ochii de calmuc şi urlă:

— Îi scald eu în sânge pe mujici! Să ştie dânşii cine-s cazacii de pe Don!

Cei din preajmă se dau în lături, cu râsete de prietenoasă încuviinţare.

— Nu te lăsa!

— De ce l-au scărmănat în halul ăsta?

— Cică ar fi cotonogit un mujic.

— Aşa le trebuie mârlanilor!

— Avem să le mai arătăm şi altele.

— Eu, frate, am fost când cu potolirea răzmeriţei din 1905. Ce mai râs a fost atunci, să te ţii de burtă!…

— Dacă-i război, tot pe noi au să ne trimită, ca să-năbuşim tulburările.

— Nu! Ajunge! Să-i ia pe ţivili pentru asta. Ori poliţia; dară pe noi să ne slăbească! Mai mare ruşinea pentru cazaci…

Lumea se împinge, îmbulzindu-se lângă tejgheaua din prăvălia lui Mohov. Ivan Tomilin, cam afumat, caută pricină stăpânului. Serghei Platonovici încearcă să-l potolească. Speriat, asociatul său, Emelian Konstantinovici, poreclit Ţaţa, se trage de-a-ndăratelea spre uşă.

— Hei, ţe-i asta! Pe ţinstea mea, e scandal. Băiete, du-te fuga şi vesteşte pe ataman.

Tomilin îşi şterge palmele asudate de nădragi, se pieptoşeşte şi porneşte spre Serghei Platonovici, fără să-i pese de încruntările lui.

— M-ai gâtuit destul cu poliţa ta; şi acum tremuri, lighioană? Asta e! Îţi rup eu botul; pe urmă, tot du-te şi plânge-te. Ne-ai hrăpit drepturile noastre căzăceşti. Fecior de căţea! Păduche!

Atamanul varsă balsam de nădejdi peste îndoielile cazacilor strânşi ciotcă în juru lui.

— Război? N-are să fie nici un război. Blagorodnicia sa, comisarul meletar, zicea că toată dandanaua îi numai pentru un ezerciţ. Aşa că puteţi fi pe pace.

— Bine-ar fi să fie aşa! Cum mă-ntorn, întins mă duc la ţarină.

— Chiar aşa! Pe cine nu-l aşteaptă lucrul?

— Spune atuncea, la ce naiba se gândeşte stăpânirea? Nu-şi dau seama că am mai mult de o sută de deseatine semănate?

— Timoşka! Du-te şi spune acasă că ne întoarcem mâine.

— Pare-se că ăia se zgâiesc la un afiş. Hai să vedem ce-i!

Noaptea târziu, lumea tot mai forfotea în piaţă…

Patru zile mai târziu, garnituri de vagoane roşii duceau regimente de cazaci şi baterii către frontiera ruso-austriacă.

Războiul…

Lângă uluc, sforăit de cai şi duhoare mustită de balegă, în vagoane, aceleaşi cântece, aceleaşi vorbe, dar mai ales cântecul:

Răscolit se tot frământă Donul credincios şi blând, Dar supus Donul ascultă, De la ţar porunci primind…

Prin staţii, ochi curioşi priveau cu respect lampasul roşu de la nădragii cazacilor. Feţele oştenilor mai păstrau încă dogoarea muncitorului de pe câmpuri.

— Război!…

Gazetele urlau bezmetic.

În staţii, femeile fluturau batistele şi zâmbeau regimentelor de cazaci, aruncându-le ţigări şi cofeturi. Lângă Voronej, un feroviar bătrân, cam cherchelit, se uită în vagonul unde Petro Melehov abia îşi trăgea suflarea cu alţi treizeci de cazaci şi întrebă, adulmecând cu nasu-i subţire:

— Aşadară, plecaţi?

— Hai cu noi, moşule! îl îndemnă unul pentru toţi.

— Ah, dragii mei! Ce mai carne de viţeluşi pentru tun! rosti unchiaşul, clătinând îndelung din cap, cu un aer de dojană…

La sfârşitul, lui iunie, regimentul plecă la manevre.

Din ordinul statului-major al diviziei, se deplasă în marş până la oraşul, Rovno. În împrejurimi se desfăşuraseră două divizii de infanterie şi mai multe unităţi dintr-o divizie de cavalerie. Sotnia a patra cantonă în satul Vladislavka.

După două săptămâni, când sotnia istovită de lungile marşuri se opri în târguşorul Zaboron, comandantul sotniei, podesaulul Polkovnikov, veni în galop de la postul de comandă al regimentului. Grigori şi ceilalţi cazaci din pluton se aflau culcaţi prin corturi. El văzu când podesaulul trecu în goană pe ulicioara strâmtă, cu calul scăldat în spumă.

În curte, se iscă o neobişnuită forfotă printre cazaci.

— Oare o luăm iar din loc? se întrebă bănuitor Prohor Zâkov, ciulind urechea.

Uriadnicul-major vârî acul în căptuşeala şepcii (îşi cârpise nădragii rupţi).

— Negreşit că nu-i altceva decât plecarea.

— Nici nu te lasă să răsufli oleacă, lua-i-ar dracu!

— Vagmistrul spunea c-o să ne calce comandantul de brigadă.

„Ta-ta-ta-tiri-tiri-ta-ta-ti-ta!”, sună gornistul alarma.

Cazacii săltară dintr-o săritură.

— Unde mi-ai pus punga de tutun? strigă Prohor, fugind.

— Şeile pe cai!

— Las-o dracului de pungă! strigă Grigori din goană.

Vagmistrul năvăli în curte; ţinând sabia cu o mână, se repezi spre cai. Au fost gata înşeuaţi în timpul prevăzut. Grigori smulgea din pământ beţele de cort; uriadnicul apucă să-i încredinţeze în şoaptă: Război, măi băiete!

— Basme!

— Pe crucea mea! Mi-a spus vagmistrul!

Strânseră degrabă corturile. Sotnia se alinie pe uliţă. Calul comandantului se frământa înfierbântat în faţa rândurilor.

— În coloană de marş, pe plutoane! se auzi printre şiruri glasul tunător al podesaulului.

Copitele cailor ţăcăniră pe uliţă. Sotnia ieşi din sat la trap şi se revărsă pe şosea. Sotniile întâi şi a cincea puhoiau din satul Kusten şi se îndreptau spre haltă, la trap şi la galop.

A doua zi, regimentul cobora în gara Verbi, la treizeci şi cinci de verste departe de frontieră. Zorile mijeau lângă staţie, dincolo de mesteceni; Dimineaţa se făgăduia frumoasă. O locomotivă pufăia printre linii. Şinele sclipeau, ca lăcuite, de rouă. Caii coborau din vagoane pe punţi, sforănd. Dincolo de castelul de apă, larmă de glasuri şi o voce de bas care dădea ordine.

Cazacii din sotnia a patra duceau caii la mână, dincolo de trecerea de nivel. Pluteau voci în penumbra violetă a zorilor. Şi feţele păreau violete; siluetele cailor abia se desluşeau.

— Ce sotnie e asta?

— Da' tu de unde-ai mai răsărit?

— Secătură! Am să-ţi arăt eu cum se vorbeşte cu un ofiţer!

— Iertaţi-mă, blagorodnicia voastră, nu v-am cunoscut!

— Treci, treci! Înainte!

— Ce stai ca un bou! Treci, nu vezi că vine locomotiva?

— Vagmistru, unde-i plutonul trei?

— Sotnie, ţine aproape!

Printre coloane, se vorbea surd:

— Am tot ţinut-o, maica mă-si! De două nopţi n-am mai dormit!

— Siomka, dă-mi să trag un fum. N-am fumat de aseară…

— Trage şi tu din ciubucul armăsarului!

— A rupt cu dinţii pana căpăstrului, diavolul!

— Şi al meu n-are potcoavă la copita de dinainte.

O altă, sotnie trecu dintr-o parte şi închise drumul sotniei a patra.

Umbrele călăreţilor se profilau pe un cer palid-azuriu; păreau tăiate în carton vopsit cu tuş. Mergeau câte patru în rând. Lăncile se legănau ca nişte tulpini de floarea-soarelui cu frunzele smulse. Se auzea arar o scară ţăcănind, sau un scârţâit de şa.

— Hei, fraţilor! Încotro o pornirăţi?

— La botez, la cumătră!

— Ha-ha-ha!

— Gura! Ce-i gălăgia asta?

Prohor Zâkov, cu mâna pe oblâncul ferecat al şeii, cerceta chipul lui Grigori şi-l întreba în şoaptă:

— Melehov, nu ţi-e frică?

— Poate chiar azi ne aruncă-n luptă!

— Ei, şi ce?

— Mie mi-e frică! mărturisi Prohor, lăsând să-i lunece printre degete dârlogii uzi de rouă. N-am aţipit toată noaptea în tren. Să mă omori, şi tot nu pot închide ochii.

Capul coloanei se legănă şi porni şerpuind. Se puse în mişcare şi plutonul trei; caii porniră la pas, lăncile în tocurile lor se înălţau clătinându-se în văzduh.

Grigori lăsase dârlogii şi moţăia. I se părea că nu picioarele de dinainte ale calului păşesc vârtos, legănându-l în şa, ci că el păşeşte pe un drum negru şi ars, cu un umblet uşor şi nespus de voios.

Prohor mai grăia ceva; glasul lui se amesteca cu scârţâitul şeii şi cu tropotul copitelor, fără să risipească vraja acestei visări lipsită de gânduri.

Cotiră pe un drumeag. Liniştea ţiuia ameţitor în urechi. De-a lungul drumului, ovăzul copt aburea sub razele soarelui. Caii întindeau gâtul spre spicele de jos, smulgând dârlogii din mâna cazacilor. O lumină blândă se strecura sub pleoapele lui Grigori, umblate de nesomn; când înălţa capul, auzea murmurul monoton al lui Prohor, ca un scârţâit de car.

Îl trezi un bubuit adânc şi răsunător, care izbucni deodată, dincolo de un lan depărtat de ovăz.

— Trage artileria! tresări Prohor, aproape ţipând.

De spaimă, ochii lui de viţel se făcură tulburi. Grigori ridică privirea; în faţa sa, mantaua cenuşie a uriadnicului-major se legăna în ritmul crupei calului; de-a lungul drumeagului, se desfăşurau lanurile nesecerate de secară. O ciocârlie fâlfâia în văzduh, la înălţimea unui stâlp de telegraf. Sotnia se învioră; bubuitul tunului trecu prin oameni ca un curent electric. Podesaulul Polkovnikov, aţâţat de răbufnet, îşi porni subunitatea în trap. La o răscruce de drumuri, lângă o cârciumă părăsită, întâlniră primele căruţe cu refugiaţi. Un escadron de dragoni, în uniforme noi-nouţe, trecu în galop. Rotmistrul, cu favorite bălaie, călare pe un cal roşcat pursânge, privi ironic la cazaci şi dădu pinteni calului. Într-o groapă mlăştinoasă, o baterie de obuziere se frământa împotmolită în noroi. Călăreţii biciuiau caii, servanţii mişnau pe alături. Un tunar voinic, cu faţa ciupită de vărsat, venea dinspre cârciumă cu un braţ de scânduri rupte din cine ştie ce zaplaz.

Sotnia depăşi un regiment de infanterie. Soldaţii călcau iute şi sprinten cu mantalele în bandulieră; soarele scânteia în gamelele curate şi în vârful baionetelor. Un fruntaş din ultima companie, un omuleţ mic şi dezgheţat, azvârli în Grigori cu un bulgăre de noroi:

— Prinde-l, ca să ai cu ce da în austrieci!

— Nu te ţine de prostii, măi pifane! i-o întoarse Grigori, despicând bulgărele în zbor cu biciuşca.

— Cazaci! Daţi-le bineţe austriecilor şi din partea noastră.

— Lasă, că le-ţi veni în ospeţie şi voi!

Coloana din faţă urla un cântec lumesc; un soldat cu şezutul mare ca de femeie mergea de-a-ndăratelea pe lângă coloană, bătând cu palmele în carâmbii cizmelor scurte. Ofiţerii zâmbeau; suflul glacial al primejdiei îi apropia de soldaţi şi-i făcea şi mai îngăduitori.

Unităţi de infanterie, convoaie de căruţe, baterii şi ambulanţe se târau ca nişte omizi de la cârciumă spre satul Horovişciuk. Se simţea răsuflarea morţii şi a luptelor care se încăieraseră nu departe.

Lângă satul Beresteciko, comandantul regimentului, colonelul Kaledin, întrecu sotnia a patra. Alături, călărea un alt ofiţer superior. Grigori urmări cu privirea statura înaltă a comandantului; îl auzi pe celălalt spunând cu o voce îngrijorată:

— Sătucul acesta, Vasili Maximovici; nu figurează aici, pe harta noastră. S-ar putea să nimerim într-o situaţie nu tocmai plăcută.

Grigori nu auzi răspunsul comandantului. Aghiotantul veni în galop. Calul se lăsa puţin pe piciorul stâng de dinapoi; Grigori preţui maşinal însuşirile animalului.

În depărtare, la marginea şesului care se înclina domol, apărură cocioabele satului. Regimentul înainta schimbând alura; caii erau apă de sudoare. Grigori pipăia cu palma grumazul umezit al Roibului şi privea de jur împrejur. Dinapoia satului se vedeau crestele unor copaci de codru, înfipte ca nişte săgeţi verzi în bolta de azur. Răbufnirea unui tun trosni dincolo de pădure; tremura acum în auzul călăreţilor; caii ciuleau urechile; apoi bubuitul se amestecă cu salvele de puşcă. Mai departe, în zare, fumul şrapnelor se topea în văzduh; salvele răpăiau undeva, în depărtări, în dreapta pădurii, când slăbind, când înteţindu-se.

Grigori simţi pătrunzând viu în el fiecare bubuit; nervii lui vibrau şi se-ncordau ca strunele. Prohor Zâkov se răsucea mereu în şa şi sporovăia întruna:

— Auzi, Grigori? Pârâie ca atunci când trag copiii un băţ de-a lungul unui gard. Aşa-i?

— Taci, moară hodorogită!

Sotnia se-ndreptă spre sat. Ogrăzile mişunau de soldaţi. Prin case, forfotă; toată lumea se pregătea de ducă. Pretutindeni, pe feţele localnicilor se zugrăvea buimăceală şi spaimă. Trecând pe dinaintea unei curţi, Grigori zări un foc, aprins de soldaţi chiar sub şopron, stăpânul, un bielorus înalt, cu părul cărunt, copleşit de năprasnica urgie, trecu fără să-i privească. Cei ai casei aruncau în căruţă perne roşii şi alte boarfe; gospodarul venea şi el cu o obadă ruptă, de care n-ar fi avut nimeni nevoie şi care stătuse poate azvârlită vreo zece ani pe şopronul de deasupra pivniţei.

Grigori se minună de nerozia muierilor; zoreau amarnic să încarce în căruţe ghiveciuri de flori şi icoane, lăsând în casă lucruri de trebuinţă şi de preţ. Cineva dihocase o pernă, iar puful se rotea, plutind în văzduh şi ningând pe drum. Mirosea a funingine încinsă şi a mucegai de pivniţă. Când ieşeau din sat, un evreu veni alergând în faţa lor.

Gura lui, subţire ca o crăpătură tăiată cu sabia, se căsca şi striga cu disperare:

— Domnule cozac! Domnule cozac! Auleu, dum-neze-u-le!

Un cazac scund, cu capul rotund, îşi căuta de drum, mergând în trap şi învârtind biciuşca, fără să ia aminte la văicărelile lui.

— Stai! strigă podesaulul sotniei a doua.

Cazacul se plecă pe grumazul calului şi coti pe o ulicioară.

— Stai, ticălosule! Din ce regiment?

Capul rotund al cazacului se lipi şi mai strâns de gâtul animalului. Dădu pinteni calului, se avântă ca la curse, în galop, şi, când ajunse lângă un gard înalt, îl împintenă să se ridice în două picioare şi să sară dincolo.

— Aici e Regimentul 9, blagorodnicia voastră! raportă vagmistrul. Trebuie să fie unul de-ai lor…

— Lasă-l dracului se încruntă podesaulul şi se întoarse să întrebe evreul care se apropiase de scară: Ce ţi-a luat?

— Domnule ofiţer… Ceasul, domnule ofiţer!

Evreul răsuci faţa chipeşă spre ofiţeri, clipind speriat.

Podesaulul împinse încet scara cu piciorul, apoi îşi căută de drum.

— Dac-or veni nemţii, tot au să i-l ia!… rosti, depărtându-se şi zâmbind pe sub mustaţă.

Evreul rămase buimăcit în mijlocul uliţei. Pe chipul lui mai tremura încă spaima.

— La o parte, pane jidove! strigă poruncitor comandantul sotniei, ridicând cravaşa.

A patra sotnie trecu prin faţa lui, cu tropot vesel de copite şi scârţâieli de şa. Cazacii aruncau spre evreu căutături batjocoritoare, schimbând vorbe de clacă:

— Ai noştri, sireacii! Nu pot trăi fără să fure!

— De, dacă lucrurile se lipesc singure de cazaci…

— Trebuia să-l ţină bine!

— Văzutu-l-ai? Mare mehenghi!

— Şi cum a mai sărit gardul! Ogar în toată legea…

Vagmistrul Karghin rămase îndărăt câţiva paşi şi, în râsul dezlănţuit în rândurile cazacilor, plecă lancea ameninţător:

— Fugi, jupâne, că te iau în frigare!

Evreul căscă gura înspăimântat şi o luă la fugă. Vagmistrul îl ajunse şi-l plesni cu biciuşca. Grigori văzu cum evreul se împiedică şi se întoarse către vagmistru, cu faţa ascunsă în palme. Sângele ţâşnea printre degetele-i subţiri.

— De ce? strigă el, plângând. De ce?

Vagmistrul rânji, privindu-l tâlhăreşte, cu ochii rotunzi ca nişte nasturi mari, şi răspunse, căutându-şi de drum:

— Ca să nu mai umbli fără rost, dobitocule!

În spatele satului, într-o vâlcea acoperită cu nuferi galbeni şi cu trestii, pionierii isprăveau de reparat un pod lat. Alături duduia şi trepida un automobil; şoferul se frământă de zor în juru-i. Un general gras, cu părul cărunt, cu barbişon, stătea în maşină, rezemat măreţ între perne. Umerii obrajilor îi tremurau ca piftia. Înaintea lui, comandantul Regimentului 12, polcovnicul Kaledin, şi comandantul batalionului de pionieri stăteau smirna, cu mâna la vizieră. Generalul se juca cu cureaua porthărţii şi ţipa cu mânie, adresându-se ofiţerului din regimentul de geniu:

— Ai primit ordin să termini lucrările încă de ieri! Gura! Trebuia să asiguri din timp aprovizionarea cu materiale de construcţie. Nici o vorbă! tună generalul, deşi ofiţerul ţinea gura închisă şi îi tremurau numai buzele. Şi acum, pot eu să trec dincolo? Te întreb, căpitane cum să tre-e-ec?!

Un alt general, mai tânăr, cu mustaţa neagră, aşezat în stânga lui, îşi aprinse cu un chibrit ţigara de foi şi zâmbi. Căpitanul de geniu se înclină şi arătă ceva spre pod. Sotnia trecu pe dinaintea lor şi, lângă pod, coborî în vâlcea. Noroiul negru-roşiatic cuprinse caii mai sus de genunchi; surcele albe din pin lunecau de pe pod, peste capetele şi umerii cazacilor.

Graniţa au trecut-o pe la amiază. Caii săreau peste o bornă vărgată, răsturnată la pământ. Bubuituri de tun răsunau din dreapta. Departe, se zărea un conac cu acoperişuri de ţiglă roşie. Soarele zbicea pământul cu raze verticale; un nor de praf acru se aşternea peste toate. Comandantul regimentului dădu ordin să se trimită o patrulă de vârf; plecă plutonul trei din sotnia a patra sub comanda sotnicului Semionov. Regimentul rânduit pe sotnii rămase în urmă, învăluit într-o pâclă cenuşie. Grupul, alcătuit din peste douăzeci de cazaci, ocoli conacul şi purcese pe drumul brăzdat de o dâră de glod împietrit de arşiţă.

Sotnicul mână patrula vreo trei verste şi se opri să cerceteze harta. Cazacii se îmbulziră grămadă la fumat. Grigori descălecă să slăbească puţin chingile, dar vagmistrul se răsti, cu ochii scânteietori:

— Pe cal, că acuşi îl vezi pe dracu!

Sotnicul aprinse o ţigară şi apoi îşi şterse îndelung binoclul scos din toc. În faţa lor, se întindea stepa pârjolită de arşiţa amiezii. La dreapta se zărea o linie frântă de pădure; un drum pătrundea în ea ca un pumnal. La o verstă şi jumătate se desluşea un sat; ceva mai încolo, un pârâu cu malurile râpoase de argilă şi cu oglinda răcoroasă a apei. Sotnicul privi mult timp prin binoclu, cercetând cu ochii uliţele goale, satul pustiu ca un cimitir. Firul azuriu al apei curgea domol şi îmbietor.

— Bănuiesc că-i satul Koroliovka! rosti sotnicul, arătând într-acolo din ochi.

Vagmistrul nu răspunse şi se apropie de dânsul. Chipul lui spunea limpede: „Dumneavoastră ştiţi mai bine. Noi suntem nişte bieţi oameni mărunţi”.

— Pornim într-acolo, zise sotnicul cu îndoială, punând binoclul la loc şi strâmbându-şi obrazul, ca străpuns de fulgerul unei dureri de măsele.

— Şi dacă dăm peste ei, blagorodnicia voastră?…

— Să fim cu băgare de seamă! Hai, dă-i drumul!

Prohor Zâkov se ţinea tot mai aproape de Grigori. Caii lor păşeau alături. Intrară cu teamă pe uliţa pustie. Fiecare fereastră însemna o primejdie necunoscută, fiecare grajd, cu uşa vraişte, stârnea un simţământ de singurătate şi un fior netrebnic ce luneca de-a lungul spinării. Gardurile şi şanţurile chemau privirile, ca potcoava magnetului. Intraseră ca o haită prădalnică – aşa se ivesc lupii pe lângă case, în nopţile geroase de iarnă – dar uliţele erau pustii. Domnea o tăcere adâncă, nefirească. Printr-o fereastră deschisă răsună nevinovat şi limpede tic-tacul unui ornic, cu bătăi care deodată păreau nişte depărtate împuşcături. Grigori îl văzu pe sotnic tresărind şi întinzând mâna tremurătoare spre tocul revolverului.

Nici o ţipenie în tot satul. Patrula trecu pârâul prin vad; apa se ridica până la pântecele cailor, care intrară de bunăvoie şi se adăpară din mers, printre zăbale, îndemnaţi de călăreţi. Grigori aruncă priviri lacome la apa învolburată; era aproape de el şi totuşi era inaccesibilă; îl atrăgea cu o putere de neîmpotrivit. Dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi sărit din şa, s-ar fi întins fără să se dezbrace, în clipocitul somnolent, ca răcoarea să-i mângâie spatele şi pieptul acoperit cu broboane de sudoare.

De pe colnic, la ieşirea din sat, se zări oraşul. Străzi drepte, ziduri de cărămidă, verzi covoare în grădini, înalte turle de biserici catolice.

Sotnicul se urcă pe creştetul colnicului şi duse binoclul la ochi.

— Iată-i strigă el, arătând cu degetele de la mâna stângă.

Vagmistrul şi, după el, cazacii urcară unul câte unul vârful pârjolit de soare şi priviră cu băgare de seamă la străzile unde forfoteau oameni mici ca furnicile, la pieţele ticsite de convoaie şi de călăreţi. Cu palma streaşină la ochi, Grigori îşi încordă vederea şi desluşi uniformele străine de culoare cenuşie. Tranşee mohorâte, proaspăt săpate, împrejmuiau oraşul; pretutindeni mişunau soldaţii.

— Sunt câtă frunză şi iarbă!… spuse a minunare Prohor, cu glas tânguit.

Ceilalţi tăceau, sugrumaţi de apăsarea aceluiaşi simţământ. Grigori asculta cum îi bate inima zvâcnit (parcă era acolo, în partea stângă, în piept, un om mic, dar foarte greu, care tropotea pe loc), şi-şi dădu seama că, privind la aceşti oameni străini, altceva îl năpădea decât atunci când, la manevre, îi răsărea înainte „inamicul”.

Sotnicul scrise ceva cu creionul în carnetul său de campanie. Vagmistrul alungă cazacii din vârful colnicului; le ordonă să descalece şi se urcă lângă sotnic. Acesta îi făcu semn lui Grigori cu degetul.

— Melehov!

— Ordonaţi!

Grigori sui coasta, dezmorţindu-şi picioarele. Sotnicul îi întinse o hârtie împăturită în patru.

— Calul tău e cel mai bun. Ia-o la galop, la comandantul regimentului!

Grigori vârî hârtia în buzunarul bluzei, coborî coasta, ţinând calul de dârlogi, şi lăsă sub bărbie cureluşa şepcii.

Sotnicul se uită la el cum încalecă şi aruncă o privire pe cadranul ceasului de la mână.

Regimentul se apropia de Koroliovka, când Grigori sosi cu raportul.

Polcovnicul Kaledin ordonă ceva aghiotantului, şi acesta porni spre sotnia întâi învăluit într-un nor de praf.

Sotnia a patra străbătu Koroliovka şi se desfăşură în mare grabă, dincolo de sat, ca la manevre. Sotnicul Semionov galopă de pe colnic, împreună cu cazacii din plutonul trei.

Treptat dispozitivul iniţial de forma unei potcoave se îndreptă. Caii, înţepaţi de streche, scuturau din cap; zăbalele clincheteau. În liniştea nămezii, se auzi vuietul surd al sotniei întâi, care trecea pe lângă ultimele case ale satului.

Podesaulul Polkovnikov, călare pe un cal vioi şi înalt, ţâşni înaintea frontului; trase de dârlogi şi strânse sabia în mână. Grigori îşi ţinea răsuflarea şi aştepta comanda. La flancul stâng, se auzea tropăind surd sotnia întâi, care se desfăşura şi ea, pregătindu-se.

Podesaulul trase sabia din teacă; lama sclipi ca un fulger vânăt.

— So-o-ot-ni-e!… Sabia se lăsă spre dreapta, apoi spre stânga şi căzu înainte, stârnind o clipită de vânt peste urechile calului, ciulite. „Desfăşuraţi la stânga şi înainte”, tălmăci Grigori comanda în minte. Lăncile pentru atac! Sabia afară! Înainte-marş! reteză esaulul comanda şi repezi calul.

Pământul gemu, zdrobit sub copitele cailor. Grigori abia putu să încline lancea (se nimerise în primul şir); calul, încleştat în lavina de călăreţi zvâcni cu tot avântul. Podesaulul Polkovnikov galopa înainte pe câmpul cenuşiu. Ogorul negru, proaspăt arat, se apropia cu o viteză ameţitoare. Sotnia întâi scoase un urlet prelung; răcnetul izbucni mai aprig la sotnia a patra. Caii goneau, depănând picioarele sub pântec şi zvârlind spaţiul în urma lor. Prin vâjâitul ascuţit, Grigori desluşi împuşcăturile încă depărtate. Primul glonţ şuieră undeva, sus de tot, şi ţiuitul tânguitor sfâşie bolta sticloasă a cerului. Grigori strângea la şold lancea fierbinte, cu atâta putere, încât simţi că-l doare; palma i se umezise de năduşeală, ca unsă cu ceva lipicios. Chiotul gloanţelor îl silea să plece capul pe grumazul umed al calului; un miros iute de sudoare îi înţepa nările. Ca prin lentilele aburite ale unui binoclu, vedea creasta mohorâtă a tranşeelor, oamenii în haine cenuşii alergând spre oraş. Mitraliera aşternea mereu un evantai şuierător şi răsfirat de gloanţe, care zburau peste capetele cazacilor, pentru ca după o clipă să împroaşte din ţărână nori de colb în faţa lor şi sub copitele cailor.

Omuleţul care se zvârcolise în pieptul lui Grigori înainte de atac amorţise acum. Nu mai simţea decât vâjâituri în urechi şi o durere în degetele piciorului stâng.

Gândurile lui sleite de frică se încâlceau sub ţeastă într-un ghem greu, de plumb.

Horunji Leahovski căzu cel dintâi de pe cal. Prohor veni peste el în galop.

Grigori aruncă ochii înapoi, şi în minte i se întipări priveliştea de-o clipă calul lui Prohor sărind peste ofiţerul întins la pământ, rânjind, rostogolindu-se şi frângându-şi gâtul; Prohor, smuls din şa de icneala loviturii, se prăvăli şi el. Grigori n-avea să mai uite niciodată gingiile trandafirii ale calului cu dinţii albi şi pe Prohor, prăbuşit la pământ şi strivit sub copitele unui cal de cazac ce venea galopând în urma lui. Nu auzise ţipătul, dar, după chipul lui Prohor, cu gura schimonosită şi cu ochii lui de viţel ieşiţi din găvane, înţelese că a scos un ţipăt îngrozit şi neomenesc. Mai căzură apoi şi alţii. La rând, cazaci şi cai. Prin ceaţa lacrimilor cu care vântul îi împânzise ochii, Grigori privea ţintă înainte la spuza cenuşie de austrieci, care fugeau din tranşee.

Sotnia, dezlănţuită din sat ca un puhoi bine închegat, se răsfiră, se împrăştie, se fărâmă. Primele rânduri, în care gonea şi Grigori, se apropiau de tranşee; ceilalţi ropoteau undeva, în spatele lor.

Un austriac înalt, cu sprâncene bălane, trase de la câţiva paşi în Grigori. Dogoarea glonţului îi fripse obrazul. Grigori îndreptă lancea spre austriac şi trase de dârlogi din răsputeri. Izbitura fu atât de grozavă, încât lancea străpunse austriacul ridicat în picioare şi intră până aproape de coardă. Grigori nu mai avu timp s-o smulgă şi o lăsă să cadă sub greutatea trupului care se nărui în ţărână; simţise prin lance tremurul şi spasmele omului doborât, prăvălit pe spate (i se vedea numai bărbia ascuţită, nerasă), strângând lancea între degete şi zgâriind-o cu unghiile. Descleştându-şi mâna, Grigori apucă în palma amorţită minerul sabiei.

Austriecii o luară la fugă pe uliţele mahalalelor. Caii cazacilor zvâcneau în salturi peste uniformele cenuşii.

După ce Grigori şi-a lăsat lancea din mână, a întors calul, fără să ştie în primele clipe de ce. Privirea lui căzu pe vagmistrul care rânjea şi, trecând pe dinaintea lui în galop, Grigori îşi lovi calul cu latul sabiei, iar Roibul încordă grumazul, purtându-l valvârtej de-a lungul străzii.

Un austriac fără armă, cu chipiul strâns în mână, fugea năuc pe lângă grilajul de fier al unei grădini. Grigori îi văzu ceafa groasă şi gulerul leoarcă de sudoare. Îl ajunse, înfierbântat de bezmeticul iureş din jurul lui, ridică sabia. Austriacul alerga de-a lungul zăbrelelor de fier. Lui Grigori îi venea peste mână să-l lovească cu stânga, dar, plecându-se în şa şi ţinând sabia pieziş, o izbi în tâmpla austriacului. Fără să scoată un strigăt, omul îşi acoperi rana cu palma şi se răsuci brusc cu spatele spre gard. Neputând să ţină calul în frâu, Grigori trecu mai întâi prin faţa lui; se întoarse însă şi veni către dânsul în trap. Faţa pătrată a austriacului, lungită de spaimă, era neagră ca tuciul. Îşi lipise mâinile de cusătura pantalonilor şi mişca mărunt în neştire buzele cenuşii. Sabia îi smulsese de pe tâmplă o fâşie de piele care atârna pe obraz ca o zdreanţă roşie. Sângele gâlgâia în şiroaie pe tunică.

Privirea lui Grigori se încrucişă cu privirea austriacului; în ochii tulburi ai rănitului se căscase spaima morţii. Omul îndoi genunchii, încet; un horcăit întretăiat îi bolborosea în gât. Grigori închise ochii şi ridică sabia. Lovitura despică ţeasta în două. Austriacul se prăbuşi la pământ, desfăcând mâinile, parcă ar fi lunecat; ţeasta crăpată răsună sinistru pe caldarâm. Calul sforăi, sări în lături şi-l duse pe Grigori în mijlocul străzii.

Împuşcăturile trosneau tot mai răzleţe pe uliţe. Pe lângă Grigori trecu un cal acoperit de spumă, trăgând după el un cazac mort. Era cu piciorul prins în scară, şi calul îl târa, izbindu-i de pietre trupul stâlcit şi straiele hrentuite.

Grigori apucă să vadă numai lampasul roşu de la nădragi şi bluza verde, sfâşiată şi răsucită ghem deasupra capului.

O ceaţă ca de plumb i se lăsă pe creştet. Descălecă şi-şi scutură fruntea. Prin faţa lui săgetară în goană cazaci din sotnia a treia, care sosise din urmă. Câţiva duceau un rănit pe o manta; o droaie de austrieci prizonieri trecură mânaţi la trap. Alergau grămadă, în turmă cenuşie; tropotul bocancilor cu ţinte răsuna sinistru. Chipurile lor se amestecau în ochii lui Grigori, ca o singură pată vâscoasă de humă. Aruncă dârlogii şi, fără să ştie de ce, se apropie de soldatul austriac răpus de mâna sa. Zăcea în acelaşi loc, lângă grilajul care părea o panglică străvezie; palma vânătă şi murdară era întinsă ca pentru a cere de pomană. Grigori îi privi faţa. Îi păru mică, aproape de copil, în ciuda mustăţii pleoştite şi a gurii schimonosite şi severe, chinuită – cine ştie, de suferinţă sau poate de o viaţă amară.

— Hei, tu, strigă un ofiţer necunoscut, care trecea prin mijlocul străzii. Ce căşti gura?

Grigori se uită la cocarda albă, plină de praf, şi se-ndreptă, împleticindu-se, spre calul său. Mergea greoi, parcă ar fi purtat pe umeri o povară copleşitoare. Uimirea şi scârba îi strângeau inima. Prinse în mână scara şi timp îndelungat nu putu să ridice piciorul ţeapăn.

A doua zi după plecarea de acasă, cazacii din a doua serie de mobilizare din Tatarski şi din satele meriege înnoptară în satul Eia. Cei din capătul de jos al aşezării se ţineau deoparte de cei din capătul de sus. Iată de ce Petro Melehov, Anikuşka, Hristonea, Stepan Astahov, Ivan Tomilin şi alţii poposiră în aceeaşi casă. Gazda, un moşneag înalt şi vlăguit, veteran din războiul cu turcii, legă vorba.

Cazacii tolăniţi jos, pe păturile întinse în bucătărie şi în odaie, îşi fumau cele din urmă ţigări înainte de a închide ochii.

— Va să zică, mergeţi la război, voinicilor?

— La război, moşule!

— Se vede treaba că ăsta n-are să semene cu războiul ălălalt, când cu turcii. Acuma doară s-au născocit alte ş-alte arme…

— Nici o deosebire. Tot un drac! Cum căsăpeau oamenii în războiul cu turcii, aşa au să-i căsăpească şi acum! mormăi Tomilin, mâniindu-se cine ştie împotriva cui.

— Te întăriţi degeaba, puiul moşului! Îţi spui eu că are să fie alt soi de război.

— Asta, fără doar şi poate! încuviinţă Hristonea, cu un căscat prelung, apăsând ţigara pe unghie s-o stingă.

— Ne-om bate şi noi oleacă! întări Petro Melehov, căscând, făcând semnul crucii pe buze şi acoperindu-se cu mantaua.

— Iată ce vă rog, băieţi! rosti bătrânul. Da vă rog din suflet, luaţi aminte la ce-oi spune.

Petro dădu deoparte poala mantalei şi trase cu urechea.

— Ţineţi bine minte, urmă unchiaşul. De vrei să trăieşti, să ieşi teafăr din învălmăşeala morţii, trebuie să ţii seama de rânduiala dreptăţii omeneşti.

— Care rânduială? întrebă Stepan Astahov, întins la margine.

Zâmbi cu neîncredere. Începuse să zâmbească încă de pe când auzise că va izbucni războiul. Războiul îl atrăgea: frământarea tuturora, durerea altora îi potoleau propria lui obidă.

— Iată care rânduială: la război, nu pune mâna pe avutul altuia. Una la mână. Să te ferească Dumnezeu să te atingi de femei; apoi, mai trebuie să ştii şi o rugăciune anume.

Printre cazaci se iscă mare mişcare; începură a vorbi toţi dintr-o dată:

— Avutul altuia? Doar de-i putea să ţi-l păstrezi pe al tău!

— Cum să nu te atingi de femei? Înţeleg, nu cu sila, da' dacă merge de bunăvoie?

— Da' ce, poţi să rabzi?

— D-apăi aia-i că nu!

— Şi care-i rugăciunea?

Moşneagul îi privi cu asprime şi le răspunse tuturor cu o singură predică:

— Nu trebuie să te atingi. Mare păcat. De nu rabzi, s-a zis cu tine, sau te pomeneşti rănit; după asta, te-nveţi minte, dară îi prea târziu… Să vă spui şi rugăciunea. Am făcut tot războiul cu turcii: moartea mă apăsa pe umeri ca o raniţă, da' am rămas în viaţă, numai mulţumită ăstei rugăciuni…

Merse în odaie, scotoci pe după icoane şi aduse o foaie de hârtie, boţită, şi îngălbenită de vreme.

— Iacătă! Sculaţi-vă de scrieţi-o. Că mâine aveţi să vă vedeţi de drum înainte de cântatul cocoşului, nu?

Despături cu foşnet foaia pe masă şi se dădu la o parte. Anikuşka se sculă cel dintâi. Pe faţa-i spână, ca de muiere, tremurau umbre ciudate la flacăra legănată de vântul care se strecura printr-o crăpătură a ferestrei. Toţi ceilalţi, afară de Stepan, se aşezară la masă şi începură să copieze. Anikuşka o scrise cel dintâi pe o filă ruptă dintr-un caiet, o împături şi o legă cu şnurul de care îi atârna crucea la gât. Stepan legănând piciorul, îl luă în râs:

— Ai făcut şi tu bun cuibar pentru păduchi. Nu se prăsesc bine pe şnur; le-ai făcut şi o colibă de hârtie. Ha!

— Ia ascultă, voinice! De nu crezi, mai bine ţine-ţi gura! îl întrerupse cu asprime moşneagul. Nu te pune de-a curmezişul altora şi nu batjocori credinţa. E ruşine şi-i păcat!

Stepan tăcu, zâmbind; ca să risipească stinghereala, Anikuşka îl întrebă pe bătrân:

— Rugăciunea pomeneşte de baltag şi de săgeată. Ce rost o fi având?

— D-apoi rugăciunea asta pentru iureş a fost făcută în vremurile de demult. Răposatul bunicu-meu o avea de la bunicul lui. Poate că-i şi mai veche. Odinioară, se mergea la război cu arcul şi cu baltagul.

Fiecare copia câte o rugăciune, care cum îi plăcea.

„RUGĂCIUNE PENTRU A FI FERIT DE FLINTĂ.

Binecuvântează doamne! Un stei alb stă pe un munte ca un cal. Apa nu pătrunde în stei; tot aşa să nu pătrundă în mine, robul lui Dumnezeu, în trupul tovarăşilor mei de oaste şi al calului meu nici o săgeată şi nici un glonte. Precum sare ciocanul de pe nicovală, tot aşa să sară glontele de pe mine; precum se-nvârte piatra la moară, aşijderea săgeata să se învârtă, să nu mă ajungă nicicând. Soarele şi luna lumineze pentru mine, robul lui Dumnezeu, ca să-mi dea putere. Dincolo de deal îi un lacăt; am să-l încui, am să arunc cheile în mare, sub Altor, piatra albă pre care n-o vede nici vrăjitorul, nici vrăjitoarea, nici călugărul, nici călugăriţa. Apa nu fuge nicăieri din mare, din noian şi nu-i chip să numeri firele de nisip; aşa şi mie, robul lui Dumnezeu, nimeni să nu-mi facă nimic rău. În numele tatălui şi al fiului, şi al sfântului duh. Amin.” „RUGĂCIUNE PENTRU LUPTĂ.

Este o mare, un noian; în această mare, în acest noian îi o piatră albă, Altor; pe Altor stă un om de piatră, înalt de douăzeci şi şapte de coţi. Să nu mă îmbraci pre mine, robul lui Dumnezeu, pre tovarăşii mei de oaste cu veşmânt de piatră, de la răsărit la apus, de jos, de la pământ, până sus, în cer; să ne fereşti de tăiş de paloş, de suliţă de oţel şi de baltag, de lănci cu oţel şi fără de oţel, de cuţit, de bardă, de ghiulea de tun, de plumbi şi de arme ucigaşe, de săgeţi cu pene de vultur, de lebădă şi de gâscă, şi de cocor şi de dropie, şi de corb; de flinte turceşti, crâmlene şi austriece, de vrăjmaşul nogai, de tătari, de litveni, de nemţi, de silezieni şi de calmuci. O, sfinţi părinţi! O, puteri cereşti, ocrotiţi-mă pe mine, robul domnului. Amin.” „RUGĂCIUNE PENTRU IUREŞ.

Preacurată, preasfântă stăpână maica domnului şi doamne Isuse Hristoase, mântuitorule! Binecuvântează-mă, doamne, pre mine, robul lui Dumnezeu, şi pre tovarăşii mei de oaste, câţi sunt laolaltă cu mine, care merg la luptă; învăluieşte-ne într-un nor; apără-ne prin sfânt cerescul zid de piatră, sfinte Dmitri Solunski; ocroteşte-mă pe mine, robul lui Dumnezeu, şi pe tovarăşii mei din tuspatru părţile; oamenii răi să nu ne puşte, să nu ne lovească baltagul, să nu ne pălească cu securea, să nu ne junghie şi să nu ne taie cu cuţitul, nici un tânăr, nici un bătrân, niciunul smead, niciunul negru, nici un eretic, nici un vraci şi nici un vrăjitor. Totul îi înaintea mea, robul lui Dumnezeu, siromah şi osândit. Pe mare, pe noian, preste ostrovul pre nume Buian, pe el îi un stâlp de fier; pe stâlp îi un om de fier, proptit într-un toiag de fier, şi pune la popreală fierul, şi oţelul, şi cositorul albastru, şi plumbul, şi toate săgeţile trase: „Du-te, fierule, de la robul lui Dumnezeu, şi de la tovarăşii mei de oaste, şi de la calul meu; treci pe alături şi intră în pământul care te-a născut. Meargă săgeata de lemn înapoi în pădure, iară pana, în pasăre, muma ei, iară cleiul, la peşte”. Ocroteşte-mă pre mine, robul lui Dumnezeu, cu pavăza de aur împotriva sabiei şi a plumbilor, împotriva ghiulelelor, împotriva baltagului şi împotriva cuţitului. Trupul meu să fie mai tare ca platoşa. Amin.”

Cazacii purtară cu ei rugăciunile copiate, atârnate la gât sub cămăşi. Le legaseră de iconiţe, de binecuvântările mamelor, de săculeţe cu pământ natal, dar moartea lovea şi pe cei care purtau rugăciunile.

Leşurile lor au putrezit pe câmpiile Galiţiei şi ale Prusiei Orientale, în Carpaţi şi-n România, peste tot unde se învâlvora văpaia războiului şi unde caii cazacilor îşi lăsară urmele copitelor.

Îndeobşte cazacii din ţinuturile Donului de sus, din staniţele Elanskaia, Vioşenskaia, Migulinskaia şi Kazanskaia, din despărţământul militar al Doneţului erau încorporaţi în Regimentele 11 şi 12 şi în Regimentul de gardă imperială „Atamanski”.

În 1914, o parte din cazacii chemaţi sub steag din staniţa Vioşenskaia, prin abatere, fură vărsaţi în Regimentul 3 de cazaci de Don „Ermak Tomifeevici”, alcătuit numai de localnicii din districtul Ust-Medvediţi. Între alţii, în acest Regiment 3, se nimeri şi Mitka Korşunov.

Regimentul se afla cantonat la Vilno, dimpreună cu mai multe unităţi din Divizia a 3-a cavalerie. În iunie, sotniile plecară din oraş cu caii la păşune.

Era o zi de vară posomorâtă şi călduţă. Turme de nori plutitori se grămădeau pe cer, perdeluind soarele. Regimentul mergea în coloană de marş. Fanfara vuia. Domnii ofiţeri, adunaţi pâlc, călăreau îmbrăcaţi în bluze uşoare, cu şepci de campanie; fumul albăstrui al ţigărilor plutea deasupra lor.

De amândouă laturile drumului, ţărani şi ţărănci frumos îmbrăcate coseau iarba şi se uitau, cu palma streaşină la ochi, după coloanele de cazaci.

Caii asudau văzând cu ochii, o spumă gălbuie se săpunea între picioare, iar vântul uşor, care adia dinspre miazăzi şi răsărit, nu usca sudoarea, ci sporea năduful dospit de aburi.

La jumătatea drumului, lângă o margine de sat, un mânz de un an se aţinu după sotnia a cincea. Ţâşnise din ogrăzi şi, zărind ceata deasă de cai, necheză şi galopă în curmezişul drumului. Coada, pufoasă încă, flutura în bătaia vântului; copitele rotunde ca nişte scoici ridicau nori cenuşii de praf, care se lăsau pe iarba călcată de pe şleau. Galopă până la primul pluton şi împunse poznaş cu botul calul vagmistrului în şold. Calul zvârli din picioare, dar nu se îndură să-l pălească, parcă oprit de milă.

— Fugi mă, prostănacule! strigă vagmistrul, ridicând biciuşca.

Cazacii pufniră în râs, înveseliţi de înfăţişarea familiară şi plăcută a acestui căluţ. Deodată se întâmplă ceva neprevăzut: noatenul îşi despică drum cu obrăznicie printre rânduri şi plutonul se desfăcu, pierzându-şi alinierea şi destrămându-şi formaţia. Cazacii îndemnau caii, care se frământau nehotărâţi pe loc. Încleştat între rânduri, mânzul mergea, cercând să muşte calul de lângă el.

Comandantul sotniei sosi în galop.

— Ce se petrece aici? întrebă el.

În locul unde se strecurase nesocotitul mânz, caii se smuceau şi sforăiau, cazacii zâmbeau lovindu-l cu biciuşca, plutonul se mişca dezordonat, unii veneau din spate, şi se înghesuiau; comandantul galopa cu mânie, dinspre sotnie, pe marginea drumului.

— Ce-i aici? tună el din nou, îndreptând calul spre mijlocul plutonului.

— Un mânz…

— A intrat în mijlocul nostru…

— Nu-l poţi alunga, puiul de diavol?

— Loveşte-l cu biciuşca! Nu-l cruţa!

Cazacii surâdeau cu un aer vinovat, strângând dârlogii cailor întărâtaţi.

— Vagmistru! Domnule sotnic! Ce-i porcăria asta?! Faceţi ordine în pluton! Asta mai lipsea!…

Comandantul sotniei galopă înainte. Calul său lunecă, şi picioarele dinapoi i se-nfundară în şanţul de lângă drum. Îi dădu pinteni, şi calul sări din şanţ pe creasta acoperită cu romaniţă şi cu lobodă. Ceata de ofiţeri se opri mai departe. Un ofiţer superior, cu capul lăsat pe spate, îi trăgea dintr-o ploscă, odihnind o mână părinteşte pe oblâncul ferecat şi împodobit al şeii.

Vagmistrul împrăştie plutonul şi, înjurând de mama focului, alungă mânzul dincolo de drum. Plutonul îşi strânse din nou rândurile. Trei sute de ochi îl urmăreau pe vagmistru: el se ridică în scări şi plecă în trap după mânz; acesta se tot oprea şi îşi proptea crupa mânjită cu balegă de calul înalt al vagmistrului; apoi o luă din nou la trap, cu coada întinsă; vagmistrul nu reuşea să-l croiască cu biciuşca pe spinare, îl nimicea mereu peste coada lui de puf. Coada pălită de şfichi se lăsa, dar după o clipă flutura din nou în vânt.

Toţi cazacii râdeau. Râdeau şi ofiţerii; chiar pe faţa posomorâtă a esaulului se ivi o chinuire, care voia să fie zâmbet.

În rândul trei, plutonul unu, Mitka Korşunov călărea împreună cu Mihail Ivankov, cazac din satul Karghin, staniţa Vioşenskaia, şi cu Kozma Kriucikov din Ust-Hopiorskaia. Ivankov, cu chipul cioplit ca din topor, cu umerii largi, era om tăcut; Kriucikov, poreclit „Cămila”, adus din spate şi ciupit niţel de vărsat, dimpotrivă, îl întărâta pe Mitka. Cazac „bătrân”, cu milităria aproape încheiată – după o lege nescrisă nicăieri la regulament – ca orice vechi cazac se bucura de dreptul să le facă nădufuri celor tineri, să-i dăscălească şi să-i bată cu centura pentru nimica toată. Era rânduiala că, pentru orice vină, un cazac din contingentul 1913 să primească treisprezece lovituri, iar unul din contingentul 1914, paisprezece centiroane; vagmiştrii şi ofiţerii încurajau aceste datini, socotind că într-asemenea chip cazacii se vor deprinde să fie respectuoşi cu superiorii, nu numai după grad, ci şi după vârstă.

Kriucikov, care căpătase galon proaspăt de pricaznâi16, stătea cocoşat în şa, ca o pasăre, cu umerii lăsaţi în jos.

Cu pleoapele întredeschise, căta la un nor cenuşiu, lăbărţat, şi, adresându-se lui Mitka, îşi îngroşa vocea ca esaulul Popov, comandantul butucănos al sotniei.

— Ia spune, Korşunov, cum îl cheamă pe comandantul sotniei noastre?

Mitka făcuse de multe ori cunoştinţă cu centironul, pentru dârzenia şi îndărătnicia lui, şi de aceea luă acum o înfăţişare smerită.

— Domnul esaul Popov, domnule vechi cazac!

— Cum?

— Domnul esaul Popov, domnule vechi cazac!

— Altceva te-am întrebat! Spune cum i se zice acilea, între noi, cazacii.

Ivankov clipi speriat către Mitka; gura lui cu o buză despicată strivi un zâmbet. Mitka întoarse capul şi-l zări pe esaul apropiindu-se.

— Hai, răspunde!

— Pe dumnealui îl cheamă domnul esaul Popov, domnule vechi cazac!

— Aşa? Paisprezece centuri! Spune, ticălosule!

— Nu ştiu, domnule vechi cazac!

— Las' c-om ajunge la fâneaţă, spuse Kriucikov cu vocea lui naturală, ş-o să-l vezi tu pe dracu! Răspunde, când eşti întrebat!

— Nu ştiu.

— Cum, lepră, nu-i cunoşti porecla?

Mitka auzea din spate cum păşea încet, hoţeşte, calul esaulului şi tăcea.

— Hai! zise Kriucikov şi se strâmbă cu răutate.

În spate, cazacii chicotiră. Kriucikov nu pricepu de ce râdeau; i se păru că râd pe seama lui, de aceea-izbucni:

— Ia seama, Korşunov! Când om ajunge, o să-ţi ard cincizeci de curele!

Mitka clătină din umeri şi se hotărî:

— Cernoguz17!

— Aha! Asta-i!

— Kriuci-ko-ov! strigă un glas la spatele lui.

„Domnul vechi cazac” tresări în şa şi luă o poziţie plină de respect.

— Ce născoceşti tu aici, netrebnicule? începu esaulul Popov, venind cu calul alături de calul lui Kriucikov. De ce-i înveţi de-alde astea pe tinerii cazaci? Răspunde!

Kriucikov clipi mărunt cu ochii strânşi; un val de sânge îi împurpură obrajii. Cineva râdea înapoia lui.

— Pe cine l-am învăţat minte acum un an, hai? Pe care mutră mi-am rupt o unghie? vârî esaulul sub nasul lui Kriucikov degetul mic, cu o unghie lungă şi ascuţită, zbârlindu-şi mustaţa. Să nu te mai aud vorbind aşa ceva! Ai auzit, frăţioare?

— Am înţeles, s'trăiţi, blagorodnicia voastră!

Esaulul zăbovi o clipă; se dădu într-o parte, struni calul şi lăsă sotnia să treacă pe dinaintea lui. Sotniile a patra şi a cincea porniră în trap.

— Sotnie, trap-marş!

Kriucikov îşi potrivi centura, se uită la esaulul care rămăsese în urmă şi, îndreptând lancea, clătină capul cu un aer nepăsător:

— Al naibii Cernoguz! De unde o mai fi răsărit?

Năduşit de râs, Ivankov povesti:

— Mergea de mult înapoia noastră. A auzit tot ce spuneai, aşa c-o fi priceput el unde voiai s-o aduci cu vorba…

— Barem de mi-ai fi făcut semn cu ochiul, nărodule!

— Da' ce mă priveşte pe mine?

— Aşa! Ce te priveşte?… Paişpe cătărămi pe pielea goală!

Sotniile fură cantonate la conacele boiereşti din împrejurimi. Ziua, cazacii coseau pentru moşieri trifoi şi iarbă din livezi; noaptea, păşteau caii împiedicaţi pe păşunile ce le fuseseră hotărâte, jucau cărţi pe lângă focuri, povesteau basme şi se hârjoneau.

Sotnia a şasea lucra la un mare moşier polonez, Schneider. Ofiţerii locuitu într-unul din pavilioane, jucau cărţi, chefuiau şi dădeau târcoale fetei logofătului. Cazacii îşi instalaseră tabăra la trei verste de conac. În fiecare dimineaţă, domnul logofăt venea aici într-o trăsură de curse: leahul rotofei şi plin de măreţie cobora din trăsură, dezmorţindu-şi picioarele grase, şi-i saluta totdeauna pe „cazaci”, fluturând şapca albă cu viziera lăcuită.

— Vină să coseşti cu noi, pane!

— Vină să mai lepezi o ţâră din cea osânză! Ia o coasă, că ajungi damblagiu!… răsunau strigăte printre şirurile de cazaci în cămăşi albe.

Polonezul zâmbea cu sânge rece, îşi ştergea cu batista brodată chelia trandafirie şi trecea, ca să arate vagmistrului noile loturi care trebuiau cosite.

Bucătăria venea la amiază. Cazacii se spălau şi se duceau cu gamelele.

Mâncau tăcuţi; în schimb în repaus, o jumătate de ceas îşi răscumpărau tăcerea, tăifăsuind de zor.

— Rău soi de iarbă pe-aici! Nu-i ca a noastră din stepă, sireaca!

— N-are pir mai de loc.

— La noi, pe Don, au cosit fâneţele.

— Isprăvim şi noi ca mâine. Ieri a fost lună nouă; acuşi vin ploile.

— Zgârcit al naibii, leahul! Pentru treaba asta ar putea să dea barem câte un clondir de căciulă.

— Oh, oh, oh, dară pentru un clondir e în stare să… şi-n biserică!

— Măi, fraţilor, cum vine asta? Cu cât îi omul mai bogat, cu atâta-i mai zgârcit?

— Asta să-l întrebi pe ţar.

— Care a văzut-o pe fata boierului?

— Da' ce?

— Grăsuţă bucăţică!

— Bucăţică de ce? De mieluţă?

— Aha!

— Aş muşca şi eu cu dinţii din ea!

— O fi au ba adevărat că unul din cimotiile ţarului a cerut-o de nevastă?

— Da' tu ce credeai? O halviţă ca asta nu-i pe potriva unuia de rând!

— Băieţi, am auzit una lată: cică ţarul ne va trece în rivistă.

— Când motanul n-are ce face…

— Lasă şaga, Taras!

— Dă-mi şi mie un fum!

— Al dracului pomanagiu! Tot umbli cu mâna întinsă, parc-ar cerşi la uşa bisericii.

— Uitaţi-vă, cătanelor: Fedotka are lulea, da n-are mahorcă în ea…

— A rămas numai cenuşa.

— Beleşte-ţi ochii, bă! Are foc într-însa cât are ş-o muiere frumoasă!

Stăteau tolăniţi pe pântec. Fumau. Îşi prăjeau spinările roşite la soare. Mai încolo, cinci cazaci mai vechi descoseau pe unul tânăr.

— Din care staniţă eşti, bă?

— Din Elanskaia.

— Va să zică te tragi din ţapi, ai?

— Da.

— Şi cu ce s-aduce sarea la voi?

Kozma Kriucikov stătea tolănit pe o cergă; îi era urât şi-şi răsucea mereu pe după deget firele rare ale mustăţii.

— Cu caii…

— Şi mai cum?

— Cu boii.

— Da' cum se cară ochenele din Crimeia? Sunt nişte boi d-ăia cu cocoaşe în spinare… Ăi de halesc buruieni ţepoase… Cum le spune?

— Cămile.

— Ha-ha-ha! Ho-ho-ho!

Kriucikov se sculă alene, cocoşat ca o cămilă; întinse gâtul bronzat ca şofranul, cu mărul lui Adam ieşit afară, se îndreptă către cel ce grăise, scoţând centura:

— Culcă-te!

Seara, pe câmp, cântau lângă focuri, cufundaţi într-un întuneric pal de iunie.

A plecat cazacul tânăr spre o ţară de departe Calul cel corbiu şi aprig pe străine căi să-l poarte, Iar pământul ţării sale: l-a lăsat pentru vecie… se tânguie un tenor subţire, ca de argint; başii întind un zăbranic de catifea, îndurerat:

El la vatra părintească, înapoi n-o să mai vie.

Tenorul se ridică treptat, făcând să tremure cele mai sfâşietoare strune:

În darn tânăra cazacă îl aşteaptă pe iubit, Tot privind spre miazănoapte din zori până-n asfinţit;

Ea cu ochii stinşi aşteaptă, tot aşteaptă, poate vine Sufletul ei drag, cazacul cel plecat în ţări străine.

Multe voci îi ţin isonul. Cântecul e adânc şi îmbătător, ca o băutură tare.

Dincolo de munţii falnici, unde vijelia urlă, Unde iarna gerul crâncen bântuie, sunând din surlă, Unde, strânşi pinii şi brazii stau ameninţând să cadă, Doarme somn de veci cazacul, ca în giulgiu, sub zăpadă.

Vocile deapănă povestea simplă a vieţii căzăceşti; un alt tenor se înalţă în tremur, ca o ciocârlie deasupra pământului reavăn în aprilie:

Pe străin pământ, cazacul se ruga de toţi, murind, O înaltă moviliţă, să-i ridice pe mormânt.

Şi, odată cu el, se întristează şi başii:

Lăsaţi florile să umple moviliţa, şi pe ea Or să crească şi călinii, florile din ţara mea.

Lângă alt foc, sunt puţini, şi cântecul e altul:

Vin corăbii din Azov, Marea-i furtunoasă, S-a-nturnat la mândru-i Don Atamanu-acasă.

Iar la al treilea foc, ceva mai încolo, un cazac guraliv, tuşind din pricina fumului, născoceşte meşteşugite şi ciudate poveşti. Toţi îl ascultă cu luare-aminte şi, din timp în timp, când eroul povestirii se descurcă cu dibăcie din toate peripeţiile puse la cale de necurat sau de muscali, o plesnitură cade cu zgomot peste carâmbul unei cizme, care luceşte în lumina focului, şi un glas răguşit strigă cu uimită încântare:

— Ah! Straşnic… Grozav a învârtit-o, hoţomanul!

Vocea curgătoare a povestitorului i-o dă înainte cu povestirea.

O săptămână după sosirea regimentului la păşune, esaulul Popov chemă pe potcovarul sotniei şi pe vagmistru.

— Cum merg caii? se adresă el vagmistrului.

— Bine, blagorodnicia voastră! Chiar foarte bine. Caii mai slabi şi-au căptuşit spinările.

Esaulul îşi răsuci mustaţa neagră, în chip de săgeată (de aceea era poreclit Cernoguz18), şi spuse:

— Comandantul regimentului a ordonat să cositoriţi scările şi zăbalele. Majestatea-sa împăratul va trece regimentul în revistă. Să lucească toate: şi şeile, şi toate cele. Cazacii – să-ţi râdă ochii când te-i uita la ei. Când au să fie gata toate, frăţioare?

Vagmistrul îl privi pe potcovar. Potcovarul îl privi pe vagmistru, şi amândoi se uitară la esaul.

Vagmistrul rosti:

— Poate până duminică, blagorodnicia voastră? şi îşi atinse cu degetul, tacticos, mustaţa veşnic mucedă de nicotină.

— Bagă bine de seamă! îl preveni ameninţător esaulul.

Apoi vagmistrul plecă, însoţit de potcovar.

Din acea zi, începură pregătirile pentru revistă. Mihail Ivankov, fiu de potcovar şi Karghin, el însuşi potcovar de seamă, ajută la cositoritul scărilor şi al zăbalelor; alţii zoreau peste fire, ţesălau caii, curăţau căpestrele, frecau cu praf de cărămidă zăbăluţele şi părţile de metal ale harnaşamentului.

După o săptămână, regimentul strălucea ca un bănuţ nou de argint. Totul sclipea, începând de la copite până la chipurile cazacilor. Polcovnicul Grecov, comandantul regimentului, veni sâmbătă, trecu trupa în revistă şi mulţumi domnilor ofiţeri şi cazacilor pentru zelul şi brava lor înfăţişare.

Firul albastru al zilelor de iulie se depăna încet. Caii se îngrăşau de hrană bună; numai cazacii se frământau, munciţi de bănuieli; nimeni nu sufla o vorbă de vizita împărătească. O săptămână trecu în presupusuri, în pregătiri şi exerciţii. Apoi veni ordinul, ca o lovitură de măciucă: regimentul pleacă la Vilno.

Ajunseră pe seară. Un nou ordin străbătu sotniile: să se predea la magazie lădiţele cu efectele cazacilor şi să fie gata pentru un eventual marş.

— Ce-o fi asta, blagorodnicia voastră? se frământau cazacii, încercând să afle adevărul de la comandanţii de plutoane.

Ofiţerii ridicau din umeri. Ar fi dat şi ei un galben, ca să cunoască adevărul.

— Nu ştiu…

— Facem manevre în faţa împăratului?

— Până acum, nimic nu se ştie.

Acestea erau răspunsurile date de ofiţeri, pentru a-i linişti pe cazaci. La 19 iulie, spre seară, ordonanţa comandantului de regiment prinse o clipă pentru a-i şopti prietenului său, cazacului Mrâhin, din sotnia a şasea, care era de planton la grajd:

— Războiul, frăţioare!

— Minţi?!

— Să mă bată Dumnezeu. Da' tu ţine-ţi gura!

A doua zi dimineaţa, regimentul fu adunat în linie, pe divizioane. Geamurile prăfuite ale cazărmii aveau luciri negre. Regimentul aştepta să vină comandantul.

Esaulul Popov, călare pe un cal voinic, era în faţa sotniei a şasea. Ţinea strâns dârlogii cu mâna stângă, vârâtă într-o mănuşă albă; calul încovoia gâtul ca un arc şi-şi freca botul de muşchii pieptului.

Comandantul regimentului apăru de după colţul cazărmii şi opri calul în faţa frontului. Aghiotantul scoase batista, ţinând degetul mic îndepărtat cu eleganţă, dar n-apucă să-şi sufle nasul. În liniştea încordată ca un arc, polcolnicul începu:

— Cazaci!

„Acu e acu!”, îşi zise fiecare.

O nerăbdare aprigă se înstăpâni în jur. Mitka Korşunov lovi calul cu călcâiul, supărat că se lăsa când pe un picior, când pe celălalt. Alături, Ivankov, încordat şi ţeapăn ca un mort, asculta cu gura deschisă, în care se vedea dantura ştirbă şi negricioasă. Kriucikov închidea pleoapele şi se cocoşa înapoia lui; mai încolo era Lapin, mişcând ciudat urechile, ca un cal; dincolo de el, se vedea gâtul şonţit ras al lui Şcegolkov.

— Germania ne-a declarat război!…

Un freamăt uşor trecu printre şirurile aliniate, ca şi cum vântul ar fi stârnit valuri într-un lan de orz copt, cu paiele cenuşii. Nechezatul unui cal izbi auzul, ca un ţipăt strident. Ochi rotunjiţi şi guri căscate se întoarseră spre sotnia întâi, la flancul stâng, de unde pornise nechezatul.

Polcovnicul vorbea mereu; îşi ticluia cuvintele într-un anumit fel, cercând să aţâţe simţământul de mândrie naţională; dar pe dinaintea ochilor a mii de cazaci nu se perinda imaginea drapelelor duşmane, plecate la picioarele lor, ci treburile de toate zilele, mai aproape de firea omenească: nevestele, copiii, ibovnicele, care le apăreau ţipând şi plângând, bucatele nestrânse, satele pustii, staniţele… „Peste două ore îmbarcarea în trenuri!” Numai asta se întipări în mintea fiecăruia.

Soţiile ofiţerilor, adunate nu departe, plângeau în batiste. Cazacii se împrăştiară în pâlcuri prin cazarmă. Sotnicul Hoprov îşi ducea soţia, o poloneză blondă şi însărcinată, purtând-o aproape în braţe.

Regimentul porni cântând spre gară; glasul cazacilor acoperi fanfara, care tăcu la jumătatea drumului. Soţiile ofiţerilor veneau în trăsuri; o mulţime pestriţă se înghesuia pe trotuar; nori albi de praf se ridicau sub copitele cailor; solistul, râzând de propria lui durere şi a altora şi zvâcnind din umăr, încât îi sălta epoletul albastru, zvârlea cuvintele porcoase dintr-un cântec căzăcesc:

Mândră fată îs, zău, zău, eu am prins o ştiucă…

În tropotul potcoavelor noi, sotnia, învălmăşind înadins cuvintele, îşi ducea spre gară, spre căsuţele roşii ale vagoanelor aleanul şi cântecul său:

Eu am prins, eu am prins, eu am prins o ştiucă Şi-am făcut ciorbă din ea, mândră fată sunt, Ce mai ciorbă am făcut, valeu, ce mai ciorbă!

Aghiotantul comandantului, cu obrazul stacojiu de râs şi de jenă, venea în galop spre cântăreţi. Solistul, aruncând dârlogii, făcea neruşinat cu ochiul, femeilor grămădite pe trotuare şi venite să-i petreacă pe cazaci; pe obrazul ars, ca de bronz, parcă nu curgea sudoare spre mustăcioara neagră, ci şiroaie amare de pelin.

Fată sunt mândră, soacra-am hrănit-o…

Soacra, da, soacra, soacra-am hrănit-o…

Pe linie, o locomotivă sub presiune, gata de plecare, scotea fluierături scurte şi rău prevestitoare.

Trenuri… Trenuri… Trenuri… nesfârşite trenuri militare!

Pe arterele ţării, pe liniile ferate, Rusia, zbuciumată îşi trimite spre frontiera apuseană sângele, sub mantale cenuşii.

În târgul Torjok, regimentul a fost rânduit pe sotnii. Din ordinul statului-major al diviziei, sotnia a şasea fu trimisă la dispoziţia Corpului III armată şi, după ce mărşălui până la târgul Pelikallen, instală posturi înaintate.

Frontiera era încă păzită, de unităţile noastre de grăniceri. Mereu şi mereu sosea artilerie şi infanterie. În ziua de 24 iulie, spre seară, în târg sosiră o baterie şi un batalion din Regimentul 108 „Glebovski”. La conacul Alexandrovski din apropiere, fusese instalat un post compus din nouă cazaci, sub comanda încheietorului de pluton.

În noaptea de 27, esaulul Popov îi chemă pe vagmistru şi pe cazacul Astahov.

Când Astahov se întoarse la pluton, se-nnopta.

Tot atunci se-ntorcea şi Mitka Korşunov cu calul de la adăpat.

— Tu eşti, Astahov? strigă el.

— Eu îs. Da unde-s Kriucikov şi ceilalţi flăcăi?

— Colo, în colibă.

Astahov, cazac înalt, greoi şi oacheş, intră în colibă, clipind. Şcegolkov stătea lângă masă şi dregea o pană de căpăstru ruptă, la lumina unei lămpi rău mirositoare. Kriucikov, cu mâinile la spate, lângă cuptor, îi arăta cu ochiul lui Ivankov pe stăpânul casei, un polonez bolnav de dropică, buhăit, culcat în pat.

Tocmai se opriseră din râs; faţa trandafirie a lui Ivankov mai tremura încă.

— Mâine în zori plecăm în post, băieţi.

— Unde? întrebă Şcegolkov şi, privindu-l ţintă, scăpă jos firul de aţă nerăsucită.

— În târgul Liubov.

— Cine merge? întrebă Mitka Korşunov, intrând şi punând o doniţă lângă uşă.

— Şcegolkov, Kriucikov, Rvaciov, Popov, şi tu, Ivankov, mergeţi cu mine.

— Şi eu, Pavlâci?

— Tu, Mitri, rămâi acilea.

— Fie. Nici că-mi pasă de voi!

Kriucikov se depărtă de cuptor; se întinse, trosnind din încheieturi, şi întrebă pe gazdă:

— Cam câte verste îs până la Liubov?

— Patru leghe…

— E aici, aproape! spuse Astahov şi, aşezându-se pe laviţă, îşi scoase cizma. Unde oare să-mi pui obielele la uscat?

Plecară în zori. La ieşirea din târg, lângă o fântână, o fată desculţă scotea apă cu doniţa. Kriucikov opri calul.

— Dă-mi să beau, frumoaso!

Fata, ţinând fusta de pânză, lipăi cu picioarele prin băltoacă, îi întinse doniţa şi zâmbi din ochii cenuşii, umbriţi de gene dese. Kriucikov bău; mâna încordată tremura sub povara doniţei; picături de apă cădeau pe lampasul roşu al nădragilor, se risipeau şi lunecau în jos.

— Hristos să te ocrotească, frumoaso cu ochi cenuşii!

— Auză-te domnul Isus.

Fata luă doniţa înapoi şi se depărtă, întorcându-se şi zâmbind.

— Ce te hlizeşti? Hai cu mine!

Kriucikov se mişcă în şa, parcă ar fi vrut să-i facă loc.

— Hai, îi dai drumul? strigă Astahov şi o luă înainte.

— Ţi-a căzut cu tronc? întrebă Rvaciov, aruncând o privire zeflemitoare lui Kriucikov.

— Are picioarele trandafirii, ca o porumbiţă! râse Kriucikov, şi toţi întoarseră capul ca la ordin.

Fata stătea plecată deasupra fântânei, arătându-şi şoldurile strânse sub fustă şi răşchirând picioarele rotunde cu pulpe trandafirii.

— Ce m-aş însura acuşi, suspină Popov.

— Hai, să te-nsor cu biciuşca! îl îmbie Astahov.

— Biciuşca? Ce să fac cu ea?

— Eşti în călduri, harmăsarule?

— Las' că-l răcorim noi…

— Îl jugănim, ca pe buhai!…

Glumind şi râzând, cazacii îşi trecură caii la trap. Din vârful unui colnic se zări târguşorul Liubov, aşezat în vale şi pe coastă. Soarele se ridica în spatele lor, după deal. Lângă izolatoarele unui stâlp de telegraf, o ciocârlie ciripea din răsputeri.

Ca unul ce terminase recent şcoala de instructori, Astahov fusese numit comandant de post. Alese o casă singuratică de la marginea târgului, în direcţia frontierei. Gazda, un polonez cu obrazul ras, cu picioarele strâmbe, purtând o pălărie albă de pâslă, îi duse pe cazaci într-un hambar şi le arătă locul pentru cai. Dinapoia hambarului, după o livadă rară, înverzea un câmp de trifoi. Urcuşul se gheboşa până la pădure; mai încolo se întindeau lanuri alburii de grâne, tăiate de un drum, şi apoi alte fâşii de trifoi de un verde strălucitor. Cazacii stăteau cu rândul la pândă în şanţul de dinapoia hambarului, cu binoclul în mână; alţii erau tolăniţi în hambarul răcoros. Mirosea acolo a grâne stătute, a pleavă şi a praf, a murdărie de şoareci, a mucegai dulceag şi a rugină de pământ.

Ivankov, ghemuit într-un ungher întunecos lângă plug, dormi până-n seară. Fu trezit în amurg. Kriucikov îi prinse între degete pielea grumazului, trase cu nădejde şi-l dojeni:

— Ai prins osânză mâncând pe socoteala stăpânirii! Scoală-te, trântorule! Du-te de-i pândeşte pe nemţi!…

— Astâmpără-te, Kozma!

— Scoală!

— Lasă-mă! Hai, astâmpără-te, că mă scol îndată!

Într-adevăr, se ridică; avea faţa roşie şi buhăită. Scutură capul rotund ca un ceaun, bine îndesat între umerii largi; strănută (răcise dormind pe pământul umed), îşi legă cartuşiera şi ieşi târând arma. Îl schimbă pe Şcegolkov, potrivi binoclul şi cercetă îndelung în direcţia nord-vest, spre pădure. Vântul trecea în valuri printr-un lan de grâu; pe un colţ de pădure verde de arini, asfinţitul revărsa un torent purpuriu. Dincolo de târg, într-un pârâu (culcat ca un arc de azur) se hârjoneau, scăldându-se, câţiva copii. O voce stridentă de femeie striga: „Stasiu! Sta-a-asiu! Vină-ncoace!”

Şcegolkov îşi răsuci o ţigară şi zise la plecare:

— Apusul îi în flăcări! Are să fie vânt!

— Da, vânt! încuviinţă Ivankov.

Peste noapte, caii stătură fără şei. Luminile şi larma se stingeau în târg. A doua zi dimineaţa, Kriucikov îl strigă pe Ivankov:

— Hai în târg!

— De ce?

— Să halim şi să bem ceva…

— Nu cred să găsim! spuse cu neîncredere Ivankov.

— Dacă-ţi spui eu! L-am întrebat pe stăpân. Uite, vezi o colibă? O magazie de ţiglă? întrebă Kriucikov înălţând degetul cu unghia neagră. Acolo-i un crâşmar care vinde bere. Mergem?

Plecară. Astahov apăru în prag şi strigă:

— Încotro?

Kriucikov, mai mare în grad decât Astahov, făcu un gest a lehamite.

— Venim îndată.

— Întoarceţi-vă, băieţi!

— Tacă-ţi botul!

Un evreu bătrân şi perciunat, cu o pleoapă întoarsă, îi întâmpină pe cazaci cu plecăciuni.

— Ai bere?

— Nu mai am, domnule cozac.

— Plătim. Nu pe daiboj!

— Jesus Maria… Parcă eu… Vai, domnule cozac! Credeţi pe-un evreu cinstit, n-am bere!

— Minţi, jidane!

— Vai, domnule cozac! Eu deja am zis…

— Stai, uite… îl întrerupse supărat Kriucikov, vârând mâna în buzunar şi scoţând un portofel jerpelit.

— Dă-ne bere, că altminterea te trimit la toţi dracii!

Evreul strânse cu degetul mic moneda în palmă, coborî pleoapa beteagă şi ieşi în tindă.

Se întoarse după o clipă cu o sticlă de votcă, umedă, de care se lipise pleavă de orz.

— Şi spuneai că n-ai! Hei, moşnegărie! Moşnegărie!

— Spuneam doar că n-am bere.

— Dă-ne şi ceva de-ale gurii.

Kriucikov destupă dopul dintr-o lovitură şi umplu o ceaşcă cu buzele ştirbe.

Ieşiră de acolo cam ameţiţi. Kriucikov ţupăia pe uliţă şi ameninţa cu pumnul, găvanele negre ale ferestrelor.

Astahov căsca în hambar. Dinapoia peretelui, caii ronţăiau fin jilav.

Seara, Popov plecă cu raportul; Ziua trecu fără ceva deosebit.

Seară. Noapte. Deasupra târgului, în tării, talgerul galben al lunii.

Din când în când în dosul casei, în grădină, cădea câte un măr copt din pom, cu un plescăit moale. Pe la miezul nopţii, Ivankov auzi pe uliţa târgului un tropot de copite. Ieşi din şanţ şi privi cu luare-aminte; dar un nor învăluise luna: nu putea desluşi nimic prin întunericul mohorât.

Îl scutură pe Kriucikov, care dormea lângă uşa hambarului, trezindu-l:

— Kozma, trec călăreţi. Scoală!

— De unde vin?

— Trec prin târg.

Ieşiră. La vreo sută de metri, se auzi lămurit un ropot de copite.

— Hai, fuga-n grădină! De-acolo s-aude mai bine…

Alergară de-a lungul casei până-n grădină. Se pitulară lângă zaplaz. Voci surde, clinchete de scări, scârţâituri de şei… Tot mai aproape. Desluşiră câteva siluete de călăreţi.

Mergeau câte patru în rând.

— Stai! Cine-i?

— De cine ai nevoie? întrebă un glas de tenor, din primele rânduri.

— Cine-i acolo? Trag! ţăcăni închizătorul Kriucikov.

— T-r-r-r-! făcu unul, strunind calul şi apropiindu-se de zaplaz. E un detaşament de grăniceri. Sunteţi în post?

— Da.

— Regimentul?…

— Regimentul 3 de cazaci.

— Cu cine vorbeşti acolo, Trişin?… întrebă un glas din întuneric.

Grănicerul răspunse:

— E un post de cazaci, blagorodnicia voastră.

Un alt călăreţ se apropie de zaplaz.

— Noroc, cazaci!

— Noroc! răspunse Ivankov, după o pauză.

— Sunteţi de mult aici?

— De ieri.

Al doilea călăreţ frecă un chibrit şi aprinse o ţigară; Kriucikov văzu un ofiţer îţi uniformă de grănicer.

— Regimentul de grăniceri a fost retras de pe frontieră, spuse ofiţerul, trăgând din ţigară. Băgaţi de seamă; voi sunteţi acum în prima linie. Inamicul poate să înainteze chiar mâine până aici.

— Şi unde mergeţi, blagorodnicia voastră? întrebă Kriucikov, cu degetul pe trăgaci.

— Am primit ordin să ne alăturăm escadronului nostru, la două verste de-aici. Haideţi, băieţi. Cu bine, cazaci!

— Drum bun.

Vântul smulse aprig norul din dreptul lunii, şi lumina începu să curgă peste târguşor, moartă, galbenă, peste livezi, peste acoperişul ţuguiat al hambarului, peste pâlcul de călăreţi care urca pe coastă.

În zori, Rvaciov plecă la sotnie să ducă raportul. Astahov se tocmi cu stăpânul, care, în schimbul unei sume neînsemnate, îl lăsă să cosească trifoi pentru cai. Peste noapte, caii rămăseseră înşeuaţi. Pe cazaci îi înspăimântă faptul că fuseseră lăsaţi singuri în faţa inamicului. Simţământul de răzleţire şi de izolare nu li se încuibărise în suflet, câtă vreme ştiau că în faţă-le sunt de pază grănicerii; simţământul acesta se întări şi-i apără numai când aflară că frontiera era descoperită.

Câmpul era în preajma hambarului. Astahov porunci lui Ivankov şi lui Şcegolkov să cosească trifoi. Proprietarul, cu o pălărie de pâslă albă pe cap, îi însoţi. Şcegolkov cosea, iar Ivankov strângea iarba jilavă şi grea şi o îndesa în plasa de furaje. În vremea aceasta, Astahov, care supraveghea cu binoclul drumul dinspre graniţă, văzu un copilandru alergând pe câmp dinspre sud-vest. Ca un iepuraş cenuşiu, se azvârli de pe colnic, strigând de departe şi fâlfâind mânecile lungi ale hainei.

Se opri din fugă şi, sorbind aerul şi rotunjind ochii holbaţi, strigă:

— Cozac, cozac! A venit neamţ! A venit neamţ, colo!…

Întinse mâneca lunga ca o trompă; Astahov, punând binoclul la ochi, văzu lămurit în cercul lentilelor un grup de călăreţi înaintând în, zare. Cu binoclul la ochi, strigă:

— Kriucikov!

Cazacul ţâşni din hambar pe uşa strâmtă şi roti privirile în jur.

— Fuga, cheamă băieţii! Nemţii! O patrulă nemţească!

Îl auzi pe Kriucikov alergând şi văzu apoi lămurit prin binoclu pâlcul de călăreţi lunecând peste un brâu de iarbă ruginie.

Desluşi chiar părul roib al cailor şi uniformele de un albastru-întunecat. Erau peste douăzeci de oameni. Călăreau în grup strâns, de-a valma, dinspre sud-vest, pe când observatorul îi aştepta de la nord-vest. Trecură drumul şi porniră de-a curmezişul pe coastă, deasupra văii. Unde era târguşorul Liubov.

Ivankov, cu vârful limbii afară, strâns între dinţi, băga iarba în plasă. Proprietarul, polonezul beteag, stătea alături şi pufăia dintr-o pipă. Cu mâinile vârâte în brâu, privea pe sub borurile pălăriei cum coseşte Şcegolkov.

— Asta-i coasă? înjură cazacul, ridicând mânios o coasă mică, ca o jucărie. Cu ea coseşti

— Eu cu ea cosesc! răspunse polonezul, împletindu-şi limba între dinţi şi pipa ştirbă, şi scoţând un deget din brâu.

— Coasa ta e bună să tai tuleiele muierii tale cu dânsa!

— M-da! încuviinţă cu nepăsare polonezul.

Ivankov pufni de râs. Voia să adauge şi el ceva, dar se întoarse şi-l văzu pe Kriucikov, care alerga sus, ţinând sabia cu mâna şi împiedicându-se în arătură.

— Hai, lăsaţi baltă totul!

— Da' ce-i? întrebă Şcegolkov, înfingând vârful coasei în pământ.

— Nemţii!…

Ivankov scăpă plasa de furaje. Proprietarul o zbughi spre casă, încovoindu-se, aproape să atingă cu mâna pământul, ca şi când gloanţele ar fi vâjâit deasupra lui.

Abia întorşi lângă hambar, încălecară gâfâind; în clipa aceea văzură o companie de soldaţi ruşi care intra în târg, venind dinspre Pelikallen. Cazacii galopară în întâmpinarea lor. Astahov raportă comandantului companiei că o patrulă nemţească venea de-a lungul costişei, ocolind orăşelul. Căpitanul privi încruntat vârful cizmelor prăfuite şi întrebă:

— Câţi sunt?

— Peste douăzeci.

— Mergeţi şi le aţineţi calea! Noi vom deschide focul de aici.

Se întoarse cu faţa spre companie, ordonă adunarea şi îşi conduse oamenii în pas viu.

Când cazacii urcară pe culme, nemţii le-o luaseră înainte şi mergeau în trap, tăind drumul spre Pelikallen. Un ofiţer călărea înainte pe un cal roib, cu coada retezată.

— După ei! Să-i gonim spre postul doi! ordonă Astahov.

Un grănicer, pornit cu ei călare din târg, rămase în urmă.

— Ce e, frăţioare? Te-ai răzgândit? strigă Astahov, întorcându-se.

Grănicerul făcu un semn cu mâna şi începu să coboare în pas spre târg. Cazacii porniră în trap iute. Uniformele albastre ale dragonilor germani se desluşeau acum cu ochi liber. Înaintau în trap uşor, în direcţia postului doi, instalat la un conac, la trei verste de târg, şi întorceau capetele să-i vadă pe cazaci. Distanţa dintre ei se micşora simţitor.

— Deschideţi focul! strigă Astahov răguşit, sărind din şa.

Traseră o salvă din picioare, ţinând caii cu dârlogii înfăşuraţi pe mână. Calul lui Ivankov se ridică în două picioare şi-şi răsturnă stăpânul. Căzând, el văzu un neamţ prăvălindu-se de pe cal: se plecă mai întâi încet, apoi deodată desfăcu braţele larg şi se prăbuşi. Nemţii porniră în galop, fără să se oprească, fără să-şi scoată carabinele din tocuri. Mergeau acum la distanţă unul de altul. Vântul fâlfâia printre steguleţele din vârful lăncilor. Astahov sări cel dintâi în şa. Toţi dădură bice cailor. Patrula germană coti brusc spre stânga; cazacii trecură, în urmărirea lor, la vreo sută de metri de locul unde căzuse neamţul. Aveau în faţă acum un teren de colnice, tăiat prin văgăuni, brăzdate de râpe crenelate. Îndată ce nemţii ieşeau dintr-o vâlce, pe coasta opusă, cazacii descălecau şi deschideau focul asupra lor. În dreptul postului doi, mai doborâră unul.

— A căzut! strigă Kriucikov, punând piciorul în scară.

— Acuşi au să iasă ai noştri din conac… Acolo-i postul doi! mormăi Astahov, împingând cu degetul galben de nicotină un alt încărcător în magazia armei.

Nemţii trecură în trap domol pe lângă conac şi se uitară într-acolo. Dar curtea era goală; soarele săruta pătimaş ţigla de pe acoperiş. Astahov trase un foc, fără să mai descalece. Un neamţ, rămas puţin în urmă, clătină capul şi împintenă calul.

Mai târziu, se lămuri că cei de la postul doi plecaseră noaptea trecută, aflând că firele de telegraf fuseseră tăiate la o jumătate de verstă de conac.

— O să-i gonim spre postul unu! strigă Astahov, întorcându-se spre cazaci.

Abia acum, Ivankov, observă pentru întâia oară că nasul lui Astahov se cojea; o pieliţă subţire îi atârna sub nară.

— De ce naiba nu se apără? întrebă el cu părere de rău, potrivindu-şi arma la spate.

— Aşteaptă oleacă! spuse Şcegolkov, gâfâind ca un cal bolnav de răpciugă.

Nemţii coborâră în prima văgăună, fără a mai întoarce capetele. Dincolo, era un ogor negru; dincoace, creşteau buruieni şi, ici-colo, câte o tufă… Astahov opri calul, îşi dădu şapca pe ceafă, şterse cu dosul palmei picături late de sudoare. Se uită la oameni, scuipă un ghem de salivă şi zise:

— Ivankov, du-te spre văgăună şi vezi unde naiba sunt!

Ivankov, cu faţa roşie-cărămizie, cu spatele leoarcă de sudoare, trecu limba printre buzele crăpate şi plecă.

— Ce-aş fuma acuşi! spuse în şoaptă Kriucikov, alungând cu biciuşca un tăun.

Ivankov mergea la pas, se ridica în scări şi cerceta cu privirea fundul văgăunii. Văzu mai întâi vârfurile suliţelor legănându-se; apoi apărură deodată nemţii, care îşi întorseseră caii şi porniseră la atac, urcând povârnişul. Ofiţerul galopa în frunte, cu sabia ridicată, ca într-un tablou. Ivankov îşi întipări în minte chipul încruntat, fără mustăţi, al ofiţerului, care călărea ţeapăn. Ropotul cailor călăriţi de nemţi îi ciocăni inima ca grindina. Fiorul rece al morţii îi trecu prin şira spinării. Întoarse calul şi galopă tăcut înapoi.

Astahov nu apucă să pună la loc punga de tutun şi o lăsă să lunece pe lângă buzunar.

Kriucikov, zărindu-i pe nemţi în urma lui Ivankov, o întinse cel dintâi în galop. Nemţii din flancul drept îi tăiau lui Ivankov drumul. Se apropiau de el cu o iuţeală nebună. Cazacul biciuia mereu calul şi se uita înapoi. Chipul lui pământiu se contracta, ochii îi ieşeau din orbite. Aplecat pe oblâncul şeii, Astahov galopa înainte. Un vârtej de praf roşcat se învălura înapoia lui Kriucikov şi a lui Şcegolkov.

„Acuşi, acuşi m-ajung!” Gândul acesta îl năucea pe Ivankov; nu se gândea să se apere; îşi încovoia trupul masiv, capul atingea coama calului.

Un neamţ roşcat îl ajunse. Îl izbi cu lancea în spate. Vârful străpunse centironul de piele şi-i pătrunse doi centimetri în trup.

— Fraţilor, întoarceţi-vă! strigă Ivankov, înnebunit de groază, şi-şi trase sabia din teacă.

Pară a doua lovitură îndreptată în coastă, se ridică în scări şi lovi cu sabia în spate pe neamţul care galopa în stânga lui. Fu înconjurat. Un cal voinic, nemţesc, izbi cu pieptul calul său şi era cât pe-aci să-l răstoarne; Ivankov văzu aproape de el un chip străin, fioros şi tulbure.

Astahov sosi cel dintâi, în galop. Fu îmbrâncit la o parte. Se apăra cu sabia, se răsucea în şa, rânjind, cu chipul schimbat ca de mort. Un dragon atinse grumazul lui Ivankov cu vârful sabiei; un altul se ridică în stânga lui, ca din pământ, şi sabia îi sclipi mat. Ivankov pară izbitura cu sabia; oţelul se lovi de oţel cu un scrâşnet ţipător. Cineva din spate îi străpunse cu lancea cureaua şi o trăgea, căutând s-o smulgă. Un chip de neamţ mai în vârstă, asudat, roşu şi pistruiat se clătina în faţa capului ridicat al calului. Falca îi tremura; mânuia sabia stângaci, ţintindu-l pe Ivankov în piept. Dar sabia era prea scurtă, neamţul o aruncă înciudat, puse mâna pe carabina din tocul prins de şa, urmărindu-l continuu pe Ivankov cu ochii săi căprui, spăimântaţi. Nu apucă însă să scoată carabina; de dincolo de cal, Kriucikov îl lovi cu lancea; neamţul, trăgând spasmodic de piepţii vestonului său albastru, se rostogoli pe spate, scoţând un ţipăt de groază şi uimire:

— Mein Gott!

Mai încolo, vreo opt dragoni îl înconjurară pe Kriucikov. Voiau să-l prindă viu, dar calul cabră. Răsucindu-se în şa, Kriucikov se apără cu sabia, până când îi fu smulsă din mână. Puse atunci mâna pe lancea unui neamţ şi o roti ca la exerciţii.

Nemţii se dădură îndărăt, izbind lancea cu săbiile. Oamenii se îngrămădeau, se frământau şi se zbăteau, ca frunza în bătaia vântului, lângă un trist ogoraş de pământ argilos, arat de curând. Sălbăticiţi de spaimă, cazacii şi nemţii loveau cu armele unde nimereau pe spinare, peste braţe, peste cai şi peste arme. Înnebuniţi de spaima morţii, caii se învălmăşeau şi se izbeau grămadă. Ivankov se stăpâni şi, de câteva ori, încercă să lovească în cap un dragon spălăcit, cu faţa prelungă, care-l asalta; dar sabia lovea casca de oţel şi luneca mereu.

Astahov fărâmă cercul duşman şi scăpă, şiroind de sânge. Ofiţerul neamţ se năpusti după el. Astahov smulse arma de la umăr şi-l ucise cu un foc tras de la câţiva paşi. Isprava lui dezlănţui o nouă întorsătură în încăierare. Nemţii, răniţi cu toţii de loviturile orbeşti şi rămaşi fără ofiţer, se împrăştiară şi se retraseră. Cazacii nu-i fugăriră. Nu traseră focuri de armă după dânşii. Galopară de-a dreptul spre târgul Pelikallen, îndreptându-se spre sotnia lor; nemţii ridicară camaradul rănit, căzut din şa, şi se retraseră spre frontieră.

După ce galopară o jumătate de verstă, Ivankov se clătină în şa.

— M-au dat gata!… Cad!

Opri calul, dar Astahov smuci de dârlogi.

— Iute!

Kriucikov îşi ştergea sângele de pe faţă, îşi pipăia pieptul. Pete roşii îi muiau bluza.

Lângă conacul unde în ajun fusese postul doi, se despărţiră.

— La dreapta! spuse Astahov, arătând spre o mlaştină de un verde ca smaraldul, împrejmuită de arini.

— Nu, la stânga! se împotrivi Kriucikov.

Se despărţiră. Astahov şi Ivankov sosiră în târg mai târziu. Cazacii din sotnia lor îi aşteptau la intrarea în târg.

Ivankov aruncă dârlogii, sări din şa, se clătină şi căzu. Abia îi putură scoate sabia din mâna crispată.

După un ceas, aproape toată sotnia se îndreptă spre locul unde fusese ucis ofiţerul neamţ. Cazacii îi traseră cizmele, îi luară haina şi armele; se îngrămădeau să vadă faţa tânără şi îngălbenită a mortului. Tarasov din Ust-Hopiorskaia îi scoase numaidecât ceasul cu capac de argint şi-l vându pe loc încheietorului de pluton. În portmoneu găsiră o sumă mică de bani, o scrisoare, un smoc de păr blond pus într-un plic şi fotografia unei fete care zâmbea semeţ.

Mai târziu, făcură din această întâmplare o faptă de vitejie. Kriucikov, favoritul comandantului de sotnie, primi, după recomandaţia sa, crucea „Sfântul Gheorghe”. Camarazii ceilalţi rămaseră în umbră. Eroul fu trimis la statul-major al diviziei, unde îşi pierdu vremea până la sfârşitul războiului şi unde primi încă trei decoraţii, numai fiindcă veneau să-l vadă ofiţeri şi doamne din lumea mare, de la Petrograd şi de la Moscova. Cucoanele scoteau ţipete de admiraţie şi ofereau cazacului de pe malul Donului dulciuri şi ţigări de lux; el le mulţumea la început cu mii de înjurături piperate; dar mai târziu, sub influenţa binefăcătoare a lingăilor cu epoleţi de ofiţeri de la statul-major, îşi făcu o meserie bănoasă: povestea „isprava”, îndrugând cai verzi pe pereţi, minţind cu neruşinare. Doamnele ascultau în extaz, privind cu uimire faţa de ocnaş, ciupită de vărsat, a cazacului erou. Toată lumea se simţea bine şi era mulţumită.

Când ţarul veni la Marele cartier general, îi fu arătat şi Kriucikov, ca o pasăre rară ce era. Cu chipul roşcat şi somnoros, împăratul privi la Kriucikov ca la un cal, clipi cu pleoapele pungite şi-l bătu pe umăr.

— Bravo, cazacule! Şi, întorcându-se către suită, zise: Daţi-mi un sifon!

Moţul lui Kriucikov era nelipsit în toate ziarele şi revistele. Fotografia lui fu imprimată şi pe cutiile de ţigări. Negustorii din Nijni-Novgorod îi oferiră o sabie cu mânerul de aur.

Uniforma luată de la ofiţerul neamţ, ucis de Astahov, fusese bătută pe un panou de placaj: generalul von Rennenkampf pusese panoul în automobil, între aghiotant şi Ivankov, şi trecu de mai multe ori prin faţa trupelor care se îndreptau către primele linii ale frontului; le ţinea cuvântări înflăcărate, în stil cazon.

În realitate, situaţia fusese aceasta: pe câmpul de moarte se întâlniseră oameni care încă nu erau obişnuiţi să-şi ucidă semenii şi, cuprinşi de o spaimă sălbatică, se ciocniseră, se loviseră, se izbiseră la întâmplare, se ciopârţiseră, rănindu-şi cai şi risipindu-se speriaţi de o împuşcătură care omorâse un om; se împrăştiaseră apoi cu inimile sfâşiate.

Isprava aceasta era socotită ca o faptă de vitejie.

Frontul, lung de câteva sute de verste, nu se închegase încă în forma unei năpârci veninoase. Ciocniri şi lupte între unităţile de cavalerie izbucneau de-a lungul frontierei. În primele zile după declararea războiului, comandamentul german îşi întinse tentaculele puternice, trimiţând patrule de cavalerie, care hărţuiau unităţile noastre şi se strecurau printre posturi, ca să culeagă informaţii asupra dispozitivului şi efectivului trupelor. În faţa frontului Armatei a 8-a, de sub comanda generalului Brusilov, înainta Divizia 12 cavalerie, comandată de generalul Kaledin. La flancul stâng, depăşind frontiera cu Austria, acţiona Divizia II cavalerie. Unităţile ei, după ce cuceriseră prin lupte Leşniuv şi Brodî, băteau pasul pe loc; austriecii primiseră întăriri, şi cavaleria ungară înainta asupra cavaleriei noastre, hărţuind-o şi împingând-o spre Brodî.

După lupta de lângă orăşelul Leşniuv, Grigori Melehov simţea în suflet o durere grea şi apăsătoare. Slăbea văzând cu ochii şi pierduse din greutate; adesea, în timpul marşului sau la popas, în vis sau când dormita, îi apărea înainte chipul austriacului ucis lângă grilaj. Retrăia foarte des întâia ciocnire şi, chiar prin somn, simţea spasmul care îi contractase atunci mâna crispată pe lance; când se trezea şi-şi revenea, alunga visul, acoperea cu palma pleoapele strânse, până ce începeau să-l doară.

Cavaleria culca grânele coapte, colţii potcoavelor lăsau urme pe ogoare, parcă ar fi bătut grindina peste toată Galiţia. Grelele cizme soldăţeşti bătătoreau drumurile, striveau pietrişul şoselelor şi frământau noroiul ploilor de august.

Acolo unde se dădeau luptele, faţa întunecată a gliei era sfredelită de obuze, ca un obraz ciupit de vărsat; tânjind după sânge de om, schijele de tuci şi de oţel rugineau în ţărână. Braţele roşii ale flăcărilor cuprindeau satele, târgurile şi oraşele, străpungeau întunericul nopţii şi se înălţau către cer, undeva după orizont. În august, când se coc poamele şi grânele, cerul măturat de vânt era cenuşiu şi trist; puţinele zile senine erau chinuitoare în dogoarea lor umedă.

Era la sfârşitul lui august. Frunzişul începea a îngălbeni prin grădini, se acoperea cu purpura prevestitoare de moarte, şi, de departe, se părea că şi arborii sunt plini de răni sângeroase.

Grigori urmărea cu ascuţime schimbările ce se petreceau în camarazii din sotnie. Prohor Zâkov, proaspăt întors de la spitalul de campanie, cu o cicatrice lăsată de lovitura unei potcoave pe obraz, mai avea o durere şi o uimire ascunsă în colţul gurii, şi ochii lui de viţel clipeau mai des; Egorka Jarkov înjura la tot pasul, spunea mai multe porcării decât mai înainte şi blestema pe toată lumea; Emelian Groşev, consăteanul lui Grigori, un cazac aşezat şi om de ispravă, devenise negru ca un cărbune; rânjea ciudat; râsul lui părea involuntar şi întunecat. Toate feţele erau schimbate; fiecare le îndura pe toate în felul său – şi, poate, sămânţa de fier pe care o aruncase războiul încolţea în sufletul fiecăruia.

Scos din linia de foc, regimentul avea trei zile de odihnă; rândurile lui fuseseră întregite cu întăriri de pe Don. În clipa când sotnia se pregătea să se ducă la scăldat, într-un heleşteu al moşiei, o unitate de cavalerie porni de la gară, aflată la o depărtare de trei verste.

Până să ajungă sotnia a patra la stăvilar, detaşamentul care venea de la gară coborî şi el în vâlcea, şi se vădi limpede că erau cazaci călări. Prohor Zâkov, care îşi scotea bluza, încovoiat pe stăvilar, îşi înălţă capul şi privi cu încordare.

— Sunt de-ai noştri, cazaci de pe Don!

Cu ochii subţiaţi, Grigori privea coloana care se târa ca o râmă pe moşie.

— E un eşalon de marş.

— Or fi niscai întăriri pentru noi…

— Se vede treaba c-au chemat sub arme şi seria a doua.

— Măi, băieţi! Uite-l pe Stepan Astahov! Păi colea, în rândul trei! exclamă Groşev şi chicoti scurt şi răguşit.

— Iaca şi pe Anikuşka!

— Au pus laba şi pe ei.

— Grişka! Melehov! Uite şi pe frate-tău!… L-ai recunoscut?

— Ba bine că nu!

— Trebuie să faci o cinste, bă, fluieră-vânt! Eu l-am văzut întâi!…

Încreţind pomeţii obrajilor, Grigori cerca să desluşească şi calul lui Petro. „Au cumpărat altul”, se gândi el şi ridică privirea pe chipul fratelui său, ciudat de schimbat de la ultima lor întâlnire: bronzat, cu mustaţa scurtată, de culoarea grâului copt, şi cu sprâncenele argintii, arse de soare. Grigori porni în întâmpinarea lui; îşi scosese şapca şi păşea mişcând mâinile ca la exerciţii. Cazacii, pe jumătate goi, se repeziră după el părăsind stăvilarul, strivind sub tălpi fărâmicioasele ţevi ale trestiilor şi brusturii uscaţi.

Ocolind grădina, sotnia se apropia de conacul unde se oprise regimentul. În fruntea ei era un esaul trupeş, mai în vârstă, cu capul proaspăt ras, fără mustăţi şi cu gura aspră şi autoritară.

„Ăsta trebuie să fie câinos şi parşiv la gură”, se gândi Grigori şi zâmbi, salutându-şi fratele şi cercetând cu coada ochiului statura bine făcută a esaulului şi calul său cu botul teşit, de rasă calmucă.

— Sotnie! strigă esaulul, cu o voce limpede de oţel. În coloană pe plutoane, ocolire la stânga – marş!

— Noroc, frate! strigă Grigori, zâmbind înduioşat şi cu bucurie.

— Slavă domnului. Iac-am venit şi noi. Cum o duci?

— Aşa şi aşa!

— Teafăr şi nevătămat?

— Până una-alta…

— Cele bune de la ai noştri.

— Ce fac?

— Bine, sănătoşi.

Punând mâna pe crupa calului său roşcat-deschis, bine hrănit, Petro se întoarse şi se uită surâzând la Grigori; înaintă ascuns după spinările ninse de praf ale altor călăreţi, cunoscuţi şi necunoscuţi.

— Să trăieşti, Melehov! Îţi aduc salutări din sat!

— Venişi şi tu?! rânji Grigori, recunoscând moţul auriu al lui Mişka Koşevoi.

— Venii, ca găinile la mei!

— Te-i sătura! Au să te ciugulească curând şi pe tine.

— Om vedea!

Egorka Jarkov, îmbrăcat numai cu cămaşa, venea dinspre stăvilar, sărind într-un picior; se învârtea în mers, îşi desfăcea nădragii între mâini, încercând să bage şi celălalt picior.

— Ziuă bună, fraţi cazaci!

— Ehe! Uite-l şi pe Egorka Jarkov!

— Hei, armăsarule! Eşti împiedicat?

— Ce face maică-mea?

— O duce şi ea.

— Îţi trimite salutări. Dară n-am luat nimic pentru tine. Greu ne-a fost şi aşa.

Egorka ascultă răspunsurile cu o încordare neobişnuit de adâncă şi se lăsă cu şezutul gol pe iarbă, ascunzându-şi faţa ciupită, necăjit grozav; nu putea nimeri în cracul nădragilor cu piciorul scuturat de tremur.

Cazacii, pe jumătate goi, stăteau lângă gardul spoit albastru; dincolo de zăplaz, pe un drum între castani, sotnia venită de pe Don se scurgea în curte.

— Bună ziua, staniţă!

— Tu eşti, cumetre Alexandr?

— Apăi cine altul!

— Andreian! Andreian! Drac împieliţat, nu mă cunoşti?

— Hei, leatule! Îţi trimite salutări nevasta, frăţie!

— Hristos să te aibă în pază!

— Carele-i acilea Boris Belov?

— Din care sotnie?

— Din a patra, pare-mi-se…

— De unde-i el?

— Din Zaton, staniţa Vioşenskaia.

— Da ce naiba vrei de la el? se amestecă în vorbă un al treilea cazac.

— Dacă întreb, vra să zică am nevoie! Îi aduc un răvaş.

— A fost ucis, frate, zilele trecute, la Raibrodî.

— Nu se poate!

— Zău! Sub ochii mei. Glonţul l-a lovit sub sânul stâng.

— E careva acilea de la Ciornaia Recika?

— Nimeni, cată-ţi de drum!

Intrară şi cei din urmă cazaci, şi sotnia se opri în formaţie, în mijlocul curţii. Stăvilarul se acoperi din nou de cazaci, întorşi să se scalde.

Puţin mai târziu, veniră şi cei din sotnia de marş. Grigori se aşeză lângă frate-său. Pe stăvilar, argila umeră şi fărâmicioasă duhnea a mucegai. Pe malul apei, se aşternea un covor de mătasea-broaştei. Grigori strivea, între cusături şi cutele cămăşii, păduchii, povestind:

— Petro, mi-e sufletul obosit! Îs aşa, ca un om pe ducă. Parcă aş fi fost între pietrele de moară… M-au zdrobit şi m-au zvârlit afară…

Vocea era jalnică şi tremurândă: o crestătură întunecată, pe care Petro abia acum o zări, tresărind cu spaimă ascunsă, îi brăzda fruntea-n curmeziş, făcându-l străin şi de nerecunoscut.

— Cum aşa?… întrebă Petro, scoţând cămaşa şi dezgolind trupul alb, cu grumazul împrejmuit de o fâşie dreaptă, arsă de soare.

— Iată cum, spuse grăbit Grigori, şi glasul lui se întări mânios. I-au asmuţit pe oameni, de te-ar sfâşia! Lumea a ajuns mai rea decât lupii. Numai ură peste tot. Cred că dacă aş muşca un om, ar turba îndată.

— Ţie… ţi s-a întâmplat să omori?

— Mi s-a întâmplat! strigă Grigori, mototolind cămaşa şi aruncând-o la picioare.

Apoi îşi frecă cu degetele gâtul, îndelung, parcă vrând să scoată cuvântul înţepenit acolo – şi se uită în lături.

— Vorbeşte! stărui Petro, ocolindu-i privirea şi temându-se parcă să întâlnească ochii fratelui.

— Mă roade în cuget! La Leşniuv am străpuns un om cu lancea. Înfierbântat… Nu se putea altminteri! Da de ce l-oi fi spintecat şi pe ălălalt?

— Cum aşa?

— Uite cum: am ucis fără rost un om, şi acum mi-e inima bolnavă din pricina afurisitului! Îl văd noaptea, prin vis. Ce sunt eu de vină?…

— Nu te-ai deprins încă. Ai răbdare. Are să treacă.

— Sunteţi sotnie de marş? întrebă Grigori.

— De ce?… Nu, suntem din Regimentul 27 de linie.

— Credeam că ne veniţi în ajutor.

— Sotnia noastră a fost alipită la o divizie de infanterie, ne grăbim s-o ajungem; sunt şi întăriri pentru voi. Am mers împreună. Sunt cazaci tineri.

— Aşa? Hai acum să ne scăldăm!…

Grigori îşi lepădă iute nădragii şi se urcă pe creasta stăvilarului; smead, subţire şi puţin adus îi păru lui Petro că îmbătrânise de când se despărţiseră. Ridică braţele şi se aruncă bâldâbâc în apă; unde mari şi verzi se închiseră peste el şi apoi se alungiră în cercuri, plescăind de mal. Înotă spre o ceată de cazaci, care râdeau cu hohote în mijlocul iazului, lovind apa cu palmele uşor şi mişcând umerii alene.

Petro îşi scoase încet crucea şi săculeţul cu pământ, dăruit la plecare de maică-sa, în care era cusută rugăciunea; le puse sub cămaşă, intră cu băgare de seamă şi cu scârbă în apă, îşi stropi pieptul şi umerii, oftă şi se cufundă, înotând spre Grigori; se desprinseră de ceilalţi şi înotară amândoi spre malul dimpotrivă, acoperit de tufe şi nisip.

Plutirea lină în apă îi răcorea şi-i potolea, iar Grigori, mişcând mâinile, vorbea stăpânit, fără patima de mai înainte.

— Mă mănâncă păduchii. Şi nu mai pot de dor! Aş vrea să mă duc acasă; de-aş avea aripi şi aş zbura, să privesc măcar cu coada ochiului. Ce-i pe acolo?

— Natalia stă la noi.

— Cum?

— Stă la noi, zic.

— Ce face tata, mama?

— Bine, Natalia tot mai aşteaptă. Trage nădejdea c-ai să te-ntorni la ea.

Grigori sforăia şi scuipa tăcut apa care-i intra în gură. Petro întoarse capul şi-i căută privirea:

— Trimite-i barem câteva vorbe în răvaşele tale! Numai pentru tine trăieşte…

— Şi ce vrea? Să lege ce a fost rupt?

— De, nu ştiu cum să-ţi spui. Fiştecare om o duce cu nădejdea lui. E o femeie de ispravă. Cuminte. Se poartă bine. Nu trage cu ochiul pe de lături, sau altceva de felul ăsta: nu-i din acelea.

— Să se mărite şi ea.

— Vorbeşti prostii!

— Nici o prostie! Aşa s-ar cuveni să facă.

— Treaba voastră. Nu m-amestec…

— Da Duniaşka?

— Acuma-i fată de măritat, frăţioare! A crescut într-un an, de n-o mai cunoşti.

— Ia te uită?! se miră Grigori, mai înveselindu-se la chip.

— Zău aşa! Are să se mărite, şi noi nici mustaţa n-avem s-o muiem în votcă, la nuntă! Poate să ne omoare, dobitocii!

— Tot ce se poate!

Ieşiră pe nisip şi se tolăniră alături, sprijiniţi în coate şi dogorindu-se la soare.

Mişka Koşevoi înota prin preajmă, ieşind pe jumătate din unde.

— Hai, vină în apă, Grişka!

— Stai, să mă odihnesc oleacă.

Grigori se juca cu un gândăcel, acoperindu-l cu nisip. Apoi întrebă:

— Ce se-aude de Axinia?

— Am văzut-o mai deunăzi, în sat, înainte de a se porni războiul…

— Da' ce căuta acolo?

— Venise la bărbatu-su, să-şi ia boarfele.

Grigori tuşi şi îngropă gândăcelul, împingând cu palma o moviliţă de nisip.

— N-ai vorbit cu ea?

— I-am dat bună ziua. E veselă şi arată bine… Se vede c-o duce în belşug la curtea boierului.

— Da' Stepan?

— I-a dat calabalâcul. Nu i-a făcut nimic. Da fereşte-te de el, băiete! Fii cu ochii în patru… Mi-au povestit cazacii că odată, la beţie, cică ar fi ameninţat că, în cea dintâi luptă, are să bage un glonte în tine.

— Aha!

— N-are să ţi-o ierte.

— Ştiu.

— Mi-am luat un cal şi toate cele, adăugă Petro, schimbând vorba.

— Aţi vândut boii?

— Da, plăvanii. Cu o sută optzeci. Pe cal am plătit o sută cincizeci. Bun cal! L-am cumpărat la Ţuţkan.

— Cum sunt bucatele?

— Bune. Da n-am apucat să secer. M-au luat pe nepusă masă…

Cisla trecu la ale gospodăriei, şi încordarea se risipi. Grigori sorbea cu patimă noutăţile de acasă. Trăia numai cu ele în acea clipă, din nou ca flăcăul simplu şi slobod de altădată.

— Hai să ne mai cufundăm o dată, şi apoi să ne-mbrăcăm! hotărî Petro, ştergându-şi nisipul de pe pântec şi scuturându-se. I se încreţise pielea pe spinare şi pe braţe.

De la iaz, porniră în ceată. Lângă gardul care despărţea grădina de conac, îi ajunse din urmă Stepan Astahov.

Mergând, îşi pieptănă moţul ciufulit cu un pieptene de os şi-l înfundă sub cozorocul şepcii; trecu alături de Grigori:

— Ehei! Ziua bună, prietene!

— Bună! rosti Grigori, rămânând puţin mai în urmă, cu o privire puţin stingheră şi vinovată.

— Nu care cumva m-ai uitat?

— Aproape…

— Da vezi că eu îmi aduc aminte de tine! zâmbi batjocoritor Stepan şi trecu fără să se oprească, apucând de umeri un cazac cu galoane de uriadnic, care păşea înaintea lui.

Se-nnoptase, când de la comandamentul diviziei veni ordin telefonic să pornească în linia întâi. Regimentul, cu efectivul completat, fu gata într-un sfert de ceas; porni, cântând, să închidă spărtura făcută de cavaleria maghiară.

La despărţire, Petro vârî în mâna fratelui o foaie strânsă-n patru.

— Am scris şi pentru tine o rugăciune. Ia-o…

— Ce-i asta? întrebă Grigori.

— Şi ajută?

— Nu râde, Grigori!

— Nu râd.

— Ei, cu bine, frate! Rămâi sănătos! Nu te avânta înaintea altora; moartea-i alege pe cei nestăpâniţi! Păzeşte-te!… strigă Petro.

— Da' rugăciunea?

Petro făcu un semn vânturat cu mâna.

Merseră până la ora unsprezece, fără nici o măsură de siguranţă; apoi, vagmiştrii transmiseră sotniilor ordinul să meargă în linişte, iar fumatul să-nceteze.

Rachete colorate, într-un văl de fum liliachiu, ţâşneau deasupra pădurii îndepărtate.

Un carneţel legat în saftian de culoarea stejarului. Colţurile roase şi îndoite arătau că fusese purtat multă vreme în buzunarul stăpânului. Filele erau acoperite cu un scris pieziş şi colţuros: „… De câtăva vreme, am simţit nevoia să-mi destăinuiesc gândurile pe hârtie. Vreau să ţin un fel de „jurnal” ca în pension. Mai întâi, să vorbesc de ea; în februarie, nu-mi amintesc data, i-am fost prezentat de studentul Boiarâşkin, un consătean al ei. Îi întâlnisem la intrarea în cinematograf. Boiarâşkin ne prezentă, spunând „Este o fată din staniţa Vioşenskaia. Tu, Timofei, respect-o! Fii prietenos cu ea. Liza este o fată minunată.” Îmi aduc aminte că am murmurat ceva şi că i-am păstrat îndelung în palmă mâna umedă şi moale. Aşa am cunoscut-o pe Liza Mohova. Că e o fată stricată, am înţeles-o de la prima ei privire; la astfel de femei, ochii spun mai mult decât trebuie. Recunosc că mi-a produs o impresie dezagreabilă; în primul rând, această mână umedă şi caldă… N-am întâlnit niciodată o făptură ale cărei mâini să transpire atât de tare; şi apoi, ochii; de fapt, are ochi foarte frumoşi, cu o strălucire de culoarea alunei, dar totodată neplăcuţi.

Amice Vasea, înadins fac o frază mai frumoasă, recurg şi la imagini, pentru ca, la vremea lui, când „jurnalul” va fi la tine, la Semipalatinsk, să ai o idee precisă despre cele întâmplate (mă bate gândul ca la sfârşitul acestei intrigi de amor începute cu Elizaveta Mohova să ţi-l trimit acolo. E posibil ca lectura acestui document să-ţi facă o mare plăcere). Voi prezenta totul în ordine cronologică; era un film idiot, extrem de sentimental. Boiarâşkin tăcea; îl durea măseaua de minte, iar eu am susţinut anevoie conversaţia. Am aflat că suntem din două staniţe învecinate; după ce am amintit de acele fermecătoare peisaje din stepă etc. etc., am amuţit amândoi. Eu, dacă e permis să mă exprim astfel, tăceam fără jenă; nici ea nu se simţea stingherită că am epuizat discuţia. Mai aflai că e studentă în anul doi la medicină, că taică-său e negustor, că-i place ceaiul tare şi tutunul lui Asmolov19. Precum vezi, cam puţin pentru a cunoaşte bine o fecioară cu ochii de culoarea alunei. La despărţire (noi am însoţit-o până la tramvai), m-a rugat s-o vizitez. Mi-am notat adresa. Intenţionez să mă duc la ea la 28 aprilie.”

29 aprilie „Azi am fost la ea. M-a tratat cu ceai şi cu halva. La drept vorbind, e o fată interesantă. Incisivă la vorbă, inteligentă cât trebuie; atât doar că miroase a eroină frivolă din romanele lui Arţâbaşev20; se simte de la o poştă. Am plecat târziu. Îmi pregăteam ţigări, cu gândul dus la atâtea lucruri absolut fără nici o legătură cu ea; îndeosebi, mă gândeam la bani.

Costumul meu e uzat într-un hal inimaginabil. Nu dispun de „capital”. Într-un cuvânt, situaţia e albastră.”

1 mai „Ziua de azi a fost marcată printr-un eveniment. La Sokolniki, pe când ne petreceam timpul într-un fel nevinovat, ni s-a întâmplat o mică istorie: poliţia şi o patrulă de vreo 20 de cazaci împrăştiau un grup de muncitori, adunaţi să serbeze 1 Mai. Un beţivan lovi cu băţul un cal, şi cazacul îl lovi cu biciuşca (se obişnuieşte să i se spună nagaică; nu înţeleg de ce, că doar are un nume propriu şi glorios). M-am apropiat şi m-am amestecat şi eu în ceartă… Mă năpădiseră cele mai alese sentimente, ţi-o mărturisesc sincer. Am intervenit şi i-am spus cazacului că este un curcan şi încă multe de-alde astea. A ridicat biciuşca, vrând să mă lovească, dar i-am spus destul de hotărât că şi eu sunt cazac, din staniţa Kamenskaia, şi că-i pot răspunde atât de bine, încât să râdă toţi diavolii de el. Era un cazac tânăr şi blajin, încă netăbăcit de militărie; mi-a răspuns că este originar din staniţa Ust-Hopiorskaia şi că-i place lupta cu pumnii. Ne-am despărţit paşnic. Dacă ar fi încercat să dea în mine, s-ar fi iscat o bătaie şi poate şi alte lucruri neplăcute pentru mine. Amestecul meu se explică prin faptul că şi Elizaveta se afla în tovărăşia noastră şi că, în prezenţa ei, mă încearcă o poftă copilărească de a săvârşi o „faptă eroică”. Mă văd schimbat într-un cocoş şi simt cum, sub şapca mea, creşte o creastă roşie invizibilă. Iată în ce hal am ajuns!”

3 mai „Am o dispoziţie de mahmureală. Şi, colac peste pupăză, bani – ioc. Dosul, sau mai precis, turul pantalonilor mei a plesnit ca un pepene copt dintr-o bostănărie de pe Don. Speranţa mea că va ţine cusătura e o iluzie. Cu acelaşi succes s-ar putea cârpi şi un pepene. A trecut pe la mine Volodka Strejniov. Mâine mă duc la cursuri.”

7 mai „Am primit bani de la tata. Mă ceartă niţel în scrisoarea lui, dar nu simt nici un pic de ruşine. De-ar şti babacul că temeliile morale ale fiului său au putrezit!… Mi-am cumpărat un costum. Cravata mea a atras atenţia până şi birjarilor. M-am ras la o frizerie de pe Tverskaia. Am ieşit de acolo fercheş, ca un vânzător de galanterie. La încrucişarea străzilor Sadovaia cu Triumfalnaia mi-a zâmbit un vardist. Ce puşlama! Aspectul meu de acum o fi având ceva comun cu el? Şi acum trei luni? Dar nu face să scormonim rufele istoriei… Întâmplător, am văzut-o pe Elizaveta prin geamul tramvaiului. Mi-a făcut semn cu mănuşa şi mi-a zâmbit. Sunt cineva!”

8 mai „„Iubirea nici o vârstă n-are…”21 Parcă văd aievea gura soţului Tatianei, căscată ca o gură de tun. De sus, de la galerie, mă apucase o poftă nestăvilită să scuip în această gură. Când îmi revine în minte această frază, şi mai ales sfârşitul: „n-a-re…”, fălcile mi se contractează într-un căscat spasmodic, probabil de natură nervoasă.

Dar nenorocirea e că sunt îndrăgostit tocmai la vârsta mea… Scriu aceste rânduri, şi părul mi se zbârleşte. Am fost la Elizaveta. Adusei vorba pe ocolite, cu înflorituri de stil. Avea aerul că nu pricepe şi încerca să îndrepte discuţia pe alt făgaş… Nu e prea curând? Ei drace, acest costum a stricat toată treaba! M-am uitat în oglindă: eram irezistibil! Şi mi-a trecut prin cap să-i fac declaraţia. La mine, calculul şi bunul-simţ trec înaintea tuturor. Dacă n-am s-o fac acum, peste două luni va fi prea târziu; pantalonii se vor învechi şi vor fi roşi într-un loc în aşa hal, încât nici o declaraţie nu va mai fi cu putinţă. Scriu acum şi mă admir cât de bine s-au contopit în a mea persoană cele mai frumoase sentimente ale celor mai de seamă oameni din epoca noastră! Aici găseşti şi pasiunea gingaşă şi arzătoare, şi „glasul hotărât al raţiunii”. În fine, un ghiveci de virtuţi, pe lângă alte calităţi.

N-am apucat să pregătesc terenul. M-a împiedicat stăpâna casei, care a chemat-o să iasă pe culoar; am auzit când a rugat-o să-i împrumute bani. Ea a refuzat, cu toate că avea. Ştiam sigur şi i-am văzut aievea chipul şi ochii nevinovaţi de culoarea alunei, când a refuzat. Inflexiunile glasului ei vădeau o sinceritate perfectă… Dorinţa de a vorbi de dragoste a dispărut.”

13 mai „Sunt îndrăgostit de-a binelea. Nu mai încape îndoială. Toate simptomele se vădesc. Mâine fac declaraţia. Până acum, nu mi-am preparat încă bine rolul.”

14 mai „Lucrurile au luat o întorsătură neprevăzută. Cernea o ploaie caldă şi plăcută. Mergeam pe strada Mahovaia; un vânt pieziş biciuia lespezile trotuarului. Eu vorbeam, ea păşea tăcută, cu capul plecat, şi parcă medita. Ploaia se prelingea subţire de pe pălăriuţă pe obraz; era nespus de frumoasă. Redau întocmai dialogul:

— Elizaveta Sergheevna, v-am spus tot ce simt! Aveţi cuvântul…

— Mă îndoiesc de sinceritatea sentimentelor dumitale.

Am ridicat într-un fel prostesc din umeri şi i-am îndrugat că-s gata să jur, sau aşa ceva. Ea îmi spuse:

— Ascultă! Ai început să recurgi la limbajul eroilor lui Turgheniev. Vorbeşte mai simplu.

— Nici că se poate mai simplu. Vă iubesc!

— Ei şi?

— Aveţi cuvântul!

— Vrei o mărturisire de la mine?

— Vreau un răspuns.

— Vezi, Timofei Ivanovici… Ce-aş putea să-ţi răspund? Îmi placi niţeluş. Eşti foarte înalt.

— Da, şi-am să mai cresc, i-am promis eu.

— Nu ne cunoaştem bine, apropierea noastră…

— După ce vom fi mâncat împreună un pud de sare, o să ne cunoaştem mai cu temei!

Îşi şterse obrajii cu palma trandafirie şi vorbi:

— Bine, dacă vrei, să stăm împreună! O să vedem. Dă-mi un termen să lichidez o veche legătură.

— Dar cine este? mă interesai.

— Nu-l cunoşti. E un medic de boli venerice.

— Când o să fiţi liberă?

— Sper că vineri…

— O să trăim împreună? Vreau să spun, în aceeaşi cameră?

— Da, cred că aşa va fi mai comod; te vei muta la mine.

— De ce?

— Am o cameră foarte confortabilă. E curată, iar proprietăreasa e o persoană simpatică.

N-am mai spus nimic. Ne-am despărţit în colţul străzii Tverskaia. Ne-am sărutat, spre marea nedumerire a unei doamne. „Ce-aduce ziua-mi viitoare?”22

22 mai „Sunt în luna de miere. Dispoziţia mea de „miere” a fost umbrită astăzi de Liza, care mi-a spus să-mi schimb lenjeria. Pe bună dreptate: rufele mele sunt ferfeniţite… Un coşmar! Dar banii, banii? Cheltuim din banii mei, şi nu-s atât de mulţi. Va trebui să caut de lucru.”

24 mai „Astăzi eram hotărât să-mi cumpăr rufe, dar Liza m-a pus să fac cheltuieli neprevăzute. A ţinut morţiş să prânzim la un restaurant de clasa întâi şi să-şi cumpere ciorapi de mătase. Zis şi făcut. Am prânzit şi am cumpărat ciorapii, dar m-apucă disperarea: rufăria s-a dus pe apa sâmbetei.”

27 mai „Mă dă gata. Sunt sfârşit fiziceşte; semăn cu un lujer gol de floarea-soarelui. Asta nu-i muiere, e flacără şi fum!”

2 iunie „Astăzi ne-am trezit la ora nouă. Blestematul obicei de a-mi mişca degetele picioarelor a dus la următorul rezultat: ea a ridicat pătura şi mi-a examinat îndelung laba piciorului. Apoi şi-a rezumat observaţiile astfel:

— Parcă n-ai avea picioare, ci copite de cal. Şi mai rău!… Şi apoi aceste degete acoperite de peri. Pfii!…

Mişcă umerii cu scârbă, cutremurându-se, învelindu-se în pătură şi întorcându-se cu faţa la perete.

M-am fâstâcit. Am îndoit picioarele şi i-am pus mâna pe umăr:

— Liza!

— Lasă-mă!

— Liza, observaţiile tale sunt absurde!… Nu-mi pot schimba acum forma piciorului, n-a fost făcut de comandă. Cât priveşte vegetaţia, ce să-i fac: părul e prost de felul lui, creşte peste tot. Tu, studentă în medicină, trebuie să cunoşti legile evoluţiei naturale.

Ea întoarse faţa spre mine. Ochii de culoarea alunei căpătară o nuanţă răutăcioasă, de culoarea ciocolatei.

— Fii bun şi cumpără-ţi chiar astăzi praf contra transpiraţiei: picioarele dumitale duhnesc a cadavru!

Pe drept cuvânt i-am spus şi eu atunci că mâinile ei sunt întotdeauna umede. Ea a tăcut, iar peste sufletul meu, ca să vorbesc în stil poetic, s-a lăsat „umbra unui nor”. Aici nu e vorba de picioare, sau de peri…”

4 iunie „Ne-am plimbat azi cu barca pe râul Moscova. Ne-am amintit de meleagurile Donului. Elizaveta are o comportare nedemnă: îşi bate joc de mine şi câteodată chiar foarte brutal. Dacă i-aş răspunde cu aceeaşi monedă, ar însemna să ajungem la o ruptură. Or eu nu vreau aşa ceva. În ciuda tuturor neplăcerilor, mă simt tot mai legat de ea. În fond, nu e decât o femeie răsfăţată. Mi-e teamă că influenţa mea nu-i suficientă ca să-i schimbe firea de la rădăcină. E o fată simpatică şi capricioasă. Dar o fată trecută prin ciur şi prin dârmon. Cunoaşte o mulţime de lucruri, despre care eu ştiam numai din auzite. La întoarcere, m-a târât într-o drogherie şi a cumpărat zâmbind nişte talc şi încă o drăcovenie.

— E pentru tine, împotriva transpiraţiei.

M-am înclinat galant şi am mulţumit.

Ridicol, dar aşa este.”

7 iunie „Bagajul ei intelectual este foarte redus. Cât priveşte celelalte, ar putea să-i mai înveţe şi pe alţii.

În fiecare zi, înainte de culcare, îmi spăl picioarele cu apă caldă, le stropesc cu apă de colonie şi le presar cu o porcărie.”

16 iunie „Pe zi ce trece, e tot mai greu de suportat. Ieri a avut o criză de nervi. E greu să te înţelegi cu o astfel de fiinţă”.

18 iunie „N-avem nimic comun! Vorbim limbi deosebite. Singura punte de legătură este patul. O viaţă stearpă.

Azi-dimineaţă, înainte de a pleca la brutărie, scotocind după bani în buzunarul meu, dădu peste acest carnet. L-a scos, fluturându-l.

— Ce mai e şi asta?…

M-a ars cu jăratic. Ce-ar fi fost, dacă răsfoia două sau trei file?… Am răspuns, uimit de tonul natural al vocii mele:

— E un carnet de calcule matematice.

Îl puse nepăsătoare înapoi în buzunar şi plecă. Trebuie să fiu cu ochii în patru. Glumele pe socoteala mizeriilor intime sunt bune numai dacă nu le citeşte un ochi străin.

Pentru prietenul meu Vasea vor fi un izvor de distracţie.”

21 iunie „Elizaveta mă uimeşte. Are 21 de ani. Când a avut timp să se pervertească atât de groaznic? Ce familie are? Cum a fost crescută? Cine s-a ocupat de educaţia ei? Sunt întrebări ce mă interesează până la extrem. Este a dracului de frumoasă. E mândră de formele desăvârşite ale trupului său. Are un cult pentru propria-i persoană; altceva nu există pe lume. Am căutat de mai multe ori să-i vorbesc serios… E mai uşor să convingi un fanatic că nu există Dumnezeu, decât s-o reeduci.

Traiul în doi devine fără rost şi e stupid. Totuşi întârzii despărţirea. Căci, cu toate acestea, mărturisesc că-mi place. Mi-a intrat în sânge.”

24 iunie „Cutia fermecată se deschide uşor. Azi am discutat deschis: mi-a spus că n-o satisfac fiziceşte. Ruptura nu e încă definitivată, dar va fi, desigur, peste câteva zile.”

26 iunie „Are nevoie de un armăsar din grajdurile staniţei. Un armăsar!”

28 iunie „Îmi vine greu să mă despart de ea. M-a înfăşurat ca într-o pânză de păianjen. Azi ne-am dus pe colinele Vorobiov. Ea stătea la fereastră, în camera de hotel, şi razele de soare, trecând peste galeria sculptată, cădeau strălucind pe bucla ei de culoarea aurului topit! Poftim şi un fragment de poezie!”

4 iulie „Mi-am lăsat lucrul. Şi Elizaveta m-a lăsat. Azi am băut o bere cu Strejniov. Ieri am băut votcă. M-am despărţit de Elizaveta onorabil, aşa cum se face între oameni civilizaţi. Fără ceartă, fără alte explicaţii. Azi am văzut-o pe Dmitrovka, cu un tânăr cu cizmuliţe de jocheu. A răspuns cam rezervată la salut. Cu aceasta ar fi cazul să termin jurnalul: izvorul a secat.”

30 iulie „Sunt nevoit să reiau pana într-un chip neaşteptat. Războiul!

Explozie de entuziasm dobitocesc. Pute jobenul indivizilor a patriotism, ca un hoit de câine, cale de o poştă. Băieţii sunt indignaţi, eu însă mă bucur. Mă mistuie dorul… „paradisului pierdut”. Ieri am văzut-o în vis pe Elizaveta. Cam deocheat vis. A lăsat urma unui dor adânc. Ar trebui să mă distrez.”

1 august „M-am deprins şi cu tărăboiul acesta. Dorul de altădată a revenit din nou. Îl sug, cum îşi suge un copil biberonul.”

3 august „Găsit soluţia! Plec pe front. E stupid? Chiar foarte! E ruşine?

Ajunge! Tot n-am nici un căpătâi. Cel puţin să am parte de senzaţii noi. Şi când te gândeşti că acum doi ani nu eram de fel blazat… Poate încep să-mbătrânesc?”

7 august „Scriu în vagon. În clipa asta am plecat din Voronej; mâine descind în Kamenskaia. Sunt ferm hotărât să lupt „pentru patrie, pentru ţar şi pentru lege”.”

12 august „Staniţa m-a petrecut cu un ospăţ solemn. Atamanul a băut şi a debitat un discurs incendiar. I-am spus după aceea, încetişor: „Eşti un prost, Andrei Karpovici!” S-a făcut verde de ciudă şi de mirare. Îmi spuse cu venin în glas: „Şi cică eşti om învăţat! Nu-mi eşti cumva dintr-ăia pe care i-am croit cu biciuştile în nouă sute cinci?” I-am răspuns că, spre regretul meu, nu sunt „dintr-ăia”. Tata, cu mucii sub nas, plângea şi voia mereu să mă pupe. Săracul, scumpul meu tată! De-ai fi în pielea mea! I-am propus, în glumă, să vină şi el cu mine; a exclamat cu groază: „Ce tot spui! Da gospodăria?…” Mâine plec la gară.”

13 august „Grânele sunt nesecerate pe alocuri. Hârciogi graşi stau pe moviliţe. Seamănă grozav cu nemţii din pozele ieftine, pe care Kozma Kriucikov îi înşiră străpunşi în lancea lui. Trăiam liniştit, studiam matematicile şi alte ştiinţe exacte şi n-aş fi crezut niciodată că am să devin un „şovinist”. La regiment, voi discuta şi cu cazacii.”

22 august „La una din staţii, am văzut cel dintâi convoi de prizonieri. Un ofiţer austriac, zvelt, cu un aer de sportiv, mergea în gară sub escortă. Două domnişoare ce se plimbau pe peron i-au zâmbit. Le-a salutat cu multă eleganţă şi le-a trimis o bezea.

Deşi în prizonierat, e proaspăt ras, galant, jambierele lui galbene strălucesc. L-am urmărit cu privirea; e un băiat tânăr şi frumos, un chip de camarad simpatic. Dacă m-aş întâlni pe câmpul de luptă cu unul ca ăsta, mâna nu s-ar îndura să ridice sabia.”

24 august „Refugiaţi, refugiaţi, refugiaţi… Toate liniile sunt ticsite de trenuri cu refugiaţi şi cu soldaţi.

A trecut primul tren sanitar. La oprire, un soldat tânăr a sărit din vagon. Avea faţa bandajată. Am stat de vorbă. A fost rănit de un şrapnel. Bucuros nevoie mare că poate va fi clasat inapt pentru serviciul militar. Are un ochi vătămat. Râdea.”

27 august „Sunt la regimentul meu. Comandantul de regiment e un moşneguţ foarte simpatic. Cazac din regiunea Donului de jos. Aici se simte mirosul de sânge. Se vorbeşte că poimâine vom trece în prima linie. Plutonul meu, plutonul trei din sotnia a treia, este format din cazaci din staniţa Konstantinovskaia. Băieţi fără duh. Numai unul singur este bun de cântec şi de glume.”

28 august „Pornim. Astăzi dintr-acolo răsună o canonadă puternică. Ai impresia că se apropie furtuna şi că tunetul se sparge, undeva, departe. Am adulmecat văzduhul: nu miroase a ploaie? Dar cerul e azuriu şi limpede.

De ieri, calul meu şchioapătă; s-a lovit cu piciorul în roata de la bucătăria de campanie. Totul este extraordinar şi nou. Nu ştiu cu ce să-ncep, despre ce să scriu.”

30 august „Ieri n-am avut timp să scriu. Scriu din şa. Sunt legănat, şi din creion alunecă litere uriaşe, lăbărţate. Am plecat trei oameni după furaj.

Acum camarazii fac maldăre de fân; eu sunt culcat pe burtă şi „fixez” cu întârziere evenimentele de ieri. Ieri, vagmistrul Tolokonnikov m-a trimis în cercetare. Eram şase oameni (îmi spune „student”, cu o nuanţă de batjocură. „Ei, tu, studentule! Calul se despotcoveşte, şi tu nu vezi nimic?”). Am trecut printr-un târg pe jumătate ars. Era cald. Caii şi noi eram uzi leoarcă. Nu e bine că trebuie să purtăm şi vara nădragi de postav. Într-un şanţ, afară din târg, am văzut cel dintâi cadavru. Era un neamţ; zăcea pe spate, cu picioarele până la genunchi în şanţ. O mână îi era îndoită la omoplat; cealaltă strângea un încărcător. N-avea arma lângă el. Făcea o impresie înspăimântătoare. Reconstitui în minte ce-am simţit, şi-mi trece un fior prin spate. După poziţia lui, ai fi zis că se aşezase atârnând picioarele în şanţ, apoi se întinsese să se odihnească. Uniformă brumărie. Cască. Se vedea căptuşeala ei de piele, tăiată în zimţi, ca la ţigările cu carton, ca să nu se împrăştie tutunul. Am fost atât de năucit de acest prim contact cu moartea, că nu-mi amintesc chipul lui. Am văzut numai furnici mari, galbene, care mişunau pe fruntea pământie şi pe ochii lui sticloşi, pe jumătate închişi. Cazacii îşi făceau cruce, trecând. Mă uitam la o mică pată de sânge, pe partea dreaptă a uniformei. Glonţul i-a străpuns trunchiul. Când treceam, am văzut că în partea stângă, pe unde ieşise plumbul, pata era mai mare şi cursese mai mult sânge pe pământ, iar uniforma îi era zdrenţe.

Am tresărit şi mi-am văzut de drum. Aşadar, iată cum e…

Uriadnicul-major, poreclit Trundalei, încercă să ne ridice moralul, povestind o anecdotă scabroasă, dar buzele îi tremurau…

La jumătate de verstă de târg se înălţau zidurile unei uzine arse, ziduri de cărămidă cu marginile negre şi afumate. Fiindu-ne teamă să mergem pe drumul care trecea pe lângă aceste ruine, am hotărât să ocolim. Ne-am depărtat, şi în clipa aceea, de după ziduri, inamicul a deschis foc asupra noastră. Mi-e ruşine, dar trebuie să mărturisesc că răpăitul acestor prime împuşcături a fost cât p-aci să mă arunce jos din şa. M-am prins de oblânc şi, aplecându-mă instinctiv, am tras de dârlogi. Am galopat spre târg, pe lângă şanţul unde era cadavrul neamţului; ne-am revenit abia după ce lăsarăm târguşorul mult în urma noastră. Apoi, am făcut cale întoarsă şi am descălecat. Doi oameni au rămas cu caii; noi patru ne-am îndreptat spre şanţul de la marginea târgului. Ne aplecam, mergând de-a lungul lui. Am zărit de departe picioarele îndoite ale neamţului, încălţate cu cizme scurte, galbene. Am trecut pe lângă el, ţinându-ne răsuflarea, ca pe lângă un om care doarme şi ţi-e teamă să nu-l trezeşti. Iarba strivită era jilavă, de un verde-crud.

Ne-am culcat în şanţ. După câteva minute, nouă ulani germani ieşiră, prin flanc câte unul, de după ruinele uzinei… I-am cunoscut după uniformă. Ofiţerul lor s-a desprins din rând şi a strigat ceva cu glas forţat, răguşit. Micul detaşament veni în galop spre noi… Camarazii mă strigă să le dau o mână de ajutor, ca să pună iarba în plasă. Mă duc.”

30 august „Vreau să-mi termin istorisirea despre felul cum am tras pentru prima oară într-un om. Ulanii galopau spre noi. Şi acum parcă văd uniformele lor verzi-cenuşii, ca de şopârlă, pâlnia lăcuită a chiverelor şi lăncile legănate în mers, cu steguleţe în vârf.

Călăreau pe cai murgi-închis. Nu ştiu de ce mi-au lunecat privirile pe creasta şanţului, unde am văzut un gândăcel, verde ca smaraldul. S-a mărit sub ochii mei, luând proporţii monstruoase. Se târî, deveni un uriaş, scuturând firele de iarbă. Se apropie de cotul meu, sprijinit pe lutul fărâmicios al crestei; urcă mâneca bluzei kaki şi coborî repede pe armă şi de acolo pe curea. Îl urmăream în călătoria lui, când auzii vocea tremurătoare a uriadnicului major Trundalei: „Trage, ce mai aştepţi?”

Am proptit cotul mai solid, am închis ochiul stâng şi am simţit că inima mi se umflă, creşte monstruos, întocmai ca şi gândăcelul verde. Cătarea armei tremura încordat, ca şi crestătura înălţătorului, pe fondul verde-cenuşiu al uniformei. Trundalei trase alături de mine. Apăsai pe trăgaci şi auzii şuieratul plângător al glontelui. Ochisem, se vede, prea jos; glonţul ricoşă, izbind muşuroaiele din faţă şi scoţând fumuleţe de praf. Era întâia oară când trăgeam într-un om. Am tras un întreg încărcător, fără a ochi, fără a vedea ceva înaintea mea. La sfârşit, am împins închizătorul şi am apăsat pe trăgaci; am auzit numai o ţăcănitură; nu observasem că nu mai aveam cartuşe. Numai după aceea mă uitai după nemţi. Galopau îndărăt, în aceeaşi ordine. Ofiţerul călărea în urma lor. Erau nouă; văzui şoldurile netede ale murgului ofiţeresc şi placa metalică din vârful chiverei lui de ulan.”

2 septembrie „Într-un pasaj din Război şi pace, Tolstoi vorbeşte de o linie ce desparte cele două armate duşmane: este linia necunoscutului ce separă viii de morţi. Escadronul lui Nikolai Rostov porneşte la atac, şi Rostov trasează această linie în minte. Mi-am amintit astăzi foarte viu acest pasaj din roman, fiindcă, azi, în zori, am atacat husarii germani… De dimineaţă, unităţile lor, foarte bine sprijinite de artilerie, presau infanteria noastră. Văzui pe soldaţii noştri – erau mi se pare din Regimentele 241 şi 273 infanterie – rupând-o la fugă, îngroziţi. Erau demoralizaţi cu totul în urma eşuării atacului început de cele două regimente, fără o pregătire de artilerie; în cele din urmă, au fost respinse de focul inamicului, pierzând aproape o treime din efectiv. Husarii nemţi urmăreau infanteria noastră; abia atunci a fost aruncat în luptă şi regimentul nostru, aflat în rezervă, într-un luminiş de pădure. Iată ce-mi aduc aminte din această luptă. La orele trei dimineaţa, ieşirăm din satul Tâşvici. Era un întuneric adânc. În văzduh pluteau miresme de cetină şi de lanuri de ovăz. Regimentul înainta împărţit pe sotnii. Ne-am abătut din drum, spre stânga, şi am pornit prin lanuri. Caii păşeau sforăind, şi copitele scuturau picăturile de rouă de pe spicele de ovăz.

Deşi îmbrăcaţi în mantale, ne era frig. Regimentul a rătăcit îndelung pe câmp; după o oră veni în galop un ofiţer de la statul-major şi aduse un ordin pentru comandant. Bătrânul nostru transmise comanda cu o voce nemulţumită, şi regimentul coti brusc în unghi drept spre pădure. Ne înghesuiam într-o rarişte strâmtă, înaintând în coloană, pe plutoane. Bătălia se desfăşura undeva în stânga noastră. Trăgeau bateriile germane şi, judecând după bubuituri, erau foarte numeroase. Focurile de armă pârâiau necontenit; părea că cetina parfumată arde deasupra capetelor noastre. Până la răsăritul soarelui, am fost numai auditori. După aceea, răsună un „ura” tremurat, jalnic, slab şi fără avânt, şi se făcu o tăcere sfâşiată numai de ţăcănitul regulat al mitralierelor. În clipele acestea, gândurile mele se învălmăşeau stupid; singurul lucru pe care mi-l imaginam în acest moment, dureros de limpede şi de real, erau nenumăratele feţe ale infanteriştilor noştri, mergând în lanţ de trăgători la atac.

Vedeam siluete cenuşii, cu şepci pleoştite; îi vedeam încălţaţi cu cizme scurte, mai jos de genunchi, frământând glodul de toamnă. Auzeam limpede hohotul răguşit al mitralierelor nemţeşti, care prefăceau în cadavre oamenii aceştia vii, şiroind de sudoare. Cele două regimente fură măturate şi o luară la fugă aruncând armele. Un regiment de husari nemţi îi gonea din spate. Ne-am pomenit în coasta lor, la vreo trei sute de stânjeni sau chiar mai puţin. Un ordin. Ne rânduim într-o clipă în formaţie de atac. Aud o singură comandă, reţinută şi rece ca o zăbală „Marş, marş!” Zburam înainte. Calul pleoşti urechile cu atâta putere, că nu le-aş fi putut ridica cu mâna. Când întorsei capul, văzui în spatele meu pe comandantul regimentului şi alţi doi ofiţeri galopând. Iată linia care desparte viii de morţi. Iată marea nebunie!

Husarii rup rândurile şi o pornesc înapoi. Sub ochii mei, sotnicul Cerneţov a spintecat cu sabia un husar neamţ. Văzui şi un cazac înnebunit din sotnia a şasea care, urmărind pe un neamţ, lovea cu sabia şoldurile calului, şi bucăţi de piele săreau, fâlfâind în aer. Nu, e de neînchipuit! N-au un nume faptele acestea! Când ne-am întors, m-am uitat la chipul lui Cerneţov. Era rezervat, calm şi bine dispus. Ai fi spus că joacă preferans şi nu că e în şa, după ce omorâse un om. Sotnicul Cerneţov o să ajungă departe. Are talent!”

4 septembrie „Am fost trimişi în spate pentru odihnă. Divizia a 4-a din Corpul II se concentrează în zona frontului. Suntem în târgul Kobâlino. Azi-dimineaţă, unităţi din Divizia a II-a cavalerie şi cazaci din Ural au trecut prin târg în marş forţat. Luptele continuă spre vest. Tunurile bubuie fără încetare. După prânz m-am dus la ambulanţă. Sosise chiar atunci un convoi de răniţi. Sanitarii descărcau un furgon şi râdeau. Mă apropiai. Un soldat înalt, cu faţa ciupită, coborî sprijinit de sanitar, zâmbind şi oftând. „Priveşte, cazacule, spuse el adresându-mi-se, mi-au înfipt o alice; în e…! Am primit patru mitralii.” Sanitarul întrebă: „A făcut explozie în spatele tău?” „Ce vorbă-i aia? Da ce, eu atacam cu spatele!” O soră de caritate ieşi dintr-o baracă. Am privit-o, şi un tremur m-a silit să mă sprijin de o căruţă. Asemănarea ei cu Elizaveta era nemaipomenită. Aceiaşi ochi, acelaşi chip oval; nasul şi părul aceleaşi. Până şi vocea era aceeaşi. Ori, poate, aşa mi s-a părut? Acum am să găsesc, te pomeneşti, că toate femeile îi seamănă?!”

5 septembrie „Timp de 24 de ore am ţinut caii la conovăţ să mănânce. Acum, ne întoarcem pe front. Sunt zdrobit fiziceşte. Gornistul sună semnalul de încălecare. Aş trage în el fără milă în momentul acesta…”

Comandantul sotniei trimisese pe Grigori Melehov să facă legătura cu statul-major al regimentului. Trecând pe unde au fost de curând luptele, Grigori zări pe marginea şoselei cadavrul unui cazac. Zăcea, cu capul blond, culcat pe pietrişul şoselei, măcinat de copitele cailor. Grigori coborî şi scotoci cadavrul, astupându-şi nasul (în preajma mortului începuse a pluti un miros greu, dulceag, de cadavru). Găsi în buzunarul pantalonilor acest carneţel, un vârf de creion chimic şi un portofel. Desprinse cartuşierele şi aruncă o privire asupra chipului galben şi jilav, care era în descompunere. Era negru-catifelat între ochi şi pe tâmple. Pulberea înnegrea o cută care-i brăzda fruntea şi-i dădea o expresie gânditoare şi severă.

Grigori acoperi faţa mortului cu o batistă de mătase găsită în buzunarul lui şi se îndreptă spre statul-major, întorcând din când în când capul. Când sosi, înmână carnetul furierilor, care citiră crâmpeie din el, îmbulzindu-se şi luând în derâdere scurta viaţă a unui om necunoscut şi pasiunile lui pământeşti.

După ce-a ocupat orăşelul Leşniuv, Divizia a II-a cavalerie trecu în lupte prin Stanislavcik, Radziwillow şi Brodi, La 15 august, se desfăşură în faţa oraşului Kamenka-Strumilovo. În urmă venea grosul armatei; unităţile de infanterie se concentrau în sectoarele de însemnătate strategică; statele-majore şi convoaiele se îngrămădeau la nodurile de comunicaţie. Frontul începea de la Marea Baltică şi se întindea ca o brazdă a morţii. Statele-majore elaborau planurile unei ofensive ample; preocupaţi, generalii stăteau ceasuri în şir aplecaţi deasupra hărţilor; curierii galopau cu ordine de atac, sute de mii de soldaţi se duceau la moarte…

Patrulele de cercetare raportau că inamicul concentrează puternice forţe de cavalerie în preajma oraşului, în luminişurile de-a lungul drumurilor, se iscau ciocniri, patrule de cazaci luau contact cu patrulele de cercetare inamice.

De când se despărţise de fratele său, Grigori Melehov, în truditele zile de marş, încerca să găsească în suflet un reazem, să poată înfrâna gândurile chinuitoare şi să-şi învie voia bună de altădată. Dar nu izbutea. Regimentul fusese întărit cu o sotnie din seria a treia de mobilizare. Alexei Uriupin, cazac din staniţa Kazanskaia, nimeri într-un pluton cu Grigori. Acest Uriupin era un om înalt, puţin încovoiat, cu falca de jos ieşită şi mustăţile pleoştite ca ale unui calmuc; ochii lui vii şi cutezători râdeau necontenit; cu toate că era tânăr, avea chelie; părul rărit şi castaniu i se zbârlea pe amândouă părţile capului bombat, de o formă neregulată. Din prima zi, fu poreclit de cazaci „Moţatul”.

După luptă, lângă Brodî, regimentul se odihni timp de o zi. Grigori se pomeni în aceeaşi casă cu Moţatul.

Vorbiră multe şi de toate.

— Tu, Melehov, eşti cam fleşcăit!

— Cum aşa, fleşcăit? se încruntă Grigori.

— Eşti bleg, parcă ai boli! îl lămuri Moţatul.

Dădeau fân cailor şi fumau, rezemaţi de un gard şubred, năpădit de un muşchi verde. Husarii călăreau pe uliţă în rânduri de câte patru; leşurile mai zăceau încă pe sub garduri (alungându-i pe austrieci, se luptaseră şi pe uliţele mărginaşe ale târgului); şerpuia un fum înecăcios în aer, de sub dărâmăturile unei sinagogi incendiate. La această oră, când soarele asfinţea în mii de culori, oraşul avea o înfăţişare de pustiire, goală şi macabră.

— Sunt sănătos tun! răspunse Grigori şi scuipă, fără să se uite la Moţat.

— Minţi! Ştiu eu ce-mi văd ochii!

— Ce-ţi văd?

— Ţi-e teamă, ţâncule? Ţi-e teamă de moarte?

— Eşti prost ca noaptea! spuse Grigori cu dispreţ, privindu-şi încordat unghiile.

— Haide, spune ai ucis vreun om? întrebă răspicat Moţatul, cercetând iscoditor faţa lui Grigori.

— Am omorât. Şi ce?

— Te mustră cugetul?

— Mă mustră? zâmbi Grigori.

Moţatul trase sabia din teacă.

— Vrei să-ţi retez capul?

— Şi pe urmă?…

— Te-aş ucide şi nici că mi-ar păsa; eu nu ştiu ce-i mila!

Ochii Moţatului râdeau, Grigori înţelese însă din sunetul glasului şi după tremurarea sălbatică a nărilor că nu glumea.

— Sălbatic şi ciudat mai eşti, spuse Grigori, privind cu atenţie la chipul Moţatului.

— Eşti slab de înger, băiete. Da' lovitura lui Baklanov o cunoşti?… Hai, să vezi!

Moţatul alese din ochi un mesteacăn bătrân din grădină şi merse drept spre el, uşor, aplecat înainte şi ţintind. Braţele lungi, vânjoase şi neobişnuit de groase la încheieturi atârnau înţepenite.

— Priveşte!

Ridică încet sabia şi, îndoind genunchii, opinti o lovitură piezişă, groaznică. Mesteacănul se prăbuşi, retezat la doi arşini de rădăcină, atingând cercevelele goale ale ferestrelor şi zgârâind pereţii casei.

— Văzuşi? Învaţă şi tu. Baklanov a fost ataman; auzit-ai de el?… Avea o sabie cu argint-viu în ea; era greu de ridicat; cu o lovitură despica un cal în două. Asta-i!…

Multă vreme, Grigori se căzni să înveţe meşteşugul iscusit al loviturii.

— Putere ai, da mânuieşti sabia ca un nărod. Uite acilea cum trebuie să faci, îl dăscălea Moţatul, şi sabia lui lovea ţinta în zbor pieziş, cu o putere uluitoare.

— Despică omul fără codeală! Îi moale ca aluatul, rânjea Moţatul cu ochii sclipitori. Nu te gândi, ce şi cum… Tu eşti cazac, treaba ta îi să căsăpeşti fără să întrebi nimica. E un lucru sfânt să ucizi duşmanul în luptă. Pentru fiştecare, Dumnezeu îţi iartă câte un păcat, ca şi pentru un şarpe strivit. Nu se cuvine să omori aşa, fără noimă, o vită, un viţel sau mai ştiu eu ce; da pe om, omoară-l. Omul îi spurcat! Un gunoi de pute pe pământ şi trăieşte ca o ciupercă veninoasă…

La întâmpinările lui Grigori, se încruntă şi tăcu îndărătnic.

Grigori lua aminte, cu mirare, că toţi caii aveau frică de Moţat. Când se apropia el, caii ciuleau urechile, se strângeau grămadă; părea că se apropie o fiară, iar nu un om. Lângă Stanislavcik, sotnia, înaintând pe teren mlăştinos şi păduratic, fu nevoită să descalece. Câţiva oameni luară caii şi plecară în vale, la adăpost. Era rândul Moţatului să-ngrijească de dânşii, dar el se împotrivi cu hotărâre.

— Uriupin, fecior de căţea! De ce încerci să chiuleşti? De ce nu vrei să duci caii? îl bruftului încheietorul de pluton.

— Da' ce-s eu de vină, dacă li-i frică cailor de mine, zău! rosti Moţatul, cu un râs care-i juca tot timpul pe sub gene.

N-a rămas niciodată să stea cu caii; se purta, frumos cu calul său, îl răsfăţa şi-l îngrijea, dar Grigori observa mereu acelaşi lucru: de câte ori îi venea stăpânul, cu braţele nemişcate, lipite de şolduri, întotdeauna pe spatele calului trecea de îndată un fior. Calul se neliniştea.

— Ia spune, preacuvioase, de ce se dau în lături caii, când te văd? îl întrebă într-o zi Grigori.

— Naiba-i ştie! ridică din umeri Moţatul. Totuşi sunt bun cu ei.

— Pe beţivani, de, mai înţeleg! Îi adulmecă după miros şi se tem de dânşii; dară tu nu bei.

— Mi-i cruntă inima, şi ei o simt.

— Ai inimă de lup, sau poate n-ai nimic. Poate ţi-o fi crescut în locu-i o piatră.

— Poate!… încuviinţă Moţatul cu nepăsare.

În preajma oraşului Kamenka-Strumilovo, plutonul trei, împreună cu ofiţerul, plecă în recunoaştere. Un transfug ceh pomenise la comandament despre dispozitivul unităţilor austriece şi despre o proiectată contra ofensivă pe linia Goroşi-Stavinţki. Drumul pe care se aşteptau mişcările trupelor inamice se cerea supravegheat fără încetare; pentru aceasta, ofiţerul lăsă în marginea pădurii patru cazaci cu încheietorul de pluton şi plecă cu ceilalţi spre un cătun cu acoperişurile de ţiglă ce se zărea dincolo de deal.

Grigori, încheietorul de pluton, tânărul cazac Silantiev, Moţatul şi Mişka Koşevoi rămaseră la marginea păduri lângă un mic paraclis cu turla ascuţită, adăpostind un crucifix ruginit.

— Descălecaţi, flăcăi! ordonă încheietorul de pluton. Koşevoi, du caii îndărătul pinilor ăstora; da, acolo, unde-s mai deşi…

Cazacii fumau, culcaţi sub un pin frânt, uscat. Încheietorul de pluton nu slăbea binoclul de la ochi. La zece paşi de el, se legăna un lan nesecerat de grâu, cu boabele căzute. Spicele scuturate în vânt se îndoiau şi şuşuiau jalnic. Stătură culcaţi o jumătate de ceas, schimbând alene doar câte o vorbă, din când în când. Undeva, în partea din dreapta a oraşului, văzduhul tremura necontenit din pricina canonadei.

Grigori se târî până la lan; găsi câteva spice pline, le frecă în palmă şi ronţăi boabele uscate.

— Oho, austriecii! strigă cu jumătate de gură încheietorul de pluton.

— Unde-s? întrebă Silantiev.

— Colo, ies din pădure. Cată mai la dreapta!

Un grup de călăreţi ieşi din rariştea îndepărtată. Oprindu-se, cercetau câmpia şi pădurea ce se revărsa pe alocuri spre şes; se îndreptară apoi către cazaci.

— Melehov; strigă încheietorul de pluton.

Grigori se târî spre pin.

— Îi lăsăm să vină mai aproape, şi apoi îi pălim cu o salvă. Armele gata, flăcăi! şopti încheietorul de pluton, înfrigurat.

Călăreţii se apropiau încet, abătându-se spre dreapta.

Cei patru cazaci aşteptau, culcaţi sub pin, tăcuţi, cu răsuflarea oprită.

—… aucht! Kaporal! răsună, adus de vânt, un glas sonor şi tânăr.

Grigori ridică privirea şase husari maghiari, îmbrăcaţi în dolmane frumoase, cu brandenburguri, veneau buluc.

Cel din fruntea lor era călare pe un cal corbiu şi trupeş; ţinea carabina în mână şi râdea încet, cu voce de bas.

— Foc! şopti încheietorul de pluton.

„Bu-hu-hu-um!” porni salva.

„U-u-uh!” izbucni ca un lătrat ecoul.

— Ce-i asta? strigă speriat Koşevoi dindărătul pinilor şi se răsti la cai Prr, diavole! Ai turbat? Stai, drace! Vocea lui răsuna puternic.

Husarii întoarseră caii şi porniră în galop pe ogoare în lanţ şerpuit.

Unul din ei, cel care gonea pe calul corbiu, în fruntea lor, trăgea în aer. Ultimul, rămas la coadă, se aplecase pe grumazul calului şi întorcea din când în când capul, ţinând chipiul în mâna stângă.

Moţatul sări cel dintâi şi, cu puşca în mână, alergă împiedicându-se în grâu. La vreo sută de stânjeni departe, un cal doborât se zvârcolea, frământând picioarele; lângă el, un husar maghiar, în capul gol, îşi freca genunchiul lovit în cădere. Strigă de departe ceva nedesluşit şi ridică braţele, privind la camarazii care galopau depărtându-se.

Toate astea se petrecură atât de uite, încât Grigori îşi veni în fire numai când Moţatul aduse prizonierul lângă pin.

— Leapădă asta, voinice! strigă Moţatul, smulgându-i sabia. Prizonierul avu un zâmbet încurcat şi prinse numaidecât să dezlege cureaua; mâinile îi tremurau; nu izbutea să descheie catarama. Grigori îl ajută cu băgare de seamă; husarul, un flăcău înalt şi bucălat, cu un negel în colţul de sus al buzei, îi zâmbi recunoscător şi dădu din cap. Părea bucuros că scăpase de arme; se scotoci prin buzunare cu ochii la cazaci, scoase o pungă de piele şi murmură ceva, oferind prin semne cazacilor să se înfrupte.

— Ne face cinste! zâmbi încheietorul de pluton, căutând prin buzunare o foiţă.

— Răsuceşte una din tutunul lui! chicoti Silantiev.

Cazacii răsuciră câte o ţigară şi aprinseră. Tutunul negru de pipă, îi ameţi îndată.

— Unde-i carabina lui? întrebă încheietorul de pluton, sorbind fumul cu nesaţ.

— Iat-o! spuse Moţatul, arătând spre cureaua galbenă care îi atârna pe umăr.

— Trebuie trimis la sotnie. Statul-major are nevoie de informaţii. Cine să-l ducă? întrebă încheietorul de pluton, tuşind şi plimbând asupra cazacilor privirea tulbure.

— Eu! se oferi Moţatul.

— Hai, du-te!

Se vedea bine că prizonierul a înţeles – şi prinse a zâmbi stângaci şi jalnic, încercând să se stăpânească; cu mişcări repezi îşi întoarse buzunarele şi întinse cazacilor bucăţi de ciocolată moale şi strivită.

— Rutean, ich… rutean… nicht austriac! rostea, stâlcind cuvintele şi tot oferind mereu cu gesturi caraghioase ciocolata lui, turtită şi mirositoare.

— Mai ai vreo armă? întrebă încheietorul de pluton. Nu mai trăncăni, că-i degeaba! Nu înţelegem. Ai rivolver? Pac-pac? spuse el, apăsând degetul pe un trăgaci închipuit.

Prizonierul dădu aprig din cap:

— Nu este! Nu este!

Se lăsă percheziţionat de bunăvoie; obrajii bucălaţi îi tremurau.

Sângele curgea sub pantalonii sfâşiaţi la genunchi; se vedea o zgârietură pe pielea trandafirie. Punea batista, se strâmba, plescăia din limbă şi sporovăia mereu. Chipiul îi rămăsese lângă calul ucis; ceru voie să se ducă şi să ia pătura, chipiul şi carnetul de buzunar unde avea o fotografie a rudelor; încheietorul de pluton se străduia în zadar să priceapă ce vorbeşte şi, în cele din urmă, cu un gest a lehamite, porunci:

— Du-l!

Moţatul îşi luă calul rămas în paza lui Koşevoi, încălecă, îşi potrivi cureaua armei şi arătă cu mâna:

— Marş voinice! Ce mai oştean!… Grijania şi paştele lui!…

Încurajat de rânjetul Moţatului, prizonierul zâmbi şi el; păşind alături de cal, îl plesni pe coapsă cu o familiaritate linguşitoare. Moţatul îl respinse cu asprime şi trase de dârlogi, lăsându-l să treacă înainte.

— Marş, afurisitule! Nu ne arde nouă de şagă!…

Prizonierul porni înainte cu un aer vinovat; luă o mutră serioasă şi, mergând, se întorcea mereu spre cazaci. Părul bălai se ciufulea de vânt în vârful capului. Aşa a rămas în amintirea lui Grigori, cu dolmanul de husar, cu brandenburguri, cu părul ciufulit şi cu mersul apăsat şi sigur.

— Du-te, Melehov, de ia şaua! ordonă încheietorul de pluton şi scuipă cu părere de rău mucul de ţigară care-i frigea degetele.

Grigori scoase şaua calului ucis şi ridică, fără să ştie de ce, chipiul căzut lângă cal. Mirosi căptuşeala şi simţi un iz de sudoare şi de săpun ieftin. Aduse şaua, ţinând cu grijă în mâna stângă chipiul husarului. Cazacii, chirciţi sub pin, scotociră coburii şi cercetară cu atenţie şaua, un model cum nu mai văzuseră niciodată.

— Tutunul îi foarte bun! Trebuia să-i mai cerem o ţigară! rosti cu regret Silantiev.

— Ce-i drept, îi drept! Straşnic tutun!

— Parc-ar avea dulceaţă. Lunecă pe gât ca untdelemnul! încuviinţă încheietorul de pluton, oftând şi înghiţind în sec.

După câteva minute, capul unui cal se ivi de după un pin. Se întorcea Moţatul.

— Hei! exclamă încheietorul de pluton, sărind speriat în sus. L-ai lăsat să scape?…

Moţatul se apropie vânturând biciuşca, descălecă şi dădu braţele în lături să se mai dezmorţească.

— Ce-ai făcut cu austriacul? stărui încheietorul de pluton, păşind spre dânsul.

— Ia dă-mi pace! spuse Moţatul arţăgos. A fugit… A vrut să fugă…

— Şi l-ai scăpat?

— Când am ajuns în rarişte, a rupt-o la fugă… L-am pălit cu sabia.

— Minţi! strigă Grigori. L-ai ucis fără pricină!

— De ce zbieri? Nu-i treaba ta.

Moţatul ridică spre Grigori ochii de gheaţă.

— Cu-um? se sculă Grigori încet, căutând ceva împrejur cu mâini cuprinse de spasmuri.

— Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala! Ai înţeles? Nu te băga!… repetă Moţatul cu asprime.

Grigori apucă arma de curea, o smuci şi o puse fulgerător la ochi. Degetul îi tremură şi nu găsea trăgaciul; chipul lui îngălbeni şi se schimonosi ciudat.

— Hei, strigă ameninţător încheietorul de pluton; se repezi la Grigori şi-l împinse înainte de a slobozi împuşcătura; glonţul, cântând plângător, scutură doar cetina.

— Ce-i asta? mugi Koşevoi.

Silantiev rămase pe loc cu gura căscată. Încheietorul de pluton îl împinse pe Grigori în piept şi-i smulse arma, numai Moţatul stătea în aceeaşi poziţie, cu un picior scos înainte, cu mâna stângă pe centură.

— Mai trage o dată…

— Te omor! se repezi spre el Grigori.

— Ho! Ce v-a apucat?… Vreţi să mergeţi la Curtea marţială, ai? Să vă pună la zid? Jos arma! strigă încheietorul de pluton şi, îmbrâncindu-l pe Grigori, se puse între cei doi cazaci, depărtând braţele.

— Minţi! N-ai să mă omori! spuse, râzând încetişor, Moţatul; numai piciorul răşchirat îi tremura.

Când se întorceau, în amurg, Grigori zări înaintea celorlalţi cadavrul husarului. Se îndreptă spre el, luând-o înaintea tovarăşilor, şi, oprind calul care sforăia speriat, îi privi cu atenţie. Prizonierul zăcea pe pântec, cu faţa ascunsă într-un covor de muşchi, cu mâna întoarsă şi aruncată-n lături; palma galbenă părea o frunză veştedă, căzută pe iarbă. Groaznica lovitură de sabie aplicată, pesemne, pe la spate, îl despicase în două, de sus de la umăr şi până la brâu.

— Cum l-a mai spintecat! murmură încheietorul de pluton, trecând pe alături şi privind cu spaimă şuviţele de păr bălai, zbârlit, pe capul strâmbat al mortului.

Cazacii se întoarseră tăcuţi la sotnie. Umbrele amurgului se îngroşau. Un vânt dinspre apus împingea pe boltă un nor mare, negru. Mirosul dulceag de putregai, de apă stătută şi ierburi de nămol venea de undeva dinspre mlaştină; un buhai-de-baltă striga monoton. Tăcerea somnoroasă era întreruptă din când în când de hârşcâitul harnaşamentului, de o sabie lovită în scări şi de cetina strivită sub copite. Cele din urmă raze de soare se topeau în pete roşii, pe vârfurile pinilor din rarişte. Moţatul fuma neîntrerupt. Scânteile îi luminau din când în când degetele butucănoase, cu unghii bombate şi negre, care strângeau ţigara. Norul plutea deasupra pădurii, întărind şi îngroşând culorile şterse şi nespus de triste ale înserării ce pogora pe pământ.

Operaţia pentru cucerirea oraşului începu dis-de-dimineaţă. Unităţile de infanterie, având cavalerie pe flancuri şi în rezervă, urmau să pornească atacul dinspre pădure, la revărsatul zorilor. O încurcătură se iscase undeva: două regimente de infanterie nu veniră la timp; Regimentul 211 infanterie primi ordin să treacă la flancul stâng; în timp ce un alt regiment se deplasa spre poziţii, nimeri sub focul unei baterii proprii; se petrecu ceva absurd; o harababură bezmetică răsturnă toată planurile; exista primejdia ca atacul să se termine, dacă nu cu zdrobirea trupelor, cel puţin cu un eşec. Pe când infanteria se regrupa, iar artileriştii – care în cursul nopţii, din ordinul neghiob al cuiva, fuseseră trimişi în mlaştină, unde se înfundaseră – îşi salvau atelajele şi tunurile împotmolite, Divizia a II-a trecu la atac. Terenul păduros şi mlăştinos nu îngăduia atacul pe un front larg; în câteva sectoare escadroanele noastre de cavalerie erau silite să atace pluton după pluton. Sotniile a patra şi a cincea din Regimentul 12 de cazaci fuseseră retrase în rezervă; celelalte se angrenaseră în valul atacului; după un sfert de ceas, un vuiet şi un urlet fioros de glasuri tremurătoare răzbi până la acei care rămăseseră în urmă.

— Ur-a-a-a – rra-rra-a!…

— Au pornit ai noştri!

— Înaintează!

— Ascultă ce mai răpăie mitraliera!

— I-auzi ce-i mai seceră pe-ai noştri…

— Au amuţit, hai?

— Va să zică, acolo sunt!

— Acuşi intrăm şi noi în horă! schimbau cazacii între ei întretăiate cuvinte.

Cele două sotnii aşteptau într-o poiană. Pinii le stinghereau vederea. O companie de soldaţi trecu repede pe dinaintea lor, aproape în fugă. Plutonierul-major, un viteaz cu ţinută dârză, rămase puţin mai în urmă, lăsând să treacă şi ultimele rânduri şi strigând cu vocea răguşită:

— Strângeţi rândurile!

În tropot de paşi şi zăngănit de gamele, compania dispăru îndărătul unui desiş de arini.

Din depărtare, de după un deal păduros, răsună din nou un strigăt slab „R-a-a-a – urr-a-a-a!… A-a!” Apoi se stinse îndată. Şi peste toate se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, mocnită.

— Acu au ajuns!

— Şi-şi sparg capetele… Se junghie în luptă corp la corp!

Toţi ascultau aţintind urechea, dar tăcerea era de nepătruns. La flancul drept, artileria austriacă îi făcea zob pe atacatori, mitralierele păreau că ciocănesc urechile, ca acul unei maşini de cusut.

Grigori Melehov se uită la pluton. Cazacii se frământau, caii erau neliniştiţi, ca muşcaţi de streche. Moţatul îşi pusese şapca pe oblânc şi-şi ştergea chelia udă de sudoare; alături de Grigori, Mişka Koşevoi se afuma, sorbind cu nesaţ din mahorcă. Toate de jur împrejur erau ciudat de clare şi de o realitate extraordinară, cum par toate, uneori, după o noapte de nesomn.

Sotniile stătuseră în rezervă vreo trei ceasuri. Focul slăbea, apoi începea din nou, cu puteri sporite. Un avion zbură vâjâind, se roti deasupra lor la mari înălţimi şi se îndreptă spre răsărit, ridicându-se mereu tot mai sus; nouraşi de fum lăptos de la şrapnele răsăriră sub avion, în peruzeaua cerului. Trăgea un tun antiaerian.

Rezerva fu introdusă în luptă către prânz. Oamenii isprăviseră mahorca şi se frământau, aşteptând; tocmai atunci sosi în galop un curier de la husari. Comandantul sotniei a patra îşi scoase îndată subunitatea într-un luminiş şi o duse lateral, paralel cu frontul; Lui Grigori i se părea că se întorceau înapoi. Timp de vreo douăzeci de minute, merseră prin desişul pădurii, destrămându-şi formaţia. Vuietul bătăliei se apropia tot mai mult; undeva, foarte aproape, o baterie bubuia din spate, necurmat; obuzele, urlând şi şuierând, treceau peste capul cazacilor. Sotnia, împrăştiată cât străbătuse pădurea, ieşi în câmp cu rândurile învălmăşite. La jumătate de verstă, în marginea pădurii, husarii unguri hăcuiau cu săbiile pe servanţii unei baterii ruseşti.

— Sotnie, pentru atac!

Şi nici n-avură timp să se desfăşoare, când răsună:

— Sotnie, sabia afară! La atac, înainte-marş!

Săbiile albastre scânteiară ca o ploaie. Sotnia, iuţind trapul, trecu la galop.

Şase husari unguri se vânzoleau lângă atelajul unei piese de artilerie. Unul trăgea de căpăstru caii speriaţi; altul îi lovea cu sabia; ceilalţi, descălecaţi, încercau să urnească din loc tunul, ajutând caii şi opintindu-se în spiţele roţilor. Ofiţerul era lângă ei, călare pe o iapă murgă cu coada retezată, care juca sub el. Dădea ordine. Când îi zăriră pe cazaci, ungurii părăsiră tunul şi, aruncând armele, o luară la galop.

„Aşa, aşa, aşa!” Grigori număra în gând cadenţa galopului. Pentru o clipă, piciorul îi alunecă din scară; simţi că se clatină în şa şi căută cu groază să o prindă; se aplecă, apucă scara şi vârî piciorul; ridică ochii şi văzu cei şase cai înhămaţi la tun, pe primul conductor, cu ţeasta despicată, strângând în braţe gâtul calului; cămaşa era muiată în sânge şi stropită de creieri. Calul izbi cu un trosnet trupul unui servant mort. Alţi doi zăceau lângă chesonul răsturnat; unul era întins pe afet. Silantiev o luă înaintea lui Grigori. Ofiţerul ungur, călare pe iapa cu coada tunsă îl împuşcă cu un foc de revolver tras de la câţiva paşi; Silantiev săltă în şa şi căzu, încercând să cuprindă golul de azur în braţe… Grigori trase de dârlogi, vrând să-l atace pe ofiţer din dreapta, cum îi era mai la îndemână. Ofiţerul, observând mişcarea, trase toate cartuşele cu mâna întoarsă şi scoase sabia din teacă. Era foarte dibaci în mânuirea armei, apărându-se cu înlesnire de cele dintâi trei lovituri năprasnice ale lui Grigori. Cu gura strâmbată, Grigori îl ajunse şi-l atacă a patra oară; se ridică în scări (caii lor galopau alături; Grigori vedea obrazul ras al ungurului şi numărul cusut pe gulerul dolmanului), îi înşelă agerimea printr-o lovitură vicleană şi, abătând sabia, îl împunse între umeri, apoi îl lovi peste grumaz, acolo unde încep vertebrele. Ungurul lăsă să-i cadă braţul care ţinea sabia, scăpă dârlogii, se îndreptă, scoase pieptul afară, ca şi când ar fi simţit o muşcătură în spate, şi se lăsă pe oblâncul şeii. Simţind o mare uşurare, Grigori îi mai dădu o lovitură în cap; văzu cum sabia se înfipse până în osul craniului, deasupra urechii.

O cumplită lovitură în creştet, pe la spate, îl făcu pe Grigori să-şi piardă cunoştinţa. Simţi un gust sărat, de sânge cald, năvălindu-i pe gură şi-şi dădu seama că se răstoarnă de pe cal; pământul, miriştea se apropiau vertiginos şi i se roteau sub ochi.

Puternica izbitură a căderii îl dezmetici o clipă. Deschise ochii, dar gâlgâitul sângelui îl înecă. Mai auzi aproape de ureche ropotul şi răsuflarea greoaie a calului: „hap, hap, hap”. Deschise pentru ultima oară ochii, văzu nările largi, trandafirii, ale calului şi o scară de care atârna un vârf de cizmă. Un gând de uşurare îi lunecă prin minte, ca un şarpe: „S-a isprăvit!” Apoi, mai hurui un vuiet, şi hăul negru îl cuprinse.

În primele zile ale lui august, sotnicul Evgheni Listniţki se hotărî să treacă din garda imperială într-un regiment de linie. Înaintă raportul şi, după trei săptămâni, obţinu mutarea într-un regiment din armata de operaţii. Cu formalităţile îndeplinite, înainte de a părăsi Petrogradul, îşi înştiinţă părintele, printr-o scurtă scrisoare, despre această hotărâre: „Papŕ, am cerut să fiu mutat din Regimentul „Atamanski” în armata de operaţii. Azi am primit repartizarea şi plec să mă pun la dispoziţia comandantului Corpului II armată. Vei fi probabil surprins de hotărârea mea, dar ea se explică în felul următor: mediul în care am trăit mă deprimă – parăzi, recepţii, gărzi; m-am săturat de serviciul la palat. Mi s-a urât. Nu mai pot; vreau fapte vii şi… dacă vrei, fapte eroice. Poate că sângele glorios al familiei Listniţki, care a adăugat atâţia lauri la cununa armatei ruse, începând cu Războiul pentru Apărarea Patriei de la 1812, s-a trezit şi în mine. Plec pe front. Dă-mi binecuvântarea dumitale. Săptămâna trecută l-am văzut pe împărat, înaintea plecării la Marele cartier general. Îl divinizez. Făceam parte din garda interioară a palatului. Mergea cu Rodzeanko şi, trecând pe lângă mine, zâmbi şi spuse în englezeşte, arătând spre mine cu privirea: „Iată glorioasele mele trupe de gardă. Va veni timpul când, cu ajutorul acestei cărţi, voi bate asul lui Wilhelm.” Am pentru el adoraţie de fată de pension. Nu mi-e ruşine să mărturisesc, cu toate că am 28 de ani trecuţi. Sunt adânc indignat de toate bârfelile palatului, care învăluie ca o pânză de păianjen numele luminos al monarhului. Nu le cred şi nici nu pot să le cred. Zilele acestea era cât p-aci să-l ucid pe esaulul Gromov, pentru că a îndrăznit să vorbească necuviincios, în prezenţa mea, despre majestatea-sa împărăteasa. Este o ticăloşie! I-am spus că numai oamenii în vinele cărora curge sânge de robi nemernici se înjosesc să debiteze astfel de calomnii odioase. Incidentul acesta a avut loc în prezenţa altor ofiţeri. În culmea mâniei, am scos revolverul să stric un glonte pe acest ticălos; dar camarazii m-au dezarmat. Pe zi ce trece, mi-e tot mai greu să stau în această cloacă. În regimentele de gardă şi între ofiţeri în special, nu există un adevărat patriotism. Nu există, e îngrozitor de spus, nici dragoste de dinastie. Nu sunt nobili, ci lepădături. Iată motivul rupturii mele cu regimentul. Nu pot avea relaţii cu oameni pe care nu-i respect. Ei bine, cred că am spus totul. Iartă-mă dacă e puţin dezlânat. Sunt foarte grăbit; trebuie să-mi fac geamantanul şi să plec la comandantul garnizoanei. Îţi doresc sănătate, papŕ, ţi-ţi voi trimite o scrisoare lungă de pe front.

Al dumitale, EVGHENI”

Trenul de Varşovia pleca la opt seara; Listniţki se duse la gară cu o birjă. Petrogradul rămase în urmă, în strălucirea albăstruie a luminilor. În gară era zarvă şi îmbulzeală. Cei mai mulţi călători erau militari. Hamalul puse geamantanul lui Listniţki în vagon şi, primind bacşişul, ură călătorie bună domnului ofiţer. Listniţki îşi scoase sabia şi mantaua, desfăcu curelele şi aşternu pe banchetă o plapumă multicoloră, din mătase de Caucaz. Jos, lângă fereastră, un preot uscăţiv, cu chipul de ascet, îşi pusese proviziile pe măsuţă şi înfuleca. Scuturând firimiturile de pâine din barbă, pofti la masă o fată brună şi slăbuţă, îmbrăcată în uniformă de liceu.

— Serviţi, vă rog!

— Foarte mulţumesc.

— Nu vă sfiiţi! Aşa slăbuţă cum sunteţi, trebuie să mâncaţi mai mult…

— Mulţumesc!

— Gustaţi o brânzoaică. Poate serviţi şi dumneavoastră o bucată, domnule ofiţer?

Listniţki coborî privirea:

— Cu mine vorbiţi?

— Da, da!

Preotul îl sfredelea cu ochii posomorâţi, pătrunzători, şi zâmbea în colţul buzelor subţiri, ascunse sub tufişul întunecat tal mustăţii.

— Mulţumesc, nu mi-e foame.

— Păcat! Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om. Mergeţi pe front?

— Da.

— Să vă ajute Dumnezeu!

Listniţki auzea prin vălul somnului vocea groasă a preotului, care părea că vine de foarte departe; apoi, părea că nu mai este basul jalnic al unui popă vorbăreţ, ci glasul esaulului Gromov.

— Ştiţi, am familie şi o parohie săracă. Mă duc preot militar, la regiment. Poporul rus nu poate trăi fără credinţă. Şi, ştiţi, credinţa se întăreşte an de an. Sunt, fireşte, şi unii care îşi leapădă credinţa; de, sunt intelectuali; ţăranul însă se ţine de Dumnezeu cu mâinile şi cu picioarele. Da… Asta e! oftă el cu voce de bas.

Urmă apoi un alt torent de vorbe, care nu-i mai ajunse în conştiinţă.

Listniţki aţipise; ultimul lucru pe care îl mai simţi aievea fu mirosul de vopsea proaspătă care venea din scândurile înguste ale tavanului, şi un strigăt de sub fereastră

— Casa de bagaje l-a primit, restul nu mă priveşte!

„Ce-a primit casa de bagaje?”, întrebă alene conştiinţa, şi firul se rupse deodată. Un somn întăritor îl cuprinse, după două nopţi nedormite. Listniţki se trezi când trenul ajunsese la vreo patruzeci de verste de Petrograd. Roţile se învârteau cu un zgomot ritmic, vagonul hurducat se legăna. Cineva fredona într-un compartiment vecin; felinarul proiecta umbre liliachii şi piezişe.

Regimentul în care fusese repartizat sotnicul Listniţki suferise mari pierderi în ultimele lupte; fusese retras din linia întâi şi-şi completa în grabă efectivele şi caii.

Ştatul-major al regimentului se afla în Berezneaghi, sat mare şi bogat. Listniţki coborî din vagon într-o haltă fără nume. Acolo debarcă şi o ambulanţă. Informându-se de la un medic unde pleacă ambulanţa, Listniţki află că fusese mutată în acest sector de pe frontul de sud-vest şi că va pleca îndată pe linia Berezneaghi – Ivanovna – Krâşovinskoe. Medicul, un om trupeş, cu faţa stacojie, vorbea fără respect despre şefii săi direcţi; tuna împotriva celor de la comandamentul diviziei şi, zbârlindu-şi barba, îşi vărsa veninul în faţa oricărui interlocutor de ocazie; ochii lui mici şi răutăcioşi fulgerau de după lentilele pince-nez-ului aurit.

— Nu m-aţi putea lua şi pe mine la Berezneaghi? îi întrerupse brusc sporovăiala Listniţki.

— Vino, domnule sotnic, şi aşază-te în trăsurica asta! Hai cu noi! consimţi medicul şi, învârtind familiar, între degete, un nasture de la mantaua ofiţerului, căutând să-i trezească simpatia, continuă să vorbească cu vocea lui de bas stăpânit: Gândeşte-te, domnule sotnic! Ne-am canonit în vagoane de vite; am făcut două sute de verste, ca să stăm aci cu mâinile în buzunar, când, în sectorul de unde a fost luată ambulanţa, s-au dat, timp de două zile, lupte crâncene, sângeroase şi au rămas o sumedenie de răniţi, care aveau nevoie de ajutorul nostru imediat (medicul pronunţa cuvintele „lupte sângeroase” cu o stranie voluptate, apăsându-l pe „r”).

— Şi cum vă explicaţi această neorânduială? întrebă de politeţe sotnicul.

— Cum? Doctorul ridică ironic sprâncenele deasupra pince-nez-ului şi răcni: Prin incapacitatea, tâmpenia şi prostia superiorilor, iată cum! Sunt nişte ticăloşi, care nu ştiu altceva decât să încurce lucrurile. N-au spirit organizatoric, le lipseşte bunul-simţ. Îţi aminteşti Însemnările unui medic de Veresaev? Iată! Acum repetăm, în proporţii mult mai mari…

Listniţki salută şi se îndreptă spre convoiul de trăsuri, dar medicul, furios, croncănea mereu:

— Vom pierde războiul, domnule sotnic. Am fost bătuţi de japonezi şi n-am învăţat minte. Ne lăudăm mereu că-i înghiţim de vii pe nemţi, şi iată ce se întâmplă!…

Medicul trecu de-a lungul liniei ferate, păşind peste băltoace de apă, acoperite cu straturi subţiri, irizate, de petrol; mergea scuturând cu amărăciune din cap.

Ambulanţa ajunse la Berezneaghi spre seară. Vântul răvăşea creasta galbenă şi aspră a miriştii. Norii se îngrămădeau, umflându-se, spre asfinţit. Sus, păreau de un negru-violet; ceva mai jos, această culoare fantastică se pierdea, şi norii revărsau peste fondul întunecat al cerului nuanţe liliachii-deschise; în mijloc, învălmăşeala fără nici o formă, asemeni gheţii plesnite primăvara deasupra apei, se rupea ca să lase a trece un şuvoi de raze portocalii spre asfinţit. Torentul se lărgea ca un evantai, se sfărâma într-o pulbere de raze, se răsfrângea apoi şi mai jos de spărtură şi sfârşea într-o beţie de culori…

Un cal roib, ucis de glonte, zăcea lângă drum, în şanţ. O potcoavă tocită lucea pe copita piciorului dindărăt, ridicat în sus, zgârcit în chip nefiresc. Listniţki, săltat de trăsurică la hârtoape, se uită la leşul calului. Sanitarul, care era în trăsurică, îi explică, scuipând peste pântecul umflat al calului:

— A înfulecat prea multe grăunţe… A mâncat! se corectă el, uitându-se la sotnic; voi să scuipe încă o dată, dar renunţă din politeţe; înghiţi saliva şi se şterse pe buze cu marginea mânecii. Iată-l crăpat! Dar nu-l îngroapă nimeni! La germani nu-i ca la noi.

— De unde ştii? îl întrebă Listniţki, mânios din senin şi, în aceeaşi clipă, simţi o ură sălbatică faţă de mutra nepăsătoare a sanitarului, pe care se citea un ifos de superioritate şi dispreţ.

Avea un chip şters şi searbăd ca o mirişte de toamnă; nu se deosebea de loc de miile de chipuri ale ţăranilor-ostaşi, întâlnite şi lăsate în urmă de Listniţki, pe drumul lui de la Petrograd spre front. Toate păreau spălăcite, îndobitocite, având aceeaşi expresie în ochii cenuşii, albaştri, verzi sau de altă culoare, şi semănau acum aievea unor vechi şi şterse monede de aramă, bătute de foarte multă vreme.

— Am stat trei ani în Germania, înainte de război! răspunse sanitarul, fără să se grăbească.

În glas avea aceeaşi nuanţă de superioritate şi de dispreţ, pe care sotnicul le desluşise în ochii lui.

— Am lucrat la Königsberg, la o fabrică de trabucuri! îşi depănă vorba sanitarul, plictisit şi lovind căluţul cu capătul hăţurilor.

— Ai face mai bine să taci! rosti cu asprime Listniţki şi întoarse privirea din nou spre capul calului ucis, peste care lunecase coama, cu dinţii dezgoliţi şi uscaţi de soare.

Piciorul ridicat era îndoit la genunchi; copita, deşi crăpată în jurul caielelor, avea cornul cenuşiu tare şi lucea; privindu-i piciorul şi chişiţa fină, sotnicul îşi dădu seama că fusese un cal tânăr şi de rasă.

Trăsurica mergea hurducată pe drumul de ţară. La apus, culorile se înmuiau pe cer; vântul sorbea norii. Piciorul calului mort se înălţa în urma lor, ca o troiţă la răscruce de drum. Listniţki îl privea mereu; deodată, un mănunchi de raze atinse cadavrul; piciorul cu peri roşii întinşi pe piele înflori minunat de frumos în bătaia lor, ca o ramură desfrunzită, scăldată în lumini portocalii.

La intrarea în Berezneaghi, ambulanţa întâlni un transport de răniţi.

Proprietarul primei căruţe, un bielorus în vârstă, ras, păşea pe lângă cal, cu hăţurile de frânghie încolăcite în jurul mâinii. În căruţa lui era culcat, rezemându-se în cot, un cazac fără şapcă, cu capul bandajat, cu ochii închişi de istoveală. Mesteca pâine neagră şi o scuipa mozolită de salivă. Un soldat era lungit pe pântec, lângă el; avea turul pantalonilor sfâşiat şi scorţos de sângele închegat. Soldatul, fără să ridice capul, înjura sălbatic. Auzind glasul rănitului, Listniţki se umplu de spaimă; semăna cu glasul habotnicilor când îşi spun rugăciunile. În a doua căruţă, şase soldaţi erau culcaţi de-a valma; unul, însufleţit de o veselie înfrigurată, povestea, încruntând ochii învăpăiaţi de febră:

—… cică ar fi venit un sol de la împăratul lor şi a făcut cerere să încheie pace. Ia seama! A spus-o un om de ispravă; mă bizui pe el; e din cei care nu mint.

— Nu prea pare să fie adevărat! glăsui cu îndoială un alt soldat, clătinând capul rotund, cu cicatrice de scrofule.

— De ce, Filip? Poate că-i adevărat să fi fost solul acela! rosti, cu un accent dulce de pe Volga, un al treilea, întors cu spatele spre cai.

Într-a cincea căruţă se zărea paspoalul roşu al şepcilor căzăceşti. Trei cazaci, aşezaţi boiereşte într-un furgon încăpător, se uitau tăcuţi la Listniţki; feţele lor aspre, ninse de praf, nu mai purtau nici urmă a respectului din front.

— Bună ziua, cazaci! îi salută sotnicul.

— S-trăiţi! răspunse fără chef un cazac frumos, cu mustaţa argintată şi cu sprâncenele stufoase, aşezat lângă vizitiu.

— Din ce regiment sunteţi?… întrebă Listniţki, încercând să citească numărul de pe epoletul albastru al cazacului.

— Din doisprezece.

— Unde se află acum?

— Nu ştim, blagorodnicia voastră.

— Şi unde aţi fost răniţi?

— Acilea, aproape… lângă un sat.

Cazacii şoptiră ceva între ei; unul sări din furgon, sprijinind cu mâna teafără braţul bandajat cu o bucată de pânză.

— Blagorodnicia voastră, aşteptaţi oleacă!

Se apropie de Listniţki, zâmbind; îşi ducea cu băgare de seamă braţul rănit şi congestionat, mişcând greoi picioarele desculţe în pulberea şleaului.

— Nu care cumva sunteţi din staniţa Vioşenskaia? Listniţki?

— Da, da!

— Aşa-i, v-am cunoscut numaidecât! Domnule sotnic, nu cumva aveţi o ţigară? Faceţi o pomană, pentru numele lui Dumnezeu: ne prăpădim fără tutun!

Oşteanul se ţinea de carâmbul vopsit al trăsuricii, mergând pe de lături. Listniţki îşi scoase portţigaretul.

— Dacă ne-aţi face cinste cu vreo zece, ai? Suntem trei! zâmbi cazacul, cu o mutră rugătoare.

Listniţki îşi goli portţigaretul în palma mare a cazacului şi întrebă:

— Sunt mulţi răniţi în regiment?

— Vreo douăzeci.

— Morţi?

— A murit multă lume!… Blagorodnicia voastră, daţi-mi, rogu-vă, şi-un foc. Să trăiţi!

Cazacul aprinse ţigara şi încetini pasul; apoi strigă din urmă:

— Azi au căzut trei cazaci din satul Tatarski, vecin cu moşia dumneavoastră. I-a cam hăcuit pe cazaci.

Flutură din mâna teafără şi păşi grăbit să-şi ajungă furgonul. Vântul juca sub bluza-i verde, fără centură.

Comandantul regimentului, unde fusese mutat sotnicul Listniţki, găzduia în casa preotului din Berezneaghi. Ajuns în piaţă, sotnicul îşi luă rămas bun de la medicul ce-i îngăduise atât de amabil să ia loc în trăsurică şi porni, scuturându-şi uniforma de praf şi întrebând pe trecători unde se află statul-major al regimentului. Un plutonier-major cu barba roşie ca focul ducea soldaţii în post; salută pe ofiţer, fără să piardă cadenţa, îi răspunse la întrebare şi-i arătă casa. În clădirea statului-major era linişte, ca la toate statele-majore depărtate de primele linii. Furierii moţăiau la o masă mare; un esaul bătrân glumea cu un interlocutor invizibil de la celălalt capăt al firului telefonic. În odaia, mare, muştele bâzâiau pe geamuri; telefoanele zbârnâiau subţire ca ţânţarii. Un soldat îl conduse pe sotnic până la locuinţa comandantului de regiment. Polcovnicul, om înalt, cu cicatrice în triunghi pe bărbie, îl întâmpină în antreu, morocănos.

— Sunt comandantul regimentului! răspunse la întrebare şi, după ce află că sotnicul avea onoarea să se prezinte pentru a se pune la dispoziţia lui, îl invită cu un gest să treacă în odaie, fără să mai adauge nimic. Abia după ce se închise uşa în urma lor, îşi netezi părul cu un gest de om extrem de obosit şi spuse cu glas monoton şi ceva mai plăcut:

— Statul-major al brigăzii m-a înştiinţat ieri despre venirea dumitale! Ia loc, te rog…

Îl întrebă pe Listniţki despre serviciul de până acum, despre noutăţile din capitală, despre drumul său; dar, cât dură scurta lor convorbire, nu ridică asupra celuilalt ochii îngreuiaţi de o mare istoveală.

„Probabil că a avut mult de furcă pe front, se gândi sotnicul, privind cu compătimire fruntea înaltă şi inteligentă a polcovnicului. Pare a fi obosit de moarte.”

Dar polcovnicul, ca şi când ar fi vrut să-l convingă de contrariu, îşi scărpină fruntea, între ochi, cu mânerul sabiei şi zise:

— Du-te, sotnice, şi fă cunoştinţă cu ofiţerii. Ştii, n-am dormit de trei nopţi. În colţul acesta oropsit, n-avem altceva de făcut decât să jucăm cărţi şi să ne ţinem de chefuri.

Listniţki salută, ascunzându-şi profundul dispreţ într-un zâmbet. Plecă, amintindu-şi cu un simţământ de duşmănie prezentarea sa şi râzându-şi de sine pentru respectul involuntar pe care i-l inspiraseră chipul obosit şi cicatricea de pe bărbia lată a colonelului.

Divizia primise misiunea să forţeze râul Stâr şi să cadă în spatele inamicului, lângă Lovişce.

În câteva zile, Listniţki se familiariză cu ofiţerii din regiment; se deprinse în acest timp şi cu rânduielile vieţii de pe front, care-i alungau din suflet năravurile de pace şi de trândăvie. Divizia execută forţarea Stârului în chip strălucit. Ea izbi în flancul stâng al unui însemnat grup de trupe inamice şi pătrunse în spatele lor. La Lovişce, austriecii, sprijiniţi de cavaleria maghiară, au încercat să treacă la contraofensivă, dar fură măturaţi de şrapnelele bateriilor căzăceşti; escadroanele maghiare, desfăşurate, se retrăgeau în dezordine, măcelărite de mitralierele care le loveau din flanc şi urmărite de cazaci.

Listniţki luă parte la un contraatac cu regimentul său; divizionul lor hărţuia pe inamic în retragere. Plutonul trei, de sub comanda lui Listniţki, avu un cazac ucis şi patru răniţi. Calm în aparenţă, sotnicul trecu pe lângă Loşcenov, silindu-se să nu-i asculte glasul stins şi răguşit. Acest Loşcenov, un cazac tânăr, cu nasul coroiat, din staniţa Krasnokutskaia, zăcea strivit sub calul ucis. Era rănit la antebraţ şi se ruga de cazacii care treceau prin faţa lui, strâmbându-se de durere:

— Fraţilor, nu mă lăsaţi! Scoateţi-mă, fraţilor!

Vocea lui înceată, gâtuită de suferinţă, suna înăbuşit; dar nu răzbea până la inimile aţâţate ale cazacilor, care, chiar dacă cunoşteau mila, o alungau şi o sugrumau necontenit printr-o încordare de voinţă, fără s-o arate. Timp de cinci minute, plutonul merse în pas, odihnind caii care gâfâiau după fugă. La vreo jumătate de verstă, se zăreau escadroanele maghiare, retrăgându-se în debandadă. Uniformele albastre-brumării ale infanteriştilor se frământau printre dolmanele lor frumoase, tivite cu blană. Un convoi de căruţe austriece cobora creasta, însoţit în semn de rămas bun de ultimele nouraşe lăptoase ale şrapnelelor. O baterie, aşezată undeva în stânga, îl petrecea cu un foc intens. Bubuiturile spintecau văzduhul, repetate de numeroase ecouri ale pădurii vecine.

Voiskovoi starşina Sofronov, comandantul divizionului, dădu ordin sotniilor să treacă la trap. Cele trei sotnii porniră în mers icnit, mărind distanţele şi alungind coloana. Caii se legănau sub călăreţi; spuma cădea de sub zăbale ca nişte flori galbene-trandafirii.

Noaptea au petrecut-o într-un sătuleţ.

Doisprezece ofiţeri din regiment se înghesuiră într-o cocioabă. Se culcară flămânzi, sfârşiţi de oboseală. Pe la miezul nopţii, veni bucătăria de campanie. Horunji Ciubov aduse o oală cu ciorbă grasă; mirosul tare îi trezi pe ofiţeri, şi după un sfert de ceas, buhăiţi de somn, tăcuţi, mâncau lacom şi pentru cele două zile pierdute în luptă. Cina târzie făcu să le piară pofta de somn. Cu burţile pline, ofiţerii fumau, tolăniţi pe mantalele lor şi pe paie.

Podesaulul Kalmâkov, un ofiţer scund, rotofei, cu chipul dovedind că-i neam de mongol, după cum îl arăta şi numele, vorbea cu gesturi smucite:

— Războiul ăsta nu-i pentru mine. Ar fi trebuit să mă nasc cu patru veacuri mai devreme. Ştii, Petro? urmă el, adresându-se sotnicului Tersinţev. Eu n-am să supravieţuiesc acestui război.

— Mai dă-o naibii de chiromanţie, răspunse celălalt cu glas răguşit, de sub manta.

— Nu fac chiromanţie. E, dacă vrei, predestinaţia, sfârşitul inevitabil. Sunt un element atavic şi-ţi jur că mă simt inutil aici. Astăzi, când înaintam sub foc, tremuram de turbare. Nu pot suferi să nu văd adversarul. E un simţământ josnic, identic cu frica. Inamicul te seceră de la câteva verste, şi tu eşti pe cal, ca o dropie în stepă, sub puşca vânătorului…

— La Kupalka am avut ocazia să examinez un obuzier austriac. Cine l-a văzut, domnilor? întrebă esaulul Atamanciukov, lingându-şi resturile de conserve de pe mustaţa tunsă englezeşte.

— Sunt grozave! Aparatele de ochire, întreg mecanismul, sunt însăşi perfecţiunea! replică entuziasmat Horunji Ciubov, care golise a doua gamelă de ciorbă.

— Şi eu l-am văzut, dar păstrez impresiile pentru mine. Sunt un profan în ale artileriei. După mine, e un tun ca toate tunurile, numai cu o gură mai largă.

— Îi invidiez pe cei care luptau odinioară în chip primitiv, continuă Kalmâkov, adresându-se lui Listniţki. Înţeleg să-l ataci pe vrăjmaş, într-o luptă cinstită, şi să-l tai în două. Acum însă numai dracul ştie ce se petrece în jurul tău, şi chiar cu tine…

— În viitoarele războaie, rolul cavaleriei va fi nul.

— Mai exact, cavaleria nu va exista.

— Ei, las-o moartă!

— Fără doar şi poate.

— Ascultă, Tersinţev, e imposibil să înlocuieşti omul printr-o maşină! E o enormitate…

— Nu vorbesc de om, ci de cal. Motocicleta sau automobilul va înlocui calul.

— Asta nu mi-o pot închipui: un escadron pe automobile!

— Prostii! se înfierbântă Kalmâkov. Calul va mai aduce servicii armatelor. Fantezii absurde! Nu ştim ce-o să fie peste două-trei sute de ani în orice caz, pentru moment, cavaleria…

— Şi ce-ai să faci tu, Dmitri Donskoi23 când frontul se va stabiliza în tranşee? Hai, spune!

— Străpungerea, incursiunea, raidul adânc în spatele inamicului, iată misiunea cavaleriei!

— Vacs!

— Timpul va hotărî, domnilor.

— Acum, să dormim!

— Ia mai încetaţi disputa; ar fi cazul să vă simţiţi; alţii vor să se odihnească…

Discuţia atât de aprigă se potoli pe dată. Cineva sforăi sub mantaua de pâslă. Listniţki, care nu luase parte la dispută, se întinse pe spate şi adulmecă mirosul dulceag al paielor de secară din aşternut. Kalmâkov îşi făcu semnul crucii şi se lungi alături.

— Dumneata, sotnice, ar trebui să vorbeşti cu Bunciuk, voluntarul! E în plutonul dumitale… Un băiat interesant.

— Prin ce anume – interesant? întrebă Listniţki, întorcând spatele către Kalmâkov.

— E un cazac rusificat. A locuit la Moscova. Un simplu muncitor, dar e un adevărat expert în problemele de acest gen. Un om brav şi un mitralior excelent.

— Eu zic să dormim… propuse Listniţki.

— Desigur! consimţi Kalmâkov, cu gândul aiurea, făcând o mutră vinovată şi mişcând degetele picioarelor: Mă iertaţi, sotnice, picioarele mele miros foarte rău. Nu m-am descălţat de două săptămâni şi mai bine; ciorapii mi-s ferfeniţă de sudoare. E dezgustător. Trebuie să fac rost de nişte obiele de la cazaci…

— Mă rog, nu face nimic… mormăi Listniţki şi se cufundă în somn.

Listniţki uitase cu desăvârşire convorbirea cu Kalmâkov; din întâmplare însă se întâlni chiar a doua zi cu voluntarul Bunciuk. În zorii zilei, comandantul sotniei îi ordonă să plece în recunoaştere şi, dacă va fi posibil, să facă legătura cu regimentul de infanterie care continua atacul la flancul stâng. În penumbra zorilor, Listniţki, rătăcind prin curtea plină de cazaci adormiţi, găsi pe încheietorul plutonului.

— Alege cinci cazaci, să meargă cu mine în patrulă. Dă ordin să-mi fie înşeuat calul. Mai repede!…

Cinci minute mai târziu, un cazac scund se apropie, de pragul cocioabei:

— Blagorodnicia voastră, începu el, adresându-se lui Listniţki, care îşi umplea tabachera cu ţigări. Încheietorul plutonului nu vrea să mă trimită în patrulă, fiindcă nu-i rândul meu. Îmi permiteţi să merg şi eu?

— A, vrei să-ţi speli păcatele? Ce trăsnaie ai făcut? întrebă sotnicul, silindu-se să distingă trăsăturile cazacului în negura cenuşie.

— N-am făcut nici o trăsnaie, domnule sotnic.

— Bine, vino! hotărî Listniţki şi se sculă.

— Hei, tu! strigă el cazacului ce se îndepărta. Întoarce-te!

Cazacul se apropie.

— Spune încheietorului de pluton…

— Numele meu este Bunciuk, îl întrerupse cazacul.

— Voluntar?

— Da.

— Spune, te rog, încheietorului de pluton… se corectă Listniţki, după o clipă de jenă. Spune-i, adică nu; du-te! Am să-i spun eu!

Bezna se destrăma. Patrula ieşi din sat şi, după ce trecu dincolo de posturi şi de pichetele de pază, o luă în direcţia satului însemnat pe hartă.

După ce merseră vreo jumătate de verstă, sotnicul îşi lăsă calul la pas şi strigă

— Voluntar Bunciuk!

— Ordonaţi!

— Vino mai aproape, te rog!

Bunciuk înaintă cu calul său nearătos, alături de calul pursânge de Don al sotnicului.

— Din ce staniţă eşti? întrebă Listniţki, scrutând profilul voluntarului.

— Din Novocerkasskaia.

— Aş putea să aflu motivul pentru care te-ai înrolat voluntar?

— Cu plăcere! răspunse Bunciuk cu glas tărăgănat şi cu o uşoară nuanţă de ironie, privind la sotnic cu ochii săi aspri, verzui. Privirea lui era hotărâtă şi nu clipea. Mă interesează arta militară. Vreau s-o studiez…

— Dar pentru asta sunt şcoli militare.

— Da, sunt…

— Atunci?

— Vreau să-mi însuşesc mai întâi practica. Teoria va veni la timpul său…

— Ce ocupaţie ai avut înainte de război?

— Muncitor.

— Unde?

— La Petersburg, la Rostov-pe-Don, la uzinele de armament din Tuia… Voi cere să fiu mutat la secţia de mitraliere.

— Cunoşti mitraliera?

— Cunosc sistemele Chauche, Berthier, Madsen, Maxim, Hotchkiss, Bergmann, Vickers, Lewis şi Schwarzlose.

— Bravo! Am să vorbesc cu comandantul regimentului.

— Vă rog chiar.

Sotnicul cercetă încă o dată făptura scundă şi îndesată a lui Bunciuk. Semăna ciudat cu soiul de ulm ce creşte pe malurile Donului. N-avea nimic deosebit, nimic care şi atragă privirea, nici o trăsătură mai pronunţată; totul era obişnuit, simplu; numai fălcile energice şi ochii care înfruntau cu dârzenie privirile îl deosebeau în mulţimea celorlalte chipuri.

Zâmbea rar, numai din colţurile buzelor, dar zâmbetul nu-i lumina ochii, şi ei păstrau aceeaşi sclipire nepătrunsă de oţel. Toată făptura lui avea numai culori sobre; era rezervat şi scund, ca şi ulmul de Don, copac tare ca fierul crescut în pământul nisipos şi cenuşiu din asprul ţinut din dreapta Donului.

Câtva timp au mers în tăcere. Palmele late ale lui Bunciuk odihneau pe oblâncul verde şi ros al şeii. Listniţki scoase o ţigară. Bunciuk îi întinse foc, să aprindă; ofiţerul simţi mirosul dulceag şi răşinos al sudorii de cal, care exala din mâinile acestuia. Mâinile erau acoperite cu peri roşii şi deşi, ca de cal. Listniţki avu poftă să le atingă. Înghiţind fumul acru, spuse:

— De la pădurea asta vei porni cu un alt cazac, pe drumul de colo, spre stânga. Îl vezi?

— Da.

— Dacă nu daţi peste infanteria noastră la o jumătate de verstă, vă întoarceţi.

— Am înţeles.

Porniră împreună la trap. Un pâlc de mesteceni albi se răsfirau la poalele pădurii. Mai încolo, pini piperniciţi şi galbeni mâhneau priveliştea, amestecaţi cu arbori rari, cu tufişuri strivite de roţile convoaielor austriece, care se retrăseseră pe aci. La dreapta, bubuitul artileriei zguduia pământul, pe când aici, sub pâlcul de mesteceni, domnea o nespusă linişte. Pământul sorbea roua căzută din belşug; iarba avea sclipiri trandafirii de toamnă; culorile vii prevesteau moartea apropiată. Listniţki se opri lângă mestecenii albi, privind prin binoclu dealul rotund din spatele pădurii. O albină se lăsă pe minerul de alamă al sabiei, întinzându-şi aripile.

— Proastă! rosti Bunciuk, încet, cu milă pentru nălucirea albinei.

— Ce-i? întrebă Listniţki, desprinzându-şi ochi de la binoclu.

Bunciuk îi arătă albina cu privirea, şi Listniţki zâmbi.

— Mierea ei are să fie amară, ce zici?

Nu Bunciuk fu cel care-i răspunse. În depărtare, o mitralieră dinapoia unui pâlc de pini sfâşie tăcerea cu un cârâit ca de coţofană; gloanţele şuierară sfredelind mestecenii; o creangă retezată de plumbi se învârti, se legănă în aer şi, plutind deasupra sotnicului, se aşeză pe coama calului.

Galopară spre aşezare, îndemnând caii cu strigăte şi lovituri de biciuşcă. Mitraliera austriacă îi urmărea, trăgând fără întrerupere.

Mai târziu, Listniţki, avu deseori prilejul să se întâlnească cu voluntarul Bunciuk şi, de fiecare dată, era izbit de expresia neclintitei voinţe ce stăruia în ochii săi aspri; se mira şi nu izbutea să ghicească ce se ascundea sub această stăpânire de nepătruns, a cărei umbră acoperea faţa lui simplă şi neînsemnată la prima vedere. Bunciuk avea un fel ciudat de a vorbi, care lăsa impresia că mai are de spus ceva; cu zâmbetul strivit în colţul aspru al gurii, părea că merge pe o cărare strâmtă şi încâlcită, că ocoleşte adevărul ştiut numai de el. Fusese mutat în secţia de mitraliere. După vreo zece zile, când regimentul se bucura de un repaus de 24 de ore, Listniţki, ducându-se la comandantul sotniei, îl ajunse din urmă pe Bunciuk. Acesta mergea de-a lungul unui hambar ars, legănând vesel mâna stângă.

— A, dumneata eşti, voluntarule!

Bunciuk se întoarse, se dădu la o parte şi-l salută pe ofiţer.

— Unde mergi? întrebă Listniţki.

— La comandantul secţiei.

— Mi se pare că avem acelaşi drum!…

— Şi mie…

Câtva timp merseră în tăcere pe uliţa satului pustiit. Prin ogrăzi, lângă puţinele case care fuseseră cruţate, mişunau oamenii, se încrucişau călăreţii; o bucătărie de campanie fumega chiar în mijlocul uliţei, şi un rând lung de cazaci aştepta să ia mâncare; o burniţă tăioasă şi umedă se lăsa de sus.

— Ei, tot mai studiezi războiul? întrebă Listniţki, aruncând o privire piezişă spre Bunciuk, care mergea puţin în urma lui.

— Da, studiez mereu… dacă doriţi.

— Ce-ai de gând să faci după război? întrebă Listniţki fără să ştie de ce, uitându-se la mâinile voluntarului, acoperite de peri roşii ca de cal.

— O să vină cineva să culeagă ceea ce a fost semănat, iar eu… eu voi vedea! răspunse Bunciuk, privindu-l cu ochii întredeschişi.

— Cum s-o înţeleg asta?

— Ştiţi, domnule sotnic, rosti Bunciuk, încreţind ochii şi mai mult. Există un proverb „Cine seamănă vânt, culege furtună!” Iată ce are să fie…

— N-ai putea să vorbeşti mai limpede, fără alegorii?

— E limpede şi aşa! Vă salut, domnule sotnic; eu o iau la stânga.

Bunciuk duse degetele păroase la viziera şepcii lui căzăceşti şi o apucă spre stânga.

Listniţki dădu din umeri şi-l urmări îndelung cu privirea.

„Ce-o mai fi şi cu ăsta? Vrea să facă pe originalul, sau e pur şi simplu ţicnit?”, se întrebă înciudat, îndreptându-se spre bordeiul mai curăţel al comandantului de sotnie.

După mobilizarea seriei a doua, plecă şi a treia, Staniţele şi satele de pe Don rămaseră pustii, parcă tot ţinutul ar fi ieşit la seceriş.

La frontieră, în anul acesta era un seceriş fioros; moartea îi înşfăca pe secerători, şi multe femei cazace, cu părul despletit, îşi bociseră bărbaţii: „Ah, şoimul meu! De ce m-ai lăsat?”

Bărbaţii şi feciorii cădeau răpuşi în cele patru colţuri ale zării, vărsându-şi sângele roşu de cazaci; cu ochii stinşi în somnul veşnic, putrezeau în Austria, în Polonia, în Prusia, în jalnicul prohod al canonadei. Se vede seama că vântul dinspre răsărit nu aducea până la dânşii plânsetul nevestelor şi al mamelor…

Floarea căzăcimii îşi lăsase sălaşurile şi se prăpădea, pierind în înfricoşata împărăţie a morţii şi a păduchilor.

Într-o frumoasă zi de septembrie, funigei uşori şi subţiri, de culoare albă-trandafirie, pluteau peste satul Tatarski. Un soare ofilit de toamnă zâmbea ca o văduvă; azurul feciorelnic al cerului era curat, solemn şi rece. Pe malul dimpotrivă al Donului, atinsă de poleiala aurie a toamnei, pădurea sta tristă; plopii luceau stins, stejarul îşi lepăda frunzele rare şi crestate: numai arinii erau gătiţi în straie de verdeaţă vie, spre marea bucurie a sprintenelor coţofene.

În ziua aceea, Pantelei Prokofievici Melehov primi o scrisoare de pe front. Duniaşka o adusese de la poştă. Dirigintele i-o înmânase cu multe iertăciuni, clătinând capul chel şi desfăcând braţele cu un gest de vinovată umilinţă:

— Iertaţi-mă, pentru Dumnezeu, că am desfăcut scrisoarea. Spune-i, te rog, tatălui dumitale că Firs Sidorovici a desfăcut-o, fiindcă îl interesa foarte mult să afle ce este cu războiul, ce se petrece pe acolo şi cum merge. Iartă-mă, şi explică-i lui Pantelei Prokofievici…

Împotriva obiceiului său, era foarte încurcat, şi chiar purcese s-o petreacă pe Duniaşka până la uşă, fără să observe că avea nasul pătat de cerneală.

— Vă rog să nu vă supăraţi! repeta mereu. Ferească Dumnezeu… doar ne cunoaştem! se scuză cu plecăciuni, făcând-o pe Duniaşka să presimtă, din vorbele-i fără şir, un fel de înştiinţare plină de ameninţări.

Se întoarse acasă tulburată şi abia izbuti să scoată scrisoarea din sân.

— Hai, mai iute! strigă Pantelei Prokofievici, netezindu-şi barba în tremur.

Scoţând plicul, Duniaşka rosti repede:

— Dirigintele a spus c-a citit scrisoarea din intiresul să afle veşti şi te-a rugat, tătucă, să nu te superi…

— Mai dă-l încolo! Îi de la Grişka? întrebă cu nelinişte bătrânul, răsuflând şuierător în obrazul Duniaşkăi. Spune: îi de la Grigori? Sau de la Petro?

— Tătucă… nu! Îi scrisă de o mână străină…

— Citeşte odată, nu ne mai chinui! strigă Ilinişna, păşind greu, ca să se aşeze pe laviţă; avea picioarele umflate şi nu putea merge decât cu paşi mărunţi, parcă ar fi lunecat pe rotiţe.

Natalia alergă din ogradă gâfâind şi, cu coatele strâns lipite de piept, cu gâtul sluţit de cicatrice, se opri lângă cuptor. Un zâmbet sfios ca o rază de soare îi tremura pe buze; aştepta o salutare de la Grişa şi un cuvânt spus măcar în treacăt, ca o răsplată pentru dragostei ei, pentru credinţa-i de câine.

— Da' unde-i Daria? întrebă bătrâna în şoaptă.

— Fleoanca, muierilor! răcni Pantelei Prokofievici, cu ochii holbaţi de mânie, apoi îi porunci Duniaşkăi: Dă-i drumul!

— Vă aduc la cunoştinţă”… începu Duniaşka şi, deodată, lunecă jos de pe laviţă, zguduită de tremur şi ţipând nebună: Tătucă! Tătucă! Aoleou, ma-a-mă! Grişa al nostru! Of! Of! Îi mort! Mort! Mort!

O viespe vărgată se zbătea bâzâind la geam, încurcându-se printre frunzele unei muşcate ofilite; o găină cârâia domol prin ogradă; un râs copilăresc venea de departe, prin uşa deschisă, ca un clinchet de zurgălăi.

Chipul Nataliei se schimonosi într-un spasm jalnic; zâmbetul sfios îi pieri, înecat, în colţul gurii.

Cu capul tremurând ca un paralitic, Pantelei Prokofievici se ridică şi privi împietrit pe Duniaşka, cum se zvârcolea pe duşumea, apucată de spasmuri.

Vă aduc la cunoştinţă că fiul dumneavoastră, Grigori Panteleevici Mehelov, cazac din Regimentul 12 de cazaci de pe Don, a fost ucis în noaptea de 16 septembre a.c. în lupta de lângă oraşul Kamenka-Strumilovo. Fiul dumneavoastră a căzut vitejeşte: fie-vă aceasta mângâiere în pierderea dumneavoastră ireparabilă. Efectele rămase vor fi predate fratelui său Piotr Melehov. Calul a rămas la regiment.

Comandantul sotniei a 4-a.

Podesaul.

POLKOVNIKOV.

Armata de operaţii, 18 septembrie 1914.

După ce primi vestea morţii lui Grigori, Pantelei Prokofievici se gârbovi, se frânse deodată. Cei din jur îl vedeau îmbătrânind pe zi ce trecea. Deznodământul îl pândea necruţător; memoria îi slăbi, mintea i se tulbură. Gârbov, cu chipul negru ca tuciul, mergea în lungul şi în latul casei; lucirea înfrigurată a ochilor îi trăda frământarea cumplită din suflet.

Aşezase singur scrisoarea comandantului de sotnie pe policioară, lângă icoană; ieşea în tindă de câteva ori pe zi şi făcea semn cu un deget Duniaşkăi:

— Fă-te-ncoace o ţâră!

Duniaşka ieşea.

— Adu scrisoarea ceea de scrie despre Grigori. Citeşte! poruncea el, aruncând cu teamă o privire spre odaia în care Ilinişna se mistuia de durere. Citeşte încet, ca pentru tine! şoptea, clipind cu o sinistră viclenie, schimonosindu-se şi arătând uşa cu ochii. Încet, că mama… Îi groaznic!

Duniaşka citea prima frază, cu vocea înăbuşită de lacrimi. Pantelei Prokofievici, care stătea de obicei chincit lângă ea, îşi ridica palma neagră şi lată ca o copită de cal:

— Ajunge! Mai departe cunosc singur. Du-o şi pune-o la icoane. Încet, că mama… Şi clipea strâmb din ochi, răsucindu-se ca o scoarţă de copac sfârlogită de foc.

Îi cărunţise părul, şi curând albul coliliu îi ninse capul peste tot şi-i strecură în barbă fire argintii. Se trezise în el o lăcomie hidoasă, mânca fără măsură şi într-un chip scârbavnic…

A noua zi, după parastas, popa Visarion şi rudele au fost chemate la praznic întru pomenirea oşteanului Grigori, căzut pe câmpul de onoare.

Pantelei Prokofievici înfuleca hulpav, iar pâlcuri de tăiţei îi presărau barba. Ilinişna, care de la o vreme îl observa cu spaimă, izbucni în hohote:

— Tată, ce faci?

— Hai? Ce?… Ce fac?… se fâstâci bătrânul, ridicând ochii tulburi din strachina smălţuită.

Ilinişna făcu un semn deznădăjduit şi se întoarse, ştergându-şi ochii cu un prosop înflorat.

— Mănânci, tătucă, ca şi cum n-ai pus un dumicat în gură de trei zile! rosti Daria cu ciudă şi cu fulgere în ochi.

— Mănânc? A, da, da… N-am să mai mănânc! îngăimă Pantelei Prokofievici.

Zăpăcit, se uită la cei din jurul mesei, mişcă buzele şi se posomorî, fără să mai răspundă la întrebări.

— Fii bărbat, Prokofievici! De ce te laşi furat de deznădejde? spuse popa Visarion după praznic. Moartea lui e sfântă! Nu-l mânia pe Dumnezeu, unchiaşule! Feciorul tău şi-a pus o cunună de spini pentru patrie şi ţar, iar tu… E păcat, Pantelei Prokofievici, mare păcat. Dumnezeu n-are să-ţi ierte!

— Eu, părinte, eu îmi fac coraj… Uite ce scrie comandantul: „A căzut vitejeşte”…

Bătrânul sărută mâna preotului, se rezemă de pervazul uşii şi izbucni în lacrimi, pentru întâia dată de când primise vestea că-i murise fiul. Plânse îndelung, zguduit de aprige sughiţuri.

Din ziua aceea se stăpâni, şi sufletu-i părea că se împietrise.

Fiecare îşi oblojea rana, cum îl ajuta priceperea.

Când Natalia o auzi pe Duniaşka citind scrisoarea care vestea moartea lui Grigori, se năpusti în ogradă. „Îmi fac seama! Mi-e totuna acum! Mai iute!” Gândul o tortura, o pârjolea ca lovitura unui bici de foc; se zbătu în braţele Dariei şi simţi deodată, cu uşurare, că-şi pierde cunoştinţa. Amintirea groaznicului adevăr slăbi pentru o clipă, ca să se întoarcă mai apoi cu o putere sporită. Petrecu o săptămână într-o toropeală cumplită, după care păşi în lumea reală, schimbată mult, mistuită de un chin negru. Mortul nevăzut sălăşluia în casa lui Melehov, şi cei vii sorbeau parcă mirosul dulceag de cadavru.

În a douăsprezecea zi de la vestea morţii, familia lui Pantelei Prokofievici primi deodată două scrisori de la Petro. Duniaşka le-a citit cum le-a primit la poştă şi a pornit-o în fugă spre casă, nebuneşte, ca un pai dus de vânt, clătinându-se şi rezemându-se de garduri ca să nu cadă. Stârni o adevărată vâlvă în sat şi o mare tulburare în familie.

— Grişa trăieşte! E viu, drăguţul nostru! ţipă cu glasul înecat în lacrimi, încă înainte de a trece pragul. Petro scrie! Grişa îi numai rănit! Nu-i ucis! Trăieşte! Trăieşte!

„Bună ziua, scumpii mei părinţi, scria Petro în scrisoarea trimisă la 20 septembrie. Vă aduc la cunoştinţă că Grişka al nostru era cât p-aci să dea ortul popii, dar că acuma, slavă domnului, îi teafăr, şi nevătămat, şi vă urăm şi vouă sănătate şi bucurie de la bunul Dumnezeu. Regimentul lor a luptat lângă oraşul Kamenka-Strumilovo, şi cazacii din plutonul lui au văzut cum un husar ungur l-a izbit pe Grigori cu sabia, iar el a căzut de pe cal şi, după aceea, noi n-am mai aflat nimica, şi oricât am iscodit oamenii, nu mi-au putut spune mai mult. Târziu de tot, am aflat de la Mişka Koşevoi, când a venit la regiment să facă legătura cu noi, că Grigori a stat întins pe câmpul de luptă până ce s-a înnoptat, când s-a dezmeticit şi a pornit-o târâş spre noi. S-a târât, ţinând drumul după stele, şi a dat peste un ofiţer de-al nostru, rănit, un locotenent-colonel de la un regiment de dragoni, lovit de schije de obuz în pântec şi în picioare. Grigori l-a tras şi l-a purtat în spate vreo şase verste. Şi pentru aceasta a fost decorat cu crucea „Sf. Gheorghe”; şi l-au făcut pricaznâi. Asta-i! Rana îi floare la ureche; vrăjmaşul l-a pălit cu sabia în cap de i-a zdrelit pielea, iară el a căzut de pe cal şi a leşinat. Şi s-a întors acuşi în front, spune Mişka. Iertaţi-mă că vă scriu aşa. Scriu de pe şa şi mă leagănă tare!”

În cealaltă scrisoare, Petro ruga pe cei ai casei să-i trimită vişine uscate din „scumpele noastre grădini strămoşeşti de pe Don” şi mai ruga să nu-l uite şi să-i scrie mai des. Ceva mai jos, îl ocăra pe Grigori, care, după spusele cazacilor, nu-şi îngrijea calul bine, iar Petro se simţea jignit, deoarece Roibul era de rasă şi era calul lui. De aceea, îl ruga pe taică-său să-i scrie lui Grigori: „… I-am mai tras luare-aminte prin cazaci că de mi o avea grijă de cal, cum are grijă de lucrurile lui, am să-i zdrobesc fălcile în sânge, când l-oi întâlni, cu toate că-i decorat, cu toată crucea lui”, scria Petro.

Urmau nesfârşite salutări, şi o tainică durere amară se strecura printre rândurile înşirate pe o foaie motolită şi pătată de ploaie. Se vedea bine că nici Petro nu se împăca cu milităria.

Ţi-era mai mare mila să-l vezi acum pe Pantelei Prokofievici, sărit din fire de bucurie. Apucase cu lăcomie ambele scrisori şi umbla cu ele prin tot satul, prindea câte un ştiutor de carte şi-l punea să citească cu glas tare. Nu pentru el, ci să-şi arate bucuria lui târzie, în faţa unui sat întreg.

— A-ha! Văzuşi cine-i Grişka al meu! Ai? rostea el, ridicând palma lată ca o copită, în clipa când cititorul, silabisind, ajungea la locul unde Petro povestea fapta eroică a lui Grigori, care îl târâse pe locotenentul-colonelul rănit, cale de şase verste.

— E ăl dintâi din Tatarski care are crucea „Sfântul Gheorghe!” adăuga cu mândrie bătrânul, luând lacom scrisorile să le ascundă cu grijă în căptuşeala şepcii boţite; apoi pleca să caute altul cu ştiinţă de carte.

Până şi Serghei Platonovici, zărindu-l pe fereastra prăvăliei, ieşi şi se descoperi în faţa lui.

— Poftim şi intră, Prokofievici!

Strânse mâna bătrânului cu degetele lui albe şi plinuţe şi zise:

— Ei bine, te felicit… Hm… Trebuie să fii mândru că ai un asemenea fiu; iar voi i-aţi făcut parastas! Am citit şi la gazete de isprava lui…

— Cum, scrie şi la gazete? întrebă înăbuşit Pantelei Prokofievici, simţind că un spasm îl strânge de gât.

— Scrie, scrie! Doar am văzut cu ochii mei!…

Serghei Platonovici luă singur din raft trei pachete mari din cel mai bun tutun turcesc, apucă o pungă de hârtie şi o umplu cu bomboane din cele mai scumpe, fără să le cântărească, şi zise, întinzându-le lui Pantelei Prokofievici:

— Când îi vei trimite un pachet lui Grigori Panteleevici, te rog trimite şi astea, cu salutări din partea mea.

„Doamne, doamne! Ce cinste pentru Grişka! Tot satul vorbeşte de el. Am trăit şi eu să aud…”, murmura bătrânul, coborând treptele magazinului lui Mohov. Îşi suflă nasul, şterse cu mâneca tunicii o lacrimă care îi gâdila obrazul şi gândi: „Îmbătrânesc, se vede… Prea uşor mă răzbesc lacrimile. Ei, Pantelei, Pantelei, cum ţi-ai irosit viaţa! Erai altădată tare ca steiul; urcai saci pe şlepuri, de câte opt puduri fieştecare. Şi acu?… Grişka m-a cam doborât…”

Şchiopăta pe uliţă, strângând la piept punga plină cu bomboane; gândul lui se rotea în jurul lui Grigori ca un nagâţ deasupra unei bălţi, şi mereu îşi amintea cuvintele din scrisoarea lui Petro. Tocmai în clipa asta, se întâlni cu cuscrul său, Korşunov. Acesta îi strigă întâi:

— Hei, cuscre, fă-te-ncoa oleacă!

Nu se mai văzuseră din ziua când se declarase războiul. De când plecase Grigori de acasă, legăturile dintre dânşii nu erau duşmănoase, ci mai degrabă reci şi încordate. Miron Grigorievici se burzuluia pe Natalia, pentru că se umilea înaintea lui Grigori şi aştepta pomană de la dânsul. Şi fiindcă aşa îl punea şi pe el, pe Miron Grigorievici, să îndure o asemenea umilire.

— Căţea pripăşită! o ocăra pe Natalia, între ai săi. Mai bine rămânea acasă, la taică-său. Când colo, se duse la socri! Ce, e mai dulce pâinea lor? Din pricina ei, proasta, eu, ca tată, îs silit să-nghit ruşinea şi să plec ochii în faţa lumii.

Miron Grigorievici merse drept la cuscru şi-i întinse o mână noduroasă, îndoită în chip de căuş.

— Cum o mai duci, cuscre?

— Slavă domnului, cuscre!

— Pare-mi-se c-ai făcut niscai târguieli?

Pantelei Prokofievici flutură dreapta, în care nu avea nimic, şi dădu din cap în semn că nu.

— Nu, cuscre, îs daruri pentru eroul nostru! Serghei Platonovici, binefăcătorul, a aflat din ziare de vitejia lui şi-i dă bomboane şi tutun fin. „Firitiseşte-l, zice, pe ierou, şi trimite-i daruri de la mine. Să se distingă tot aşa şi de acu-nainte.” Avea lacrimi în ochi, cuscre, pricepi? se lăuda mereu Pantelei Prokofievici şi privea cu încordare faţa celuilalt, căutând să-i ghicească gândul.

Lumini stranii jucau sub palidele pleoape ale cuscrului, dând o expresie de surâs ironic privirii sale, plecată în pământ.

— Aşa-a! Hm!… mormăi Korşunov şi trecu uliţa, îndreptându-se spre gard.

Pantelei Prokofievici îl urmă grăbit, desfăcând pachetul cu degetele tremurând de mânie.

— Ia gustă colea o bomboană cu miere! îşi poftea cu răutate cuscrul. Hai, ia, că-i din partea ginerelui tău. Viaţa nu ţi-i dulce, mănâncă, poate c-ai s-o îndulceşti oleacă, iar feciorul tău, poate, s-o învrednici de aşa cinste, da' poate că nu…

— Nu te griji de viaţa mea! Îi ştiu eu singur rostul.

— Gustă, fă-mi astă cinste! se ploconi Pantelei Prokofievici înaintea cuscrului, cu îmbieri făţarnice.

Degetele lui sucite dezveleau o bomboană, smucind foiţa argintată.

— N-avem obiceiul să mâncăm dulciuri! dădu Miron Grigorievici la o parte mâna cuscrului. N-avem obiceiul. Dulciurile altora ne strică măselele. Iară ţie, cuscre, nu-ţi stă frumos să umbli după pomană pentru fecioru-tău. Dacă ai trebuinţă de ceva, vină la mine. Eu, de, aş da pentru ginere… Nataşka mănâncă din pâinea voastră… Aş putea să dau şi eu ceva de pomană.

— Nimenea din neamul nostru n-a cerşit încă. Să nu minţi, cuscre! Prea te fuduleşti! Prea de tot!… Poate din pricină c-o duci prea bine o fi plecat la noi fată-ta? Ai?

— Stai! spuse Miron Grigorievici, cu glas poruncitor. N-avem nici o pricină să ne ciorovăim. N-am venit să mă sfădesc; potoleşte-te, cuscre! Hai colea, că vreau să-ţi vorbesc…

— N-avem nimic de vorbit!

— Ba avem, dacă-ţi spun! Haide!…

Miron Grigorievici îl apucă de mâneca tunicii şi cotiră într-o ulicioară, ocolind ogrăzile. Ieşiră în câmp.

— Ce voiai să-mi spui? întrebă Pantelei Prokofievici, liniştindu-se după izbucnirea lui hărţăgoasă.

Se uită pieziş la faţa albicioasă şi pistruiată a lui Korşunov. Acesta, îndoind pulpanele lungi ale hainei, se aşeză pe creasta unui şanţ şi scoase punga de tutun, roasă şi cu marginile destrămate.

— Ascultă, Prokofievici! Te-ai repezit la mine fără nici o pricină, ca un cocoş arţăgos! Frumos e, ce zici? Şi acum, aş vrea să ştiu, urmă el cu glas hotărât şi aspru, până când are să-şi bată joc fecioru-tău de Natalia? Spune-mi!

— Întreabă-l pe el.

— N-am ce-l întreba. Tu eşti stăpânul casei şi cu tine vorbesc.

Pantelei Prokofievici strivea în palmă bomboana dezvelită din poleială. Ciocolata moale şi vâscoasă se prelingea printre degete. Îşi şterse în tăcere palma de ţărâna cenuşie şi fărâmicioasă a şanţului, apoi începu să răsucească ţigara. Luă o foiţă, puse tutun turcesc din pachetul primit de la Mohov şi-l întinse cuscrului. Miron Grigorievici nu mai stătu la cumpănă, răsuci şi el o ţigară din tutunul dăruit generos de Mohov. Începură să fumeze. Un nor alb ca spuma, rotund ca un sân de femeie, plutea peste capetele lor, şi un funigel gingaş, luat de vânt, se înălţa departe, sus, în tării.

Ziua se stingea. O linişte de septembrie, paşnică şi dulce, se legăna în văzduh. Cerul, care îşi pierduse strălucirea culorilor de vară, era de un albastru-spălăcit. Frunze de măr, purpurii, aduse de vânt cine ştie de unde, învăpăiau marginea şanţului. În spatele unui deal cu creasta unduioasă, drumul se pierdea, despărţit în două; în zadar momea oamenii să pornească cu nădejde şi să treacă orizontul de smarald, neţărmurit ca un vis, spre depărtări necunoscute; oamenii, legaţi de aşezările lor, de traiul lor de fiecare zi, se chinuiau şi se istoveau în muncă, ca vitele, la treierat, iar drumul, dâră pustie de jale, străbătea zările şi se pierdea în neant. Numai vântul se zbenguia şi ridica praful de pe drum.

— Tutunul ăsta îi slab ca iarba! spuse Miron Grigorievici, aruncând un rotocol de fum, care pluti în văzduhul amorţit.

— Cam slab, da'… plăcut! încuviinţă Pantelei Prokofievici.

— Nu mi-ai răspuns, cuscre, îl rugă Korşunov cu o voce mai moale şi stinse ţigara.

— Grigori nu mi-a scris nimic de povestea ceea. E rănit.

— Auzit-am…

— Nici eu nu ştiu ce-are să fie. Dacă-l omoară? Cum are să fie atunci?

— Păi cum vine asta, cuscre? întrebă Miron Grigorievici, clipind jalnic şi încurcat. Natalia duce o viaţă ca vai de ea. Nu-i nici fată, nici femeie măritată; nici vădană nu-i. E o ruşine. De-aş fi ştiut că aşa are să se întâmple, nu v-aş fi lăsat pe voi, peţitorii, nici măcar să-mi treceţi pragul. Eh, cuscre, cuscre! Fiecăruia îi e milă de copilul lui! Sângele apă nu se face.

— Da' eu ce pot să fac? începu atacul Pantelei Prokofievici, abia stăpânindu-şi mânia. Hai, lămureşte-mă odată! Crezi tu că mi-a fost bine când mi-a plecat feciorul din casă? Ce-mi aduce asta? Auzi, ce oameni!

— Scrie-i! spuse cu hotărâre Miron Grigorievici, şi lutul cădea în cadenţa vorbelor sale în şanţ, curgându-i din palmă ca un pârâu ruginiu şi subţirel. Spune-i să dea un răspuns o dată pentru totdeauna.

— Are un plod cu ailaltă.

— N-are decât să aibă altul şi cu Nataşka! se răsti Korşunov, vânăt de ciudă. Se poate purta cineva astfel cu o fiinţă omenească? Hai? A vrut să-şi facă seama… Acuma umblă schilodită… şi el o împinge de vie în groapă! Hai? Da' inima? Inimă are? strigă răguşit Miron Grigorievici, zgâriind cu o mână pieptul şi apucându-l de pulpana hainei cu cealaltă: Ce, are inimă de om, sau inimă de lup?

Încurcat, Pantelei Prokofievici trase aer pe nas şi întoarse capul.

—… femeia se usucă de dorul lui; nu poate trăi fără el. De aceea stă la tine, ca o slujnică…

— Noi o iubim mai mult ca pe copilul nostru! Taci! strigă Pantelei Prokofievici şi se ridică.

Se despărţiră, fără să-şi ia rămas bun.

Ieşind din matca sa, viaţa se resfiră într-o puzderie de braţe. Greu e să bănuieşti dinainte pe care va apuca şuvoiul nesigur şi viclean. Acolo unde astăzi se sleieşte ca un pârâiaş întretăiat cu ostroave de nisip şi unde apele ei sărace abia-i ascund fundul scârbavnic, o vezi a doua zi, curgând îmbelşugată şi falnică.

În mintea Nataliei încolţi dintr-o dată hotărârea să meargă la Iagodnoe, la Axinia, să se milogească şi s-o înduplece ca să i-l dea înapoi pe Grigori. Fără să-şi dea seama de ce anume, avea încredinţarea că totul depinde de Axinia şi că e de ajuns s-o roage, pentru ca o dată cu Grigori să i se întoarcă şi fericirea pierdută. Nu se întreba dacă lucrul era cu putinţă, nici cum va întâmpina Axinia rugămintea ei atât de ciudată. Împinsă de un simţământ peste voinţa ei, se perpelea de nerăbdare să treacă în fapt planul acesta copt într-o noapte.

La sfârşitul lunii, familia Melehovilor primi un răvaş de la Grigori. După obişnuita bineţe dată părinţilor, de data asta mai trimitea şi cuviincioase salutări Nataliei Mironovna. Oricare ar fi fost pricina care-l îndemnase să adauge asemenea cuvinte, ele lucrară ca un fierbinte imbold pentru Natalia. Astfel în cea dintâi duminică, ea se pregăti de drum spre Iagodnoe.

— Încotro, Nataşa? o întrebă Duniaşka, văzând că Natalia se aşezase în faţa unui ciob de oglindă, cercetându-şi faţa cu încordare şi asprime.

— Mă duc pe la ai mei! minţi ea şi roşi, pentru întâi a oară cu simţământul că merge înaintea unei mari umiliri şi chinuri sufleteşti.

— Tu, Natalia, barem de-ai merge o dată cu mine la şezătoare! o îmbie ispititor Daria, care se dichisea de zor. Vii astă-seară, ai?

— Nu ştiu, nu cred!

— Hei tu, schivnico, schivnico! Atâta putem şi noi petrece, cât ne lipsesc bărbaţii! glumi Daria, clipind cu înţeles, îndoind trupul mlădios şi cercetând în luciul oglinzii poala brodată a fustei, de albastrul cicoarei.

După plecarea lui Petro, o mare schimbare se săvârşise în sufletul Dariei; lipsa bărbatului se vedea în purtările sale. O tainică nelinişte străbătea în ochi, în mers, în toate mişcările. Duminica, se gătea cu mare grijă; se întorcea târziu de la joc, înciudată, cu ochii adumbriţi, vărsându-şi necazul în faţa Nataliei:

— Mare jale, zău aşa! Toţi cazacii mai ca lumea au fost luaţi; n-au mai rămas în sat decât ţâncii şi moşnegii.

— Şi ce-i cu asta?

— Cum, ce-i? se mira Daria. Nici n-ai cu cine să te hârjoneşti. Măcar de-aş scăpa, să mă duc o dată singură la moară; cu socrul n-ai parte să te bucuri de viaţă…

O descosea pe Natalia cu o sfruntată lipsă de stânjenire:

— Da cum poţi tu, drăguţo, să rabzi atâta timp fără bărbat?

— Astâmpără-te odată, neruşinato! se îmbujora Natalia.

— Şi nu ţi-e dor de…?

— Da' ţie ţi-o fi dor?

— Ehei, surato, şi încă cum! hohotea Daria, trandafirie, cu arcurile sprâncenelor în tremur. Ce să m-ascund după deget? Acuma aş fi în stare să-l dezmorţesc şi pe un moşneag. Zău aşa! Ia gândeşte-te că-s două luni de când a plecat Petro.

— Tu, Daria, ai să-ţi găseşti beleaua…

— Destul, destul, cuvioasă stareţă! Cunoaştem noi la mironosiţe! Nu vrei s-o spui pe faţă.

— N-am ce să spun.

Daria îi aruncă o căutătură de batjocură şi, muşcându-şi buzele cu dinţii răutăcioşi, începu să-i povestească:

— Alaltăieri, la şezătoare, Timoşka Manâţkov, feciorul atamanului, s-a aşezat lângă mine… Văd eu că-i leoarcă de sudoare şi că-i e frică să înceapă… Apoi îmi trece mâna încetişor la subsuoară; palma îi tremura. Eu rabd, nu-i zic nimic, da simt că fierbe în mine mânia. Măcar de-ar fi un flăcău! Nu, un mucos! Are cel mult şaişpe ani! Şi uită-te ce-l apucă. Stau eu ce stau şi rabd. Mă pipăie el cât mă pipăie şi apoi îmi şopteşte „Hai, vino la noi, la arie!” Tii! Ştii ce i-am făcut?…

Daria râdea cu hohote; sprâncenele îi tremurau; ochii, pe jumătate închişi, scânteiau de înveselire.

— I-am tras o săpuneală zdravănă! Am sărit la el şi: „Neruşinatule! Ţânc mucos! Cum îndrăzneşti să-mi spui tu mie una ca asta? De când nu te scapi noaptea în pat?” Atât i-am spus, să mă ţină minte, cât o fi şi-o mai trăi!

Între ea şi Natalia se înfiripaseră legături simple şi prieteneşti. Vrăjmăşia pe care-o nutrea Daria, la început, faţă de cumnata ei mai tânără, se dusese treptat; iar cele două femei se înţelegeau bine, cu toată firea lor deosebită.

Natalia se îmbrăcă şi ieşi din odaie.

Daria o ajunse în tindă.

— Ai să-mi deschizi uşa când m-oi înturna?

— Mă tem c-am să rămân peste noapte la ai mei.

Daria rămase pe gânduri, îşi scărpină fruntea cu pieptenele şi clătină din cap.

— Hai, atunci du-te! N-am vrut s-o rog pe Duniaşka, da văd că n-am încotro.

Natalia o înştiinţă pe Ilinişna că se duce la părinţi şi ieşi în uliţă. Căruţele veneau dinspre medean, întorcându-se de la târg; lumea ieşea de la biserică şi se îndrepta spre casă. Natalia lăsă în urmă două ulicioare şi coti la stânga. Urcă dealul în grabă.

Ajunsă pe culme, privi îndărăt: satul, scăldat într-un torent de lumină, se întindea la poalele dealului; căsuţele spoite în alb sclipeau în lumina soarelui; razele scânteiau pe acoperişul de tablă al morii, strălucind orbitor, ca un şuvoi de metal topit.

Cleştele războiului smulsese şi din Iagodnoe destulă lume. Veniamin şi Tihon fuseseră chemaţi la oaste. După plecarea lor totul deveni mai tăcut şi mai posomorât. Axinia îl înlocuia pe Veniamin pe lângă bătrânul general. Bondoaca Lukeria, care n-avea de gând să slăbească, pregătea mâncare argaţilor şi îngrijea de păsări. Moş Saşka adăugase la slujba de grăjdar pe cea de paznic. Numai vizitiul fusese înlocuit cu un cazac bătrân şi cumpătat, Nikitici.

Boierul semănase mai puţin pământ în anul acela şi furnizase armatei vreo douăzeci de cai; păstrase numai trăpaşii şi trei cai de Don, pentru nevoile moşiei. Ca să scape de urât, boierul îşi petrecea vremea la vânătoare; însoţit de Nikitici, urmărea călare dropiile pe câmp; câteodată punea tot ţinutul în picioare, hăituind vânatul cu ogarii.

Axinia primea arareori de la Grigori câte o scurtă scrisoare, înştiinţând-o că deocamdată e sănătos şi teafăr şi că înfruntă cu bine greutăţile serviciului. Poate că-şi făcea curaj, poate că nu voia să-şi arate slăbiciunea, dar niciodată nu scăpase vreun cuvânt care să dezvăluie că-i este greu şi urât. Din răvaşele lui străbătea un fel de răceală, ca şi cum l-ar fi silit cineva să le scrie; numai în ultimul lăsase să se strecoare o mărturisire: „Toată vremea sunt pe front, şi parcă mi-e silă de atâta război; mi s-a urât să port după mine moartea în coburi.” În fiecare scrisoare, întreba de fetiţă şi o ruga pe Axinia să-i dea ştiri despre dânsa: „Scrie-mi cum creşte Taniuşa mea şi cum arată acuma? Am văzut-o mai deunăzi în vis, era mare şi îmbrăcată într-o rochie roşie.”

Axinia părea că îndură cu curaj despărţirea. Toată iubirea pentru Grişka trecuse asupra fetiţei, măi ales după ce se convinsese că era într-adevăr a lui Grişka. Viaţa îi aducea dovezi netăgăduite; părul fetiţei, la început castaniu, deveni negru şi buclat; ochii îşi schimbară de asemenea culoarea: deveneau mai negri şi prelungi. Pe zi ce trecea, asemănarea dintre fetiţă şi tătâne-său era tot mai adâncă; până şi zâmbetul ei avea uşoare sălbatice sclipiri moştenite de la Grişka şi de la Melehovi. Axinia recunoştea acum fără îndoieli chipul părintelui în cel al fetiţei, şi de aceea dragostea ei devenea tot mai vie; nu se mai întâmpla, ca odinioară, să se apropie de leagăn şi să tresară, zărind pe chipul somnoros al copilei vreo apropiere vagă, o asemănare fugară cu trăsăturile nesuferite ale lui Stepan.

Zilele se scurgeau domol şi lăsau o amărăciune potolită în sufletul Axiniei. Grija pentru viaţa iubitului îi scurma creierul ca un sfredel; nu o părăsea ziua, o chinuia şi noaptea. Atunci toate simţămintele din adâncul sufletului, înfrânate cu aspră voinţă, se revărsau rupând zăgazurile; nopţi întregi Axinia se zbătea într-un plâns înăbuşit, dând drumul lacrimilor şi muşcându-şi mâinile ca să nu-şi trezească copilul, pentru ca suferinţa fizică să-i potolească strigătul îndurerat al sufletului. Lacrimile îi curgeau pe scutece, şi îşi spunea cu o naivitate copilărească: „E odorul lui Grişka; inima lui va simţi cât mă chinuiesc pentru el”.

După asemenea nopţi, se scula zdrobită; o durea trupul; sub tâmple parcă băteau ciocane de argint; o suferinţă amară îi încreţea colţurile gurii, altădată pline ca ale unei fetişcane. Aceste nopţi amare o îmbătrâneau…

Într-o duminică, servise masa boierului şi ieşise în cerdac; în acea clipă o femeie se ivi la poartă; doi ochi foarte cunoscuţi se frământau sub o năframă albă. Femeia apăsă pe clanţă şi pătrunse în ogradă. Axinia îngălbeni, recunoscând-o pe Natalia; păşi încet în întâmpinarea ei. Astfel se întâlniră în mijlocul ogrăzii. Încălţările Nataliei erau acoperite cu un strat gros de colb. Ea se opri, lăsă în jos mâinile mari, muncite, răsuflă din greu şi încercă zadarnic să-şi îndrepte gâtul şonţit; de aceea şi părea că se uită pieziş.

— Am venit la tine, Axinia… rosti, trecându-şi limba aspră peste buzele uscate de vânt.

Axinia aruncă o privire fugară spre fereastra casei şi, fără să răspundă, se îndreptă spre casa servitorilor, în odaia ei. Natalia o urmă. Foşnetul fustelor Axiniei îi era nesuferit.

„E din cale-afară de cald; poate de aceea îmi vâjâie urechile”, îi trecu prin cap gândul acesta limpede, între multe altele care o năpădeau.

Axinia o lăsă pe Natalia să intre şi închise uşa; apoi se opri în mijlocul odăii, punând mâinile sub şorţul alb. Ea conducea jocul.

— De ce-ai venit? întrebă cu glas şuierat, aproape în şoaptă.

— Vreau puţină apă… o rugă Natalia şi cercetă odaia cu o privire grea, iscoditoare.

Axinia aştepta; Natalia începu să vorbească, trudnic, din ce în ce mai tare:

— Mi-ai luat bărbatul… Dă-mi-l înapoi pe Grigori! Tu… Numai tu mi-ai zdrobit viaţa! Vezi în ce hal sunt…

— Bărbatul tău? strânse Axinia dinţii, încât cuvintele îi cădeau rare, ca nişte picături de ploaie pe piatră. Bărbatul tău? De la cine-l ceri?… De ce-ai venit? E târziu să-l mai cerşeşti! Prea târziu!…

Cu trupul aplecat înainte, Axinia veni în dreptul Nataliei, râzând batjocoritor.

Îşi râdea de duşmanca ei, privind-o cu scăpărări de dispreţ în ochi. Iat-o pe soţia legitimă şi părăsită, iat-o, umilită, înaintea ei, strivită de durere. Iat-o pe femeia care-i pricinuise atâtea lacrimi. Iat-o pe cea care făcea să-i sângereze inima de durere, rănită ca de o piatră colţuroasă, când se despărţea de Grigori şi când ea, Axinia, se zbătea într-o chinuire de moarte. Aceasta e femeia care-l dezmierda pe Grigori şi-şi bătea joc fără-ndoială de ea, ibovnica părăsită şi uitată!

— Şi zi, ai venit să mă rogi ca să-l las? întrebă Axinia, înăbuşindu-se. Tu, viperă făţarnică! Tu mi l-ai luat întâi pe Grişka! Tu, nu eu! Ştiai că trăia cu mine! Atuncea de ce te-ai măritat cu el? L-am luat înapoi, era al meu, al meu îi! Eu am un copil cu el! Da tu, tu ce ai?

O privea pe Natalia drept în ochi, cu o ură sălbatică, şi, dând furtunos din mâini, revărsă un puhoi de vorbe: zgura gândurilor care clocoteau în ea de nopţi şi nopţi.

— Grişka îi al meu. N-am să-l dau nimănui! Îi al meu! Al meu! Auzi tu? Al meu! Pleacă de aici, căţea neruşinată! Nu eşti nevasta lui! Vrei să iei un tată de lângă copilul lui? Hai, spune! De ce n-ai venit mai devreme? Spune, de ce n-ai venit?

Cu paşi nesiguri, Natalia merse spre laviţă şi se aşeză; îşi lăsă capul pe mâini, acoperindu-şi faţa cu palmele.

— Ţi-ai lăsat bărbatul… Nu striga aşa…

— N-am alt bărbat afară de Grişka! Nu-l am decât pe el, în toată lumea asta, cât îi de mare!

Zguduită de o furie smintită, Axinia privea duşmănos şuviţa de păr negru, lins, lunecată de sub tulpan pe mâna Nataliei.

— Crezi că are nevoie de tine? Uită-te la tine! Eşti cu gâtul strâmb! Socoţi că s-ar mai putea uita la tine? Te-a lepădat când erai teafără, şi acuma, când eşti beteagă, crezi că are să te mai vrea? N-ai să-l mai vezi în viaţa ta pe Grişka! Ţi-o spun! Pleacă!

Axinia, în clocotul înverşunării, îşi apăra cuibul, răzbunând trecutul. Vedea că Natalia, deşi cu gâtul strâmb, era tot aşa de frumoasă ca şi odinioară, cu gura şi cu obrazul fragede, cruţate de vremea care s-a scurs, pe când ea – poate chiar din pricina acestei femei – purta pe chip o reţea de zbârcituri, săpate prea de timpuriu.

— Crezi că nădăjduiam să-l capăt înapoi de la tine? rosti Natalia cu ochii înecaţi de durere.

— Atunci de ce-ai venit? întrebă Axinia, într-o suflare înăbuşită.

— Durerea m-a împins.

Fetiţa Axiniei, trezită de vuietul glasurilor, începu să plângă şi se ridică în pat. Maică-sa o luă în braţe şi se aşeză, întorcându-se spre fereastră. Tremurând din tot trupul, Natalia privi la copilă. Un spasm dureros îi încleştă gâtul. De pe chipul fetiţei, ochii lui Grigori o fixau cu viu neastâmpăr.

Ieşi în cerdac, clătinându-se, scuturată de suspine. Axinia n-o petrecu.

O clipită mai târziu, moş Saşka intră în odaie. Ghicise, pesemne, ce-a fost.

— Cine-i femeia asta? întrebă.

— O femeie de la noi, din Tatarski…

Natalia se depărtă la vreo trei verste de conac; apoi, se lăsă sub o tufă. Stătea întinsă, strivită de o nespusă durere, fără să se gândească la nimic… Vedea mereu înainte-i ochii negri ai lui Grigori, sclipind pe un chip de copil.

Amintirea acestei nopţi avea să rămână întipărită în cugetul lui Grigori cu o limpezime orbitoare.

Îşi recăpătă cunoştinţa înainte de revărsatul zorilor; întinse braţele şi dădu peste miriştea ţepoasă. O durere cumplită, care-i strângea ţeasta, îl făcu să geamă. Cu o sforţare, ridică mâna şi atinse fruntea, pipăind şuviţele de păr încâlcite, năclăite în sânge închegat. Pipăi cu degetul rana umflată parcă ar fi atins-o cu un cărbune aprins. Scrâşni din dinţi şi se culcă pe spate. Frunzele închircite de brumă foşneau posomorât deasupra capului; ramurile negre ale arborilor se profilau pe fundalul alb astru-întunecat al cerului, printre care licăreau stelele. Grigori le privea cu ochii larg deschişi, fără să clipească. I se părea că nu-s stele, ci nişte poame necunoscute, de culoare galbenă-aurie, atârnând în crengi, printre frunze.

Înţelegând ce i s-a întâmplat şi simţind că-l cuprinde groaza, se târî pe brânci şi scrâşni cu fălcile încleştate. Îl chinuia durerea şi-l prăvălea mereu la pământ. I se părea că a trecut o veşnicie de când pornise; încercă să privească în urmă; copacul negru sub care leşinase, amorţit de frig, era abia la vreo cincizeci de paşi. Trecu târâş peste un cadavru, sprijinindu-şi coatele în pântecul tare şi găunos. Greaţa îl ameţea; pierduse mult sânge şi plângea ca un prunc; rodea cu dinţii iarba dulceagă, umedă de rouă, ca să nu-şi piardă din nou cunoştinţa. Lângă un cheson răsturnat, se ridică şi rămase îndelung în picioare, clătinându-se. Apoi o porni înainte. Puterile lui renăşteau; călcă mai zdravăn şi izbuti acum să-şi îndrepte paşii spre răsărit: Carul-Mare îi slujea de călăuză.

La marginea pădurii, un glas înăbuşit îl somă să se oprească:

— Nu te apropia, că te-mpuşc!

În noapte, ţăcăni butoiaşul revolverului. Grigori cercetă întunericul în direcţia glasului: era un om lungit şi rezemat de un pin.

— Cine eşti? întrebă Grigori; iar propriul său glas îi păru cumplit de străin.

— Un rus? Doamne! Vino!

Omul de lângă pin se lăsă la pământ. Grigori se apropie.

— Apleacă-te!

— Nu pot.

— De ce?…

— Am să cad şi n-am să mă mai pot ridica. Îs rănit la cap.

— Din ce regiment eşti?

— Regimentul 12, de Don.

— Ajută-mă, cazace…

— Am să cad, blagorodnicia voastră! (Grigori îi zărise epoleţii de ofiţer de la manta.)

— Dă-mi măcar mâna.

Grigori îi ajută ofiţerului să se ridice. Porniră împreună, dar la fiecare pas, rănitul se proptea tot mai greu de braţul lui Grigori. Când suiau coasta unei văi, îl prinse cu deznădejde pe Grigori de mâneca bluzei şi rosti, clănţănind din dinţi:

— Lasă-mă aici, cazace! Sunt rănit… Rănit în pântece… Fără scăpare.

Ochii i se împâcleau sub lentilele pince-nez-ului; gura-i larg căscată sorbea aerul, horcăind. Ofiţerul îşi pierdu cunoştinţa. Grigori însă îl purtă mai departe, căzând, ridicându-se şi iarăşi căzând. De două ori îşi părăsi povara; dar tot de atâtea ori se întoarse, o ridică şi continuă să meargă, păşind ca într-un vis.

La unsprezece dimineaţa, o grupă de legătură îi culese şi-i duse la un post de prim-ajutor.

Peste o zi, Grigori plecă pe furiş de la postul de prim-ajutor. Pe drum îşi scoase pansamentul şi păşi uşurat, fluturând fleandura pătată de sânge.

— De unde vii? strigă comandantul sotniei, uimit peste măsură.

— M-am întors să-mi iau locul în front, blagorodnicia voastră!

Când ieşi de la sotnic, Grigori dădu ochii cu încheietorul plutonului.

— Unde-i calul meu? Unde-i Roibul?

— E teafăr, frate! L-am prins chiar acolo, după ce i-am alungat pe austrieci. Da tu, ce faci? Noi ţi-am cântat veşnica pomenire!

— V-aţi cam grăbit! zâmbi Grigori.

„EXTRAS DIN ORDINUL DE ZI.

Pentru salvarea vieţii locotenent-colonelului Gustav Grosberg, comandantul Regimentului 9 de dragoni, cazacul Melehov Grigori din Regimentul 12 de cazaci de Don se înaintează la gradul de prikaznâi şi se propune pentru a fi decorat cu crucea „Sfântul Gheorghe”, clasa a 4-a.”

După ce poposise două zile în oraşul Kamenka-Strumilovo, escadronul se pregătea să plece de cu noapte. Grigori dădu de casa în care fuseseră cartiruiţi cazacii din plutonul său şi se duse să-şi vadă calul. Din coburi lipsea un prosop şi ceva din rufărie.

— Să ştii, Grigori, că le-au furat chiar de sub nasul nostru! mărturisi cu o mutră vinovată Mişka Koşevoi, în grija căruia fusese dat calul. În curtea asta au intrat o droaie de pifani; numai ei le-au furat.

— Să le poarte sănătoşi! Ducă-se dracului! Aş avea nevoie de ceva să-mi leg căpăţâna. Pansamentul îi baltă de sânge.

— Ia prosopul meu.

Moţatul intră în magazia unde cisluiau cei doi prieteni. Întinse mâna lui Grigori, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic între ei.

— A, Melehov! Eşti viu, urâtule?

— Aşa şi-aşa! Pe jumătate…

— Ai fruntea însângerată. Şterge-te.

— Am să mă şterg eu, nu-i nici o grabă.

— Ia să văd cum te-au mângâiat… Moţatul aplecă cu de-a sila capul lui Grigori şi smârcâi pe nas: Hm! De ce-ai lăsat să-ţi taie pletele? Te-au sluţit de-a mai mare batjocura! Cu doftorii ai să-l vezi pe dracul; lasă-mă să te doftoricesc eu!

Fără să mai aştepte învoirea, luă un cartuş din cartuşieră, îi scoase glonţul şi vărsă pulberea în palma-i neagră.

— Mihailo, caută-mi niscai pânză de păianjen.

Koşevoi trase cu vârful sabiei un ghemuleţ pufos de pânză de păianjen din podul magaziei şi-l întinse Moţatului. Celălalt ciupi, tot cu vârful sabiei, un bulgăre de pământ şi, după ce-l amestecă cu pânza şi cu praful de puşcă, îl frământă îndelung. Unse apoi rana din capul lui Grigori cu alifia lipicioasă şi zâmbi:

— În trei zile ai să fii sănătos tun. Vezi ce grijă îţi port? Iar tu… tu erai cât pe ce să mă omori.

— Mulţumesc pentru îngrijire, da' dacă te-aş fi ucis, aş avea un păcat mai puţin pe suflet.

— Mare găgăuţă mai eşti, flăcăule!

— Aşa îs eu. Ce-am la cap?

— Ai o crestătură de un lat de palmă. Aşa, ca să ţii minte!

— Da. Chiar c-am să ţiu minte.

— Să vrei şi tot n-ai putea să uiţi. Austriecii nu-şi ascut săbiile, te-a lovit ăla cu unul din cosoarele lor. Ai să porţi toată viaţa semnul beleznei.

— Mare noroc ai avut, Grigori, că i-a lunecat sabia! zâmbi Koşevoi. Altminteri, ţi-am fi pus deasupra ţărână străină.

— Ce naiba să fac acum cu şapca asta?

Grigori învârtea stângaci, în mână, şapca hăcuită într-un colţ şi plină de sânge.

— Arunc-o jos, o s-o mănânce câinii.

— Băieţi, a venit mâncarea! Hai, iute… strigă cineva din tinda casei.

Cazacii ieşiră din magazie. Roibul necheză în spatele lui Grigori, privindu-l pieziş, cu ochiul său bulbucat.

— Nu-şi găsea liniştea fără tine, Grigori! zise Koşevoi, arătând calul cu ochiul. Mă miram foarte: nu mânca, nu bea, stătea şi necheza uşor.

— L-am tot strigat când m-am târât de acolo, răspunse Grigori cu glas surd şi se întoarse. Îmi spuneam nu mă părăseşte el, iar străinii greu l-or prinde – nu se lasă.

— Aşa-i! Abia l-am prins cu arcanul.

— Bun cal; calul lui frate-meu, Petro.

Mişcat, Grigori întoarse capul să-şi ascundă ochii umeziţi de înduioşare.

Intrară în casă. În prima odaie, Egor Jarkov dormea, sforăind, pe o saltea cu arcuri, trasă de pe pat şi aruncată pe podea. O dezordine indescriptibilă arăta că sălaşul fusese părăsit în grabă de stăpâni. Farfurii sparte, hârtii rupte, cărţi pătate cu miere, cârpe de postav, jucării pentru copii, încălţăminte veche, făină cursă pe jos, toate se aflau risipite pe podea, într-o cumplită răvăşeală, ca mărturia celei mai cumplite devastări.

Emelian Groşev şi Prohor Zâkov împinseseră hârburile la o parte şi prânzeau. Când Zâkov îl văzu pe Grigori, holbă ochii mari şi blânzi, de viţel.

— Gri-i-şka! De unde vii?

— De pe lumea ailaltă!…

— Ce-ţi beleşti ochii? strigă Moţatul. Dă fuga şi adu-i o ciorbă!

— Acuşica! Bucătăria îi acilea, pe ulicioară, se repezi Prohor în ogradă, mestecând îmbucătura din gura.

Grigori, sfârşit de oboseală, se aşeză pe laviţă.

— Nici nu-mi aduc aminte când am mâncat ultima dată! rosti el cu un zâmbet vinovat.

Prin oraş treceau unităţi din Corpul III. Străzile erau ticsite de infanterie, astupate de nesfârşitele trenuri regimentare, de unităţi de cavalerie care se îmbulzeau la răscruci; larma forfotelii pătrundea în casă prin uşile închise. Prohor se întoarse în grabă, aducând o gamelă plină cu ciorbă şi caşă de hrişcă în sacul de merinde.

— Unde să pun caşa?

— Uite acilea, o oală cu toartă! răspunse Groşev, luând de sub fereastră o oală de noapte, fără a bănui la ce se întrebuinţează îndeobşte.

— Urât mai pute oala ta! se strâmbă Prohor.

— Nu-i nimic, toarnă! Mai întâi să mâncăm, apoi om vedea de ce pute şi a ce.

Prohor goli sacul de merinde în oală; caşa grasă căzu ca un boţ: împrejur apăru un cerc de unt topit de culoarea chihlimbarului. Mâncau şi nu conteneau să vorbească. Prohor povestea şi căuta să şteargă o pată de grăsime căzută pe lampasul spălăcit al nădragilor; muia degetul în gură şi freca locul pătat.

— Aici alăturea, în ogradă, îi o baterie din divizionul de artilerie de munte; hrăneşte caii. Sergentul lor a citit la ziar că aliaţii i-au bătut măr pe nemţi.

— Păcat că n-ai venit mai de dimineaţă, Melehov! mormăi Moţatul, cu gura plină de caşă. Am primit şi noi mulţumiri.

— De la cine?

— Comandantul diviziei, generalul-locotenent von Diewid, a fost în inspecţie şi ne-a mulţumit pentru că i-am respins pe husarii unguri şi că ne-am salvat bateria. Puţin mai trebuia, şi plecau cu tunurile noastre. „Bravi cazaci, zice, ţarul şi patria n-au să uite fapta voastră!”

— Aşa? Măi! Măi!…

Deodată, trosni o detunătură în stradă, apoi alta, urmate de ţăcănitul unei mitraliere.

— Ieşiţi afară! strigară câteva glasuri la poartă.

Aruncând lingurile, cazacii dădură buzna în ogradă. Un avion se rotea deasupra lor, aproape de pământ. Motorul huruia ameninţător.

— Culcă-te lângă gard! Are să arunce bombe! Bateria-i lângă noi! strigă Moţatul.

— Sculaţi-l pe Egorka! îl omoară pe saltea.

— Adă armele!

Moţatul trăgea din cerdac, ochind cu luare-aminte.

Soldaţii goneau pe uliţă, aplecându-se fără nevoie. În curtea vecină, răsunau comenzile şi nechezatul cailor. După ce trase toate cartuşele din magazia armei, Grigori se uită peste gard: servanţii forfoteau împingând tunurile sub şopron. Cu ochii micşoraţi şi orbiţi de lumina azurului, Grigori privi în sus la pasărea care cobora vâjâind; în aceeaşi clipă, ceva se desprinse şi fulgeră în bătaia soarelui. Un bubuit groaznic scutură căsuţa şi pe cazacii strânşi lângă cerdac; în ograda de alături, un cal rănit necheză scurt de moarte. Un miros înţepător de pucioasă şi de ars veni dinspre gard.

— Pitulaţi-vă! strigă Moţatul, părăsind în grabă cerdacul.

Dintr-un salt, Grigori îl urmă şi se întinse lângă zaplaz. O piesă metalică de pe aripile avionului sclipi în soare; aparatul descrise un arc şi întoarse coada. Oamenii de pe uliţă trăgeau şi salve, şi focuri în neorânduială; împuşcăturile răpăiau fără noimă, bătăios. Grigori puse în armă alt încărcător, dar o nouă explozie, şi mai puternică, îl zvârli la câţiva paşi de gard. Un morman greu de pământ îl lovi în cap, îl orbi şi-l strivi sub greutate.

Moţatul îl ridică. O durere puternică în ochiul stâng îl împiedica pe Grigori să vadă; abia izbutind să deschidă dreptul, desluşi că explozia dărâmase jumătate din casă şi o prefăcuse într-un morman urâcios de cărămizi roşii, peste care plutea un nor de pulbere trandafirie. Egor Jarkov se târa de sub dărâmăturile cerdacului. Faţa lui era un scrâşnet de durere; lacrimi de sânge îi curgeau pe obraji, din ochii ieşiţi din orbite. Se târa cu capul vârât între umeri şi ţipa cu buzele strânse, vinete, de cadavru:

— A-a-a-a-a! A-a-a! A-a-a-a-a!

Un picior, smuls din şold, se târa după el, prins într-un crac de pantalon ars şi legat de trup numai printr-o fâşie subţire de piele; celălalt picior lipsea. Se târa aşa, mişcând braţele încet, cu un geamăt plângător, subţire, de copil. Apoi, glasul se stinse; omul se lungi pe o coastă, lipind faţa de pământul aspru şi umed, mânjit de balega cailor şi de sfărâmăturile cărămizilor. Nimeni nu se apropie de el.

— Da' ridicaţi-l odată! strigă Grigori, fără să-şi dezlipească palma de pe ochiul stâng.

Curtea se umplu de infanterişti; un grup de telefonişti se opri cu căruciorul lângă poartă.

— Mergeţi înainte, de ce v-aţi oprit?… strigă un ofiţer, care trecea în galop. Brute! Dobitoci!

Un bătrân, îmbrăcat într-o haină neagră, cu poalele lungi, şi două femei se iviră de undeva, în curte. Mulţimea îl înconjură pe Jarkov. Făcându-şi loc, Grigori văzu că încă mai răsuflă, că suspină şi tremură. Picături mari de sudoare i se iviră pe fruntea galbenă, ca de mort.

— Ridicaţi-l! Cine sunteţi, oameni sau diavoli?!

— De ce zbieri? întrebă mânios un infanterist înalt. „Luaţi-l, ridicaţi-l!” Da de ce să-l mai ridici? Nu vezi că moare?

— I-s smulse amândouă picioarele!

— Ce de sânge!

— Unde sunt sanitarii?

— Ce nevoie mai e de sanitari?

— Nu şi-a pierdut încă cunoştinţa.

Moţatul atinse umărul lui Grigori; acesta se întoarse.

— Nu-l mai atinge! zise el în şoaptă. Treci dincolo şi vezi…

Trecu de cealaltă parte, trăgându-l pe Grigori de mânecă şi făcându-şi loc printre soldaţi. Grigori aruncă o privire şi, îngheboşându-se deodată, se îndreptă spre poartă. Măruntaiele ieşite, de un roz-albastru, abureau sub pântecul lui Jarkov; un capăt al acestei grămezi încâlcite era mânjit cu balegă şi cu nisip, mişcându-se şi umflându-se. Mâna muribundului era întinsă, parcă strângea ceva.

— Acoperiţi-i faţa, rosti cineva.

Deodată, Jarkov se sprijini în braţe şi, cu capul răsturnat pe spate, încât ceafa i se zbătea între omoplaţi, strigă răguşit, sălbatic:

— Fraţilor, făceţi-mi seama! Fraţilor! Fraţilor! Ce mai aşteptaţi? Ah-ha-ha-a-a-a! Făceţi-mi seama, fraţilor!

Vagonul se leagănă alene; ciocănitul ritmic al roţilor alintă şi adoarme. Felinarul împrăştie până la mijlocul băncii un snop de lumină poleită. Este aşa de plăcut să te întinzi desculţ şi să-ţi odihneşti picioarele, după ce le-ai frământat vreme de două săptămâni în cizme, să simţi că n-ai nici un fel de îndatoriri, să ştii că nici o primejdie nu te mai ameninţă şi că moartea e undeva departe! E plăcut, îndeosebi, să asculţi cântecul schimbător al roţilor, căci cu fiecare învârtitură, cu fiecare smucitură a trenului frontul se depărtează. Şi Grigori stătea întins, ascultând şi mişcând degetele picioarelor desculţe, bucurându-se din tot trupul de senzaţia rufăriei proaspete, schimbată chiar în acea zi. Avea impresia că lepădase un înveliş murdar şi că intra neprihănit şi curat într-o viaţă nouă.

Bucuria lui senină, împăcată, o tulbura numai durerea zvâcnitoare din ochiul stâng.

Uneori se mai potolea, dar se întorcea deodată, arzând ca focul şi storcându-i lacrimi sub pansament. La spitalul din Kamenka-Strumilovo, un tânăr medic evreu examinase ochiul lui Grigori şi scrisese câteva cuvinte pe un petic de hârtie.

— Trebuie să te trimitem înapoi la un spital. Ochiul e atins serios.

— Am să rămân chior?

— Nu! Ce tot spui! zâmbi medicul prietenos, simţind în întrebarea lui o spaimă sinceră. Ai nevoie de tratament; poate va trebui să-ţi facem o operaţie. O să te trimitem departe de front; de pildă, la Petrograd, sau la Moscova.

— Vă mulţumesc.

— Nu-ţi fie teamă. Ochiul va rămâne nevătămat.

Doctorul îl bătu pe umăr şi, vârându-i în mână peticul de hârtie, îl împinse încet în coridor, apoi îşi suflecă mânecile, pregătindu-se de operaţie.

După multe necazuri, Grigori nimeri într-un tren sanitar. Timp de o zi, rămase culcat în vagon, savurând odihna. O locomotivă pricăjită şi veche se străduia din răsputeri să care şirul lung de vagoane. Se apropiau de Moscova.

A sosit noaptea. Cei grav răniţi au fost scoşi pe tărgi; cei care puteau merge fără ajutor fură înregistraţi şi ieşiră pe peron. Doctorul care însoţise trenul îl strigă pe Grigori după o listă şi rosti, arătându-l unei surori de caritate:

— La clinica medicului oculist Sneghiriov, aleea Kolpacinâi!

— Lucrurile le ai la dumneata? întrebă sora.

— Ce lucruri poate avea un cazac? Iată colea sacul de efecte şi mantaua. Atât.

— Să mergem.

Sora de caritate porni, potrivindu-şi părul sub bonetă; rochia ei foşnea. Grigori o urmă cu paşi împleticiţi. Au luat o birjă. Vuietul marelui oraş care începea să aţipească, semnalele tramvaielor, sclipirea tremurătoare şi albăstruie a luminilor electrice făceau asupra lui Grigori o impresie apăsătoare. Stătea rezemat de spătarul trăsurii, privind cu lăcomie străzile înţesate de lume, măcar că era noapte; îi părea atât de ciudat să simtă alături căldura tulburătoare a unui trup de femeie. Toamna se vestea timpurie la Moscova; frunzişul arborilor de pe bulevard era galben-veşted în lumina felinarelor; noaptea răspândea o răcoare pătrunzătoare, lespezile trotuarelor luceau de umezeală; pe boltă, stelele străluceau ca-n miez de toamnă, cu sclipiri de gheaţă. Lăsară în urmă centrul şi intrară pe o stradă mică şi pustie. Copitele calului ţăcăneau pe caldarâm; birjarul, îmbrăcat într-o haină albastră, lungă, ca un anteriu de popă, se legăna sus, pe capra lui înaltă, îndemnând din capătul hăţurilor mârţoaga cu urechile pleoştite. Locomotivele fluierau undeva, pe la periferie. „Poate că în clipa asta pleacă vreuna, spre Don?”, gândi Grigori şi coborî privirea, străfulgerat de un dor adânc.

— N-ai aţipit? îl întrebă sora.

— Nu.

— Ajungem numaidecât.

— Ce poftiţi? întrebă birjarul, întorcându-se.

— Mână mai repede.

După un grilaj de fier, străluci apa unui iaz, apăru şi îndată dispăru un podeţ de care era legată o barcă. Adia o boare jilavă.

„Au închis până şi apa cu gratii de fier, pe când Donul…”, îşi zise în gând Grigori. Frunzele foşniră sub roţile de cauciuc ale trăsurii.

Birjarul opri în faţa unei clădiri cu două etaje. Grigori sări jos şi-şi potrivi mantaua.

— Dă-mi mâna! spuse sora, aplecându-se.

Grigori luă în palma lui mânuţa moale şi o ajută să coboare.

— Miroşi a sudoare de soldat! râse încetişor femeia elegantă şi, oprindu-se lângă o uşă, sună.

— De-ai fi stat acolo numai puţintel, surioară, ai puţi şi dumneata, şi poate în alt chip! zise Grigori cu o mânie stăpânită.

Un portar deschise uşa. Pe o scară cu balustrada aurită, urcară la etajul întâi. Sora mai sună o dată. O femeie în halat alb îi lăsă să intre. Grigori se aşeză lângă o măsuţă rotundă; sora spuse ceva încet femeii în alb, şi ea începu să scrie.

Pe uşile saloanelor care răspundeau într-un coridor lung şi nu prea larg, se arătau capete cu ochelari de diferite culori.

— Scoate mantaua! îi spuse femeia în halat.

Un om de serviciu, îmbrăcat şi el în alb, luă mantaua din mâna lui Grigori şi-l conduse în sala de baie.

— Dezbrăcă tot ce ai pe dumneata.

— De ce?

— Trebuie să te speli.

În timp ce se dezbrăca, Grigori privea uluit camera şi ferestrele cu geamurile mate. Îngrijitorul umplu baia, măsură temperatura şi-l pofti să intre.

— Troaca asta nu-i pe măsura mea! glăsui stânjenit Grigori, ridicând piciorul tuciuriu şi păros.

Îngrijitorul îl ajută să se spele bine în baie, îi dădu un cearşaf, rufărie, papuci şi un halat cenuşiu cu şnur.

— Dar straiele mele? se miră Grigori.

— Ai să umbli cu astea. Vei primi hainele înapoi, când ai să pleci din spital.

În antreu, trecând pe lângă o oglindă mare de perete, Grigori nu se recunoscu: înalt şi negru, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu obrajii aprinşi, îmbrăcat în halat, cu bandajul care îi intra adânc sub moţul de păr negru. Prea puţin semăna cu Grigori de altădată. Mustaţa îi crescuse, bărbiţa-i era creaţă şi pufoasă.

„Mult am mai întinerit în răstimpul ăsta”, îşi spuse Grigori cu un zâmbet amar.

— Salonul şase, a treia uşă la dreapta! arătă omul de serviciu.

Un preot, în halat şi el, cu ochelari albaştri, se ridică pe un sfert, când Grigori intră în odaia albă şi spaţioasă.

— Un nou vecin? Îmi pare bine! Are să fie mai puţină plictiseală… Eu sunt din Zaraisk, vorbi el prietenos şi împinse un scaun pentru Grigori.

După câteva minute, intră o felceriţă grasă, cu chipul slut şi lătăreţ.

— Hai, Melehov, să-ţi examinăm ochiul, îl îndemnă ea cu o voce groasă, care parcă detuna, şi se dădu în lături, făcându-i loc lui Grigori să iasă pe coridor.

Comandamentul armatei hotărî să rupă poziţiile inamice în sectorul Şevel de pe Frontul de sud-vest, printr-un grandios atac de cavalerie, şi să arunce în spatele inamicului un mare detaşament, care avea misiunea să întreprindă un raid de-a lungul frontului, distrugând prin lovituri fulgerătoare liniile de comunicaţie şi dezorganizând unităţile inamicului. Comandamentul punea mari nădejdi în reuşita acestui plan, un număr neobişnuit de unităţi de cavalerie fusese concentrat în sectorul cu pricina. Printre alte regimente, fusese adus şi regimentul de cazaci din care făcea parte sotnicul Listniţki. Atacul trebuia să înceapă la 28 august, dar din cauza ploii fu amânat la 29.

Dis-de-dimineaţă, divizia ocupă un imens sector de desfăşurare, pregătindu-se de atac.

La vreo opt verste, pe flancul drept, infanteria executa un atac demonstrativ, atrăgând asupră-şi focul inamicului; unităţile uneia din diviziile de cavalerie se deplasau într-o cu totul altă direcţie decât cea pe care urma să fie dat adevăratul atac.

Inamicul nu se zărea nicăieri, oriunde aruncai privirea. La o verstă departe de sotnia sa, Listniţki vedea vizuinile negre ale tranşeelor părăsite. Un lan de grâu se legăna în spatele lor; deasupra trecea o ceaţă cenuşie, purtată de vânt.

Se întâmplă însă că înaltul comandament al inamicului află sau poate ghici atacul ce se pregătea; în noaptea de 29, trupele duşmane părăsiră tranşeele şi se retraseră pe o adâncime de vreo şase verste, lăsând doar rare cuiburi de mitraliere, care hărţuiau infanteria noastră în tot sectorul din faţa lor.

Undeva, sus, după un văl de nori, se înălţa soarele; dar toată valea era acoperită de o ceaţă gălbuie ca smântâna. Răsună ordinul de atac; regimentele porniră. Mii de copite stârneau un vuiet surd, asemeni unui huruit subteran. Listniţki îşi struni calul pursânge şi nu-l lăsă să se avânte în galop. Străbătură aşa o verstă şi jumătate. Lanul de grâne se apropia de frontul regulat al atacatorilor. Grâul înalt până la brâu, încâlcit peste tot de iarbă şi volbură, îngreuia cumplit mersul cailor. Înaintea lor, coama bălaie a grâului se legăna agale; iar în urma lor, spicele erau culcate la pământ şi măcinate de copite. După trei verste, caii începură să se poticnească şi să asude văzând cu ochii; şi inamicul tot nu se zărea. Listniţki întoarse ochii spre comandantul sotniei: pe chipul esaulului se citea o surdă exasperare.

Şase verste într-o goană neînchipuit de aprigă au stors puterile cailor; o seamă cădeau sub călăreţi; cei mai voinici se clătinau, încordându-şi ultimele puteri. Tocmai în acea clipă, mitralierele austriece intrară în acţiune; rafalele prinseră a trosni într-un ritm regulat; un foc ucigător seceră primele rânduri. Ulanii din faţă tresăriră, întorcând spatele; regimentul de cazaci se învălmăşi în fugă, cuprins de panică; mitralierele secerau cu o ploaie de gloanţe, tunurile zdrobeau carnea. Din pricina nechibzuinţei criminale a comandamentului superior, atacul astfel purces, de o nemaipomenită amploare, se prefăcu într-o desăvârşită înfrângere. Unele regimente pierdură jumătate din oameni şi din cai; din regimentul lui Listniţki fură scoşi din rânduri patru sute de cazaci şi şaisprezece ofiţeri, morţi şi răniţi.

Calul lui Listniţki căzuse ucis; el însuşi căpătă două răni: una la cap şi cealaltă la picior. Vagmistrul Cebotariov sări de pe cal, culese ofiţerul de jos şi, ridicându-l în şa, o rupse la galop.

Colonelul de stat-major Golovaciov, şeful statului-major al diviziei, făcuse câteva fotografii în timpul atacului, iar câteva zile mai târziu le arătă ofiţerilor. Sotnicul rănit Cerveakov fu cel dintâi care-l lovi cu pumnul în faţă şi începu să plângă în hohote. Cazacii dădură buzna, îl sfâşiară pe Golovaciov, îi batjocoriră multă vreme cadavrul şi-l aruncară într-un şanţ cu scârnă de om, din marginea drumului. Aşa se isprăvi acest atac „strălucit” care fu o nemaipomenit de ruşinoasă înfrângere.

De la Varşovia, din spital, Listniţki scrise părintelui său că după vindecare, va veni în concediu la Iagodnoe. Bătrânul, primind scrisoarea, se închise în biroul său; numai a doua zi ieşi de acolo, încruntat şi posomorât. Porunci lui Nikitici să înhame un trăpaş la droşcă, luă micul dejun şi plecă în grabă la Vioşenskaia. Trimise feciorului patru sute de ruble prin telegraf şi o scurtă scrisoare: „Dragul meu băiat, nu-mi rămâne decât să mă bucur că ai primit botezul focului. Menirea cea nobilă este să te afli acolo, nu la palat. Eşti prea cinstit şi inteligent pentru a deveni un lingău cu conştiinţa liniştită. Astfel de apucături n-a avut nimeni în familia noastră. Din această cauză, bunicul tău a căzut în dizgraţie şi şi-a trăit restul zilelor la Iagodnoe, fără să spere în mila suveranului şi fără să aştepte ceva de la el. Fii sănătos, Jenea, şi îndreaptă-te. Ţine minte: numai pe tine te am pe lumea asta. Mătuşa te salută; e sănătoasă. Cât despre mine, n-am ce să-ţi scriu. Tu ştii cum o duc. Dar ce se petrece pe front? E cu putinţă să nu mai existe oameni cu cap? Nu cred în comunicatele din ziare; sunt inventate pe de-a-ntregul; o ştiu din timpuri trecute. E oare posibil, dragă Evgheni, să pierdem războiul?

Aştept cu multă nerăbdare să vii acasă!”

Cu drept cuvânt, bătrânul Listniţki n-avea ce scrie despre el; viaţa sa se târa monotonă ca şi altădată; doar braţele de muncă se plăteau cu preţuri mai mari, şi se simţea lipsa băuturilor spirtoase. Boierul bea mai mult decât înainte; devenise cicălitor şi hărţăgos. O chemă o dată pe Axinia la o oră neobişnuită şi-i spuse:

— Nu mai faci serviciul cum trebuie! De ce dejunul de ieri a fost rece? De ce paharul de cafea nu era spălat bine? Dacă se va mai repeta, eu… auzi? Am să te concediez. Nu pot suferi putorile! făcu boierul un semn retezat cu mâna. Auzi? Nu pot suferi!

Axinia strânse încleştat buzele şi deodată izbucni în hohote:

— Nikolai Alexeevici! Mi-i bolnavă fetiţa. Deocamdată lăsaţi-mă slobodă barem câteva zile. N-o pot lăsa aşa…

— Ce are?

— O doare în gât… se înăbuşă…

— Scarlatină? De ce n-ai spus, proasto? Fire-ai a naibii să fii de gâscă! Du-te fuga de spune-i lui Nikitici să înhame, ca să meargă la staniţă şi să-l aducă pe felcer! Marş!

Axinia ieşi în fugă, iar bătrânul o bombardă din urmă cu vocea lui tunătoare de bas

— Proastă muiere! Proastă muiere! Proastă!…

A doua zi dimineaţă, Nikitici îl aduse pe felcer. Acesta cercetă fetiţa în nesimţire şi care ardea ca focul. Fără să răspundă la întrebările Axiniei, trecu în casă, la stăpân. Boierul îl primi în antreu, în picioare, fără să-i întindă mâna.

— Ce are puştanca? întrebă el, răspunzând la salutul felcerului cu o mişcare abia perceptibilă a capului.

— Scarlatină, excelenţă.

— Are să se facă bine? E vreo speranţă?

— Nu prea. Cred că va muri. Ţineţi seama de vârstă…

— Imbecilule! strigă boierul, stacojiu la faţă. Ce-ai învăţat? Trateaz-o! Scap-o!

Izbind uşa în nasul felcerului, îngheţat de spaimă, începu să măsoare salonul, păşind în lung şi în lat.

Axinia bătu în uşă şi intră.

— Felcerul vă roagă să i se dea caii, ca să se întoarcă înapoi, la staniţă.

Bătrânul se răsuci scurt pe călcâie.

— Spune-i că-i un tâmpit! Spune-i că nu va pleca de aici, până nu va vindeca puştanca! Pregăteşte-i odaie în pavilion şi dă-i de mâncare! strigă el, agitând pumnul osos. Dă-i să bea, îndoapă-l ca pe un porc pus la îngrăşare, dar de plecat n-are să plece!

Îşi curmă vorba, se apropie de fereastră, bătu darabana în geam cu degetele şi, ajungând în dreptul unei fotografii mărite a fiului său, de pe când era copil mic, în braţele doicii, făcu doi paşi înapoi şi privi lung, strângând pleoapele, de parcă nu l-ar fi recunoscut.

Chiar din prima zi, când boala trântise fetiţa la pat, Axinia îşi adusese aminte de cuvintele amare ale Nataliei: „Lacrimile mele au să-ţi stingă fericirea…” şi ea socoti că Dumnezeu o pedepsea, pentru că-şi bătuse joc de Natalia.

Surpată de groază pentru zilele fetiţei, îşi pierdea minţile, se agita de colo-colo fără rost; n-avea nici un spor la lucru.

„Mi-o va lua oare cel de sus?”, o urmărea întruna gândul acesta înfrigurat şi, neputând, nevrând să dea crezare acestui gând îngrozitor, Axinia se ruga fierbinte, cerându-i lui Dumnezeu o singură îndurare: să cruţe viaţa copilei.

„Doamne, îndură-te! Nu mi-o lua! Fie-ţi milă! Iartă, doamne!”

Boala sugruma însă plăpânda viaţă a copilei. Zăcea nemişcată; numai o horcăială grea şi tremurătoare ieşea din gâtişorul umflat. Felcerul de la staniţă, instalat acum în pavilion, venea de patru ori pe zi; seara, rămânea îndelung în cerdacul de la casa slugilor, fumând şi privind îngheţatele stele de toamnă, risipite pe cer.

Axinia veghea noapte de noapte, în genunchi, lângă pat. Răsuflarea răguşită a fetiţei îi sfâşia inima.

— Ma-a-mă… şuierau buzele subţiri de arşiţă.

— Puica mea, fetiţa mea! gemea înăbuşit mama. Floricica mea, Taniuşka, nu mă părăsi! Uită-te la mine, drăguţa mea; deschide ochişorii! Dezmeticeşte-te! Porumbiţa mea cu ochi negri! Cu ce-am păcătuit, doamne?

Fetiţa îşi ridica arareori pleoapele vinete; ochişorii ei împânziţi de sânge bolnav aruncau o privire tulbure şi nepătrunsă. Mama pândea cu nesaţ privirea aceasta. Se stingea parcă, se mistuia parcă înăuntru, dureroasă şi într-un început de împăcare.

Tania muri în braţele mamei. Guriţa învineţită se căscă, horcăind pentru ultima dată; trupşorul se destinse într-un spasm jalnic; căpşorul jilav de sudoare căzu de pe braţul Axiniei, ochiul puţin încruntat al Melehovilor privi mirat, cu pleoapele strânse, sub care viaţa încetase să mai pâlpâie.

Moş Saşka săpă o groapă mică lângă heleşteu, sub un plop bătrân cu coroana bogată. Aduse sicriul sub braţ, îl îngropă cu grabă neobişnuită pentru el şi aşteptă mult, răbdător, să se scoale Axinia de pe moviliţa de ţărână. În zadar însă. Atunci îşi suflă nasul, parcă ar fi pocnit din bici şi se duse în grajd. Luă din podul de fân un flacon cu apă de colonie şi o sticluţă începută de spirt denaturat, le amestecă într-un clondir şi, clătinându-l, admiră culoarea:

— Să bem pentru odihna sufletului ei! împărăţia cerurilor să se deschidă înaintea copiliţei. Plecat-a sufletul ei de înger.

Bău, clătină din cap, buimac, mestecând o pătlăgea roşie stârcită şi privind în clondir cu un aer mişcat:

— Nu mă uita, drăguţo, că nici eu nu te voi uita de-a pururi!

Apoi începu să plângă.

După trei săptămâni, Evgheni Listniţki telegrafie că a primit concediu şi că se îndreaptă spre casă. Bătrânul boier a trimis o troică să-l aducă de la gară; toate slugile fură puse pe jăratic, la treabă: tăiau curci şi gâşte; moş Saşka jupui un berbec; se făcură mari pregătiri, ca pentru un alai de musafiri.

În ajun, caii de schimb plecară în satul Kamenka. Conaşul sosi noaptea. Cernea o ploaie înspicată cu fulgi; peste băltoace, felinarele aruncau palide dâre de lumină. Caii se opriră lângă cerdac, cu un voios clinchet de zurgălăi. Evgheni, emoţionat şi zâmbitor, coborî din trăsură, îşi lepădă mantaua caldă pe braţele lui moş Saşka şi urcă treptele cerdacului, şchiopătând din greu. În schimb, bătrânul boier îşi purta picioarele de zor prin sală, răsturnând scaunele din cale.

Axinia servi cina în sufragerie şi merse să-şi vestească stăpânii. Privind prin gaura cheii, văzu cum bătrânul îşi strângea fiul în braţe, cum îl săruta pe umăr; grumazul cu zbârcituri de moşneag era scuturat de un fior. Aşteptă câteva minute şi se uită din nou. Evgheni, în uniformă kaki, descheiată, stătea în genunchi în faţa unei hărţi mari, întinsă pe duşumea.

Bătrânul boier, trăgând din lulea rotocoale groase de fum, ciocănea cu degetele osoase braţele jilţului şi bombănea cu mânie:

— Alexeev? Nu se poate! Nu-mi vine să cred?

Evgheni îi spunea ceva în şoaptă, aducea dovezi şi plimba degetul pe hartă; drept răspuns, bătrânul mormăia încet cu vocea lui de bas:

— În cazul de faţă, comandantul suprem n-are dreptate. Este o îngustime de spirit. Dar iartă-mă, Evgheni, iată un exemplu analog din războiul ruso-japonez… Dă-mi voie! Dă-mi voie! Dă-mi voie!

Axinia bătu în uşă.

— Ce-i? Ai pus masa? Bine… Îndată!

Bătrânul ieşi înviorat şi vesel; ochii lui scânteiau de o tinerească strălucire. Bău cu feciorul o sticlă de vin dezgropată în ajun din pivniţă. Pe eticheta înverzită şi acoperită de muşchi se mai păstra data decolorată: 1879.

Servind la masă şi privind figurile vesele ale boierilor, Axinia îşi simţea şi mai amarnic singurătatea. Durerea, lacrimile neplânse îi sfâşiau inima. În primele zile după moartea fetiţei, voia să mai plângă, dar nu izbutea. Ţipătul o strângea în gât, lacrimile însă nu veneau şi o amărăciune ca de piatră o apăsa încă mai aprig. Dormea mult (căuta alinare în somn), dar şi prin vis o urmărea chemarea nelămurită a copilei. I se părea că fetiţa doarme alături de ea; se dădea la o parte, pipăia patul, apoi auzea o şoaptă nedesluşită: „Mamă, apă…”

— Fetiţa mea, sângele meu… şoptea Axinia cu buzele îngheţate.

Ba chiar şi aievea, în viaţa apăsătoare din jur, i se părea uneori că o strânge de genunchi, şi se surprindea întinzând mâna, ca să-i dezmierde căpşorul cu părul cârlionţat.

A treia zi după sosire, Evgheni zăbovi până seara târziu în grajd, la moş Saşka, ascultând povestirile naive din viaţa slobodă de altădată de pe Don, povestiri din bătrâni. Ieşi de acolo pe la nouă seara; vântul se zbenguia prin ogradă; noroiul clipocea sub picioare. Secera galbenă a lunii galopa ca un cazac tinerel printre norii mânaţi pe cer. La lumina ei, Evgheni se uită la ceas şi se îndreptă spre casa slugilor. Lângă cerdac, aprinse o ţigară; se opri o clipă pe gânduri şi, dând din umeri, păşi hotărât în cerdac. Apăsă încetişor clanţa şi uşa se deschise, scârţâind. Intră în odaia Axiniei şi scăpără un chibrit.

— Cine-i? întrebă Axinia, trăgând pătura deasupra.

— Eu sunt.

— Acuşi mă îmbrac!

— Nu-i nimic. Am venit numai pentru o clipă…

Evgheni îşi scoase mantaua şi se aşeză pe marginea patului.

— Da, ţi-a murit fetiţa…

— Da, a murit… răspunse ca un ecou Axinia.

— Te-ai schimbat mult. Nici nu-i de mirare: înţeleg ce înseamnă să pierzi un copil. Cred însă că te frămânţi degeaba: nu-i poţi da viaţă; eşti încă destul de tânără ca să ai alţi copii. Nu trebuie să te pierzi aşa… Stăpâneşte-te, resemnează-te! La urma urmelor, cu moartea copilului nu înseamnă că totul e pierdut. Gândeşte-te numai! Ai viaţa înaintea ta…

Strângând mâna Axiniei, Evgheni o mângâie cu duioşie, îi vorbea, mlădiindu-şi vocea lui autoritară de bas; apoi începu să-i vorbească în şoaptă şi, auzind-o pe Axinia cum se cutremura toată de un plâns înăbuşit, cum plânsul ei se schimba în hohote, începu să-i sărute obrajii plini de lacrimi, ochii…

Inima de femeie e nesăţioasă când e vorba de milă şi mângâiere. Istovită de deznădejde şi cu simţurile rătăcite, Axinia i se dădu cu o patimă furtunoasă, uitată de mult. Când valul pustiitor şi îmbătător al voluptăţii sfruntate se topi, ea se dezmetici, scoase un ţipăt ascuţit şi, pierzându-şi capul, alergă în cerdac aproape goală, numai în cămaşă. Evgheni ieşi în grabă pe urma ei, lăsând uşa deschisă. Îşi puse mantaua din mers şi porni repede; când urca gâfâind terasa conacului, râse voios şi mulţumit. Îl îmbăta o bucurie uşoară. Culcat în pat, frecându-şi pieptul plin şi moale, se gândi: „Din punctul de vedere al unui om cinstit, fapta mea este ticăloasă şi imorală! Grigori… Mi-am prădat aproapele! Dar acolo, pe front, îmi riscam viaţa. Nu s-ar fi putut întâmpla, oare, ca glonţul să o ia niţel mai spre dreapta şi să-mi găurească ţeasta? Aş putrezi acum, şi viermii s-ar înfrupta din hoitul meu. Trebuie să profităm de fiecare clipă. Totul îmi este îngăduit!” Aceste gânduri îl înfricoşară o clipă, dar imaginaţia reconstituia din nou cumplita scenă a atacului, clipa în care se ridicase de sub calul ucis, ca să se prăbuşească numaidecât, străpuns de gloanţe. După ce se linişti, gata să adoarmă, îşi zise: „Despre asta, mâine! Acum să dorm, să dorm!”

A doua zi dimineaţa, când a rămas singur cu Axinia în sufragerie, se apropie de ea şi zâmbi vinovat. Ea se strânse însă lângă perete şi, apărându-se cu braţele, îl şfichiui cu şuier furios:

— Nu te apropia de mine, blestematule!

Viaţa însă dictează oamenilor legile ei nescrise. Peste trei zile, Evgheni veni iarăşi, noaptea, în odaia Axiniei, şi ea nu-l mai alungă…

La spitalul doctorului Sneghiriov, în faţă, se afla o grădiniţă.

Pe străzile de la marginea Moscovei sunt multe grădini ca aceasta, cu copacii tunşi şi posomorâţi; acolo, ochiul obosit de atmosfera greoaie a oraşului nu se odihneşte. Când le priveşti, îţi amintesc şi mai dureros de sălbăticia depărtaţilor codri fără de sfârşit. Toamna se înstăpânise de-a binelea în grădina spitalului, aşternând pe poteci un covor de frunze portocalii, dimineaţa făcând să îngheţe florile sub suflarea ei şi revărsând boabe de rouă care străluceau pe iarba de smarald. În zilele când cerul se boltea senin, bolnavii se plimbau pe poteci, ascultând dangătul clopotului Moscovei evlavioase. Când vremea era posomorâtă (şi aşa a fost o bună parte din toamna acelui an), umblau dintr-un salon în altul, stăteau întinşi pe paturi şi tăceau, sătui de ei înşişi şi unul de altul.

Mare parte din bolnavi eraţi civili; cei răniţi pe front se aflau într-un singur salon, cinci la număr; Ian Vareikis, un leton înalt şi blond, cu o barbă mare, tunsă, şi eu ochi albaştri; Ivan Vrublevski, un dragon de douăzeci şi opt de ani, de o rară frumuseţe, de loc din gubernia Vladimir; infanteristul siberian Kosâh, apoi Burdin, un pricăjit de soldat veşnic agitat, galben la faţă, şi Grigori Melehov.

Pe la sfârşitul lui septembrie, mai fusese adus încă unul. Seara, pe când sorbeau ceaiul, soneria zbârnâi prelung. Grigori se uită în coridor. Trei oameni intrară în antreu: o soră de caritate, un bărbat îmbrăcat în haină de cerchez şi încă un bărbat, pe care îl sprijineau. După bluza pătată cu sânge negru, închegat pe piept, se vedea că vine direct de la gară. În aceeaşi seară fu operat. După o sumară pregătire (în salon se auzea zgomotul instrumentelor puse la fiert), noul-venit a fost dus în sala de operaţii. Peste câteva minute, se auzi un cântec înăbuşit: în timp ce ochiul lovit de schijă al rănitului adormit de cloroform era extras, bolnavul cânta fără şir şi înjura. După operaţie l-au adus în salon, iar după douăzeci şi patru de ore ameţeala aiurită a cloroformului se împrăştie.

Atunci, omul povesti că fusese rănit la Werberg, pe frontul german, că se numea Garanja, născut în gubernia Cernigov, şi că fusese servant la mitralieră. După câteva zile se împrieteni mai ales cu Grigori; paturile lor se aflau alături; după vizita de seară, vorbeau îndelung în şoaptă:

— Ei, cum merge, cozace?

— Merge, aşa cum merge sania vara.

— Ce-i cu ochiul?

— Îmi iac injecţii.

— Câte ai făcut până acum?

— Optsprezece.

— Te doare au ba?

— Nu! Îi tare plăcut…

— Roagă-te să-ţi scoată ochiul de tot.

— Nu toţi oamenii pot să fie chiori.

— Aşa-i!

Arţăgos şi batjocoritor, vecinul lui Grigori era nemulţumit de toţi şi de toate. Înjura autorităţile, războiul, soarta, mâncarea, îl înjura pe bucătar, înjura doctorii, înjura pe toţi cei cape se nimereau sub ascuţişul limbii sale.

— De ce ne-am luptat, băiete?

— Pentru ce-au luptat şi alţii.

— Spune tu, să-nţeleg şi eu. Să mă dumireşti.

— Lasă-mă-ncolo!

— Heei! Prostănac mai eşti! Faptul trebuie lămurit. Ne-am bătut pentru burjui! Şi cine-i burjuiul? O pasăre din cânepişte.

El tălmăcea cuvintele neînţelese, aruncând câte o înjurătură, iute că ardeiul.

— Nu mai flecări! Nu înţeleg graiul tău de hohol, îl întrerupse Grigori.

— Poftim, na! Alta! Ce nu înţelegi, muscalule?

— Vorbeşte mai rar.

— Eu, drăguţule, nici nu vorbesc repede. Tu spui: pentru ţar! Cine e ţarul! Ţarul e un beţivan, ţarina o târfă: banii boierilor sporesc de pe urma războiului, iar nouă ne pun laţul de gât. Ai înţeles? Asta e!… Fabricantul bea votcă, soldatul vânează păduchi, amândoi trăiesc asudând în felul lor. Fabricantul cu pricopseala, muncitorul cu pielea goală, asta-i rânduiala… Fă slujbă la împăratul, cozacule, fă! Te aşteaptă o cruce încă mai bună, o cruce de stejar!…

Vorbea ucraineana; din când în când, însă, se agita şi vorbea o rusească curată, presărând-o cu sudălmi.

În fiecare zi, vâra în mintea lui Grigori adevăruri despre care el nu ştiuse nimic până atunci; îi dezvăluia cauzele adevărate ale războiului şi, cu o ironie usturătoare, îşi bătea joc de autocraţie. Grigori încerca să se împotrivească, dar Garanja îl dobora cu întrebările lui din cale afară de simple, iar Grigori era nevoit să-i dea dreptate.

Faptul cel mai îngrozitor pentru el era că în adâncul sufletului îi dădea dreptate lui Garanja, că nu-i putea ridica nici o împotrivire; nu erau, şi nu le putea afla. Grigori se lămurea, cu spaimă, că ucraineanul isteţ şi răutăcios îi nimiceşte treptat, dar sigur întregul lui fel de a gândi, credinţa lui în ţar, în patrie şi în datoriile ostăşeşti. O lună după sosirea, lui Garanja, temeliile pe care se rezema conştiinţa lui se prefăcură în pulbere. Temeliile putreziseră; absurditatea monstruoasă a războiului le surpase mai dinainte, nu era nevoie decât de un brânci din afară. El veni de la Garanja. Cuvetul său se trezi: îl rodea şi-i apăsa sufletul simplu. Se frământa, căuta o ieşire, o dezlegare a problemei care-i depăşea puterile, şi o găsea cu satisfacţie numai şi numai în răspunsurile lui Garanja.

O dată, noaptea târziu, Grigori se sculă din pat şi-şi trezi vecinul. Se aşeză lângă el. Razele tomnatice, verzui ale lunii se cerneau prin storurile de la fereastră, înălţate pe jumătate. Când l-a deşteptat din somn, gropiţele pământii de pe obrajii lui Garanja se profilau în întuneric, orbitele adânci şi negre aveau sclipiri umede.

— De ce nu dormi?…

— Nu mi-e somn! Fuge somnul de mine. Lămureşte-mă: războiul foloseşte unora şi e păgubitor altora?

— Ai? Aha-a-a! căscă Garanja.

— Stai! şopti Grigori, aprins de mânie. Spui că ne duc la moarte pentru ca cei bogaţi să aibă foloase? Dar poporul? El nu înţelege? Nu sunt oameni care să-l lămurească? Care să se ivească şi să spună: „Fraţilor, iată pentru ce vă prăpădiţi în sânge!”

— Cum adică să se ivească? Eşti nebun? Hai, hai, să te văd cum ai să te iveşti tu. Acum, amândoi, eu şi cu tine, vorbim în şoaptă, ca gâştele în baltă; încearcă numai să latri ceva mai tare, şi te şi pune la zid. O mare beznă apasă poporul! Războiul îl va trezi. După tunet, vin şi ploile.

— Atunci ce-i de făcut! Vorbeşte, secătură! Mi-ai răscolit inima.

— Şi ce-ţi spune inima?

— Nu înţeleg nimic! mărturisi Grigori.

— Cine mă împinge în prăpastie, să-l împing şi eu. Armele trebuiesc întoarse fără şovăire. Trebuie împuşcat cel care trimite oameni în iad. Trebuie! Garanja se sculă şi, scrâşnind, întinse braţele: Se va porni un val mare, care va mătura totul.

— Cum adică? După tine… totul trebuie dat cu picioarele în sus?

— Da. Rânduiala asta trebuie doborâtă, aruncată cât colo, ca izmenele murdare. Trebuie să-i jupuim pe boieri, să le astupăm gura; ajunge că au murit atâţia oameni.

— Şi ce te faci cu războiul, când o fi altă rânduială? Tot s-or ciondăni la fel; nu vom fi noi, vor fi copiii noştri. Poţi să înlături războaiele? Poţi să le stârpeşti? De când îi lumea au fost războaie.

— Adevărat! Războaie au fost de când e lumea; şi nu vor dispărea decât o dată cu puterea căpcăunilor de trântori. Asta-i! Dacă statele ar fi conduse de muncitori, n-ar mai fi războaie. Aşa trebuie să facem! Şi aşa va fi, crucea şi mormântul mamei lor de boieri! Va fi! Şi la nemţi, şi la franţuji, muncitorimea şi plugărimea vor lua puterea pretutindeni. Ş-atuncea ce rost o mai avea să ne războim? N-avem nevoie de graniţe! Să piară duşmănia oarbă. Viaţa nouă, fericită, va fi peste tot! Oho! Garanja oftă, zâmbi visător şi-şi muşcă mustaţa, fulgerând din singurul lui ochi: Eu, Griţko, aş stoarce, picătură cu picătură, tot sângele din mine, numai să trăiesc, să apuc această viaţă. Un foc îmi mistuie inima…

Vorbiră până a doua zi. Spre zori, Grigori adormi, dar avu parte de un somn zbuciumat.

Dimineaţa fu trezit din somn de strigăte şi plâns. Ivan Vrublevski, culcat cu faţa în jos, suspina şi-şi sufla nasul; lângă el erau infirmiera, Ian Vareikis şi Kosâh.

— De ce dă apă la şoareci? mârâi Burdin, scoţând capul de sub pătură.

— Şi-a spart ochiul. A vrut să-l scoată din pahar şi l-a scăpat pe duşumea, răspunse Kosâh mai curând cu o bucurie răutăcioasă, decât cu compătimire.

Un neamţ rusificat, negustor de ochi artificiali, însufleţit de sentimente patriotice, îşi oferea gratuit marfa la soldaţi. Lui Vrublevski i se pusese în ajun un ochi de sticlă, frumos şi albastru, ca un ochi viu. Fusese lucrat cu atâta măiestrie artistică, încât, cercetat atent, nu se putea deosebi de un ochi adevărat. Vrublevski se bucura şi râdea ca un copil.

— O să vin acasă, spunea el în graiul său din gubernia Vladimir, pronunţând mai plin pe „o”, o să înşel fetele, orice fată! O să mă-nsor întâi, şi apoi o să-i spun că am un ochi de sticlă.

— O să le înşele, diavolul! râdea Burdin, care dondănea tot timpul cântecul Duniei şi al gândacului care-i făcuse o gaură în fustă24.

Şi iată o întâmplare nenorocită: flăcăul are să se întoarcă în satul lui şi chior, şi slut.

— Au să-ţi dea altul, nu mai boci! îl mângâie Grigori.

Vrublevski ridică faţa buhăită de plâns; în locul ochiului era o gaură roşie şi umedă.

— N-o să-mi dea! Un ochi costă trei sute de ruble. N-o să-mi dea!

— Ce mai ochi! Odată ochi! Avea zugrăvite toate vinele pe el! se extazia Kosâh.

După ceaiul de dimineaţă, Vrublevski plecă într-o trăsură cu felceriţa la magazin; neamţul îi alese alt ochi.

— Nemţii sunt oameni mai buni decât ruşii! se bucură furtunos Vrublevski. De la un negustor rus n-ai să iei pe daiboj nici o ceapă degerată, neamţul însă n-a suflat o vorbă.

Septembrie rămăsese în urmă. Zilele se scurgeau anevoie. Erau lungi şi se târau într-o plictiseală ucigătoare. La nouă dimineaţa, luau ceaiul. Bolnavilor li se servea pe o farfurioară câte două felioare de franzelă subţire şi o bucată de unt cât un deget; la prânz bolnavii se sculau de la masă flămânzi. Seara beau ceai şi-l amestecau cu apă rece, ca să-i dea alt gust. Lista bolnavilor se schimbă. Primul care plecă din „salonul militar” (aşa fusese botezată sala unde se aflau soldaţii răniţi) a fost siberianul Kosâh urmat de letonul Vareikis. La sfârşitul lui octombrie, plecă şi Grigori.

Şeful spitalului, doctorul Sneghiriov, un bărbat frumos, cu bărbuţa tunsă, examină vederea lui Grigori şi o găsi mulţumitoare. Într-o cameră întunecată i s-au arătat lui Grigori diferite litere pe care cădea lumina pusă la o depărtare potrivită. Apoi a fost şters din liste şi trimis la spitalul de pe bulevardul Tverskoi; rana veche de la cap se deschisese pe neaşteptate şi supura. Luându-şi rămas bun de la Garanja, Grigori întrebă:

— Ne-om mai întâlni vreodată?

— Munte cu munte nu se-ntâlneşte…

— Ei, hoholule, mulţumesc că mi-ai deschis ochii! Acum văd şi îs… crunt!

— Când ai să fii la regiment, să le spui şi cazacilor ce vorbirăm.

— Bine.

— Dacă vei nimeri în ţinutul Cernigovului, în satul Gorohovka, întreabă de potcovarul Andrei Garanja; mă voi bucura să te văd. Mergi sănătos, băiete!

Se îmbrăţişară. În mintea lui Grigori multă vreme rămase chipul ucraineanului, cu singuru-i ochi privind atât de aspru, dar cu atâta blândeţe întipărită în obrajii palizi.

Grigori mai stătu în celălalt spital încă vreo zece zile. Îi mocneau în suflet hotărâri nelămurite; dospea în el otrava învăţăturii lui Garanja; se ridicase fierea care clocotea. Vorbea puţin cu cei din salon; o tulburare nestăpânită se trăda în gesturi. „Un tip neliniştit”, aşa îl caracteriză şeful la primirea în spital, privind chipul straniu al lui Grigori.

În primele zile, Grigori avu febră; stătea lungit în pat, şi asculta cum îi vâjâie urechile.

Tocmai atunci avu loc următorul incident.

Un membru al familiei imperiale, înapoindu-se din Voronej, binevoi să viziteze spitalul. Înştiinţat din vreme, personalul medical începu să se agite ca şoarecii într-un hambar incendiat. Răniţii fură îmbrăcaţi mai bine; li se schimbă şi rufăria înainte de termen; medicul scund încercă chiar să-i înveţe cum trebuie să vorbească şi ce să răspundă distinsului vizitator. Agitaţia trecu şi la răniţi; unii începură să vorbească în şoaptă. La amiază, un automobil claxonă în faţa porţii; augustul vizitator intră pe uşa larg deschisă, însoţit de o suită formată din o seamă de simandicoase persoane. (Un rănit, mucalit şi vesel din fire, spunea după aceea tovarăşilor săi că, în momentul când intrară înalţii oaspeţi, drapelul spitalului începu deodată să fâlfâie, cu toate că era o zi senină şi liniştită, şi că bărbatul elegant, coafat, de pe firma frizeriei de peste drum îndoi genunchii şi făcu un fel de reverenţă.) Începu vizitarea saloanelor. Augustul personaj punea întrebări stupide, aşa cum o cerea rangul său şi o impuneau împrejurările; răniţii, după sfatul medicului scund, holbându-şi ochii, mai abitir de cum fuseseră muştruluiţi la regiment, răspundeau: „Întocmai, să trăiţi, alteţă imperială” sau „Nicidecum, să trăiţi”, anexând în coadă respectivul titlu. Comentariile la răspunsuri le făcea şeful spitalului, zbătându-se ca un şarpe pus pe furcă; ţi-era şi milă să te uiţi la el, fie şi de departe. Augusta persoană, trecând pe la fiecare pat, împărţea iconiţe răniţilor. Numeroase uniforme strălucitoare, un val greu de parfumuri scumpe se apropiau de Grigori. Stătea lângă pat, neras şi slab, cu ochii injectaţi; umerii obrajilor ieşiţi tremurau, trădându-i mânia.

„Pentru pofta lor, ne-au scos din casele noastre şi ne-au dus la moarte. Ah, năpârcile! Blestemaţii! Căpcăunii! Iată păduchii nesăţioşi care ne sug sângele! Pentru… ăştia copitele cailor au frământat ogoare străine şi au omorât atâţia oameni? Nu m-am târât eu prin mirişte şi n-am strigat? Dar frica? Ne-au smuls de acasă, ne-au chinuit în cazărmi…” Şi gândurile se-nvolburau în capul lui înfierbântat. O mânie clocotitoare îi chinuia obrazul. „Sunt graşi; chipurile lor lucesc! Duceţi-vă acolo şi voi, blestemaţilor! Pe cai, sub arme; să vă mănânce păduchii, să vă hrănească cu pâine mucegăită, cu carne împuţită, plină de viermi!”

Grigori sfredelea cu privirea pe spilcuiţii ofiţeri din suită şi plimba ochii tulburi pe obrajii buhăiţi ai vlăstarului familiei imperiale.

— Cazac de la Don, decorat cu crucea „Sfântul Gheorghe”! îl arătă şeful, făcând o plecăciune slugarnică şi rostind aşa fel cuvintele, de parcă lui i s-ar fi cuvenit această cruce.

— Din ce staniţă? întrebă personajul, care ţinea o iconiţă în mână.

— Din staniţa Vioşenskaia, alteţă imperială.

— Pentru ce fapte de arme ai fost decorat?

În privirea ştearsă a marelui duce mocneau o plictiseală şi o blazare totală. Ridică sprâncenele roşcovane ca la comandă; acest gest îi făcea chipul ceva mai expresiv. Grigori simţi o clipă un fior rece şi înţepături în piept; cunoştea această senzaţie dinainte de atac. Buzele i se strâmbau şi săltau fără voie.

— Eu… Vorba ceea… Trebuie… să-mi fac nevoile… alteţă imperială… Adicătelea, treaba mică…

Grigori se clătină ca frânt de mijloc, arătând ceva sub pat.

Sprânceana stângă a augustului personaj rămase ţeapănă în sus; mâna care întindea iconiţa încremeni. Nedumerit, făcând o grimasă, ducele întoarse capul spre generalul cărunt care-l însoţea şi-i adresă o frază în englezeşte. Uluirea se transmisese întregii suite. Un ofiţer înalt, cu eghileţi, atinse ochii cu mâna strânsă într-o mănuşă albă ca zăpada; altul plecă ochii; al treilea privi întrebător pe cel de alături. Generalul cărunt zâmbi respectuos şi raportă în englezeşte ceva alteţei-sale imperiale; augustul personaj binevoi să vâre graţios iconiţa în mâinile lui Grigori şi să-l învrednicească chiar cu suprema favoare: o uşoară atingere pe umăr.

După plecarea înalţilor vizitatori, Grigori se prăbuşi în pat. Vârând capul sub pernă, cu umerii scuturaţi de un tremur mărunt, stătu culcat câteva minute; nu-ţi puteai da seama dacă plânge sau râde; se sculă cu ochii uscaţi şi limpeziţi. Şeful spitalului îl chemă de îndată în cabinetul său.

— Tu, canalie! începu, răsucind între degete barba spălăcită ca o blană de iepure.

— Nu-s canalie, lepră! spuse Grigori, nemaiputând să-şi stăpânească tremurul fălcii şi păşind ameninţător spre doctor. Nu vă vede nimeni pe front! Se stăpâni apoi şi adăugă cu glas mai potolit: Daţi-mi drumul acasă!

Doctorul se retrase de-a-ndăratelea şi trecu dincolo de masa de scris, vorbind şi el ceva mai blând:

— O să te trimitem. Lua-te-ar dracu!

Grigori ieşi zâmbind, dar cu privirea mânioasă. Pentru isprava lui neobrăzată în faţa augustului personaj, administraţia spitalului îl pedepsi, lăsându-l trei zile flămând. Îl hrăneau tovarăşii din salon şi bucătarul inimos, care suferea de hernie.

În noaptea spre 4 noiembrie, Grigori Melehov ajunse în satul Nijne-Iablonovski, gara cea mai apropiată de staniţa Vioşenskaia. Mai rămâneau câteva zeci de verste până la moşia Iagodnoe. Grigori trecea prin faţa curţilor rare, trezind câinii. Dincolo de răchitele de pe malul apei, flăcăiandrii cântau:

Scânteie oţel de săbii dinspre codrii întunecoşi.

Mulţi, o sotnie întreagă, vin cazacii mustăcioşi.

Galopează înainte ofiţerul tinerel, Sotnia de cazaci, în iureş, călăreşte după el.

Un tenor puternic, limpede şi curat, începea:

După mine! Fără teamă, fără teamă, fraţii mei!

Corul relua cu voioşie:

Alergaţi înspre redute, înainte, peste ei.

Cine-ntâiul în redute, peste şanţuri, ai să treci, Vei avea onoruri, crucea şi slăvit vei fi pe veci.

Cuvintele cunoscute ale acestui vechi cântec căzăcesc, cântat şi de el de atâtea ori, veneau ca o adiere duioasă şi nespus de dragă. Un fior îi înţepa ochii, îi strângea pieptul. Trăgând cu nesaţ în nări fumul amar de tizic, care ieşea încet din hogeagurile caselor, Grigori străbătu satul, în urma lui răsuna:

Pe redută înălţară zid de piepturi, stânci de trup, Gloanţele zburau cu zâmbet, ca albinele în stup, Mai viteji decât cazacii nu-s pe lume-n lat şi-n lung, Mânuiesc cu sete sabia şi cu junghere străpung.

„Şi eu cântam, pe când eram flăcău; acum glasul mi-a pierit; viaţa a ucis cântecele! Mă duc în concediu la nevasta altuia; n-am culcuş, n-am casă, îs ca un lup în stepă!”, gândea Grigori, mergând cu paşii obosiţi, râzând amarnic de viaţa care luase o întorsătură atât de ciudată. Ieşi din sat, urcă o movilă şi se întoarse: la fereastra ultimei case din margine văzu lumina galbenă a unei lămpi atârnate; o cazacă bătrână stătea lângă geam, la o roată de tors.

Grigori lăsă drumul şi porni pe iarba umedă, fărâmicioasă pălită de ger. Hotărî să înnopteze în cel dintâi sat de pe Cir, ca să ajungă a doua zi la Iagodnoe, înainte de înserat. Trecuse de miezul nopţii, când ajunse în satul Graciov; dormi într-o casă din margine şi o porni iar la drum, îndată ce se destrămă ceaţa vânătă a dimineţii.

La Iagodnoe ajunse noaptea. Sări fără zgomot peste gard şi se prelinse pe lângă grajd; auzea cum răsună tusea lui moş Saşka.

Grigori se opri şi-l strigă:

— Moş Saşka, dormi?

— Stai, cine-i? Parcă-ţi cunosc vocea… Gine-i?

Moş Saşka îşi aruncă sumanul pe umeri şi ieşi în curte.

— Sfinte Dumnezeule? Grişka! Ce holeră te-a adus? Eşti musafir căzut din cer!…

Se îmbrăţişară. Moş Saşka se uită de jos în sus la ochii lui Grigori şi spuse:

— Intră, să fumăm câte o ţigară.

— Nu, lasă pe mâine. Acum, mă duc.

— Intră, îţi spun!

Grigori se supuse anevoie. Se aşeză pe patul de scânduri şi aşteptă ca moş Saşka să-şi potrivească glasul.

— Ei bine, moşule, precum văz, eşti viu şi sănătos? Tot te mai ţin balamalele?

— Mă mai ţin ele olecuţă. Sunt ca o puşcă cu cremene: nu mă tocesc niciodată.

— Axinia ce face?

— Axinia? Axinia… de, slavă domnului.

Moşul tuşi amarnic. Grigori înţelese că tusea lui era prefăcută şi că-i ascundea tulburarea.

— Unde-au îngropat-o pe Taniuşa?

— În grădină. Sub plop.

— Ei bine, acum povesteşte.

— Mă dă gata tusea, Grişa!

— Şi?

— Toţi sunt vii şi sănătoşi. Uite, boierul bea, ca prostul, fără oleacă de socoteală…

— Ce face Axinia?

— Axinia?… Acuşa e camiristă…

— Ştiu.

— N-ai vrea să faci o ţigară? Hai? Răsuceşte, am un tutun prima-întâi.

— Nu vreau! Vorbeşte; că de nu, plec. Simt… Şi Grigori se-ntoarse greoi; patul de scânduri scârţâi sub el. Simt că ţii la sân un cuvânt greu ca o piatră. Hai, dă în mine!

— Ş-am să dau!

— Dă!

— Da, am să dau! N-am putere să tac, Grişa, şi m-ar durea că nu mai sunt om, dac-aş tăcea!

— Spune odată! îl rugă Grigori, lăsând palma grea, ca o piatră, să mângâie umărul moşului.

Se încovoie de umeri, aşteptând lovitura.

— Ai încălzit un şarpe la sân! strigă deodată moş Saşka cu o voce subţire, piţigăiată, desfăcând mâinile fără rost. Ai hrănit o năpârcă! S-a înhăitat cu Evgheni. Ce-ai acu de zis?!

O picătură de scuipat bălos se prelinse pe bărbia bătrânului, pe şănţuleţul cicatricii trandafirii. Unchiaşul o scutură şi-şi şterse palma de nădragii de pânză aspră.

— Adevărat spui?

— Am văzut cu ochii mei. Vine la ea în fiece noapte… Du-te! Trebuie să fie acolo şi-acuma!

— Ei bine… îşi trosni Grigori încheieturile degetelor şi stătu mult timp încovoiat, destinzându-şi muşchii obrajilor munciţi de spasm.

Un ecou de zurgălăi sprinteni îi stăruia în urechi.

— Femeia e ca mâţa: se lipeşte de cine o mângâie. Să n-o crezi. Să nu te-ncrezi în ea! adăugă moş Saşka.

Răsuci o ţigară pentru Grigori, i-o aprinse şi i-o puse în mână.

— Fumează…

Grigori trase două fumuri şi stinse ţigara între degete. Ieşi afară fără să spună o vorbă. Se opri lângă fereastra de la casa slugilor, răsuflând adânc şi gâfâit; ridică de câteva ori mâna să bată, dar mâna cădea ca frântă. Bătu întâi încet, cu degetul îndoit; apoi, nemaiputându-se stăpâni, se rezemă de zid şi lovi cu pumnii în crucea ferestrei, îndelung şi furios. Geamurile zornăiau, se clătinau, iar lumina albastră a nopţii se juca răsfrântă în sticlă.

În sfârşit, se ivi faţa Axiniei, lungită de spaimă, deschise uşa şi scoase un ţipăt. Grigori o îmbrăţişă în tindă şi o privi în ochi.

— N-am auzit când ai bătut. Adormisem. Nu te aşteptam… dragul meu!

— Mi-i frig.

Axinia simţea că trupul lui Grigori tremură cu putere; mâinile lui ardeau ca focul. Începu să se frământe cu o grabă zăpăcită şi nefirească, aprinse lampa, alergă prin odaie cu un şal mare pe umerii rotunzi şi aţâţă focul în sobă.

— Nu mă aşteptam… N-ai scris de mult… Gândeam că poate n-ai să mai vii. Ai primit ultimul meu răvaş? Vroiam să-ţi trimit ceva de-ale mâncării; p-urmă m-am răzgândit. Zic: să mai aştept, poate primesc un răvaş de la el…

Arunca din când în când ochii spre Grigori. Un zâmbet de gheaţă i se sleise pe buzele roşii.

Grigori stătea pe laviţă, fără să-şi lepede mantaua. Obrazul neras dogorea; o umbră întunecată îi cădea de sub glugă pe ochii plecaţi. Începu să-şi deznoade băierile glugii, dar deodată se opri, scoase punga de tutun şi scotoci o foiţă în buzunar. Cu neţărmurită durere, se uită la chipul Axiniei.

Se făcuse uluitor de frumoasă în lipsa lui. Portul capului încântător avea ceva nou şi mândru; numai şuviţele mătăsoase, şi numai ochii erau aceiaşi. Frumuseţea ei mistuitoare, aprinsă, nu-i mai aparţinea… De, era ibovnica odraslei boierului…

— Nu semeni a cameristă, mai degrabă a jupâniţă…

Axinia râse în silă, cu o privire vinovată.

Înşfăcând sacul de efecte, Grigori se îndreptă spre uşă.

— Unde te duci?

— Afară, să fumez…

— Ochiurile-s gata, aşteaptă!

— Mă-ntorc numaidecât.

Când ieşi în cerdac, Grigori scoase din sac o basma înflorată, înfăşurată cu îngrijire într-o cămaşă curată cu matricolă cazonă. O cumpărase cu două ruble de la un negustor evreu din Jitomir şi o păstra ca lumina ochilor; o scotea în marş şi-i admira curcubeul jucăuş al culorilor, bucurându-se dinainte de încântarea Axiniei, în clipa când va ajunge şi-i va desfăşura înaintea ochilor mătasea colorată. Un dar ca vai de el! Putea oare el, Grigori, să ţină piept darurilor pe care le făcea feciorul unuia, dintre cei mai bogaţi moşieri din ţinutul Donului de sus? Înăbuşindu-şi un suspin, care-l sugruma, rupse basmaua în mărunte bucăţi şi le aruncă sub treptele cerdacului. Intră în odaie şi trânti sacul pe laviţă.

— Stai jos, să-ţi scot cizmele, Grişa!…

Cu mâinile albe, care nu mai îndeplineau muncă de slugă, Axinia îi trase din picioare cizmele grele de soldat şi, cuprinzându-i genunchii, plânse îndelung şi fără glas. Grigori o lăsă să plângă în voie, apoi întrebă:

— De ce plângi? Nu eşti mulţumită că m-am întors?

Adormi peste puţin.

Axinia, pe jumătate goală, ieşi în cerdac şi rămase până-n zori biciuită de un vânt rece, sub şuieratul sinistru al crivăţului, strângând la sân un stâlp umed, fără să se mişte din loc.

A doua zi dimineaţa, Grigori îmbrăcă mantaua şi o porni la conac. Bătrânul boier era lângă cerdac, îmbrăcat într-o scurtă de blană, cu căciulă de miel îngălbenită.

— Ah, iată cavalerul „Sfântului Gheorghe”! Te-ai făcut odată bărbat, frate!

Cu un salut militar, îi întinse prietenos mâna.

— Pentru multă vreme ai venit?

— Pentru două săptămâni, excelenţă.

— Ţi-a murit fata. Păcat, păcat…

Grigori nu răspunse. Evgheni ieşi în cerdac, trăgându-şi mănuşile.

— Grigori?! De unde vii?

Grigori văzu negru înaintea ochilor, dar izbuti să zâmbească:

— De la Moscova, în concediu.

— Aha! Bun! Bine… Eşti rănit la ochi?

— Da, blagorodnicia voastră.

— Am auzit vorbindu-se bine de tine. Arată voinic, nu-i aşa, papŕ?

Sotnicul îl măsură cu privirea şi se întoarse spre grajd.

— Nikitici, ia înhamă!

Cu o mutră gravă, Nikitici isprăvi de înhămat şi, uitându-se chiorâş, duşmănos la Grigori, aduse până la cerdac bătrânul cal sur, trăpaşul. Pământul uşor îngheţat scrâşni, strivit sub roţile trăsuricii.

— Blagorodnicia voastră, lăsaţi-mă să mân eu, ca altădată! se adresă Grigori către Evgheni, cu zâmbet umil.

„Nu ştie nimic, sărmanul!”, zâmbi satisfăcut sotnicul şi ochii îi scânteiară sub ochelari.

— Bine. Facă-se voia ta. Haidem.

— Cum, abia ai venit şi-ţi părăseşti tânăra nevastă? Nu ţi-e dor de ea? întrebă bătrânul, surâzând binevoitor.

Grigori râse:

— Muierea nu-i urs. N-are să fugă în pădure!

Se aşeză pe capră, vârî biciul sub pernă şi desfăcu hăţurile.

— Ah! Am să mân nebuneşte, Evgheni Nikolaevici!

— Mână! Ai să capeţi bacşiş bun.

— Şi fără bacşiş, vă rămânem îndatoraţi dumneavoastră. Vă mulţumesc că o hrăniţi pe Axinia, că-i daţi… de mâncare, că-i daţi…

Vocea lui Grigori tremura, şi o bănuială ameninţătoare tresări în mintea sotnicului. „Dacă ştie cumva? Nu, prostii! De unde să ştie? Cu neputinţă.” Se rezemă de spătar şi-şi aprinse o ţigară.

— Întoarceţi-vă repede! strigă după ei boierul cel bătrân.

O pulbere sticloasă de promoroacă se ridică de sub roţi. Grigori trase hăţurile, smuci buzele calului în zăbală şi porni într-o goană nebună. Într-un sfert de ceas ajunseră dincolo de deal. La cea dintâi vâlcea, Grigori sări de pe capră şi scoase biciul de sub pernă.

— Ce s-a întâmplat? se încruntă sotnicul.

— Iată ce-i!

Grigori răsuci biciul şi-l plesni pe sotnic în obraz, cu amarnică sete. Apoi îl croi cu codiriştea peste cap, peste mâini, peste umeri, nelăsându-i timp să se dezmeticească. Un ciob de ochelari se înfipse în pielea sotnicului, deasupra sprâncenei. Îi curgea sângele în ochi. La început îşi acoperise faţa cu mâinile, dar loviturile răpăiau tot mai repezi.

Sări din loc cu chipul desfigurat de vânătăi şi de furie; încercă să se apere, însă Grigori se dădu îndărăt şi-i înţepeni mâna dreaptă cu o lovitură peste palmă.

— Pentru Axinia! Pentru mine! Încă o dată, pentru Axinia! Şi încă o dată pentru mine!

Biciul şuiera. Loviturile cădeau cu un zgomot stins. Apoi Grigori îl doborî cu lovituri de pumn la pământ, în hârtoapele drumului, îl bătu sălbatic, rostogolindu-l, frământându-l cu tocurile ferecate ale cizmelor sale soldăţeşti. Sleit de puteri, se sui în trăsură, chiui şi, fără să cruţe trăpaşul, îl porni în galop. Lăsă trăsurica lângă poarta conacului, intră în goană în casa slugilor, strângând biciul în mână şi încurcându-se în poala mantalei descheiate.

Axinia se întoarse la vuietul uşii trântite de perete.

— Secătură! Târfă!

Biciul şuieră, plesnind-o năprasnic peste obraji. Gâfâind, Grigori ţâşni în curte şi, fără să răspundă la întrebările lui moş Saşka, părăsi conacul. Axinia îl ajunse din urmă la o verstă şi jumătate depărtare.

Răsufla adânc şi păşea alături, în tăcere, atingându-l din când în când cu mâna.

La răscrucea drumurilor, lângă paraclisul din stepă, înnegrit de vremi, vorbi cu un glas străin, venit parcă de departe:

— Grişa, iartă-mă!

Grigori rânji, se gheboşi şi-şi ridică gulerul mantalei; Axinia rămase undeva, în urmă, lângă paraclis. Grigori nu mai întoarse capul înapoi; nu mai văzu braţele Axiniei întinse spre dânsul.

Coborând coasta spre Tatarski, se minună, dându-şi seama că era tot cu biciul în mână; îl aruncă şi o luă cu paşi largi pe ulicioară. Oamenii se holbau la vederea lui, cu feţele lipite de geamuri; femeile întâlnite în cale îi urau bun venit, plecându-se din şale.

Lângă poarta ogrăzii de acasă, o fată subţire şi frumoasă, cu ochi negri, se năpusti, sărindu-i de gât, ţipând şi zbătându-se la piept. Numai după ce i-a cuprins faţa în palme, Grigori o recunoscu pe Duniaşka.

Pantelei Prokofievici năvăli din cerdac, şchiopătând; maică-sa se bocea cu hohote în casă. Grigori îl înfăşură pe unchiaş cu braţul stâng; Duniaşka îi acoperea cu sărutări mâna dreaptă.

Un scârţâit nespus de cunoscut pe trepte, şi Grigori se urcă în cerdac. Maică-sa, îmbătrânită, alergă cu sprinteneala unei fetişcane şi, stropind cu lacrimi petliţele mantalei lui Grigori, îl îmbrăţişă cu lăcomie, murmurând ceva neînţeles, fără şir, care nu se poate rosti prin cuvinte. Natalia, palidă, stătea în tindă, sprijinindu-se de uşă să nu cadă; zâmbea dureros, abia se ţinea pe picioare, fulgerată parcă de privirea şovăielnică şi tulbure a lui Grigori.

În aceeaşi noapte, Pantelei Prokofievici, ghiontind-o în coastă pe Ilinişna, şopti:

— Du-te de vezi! S-au culcat împreună, au ba?

— Am aşternut pentru amândoi.

— Du-te de vezi, îţi spui! Du-te!

Ilinişna se uită în odaie prin crăpătura uşii şi se întoarse.

— Împreună!

— Ei, slavă domnului! Slavă domnului! îşi făcu bătrânul o cruce, răzimat în cot şi sughiţând de plâns.