PARTEA A DOUA.

RĂDĂCINA NEAMULUI LUI SERGHEI PLATONOVICI MOHOV SE pierdea în negura vremii.

Odată, sub domnia ţarului Petru I, un şlep împărătesc cobora pe Don, spre cetatea Azov, încărcat cu pulbere de puşcă şi pesmeţi. Cazacii dintr-un târguşor de tâlhari, Cigonaţki, cuibărit pe Donul de sus, aproape de îmbucătura râului Hopior, se năpustiră într-o noapte asupra şlepului, căsăpiră straja adormită, furară pesmeţii şi iarba de puşcă, după care ispravă scufundară şi şlepul.

La porunca ţarului, au fost trimise de sârg trupe din Voronej. Ele pârjoliră cuibul de tâlhari şi bătură cumplit în luptă pe cazacii care au luat parte la jaf. Iar esaulul Iakirka, prins, şi alţi patruzeci de cazaci au fost spânzuraţi de nişte ştreanguri plutitoare şi lăsaţi să se tot ducă la vale pe apă, întru înfricoşarea staniţelor răzvrătite de pe Donul de jos.

După vreo zece ani, în acelaşi loc unde fumegaseră pe vremuri casele staniţei Cigonaţkaia, mistuită de flăcări, s-au aşezat cazaci veniţi din alte părţi şi cei care au supravieţuit prăpădului. Staniţa răsări din nou şi se încinse cu un brâu de metereze. Cam tot pe atunci, veni de la Voronej ţăranul Nikişka Mohov, iscoadă de taină, „ochiul ţarului”. Făcea negoţ de colo până colo, cu tot soiul de mărunţişuri de trebuinţă cazacilor: plăsele de cuţite, tutun ori cremene; cumpăra şi vindea lucruri furate; de vreo două ori pe an se ducea la Voronej – după marfă, zicea el – dar, de fapt, pentru a da de veste că în staniţă, deocamdată, e linişte, iar cazacii nu pun la cale nici o nouă nelegiuire.

Acest Nikişka a întemeiat spiţa de negustori Mohov, care s-a înfipt de nădejde pe pământul căzăcesc. Se prăsiră şi prinseră rădăcini în staniţă, ca scaiul pe care, oricât l-ai smulge, nu-l poţi stârpi. Multă vreme au păstrat cu sfinţenie un uric vechi, prin care voievodul Voronejului îl miluise pe străbunul lor, trimiţându-l în staniţa răzvrătiţilor. Şi poate că s-ar fi păstrat până în ziua de azi, dacă nu s-ar fi mistuit într-un pojar, dimpreună cu lădiţa de lemn de sub icoane, pe când bunicul lui Serghei Platonovici mai era încă în viaţă. Bătrânul se mai ruinase o dată: pierduse totul la joc de cărţi şi se ridicase din nou. Dar acest foc nu le lăsase decât cenuşa, şi Serghei Platonovici fusese nevoit să o ia de la început. După moartea tatălui său, răpus de dambla, Serghei se apucă de negoţ cu tot capitalul numai o rublă ştirbă. Cumpăra prin sate puf şi păr de porc. Timp de cinci ani, trăi în sărăcia cea mai neagră, înşelând lumea şi storcând copeica de nafură cazacilor din tot ţinutul; apoi, deodată, Seriojka-”geambaşul” deveni Serghei Platonovici, deschise în staniţă o dugheană de mărunţişuri, se însură cu fata unui popă zurliu, de la care luă o zestre bunicică – şi de la dugheană săltă la o prăvălie de manufactură. Începuse bine şi la vreme negoţul. Din ordinul stăpânirii din ţinutul Donului, pe malul drept răsăriră proaspete aşezări de cazaci; sate întregi se mutau de pe malul stâng, unde pământul nisipos şi lutos era veşnic pârjolit de secetă şi sterp. Târgul cel nou, staniţa Krasnokutskaia, crescuse şi se împlinise cu aşezări chiabure, la hotarul fostelor moşii boiereşti, de-a lungul râurilor Cir, Ciornaia şi Frolovka; dominând râpele şi luncile sterpe, răsăriră ca din pământ alte sate, lângă cătunele locuite de ucraineni. În loc să meargă la cincizeci de verste sau mai departe, toţi aveau la îndemână o prăvălie cu rafturi noi, de brad, ticsite cu ţesături plăcut mirositoare. Serghei Platonovici îşi lărgi negoţul, ca un cântăreţ care-şi întinde burduful armonicii; pe lângă manufactură, mai vindea şi alte mărfuri trebuincioase unei mici gospodării ţărăneşti: pielărie, sare, gaz şi galanterie. În ultimul timp, începuse să vândă şi maşini agricole. Lângă prăvălia lui cu obloane verzi, răcoroasă în timpul verii, erau rânduite frumos secerători, semănători, plugari, vânturători, maşini de sortat aduse de la uzina din Aksai. E greu să numeri banii din punga altuia, dar se vedea cât de colo că iscusitul Serghei Platonovici câştiga bine cu negustoria sa. După trei ani, deschise şi o prăvălie de cereale; iar la un an după moartea nevestei dintâi, începu zidirea unei mori cu aburi.

Cu pumnul lui mic, tuciuriu, presărat cu peri negri şi rari, gâtuia fără milă întregul sat Tatarski şi satele megieşe. Aproape toţi gospodarii aveau la el câte o poliţă – o hârtie verde cu dungi portocalii – pentru o secerătoare, pentru zestrea fetei (a venit vremea să se mărite, dar la silozul lui Paramonov se capătă nişte preţuri de batjocură pentru grâu – „Dă-mi, Platonovici, marfă pe datorie!”) şi multe altele. Douăzeci de guri se hrăneau din mila negustorului: nouă muncitori la moară, şapte la prăvălie şi patru slugi în casă. Întâia soţie îi lăsase doi copii: o fată, Liza, şi Vladimir, un băiat molâu şi scrofulos, mai mic cu doi ani. A doua nevastă, Anna Ivanovna, uscăţivă şi osoasă, n-avea copii. Împlinise treizeci şi patru de ani când s-a măritat cu Serghei Platonovici; dragostea de mamă, trezită atât de târziu, cât şi necazurile ei se revărsară asupra celor doi copii. Firea nestatornică a acestei mame vitrege nu înrâurea în bine creşterea lor; cât despre tată, el le dădea tot atâta atenţie ca bucătăresei sau lui Nikita, grăjdarul. Afacerile şi drumurile îi prindeau toată vremea; era când la Moscova, când la Nijni, când la Uriupinskaia, când la iarmaroacele din staniţe. Copiii creşteau nesupravegheaţi de nimeni. Anna Ivanovna nu era destul de simţitoare şi nu încerca să pătrundă ce se petrece în sufletul lor. De altminteri, nici nu avea timp într-o gospodărie atât de mare. Iată de ce fratele şi sora crescură străini unul de altul, cu firi întru totul deosebite, parcă n-ar fi fost fraţi. Vladimir era închis în sine, molatic, cu o căutătură piezişă, bătrânicios înainte de vreme; Liza, care-şi petrecea ziua în tovărăşia jupânesei şi a bucătăresei, o femeie desfrânată ce trecuse prin multe, află prea de timpuriu dedesubturile urâte ale vieţii. Aceste femei îi stârneau mereu o curiozitate bolnăvicioasă; adolescentă stângace şi sfielnică, lăsată de capul ei, creştea ca o tufă sălbatică în pădure.

Anii se scurgeau alene.

Tot ce era bătrân, după cum e rânduit, îmbătrânea şi mai mult; tot ce era vlăstar creştea şi se înveşmânta în verdeaţă.

Într-o seară, la ceai, Serghei Platonovici se uită lung la fiică-sa şi rămase foarte mirat. Elizaveta, care terminase liceul, crescuse înaltă, voinică şi destul de drăguţă. Farfurioara în care îşi turnase ceaiul chihlimbariu îi tremură între degete şi el îşi zise, privind-o: „Vai, doamne, ce seamănă cu răposata!” Apoi rosti tare:

— Ia întoarce-te, Liza!

Nu observase până atunci că, încă de când era copilă, Liza semăna atât de uimitor cu maică-sa.

Vladimir Mohov, elev în clasa a cincea secundară, slab, bolnăvicios şi galben la faţă, trecea prin curtea morii. Abia venise în vacanţă, împreună cu sora sa; ca de obicei, se grăbi să viziteze moara, să se amestece în mulţimea de oameni cu straiele ninse de praf şi de făină albă, să asculte vuietul monoton al valţurilor şi al roţilor dinţate, fâşâitul curelelor de transmisie. Măgulit, prindea cu urechea vorbele în şoaptă şi pline de respect ale muşteriilor cazaci:

— Moştenitorul stăpânului…

Ocolind cu grijă grămezile balegilor de bou şi căruţele risipite prin curte, ajunse până la portiţă, când îşi aduse aminte că nu cercetase sala maşinilor, şi se întoarse.

Lângă rezervorul de păcură, vopsit cu roşu şi aşezat la intrarea în sală, trei inşi: mecanicul Timofei, cantaragiul, poreclit Valet, şi ajutorul de mecanic, un flăcău cu dinţii albi, Davâdka – cu nădragii suflecaţi până la genunchi – frământau cu picioarele o movilă de argilă cleioasă.

— Aha! Iaca stăpânul!… îl salută în derâdere Valet.

— Bună ziua!

— Bună ziua, Vladimir Sergheevici!

— Ce lucraţi aici?…

— Frământam lutul!… zâmbi duşmănos Davâdka, scoţând cu greu picioarele din aluatul vâscos, cu miros de balegă. Taică-tău nu se-ndură să dea o carboavă, ca să tocmească nişte muieri. Pune şaua numai pe noi, la toate. Mare zgripţoroi e taică-tău! adăugă el, mutând piciorul cu alte plescăituri.

Vladimir roşi. Avea un simţământ de neîmpăcată ură pentru veşnicul zâmbet al lui Davâdka, pentru tonul lui dispreţuitor, şi chiar pentru dinţii lui albi şi umezi întotdeauna.

— Cum adică, zgripţoroi?…

— Aşa! E cumplit de zgârcit! Ar mânca şi ce iese din el! îl lămuri cu simplitate Davâdka, zâmbind.

Valet şi Timofei râdeau a încuviinţare. Vladimir se simţi adânc jignit. Aruncă o căutătură aspră lui Davâdka.

— Adică… eşti nemulţumit?

— Intră acilea, frământă oleacă şi ai să vezi! Care e prostul acela care să poată fi mulţumit? Dacă l-am pune pe taică-tău să robotească aici, iute i-ar mai slăbi burta!

Davâdka călca din greu pământul cleios, ridica sus picioarele şi frământă acum voios şi fără răutate. Vladimir îşi muncea gândurile, căutând un răspuns potrivit şi gustând dinainte o plăcere răutăcioasă.

— Bine! Am să-i spun tatii că eşti nemulţumit de slujbă, spuse el, răspicând cuvintele.

Se uită pieziş la chipul lui Davâdka şi rămase uimit de impresia ce-o dezlănţuise. Davâdka zâmbea în silă, cu o înfăţişare jalnică, iar chipurile celorlalţi se întunecaseră. Vreme de un minut, toţi trei frământară, tăcuţi, lutul care se învârtoşa mereu; apoi, Davâdka ridică ochii de la picioarele lui murdare şi rosti cu glas pe cât de supus, pe atâta de duşmănos:

— Zău c-am glumit, Volodea! Am spus aşa, în şagă…

— Am să-i comunic tatii ce-ai spus!

Vladimir trecu pe lângă rezervor, simţind în ochi lacrimi de obidă pentru el, pentru taică-său, şi pentru zâmbetul jalnic al lui Davâdka.

— Volodea! Vladimir Sergheevici!… strigă din urmă, îngrijorat, Davâdka şi ieşi din argila vâscoasă, lăsând crăcii nădragilor peste noroiul care-i acoperea picioarele până la genunchi.

Vladimir se opri. Davâdka îl ajunse, abia răsuflând.

— Să nu mă pârăşti lui taică-tău! Am spus-o în glumă. Iartă-mă, sunt un prost! Zău, am spus-o fără nici un gând rău… Am şuguit…

— Bine, n-am să spun nimic! făgădui Vladimir cu dezgust şi se îndreptă spre portiţă.

Mila cerşită de Davâdka îl biruise. Cu un simţământ de uşurare, o luă de-a lungul unui gard alb de scânduri. Din fierăria pitulată într-un colţ din curtea morii, se auzea un clinchet vioi de ciocane. O lovitură surdă şi moale cădea o dată pe fier, şi altele două cădeau sărind şi răsunând pe nicovală.

— De ce te-ai legat de el? auzi Vladimir vocea de bas, înăbuşită, a lui Valet. Nu ştii? Nu pune mâna pe scârnă, că pute!

„Aşa, va să zică, ticălosule! se gândi Vladimir, mâniindu-se din nou. Să-l spun sau să nu-l spun tatii?”

Se întoarse, văzu acelaşi zâmbet şi dinţii albi ai lui Davâdka şi luă o hotărâre neclintită „Am să-l spun!”

În medean, lângă prăvălie, un cal înhămat la o haraba aştepta priponit de un stâlp. De pe acoperişul pojărniciei, copiii alungau un stol de vrăbii care ciripeau. Baritonul sonor al studentului Boiarâşkin şi o altă voce, spartă şi răguşită, răsunau pe terasă.

Vladimir urcă treptele cerdacului; deasupra lui se clătina viţa sălbatică, învăluind şi cerdacul, şi terasa şi atârnând de pe cornişa albastră de lemn cioplit, într-un mănunchi de spumă verde.

Boiarâşkin clătina capul ras, vânăt, adresându-se învăţătorului Balanda, un om încă tânăr, dar care purta barbă:

— Îi citesc opurile şi deşi sunt fiu de cazac-plugar, deşi nutresc o ură firească faţă de toate clasele privilegiate, închipuie-ţi că mi-e milă grozav de această stare socială pe cale de dispariţie. Nu-mi trebuie mult să mă fac şi eu nobil şi moşier! Mă uit cu admiraţie la femeia visurilor lor, mă doare inima pentru interesele lor, într-un cuvânt, nu mai sunt stăpân pe mine. Iată, dragă, ce înseamnă geniu! Poate să te convertească!…

Balanda se juca cu ciucurii cordonului de mătase, zâmbea ironic şi privea poalele bluzei sale brodate cu fluturi roşii. Liza era răsturnată pe un fotoliu. Discuţia n-o interesa deloc. Cu privirea pierdută, parcă mereu căutând ceva, se uita plictisită la capul vânăt, plin de zgârieturi, al lui Boiarâşkin.

Vladimir trecu pe lângă dânşii, salutându-i, şi bătu în uşa unde tatăl său îşi avea biroul. Serghei Platonovici, lungit pe o sofa răcoroasă de piele, răsfoia numărul din iunie al revistei Russkoe bogatstvo10. Un coupe-papier de os îngălbenit zăcea aruncat jos.

— Ce vrei?

Vladimir îşi vârî capul între umeri şi-şi potrivi bluza cu un gest nervos.

— Veneam de la moară… începu el cu şovăială, dar deodată îşi aduse aminte de zâmbetul orbitor al lui Davâdka şi, privind pântecul rotund al lui tătâne-său, strâns într-o vestă de şantung, continuă hotărât: Şi l-am auzit pe Davâdka spunând…

Serghei Platonovici, după ce îl ascultă cu atenţie, hotărî:

— Am să-l dau afară. Du-te!

Şi se aplecă, gemând, să ridice cuţitul de os.

În fiecare seară, cărturarii satului se strângeau la Serghei Platonovici: Boiarâşkin, student la Institutul tehnic din Moscova; învăţătorul Balanda, slab şi mistuit de tuberculoză şi de orgoliu; concubina lui, învăţătoarea Marfa Gherasimovna, o fată durdulie care părea că nu mai îmbătrâneşte, cu poala fustei de dedesubt atârnând veşnic de sub rochie într-un chip deşănţat; şi dirigintele oficiului poştal, un holtei ciudat şi mucegăit, mirosind a ceară roşie şi a parfum ieftin. Uneori, venea de la moşie tânărul sotnic Evgheni Listniţki, care-şi petrecea vara la părintele său, nobil şi mare moşier. Seara, luau ceaiul pe terasă, petrecându-şi timpul în discuţii deşarte; când firul şubred al conversaţiei se rupea, unul dintre musafiri punea să cânte gramofonul gazdei, un gramofon scump şi bogat încrustat.

Câteodată, de sărbători, lui Serghei Platonovici îi plăcea să arunce praf în ochii lumii: invita musafiri şi-i trata cu vinuri alese, cu icre proaspete de nisetru, comandate special la Bataisk, şi cu alte delicateţuri, care de care mai rare. De obicei trăia însă foarte cumpătat. Un singur lucru nu şi-l refuza: să-şi cumpere cărţi. Îi plăcea să citească şi să ajungă singur a pricepe totul, cu mintea lui ageră şi iscoditoare.

Tovarăşul său de negoţ, Emelian Konstantinovici Atepin, blond, cu o bărbuţă ascuţită şi cu ochii mici şi şireţi, îl vizita rar. Era însurat cu o fostă călugăriţă de la mănăstirea Ust-Medvediţki, care îi turnase opt plozi în cincisprezece ani de căsnicie, şi o bună parte din timp şi-l petrecea stând acasă. Acest Emelian Konstantinovici fusese pe vremuri furier la un regiment; ajunsese om cu stare, dar adusese şi în familie acelaşi spirit rânced, de intrigă şi de slugărnicie. În faţa lui, copiii păşeau în vârful degetelor şi vorbeau în şoaptă. Dimineaţa, după ce se spălau, se aşezau în sufragerie la rând, sub sicriul negru al unui uriaş ceasornic de perete, mama stătea în spatele lor şi, cum îşi auzeau părintele tuşind în dormitor, începeau să cânte în cor, fără vlagă, pe un ton fals „Mântuieşte, doamne, poporul tău” şi apoi „Tatăl nostru”.

Emelian Konstantinovici dovedea să se îmbrace până la sfârşitul rugăciunii, apoi ieşea încreţind ochii verzui şi întindea, măreţ ca un arhiereu, mâna albă şi cărnoasă. Copiii veneau, unul câte unul, să o sărute. Emelian Konstantinovici îşi săruta soţia pe obraz şi întreba, pronunţând peltic „ţ” în loc de „ci”:

— Ţiaiul e gata, Poliţka?

— Gata, Emelian Konstantinovici.

— Vezi să fie ţeva mai tare.

Atepin ţinea contabilitatea magazinului, tărcând registrele cu titluri groase „Debit” – „Credit”, cu scrisul său înflorit, de furier. Citea Birjevâie vedomosti11 strângându-şi, de ochii lumii, nasul cărnos cu ochelari în ramă de aur. Se purta politicos cu personalul:

— Ivan Petroviţ, te rog, serveşte pe domnul cu stambă de Taurida.

Pentru soţia lui era: Emelian Konstantinovici. Pentru copii: papŕ. Iar vânzătorii de la magazin, din pricina ţâţâitului lui, îi spuneau „Ţaţa”.

Cei doi preoţi, părintele Visarion şi superiorul său, protopopul Pankrati, nu se aveau bine cu Serghei Platonovici; îl păşteau cu câte o socoteală mai veche. De altminteri, nu trăiau în bună înţelegere nici între dânşii. Părintele Pankrati, intrigant şi încăpăţânat, îl săpa pe om cu dibăcie. Iar părintele Visarion, prietenos din fire, trăind cu o ucraineană care-i făcea menajul, avea o voce spartă din cauza sifilisului, nu-l putea suferi pe sfinţia-sa protopopul şi se ferea de dânsul, pentru firea lui de uneltitor şi pentru trufia lui lumească.

Toţi, afară de învăţătorul Balanda, aveau în sat case proprii. În piaţă, se înălţa casa lui Mohov, mare, căptuşită cu scânduri albastre. De partea cealaltă, la mijlocul pieţei, se lăfăia prăvălia cu două uşi şi cu firma spălăcită: „CASA DE COMERŢ.

MOHOV S. P. Şi ATEPIN E. K.”

Lângă magazin, era pitit un hambar lung şi pleoştit, cu subsol; la vreo douăzeci de stânjeni mai departe, se întindea ograda parohiei, cu un brâu de cărămidă, şi biserica, a cărei turlă părea o ceapă coaptă de culoare verde. În dosul bisericii, se înălţau pereţii albi ai şcolii, de o aspreală cazonă şi două case mai arătoase: a părintelui Pankrati, albastră, cu gard spoit la fel, împrejmuind grădina de flori, şi casa părintelui Visarion, de culoare cafenie (ca să nu semene cu cealaltă), cu gard de scânduri cioplite şi cu un larg balcon. În colţ, era căsuţa lui Atepin, cu etaj, îngustă şi de o înfăţişare ciudată; dincolo, clădirea poştei, apoi acoperişurile caselor căzăceşti, de paie şi de tablă, spinarea povârnită a morii, cu nişte cocoşi de tinichea ruginită pe acoperiş.

Toţi trăiau ascunşi de lume, după obloanele duble.

Seara, dacă nu se duceau în vizită, trăgeau zăvoarele, slobozeau câinii din lanţuri şi, în satul cufundat în linişte, se auzea din când în când numai toaca de lemn a paznicului de noapte.

La sfârşitul lui august, Mitka Korşunov se întâlni din întâmplare pe malul Donului cu Elizaveta, fata lui Serghei Platonovici. Abia se întorsese de pe celălalt ţărm şi, legând barca de-o bârnă, zări o luntre frumos vopsită, care tăia uşor şuvoiul. Luntrea venea dinspre malul stâncos şi se îndrepta spre punte. Boiarâşkin vâslea. Capul lui ras şi asudat strălucea, cu vinele umflate pe frunte şi la tâmple.

Mitka n-o recunoscu pe Elizaveta dintr-o dată. De sub borurile pălăriei de paie, o umbră vineţie cădea peste ochii ei; mâinile arse de soare strângeau la sân un mănunchi de nuferi galbeni.

— A, Korşunov! strigă ea când îl zări pe Mitka şi dădu din cap. M-ai minţit!…

— Cum te-am minţit?

— Nu mai ţii minte? Nu mi-ai promis că mă iei la pescuit?

Boiarâşkin lăsă lopeţile şi se îndreptă de şale. Botul luntrii se izbi cu iuţeală în mal, fărâmând cu vuiet bulgării de cretă.

— Ei ţi-ai amintit? râse Liza, sărind din barcă.

— N-am avut timp… Sunt prins cu treaba… se scuză Mitka, urmărind cu răsuflarea întretăiată fata care se apropia de el.

— Nu! Aşa nu mai merge, Elizaveta Sergheevna; nu vreau să mai fiu la cheremul nimănui! striga în vremea aceasta din barcă Boiarâşkin. Gândeşte-te numai cât am horhăit pe apele acestea afurisite. Lopeţile mi-au băşicat mâinile până la sânge. Pe uscat e altceva… Prefer…

Coborând din luntre, Boiarâşkin călcă apăsat pe prundişul colţuros de cretă, cu piciorul lung şi gol, ştergându-şi cu şapca de student, boţită, sudoarea de pe frunte. Fără să răspundă, Liza se apropie de Mitka. Flăcăul îi strânse stângaci mâna întinsă.

— Ei, când mergem la pescuit? îl întrebă ea, mijind a râde şi lăsând capul pe spate.

— Şi mâine, dacă vrei! Am isprăvit de treierat; acum, pot să tot merg.

— Iar n-ai să te ţii de cuvânt?

— Ba da!

— Ai să vii destul de devreme?

— Cu noaptea-n cap!

— Te aştept.

— Vin, zău că vin!

— N-ai uitat la care fereastră să baţi?

— Las c-o găsesc eu!… zâmbi Mitka.

— Cred că am să plec zilele acestea. Aş vrea, înainte, măcar o dată să merg la pescuit.

Mitka tăcea, răsucind între degete cheia ruginită de la lacătul bărcii şi uitându-se ţintă la buzele Lizei.

— Mergem? întrebă Boiarâşkin, cercetând o scoică pestriţă pe care o ţinea în palmă.

— Îndată…

Ea tăcu o clipă. Zâmbi cu gândul aiurea şi-l întrebă pe Mitka:

— Mi se pare că aţi avut nuntă?

— S-a măritat soră-mea.

— Cu cine? întrebă ea. Şi, fără să-i aştepte răspunsul, îi aruncă un surâs fugar şi enigmatic. Aşadar, ne-am înţeles! Să vii!

Şi iarăşi, ca şi întâia oară, pe terasa casei lui Mohov, zâmbetul acela îl atinse pe Mitka usturător, ca un mănunchi de urzici.

O urmări din ochi până la barcă. Boiarâşkin, opintindu-se din răsputeri, împingea luntrea pe apă; Liza privea zâmbind la Mitka peste capul lui Boiarâşkin, făcându-i semn cu capul.

Când barca se îndepărtă la vreo cinci stânjeni, Boiarâşkin întrebă cu vocea scăzută?

— Cine-i tipul acesta?

— Un cunoscut.

— Prietenul de inimă?

Mitka auzi întrebarea; n-auzi însă răspunsul Lizei, din pricina lopeţilor care scârţâiau. Văzu cum Boiarâşkin se îndoaie de grumaz vâslind, cum râde, dar nu văzu chipul Lizei, aşezată cu spatele spre el. O panglică de culoarea stânjenelului cobora de la pălărie pe umărul rotund, dezgolit al Lizei, se clătina molatic la adierea vântului uşor, dispărea şi aţâţa privirea tulbure a lui Mitka.

Mitka arareori se ducea să pescuiască cu undiţa, dar niciodată nu avusese o dorinţă mai mare de pescuit ca în acea seară. Fărâmiţă câteva bucăţi de tizic, făcu un foc în grădină, puse să fiarbă boabe de mei pentru nadă şi schimbă de zor sfoara putredă de la cârlige.

Privindu-i pregătirile, Mihei îl rugă:

— Ia-mă şi pe mine, Dmitri! Mai bine-i să mergem în doi.

— Mă descurc eu şi singur.

Mihei oftă.

— De mult n-am fost cu tine la pescuit! Ce-aş mai pune mâna pe un crap de vreo jumătate de pud!

Mitka tăcu, încruntat şi orbit de aburul fierbinte care ieşea din ceaunul cu boabe de mei. Când îşi isprăvi treaba, intră în casă.

Moş Grişaka, aşezat lângă fereastră, citea evanghelia, cu ochelarii rotunzi cu ramă de bronz, încălecaţi pe nas.

— Bunicule! strigă Mitka, oprindu-se în uşa care-i ajungea cam până la umăr.

Moş Grişaka îl privi peste ochelari.

— Ce-i?

— Scoală-mă după întâiul cântat al cocoşilor.

— Unde vrei să te duci cu noaptea-n cap?

— La pescuit.

Moşneagul, căruia îi plăcea peştele, se împotrivi de formă:

— Spunea tată-tău că mâine trebuie să te duci la îmblătit cânepa, măi băiete. Nu mai pierde vremea. Cu pescari ca tine, mor peştii în baltă de bătrâneţe!

Mitka se desprinse din prag şi răspunse viclean:

— Dacă-i aşa, mi-i totuna! Eu voiam să-ţi aduc plocon un peşte, da dacă-i vorba de cânepă, mă las păgubaş…

— Stai! Nu te pripi! strigă îngrijorat moş Grişaka, scoţându-şi ochelarii. Ei hai, du-te! Am să vorbesc eu cu Miron. Nu-i rău să pescuieşti dis-de-dimineaţă. Mâine e miercuri. Hai, du-te, du-te, prostănacule! Am să te scol eu! Ce te tot hlizeşti la mine?

În toiul nopţii, moş Grişaka, ţinându-şi cu o mână izmenele de pânză, iar cu cealaltă cârja cu care pipăia înaintea paşilor, coborî pe scara cerdacului, străbătu ograda, ca o stafie albă şi tremurătoare, ajunse la hambar şi împunse cu cârja în nepotul care dormea sforăind pe o cergă. În hambar mirosea a grâu treierat, a murdărie de şoareci, a mucegai stătut şi acru de acareturi părăsite, a pânză de păianjen.

Mitka dormea pe cergă, lângă jitniţă. Nu se dădea clintit cu una, cu două. Moş Grişaka îl împinse mai întâi încetişor, cu cârja, şoptind:

— Mitiuşka! Mitka! Nu auzi, păcătosule! Mitka!…

Dar Mitka sforăi mai adânc şi îşi strânse picioarele.

Bătrânul îşi pierdu răbdarea şi-l împinse cu cârja în pântec, răsucind-o ca un sfredel. Mitka gemu, apucă cârja cu mâna şi se trezi.

— Dormi ca un malac! Nu-i chip să te trezească omul! bombăni moşneagul.

— Taci, taci, nu mai boscorodi! şuşoti Mitka, buimăcit de somn, căutându-şi încălţămintea pe jos.

O porni într-un suflet spre medean. Cocoşii trâmbiţau a doua oară. Mitka trecu pe lângă casa popii Visarion şi auzi din coteţ cântecul asurzitor al unui cocoş, care ţipa bătând din aripi, cu o voce groasă de protodiacon, băgând spaima printre găinile ce cloncăneau încet.

Pe o treaptă a magazinului, paznicul moţăia cu nasul îngropat în gulerul cald al cojocului. Mitka se apropie de curtea lui Mohov, puse jos, lângă gard, undiţele şi coşuleţul în care se afla momeala şi urcă treptele cerdacului, păşind încet ca să nu-l simtă câinii. Apăsă clanţa rece a uşii, uşa era încuiată. Sări atunci balustrada şi se apropie de geam. Fereastra era crăpată. Prin deschizătura neagră, venea un miros de trup cald de fecioară care doarme şi un parfum necunoscut şi nespus de dulce.

— Lizaveta Sergheevna!

Lui Mitka i se păru că strigase prea tare. Aşteptă o clipă. Tăcere. „Poate n-oi fi nimerit fereastra? Dacă acilea doarme taică-său? M-am ars! Mă-mpuşcă!”, se gândi Mitka, cu mâna pe ivărul ferestrei.

— Lizaveta Sergheevna, hai la pescuit! Şi în gând: „Frumos pescuit, dacă am nimerit cumva la geamul lui!” Hai, scoală-te! se stropşi, vârând capul pe fereastră.

— Ah! Cine-i? întrebă un glas speriat din beznă.

— Mergem ori ba la prins peşte? Eu îs, Korşunov!

— Da, da, numaidecât!

În odaie se auzi un foşnet uşor; vocea fetei, caldă şi somnoroasă, împrăştia parcă un miros de izmă. Mitka zărea ceva alb care foşneşte şi se mişcă prin iatac.

„Dulce ar fi să te culci cu ea! Mai bine decât la pescuit… Să-mi clănţănească dinţii de frig!”, se gândi Mitka, sorbind aroma care venea din odaie.

Chipul surâzător al Lizei, îmbrobodită cu o basma albă, se ivi la geam.

— Am să ies pe fereastră. Dă-mi mâna!

— Haide! o ajută Mitka.

Sprijinindu-i-se de braţ, ea îl privi drept în ochi.

— N-am fost gata destul de repede?

— Nu-i nimica. Mai avem destul timp!

Şi porniră amândoi spre Don. Fata îşi frecă cu podul palmei trandafirii ochii, puţintel cam umflaţi de somn, şi zise:

— Dulce somn am dormit. Şi aş mai fi dormit încă. E din cale-afară de devreme…

— Ba e taman bine!

Se lăsară pe malul apei, trecând pe cea dintâi ulicioară care cobora din medean. Apa crescuse peste noapte, şi barca priponită ieri de o bârnă pe mal se legăna acum împresurată de apă.

— Trebuie să mă descalţ, oftă Liza, măsurând din ochi depărtarea până la barcă.

— Hai că te duc eu! o îmbie Mitka.

— Nu!… Mai bine să mă descalţ.

— Ba mai bine să te duc eu.

— Nu, nu trebuie! se fistici Liza, ruşinată.

Mitka îi cuprinse cu braţul stâng picioarele deasupra genunchilor, o ridică uşurel şi păşi prin apă, spre barcă. Fără să-şi dea seama, ea îi încleştă cu putere grumazul ars de soare şi râse gângurind încet.

Dacă Mitka nu s-ar fi împiedicat de o piatră pe care nevestele albeau rufele, nu s-ar fi întâmplat sărutul acela scurt şi neaşteptat. Ţipând uşor, Liza îşi alipi obrazul de buzele lui crăpate. Mitka se opri la doi paşi de peretele cenuşiu al bărcii. Apa îi intra în ghete, îngheţându-i picioarele.

Descuie lacătul, împinse cu putere luntrea şi sări înlăuntru din mers. Lopătă de-a-n-picioarele cu o vâslă mică. Apa clipocea şi suspina. Barca îi despica domol trupul, cu botul ei înalt, îndreptându-se spre malul dimpotrivă. Undiţele săltau şi se ciocneau.

— Unde mergem? întrebă fata, întorcând privirea înapoi.

— Pe ălălalt mal.

Barca se opri la un ţărm înalt şi nisipos. Fără să rostească un cuvânt, Mitka o luă în braţe şi o duse într-un tufiş de păducel. Ea îl muşcă de obraji, îl zgârie; ţipă înăbuşit de vreo câteva ori şi, simţind că o părăsesc puterile, o podidi un plâns sec şi ciudos…

Înapoi porniră pe la ceasurile nouă. Cerul se învăluia într-o pâclă trandafirie-gălbuie. Vântul se juca cu crestele înspumate ale Donului. Barca sălta şi ea, spintecând pieziş undele. Stropi de apă şi de spumă rece ridicată din adânc împroşcau obrazul palid şi supt al Elizavetei, se prelingeau şi i se aninau de gene, de şuviţele de păr ieşite de sub năframă.

O mare istoveală se vădea în ochii pierduţi ai fetei, care frângea cu degetele tulpina unei flori găsite în luntre. Mitka vâslea, fără s-o privească; la picioarele lui zăcea un crap nu prea mare şi un ciortan cu gura strâmbată de spasmele agoniei, cu un ochi holbat şi cercuit de un inel portocaliu. Pe faţa lui Mitka fâlfâia o vinovată tulburare; simţământul de triumf se amesteca cu un simţământ de îngrijorare.

— Am să te duc până la puntea lui Semion, că-i mai aproape de casă, spuse, îndreptând luntrea în voia curentului.

— Bine, murmură ea, resemnată.

Pe mal nu se zărea ţipenie; zaplazurile grădinilor de zarzavat de pe malul Donului, ninse cu pulbere de cretă, se coceau în bătaia unui vânt arzător, răspândind un miros de vreascuri pârlite.

Talgerele de floarea-soarelui, mari şi coapte, ciugulite pe alocuri de vrăbii, se înclinau împrăştiind seminţele. Un lăicer de otavă crudă înverzea izlazul. Mai încolo, departe, zburdau mânjii; vântul fierbinte de către amiază ducea clinchet de zurgălăi pe malul Donului.

Mitka adună peştii şi-i întinse fetei, când coborî din luntre.

— Ţine! Ia ce-am pescuit!

Genele clipiră cu spaimă, şi ea luă peştele.

— Mă duc.

— Du-te…

Fata se depărtă, ţinând cu mâna întinsă peştii înşiraţi pe o nuieluşă de răchită. Era nenorocită, stoarsă de vlaga şi de voioşia pe care le pierduse în tufişul de păducel de pe mal.

— Lizaveta!

Ea se întoarse nehotărâtă, cu o vrăjmăşie înscrisă în arcul frânt al sprâncenelor.

— Vină aici o clipă…

Ea se apropie, iar el rosti înciudat de propria sa stinghereală:

— Uite ce n-am văzut nici eu, nici tu… Ai la spate o pată pe fustă… Una aşa, mititică…

Un val de sânge îi năpădi obrajii, şi ea roşi până la grumaz.

Mitka tăcu o clipă, apoi o povăţui:

— Treci printre livezi…

— Păi tot trebuie să trec prin piaţă. Şi doar aveam de gând să-mi pun o fustă neagră! şopti ea, privind cu deznădejde şi cu neaşteptată ură la chipul lui Mitka.

— Vrei să înverzesc pata cu o frunză? întrebă cu simplitate Mitka şi se miră că ea are ochii înlăcrimaţi.

… Vestea se lăţi plin Tatarski, în şoaptă, ca un val de vânt hoinar: „Mitka Korşunov i-a făcut pocinogul fetei lui Serghei Platonovici?” Femeile o vorbeau, dimineaţa când duceau vacile la cireadă, sau la umbră, golind găleţile lângă cumpăna fântânii învăluite într-un abur de praf cenuşiu, sau pe malul Donului, pe lespezile de gresie, unde băteau şi spălau rufele.

— De, aşa-i când fata n-are mamă!

— Tată-său n-are timp nici cât să răsufle; iar maică-sa vitregă se face că nici n-o vede.

— Paznicul Davâdka, ăl fără degete la o mână, povestea zilele trecute: „Cam pe la miezul nopţii, văd că intră un om prin fereastra din colţ. Mi-am zis că-i un tâlhar care încearcă să-l prade pe Serghei Platonovici. Alerg într-un suflet… „Cine-i? Sări, strajă!” Cine crezi că era? Mitka!”

— Fetele de azi, mai bine să le scuipi în gură.

— Mitka se lăuda lui Mikişka al meu: „Mă duc s-o peţesc la tat-su”.

— Mai întâi şi-ntâi, să-şi şteargă mucii de la nas!

— D-apăi lumea zice că ea n-a vrut! A siluit-o…

— Asta s-o crezi tu, cumătro!

Zvonul umbla pe uliţi şi ulicioare, pătând numele, odinioară curat al fetei, ca o poartă de lemn nouă, mânjită vârtos cu catran…

Iar clevetirile oamenilor au căzut ca un trăsnet, din senin, pe capul lui Serghei Platonovici, care începuse să chelească, dărâmându-l la pământ. Timp de două zile, nu-l mai zări nimeni nici în prăvălie, nici la moară. Slugile, care sălăşluiau în dosul casei, se arătau numai când trebuiau să-l servească la masă.

A treia zi, Serghei Platonovici porunci rândaşului să-i înhame un armăsar sur şi rotat la o droşcă de curse şi plecă la staniţă; în drum saluta din cap pe toţi cazacii care-i ieşeau în cale, ţeapăn şi solemn. Apoi, după plecarea lui, se auziră fâşâind roţile unei trăsuri elegante vieneze, lăcuite. Vizitiul Emelian, trăgând dintr-o mică lulea încovoiată, ca lipită de bărbuţa-i căruntă, desfăcu hăţurile de mătase albastră – şi o pereche de cai negri se avântară uşor, tropotind, pe uliţa satului. La spatele umerilor săi largi, se putea vedea chipul palid al Elizavetei. Ţinea un geamantănaş uşor în mână, zâmbind trist şi fâlfâind mănuşa ca un salut de adio lui Vladimir şi mamei vitrege, care stăteau în poartă. Pantelei Prokofievici, care tocmai ieşise din prăvălie şchiopătând, îl întrebă pe Nikita, rândaşul:

— Unde a plecat moştenitoarea?

Şi Nikita, îngăduitor cu sărmana curiozitate a omului, răspunse:

— La Moscova, la şcoală! La învăţătură.

A doua zi, se întâmplă un fapt care a fost frământat mult timp pe malul Donului, la umbra fântânilor cu cumpănă şi în ceair… Spre seară, când herghelia se întorcea de la câmp într-un nor de praf, Mitka se duse la Serghei Platonovici. Aşteptase dinadins un ceas mai târziu, ca să nu-l vadă nimeni. Nu se ducea pentru o treabă ca oricare alta, ci voia să-i ceară mâna fiicei, a Elizavetei.

Până atunci n-o văzuse mai mult de patru ori. Când s-au întâlnit ultima dată, au vorbit în chipul următor:

— Vrei să te măriţi cu mine, Lizaveta? Ce zici?

— Prostii!

— Am să te iubesc şi n-am să te necăjesc! La noi sunt destui argaţi care să muncească. Ai să stai la geam şi ai să citeşti cărţi.

— Eşti un mare nătărău!…

Jignit, Mitka amuţi. În seara aceea, plecă acasă mai devreme; a doua zi dimineaţă, îi spuse lui Miron Grigorievici, care rămase uluit:

— Tătucă, însoară-mă!

— Fă-ţi cruce! Se vede că nu ţi-i bine!

— Zău, tătucă, nu-mi arde de şagă.

— Te-a apucat graba?

— Ce să mai vorbim!…

— Şi zi, care-i ceea de ţi-a făcut cu ulcica? Marfuşka-toanta?

— Trimite peţitori la Serghei Platonovici.

Miron Grigorievici, care dregea nişte hamuri, puse cu grijă pe bancă sculele sale de curelar şi hăhăi:

— Eşti cu chef azi, puiul tatii!

Mitka stăruia încăpăţânat, ca un taur care izbeşte într-un zid. Bătrânului îi sări muştarul:

— Dobitocule! Serghei Platonovici are capital peste o sută de mii de ruble. E negustor. Pe când tu? Pleacă de-aici şi nu-l mai face pe prostu', că acum îţi fac pocinogul de mire cu hăţurile aieste!

— Noi avem paisprezece perechi de boi, pământ şi altă avere! Şi apoi, el îi ţopârlan, pe când noi suntem cazaci…

— Pleacă! porunci scurt Miron Grigorievici, care nu suferea vorba lungă.

Mitka află înţelegere numai la moş Grişaka. Unchiaşul se duse la fecioru-său, tropăind şi izbind în podea cu cârja.

— Miron!

— Zi, tătucă.

— Ce te pui în curmeziş, ai? Dacă i-a căzut băiatului cu tronc la inimă…

— Zău, tătucă, parc-ai fi un copchil! Mitka-i un nătărău, da' mă mir de matale, cum de nu pricepi că…

— Tacă-ţi fleoanca! se răsti moş Grişaka, izbind cu cârja în pământ. Ce, adicătelea, nu suntem de-o seamă cu el?! Ar trebui să ştie că-i o cinste pentru el; un fecior de cazac îi cere fata de nevastă! Are s-o dea bucuros, ca să scape de dânsa… Ne cunoaşte toată lumea, tot ţinutul… Nu suntem nişte prăpădiţi, suntem oameni cu stare! Asta-i! Du-te, Miroşka, hai. – du-te! Să-i dea moara de zestre. Negreşit să i-o ceri!

Miron Grigorievici bombăni înciudat şi ieşi în ogradă iar Mitka se hotărî să aştepte inseratul, ca să meargă singur; cunoştea el prea bine încăpăţânarea lui taică-său, care era asemeni unei tulpini de ulm de îndoit se îndoia, dar de frânt, ba.

Ajunse, aşadar, până la uşa lui Mohov, fluierând. Acolo, parcă înţepeni deodată. Stătu locului câteva clipe apoi o luă prin curte. Lângă cerdac întrebă fata în casă care trecea foşnindu-şi şorţul scrobit:

— Stăpânul e acasă?

— Îşi bea ceaiul… Mai aşteaptă.

Mitka, se aşeză, fumă o ţigară, muie degetele în gură o stinse şi strivi mucul sub picioare, lăsând o dâră de mahorcă pe duşumea. Serghei Platonovici ieşi scuturând firimiturile pesmeţilor de pe vestă, îl zări pe Mitka şi încruntă sprâncenele.

— Pofteşte înăuntru.

Mitka intră în biroul unde era răcoare şi mirosea a bibliotecă şi a tutun, simţind că bărbăţia cu care se înarmase la plecarea de acasă ţinuse numai până în pragul uşii.

Serghei Platonovici păşi spre masă şi se răsuci scurt pe tocurile care scârţâiră.

— Ce vrei?

Cu degetele la spate, zgâria masa de scris.

— Am venit să aflu…

Şi privirea lui Mitka se pierdu în ochii adânci şi reci care-l sfredeleau; îi tremurau umerii, ca scuturaţi de un fior.

— Să întreb… Poate mi-o daţi de nevastă pe Lizaveta?

Grăunţe de sudoare, ca nişte picături de rouă în vreme de secetă, broboniră pe chipul pierdut al lui Mitka, schimonosit de teamă, de disperare şi ură.

Sprânceana din stânga a lui Serghei Platonovici se zbătea; buza de sus se strâmba, arătând lăuntrul vişiniu. Cu gâtul întins, îşi aplecă trupul înainte:

— Ce-ai spus? Ce-e-e? Golanule! Piei din ochii mei! Am să te trimit legat burduf la ataman! Pui de căţea! Scârnăvie!…

Strigătele acestea îl făcură pe Mitka să prindă curaj, şi acum urmărea cu răceală valul de sânge care se revărsa pe obrajii stacojii ai lui Serghei Platonovici.

— N-o luaţi, rogu-vă, în nume de rău… Voiam să-mi ispăşesc vina…

Serghei Platonovici holbă ochii injectaţi de sânge şi înecaţi în lacrimi şi aruncă spre picioarele lui Mitka o scrumieră grea de tuci. Scrumiera se izbi de podea, săltă şi-l lovi pe Mitka în piciorul stâng, sub genunchi; flăcăul suportă bărbăteşte durerea, deschise smucit uşa şi strigă, rânjind şi strâmbându-se de obidă şi durere:

— E voia dumitale, Serghei Platonovici! Cum pofteşti! Eu voiam din toată inima… Cine are să se mai uite acuşi la dânsa în halul aista? Ţineam să-nchid gura lumii. Cine-i prost să se repeadă după un darab din care au muşcat şi alţii? D-apăi, nici câinele nu-l mănâncă…

Serghei Platonovici, apăsându-şi buza cu o batistă strânsă ghem, îl urmări pe Mitka de aproape şi îi tăie drumul spre uşa din faţă. Flăcăul o zbughi în curte pe uşa din dos. Aici, Serghei Platonovici făcu numai un semn cu ochiul lui Emelian, vizitiul, care trebăluia în ogradă. În vreme ce Mitka, la poartă, se căznea să deschidă zăvorul ferecat bine, patru dulăi sloboziţi din lanţuri năvăliră din spatele şopronului şi, adulmecând om străin, se năpustiră de-a curmezişul ogrăzii măturate oglindă.

În anul 1910, Serghei Platonovici adusese de la bâlci, din Nijni-Novgorod, doi căţeluşi cu părul negru şi-n vălurele, cu gurile mari. Într-un singur an, se făcură cât nişte viţei; la început, sfâşiau fustele femeilor care treceau pe lângă ograda lui Mohov, apoi începură să le trântească la pământ şi să le muşte de şolduri. Când cei doi câini hărtăniră o viţeluşă a popii Pankrati şi doi godânaci de-ai lui Atepin, Serghei Platonovici porunci să fie puşi în lanţuri. Erau dezlegaţi numai noaptea şi o dată pe an, primăvara, pentru împerechere.

Mitka nici n-apucă să se întoarcă cu faţa la zăvozi, când cel pe care-l chema Baian îşi aruncă labele pe umerii lui şi-şi înfipse colţii în scurta căptuşită cu vată. Îl trăgeau, îi sfâşiau hainele, se vânzoleau asemenea unui ghem uriaş şi negru. Mitka se apăra cu mâinile, căutând să nu lunece din picioare. Ca într-un fulger, abia îl zări pe Emelian, care trecu în goană împrăştiind scântei din lulea, coti spre odăile slugilor şi dispăru, trântind o uşă vopsită după el.

Serghei Platonovici, pe terasă, rezemat de un burlan de tablă, ameninţa cu pumnii tuciurii şi mici, acoperiţi cu fire de păr lucios şi aspru. Mitka se clătină pe picioarele însângerate, smulse, în sfârşit, zăvorul şi scăpă în medean, trăgând după el ghemul acela de câini, care hămăiau şi împrăştiau o duhoare de fiare.

Izbutise să strivească gâtlejul lui Baian şi să-l sugrume; iar de ceilalţi l-au descotorosit, numai cu mare greutate, nişte cazaci care treceau pe dinaintea casei.

Natalia era binevenită în casa Melehovilor. Cu toate că era chiabur, cu toate că avea şi îndestui argaţi, Miron Grigorievici dăduse copiilor o creştere aspră; îi punea să lucreze şi-i strunea să fie oameni dintr-o bucată. Natalia, fată harnică, câştigă astfel inima socrilor. Ilinişna, care în sinea ei n-o prea avea la inimă pe nora mai mare, Daria, o femeiuşcă uşuratică şi cu gândul numai la găteli, se alipi de Natalia chiar din primele zile.

— Dormi, dormi, fata mamii! De ce te-ai sculat? o mustra dânsa cu blândeţe, târşâindu-şi greoi picioarele prin bucătărie. Du-te şi te culcă oleacă! Ne descurcăm noi şi fără tine…

Natalia, deşteptată din zori s-ajute la bucătărie, se întorcea în odaie şi se culca din nou.

Chiar şi Pantelei Prokofievici, aspru cu ai săi, îi spunea nevestei:

— Ascultă, femeie, n-o scula pe Nataşa! Prea roboteşte toată ziulica. Azi are de mers cu Grişka la arat. Mai strânge-o în chingi pe Daria. Leneşă şi stricată muiere! Numai sulimanu-i de dânsa; îşi trage sprâncenele cu negru, fire-ar a mă-si de putoare!

— S-o lăsăm să-şi vadă de dragoste măcar un an! suspina Ilinişna, amintindu-şi viaţa ei zdrobită de trudă.

Grigori se obişnuise încetul cu încetul cu starea lui de om însurat; însă după vreo trei săptămâni, pricepu, cu un simţământ de teamă şi de ură, că nu o rupsese pentru totdeauna cu Axinia, că mai era în inimă ceva ca o ţeapă şi că durerea pricinuită de ea va dăinui. Ceea ce îl făcea să strângă din umeri, atunci când era logodit, şi să-şi spună că totul se tămăduise, că totul fusese uitat, avea rădăcini prea adânci. Nu uitase nimic; îi sângera inima sub povara amintirilor. Încă înainte de nuntă, îmblătind împreună cu Grişka, Petro îl întrebase:

— Grişka, şi ce faci cu Axiutka?

— De ce mă-ntrebi?

— Îţi pare rău c-o laşi?

— Eu o las, şi altul o ia! rânjise Grişka.

— Bagă de seamă! răspunsese Petro, muşcându-şi mustaţa. Vezi că e o însurătoare cam nelalocul ei…

— Trupul rabdă, şi ce-a fost se uită! o întorsese Grişka în glumă.

Dar se întâmplă altfel. Noaptea, când îşi mângâia nevasta din datorie şi o înfierbânta cu focul patimii sale tinereşti, Grişka era întâmpinat cu răceală şi cu o supunere sfioasă. Natalia nu era ahtiată de dragostea bărbatului; moştenise de la maică-sa un sânge sleit şi cumpătat, iar Grişka îşi aducea aminte de iubirea de jăratic a Axiniei şi ofta:

— Natalia, pe tine te-o fi zămislit taică-tău pe un sloi de gheaţă. Rece mai eşti!…

Când Axinia îl întâlnea, el zâmbea tulbure. Ea îl privea cu ochii întunecaţi, şi vorba îi era ca o otravă:

— Bună, Grişenka! Cum o mai duci? Cum îţi iubeşti nevestica?

— Ei, o ducem şi noi!… răspundea într-o doară Grigori şi se grăbea să scape cât mai repede de privirea iubeaţă a Axiniei.

Se vădea că Stepan se împăcase cu nevasta. Rar se mai abătea la cârciumă; într-o seară, când vânturau grâul pe arie, îi spuse pentru întâia dată după zăporul certei:

— Vrei să cântăm ceva, Xiuşa?

Se aşezară rezemaţi de o movilă de grâu treierat şi plin de praf. Stepan începu un cântec căzăcesc de oaste; Axinia îl urma cu glasul ei puternic şi plin, din adâncul pieptului. Cântau amândoi frumos, ca în primii ani de căsnicie, atunci când se întorceau de la câmp cuprinşi de vălul asfinţitului purpuriu, şi când Stepan, legănându-se în car, cânta un cântec din strămoşi, tânguitor şi trist, ca un drum pustiu de stepă, cotropit de pătlagină. Axinia îi ţinea isonul, rezemând capul de pieptul vânjos al bărbatului. Caii trăgeau carul care scârţâia, legănând oiştea. Bătrânii din sat urmăreau din depărtare cântecul lor.

— Ce mai glas are nevasta lui Stepan!

— Auzi cum cântă amândoi?

— Şi Stiopka! Halal voce! Parcă-i un clopot!

Bătrâneii aşezaţi pe prispă, privind la ultimul surâs de purpură al soarelui în asfinţit, schimbau vorbe răzleţe cu cei de peste drum:

— Auzi? E un cântec din ţara Donului de jos.

— Apăi pe ăsta, leatule, l-am scornit noi în Gruzia!

— Mult îi mai plăcea răposatului Kiriuşka!…

Seara, Grigori asculta cum cântau soţii Astahov. Când ieşea la îmblătit grâul, pe aria vecină cu a lui Stepan, o vedea pe Axinia din nou sigură de sine şi parcă fericită. Cel puţin aşa i se părea lui.

Stepan nu mai dădea ziua bună Melehovilor. Lucra pe arie cu o furcă în mână şi, mişcând umerii largi în zorul muncii, arunca uneori nevestei câte o vorbă de duh; ea râdea, iar ochii ei negri, sclipitori, zâmbeau sub basma. Fusta ei verde fâlfâia mereu pe dinaintea ochilor lui Grigori; o putere de nebănuit îi răsucea gâtul, făcându-l să întoarcă mereu capul spre aria lui Stepan. Nici nu băgă de seamă că Natalia, ajutându-l pe Pantelei Prokofievici la aşternutul snopilor, urmărea cu privirea îndurerată şi geloasă fiecare căutătură a lui în neştire; nu vedea că Petro, care mâna caii în jurul ariei, se uita la el şi strâmba din buze, zâmbind în sine.

În geamătul surd şi necurmat al pământului răstignit sub tăvălugul de piatră care treiera spicele, Grişka era în prada unor gânduri tulburi. Încerca să adune crâmpeie vagi şi fugare, dar nu izbutea.

De pe ariile megieşe şi de pe cele din depărtări veneau şi se pierdeau în stepă aceleaşi huruituri de maşini, strigătele oamenilor care mânau caii, pocnetele bicelor, răpăitul batozelor. Satul blagoslovit de belşugul grânelor se răsfăţa alene pe malul Donului, ca un şarpe argintiu, mângâiat de un soare sfios de septembrie. Dincolo de zaplazuri, în fiecare gospodărie, sub fiecare acoperiş de la fiecare casă, se răsucea, ca un burghiu, o viaţă proprie, dulce şi totodată amară, deosebită de celelalte vieţi din celelalte sălaşuri. Moş Grişaka răcise, şi acum îl chinuiau măselele. Când era de unul singur, Serghei Platonovici îşi freca în palme barba desfăcută în două, lăcrima şi scrâşnea din dinţi, covârşit de ocară şi ruşine. Stepan clocea în suflet ura împotriva lui Grişka, şi noaptea, prin somn, zgâria învelitoarea peticită, cu degetele lui de fier. Natalia fugea în grajd, se prăbuşea pe o grămadă de tizic şi plângea amarnic. Umerii îi tresăltau. Se încovoia ghem, bocindu-şi fericirea zdrobită. Hristonea, care băuse banii luaţi pe junincă la bâlci, era muncit de remuşcări; Grişka gemea, năpădit de presimţiri rele şi de dorul care se redeşteptase; Axinia, dezmierdându-şi bărbatul, îşi îneca în lacrimi ura nestinsă împotriva lui.

Mecanicul Davâdka, dat afară de la moară, îşi petrecea nopţile la Valet, în magazia cu pereţii de chirpici; iar acesta, cu o ură fulgerând în ochi, nu contenea cu izbucnirile sale:

— Nu! Aşa nu mai merge! Ai să vezi cum o să le taie beregata! Nu le-a ajuns numai o revoluţie! Las c-o veni pentru dânşii, din nou, anul o mie nouă sute cinci! Atunci avem să ne răfuim! Da, să ne răfuim! ameninţa el cu un deget zbârcit, îndreptând cu o mişcare din umeri haina care-i luneca.

Zilele se împleteau cu nopţile şi treceau deasupra satului; unele după altele se scurgeau săptămânile; se târau lunile; vântul sufla, dealul vuia la apropierea furtunilor, şi Donul, învăluit într-o ceaţă de toamnă, verde şi străvezie, îşi urma nepăsător drumul spre mare.

Într-o duminică, pe la sfârşitul lui octombrie, Fedot Bodovskov plecă la târg.

Pusese într-un coş patru perechi de raţe îndopate, pe care le vându, şi cumpără nişte stambă înflorată pentru nevastă-sa; pe când îşi strângea chingile, cu piciorul sprijinit de hulubă, un străin se apropie de el.

— Bună ziua! îi spuse lui Fedot, ducându-şi degetele tuciurii la borurile pălăriei negre.

— Bună! răspunse bănuielnic Fedot, încruntându-şi privirea de calmuc.

— De unde eşti dumneata?

— Din sat; nu-s de-aici.

— Din care sat?

— Din Tatarski.

Necunoscutul scoase din buzunarul hainei o tabacheră de argint cu o bărcuţă gravată pe capac, îi întinse o ţigară şi urmă cu întrebările:

— Şi-i mare satul dumneavoastră?

— Mulţumesc, am fumat. Satul, zici? D-apăi e măricel. Să tot fie vreo trei sute de gospodării.

— Aveţi şi biserică?

— Avem. Cum să n-avem?

— Dar fierari aveţi în sat?

— Potcovari, adicătelea? sunt şi potcovari…

— Moara are lăcătuşerie?

Fedot trase hăţurile calului nărăvaş, cercetă apoi cu un ochi nu tocmai prietenos pălăria străinului şi zbârciturile de pe faţa lui albă, care se pierdeau în barba mică şi neagră.

— Da' matale ce vrei la o adică?

— Vin să mă aşez în satul dumneavoastră. Am fost adineauri la atamanul staniţei. Ai pe cineva în căruţă?

— Nu, n-am pe nimeni.

— Mă iei şi pe mine? Nu-s singur. Mai am pe nevastă-mea şi două cufere, care cântăresc vreo opt puduri.

— S-ar putea face treabă!

După ce se învoi pentru două ruble, Fedot se duse la covrigăriţa Froska, unde era în gazdă necunoscutul; ajută o femeie plăpândă, puţintică la trup şi cu părul ca fuiorul de cânepă să se urce în căruţă şi aşeză dinapoi cuferele ferecate.

Ieşiră din staniţă. Fedot ţinea hăţurile împletite din păr de cal şi plescăia din limbă, îmboldindu-şi murgul. Nu-şi găsea astâmpăr; era curios, întorcea capul colţuros cu ceafa lată, dar călătorii şedeau cuminţi şi tăceau. Fedot ceru mai întâi o ţigară, apoi întrebă?

— De unde sunteţi, de veniţi în satul nostru?

— De la Rostov.

— De fel de acolo?

— Poftim?

— Zic unde eşti născut?

— A, da!… Sunt chiar din Rostov…

Fedot, încordând muşchii de pe chipul arămiu, îşi îndreptă privirea spre un desiş de buruieni din depărtare. Şleaul Hatmanilor se încovoia la deal şi pe creastă; în mijlocul buruienilor cafenii şi uscate, la vreo cinci sute de paşi, ochiul ager de calmuc al lui Fedot desluşi câteva căpşoare de dropii, care abia se zăreau mişcând.

— Păcat că n-avem o puşcă! Le-am fi vânat din căruţă. Uite-le colea… oftă el, arătând cu degetul.

— Nu, nu văd nimica! mărturisi călătorul, clipind miop.

Fedot urmări cu ochii dropiile care coborau în râpă şi se întoarse cu faţa spre călători.

Bărbatul era de statură mijlocie, costeliv, cu licăriri agere în ochii aşezaţi foarte aproape de rădăcina cărnoasă a nasului; zâmbea des când vorbea, umflând buza de sus şi acoperind-o pe cealaltă. Nevasta-i era înfofolită într-un şal de lână şi moţăia. Fedot nici nu-i vedea bine faţa.

— Şi de ce veniţi în sat la noi?

— Eu sunt lăcătuş de meserie. Aş vrea să deschid un atelier. Cunosc şi tâmplăria…

Fedot se uită cu neîncredere la mâinile lui mari, dar străinul, prinzându-i căutătura, adăugă:

— Mai sunt şi agent comercial al societăţii „Singer”, care desface maşini de cusut.

— Da' cum te cheamă pe dumneata? îl iscodi Fedot.

— Numele meu e Stockman.

— Adică, nu eşti rus?

— Ba da, sunt rus! Dar bunicu-meu era leton de felul lui.

Nu trecu mult, şi Fedot află că lăcătuşul Iosif Davidovici Stockman lucrase altădată la uzina „Aksai”, apoi undeva în Kuban şi apoi la atelierele direcţiei căilor ferate de sud-est. Pe lângă toate acestea, iscoditorul Fedot mai află şi o grămadă de alte amănunte din viaţa omului. Înainte de a ajunge la pădurea stăpânirii, taifasul se isprăvise. Fedot adăpă căluţul asudat la o fântână din marginea şleaului; pe urmă, obosit de drum, începu să moţăie. Mai erau încă vreo cinci verste până la marginea satului.

Fedot legă hăţurile de capră, lăsă picioarele să-i spânzure şi se întinse mai în voie. Dar nu se prindea somnul de el.

— Cum o duce lumea pe la voi? îl întrebă Stockman, răsucindu-se în leagăn.

— Trăim şi noi, ca tot omul…

— Cazacii sunt mulţumiţi, îndeobşte, cu viaţa lor?

— Unii da, alţii ba. Nu-i chip să fie mulţumită toată lumea…

— Aşa e, aşa e! încuviinţă lăcătuşul.

Tăcu o clipă; apoi stărui iarăşi în întrebările ocolite, cu înţelesul ascuns:

— Zici că oamenii trăiesc din belşug?

— Da, o duc binişor…

— Serviciul militar trebuie să fie o mare povară! Nu?

— Cătănia? Apăi noi cu dânsa suntem deprinşi. Numai acolo, la oaste, trăieşte cazacul de-adevăratelea.

— Deh… Numai că fiecare trebuie să-şi aducă de acasă şi cal, şi harnaşament, şi toate cele.

— Asta aşa-i, mama lor!… se însufleţi Fedot, aruncând o privire piezişă femeii, care întoarse faţa prefăcându-se că nu aude. Pacostea cea mare îs şefii! Când m-am dus la oaste, mi-am vândut boulenii, ca să fac rost de un cal, iar dumnealor nu mi l-au primit. Cică nu-i bun.

— L-au respins? întrebă lăcătuşul cu prefăcută mirare.

— Ba bine că nu! Spuneau că-i bolnav de picioare. Încerc eu s-o întorc, cum mă taie capul: „Băgaţi de seamă că are picioare ca ale unui armăsar de curse şi merge la trap de cocoş… Da, calcă, falnic, ca un cocoş!” N-au vrut să ţină seama de nimic, şi banii s-au dus, dusu-s-au!…

Firul vorbei se înnodă din nou. Îndârjit, Fedot sări de pe capră şi începu a istorisi cu aprindere despre oamenii din Tatarski, înjurându-l pe ataman pentru că a făcut împărţirea nedreaptă cu fâneţele. Şi păşea pe lângă căruţă, lăudând rânduielile din Polonia, unde se afla regimentul său, pe când el era sub arme. Lăcătuşul îl cerceta cu ochii lui mici şi ageri, fumând dintr-o ţigară de tutun slab, înfiptă într-o ţigaretă de os împodobită cu câteva inele, şi zâmbea mereu. O cută piezişă îi brăzda însă fruntea albă, se mişca încet şi greu, împinsă parcă de puterea unor tainice gânduri.

În Tatarski au ajuns când se lăsa amurgul. Stockman, după sfatul lui Fedot, coborî la vădana Lukeşka Popova, unde şi închirie două încăperi.

— Pe cine ai adus din târg? îl întrebă din poartă vecinele pe Fedot.

— Pe un agent.

— Agint? Cum agint? Ce-o mai fi şi asta?

— Toantelor! Of, că proaste mai sunteţi!. V-am spus: un agent! Al de vinde maşini de cusut. Muierilor frumoase le dă maşini pe daiboj, iar ălora slute ca tine, ţaţă Maria, numai pe bani grei.

— Auzi, cine vorbeşte! Că tu tare chipeş mai eşti, urâciunea dracului! Mutră de calmuc! Nici calul nu te calcă, că se sperie de tine!…

— Calmucul şi tătarul îs oamenii ăi mai de treabă de aici, din stepă! Nu te pune cu dânşii, ţaţo! se apăra Fedot, râzând şi văzându-şi de drum.

Lăcătuşul Stockman rămase astfel chiriaş la Lukeşka, vădana, cea şaşie şi guralivă. Dar nici o noapte n-a trecut şi muierile trăncăneau de zor:

— Auzit-ai, cumătră?

— Ce?

— Fedot calmucul a adus un neamţ!

— Nu mai spune!

— Pe maica precista! Poartă pălărie, şi-i zice Ştopul ori Ştokal…

— O fi vreunul de la jăndari?

— Nu, soro! Cică-i de la monopol…

— Ce tot vorbeşti, cumătră! Scorneli! Lumea zice că-i coltabil, ca fecioru' lui popa Pankrati…

— Paşka! Dă fuga, maică, până la Lukeşka şi întreab-o la ureche „Ţaţo, cine-i ăla de l-a adus Fedot la matale?”

— Hai, fuguţa, maică!

A doua zi după ce a păşit în Tatarski, Stockman se înfăţişă atamanului.

Feodor Manâţkov, care de doi ani şi mai bine purta semnul de ataman, răsuci în toate chipurile carnetul de identitate, negru, cu scoarţe de muşama, lucru pe care-l făcu la rândul lui şi Egor Jarkov, pisarul.

Schimbară o privire cu înţeles şi atamanul, după năravu-i vechi de fost vagmistru, încuviinţă cu un semn autoritar din mână:

— Poţi să rămâi!

Străinul salută şi plecă. Timp de o săptămână n-a scos nasul din casă; stătea ca un hârciog în vizuină, ciocănind cu o bardă în mână şi orânduindu-şi atelierul într-o dărăpănată bucătărie de vară. Curiozitatea nesăţioasă a femeilor se mai potoli; numai plodurile stăteau zile întregi, privind peste zăplaz la toate mişcările străinului şi urmărindu-l cu o aţâţare nestăpânită de sălbăticiuni.

Cu trei zile înainte de pocroave, Grigori porni cu nevasta la arat. Pantelei Prokofievici era bolnav, dar ieşi să-i petreacă, sprijinindu-se în cârjă şi gemând chinuit de un junghi în şale.

— Să ari cele două tarlale, Grişka! Acelea de dincolo de izlaz, la Krasnâi Log.

— Bine, bine! Da' ce facem cu aia de la Talovâi Iar? întrebă Grigori, mai mult hârâind; răcise mai deunăzi la pescuit şi umbla acum legat la gât cu o basma.

— Las-o după pocroave. Deocamdată, ajunge. Nu te lăcomi: la Krasnâi îs de arat taman vreo şase deseatine.

— Nu vine şi Petro să ne ajute?

— Se duce cu Daşka la moară. Trebuie să măcinăm grâul astăzi, că mai târziu e greu să răzbeşti.

Ilinişna strecură câteva pâinişoare albe proaspete în şorţul Nataliei şi o întrebă în şoaptă:

— Nu vrei s-o iei pe Duniaşka, să te ajute la mânat boii?

— Avem să dovedim şi fără dânsa…

— Bine, puicuţă. Hristos să te aibă în pază!

Duniaşka coborî prin ogradă pe malul Donului, la spălat, mlădiindu-şi trupul subţire sub povara unui braţ de rufe ude.

— Nataşa, drăguţo! La Krasnâi Log e o groază de măcriş. Vrei să-mi culegi?

— Bine, bine, îţi culeg.

— Gura, coţofană! strigă Pantelei Prokofievici, ameninţând-o cu cârja pe Duniaşka.

Trei perechi de boi trăgeau pe drum plugul întors, zgâriind pământul zbicit şi împietrit de o toamnă secetoasă. Grigori mergea pe marginea şleaului, trăgând mereu de basmaua care-l strângea. Natalia păşea alături, cu o traistă de merinde în spate.

Afară din sat, o încremenire rece şi străvezie cuprindea stepa. Dincolo de izlaz, dincolo de movila scundă, plugurile brăzdau ogoarele, oamenii mânau caii, fluierând; iar aici, pe marginea drumului, se înălţa pelinul albastru-cenuşiu, creştea sulfina ronţăită de măselele vitelor, iarbă amară, plecată ca pentru rugăciune, şi peste tot se boltea un cer de toamnă rece şi senin ca sticla, străpuns ici-colo de funigeii albi care pluteau legănaţi în văzduh.

Petro şi Daria, după ce i-au petrecut pe Grişka şi pe nevastă-sa, se pregăteau să plece la moară. El atârnase un ciur în hambar şi vântura din nou grâul, iar Daria umplea sacii şi-i aşeza în căruţă.

Pantelei Prokofievici înhămă caii şi potrivi hamurile cu grijă.

— Mai aveţi mult?

— Îndată! răspunse Petro din hambar.

Moara era ticsită de lume; curtea, plină de căruţe. Oamenii se înghesuiau lângă cântar. Petro lepădă hăţurile în mâna Dariei şi sări din căruţă.

— S-apropie rândul meu? îl întrebă pe Valet, cantaragiul.

— Nu te pripi, că mai e vreme…

— Ce număr îi la măcinat?

— A intrat al treizeci şi optulea.

Petro ieşi ca să descarce sacii. În clipa aceea, în magazie, lângă cântar, izbucni o gâlceavă. O voce răguşită schelălăi:

— Ai dormit, şi acum dai năvală peste mine? Cară-te, hoholule, că acuma te pocnesc!

Petro recunoscu vocea lui Iakov Potcoavă şi ciuli urechile. Cearta din magazie creştea, strigătele răzbeau pe uşă afară.

Se auzi o lovitură puternică, şi un tavricean12 bătrân şi bărbos se rostogoli afară, cu şapca lui neagră turtită pe ceafă.

— Pentru ce? răcni, cu mâna la obraz.

— Am să-ţi frâng gâtul!

— Aşa? Stai tu oleacă!

— Nikifor, vină-ncoa!

Iakov purta porecla de Potcoavă, fiindcă într-o zi, la oaste, pe când potcovea un cal nărăvaş, haramul îl izbise cu copita drept în faţă, turtindu-i nasul, crăpându-i buzele şi lăsând tiparul potcoavei pe obraz. Cicatricea ovală era vânătă; caielele îşi lăsaseră urmele colţilor ascuţiţi, şi de atunci, Potcoavă i-a rămas numele. Vânjos şi brav, tunarul sări în ogradă, suflecându-şi mânecile. Un tavricean înalt, cu o cămaşă de culoarea harbuzului tăiat, îl izbi năprasnic pe la spate. Potcoavă se clătină, dar se ţinu bine înfipt pe picioare.

— Fraţilor! Ăştia răpun pe cazacii noştri!

Pe uşa morii, un puhoi de cazaci şi tavriceni ţâşniră în curtea înţesată de căruţe, ca apa dintr-un scoc.

Încăierarea se dezlănţui la intrarea cea mare. Uşa trosnea, împinsă de îmbrânceala trupurilor. Petro răbufni sacul jos, mârâi şi goni cu paşi zvâcniţi spre moară. Daria se înălţă în căruţă şi-l zări cum năvălea în mijlocul gloatei, trântind pe cei care-i cădeau sub mână. Scoase un ţipăt când îl văzu târât la zid de câţiva ucraineni, care l-au snopit în bătaie, rostogolindu-l la pământ şi călcându-l în picioare.

Învârtind un drug de fier, Mitka Korşunov venea în salturi dinspre sala motoarelor.

Tavriceanul care-l pălise din spate pe Potcoavă se desprinse din grămadă; mâneca trandafirie a cămăşii sfâşiate fâlfâia în urma lui ca o aripă de pasăre rănită. Se aplecă, atingând pământul cu degetele, apoi se repezi la căruţa cea mai apropiată şi smulse repede oiştea. Ograda morii se umplu de larma surdă şi icnită a încaierului.

— A-a-a-a-a-ah!

— Uiu! Uiu! Iu-iu! Iu!

— Vai – văleu… va-a-a-ai!

Izbituri. Trosnete. Gemete. Urlete…

Cei trei fraţi Şamili sosiră într-un suflet de-acasă. Alexei Ciungul căzu, împiedicându-se de hăţurile aruncate de cineva lângă portiţă; se ridică, sărind peste oiştile căruţelor bulucite şi apăsând pe pântec mâneca goală, fără braţ. Frate-său, Martin, se opri ca să-şi bage nădragii în ciorapii de lână; dar în aceeaşi clipă când se aplecase, ţâşni un urlet lângă moară. Un ţipăt zbură deasupra acoperişului povârnit ca o plasă de păianjăn smulsă de vânt. Martin se înălţă şi o luă la fugă după Alexei.

Daria privea din căruţă, sufocându-se, frângându-şi mâinile. În juru-i, femeile ţipau şi boceau. Caii speriaţi ciuleau urechile. Boii mugeau şi se îndesau lângă căruţe. Serghei Platonovici, galben şi cu buzele în tremur, trecu târându-şi piciorul; pântecul îi sălta sub haină ca un ou rotund. Apoi Daria îl văzu pe Mitka Korşunov doborât cu oiştea de tavriceanul cu cămaşa sfâşiată, care, la rându-i, se prăvăli îndată jos, scăpând oiştea crăpată din mână; Alexei Ciungul îl călca acum în picioare, lovindu-l în ceafă cu pumnul lui greu ca de plumb. Prin faţa ochilor Dariei, crâmpeiele încăierării se perindau cu o iuţeală ameţitoare, ca nişte petice multicolore. Fără să se mai mire de nimic, îl văzu pe Mitka Korşunov, cumpănindu-se în genunchi şi otânjindu-l cu un drug de fier pe Serghei Platonovici, care trecea pe dinaintea lui; îl văzu pe Mohov făcând un semn de groază cu mâna, îl văzu ghiontit, trântit jos şi călcat în picioare de bătăuşi; apoi îl văzu târându-se în patru labe şi intrând în magazia unde era cântarul. Daria se porni pe un râs isteric; arcurile sprâncenelor încondeiate cu negru se frângeau în icnete necurmate. Deodată, râsul smintit se întrerupse; îl zărise pe Petro ieşind din grămada de trupuri încleştate, clătinându-se, pe urmă scuipând sânge şi prăbuşindu-se sub căruţă. Daria se repezi la el cu un ţipăt. Cazacii veneau dinspre sat în fugă, înarmaţi cu pari; unul învârtea deasupra capului o rangă de fier. Încăierarea luă proporţii nemaipomenite. Nu mai era o învălmăşeală obişnuită, asemenea celor de lângă cârciumă, sau o bătaie cu pumnii, cum se întâmpla în săptămâna brânzei. Un tânăr tavricean zăcea întins lângă uşa din încăperea unde era cântarul, cu picioarele scuturate de un tremur mărunt, cu capul scăldat într-o băltoacă de sânge negru şi închegat; din păr i se prelingeau pe faţă picături de sânge purpuriu. Pesemne, pentru el toate se isprăviseră pe acest pământ vesel, sub cerul albastru la care ochii lui n-aveau să se mai deschidă…

Cazacii îi împinseră spre magazie pe tavricenii buluciţi ca o turmă de oi. Şi încăierarea ar fi luat o mai crâncenă întorsătură, dacă unui tavricean bătrân nu i-ar fi trecut prin cap o trăsnaie. Se repezi în magazie, scoase din cuptor un lemn care ardea cu flăcări, năvăli afară şi alergă spre hambarul unde se găseau la păstrare peste o mie de puduri cu uium de grâu. Fumul şerpuia din torţă în urma lui, scânteile se împrăştiau gălbui şi abia văzute în lumina zilei.

— Îi dau fo-o-oc! răcni el sălbatic, înălţând lemnul care ardea trosnind, spre acoperişul de stuf.

Cazacii au tresărit şi s-au oprit pe dată. Valuri de vânt uscat suflau dinspre răsărit, mânând fumul dinspre magazie spre ceata de tavriceni buluciţi.

O scânteie, una singură, şi stuful uscat şi vechi ar fi luat foc, ar fi cuprins tot satul… O larmă de glasuri trecu prin rândurile cazacilor. Unii au purces să se tragă încet spre moară, pe când tavriceanul, dând din cap şi învârtind făclia care semăna scântei din funia de fum vânăt, răcnea înainte:

— Îi dau foc! Aprind şandramaua, fire-aţi ai dracului! Ieşiţi din ogradă!…

Stâlcit şi plin de vânătăi, Iakov Potcoavă, capul încăierării, părăsi ograda morii înaintea tuturor. După dânsul s-au scurs în mare grabă şi ceilalţi cazaci.

Tavricenii înhămară caii şi, mânând de-a-n-picioarele trăgând de hăţurile înnodate, biciuind amarnic gloabele, ţâşniră din curte; huruitul roţilor răsună pe uliţă şi se pierdu dincolo de sat.

Alexei Ciungul se învârtea în mijlocul bătăturii; mâneca goală şi înnodată se legăna şi se zbătea pe pântecul strâns în cingătoare, ca de obicei; ochiul şi obrazul i se zvârcoleau.

— Cazaci – încălecarea!

— După ei!

— N-au să ajungă nici până dincolo de creastă!

Mitka Korşunov, aplecat puţin într-o parte, zvâcni din ogradă. Cazacii buluciţi lângă moară începură din nou să se frământe, dar în clipa aceea un necunoscut, cu o pălărie neagră, pe care nu-l văzuse nimeni până atunci, păşi sprinten către dânşii, venind dinspre sala maşinilor; sfredeli mulţimea cu ochii lui mici şi pătrunzători, ridicând mâna:

— Staţi!

— Da tu cine-oi mai fi? întrebă Potcoavă, încruntând sprâncenele gata de harţă.

— De-unde ai răsărit, bă?

— Şo pe el!

— Ha-a!

— Tiu, tiu-iu!

— Staţi, fraţi cazaci!

— Câinele lui tat-tu ţi-i frate!

— Ţopârlanule!

— Opincarule!

— Arde-i una la moacă, Iaşa!

— Trage-i peste obloane! Dă-i la ochi!

Străinul zâmbi încurcat, dar fără teamă. Îşi scoase pălăria şi-şi şterse fruntea cu o mişcare firească şi simplă. Până la sfârşit, zâmbetul acesta îi dezarmă.

— Ce s-a întâmplat, oameni buni? întrebă el, arătând cu pălăria mototolită băltoaca de sânge negru şi închegat, care se lăţise lângă sala cântarelor.

— Iac-am snopit şi noi nişte hoholi! răspunse blajin Alexei Ciungul şi făcu cu ochiul, strâmbând din obraz.

— Aşa? Şi pentru ce?

— Pentru rând! Să nu se vâre peste noi, la număr! îl lămuri Potcoavă, făcând un pas înainte şi ştergându-şi de sub nas un cheag roşu de sânge.

— Las să ne ţină minte!

— E-eh! Ce-ar fi să-i ajungem din urmă? În stepă n-au ce să mai aprindă!

— Ne-am speriat de pomană! Poate că nici n-ar fi îndrăznit, ai?

— Ba, cum era la deznădejde, negreşit c-ar fi pus foc…

— Hoholii îs zărghiţi rău la mânie! rânji Afonka Ozerov.

Străinul făcu un semn cu pălăria spre dânsul.

— Şi tu, cine eşti?

Afonka scuipă cu dispreţ printre dinţii ştirbi şi, după ce urmări cum zboară stupitul, înaintă un pas.

— Eu îs cazac! Da tu nu cumva ăi fi neam de ţigan?

— Nu, suntem ruşi amândoi.

— Minţi! rosti răspicat Afonka.

— Cazacii se trag din ruşi. Asta n-o ştii?

— Şi eu ţi-oi spune: cazacii se trag din cazaci!

— Pe vremuri, şerbii care fugeau de la moşii se aşezau pe Don, şi au fost porecliţi cazaci.

— Ştii ce, neică? Caută-ţi mai bine de drum! îl sfătui Alexei Ciungul, abia stăpânindu-şi mânia, strângând pumn degetele butucănoase şi clipind mai aprig din ochi.

— Putoare! Se oploşeşte lepra acilea şi încearcă să ne facă ţopârlani!

— Cine-i şi ăsta? N-auzi, Afanasi?

— Dracu să-l ştie! A venit din toată lumea şi a tras în gazdă la Lukeşka-saşia.

Clipa potrivită pentru urmărire fusese astfel pierdută. Cazacii s-au împrăştiat, discutând cu aprindere încăierarea.

Noaptea, în stepă, la opt verste de sat, Grigori, învelit într-un cojoc tare şi aspru, îi spunea cu amar Nataliei:

— Nu ştiu cum da' mi-eşti aşa, străină… Taman ca luna ceea de pe cer: nici nu răcoreşti, nici nu încălzeşti. Nu te supăra, Nataşka, că nu te iubesc. N-am vrut să ţi-o spun, da' se vede treaba că aşa nu-i chip să ducem casă bună. Parcă mi-i milă de tine; zilele ăstea parcă ne-au apropiat mai mult… da' în inimă nu-i nimic… E goală, uite, cum e stepa acuşi!…

Natalia privea în sus, la izlazul înalt al cerului spuzit de stele, la un văl de nori străveziu, care plutea în tăria nopţii… Tăcea. Undeva, foarte departe, în adâncul albastru, întunecat, un stol întârziat de cocori îşi irosea clopoţeii de argint ai glasurilor, ca o chemare tainică la drum.

Ierburile uscate răspândeau o adiere mâhnită, de moarte. Pe o movilă, în zare, tremura pâlpâirea de purpură a unui foc aprins de plugari…

Grigori se trezi înainte de revărsatul zorilor. Cojocul lui era acoperit cu un strat de omăt, gros de patru degete. Tristă, stepa mijea amorţită sub o mantie de nea albăstrie şi neprihănită; un iepure, care dăduse târcoale noaptea pe lângă căruţă, îşi întipărise urmele pe zăpada proaspătă.

Aşa era datina, rămasă din moşi-strămoşi dacă un cazac mergea singur, neîntovărăşit de nimeni, pe drumul care ducea spre Millerovo şi dacă se întâlnea cu o ceată de ucraineni şi nu se dădea în lături, mujicii îl snopeau în bătaie. (Cătunele lor se întindeau de la satul Nijne-Iablonovski şi până la Millerovo, cam la 75 de verste.) De aceea, cazacii se duceau la gară cu căruţele în convoaie şi, atunci când se întâlneau cu ucrainenii în stepă, nu le mai era teamă să se ia la harţă.

— Hei, hohol! La o parte! Trăieşti pe moşia căzăcească, putoare, şi nici nu catadicseşti să ne faci loc în drum?

Nici ucrainenii, care veneau cu grâul la silozurile lui Paramonov de pe malul Donului, nu scăpau mai uşor. Aici, încăierările se iscau fără nici o pricină, numai aşa, fiindcă erau „hoholi” şi fiindcă „hoholii” trebuiau bătuţi.

Timp de mai multe veacuri, o mână dibace avusese grija să arunce pe pământul căzăcesc sămânţa urii între cazaci şi ţărani; o ajutase să răsară, iar sămânţa aducea roade bogate. Sângele cazacilor se vărsa din belşug pe pământ, amestecându-se cu al celor veniţi de pe alte meleaguri – sângele ruşilor cu al ucrainenilor.

La două săptămâni după încăierarea de la moară, au venit în sat pristavul de ocol şi judecătorul de instrucţie.

Stockman fu chemat înaintea tuturor la cercetare. Judecătorul de instrucţie, un tânăr de viţă nobilă din căzăcime, îl întrebă, scotocind în geantă prin nişte hârtii:

— Unde ai domiciliat înainte de a te stabili aici?

— La Rostov.

— Pentru ce infracţiune ai făcut închisoare în 1907?

Ochii lui Stockman lunecară pe servietă, apoi pe cărarea piezişă, cu mătreaţă, din creştetul judecătorului de instrucţie.

— Pentru tulburări.

— Mda! Şi unde lucrai?

— La atelierele căilor ferate.

— Profesia dumitale?

— Lăcătuş.

— Nu eşti cumva jidov botezat?

— Nu! Mi se pare că…

— Nu mă interesează ce ţi se pare! Ai fost şi deportat?

— Da, am fost.

Judecătorul de instrucţie ridică fruntea deasupra genţii şi strânse buzele rase, acoperite cu spuzituri.

— Te sfătuiesc să părăseşti localitatea, spuse el şi apoi adăugă ca pentru sine: De altfel, o să am eu grijă de asta.

— De ce, domnule judecător?

În loc să-i răspundă, judele întrebă:

— Care a fost subiectul discuţiei dumitale cu cazacii în ziua încăierării de la moară?

— De fapt…

— Destul! Poţi pleca.

Stockman ieşi pe terasa casei lui Mohov (oamenii stăpânirii se opreau totdeauna la Serghei Platonovici, în loc să tragă la casa obştii), dădu din umeri, se întoarse şi privi încă o dată spre uşa vopsită.

Iarna nu se înstăpâni dintr-o dată. Omătul subţire se topi după pocroave; hergheliile fură mânate din nou la păscut. O săptămână suflă vânt dinspre miazăzi; vremea se îmblânzi şi pământul se dezmorţi; în stepă prinseră iarăşi viaţă ierburi verzi, întârziate.

Dezgheţul ţinu până la sfântul Mihail, când frigul se înteţi din nou. A prins iarăşi să ningă. Gerul se întări din zi în zi. Omătul se înălţase de două palme. Pe malul Donului, prin grădinile pustii, împrejmuite cu zaplazuri înecate în omăt, se aşternură pretutindeni urme încâlcite de iepuri, aidoma unor horbote lucrate de mâinile iscusite ale fetelor. Pe uliţi, nici o ţipenie.

Un fum de baligă uscată se aşternea plutind deasupra satului lângă grămezile de şperlă zvârlite la marginea drumului, se plimbau ţanţoşe ciorile care se apropiaseră de case. O pârtie de sănii străbătea satul, şerpuind cenuşiu, ca o panglică spălăcită.

Într-o zi, obştea se adună în medean; urma să se împartă tarlalele din luncă cu lăstăriş pentru tăiat. Cazacii, înfăşuraţi în cojoace şi şube, se înghesuiau în uşa cancelariei, scârţâind din pâslarii lor uriaşi. Frigul îi sili să intre înăuntru. Fruntaşii bătrâni, cu bărbi de argint, luară loc la masă, de o parte şi de cealaltă lângă ataman şi lângă pisar; cei mai tineri, cu bărbi de diferite culori şi fără bărbi, se strânseră în colţuri, vorbind cu glasuri înfundate în gulerele calde din pielcele de oaie. Pisarul aşternea pe hârtie slove mărunte, la care atamanul se uita peste umăr; încăperea rece a obştii lărmuia de murmurul glasurilor înăbuşite.

— Anul ăsta fânul e pe sponci…

— Aşa-i! Cât ai scos de pe imaş, de atâta ai parte, în stepă, nu-i decât sulfină.

— Altădată, vitele păşteau până la Crăciun.

— Mai bine o duc calmucii!…

— Cred şi eu…

— Atamanul are grumaz de lup. Nici nu poate întoarce capul.

— Uită-te la el, porcul, ce osânză a prins la fălci! Diavolul!

— Măi cumetre, da' ce-ţi veni de-ţi puseşi cojocul ăsta? Vrei să sperii iarna?

— Apoi, numai ţiganul îşi vinde şuba acum!

— Să-ţi spun eu alta cu ţiganul. Cică o dată, în Ajunul Crăciunului, au înnoptat ţiganii în stepă, şi n-aveau cu ce să se învelească. Unul pune pe dânsul un năvod şi adoarme, dară gerul îl pătrunde la măruntaie. Se trezeşte ţiganul de colo, vâră un deget printr-un ochi al năvodului1 şi strigă către mă-sa „Văleu, maică-maică, ce pui de ger i-afară!…”

— Ferească-ne domnul de gheţuş…

— Să potcovim boii; altfel nu-i chip.

— Deunăzi am tăiat o răchită albă din Lunca Dracului. E grozav de bună.

— Măi, Zahar, încheie-ţi nădragii!… Dacă-ţi degeră aia, te ia muierea la goană de acasă.

— Ia zi, Avdeici, la tine-i taurul satului?

— Nu, nu-i la mine! L-a cerut Paranka Mrâhina „Îs vădană, zice, şi are să se simtă mai bine!”… „Ţine-l! zic eu. Te pomeneşti, poate, cu vreun plod…”

— Ha-aha-ha!…

— Ho-ho-ho!…

— Cinstiţi gospodari, ce facem cu lăstărişul? Linişte, vă rog!

—… i-am zis „Dacă ţi-a face un plod, am să-ţi fiu eu cumătru”.

— Linişte! Vă rog frumos!

Sfatul începu. Atamanul, netezind cu o mână semnul diregătoriei aburit de ger, strigă numele părtaşilor. Din gură îi ieşeau aburi. Cu un deget smulgea ţurţurii de gheaţă din barbă. În fund, la uşa care se deschidea şi închidea mereu, totul se pierdea în fum, înghesuială şi smârcâituri.

— Nu puteţi hotărî tăierea pe joi! strigă din răsputeri Ivan Tomilin, căutând să acopere vocea atamanului, frecându-şi urechile roşii de frig şi aplecând capul cu şapca albastră, de artilerist.

— De ce adică, nu putem?

— Mă, tunarule, vezi să nu-ţi pice urechile!

— Lasă-l, că-i punem noi altele, de bou!

— Joi, jumătate din oamenii satului trebuie să plece la adus fânul… N-are nici o noimă!

— Ti-i duce duminică…

— Cinstiţi bătrâni!…

— Ce vrei? Ajunge!

— Să fie într-un ceas bun!

— Ha-ha-ha!

— Ho-ho-ho!

— Hă-hă-hă!

Unchiaşul Matvei Kaşulin, aplecat peste masa şubredă, striga mânios, ameninţându-l pe Tomilin cu cârja:

— Mai lasă fânul! Da! Fă ce spune obştea. Aşa ţi-i năravul, holma la cârteală! Prostănacule! Nici nu ţi-a picat caşul de la gură! Asta-i tot, măi frăţioare!…

— Da tu? Că tare deştept mai eşti! Mai cere de pomană câte un dram de minte de la megieşi! mârâi Alexei Ciungul, ridicând fruntea dinapoia rândurilor, clipind şi tremurând din obrazul sluţit de explozie.

Ciungul şi moş Kaşulin se duşmăneau de şase ani pentru un petic de arătură. Alexei îl snopea în bătaie în fiecare primăvară, cu toate că peste acest ogor, lat numai de câteva palme, puteai stupi dincolo cu ochii închişi.

— Taci, bâţâitule!

— Păcat că eşti departe! Nu te pot eu ajunge, de-aici, că ţi-aş opinti una, să-ţi curgă borşul din nas.

— Tacă-ţi fleanca, ciungule!

— Mă, ia lasă gura!

— Ieşiţi afară şi băteţi-vă în ogradă! Asta-i!

— Dă-i pace, Alexei! Nu vezi că s-a zbârlit moşul, de-i saltă căciula cazacioc în vârful capului?

— Bagă-i la başcă pe ăi cu tărăboiul!

Atamanul izbi cu pumnul; masa scârţâi din încheieturi.

— Tăcere, că acum chem străjerii!

Gălăgia se potoli până în cele din urmă rânduri.

— Joi, cum s-o crăpa de ziuă, toţi pleacă la lemne.

— Ce ziceţi, cinstiţi bătrâni?…

— Să fie într-un ceas bun!

— Să ne ajute Dumnezeu!

— Ehe, amu tinerii nu prea dau ascultare bătrânilor…

— Las c-au s-asculte! Găsim noi ac şi de cojocul lor. Alexaşca al meu, când i-am dat partea ce i se cuvenea din avere, se năpustise să mă bată şi mă apucase de piept. Dar i-am retezat-o scurt: „Am să te spun atamanului şi bătrânilor, şi au să te bată cu vergile”. Şi ce credeţi! Mi se potoleşte băiatul, cum se culcă iarba sub apă, pe câmp…

— Şi mai e ceva, cinstiţi fruntaşi! rosti atamanul cu glas mai domol şi întoarse capul; gulerul ţeapăn al uniformei se înfipse în bărbie şi-l gâtuia. A venit poruncă de la ataman, din staniţă. Sâmbăta ailantă, ricruţii să se înfăţoşeze la jurământ. Aşa că, de cu seară, toţi să fie lângă canţălaria staniţei.

Pantelei Prokofievici, cu piciorul şchiop zgârcit ca la un cocostârc, se afla lângă fereastra din colţ, alături de cuscru-său. Miron Grigorievici, cu cojocul descheiat, stătea pe prichiciul ferestrei, închidea pleoapele şi zâmbea în barba roşcată. Sprâncenele mici şi alburii i-erau acoperite de chiciură; pistruii mari şi negricioşi se învineţiseră din pricina frigului. Ceva mai la o parte, se adunaseră câţiva cazaci mai tineri, hlizindu-se şi schimbând priviri pline de înţeles; iar în mijloc, stătea Avdeici Sinilin, care era de o vârstă cu Pantelei Prokofievici, dar nu dădea semne de bătrâneţe. Purta căciulă de cazac din gardă, cu fundul albastru tăiat de o cruce din fireturi de argint; o trase pe ceafa lată, dezvelindu-şi obrajii roşii ca sfecla şi legănându-se în vârful picioarelor.

Era poreclit „Minciună”. Făcuse serviciul militar, pe vremuri, la Regimentul căzăcesc de gardă imperială „Atamanski”. Plecase cu numele său adevărat, Sinilin, şi se întorsese… „Minciună”.

Fusese cel dintâi din sat care ajunsese în Regimentul „Atamanski”; i se întâmplară numai lucruri ciudate. La început, flăcăul crescuse ca toţi oamenii; cam scrântit oleacă din copilărie, la oaste se scrântise de-a binelea. Îndată după întoarcere, chiar din prima zi, începu să povestească întâmplări uluitoare din timpul serviciului de la palat şi nemaipomenite peripeţii din Petersburg. Dintru-ntâi, năuciţi, ascultătorii îi dădură crezare; îl ascultau cu gurile căscate. Dar nu peste mult, se dovedi că Avdeici era un mincinos, cum nu mai fusese altul de când se întemeiase satul. Oamenii îi râdeau în nas când îl prindeau cu mâţa-n sac; el nici măcar nu roşea (sau, cine ştie, poate că nu se vedea nimic sub pielea lui totdeauna stacojie); nu s-ar fi lepădat de năravul gogonatelor pentru nimica în lume. La bătrâneţe, îşi pierdu şi ce brumă de minte îi mai rămăsese. Strâns cu uşa, se înfuria şi sărea la bătaie; dacă ascultătorii tăceau şi numai zâmbeau, le croia şi mai cu moţ, fără să-şi dea seama că-i luat în derâdere.

De altminteri, acasă era cazac muncitor şi de ispravă; toate le făcea cu socoteală, câteodată chiar cu viclenie. Când venea însă vorba despre serviciul militar de la Petersburg, nu rămânea unul care să nu se ţină de pântec şi să nu se tăvălească pe jos de atâta râs.

Avdeici stătea în mijlocul lor şi se bălăbănea în vârful pâslarilor scâlciaţi, privindu-şi ascultătorii şi vorbind apăsat, cu vocea de bas:

— Cazacul de azi e un bleg! Pricăjit, de nu mai dai două copeici pe el. Păleşte în unul, ş-ai să vezi cum se frânge-n două! Eu, zâmbi cu dispreţ, strivind scuipatul cu vârful pâslarului, eu am văzut în staniţa Vioşenskaia nişte ciolane de oameni! Halal! Aceia de pe vremuri zic şi eu că erau cazaci, nu nişte mâţe jigărite…

— De unde le-ai dezgropat, Avdeici? întrebă Anikuşka-spânul, dând cu cotul un ghiont vecinului.

— Mă, fârtate, nu s-ar putea să ne scuteşti de minciuni, măcar în ajun de sărbătoare?

Pantelei Prokofievici strâmbă din nas şi trase din cercelul de la ureche. Nu-l putea suferi pe palavragiu.

— Eu, măi frăţioare, n-am minţit niciodată de când îs pe lume! rosti grav Avdeici şi se uită nedumerit la Anikuşka, care se prăpădea de râs, parcă era scuturat de friguri. Am văzut oasele când îşi făcea casa cumnatu-meu… Săpând el temelia, dă de-un mormânt. Care va să zică, pe vremuri se afla un ţintirim pe malul Donului, lângă biserică…

— Şi ce fel de oase erau? întrebă morocănos Pantelei Prokofievici, pregătindu-se de plecare.

— Un braţ… uite-aşa! (Avdeici îşi desfăcu larg mâinile). Iar capul?… Zău, dacă mint! Capul – mare cât un cazan de bucătărie!

— Măi, Avdeici! Mai bine povesteşte-le băieţilor cum ai prins tâlharul acela la Petersburg, îl îndemnă Miron Grigorievici, coborând de pe prichiciul ferestrei şi încheindu-şi cojocul.

— Să vă povestesc? întrebă Avdeici, cu o îndoială sfioasă.

— Hai, povesteşte!

— Te rugăm, chiar!

— Fă-ne cinstea, Avdeici!

— Uite cum a fost! începu el, tuşind şi scoţându-şi punga cu tutun din buzunar, din care vărsă în palmă atât cât îi trebuia pentru o ţigară, şi, aruncând înapoi în pungă doi bănuţi de aramă ce se rostogoliră o dată cu mahorca, îşi privi ascultătorii cu ochii celui mai fericit om. Într-o zi, un tâlhar aristat o tulise din fortăreaţă. L-au căutat peste tot; hoţul, ia-l de unde nu-i! Toată stăpânirea nu mai ştia ce să facă. S-a dus, şi dus a fost. Pune-i sare pe coadă… În toiul nopţii, iaca vine şi mă cheamă ofiţerul de serviciu… Da-a! Mă strigă, mă supun. „Du-te, zice el, du-te în odăile majestăţii-sale imperiale… te cheamă împăratul în pirsoană”. Eu, deh, am cam băgat-o pe mânecă… Întru şi iau poziţia; iar el, ocrotitorul nostru, numai ce mă bate uşor pe umăr şi-mi zice: „Uite ce, Ivan Avdeici! A ievădat ăl mai mare răufăcător din împărăţie. Să mi te faci luntre şi punte, numai prinde-l! Fără el, să nu-mi vii!” „Am înţeles, să trăiţi, măria voastră!” Da-a! Hm!… Nu pot spune c-a fost treabă uşoară. Iau eu o troică înhămată cu caii ăi mai straşnici din grajdurile ţarului, şi pe-aici ţi-i drumul!…

Avdeici aprinse ţigara, se uită la ascultătorii cu capetele plecate, se însufleţi, şi glasul lui tună prin norul de fum care-i învăluia faţa:

— Gonesc ca vântul o zi, o noapte. Şi taman a treia zi, îl ajung lângă Moscova. Îl pun frumuşel în caleaşcă şi ia-o pe acelaşi drum îndărăt. Sosesc eu în toiul nopţii, tăvălit de glod din cap până-n picioare, şi mă duc de-a dreptul la împărat! Da' mulţi din palat, tot soiul de prinţi şi conţi, nu vor să mă lase! Îi îmbrâncesc la o parte şi trec înainte! Da! Bat în uşă „Daţi-mi voie să intru, majestate imperială!” „Cine-i acolo?”, întreabă el. „Eu îs, Ivan Avdeici Sinilin!” răspund. Aud că se iscă o mare zarvă în odaie, ţarul o strigă pe împărăteasă „Maria Feodorovna! Scoală iute şi pune samovarul! A venit Ivan Avdeici!”

O răbufneală de râsete detună până în rândurile cele mai din fund. Pisarul, care citea un anunţ despre vitele pierdute şi cele de pripas, se poticni în dreptul cuvintelor: „Piciorul stâng până la chişiţă, pintenog…” Atamanul întinse gâtul, ca un gânsac, şi privi la adunarea cutremurată de hohote.

Supărat, Avdeici îşi smulse căciula din cap şi se uită la cazaci cu încruntare şi nedumerire

— Staţi un pic, că n-am isprăvit!

— Ha-ha-ha!

— Of! Lăsaţi-mă, că mor!

— Hi-hi-hi!

— Mă, Avdeici, mare porc de câine mai eşti! Ho-ho!

— Auzişi? „Pune samovarul, a venit Avdeici!” Bată-te norocul să te bată!

Adunarea se risipi încetul cu încetul. Treptele cerdacului, acoperite de gheaţă, gemeau din greu sub paşi. Stepan Astahov şi încă un cazac, înalt şi vârtos, stăpânul unei mori de vânt, se luară la trântă pe zăpada bătută, lângă cancelarie, ca să se mai încălzească.

— Dă-l peste cap, morarul dracului! îl îndemnau pe Astahov cazacii buluciţi în jur. Scutură-l, Stiopka, să-i curgă tărâţele din el!

— Nu-l apuca de subsuori! Măi, mare deştept! se frământa bătrânul Kaşulin, sărind ca un vrăbioi, fără să simtă picătura mare şi limpede, care-i lăcrima discret, clătinată sub nasul vânăt.

Pantelei Prokofievici se întoarse de la sfat şi trecu de-a dreptul în odaia lăturalnică, unde sălăşluia cu bătrâna. Ilinişna zăcea bolnavă de câteva zile; faţa ei palidă şi umflată era obosită şi muncită de durere. Stătea culcată pe o chilotă groasă de fulgi, cu spatele rezemat pe o pernă lipită de perete. Auzind tropăitul cunoscut de paşi, întoarse capul şi se uită cu asprimea-i obişnuită la cârlionţii bărbii stufoase, care acopereau gura lui Prokofievici, şi la mustaţa udă; umflă nările, dar nu simţi decât un iz acru de blană de oaie. „Azi, n-a băut!”, gândi şi, mulţumită, puse pe pântecul umflat un ciorap cu andrelele înfipte şi cu călcâiul neisprăvit.

— Ce-i cu lemnele?

— Au hotărât pentru joi, zise Prokofievici şi-şi netezi mustaţa. Joi dimineaţa, repetă el, aşezându-se pe un sipet lângă pat. Cum îţi mai merge? Te simţi mai binişor?

Pe faţa Ilinişnei trecu o umbră dureroasă.

— Tot aşa! Mă taie junghiurile, mă dor încheieturile…

— Nu ţi-am spus, toanto, să nu intri toamna în apă? Când te ştii bolnavă, mai bine nu te bagi! izbucni Pantelei Prokofievici, făcând cu cârja câteva rotocoale largi pe duşumea. Ce? Nu-s destule muieri în casă? Fi-ţi-ar cânepa de trei ori afurisită! Ai pus-o la muiat – şi acum… Dumnezeule, doamne! Ei, ai văzut acuma?!

— Nici cânepa nu se cade să se prăpădească! Femeile nu erau acasă. Grişka – plecat cu nevasta la arat; Petro şi Daria aşijderea.

Bătrânul se aplecă spre pat şi suflă în palmele împreunate.

— Ce face Nataşka?

Ilinişna se învioră şi spuse cu o vădită nelinişte în glas:

— Ce-i cu dânsa, nu mai pricep! Deunăzi, iar a plâns. Când ies în curte, văz că cineva a uitat deschisă uşa de la hambar. Zic „Hai s-o închid”. Intru, ea era acolo; stătea pe lada cu mei. O întreb „Ce-i cu tine, ce ai, copilă? Ea răspunde „Mă doare capul, mamă!” Nu-i chip să scoţi de la ea adevărul adevărat.

— O fi bolnavă?

— Nu-i bolnavă… Am vorbit cu ea. O fi deocheată. Sau ceva, tot din pricina lui Grişka.

— Nu care cumva se dă iar ticălosul pe lângă ailaltă?

— Ce tot vorbeşti, moşnege? îşi frământă Ilinişna mâinile cu spaimă. Crezi că Stepan e prost? Nu, n-am văzut nimica…

Pantelei Prokofievici mai stătu o vreme şi apoi ieşi; Grigori era în odaia lui şi ascuţea cu o pilă cârligele undiţelor prinse cu sfoară. Natalia le ungea cu untură topită şi le înfăşura unul câte unul în cârpele de cânepă. Pantelei Prokofievici trecu şchiopătând pe lângă dânşii şi aruncă o privire iscoditoare Nataliei; un văl rumen i se topea pe obrajii palizi, ca pe o frunză de toamnă. Slăbise mult în această lună, şi în ochii ei apăruse ceva nou şi dureros. Bătrânul se opri în uşă „Iată ce-a rămas din femeie!” gândi el, privind încă o dată la capul Nataliei, cu părul lins, plecat deasupra laviţei.

Grigori şedea lângă fereastră, meşterind cu pila; un smoc de păr negru, încâlcit, îi juca pe frunte.

— Lasă-le dracului! răcni bătrânul, înroşindu-se deodată de mânie, strângând cârja şi abia stăpânindu-se să nu-l lovească.

Feciorul tresări şi se uită mirat la unchiaş.

— Voiam să le ascut capetele, tătucă!

— Lasă-le, ţi-am spus! Pregăteşte-te să mergi după lemne la pădure.

— Îndată.

— N-avem nici un orcic la sanie, şi lui îi arde de cârlige! bombăni bătrânul mai potolit, dând târcoale uşii ca un om care vrea să mai spună ceva.

Apoi ieşi şi-şi vărsă toată mânia pe Petro. Punându-şi scurta de blană, Grigori îl auzea cum ţipă prin ogradă:

— Vitele tot îs neadăpate! Ce păzeşti acilea?! Fire-ai… Cine a luat fân din claia de lângă zăplaz? N-am spus să nu vă atingeţi de claia de la margine? Blestemaţilor, daţi acu fânul cel mai bun, iar la primăvară cu ce-ai să hrăneşti boii la arătură?…

Joi, cu două ceasuri înainte de ziuă, Ilinişna o trezi pe Daria din somn.

— Scoală-te! E vremea să aţâţi focul!

Daria, numai cu cămaşa pe ea, se repezi spre cuptor; bâjbâi cutia cu chibrituri şi aprinse focul.

— Pregăteşte mâncarea mai repede! o zori Petro zbârlit, pufăind din ţigară şi tuşind.

— N-o scoală şi pe Nataşka; li-i milă! Doarme, duglişa! Ce, numai eu trebuie să mă rup în două? bombănea Daria, îmbufnată şi încă buimacă de somn.

— Du-te tu şi trezeşte-o, o îndemnă Petro.

Natalia se trezise singură. Aruncând pe umeri o caţaveică, ieşi şi porni la magazie, să aducă nişte tizic.

— Adă şi câteva surcele! îi porunci nora mai mare.

— Auzi, Daşka? Trimite-o pe Duniaşka după apă! spuse Ilinişna cu glas răguşit, abia târându-şi picioarele prin bucătărie.

În bucătărie mirosea a hamei proaspăt, a curele de harnaşament şi a trup cald. Daria alerga sprinten, tropăind din pâslari şi mutând cu zornăit oalele de tuci; sânii mici se zbăteau sub cămaşa trandafirie, cu mânecile suflecate. Măritişul n-o vestejise şi n-o uscase; era înaltă şi subţire, cu mijlocul mlădios, ca o nuia de răchită. Părea încă o fetişcană. Umerii îi jucau într-un mers legănat; când soţul răcnea la dânsa, îi răspundea zâmbind. Sub tăietura subţire şi răutăcioasă a buzelor, arăta două şiruri de dinţi deşi şi mărunţi.

— Tizicul trebuia adus de cu seara! Acuşi ar fi fost uscat, de-l puneai pe cuptor! mogorogea supărată Ilinişna.

— Am uitat, mamă! Eu sunt de vină! răspunse Daria pentru ceilalţi.

Până au pregătit mâncarea, afară se luminase. Pantelei Prokofievici îşi opări limba cu casă de mei, grăbit să isprăvească mai repede. Grigori, posomorât, mesteca încet, clefăind, mişcând ca un rumegător muşchii rotunzi ai fălcilor. Petro glumea pe socoteala Duniaşkăi, necăjind-o pe ascuns, cu ochii la taică-său, fiindcă-şi legase obrajii cu o basma, ca să-şi mai ostoiască durerea de dinţi.

În sat, tălpicele săniilor scârţâiau prin negura vânătă a dimineţii. Căruţele trase de boi se îndreptau spre Don. Grigori şi Petro ieşiră în ogradă să înhame boii; înfăşurând din mers în jurul gâtului legătoarea de lână moale, căpătată în dar de la logodnică, Grigori sorbea aerul rece şi uscat. Un corb trecu în zbor pe deasupra curţii, croncănind; prin văzduhul ferecat de ger fâlfâi foşnetul uşor al aripilor. Petro îi urmări zborul, apoi îşi rosti gândul:

— Se-ndreaptă spre miazăzi; unde-s locuri mai calde.

Secera subţire a lunii plutea încă pe cer, dincolo de un nor trandafiriu şi gingaş ca un surâs de fecioară; dintr-un hogeag se ridica fumul drept, deşirându-se ca un trup fără braţe spre craiul-nou cu tăişul ascuţit şi auriu, în înălţimile fără de hotar.

În dreptul ogrăzii lui Melehov, Donul nu îngheţase. Gheaţa verzuie, cu dungi de zăpadă, se întărise doar pe ţărm; apa curgea şi se bulbucea dedesubt, repezită din chingile sloiurilor. Dincolo de mijloc, aproape de malul stâng, unde izvoarele ţâşneau din râpi negre, se zărea un şuvoi întunecos, clocotitor şi sinistru, cu tivuri albe de zăpadă; ca nişte pete negre se mişcau şi se cufundau în adânc câteva raţe sălbatice, rămase să ierneze pe Don.

Drumul care trecea peste apă se despărţea din medeanul satului.

Pantelei Prokofievici o porni înainte, cu plăvanii săi bătrâni, fără să-şi mai aştepte feciorii. Petro şi Grigori întârziară o vreme şi ieşiră din ogradă după el. Aproape de mal îl ajunseră pe Anikuşka. Încins cu un brâu verde, în care înfipsese un topor cu coadă albă, nou-nouţă, mergea pe lângă sanie. Nevastă-sa, scundă şi bolnăvicioasă, mâna boii.

Petro îi strigă din spate:

— Hei, vecine, ţi-ai luat şi nevasta?

Anikuşka, ahtiat ca de obicei după glume, se apropie de sanie, tropotind.

— Am luat-o, cum vezi! Să mă mai încălzească o ţâră!

— N-are jăratic!… Prea-i uscată!

— Ce să-i fac? îi dau eu ovăz, dar tot degeaba.

— Postata mea-i pe alături de-a ta? întrebă Grigori, coborând din sanie.

— Cam tot pe acolo; ţi-oi spune, dacă-mi dai o ţigară!

— Ei, Anikei, Anikei, gata eşti să te repezi la pomană!

— Lucrul de furat şi de cerşit totdeauna-i mai dulce! chicoti Anikuşka, strâmbându-şi, într-un zâmbet, chipul spân de muiere.

Şi aşa, plecară împreună. Pădurea dantelată cu chiciuri de promoroacă se înveşmântase într-un alb solemn. Anikuşka mergea înainte, biciuind crengile boltite deasupra drumului; palele înţepătoare de zăpadă se rostogoleau peste femeia înfăşurată în blană.

— Lasă prostiile, diavole! ţipă ea, scuturându-şi zăpada.

— Bagă-i nasul în omăt! strigă Petro, căutând să atingă bouleanul cu biciul sub pântec, ca să-i iuţească pasul.

La cotitură, lângă Lăculeţele Babelor, se întâlniră cu Stepan Astahov. Se întorcea în sat fără sanie, mânând boii înjugaţi în proţap; păşea larg, scârţâind din pâslarii căptuşiţi cu piele. Moţul albit de chiciură spânzura ca un ciorchine de strugure de sub căciula pusă pe o ureche.

— Hei, Stiopa, ai rătăcit drumul? îl întâmpină Anikuşka, când ajunse în dreptul lui.

— L-am pierdut, lua-l-ar!… S-a izbit sania de-o buturugă când coboram şi s-a rupt o talpă. Aşa că trebuie să mă întorc înapoi! răspunse Stepan şi mai adăugă o sudalmă piperată, trecând pe lângă Petro şi uitându-se dârz, cu ochii lui limpezi şi răutăcioşi, umbriţi de genele lungi.

— Ai lăsat sania? strigă Anikuşka, întorcându-se.

Stepan făcu un semn cu mâna a lehamite, pocni din bici, întoarse boii care o porniseră peste câmp şi-l urmări lung cu privirea pe Grişka. Aproape de întâiul ochi de apă, Grigori zări sania lăsată în mijlocul drumului şi alături pe Axinia. Ea se uita de-a lungul drumului la convoiul care venea, strângând în mâna stângă poala şubei de blană.

— În lături, că te calc! Hei, n-auzi, fă, nevastă care păcat că nu eşti a mea? răcni Anikuşka.

Axinia zâmbi, se dădu în lături şi se aşeză pe sania înclinată, cu o talpă lipsă.

— Văz c-ai nevasta lângă tine.

— S-a înfipt în mine ca un scai sub coada porcului! De nu era, te-aş fi luat cu mine.

— Mulţumesc!

Când ajunse în dreptul ei, Petro se uită pe furiş la Grigori, care venea din urmă. Mergea zâmbind cu nelinişte; din toate mişcările lui se vădea că aşteaptă ceva, într-o mare tulburare.

— Să trăieşti, vecină! Toate bune?… îi dădu bineţe Petro, ducând o mănuşă la căciulă.

— Mulţumim domnului!

— Ce, s-a rupt sania în drum?

— Da, s-a fărâmat! răspunse Axinia cu glas tărăgănat, fără să se uite la Petro; apoi se sculă şi se întoarse către Grigori, care se apropia.

— Grigori Panteleevici; trebuie să-ţi spun ceva…

Grigori se alătură de dânsa, zicându-i lui Petro:

— Ai grijă şi de boii mei.

— Da, da… Bine! făcu Petro, cu un rânjet murdar, trăgând în gură un capăt din mustaţa amară de atâta fumat.

Cei doi stăteau faţă în faţă şi tăceau. Axinia arunca priviri îngrijorate în toate părţile, întorcând ochii negri şi umezi spre Grigori. Un simţământ de ruşine şi de fericire îi pâlpâia în obraji şi-i usca buzele. Răsufla scurt, năvalnic, gâfâind.

Sania lui Anikuşka şi sania lui Petro se mistuiseră după un crâng de stejari roşcaţi. Grigori se uită ţintă în ochii ei şi văzu cum i se aprinde o flacără deznădăjduită şi sfruntată.

— Fă cum vrei, Grişa, da' nu mai pot trăi fără tine! spuse ea cu tărie şi strânse buzele, aşteptând răspunsul bărbatului.

Grigori tăcea. Liniştea ferecase pădurea într-un cerc de fier. Urechile-i ţiuiau în pustiul sticlos. Drumul, bătut de tălpicile săniilor, sclipea; cerul era ca o zdreanţă cenuşie; pădurea – mută şi amorţită de somn. Deodată, lângă el, un croncănit răguşit de corb îl dezmetici din toropeală, înălţă fruntea şi zări pasărea neagră, cu penele lucii şi cu picioarele strânse într-un zbor tăcut, bătând din aripi, ca un semn de rămas bun.

Grigori vorbi, mirat şi el de ceea ce-i rosteau buzele:

— Are să fie cald. Zboară spre ţinuturile calde…

Tresări, hohoti înăbuşit. În ochii săi plecaţi scăpără o privire lacomă, tâlhărească, şi, cu o mişcare scurtă, o trase pe Axinia la pieptul lui.

Seara, la Stockman, în casa Lukeşkăi, vădana cu ochii şaşii, se adunau tot soiul de oameni. Venea Hristonea, de la moară venea Valet, cu o haină soioasă, zvârlită pe umeri, hâtrul Davâdka, rămas de trei luni fără slujbă, precum şi mecanicul Ivan Alexeevici Kotlearov; câteodată venea şi cizmarul Filka, iar Mişka Koşevoi, un cazac tinerel care nu făcuse încă armata, era nelipsit.

La început, jucau popa-prostul. Apoi, într-o seară, Stockman scoase la iveală, pe furiş, o carte de Nekrasov. Începură a citi cu glas tare câteva stihuri, şi cartea le plăcu. Urmă apoi lectura poeziilor lui Nikitin; cu puţin înainte de Crăciun, Stockman aduse un caiet murdar şi zdrenţuit, fără scoarţe, pregătindu-se să citească din el. Koşevoi, care terminase pe vremuri şcoala parohială şi citea el de obicei altora, privi cu scârbire la caietul soios.

— E numai bun să faci tăiţei din el! Aşa-i de gras!

Hristonea râse gălăgios; un zâmbet sclipitor răsări pe faţa lui Davâdka; Stockman aşteptă să-nceteze hohotele de râs şi zise:

— Citeşte, Mişa! Scrie despre cazaci; sunt lucruri interesante.

Koşevoi se aplecă deasupra mesei, cu un moţ de păr auriu fluturând pe frunte, şi citi răspicat:

— Scurtă istorie a cazacilor de la Don.

Clipi din ochi, privindu-i pe cei din jur cu un aer întrebător.

— Citeşte, ceru Ivan Alexeevici.

Citiră astfel trei seri de-a rândul. Citiră despre Pugaciov, despre o viaţă liberă; despre Stenka Razin şi Kondrati Bulavin. Ajunseră şi la timpuri mai dincoace. Autorul necunoscut, vorbind pe înţelesul tuturor şi cu mult duh, îşi bătea joc de viaţa calică a cazacilor, de rânduieli şi de stăpânire, de puterea ţarului şi chiar de cazacii care se vânduseră împăraţilor, prefăcându-se în nişe preascârbavnici gealaţi. Fură adânc tulburaţi. Şi se porni o aprinsă gâlceavă. Hristonea vorbea cu glasu-i gros, cu capul sprijinit de grinda tavanului. Stockman era lângă uşă şi fuma în tăcere o ţigară vârâtă în ţigareta lui de os, împodobită cu inele; numai ochii îi râdeau.

— Aşa-i! Că bine zice! tună Hristonea.

— Parcă noi suntem de vină? Alţii i-au adus pe cazaci în halul de nemernicie în care sunt! spuse Koşevoi, desfăcând nedumerit braţele şi încruntând ochii negri şi obrazul cu trăsături chipeşe.

Era un flăcău vânjos, cu şoldurile mari şi lat în umeri; de aceea, părea că are o temelie pătrată. Pe acest corp de fier se lega un grumaz zdravăn, rumen-cărămiziu, care contrasta ciudat cu capul mic, frumos, cu trăsături feminine, cu o piele neted întinsă pe obraji, cu o gură mică şi îndârjită, cu ochi negri sub claia de păr auriu şi creţ. Mecanicul Ivan Alexeevici, un cazac înalt şi osos, se împotrivea cu îndârjire. Era îmbibat de datinile căzăceşti, care crescuseră o dată cu celulele trupului sau ciolănos. Lua apărarea cazacilor, stropşindu-l pe Hristonea şi fulgerându-l cu ochii săi bulbucaţi şi rotunzi.

— Ţopârlan ai ajuns, Hristonea! Geaba mai tăgăduieşti! O picătură de sânge căzăcesc într-o căldare dintr-ăla de mujic. Te-a făcut mă-ta cu un vânzător de ouă din Voronej…

— Tontălăule! Of, că tont mai eşti! tună Hristonea. Eu îs pentru adevăr…

— Deh, eu la oaste n-am slujit într-un regiment de gardă! răspunse răutăcios Ivan Alexeevici. Acolo, la „Atamanski”, s-adună proştii împărăţiei: tot unul şi unul…

— Las că şi-n ălelalte regimente îs destui tari de cap, de-ai putea să spargi cu ei buturugile!

— Tacă-ţi fleanca, ţopârlane!

— Şi ce, adicătelea? Ţăranii nu-s oameni?

— Apăi d-aia le zice ţopârlani, că-s făcuţi din curmei de tei şi cusuţi cu bozii.

— Eu, măi fârtate, pe când eram oştean la Petersburg, începu Hristonea, am văzut fel de fel de oameni. Să vezi ce mi s-a întâmplat! urmă el. Eram, care va să zică, de gardă la palatul împărătesc, în odăi şi pe afară. Ăi de-afară veneau călări de-a lungul zidului, doi câte doi; o patrulă-n dreapta, alta-n stânga. Când se întâlneau, întrebau: „Linişte şi pace? Nici o răzvrătire?” „Nu! Nimic!” Apoi se despărţeau din nou, şi să te ferească sfântul să încerci să te opreşti locului şi să tăifăsuieşti. Cazacii pentru patrule, ca şi santinelele de la uşi, erau în aşa chip aleşi ca să semene: ori oacheşi amândoi, ori bălani amândoi. Şi nu numai părul aşijderea, da trebuiau să fie aidoma şi la chip, ca gemenii. Din pricina ăstor marafeturi, într-o zi bărbierul mi-a văpsit barba. Se nimerise să fiu santinelă împreună cu Nikifor Meşcereakov – un cazac din staniţa Tepikinskaia. Al naibii, ş-avea părul roşu, cum n-aţi văzut de când sunteţi. Păr de jăratic, nu alta! Au căutat în toate sotniile, dar n-au găsit un altul ca el. Atunci Barkin, sotnicul nostru, îmi porunceşte „Du-te, zice, la bărbier, să-ţi văpsească numaidecât barba şi mustaţa”. M-am dus şi mi le-a văpsit. Când mă uit în oglindă, să-mi sară inima din piept: ardeam! Eram numai flăcări! Apuc barba cu degetele. Parcă mă frigea, zău aşa! Aţi mai văzut una ca asta?

— Ce tot baţi apa-n piuă? îi tăie vorba Ivan Alexeevici. Despre ce spuneai adineauri?

— Vorbeam şi eu aşa, de oameni, care va să zică.

— Atunci dă-i drumul. Cine dracu are nevoie de barba ta?

— Şi precum vă spusei, într-o zi mi-a venit rândul să mă duc în patrulă călare. Mergeam cu un leat; deodată, după un colţ, ne pomenim cu o gloată de studenţi. Când ne văd, şi purced a răcni „Huo-o-o!” Şi apoi iar: „Huo-o!” Nici măcar n-am avut timp să ne pregătim; ne-au împresurat. „Ce vă plimbaţi pe-aici, cazacilor?” Zic: „Patrulăm! Nu pune mâna pe dârlogi!” Şi dau să scot sabia. Iar el de colo „Crede-mă, cazacule, că şi eu îs cazac din staniţa Kamenskaia şi învăţ acilea la nivirsi… niversitate”… sau cum naiba-i zice… Pornim înainte, da unul cu nasul lung scoate zece ruble din portăfel şi zice „Luaţi, cazacilor, şi cinstiţi întru pomenirea sufletului lui taică-meu, Dumnezeu să-l ierte!” Ne dă el zece ruble şi scoate din geantă un părtret „Ăsta-i chipul tatii, zice. Păstraţi-l ca amintire!” L-am luat; deh, ne era ruşine să nu-l luăm. Studenţii îşi văd de drum şi strigă din nou „Hu-o-o!” Apoi, o pornim noi către Pirşpectiva Nevski. În clipa aceea, sotnicul iese cu un ploton de cazaci pe poarta din dos a palatului şi vine de zor spre noi: „Ce-a fost aici?” Zic: „Ne-au înconjurat studenţii şi au intrat în vorbă cu noi! După regulament, am vrut să-i lovim cu săbiile, da ne-au lăsat în pace şi ne-am văzut de drum.” Ne-au schimbat. Îi spunem vagmistrului: „Uite, Lukici! Ne-am învârtit de zece ruble şi trebuie să le bem întru odihna sufletului ăstui moşneag.” Şi-i arătăm părtretul. Seara, vagmistrul a adus votcă, şi două zile am băut. Apoi, numai ce iese la iveală tragerea pe sfoară. Ticălosul cela de student cu nasul lung, în locul pozei lui tată-său, ne dăduse părtretul ălui mai mare zavergiu al seminţiei nemţeşti. Eu n-am bănuit nimic; l-am atârnat ca amintire pe perete, deasupra patului; am văzut c-avea barbă albă, era om aşezat; părea negustor. Da când îl zăreşte sotnicul, întreabă cu spume la gură: „Mă maica mă-ti, de unde ai părtretul ăsta?” „Uite, aşa şi aşa”, spun eu. Şi numai ce prinde dumnealui să tragă la sudălmi şi mă cârpeşte peste gură o dată, de două ori… „Da ştii, bă, răcneşte, că ăsta-i atamanul lor, Karla?!” Vezi că i-am uitat numele. Stai, cum naiba îi zice?…

— Karl Marx? întrebă Stockman surâzând.

— Aşa! Taman Karla Marx! se însufleţi Hristonea. Da ştiu că ne-a băgat în belea, mama lui! La noi, la corpul de gardă, venea câteodată şi ţareviciul Alexei, cu dascălii lui… De l-ar fi văzut şi dânşii, ce s-ar mai fi întâmplat, doamne, doamne!

— Şi încă îi mai lauzi pe ţopârlani! Ai văzut cum te-au potcovit? râdea batjocoritor Ivan Alexeevici.

— Vorba-i: am băut de zece ruble? Le-am băut pentru Karla, pentru bărbos; da le-am băut!

— Face să bei pentru el! zâmbi Stockman, jucându-se cu inelele ţigaretei îngălbenite de fum.

— A făcut vreo faptă bună? întrebă Koşevoi.

— Am să vă spun altă dată ce-a făcut. Acum e târziu, răspunse Stockman şi lovi cu plesnet în palmă ţigareta, din care sări chiştocul stins.

După multă bălăbăneală şi după o chibzuită alegere, se alcătui un sâmbure de zece cazaci, în casa dărăpănată a Lukeşkăi, cea cu ochii saşii. Stockman era sufletul grupului şi mergea cu încăpăţânare spre o ţintă ştiută numai de el. Cum rod carii lemnul, aşa rodea el prejudecăţile şi deprinderile înapoiate, sădind scârbă şi ură împotriva orânduirii. La început, se lovi de un zid de neîncredere, rece şi tare ca oţelul. Dar nu se lăsă, ci continuă să roadă… A ştiut să încuibeze în inimi viermele nemulţumirilor.

Pe malul stâng al apei, nisipos şi lin, se întinde Vioşenskaia, cea mai veche dintre staniţele de pe Donul de sus, strămutată odinioară pe locul de unde a fost ştearsă de pe faţa pământului Cigonaţkaia, sub domnia lui Petru I. I se schimbase până şi numele; acum se cheamă Vioşenskaia. Pe vremuri a fost însemnat popas de trecere pe marea cale a apelor dintre Voronej şi Azov.

În dreptul, staniţei, Donul face o cotitură ca un arc tătăresc, se abate apoi scurt la dreapta; iar lângă satul Bazki, din nou curge întins şi măreţ, ducându-şi apele cu luciri verzui şi albăstrii de-a lungul albelor creste de cretă de pe celălalt ţărm. Satele se înşiruie mai dese pe malul drept şi mai răzleţe pe cel stâng, până la albastrul Mării de Azov.

Dincolo, în dreptul staniţei Ust-Hopiorskaia, primeşte apele Hopiorului, iar în dreptul staniţei Ust-Medvediţa, apele Medvediţei şi curge apoi, bogat în apă, printre sate şi staniţe pline de verdeaţă şi flori.

Vioşenskaia e împresurată din toate părţile de nisipuri galbene. E o staniţă plicticoasă, pleşuvă, fără livezi, în piaţă, o veche catedrală, înnegrită de vremi; şase uliţi străbat aşezarea paralel cu Donul. Acolo unde fluviul face o cotitură şi se îndepărtează spre Bazki, se întinde un lac larg cât Donul, când apele sunt mai scăzute, împrejmuit de o luncă de plopi. Staniţa sfârşeşte unde se termină şi lacul. Pe un medean îngust, năpădit de buruieni ţepoase, gălbii, se înalţă şi o a doua biserică, cu turle verzi, cu acoperişul de asemenea verde, ca verdele plopilor crescuţi de-a valma pe celălalt mal al lacului. Către miazănoapte, se întinde un şes galben şi nisipos, cu plantaţii de pini plăpânzi, cu iazuri de apă stătută, de culoarea trandafirului, din pricina pământului lutos şi roşu. Pe fâşiile de nisip jilav şi pe toate olaturile de prunduri se zăresc satele pierdute, ca nişte ostroave cu livezi şi cu lunci de răchită, ţepoase şi ruginii.

Într-o duminică de decembrie, ca la vreo cinci sute de cazaci tineri din staniţă se strânseseră în piaţa de lângă biserica veche. Liturghia era pe sfârşite; clopotele sunau pentru „Cuvine-se cu adevărat”. Uriadnicul-major, un cazac falnic şi în vârstă, cu mai multe galoane pe mânecă, fiindcă se reangajase de câteva ori, comandă „adunarea”. Mulţimea lărmuitoare se revărsă şi se aşeză pe două rânduri lungi şi cam cotite; uriadnicii alergau de-a lungul, aliniind rândurile frânte.

— Dublaţi… răcni uriadnicul şi, cu un gest nelămurit, termină… şirurile!

Atamanul staniţei, îmbrăcat reglementar, cu o manta ofiţerească nou-nouţă, se ivi în piaţă, zornăind din pinteni, urmat de comisarul militar.

Grigori Melehov stătea alături de Mitka Korşunov, vorbind amândoi în şoaptă.

— Mă strânge cizma! Nu mai pot răbda…

— Nu-i nimic! rabdă, flăcăule, că-ţi trece până la însurătoare!

— Au să ne pornească îndată.

Ca pentru a întări cele spuse, uriadnicul se dădu câţiva paşi înapoi şi se răsuci pe călcâie.

— La dreap-ta!

Cinci sute de perechi de cizme făcură: „Grââşt! grââşt!”

— Ocolire la stânga – marş!

Coloana intră pe portiţa deschisă a ogrăzii, tinerii cazaci se descoperiră din mers şi biserica se umplu până la boltă de vuietul paşilor.

Grigori stătea, fără să ia aminte la jurământul citit de preot. Se uita la faţa lui Mitka; acesta se strâmba de durere, tot lăsându-se de pe un picior pe altul, chinuit de strânsoarea cizmei. Braţul înălţat al lui Grigori amorţea; gânduri răzleţe i se învolburau în minte, horind bezmetic. Apropiindu-se să sărute crucea şi atingând cu buzele argintul îmbăiat de udeala atâtor guri, se gândi la nevastă-sa şi la Axinia. Amintirea ţâşni ca un fulger în zigzag şi-i străbătu gândurile: pădurea… trunchiurile copacilor ruginii, înveliţi în odăjdiile bogate, albe, ca de argint ale ninsorii; lucirea adâncă şi umedă din ochii negri ai Axiniei, sub broboada de lână…

Ieşiră în piaţă. Se încolonară din nou. Uriadnicul îşi suflă nasul, îşi şterse pe furiş degetele de căptuşeala uniformei şi începu cuvântarea:

— De azi nu mai sunteţi copii; sunteţi cazaci! Aţi depus jurământul, şi fiecare trebuie să ştie, ce şi cum… Acuma, când aţi crescut şi sunteţi cazaci în toată puterea, trebuie să vă păstraţi cinstea, să daţi ascultare părinţilor, celorlanţi şi aşa mai departe… Aţi fost copii, aţi făcut prostii, aţi jucat popici pe uliţă; acuma, trebuie să vă gândiţi la slujba care vine. După un an mergeţi la oaste, aici uriadnicul îşi suflă din nou nasul, aruncă jos ce-i ţâşnise în palmă şi, înfigându-şi degetele într-o mănuşă frumoasă, de lână de iepure, încheie: „iar părinţii trebuie să se gândească la echipamentul vostru, să vă cumpere câte un cal de călărie şi toate cele… Iar acuma, băieţi, duceţi-vă pe la căşile voastre cu Dumnezeu!”

Grigori şi Mitka, lângă punte, aşteptară pe ceilalţi camarazi din Tatarski; au pornit apoi împreună spre casă, pe malul Donului. Deasupra satului Bazki, se risipea un văl de fum. Dangătul clopotului abia se auzea; Mitka venea în urmă, şchiopătând, sprijinit într-o bâtă noduroasă, smulsă dintr-un gard.

— Descalţă-te! îl povăţui unul din flăcăi.

— Are să-mi degere piciorul, şovăi Mitka, rămânând mai la urmă.

— Mergi şi tu în ciorapi.

Mitka se aşeză pe zăpadă, îşi trase anevoie cizma din picior, apoi porni înainte, desculţ şi şchiopătând. Pe drum, în zăpada care scârţâia, se întipărea urma groasă a ciorapului de lână.

— Pe unde o luăm? întrebă Alexei Beşneak, un flăcău scund şi îndesat.

— Pe malul Donului! răspunse Grigori pentru ceilalţi.

Mergeau vorbind şi îmbrâncindu-se în zăpadă; din când în când, tăbărau pe vreun flăcău, îl trânteau într-un troian de nea şi săreau peste el grămadă.

Între satul Bazki şi satul Gromovski, Mitka fu cel dintâi care zări un lup trecând Donul.

— Hei, uite lupul, băieţi! Uiiiuuu!… Na-na-na!

— A-hu! A-hu! A-hu!…

— Huo!…

Lupul alergă molatic câţiva stânjeni, se opri aproape de celălalt ţărm şi se întoarse cu tot trupul ţeapăn.

— Şo pe el!

— Ha-a!

— Tii, diavole!…

— Se zgâieşte la tine, Mitka. Se minunează cum de mergi în colţuni!

— Stă de-a coasta; nu-l lasă grumazul.

— Nu poate întoarce capul.

— Iacătă-l că se duce!

Cenuşie, cioplită în granit, fiara stătea cu coada întinsă ca un băţ. Apoi sări sprintenă într-o parte şi se afundă în sălciile care străjuiau ţărmul.

Amurgul se lăsase când au ajuns în Tatarski. Grigori trecu pe gheaţă până în uliţa lor şi urcă spre poartă. Sania era în curte; vrăbiile ciripeau pe o grămadă de vreascuri aruncate lângă gard. Mirosea a vatră, a funingine arsă, a ţarc de vite.

Urcând treptele, Grigori se uită pe geam.

Lampa atârnată în perete împrăştia în bucătărie o lumină gălbuie. Petro stătea cu spatele întors în dreptul ferestrei. Grigori îşi scutură cu mătura zăpada de pe cizme şi intră învăluit într-un nor de aburi.

— Iată-mă! Bună seara!

— Da iute ai venit! Trebuie să fii bocnă!… răspunse pripit Petro.

Pantelei Prokofievici era aşezat cu coatele pe genunchi şi cu capul plecat. Daria învârtea cu piciorul roata de tors care sfârâia. Natalia, lângă masă, stătea cu spatele la Grigori, fără să se întoarcă. Grigori aruncă o privire grăbită de jur împrejur şi îşi opri ochii asupra lui Petro. După faţa neliniştită a lui frăţâne-său, înţelese că se întâmplase ceva.

— Ai depus jurământul?

— Da.

Grigori se dezbrăcă încet, căutând să câştige timp şi scormonind repede în cuget toate întâmplările cu putinţă să fie pricina acestei tăceri şi a răcelii cu care l-au primit cei ai casei.

Ilinişna intră, şi pe chipul ei era întipărită o vădită tulburare.

„Natalia!”, îi trecu prin cap lui Grigori, aşezându-se pe laviţă, alături de unchiaş.

— Dă-i ceva să mănânce! se adresă bătrâna Dariei, arătând cu ochiul spre Grigori.

Daria opri cântecul vârtelniţei şi se îndreptă spre cuptor, săltând uşor umerii şi mlădiindu-şi trupul sprinten, ca de fecioară. Tăcerea se lăsă din nou în bucătărie; jos, lângă prichici, sforăind, se încălzeau o capră şi un ied, atunci fătat.

Grigori, înghiţind îmbucăturile, se uita din când în când la Natalia; dar nu-i vedea obrazul. Stătea cu spatele la el, cu capul aplecat deasupra andrelelor. Pantelei Prokofievici fu cel dintâi care nu mai putu răbda această apăsare. Tuşi în silă, răguşit, şi vorbi:

— Natalia are de gând să ne părăsească…

Grigori culese în tăcere fărâmiturile cu o coajă de pâine.

— Care-o fi pricina? întrebă taică-său.

Buza de jos îi tremura; primul semn al izbucnirilor de furie.

— Nu ştiu! răspunse Grigori, încreţind ochii; dădu strachina la o parte şi se sculă, făcându-şi cruce.

— Da eu ştiu! rosti bătrânul, ridicând glasul.

— Nu te mai zborşi, omule! puse cuvânt de blândeţe Ilinişna.

— Las că ştiu de ce!

— În treaba asta, zarva nu-şi are rostul! zise Petro, urnindu-se de la fereastră spre mijlocul încăperii. Lucrurile se pot rândui numai prin bună înţelegere; dacă vrea, rămână! Dacă nu vrea, ducă-se cu Dumnezeu!

— Eu n-o judec. E o mare ruşine pentru noi, şi-i păcat în faţa lui Dumnezeu, da n-o judec! Nu-i ea de vină, ci ăst pui de lele! se răsti Pantelei Prokofievici, arătând spre Grigori, care se rezemase de cuptor.

— Cu ce-s eu vinovat?

— Nu ştii nimic? N-ai păcătuit cu nimic, putoare?!

— Nu ştiu!…

Pantelei Prokofievici icni din loc, răsturnând laviţa şi venind în faţa lui Grigori. Natalia scăpă ciorapul; andreaua se izbi de podea şi zăngăni. La auzul sunetului, un motănel sări de pe cuptor şi, cu capul întors, cu lăbuţa încovoiată, împinse ghemul şi-l rostogoli spre ladă.

— Uite ce am să-ţi spun! începu bătrânul cu glas stăpânit şi răspicat. Dacă nu vrei să trăieşti cu Nataşka, pleacă din casa mea, unde îi vedea cu ochii! Am zis! Du-te încotro te-or duce ochii! repetă ca de obicei, cu glasul deodată potolit, întorcându-se şi ridicând laviţa răsturnată.

Duniaşka, de pe pat, îşi holbă ochii rotunzi şi spăimântaţi.

— Am să-ţi spun şi eu ceva, tată, şi rogu-te să nu-ţi fie cu supărare! rosti Grigori cu voce tremurătoare, înăbuşită. Nu m-am însurat eu; matale m-ai însurat. Eu n-am să alerg după Natalia. Dacă vrea, n-are decât să plece la tată-său!

— Atunci, cară-te d-acilea!

— Aşa voi face.

— Cară-te la mama dracului!

— Mă car, mă car. Nu te pripi! Şi Grigori apucă de mânecă haina aruncată pe pat; umflă nările, tremurând şi clocotind de mânie, ca şi bătrânul.

În acea clipă, o uimitoare asemănare se adânci între dânşii; în vinele lor curgea acelaşi sânge, amestecat cu sânge turcesc.

— Unde ai să te duci? gemu Ilinişna, apucându-l pe Grigori de braţ.

Dar el o îmbrânci cu putere şi luă din fugă căciula, care căzuse de pe pat.

— Lasă-l să plece, câine parşiv! Blestemat să fie! Hai, cară-te, cară-te! tună bătrânul şi trânti uşa de perete.

Grigori ţâşni în tindă; ultimul glas pe care-l auzi în casa părintească fu glasul Nataliei, care izbucnise în plâns.

O noapte friguroasă se lăsase peste sat. De sus, din beznă, cădeau fulgi de zăpadă sticloşi şi ascuţiţi, gheaţa crăpa pe Don, vuind ca un bubuit de tun. Grigori ieşi pe poartă, gâfâind. În celălalt capăt al satului, câinii lătrau întărâtaţi. Lumini galbene fumegau în bezna nopţii.

Grigori păşea pe uliţă fără nici o ţintă. La geamurile de la casa lui Stepan, lucea întunericul.

— Gri-şa! răsună din urmă glasul deznădăjduit, rugător al Nataliei.

„Ia mai dă-mi pace cu dragostea ta, mălăiaţo!”, gândi Grigori, scrâşnind din dinţi şi iuţind paşii.

— Grişa! Întoarce-te!…

Grigori coti cu paşi împleticiţi pe cea dintâi ulicioară şi auzi pentru ultima dată strigătul dureros, înăbuşit, departe:

— Grişenka, dragul meu!

Grigori trecu repede medeanul, se opri la o răscruce de drum şi cercetă în minte numele flăcăilor prieteni, la care ar fi putut să mâie peste noapte.

Se opri la numele lui Mihail Koşevoi. Casa se afla la capătul satului, sub deal; Mihail, maică-sa, o soră nemăritată şi doi frăţiori alcătuiau toată familia. Grigori intră în ogradă şi bătu în ferestruica sălaşului.

— Cine-i acolo?

— Mihail e acasă?

— Acasă. Dar cine-i acolo?

— Eu îs, Grigori Melehov.

După o clipă, Mihail, trezit din somnul cel dintâi şi cel mai dulce, îi deschise uşa.

— Tu eşti, Grişa?

— Eu.

— Ce vrei în puterea nopţii?

— Lasă-mă să intru şi ţi-oi spune.

În tindă, Grigori îl prinse pe Mihail de braţ; înciudat că nu găseşte cuvintele de trebuinţă, rosti în şoaptă:

— Aş vrea să dorm în noaptea asta la tine! M-am certat cu ai mei… Cum e la tine? Ai loc? Mă culc oriunde…

— Găsim noi loc. Intră! Da de ce v-aţi certat?

— Mai dă-o-ncolo! Lasă, frate, ţi-oi spune mai târziu… Unde-i p-acilea uşa? Nu văd nimic.

I-au aşternut un culcuş pe laviţă. Grigori se lungi şi se înveli cu cojocul peste cap, ca să nu audă cum vorbeşte în şoaptă mama lui Mihail, care dormea în acelaşi pat cu fiică-sa.

„Ce-o fi acum acasă? Are să plece Nataşka? De-acu viaţa mi s-o rândui într-alt chip. Unde să mă duc?”, se întrebă el. Şi un gând îi răspunse îndată „Mâine o chem pe Axinia, să plecăm împreună în Kuban, departe de-aici, departe, cât mai departe”…

Pe dinaintea ochilor lui Grigori, închişi, treceau coamele stepei, satele, staniţe necunoscute, pe care nu le văzuse niciodată, străine de inima sa. Dar dincolo de acest val de coline, la capătul acestui drum fumuriu, înflorea o ţară albastră şi primitoare ca-n poveşti şi, peste toate, plutea dragostea Axiniei, ca o floare tomnatică înfruntând vremea.

Adormi cam îngrijorat de viaţa necunoscută care îl aştepta. Înainte de a aţipi, mai încercă din răsputeri să-şi aducă aminte de faptele care-i apăsau sufletul şi nu se lăsau desluşite. Gândurile se răsfirau senine şi potolite, ca o barcă lăsată în voia şuvoiului, şi pe urmă, deodată, se izbeau de ceva tare, ca de un banc de nisip. Nu se simţea în largul său, era scârbit, se zvârcolea cu mintea rătăcită, căznindu-se să-şi lămurească: „Ce este? Care-i piedica ce-mi stă în cale?”

Dimineaţa, când se trezi, îşi aminti într-o fulgerare: „Oştirea! Unde să plec cu Axiutka? În primăvară trebuie să fiu la tabără; iar la toamnă, mă duc la militărie! Asta-i piedica!”

După mâncare, îl chemă pe Mihail în tindă.

— Mişa, du-te la Astahovi şi spune-i Axiniei să vină când s-o înnopta la moara de vânt.

— Da'… Stepan? se fâstâci Mihail.

— Scorneşte şi tu ceva, ca să-ţi faci drum la dânşii…

— Bine, mă duc.

— Du-te. Spune-i să vină negreşit…

— Fii pe pace…

Seara, Grigori aştepta lângă moara de vânt şi fuma cu ţigara ascunsă în mânecă. În spatele morii, vântul şuiera, poticnindu-se între tulpinile uscate de porumb. Pânza ruptă se lovea la fiecare suflare de aripile înţepenite ale morii. Lui Grigori i se părea că o pasăre mare i se roteşte deasupra capului, bate din aripi şi nu-şi poate lua zborul. Axinia nu mai venea. La apus, zarea se înfăşură într-un văl de purpură viorie; dinspre răsărit, vântul sufla încă mai vajnic; întunericul cobora repede, lăsând în urmă luna, care se aninase de sălcii. Un cer ruginiu, pătat cu albastru, se lăsase nepăsător deasupra morii. Din sat străbăteau cele din urmă vuiete ale vâltorii de peste zi.

Grigori fumă trei ţigări una după alta; îngropă ultimul chiştoc în zăpada chirfosită de picioare şi se uită împrejur cu mânie şi durere. Urmele paşilor săi din sat şi până la moară erau negre ca păcura. Nu se vedea nimeni venind dinspre Tatarski. Grigori se sculă; se întinse, şi umerii îi trosniră. O luă apoi spre lumina primitoare care mijea la ferestruica de la izba lui Mihail. Cum se apropia de ogradă fluierând alene, se pomeni faţă-n faţă cu Axinia. Se vedea că venise în grabă, dacă nu cumva chiar alergase; gâfâia. Din gura-i fragedă şi rece ieşea ca o adiere aromată de fân proaspăt, abia simţită, adusă de departe, din fâneţele verii.

— Mi-am pierdut răbdarea tot aşteptându-te! Credeam că nu mai vii.

— Abia am putut scăpa de Stepan.

— M-ai lăsat să deger. Ah, muiere afurisită!

— Las că-s eu fierbinte. Te încălzesc acuşi!

Desfăcu blana ei şi se lipi de Grigori, cum se înlănţuie hameiul în jurul stejarului.

— De ce m-ai chemat?

— Stai oleacă; ia-ţi mâinile! Pot trece oameni pe-aici. Au să ne vadă.

— Te-ai sfădit cu ai tăi?

— Am plecat. De ieri stau la Mişka. Am ajuns ca un câine de pripas…

— Şi acum, ce vrei să faci?

Axinia desfăcu braţele, care-l strângeau pe Grigori, şi, tremurând, îşi încheie pulpanele blănii.

— Hai, Grişa, lângă zaplaz. De ce-am sta în mijlocul drumului?

Păşiră alături din cale. Grigori curăţi zăpada şi se rezemă cu spatele de zaplazul îngheţat, care trosni.

— Nu ştii cumva dacă Natalia a plecat acasă?

— Nu ştiu. Se vede c-o pleca. La ce să mai rămână?

Grigori vârî braţul îngheţat al Axiniei în mâneca straiului său. Strângând cu degetele mâna ei îngustă, întrebă:

— Şi acuşi, ce-o să facem?

— Nu ştiu, dragul meu! Am să fac cum ai să spui tu.

— Ai să-l laşi pe Stepan?

— Fără un singur oftat! Dacă vrei, acum îl las.

— Ne-om tocmi undeva împreună şi-om trăi…

— Merg să rânesc la vite, Grişa. Numai să fiu cu tine!

Au rămas câteva clipe, încălzindu-se unul pe altul. Grigori nu se îndura să plece; întorcea capul împotriva vântului, închidea ochii, nările îi tremurau. Axinia, cu faţa culcată la subsuoara lui, sorbea cu nesaţ mirosul ameţitor al trupului pe care îl cunoştea – şi pe buzele lacome tremura, într-ascuns de văzul lui Grigori, un surâs slobod de fericire împlinită.

— Mâine mă duc la Mohov. Poate m-oi tocmi la el, zise Grigori, apucând ceva mai sus mâna Axiniei, caldă şi cu degetele asudate.

Axinia nu răspunse. Nici nu ridică fruntea. Surâsul vioi de adineauri îi lunecă de pe buze, ca furat de vânt; teama şi neliniştea i se cuibăriseră ca o sălbăticiune fugărită în ochii săi larg deschişi. „Să-i spun ori să nu-i spun?”, se gândi ea, aducându-şi aminte că-i însărcinată. „Da, trebuie să-i spun!” hotărî, dar tresări deodată de teamă şi goni gândul înspăimântător. Cu instinctul de femeie, ghici că nu-i clipa să-i vorbească acum; îşi dădu seama că poate să-l piardă pentru vecie. Şi, păstrând îndoiala: care din doi era tatăl copilului pe care îl şi simţise cum i se mişcă în pântec, păcătui în gând şi nu-i spuse nimic.

— De ce tremuri? Ţi-e frig? o întrebă Grigori, înfăşurând-o în pulpana cojocului.

— Da, niţeluş… Trebuie să mă duc, Grişa! Are să vină Stepan, are să mă caute, şi eu n-am să fiu acasă.

— Unde s-a dus?

— Abia am izbutit să scap de el. L-am trimis la Anikei să joace cărţi.

Se despărţiră. Pe buzele lui Grigori mai stăruia aroma tulburătoare a buzelor care miroseau a vânt de iarnă sau, poate, a fân de stepă, adulmecat de departe şi scăldat de o ploaie de mai.

Axinia coti pe uliţa strâmtă, se pitulă şi porni în grabă, aproape în fugă. În dreptul unei fântâni, unde noroiul fusese frământat toamna de copitele vitelor, se împiedică; picioarele îi lunecară pe o moviliţă îngheţată. Simţi o durere ascuţită în pântec şi se sprijini de un par din gard. Durerea se potoli; dar ceva viu se răsuci înlăuntru şi o izbi de câteva ori în coastă, cu putere şi mânie.

A doua zi dimineaţa, Grigori se duse la Mohov acasă. Serghei Platonovici venise de la prăvălie să-şi bea ceaiul. Stătea cu Atepin în sufrageria bogat tapisată, care imita lemnul de stejar, turnându-şi ceaiul tare şi roşiatic.

Grigori lăsă căciula în tindă şi intră în sufragerie.

— Am venit la dumneavoastră, Serghei Platonovici.

— A! Mi se pare că eşti feciorul lui Pantelei Melehov, nu?

— Al lui îs.

— Şi ce vrei?

— Voiam să vă rog să mă tocmiţi la lucru…

Uşa scârţâi, şi Grigori întoarse capul. Un ofiţer tânăr, îmbrăcat într-un veston verde, cu epoleţi de sotnic, intră în camera mare. Ţinea în mână un ziar împăturit cu grijă. Grigori şi-l aminti: era ofiţerul căruia Mitka Korşunov i-o luase înainte la alergarea de cai din anul trecut.

Serghei Platonovici împinse un scaun pentru ofiţer şi întrebă:

— Dar ce, a sărăcit tatăl dumitale, de te lasă să lucrezi pe la alţii?

— Apăi nu mai stau cu dânsul.

— Te-ai despărţit?

— Da.

— Te-aş primi bucuros! Vă ştiu oameni harnici, dar n-am loc acum.

— Despre ce-i vorba? întrebă sotnicul, aşezându-se la masă şi aruncând o căutătură repede lui Grigori.

— Flăcăul caută de lucru.

— Te pricepi la cai? Ştii să mâi cum se cuvine o trăsură cu doi cai? întrebă sotnicul, mestecând cu linguriţa în pahar.

— Ştiu! Am avut şi noi şase cai…

— Îmi trebuie un vizitiu. Cu cât te-ai tocmi?

— N-o să ne târguim prea mult.

— Dacă-i aşa, să vii mâine la moşia tatălui meu, la Nikolai Alexeevici Listniţki! Ştii unde?

— Da. Ştiu foarte bine…

— E la vreo douăsprezece verste de-aici. Vino mâine dimineaţă. O să ne înţelegem acolo.

Grigori stătu nehotărât o clipă şi, ţinând mâna pe clanţă, zise:

— Aş vrea să-i spun o vorbă blagorodniciei voastre.

Sotnicul ieşi după el în coridorul aproape întunecat.

O lumină trandafirie venea de pe terasă, prin geamurile mate.

— Ei, ce este?

— Nu-s singur! răspunse Grigori şi se înroşi. Am o femeie. S-ar găsi poate un loc şi pentru dânsa?

— E nevastă-ta? întrebă sotnicul zâmbind şi ridicând sprâncenele trandafirii, colorate de razele care străbăteau de afară.

— Nu, îi femeia altuia…

— Aha! Bine, o s-o punem bucătăreasă la argaţi. Şi unde-i bărbatul ei?

— E aici, în sat.

— Iar tu i-ai furat femeia?

— Singură s-a pripăşit…

— Zi, o poveste romantică! Ei bine, vino mâine. Poţi pleca…

Grigori sosi la Iagodnoe, la moşia lui Listniţki, pe la ceasurile opt dimineaţa. Curtea spaţioasă era împrejmuită cu zid de cărămidă, cu tencuiala căzută pe alocuri. Acareturile erau împrăştiate prin ogradă fără nici o rânduială: un pavilion cu acoperiş de ţiglă, având cifra „1910” făcută din ţigle de altă culoare, locuinţele servitorilor, baia, grajdul, crescătoria de păsări, un grajd de vaci, un hambar lung, un şopron de trăsuri. Casa boierească, mare şi veche, despărţită de restul curţii printr-un grilaj, era ascunsă între pomii grădinii. În dosul ei, se înălţa un zid cenuşiu de plopi desfrunziţi şi de sălcii, unde se zăreau cuiburi părăsite de ciori, ca nişte şepci cafenii.

Aproape de ogradă, Grigori fusese întâmpinat de câţiva ogari negri, de Crimeia. O căţea lăcrimoasă, cu ochi de bătrânică şi cu un picior rupt, îl adulmecă înaintea celorlalţi şi-l urmă cu capul plecat. În încăperile slugilor, bucătăreasa se certa cu camerista, o fetişcană pistruiată. Lângă prag, învăluit într-o fumăraie de tutun, ca într-un sac, stătea un moşneag uriaş, cu buza spânzurând. Camerista îl conduse pe Grigori în casă. În tindă duhnea a câine şi a piei crude de vânat. Pe masă zăceau aruncate un toc de puşcă şi o tolbă de vânătoare, cu ciucuri jerpeliţi de mătase verde.

— Te cheamă domnişorul! spuse camerista, scoţând capul printr-o uşă laterală.

Grigori îşi privi cu şovăială cizmele murdare şi trecu pragul.

Sotnicul era culcat într-un pat lângă fereastră; pe plapumă se afla o cutie cu tuburi şi o alta cu tutun. După ce-şi pregăti o ţigară, sotnicul îşi încheie gulerul alb al cămăşii şi zise:

— Ai venit prea devreme. Aşteaptă acum, până ce vine tata.

Grigori se opri lângă prag. După o clipă, un mers fâşâi în tindă, pe podeaua care scârţâia. Cineva intră prin uşa întredeschisă, întrebând cu un glas adânc de bas:

— Nu dormi, Evgheni?

— Pofteţte, papŕ!

În odaie intră un bătrân încălţat cu cizme negre, moi, de Caucaz. Grigori îl privi peste umăr, şi privirea i se opri mai întâi pe nasul subţire şi coroiat, pe mustăţile cărunte, groase, în formă de arc, galbene de tutun. Bătrânul, nalt de un stânjen, era slab, dar cu umerii largi. Pe trup îi fâlfâia o haină lungă din păr de cămilă. Gulerul îi strângea ca un laţ gâtlejul de culoare cărămizie, cu pielea zbârcită. Ochii spălăciţi erau foarte apropiaţi de rădăcina nasului.

— Papŕ, acesta-i vizitiul pe care ţi-l recomand! E un băiat dintr-un neam de oameni cumsecade.

— Din ce neam? întrebă bătrânul cu glas tunător.

— Al lui Melehov.

— Care Melehov?

— Băiatul lui Pantelei Melehov.

— L-am cunoscut pe Prokofi! Am făcut oştirea împreună. Şi pe Pantelei îl ştiu; cel şchiop, neam de cerchez, nu?

— Aşa-i, să trăiţi, şchiopătează! întări Grigori, mereu stând smirna, încordat ca o strună.

Îşi amintea de cele ce-i povestise bătrânul despre generalul în retragere Listniţki, eroul din războiul ruso-turc.

— De ce te bagi la stăpân? tună generalul.

— M-am despărţit de tata, excelenţă!

— Păi ce fel de cazac ai să fii, dacă te târâi să intri la stăpân? Taică-tău nu ţi-a dat nimic când ai plecat din casa lui?

— Nu, excelenţă! Nu mi-a dat nimic.

— Atunci e altă vorbă. Te tocmeşti cu nevastă?

Sotnicul se răsuci brusc în pat, şi telurile scârţâiră. Grigori trase la el cu coada ochiului; sotnicul, ca să nu dea greş cu răspunsul, îi făcu semne cu ochiul.

— Da, excelenţă.

— Fără „excelenţă”! Nu-mi place! Vă dau opt ruble pe lună la amândoi. Femeia va găti la servitori şi la argaţi, în timpul muncilor. Primeşti?

— Am înţeles!

— Să vii la conac, chiar de mâine. Vei locui în odaia unde a stat celălalt vizitiu.

— Cum a fost vânătoarea de ieri, papŕ? îl întrebă sotnicul pe bătrân, lăsând picioarele mici şi păroase pe preş.

— Am scos din râpa Gremeaci un vulpoi, pe care l-am urmărit până la pădure. Era însă un vulpoi bătrân; mi-a păcălit toţi câinii.

— Kazbek” mai şchiopătează?

— Am constatat că are piciorul scrântit. Hai, grăbeşte-te, Evgheni, că se răceşte dejunul.

Bătrânul se întoarse cu faţa la Grigori, trosni degetele uscate şi osoase.

— Înainte, marş! Mâine la orele opt să fii aici!

Grigori ieşi pe poartă. Ogarii stăteau în dosul hambarului şi se soreau pe pământul zbicit, unde se topise zăpada. Aceeaşi căţea bătrână, cu privirea lăcrimoasă, veni săltând spre Grigori, îl adulmecă din urmă şi-l conduse până la prima vâlcea, mergând în pas cu el, cu capul plecat. Apoi, se întoarse singură.

Axinia pregăti mâncarea mai devreme, înveli jăraticul în spuză, închise capacul hornului şi, după ce spălă vasele, privi prin gemuleţul care dădea în curte. Stepan stătea lângă o grămadă de pari, aşezaţi în chip de piramidă lângă gardul dinspre curtea lui Melehov. În colţul buzelor îi atârna o ţigară stinsă. Alegea un par mai potrivit. Latura din stânga şopronului se prăvălise; trebuia s-o proptească în doi pari buni şi s-o acopere cu stuful cât mai rămăsese.

Dis-de-dimineaţă, obrajii Axiniei erau rumeni în pomeţi; în ochi avea o strălucire vie şi tinerească. Asemenea schimbare îi dădu de gândit lui Stepan; la masă, o întrebă:

— Ce ai?

— Ce să am? se miră Axinia, roşind.

— Luceşti de parcă ţi-ai fi uns faţa cu untdelemn.

— Îi cald lângă cuptor… am ameţit!… Şi, întorcându-se, aruncă o căutătură hoţească pe fereastră, să vadă dacă nu vine sora lui Mişka Koşevoi.

Fata sosi abia pe înserate. Vlăguită de aşteptare, Axinia recăpătă viaţă zărind-o:

— Ai venit la mine, Maşutka?

— Pofteşte afară o clipă.

În faţa unui ciob de oglindă prins în tencuiala sobei, Stepan îşi pieptăna moţul şi îşi netezea mustaţa castanie cu un pieptene scurt, făcut dintr-un corn de vită.

Axinia aruncă într-acolo o privire neîncrezătoare.

— Iar ai de gând să pleci?

Stepan nu răspunse îndată; îşi puse pieptenele în buzunar şi pregăti punga de tutun şi cărţile de joc.

— Mă duc la Anikuşka. Nu stau mult…

— Când te-i astâmpăra, omule? Vă omorâţi cu cărţile: cum vine noaptea, gata cu jocul. Şi asta pân' la cântatul cocoşilor.

— Ajunge. Ai mai spus-o asta.

— Iar îi tragi cu douăzeci şi unu?

— Lasă-mă, Axiutka! Du-te, că te-aşteaptă fata.

Axinia îl ocoli şi ieşi în tindă. Maşutka, zâmbind, cu faţa rumenă presărată cu pistrui, o aştepta lângă uşă.

— Grişka s-a întors!…

— Ce-a spus?

— A spus să vii la noi când s-a-nnopta.

Axinia o prinse de mâini şi o împinse spre uşă.

— Mai încet, drăguţo, mai încet!… Maşa, spune-mi ce face Grigori. N-a mai zis şi altceva?

— A spus să iei tot ce ai, cât poţi să duci.

Axinia tremura ca mistuită de o flacără, întorcea capul, arunca căutături spre uşă, nu-şi mai găsea astâmpăr.

— Doamne, ce să fac?… Aşa de iute? Ce să mă fac?! Nu, stai! Spune-i că vin numaidecât. Ş-unde mă aşteaptă?

— Vină la noi, acasă.

— Oh, nu! Nu!

— Ei, fie şi altfel! Îi spun eu să iasă…

Stepan îşi îmbrăcase cojocul; încerca să aprindă ţigara de la lampa care spânzura în tavan.

— De ce-a venit? întrebă, între două valuri de fum.

— Cine?

— Maşka lui Koşevoi.

— A venit să-mi ceară ceva. Cică să-i croiesc o fustă.

Scuturând firele negre de scrum din vârful ţigării, Stepan păşi spre uşă:

— Culcă-te, nu mă aştepta.

— Bine, bine…

Axinia, în genunchi, lângă laviţă. Îşi lipi obrazul de geamul îngheţat. Pe poteca bătătorită se depărtau scârţâind către portiţă paşii lui Stepan. Vântul îi smulse o scânteie din ţigară şi o aduse până la geam. Prin rotocolul de gheaţă topită, Axinia văzu la lumina ţigării un colţ rotund din căciula lăsată pe o ureche şi o bucată din obrazul smead. Apoi, tremurând, într-o grabă nebună, îşi aruncă într-o broboadă mare de lână toată zestrea: fuste, bluze, şaluri; trecu încă o dată prin bucătărie, gâfâind, cu ochii împăienjeniţi şi, după ce stinse focul, păşi pe prispă. Cineva ieşise din casa Melehovilor la vitele din curte. Axinia aşteptă până când nu se mai auzi tropăitul paşilor, puse lanţul la uşă şi, strângând sub braţ bocceaua, o porni în fugă spre Don. Şuviţele de păr scăpate de sub broboada moale îi gâdilau faţa. Merse prin grădini, până la curtea lui Koşevoi; era sleită, abia îşi târa picioarele grele, de plumb. Grigori o aştepta lângă poartă. Înşfăcă legătura şi o porni tăcut pe câmp.

Când trecură dincolo de arie, Axinia încetini pasul şi-l trase de mânecă:

— Stai oleacă…

— De ce să stau? Acuşi răsare luna. Trebuie să ne grăbim.

— Stai o clipă, Grişa!

Axinia se cocârjă şi se opri.

— Da ce-i cu tine? întrebă Grigori, aplecându-se spre ea.

— Ah… pântecele! Se vede c-am ridicat ceva greu…

Îşi linse buzele uscate, se zbârci şi, cu fulgere de durere în ochi, îşi încleştă mâinile în pântec. Rămase câteva clipe aşa, gheboşată şi prăpădită, apoi, vârându-şi şuviţele sub basma, porni din nou.

— Gata! Mergem…

— Nici nu mă întrebi unde te duc? Poate te duc până la râpa cea mai de aproape, ca să te zvârl acolo! spuse Grigori, zâmbind în noapte.

— Mi-i totuna de-acuma! Mi-am făcut-o cu mâna mea!…

Un râs amar suna în glasul Axiniei.

Stepan se întoarse, ca de obicei, la miezul nopţii. Intră în grajd, aruncă înapoi în iesle fânul căzut sub picioarele calului, îi scoase căpăstrul şi urcă treptele cerdacului. „O fi plecat la şezătoare!”, gândi el, trăgând lanţul pus pe clanţă. Intră în bucătărie, închise uşa şi aprinse un chibrit. Câştigase destule (jucau pe chibrituri), şi de aceea era liniştit şi pica de somn. Aprinse lampa şi zări lucrurile zvârlite în neorânduială prin bucătărie, dar nu bănui nimic. Doar puţintel cam mirat, trecu pragul şi intră în odaie. Cufărul era deschis ca o gură căscată cu cerul negru; pe podea zăcea o bluziţă veche, uitată în grabă de Axinia. Lepădă repede cojocul şi alergă în bucătărie să ia lampa, îşi roti privirea prin odaie şi deodată pricepu totul. Izbi cu mânie lampa pe masă şi, fără să ştie bine ce face, smulse sabia atârnată pe perete, strânse cu atâta putere mânerul, încât i se învineţiră degetele; apoi, cu vârful sabiei culese bluziţa albastră cu floricele gălbui, uitată de Axinia, o aruncă în aer şi o spintecă în două cu o lovitură scurtă.

Vânăt la chip şi sălbatic, pradă unei turbări de lup, aruncă în sus zdrenţele bluzei albastre; şuierând, oţelul ascuţit le tăia din zbor în patru… opt…

După aceea, rupse dragonul sabiei, zvârli arma într-un colţ, păşi în bucătărie şi se aşeză la masă. Rămase aşa, cu capul plecat într-o parte, netezind cu degetele tremurătoare, tari ca de fier, lemnul nespălat al mesei.

De când lumea, o nenorocire n-a venit niciodată singură. Dis-de-dimineaţă, din vina lui Hetko, taurul de prăsilă al lui Miron Grigorievici scăpase şi împunsese cu cornul în gât iapa cea mai bună din grajd. Galben, cuprins de spaimă şi scuturat de fiori, Hetko dădu buzna în casă

— Nenorocire, stăpâne! Buhaiul, crăpar-ar, blestematul de buhai…

— Ce? Ce-i cu buhaiul? întrebă speriat Miron Grigorievici.

— D-apăi a lovit… a împuns iapa cu coarnele…

Miron Grigorievici alergă în ocol, fără să se-mbrace.

Lângă fântână, Mitka, înarmat cu un par, lovea un taur roşcat, de vreo cinci ani; vita învârtea capul plecat, măturând până departe zăpada cu guşa, izbind cu piciorul şi cu coada răsucită funie, împrăştiind nori de pulbere argintie. Nu se ferea de pălituri: mugea numai răguşit, încordând picioarele de dinapoi, parcă ar fi vrut să facă o săritură.

Mugetul creştea şi se-nălţa mânios. Mitka îl lovea peste bot şi peste coaste, urlând un potop de înfricoşate sudălmi, fără să-l ia în seamă, pe Mihei, care-l trăgea de curea.

— Lasă-l, Mitri! Lasă-l, rogu-te, pentru numele lui Dumnezeu! Are să te ia în coarne! Ce stai de te uiţi, Grigorici?

Miron Grigorievici se repezi spre fântână. Lângă zaplaz, iapa stătea cu capul plecat; când răsufla, gropile ude, adânci şi negre săltau între coaste, sângele şiroia din grumaz pe muşchii pieptului şi pe zăpadă. Un fior mărunt îi învălura părul roib-deschis pe spate şi pe coaste, îi cutremura picioarele de dinapoi.

Miron Grigorievici se opri înaintea ei. Pe grumaz, o rană larg căscată aburea trandafiriu. Era o tăietură adâncă, în care ai fi putut băga palma, dezvelind arterele grumazului, zguduit la fiecare răsuflare. Miron Grigorievici apucă un smoc de păr în pumn şi ridică capul înclinat al iepei; ea îl privea drept în ochi, cu lumina viorie a pupilei, părând că întreabă „Şi ce-are să se întâmple acum?” Iar drept răspuns la întrebarea mută, Miron Grigorievici strigă:

— Mitka! Du-te fuga şi spune să pregătească un crop cu coajă de stejar!

Het-Baba, săltându-şi nodul beregatei în teaca de piele murdară, fugi să cojească nişte scoarţă de stejar. Mitka se îndreptă spre taică-său, fără să-şi desprindă ochii de la taurul care se rotea prin ogradă. Namila roşie se vânzolea în perdeaua de ninsoare, fără a conteni din răgete.

— Ţine-o de coamă! porunci bătrânul lui Mitka. Mihei, trap, după aţă groasă! Iute, că te plesnesc!

Legară strâns cu sfoară buza de sus, catifelată, numai cu câteva fire de păr, pentru ca iapa să nu simtă durerea. Moş Grişaka se apropiase şi el.

Într-o căniţă smălţuită cu flori, au adus în sfârşit fiertura din coajă de stejar, cenuşie ca ghinda.

— Pune-o să se răcească; e prea fierbinte! Ai auzit au ba, Miron?

— Du-te în casă, tată! Ai să răceşti!

— Şi eu îţi poruncesc să laşi zeama să se răcească! Vrei să crape iapa?

Spălară rana; Miron Grigorievici vârî cu degetele înţepenite de frig un fir de aţă groasă într-un ac mare. Cusu singur şi cu măiestrită îndemânare buzele rănii. Dar nici n-apucase să plece de lângă fântână, când o zări pe Lukinişna venind în goană din casă. Obrajii scofâlciţi şi palizi erau încă şi mai surpaţi de tulburare. Îşi chemă bărbatul la o parte.

— Grigorici, a venit Natalia! Vai, doamne, Dumnezeule!

— Da' ce s-a mai întâmplat? se răsti Miron Grigorievici, şi faţa lui ciupită de vărsat se înălbi ca varul.

— Grigori… a plecat… Prăpăditu' de ginere şi-a lăsat casa!

Lukinişna îşi desfăcu braţele ca o cioară care se pregăteşte să-şi ia zborul; apoi lovi poalele fustei cu putere şi începu să se vaiete:

— Vai, ce ruşine! Suntem de ocara satului! Doamne, Dumnezeule, pentru ce năpasta asta? Vai, vai!…

Natalia, îmbrăcată într-o haină de iarnă, îmbrobodită cu o năframă, stătea în mijlocul bucătăriei. Două boabe de lacrimi îi scânteiau în colţul ochilor. Pe umerii obrajilor, ardeau două pete rumene, ca două cărămizi.

— Ce cauţi aici? se răsti taică-său, năvălind în bucătărie. Te-a bătut bărbatul? Nu vă-nţelegeţi?

— A plecat! răspunse Natalia, înăbuşind într-un sughiţ hohotele de plâns; se clătină uşor şi căzu în genunchi, înaintea bătrânului. Tătucă, viaţa mi-e prăpădită! Ia-mă la tine! Grişka a plecat cu ibovnica! Am rămas singură! Tăicuţă, sunt ca zdrobită de o roată…

Natalia vorbea repede, înghiţind jumătatea cuvintelor şi uitându-se de jos în sus cu privirea rugătoare la barba roşcată a bătrânului, ca pârlită la flacără.

— Ia, stai! Opreşte-te un pic…

— N-am de ce să mai rămân acolo! Luaţi-mă!

Şi, târându-se în genunchi până la sipet, Natalia îşi aruncă în palme capul scuturat de plâns. Tulpanul îi lunecă pe spate, şuviţe de păr moale şi negru cădeau pe urechile palide. Plânsul într-un ceas greu e ca o ploaie pe vreme secetoasă în luna mai. Maică-sa strângea la pântecul ei supt capul Nataliei şi începu să se tânguiască după năravul muierilor, prosteşte, fără şir…

Miron Grigorievici, foc de mânie, ieşi în cerdac:

— Înhamă caii la două sănii! La săniile mari!…

Speriat de glasul tunător al stăpânului, cocoşul care călca de zor o găină aproape de cerdac, sări cât colo şi alergă spre hambare, legănându-se şi cotcodăcind indignat.

— Înhămaţi! Iute!

Miron Grigorievici prinse a sfărâma cu cizma balustrada şi stâlpii subţiri de lemn sculptat, rupse scândurile în chip sălbatic şi nu intră în casă decât după ce Hetko scoase din grajd în trap doi cai corbii şi le puse hamurile, din mers.

Mitka şi Hetko plecară să aducă zestrea Nataliei. Ucraineanul, cu gândul aiurea, călcă un purcel care n-avusese timp să se ferească din drum: „Întâmplarea poate-l va face pe stăpân să uite de iapă!” O clipă se bucură şi slăbi hăţurile.

„Aşi! Ţi-ai găsit! Afurisitul de ghiuj nu uită nimic!”, îşi luă seama îndată Hetko şi se posomorî, încruntându-şi sprâncenele.

— Hai, goneşte, diavole! Că-ţi arăt eu ţie! strigă, mânuind biciul, ca să nimerească corbiul în locul acela unde se vedea splina zvâcnind.

Sotnicul Evgheni Listniţki îşi făcea serviciul în Regimentul de gardă imperială „Atamanski”. Luând parte la nişte alergări de cai ofiţereşti, căzuse, fracturându-şi antebraţul stâng. După ce ieşi din spital, îşi luă un concediu şi plecă pentru şase săptămâni la Iagodnoe, moşia părintească.

Bătrânul general, de mult văduv, trăia singur. Soţia îi fusese ucisă într-o suburbie din Varşovia, prin opt sute optzeci şi ceva. Au tras asupra lui, dar au nimerit în generăleasă şi în vizitiu; trăsura a fost găurită în mai multe locuri, însă generalul a scăpat teafăr. Soţia îi lăsase un băiat de doi ani, Evgheni. Curând după aceasta, generalul îşi dădu demisia din armată, se aşeză la Iagodnoe, pe Don (cealaltă moşie de vreo 4000 deseatine, cu care fusese împroprietărit străbunicul său pentru actele de bravură în Războiul pentru apărarea Patriei din 1812, se afla în gubernia Saratov), şi trăia o viaţă aspră şi cumpătată.

Când Evgheni se mai săltă puţin, părintele său îl trimise la şcoala de cadeţi, iar generalul se ocupă de gospodărie; crescu vite de rasă, cumpără din crescătoria împărătească armăsari trăpaşi pentru prăsilă şi, încrucişându-i cu cele mai bune iepe pursânge aduse din Anglia şi cu cele din herghelia Provalskaia de pe Don, dobândi o rasă de cai proprie. Turmele le păştea pe lotul de pământ căzăcesc şi pe cel cumpărat, semăna grâu cu mâinile altora; iarna şi toamna pleca la vânat cu ogarii, şi uneori se închidea într-o sală tapisată în alb şi bea în neştire, săptămâni de-a rândul. Îl rodea o boală grea de stomac; regimul aspru hotărât de doctori îl oprea să înghită mâncarea; o amesteca, înghiţea sucurile, iar restul îl scuipa într-o tipsie de argint, pe care o ţinea totdeauna cu braţul întins, dintr-o coastă, lacheul tânăr, Veniamin, din neam de mujic.

Veniamin era un flăcău zurliu cu chipul smead; pe capul său rotund nu creştea păr, ci un fel de perie neagră, deasă şi ţepoasă. Slujea la boierul Listniţki de şase ani. La început, când a fost rânduit să stea lângă general, cu tipsia de argint în mână, îl apuca greaţa de câte ori bătrânul stupea mestecătura cenuşie, mozolită între dinţi. Dar cu vremea s-a obişnuit.

Afară de Veniamin, mai vieţuiau şi alte slugi la conac: bucătăreasa Lukeria, un grăjdar bătrân, moş Saşka, ciobanul Tihon şi vizitiul cel nou, Grigori, venit împreună cu Axinia. Lukeria era o femeie puhavă, cu bucile mari şi cu faţa ciupită de vărsat, care semăna cu un boţ de aluat moale; ea o înlătură pe Axinia din bucătărie, chiar din prima zi:

— Ai să găteşti la vară, când boierul o tocmi argaţi. Acuma, pot dovedi la toate şi singură…

Îndatorinţa Axiniei era să spele duşumelele din casă de trei ori pe săptămână, să dea hrană la păsări şi să aibă grijă de curăţenie în curtea lor. Se apucă de treabă cu râvnă, căutând să-i mulţumească pe toţi, chiar şi pe Lukeria. Grigori îşi petrecea o bună parte din timp cu Saşka grăjdarul, în grajdul larg de bârne. Ajuns până la adânci bătrâneţe, moşneagul îşi păstra numele băieţesc de Saşka; nimeni nu-i făcea cinstea să-i adauge şi numele tatălui, iar pe cel de familie pesemne că nu i-l cunoştea nici bătrânul Listniţki, la care slujea de peste douăzeci de ani. În tinereţe, Saşka fusese vizitiu, însă cu vârsta, slăbindu-i şi puterile şi văzul, trecuse la grajd. Era mărunt de stat, acoperit peste tot cu păr sur, bătând în verzui (chiar şi pe mâini îi crescuse păr de aceeaşi culoare), nasul îi fusese zdrobit de o lovitură de ciomag, încă de mic; dar păstra totdeauna un surâs naiv de copil; se uita la oameni clipind blajin din ochii înconjuraţi de creţuri roşii. Chipul lui de apostol era şonţit de nasul teşit şi de o cicatrice lungă care-i brăzda buza de jos. Pe când se afla la oştire (se trăgea din ruşii de la Bogucear), în toiul unei beţii, se apucase să înghită în loc de votcă o duşcă de apă tare. O şuviţă de foc îi străbătuse buza de jos şi i-o lipise de bărbie. Acolo, pe unde a trecut şuviţa, rămăsese o cicatrice năpârlită de păr, trandafirie şi şerpuitoare, parcă i-ar fi lins barba o dihanie necunoscută, lăsând o urmă subţire şi ascuţită, ca roasă cu pila. Saşka se deda ades la votcă; în acele clipe umbla prin curtea conacului ca un stăpân, îşi târa picioarele, se oprea înaintea ferestrelor de la odaia de dormit a boierului şi clătina şiret din deget sub nasul lui cârn.

— Mikolai Lexeici! Auzi? Mikolai Lexeici! striga el cu glas răstit şi puternic.

Dacă stăpânul cel bătrân se afla în odaia de dormit, se apropia de fereastră.

— Iar te-ai umplut ca o bute, nemernicule! tună vocea de la geam.

Saşka îşi ridica nădragii care-i cădeau în vine, clipea şi zâmbea pehlivan. Zâmbetul îi tresălta pe faţa sluţită dinspre ochiul stâng, întredeschis, până la pecinginea trandafirie, boţită, din colţul drept al gurii. Cam ponciş zâmbet, dar simpatic.

— Mikolai Lexeici! tot rişpectul! Te cunosc eu!

Saşka tropăia şi ameninţa cu degetul subţire şi murdar, ridicat ca un beţigaş.

— Du-te şi te culcă! surâdea îngăduitor boierul de la fereastră, răsucind mustaţa pleoştită cu palma afumată de tutun.

— Nici dracu nu-l poate duce cu preşu' pe Saşka! rânjea moşul şi se apropia de grilaj. Mikolai Lexeici, eşti un… cum îs şi eu. Amândoi de-o teapă, ca peştele şi apa. Peştele se dă sub lotcă, iară eu şi cu matale la votcă… Suntem bogaţi amândoi, bogaţi nevoie mare… Uite-aşa! Saşka desfăcea braţele larg: Pe noi ne cunoaşte toată suflarea omenească din ţinutul Donului. Noi, aici vocea lui Saşka devenea tristă şi linguşitoare, noi amândoi, iecşcelenţă, suntem grozavi la multe isprăvi, numai că ne dau nasurile de gol!…

— De ce? întreba intrigat generalul, învineţit de râsul pe care abia şi-l stăpânea, zvârcolindu-şi buzele şi mustaţa.

— Din pricina rachiului! răspundea Saşka răspicat, clipind des şi lingând balele care se prelingeau pe crestătura trandafirie. Da matale să nu mai bei, Mikolai Lexeici! Că altmintrelea ne prăpădim amândoi! Ajungem la sapă de lemn!

— Du-te, drege-te şi vino-ţi în fire!

Boierul îi arunca prin fereastră un bănuţ de douăzeci de copeici. Saşka îl prindea din zbor şi-l ascundea în căptuşeala şepcii.

— Hei, ghinărare, rămâi cu bine! ofta el, plecând.

— Da caii i-ai adăpat? întreba boierul, zâmbind înainte de a primi răspunsul.

— Caiafă parşivă! Pui de lele! răcnea Saşka cu glas hodorogit, tremurând de mânie, ca apucat de friguri. Sângele îi năvălea în obraji. Cum? Saşka să uite să adape caii? Chiar când o fi să mor, tot am să mă târâi să le aduc de la fântână câte o doniţă! Auzi ce-i mai trăsneşte? Asta-i prea de tot!

Moş Saşka pleca amărât de nedreapta bănuială, suduind şi ameninţând cu pumnul. Toate i se iertau: beţia, vorbirea deşănţată la întâmpinările boierului, i se iertau toate, fiindcă era un grăjdar de neînlocuit. Şi vară, şi iarnă, dormea în grajd, într-o boxă goală; nimeni nu ştia să se poarte cu caii mai bine decât dânsul: era grăjdar, era şi veterinar; primăvara, în mai, când înflorea câmpul, culegea ierburi, scotea rădăcini tămăduitoare din fineţe, din râpe şi din văi mocirloase. Sus, pe pereţii grajdului, atârnau mănunchiuri de ierburi uscate: jarovik, pentru tignafes; ochiul-şarpelui, împotriva muşcăturilor de şarpe; frunza-neagră, contra vătămăturilor de picioare; o iarbă subţire şi albă, care creştea prin livezi, la rădăcina sălciilor; leacuri pentru hernie şi încă o mulţime de alte necunoscute buruieni, pentru felurite pacoste şi boli de cai.

În grajd, în boxa unde dormea Saşka şi iarna şi vara, stăruia o duhoare stătută, ca o pânză de păianjen, de la care ţi se ştirea gâtul. Pe patul de scânduri se afla aşternut un strat de fân presat, tare ca piatra, acoperit cu o cergă şi cu sumanul lui Saşka, îmbibat cu izul sudorii de cal. Afară de suman, Saşka se mai fudulea şi cu un cojocel. Alte lucruri n-avea la sufletul său.

Tihon, un zdravăn de cazac cu buzele groase, cam sărac cu duhul, trăia cu Lukeria şi era zuliar în taină pe Saşka, fără nici o pricină. O dată pe lună, îl apuca pe Saşka de bumbul bluzei slinoase şi-l trăgea în dosul casei.

— Moşnege, să nu te mai uiţi la muierea mea!

— Asta-i cam greu! Nu ştiu cum să-ţi spui… răspundea Saşka, clipind hâtru.

— Nu te mai lega de ea, moşule! îl ruga Tihon.

— Hei, puiule, n-am ce-ţi face, dacă-mi plac muierile ciupite de vărsat! Nu mă lua cu votcă; adă-mi una ciupită şi pune-o acilea. Cu cât e mai ciupită de vărsat, cu atât e mai bună de iubit, afurisita!

— La anii tăi, moşnegărie, îi ruşine şi păcat! Ehe! Şi mai zici că eşti doftor, că ştii să lecuieşti caii şi că nu ieşi din cuvântul lui Dumnezeu!…

— Eu îs doftor la toate! se încăpăţâna Saşka.

— Nu te mai lega de ea, moşule! Nu se cade să faci una ca asta…

— Tot a mea are să fie Lukeria, măi vericule! Ia-ţi rămas bun de la tâlhăroaică! Ţi-am înhăţat-o! E ca o plăcintă cu stafide. Numai că i-a scos careva stafidele, de aceea îi cam ciupită. Şi de aia îmi place!

— Ţine-aici! Dar să nu mi te pui în cale, că te omor! încheia Tihon, oftând şi scoţând din pungă câţiva gologani de aramă.

Şi bâlciul o lua de la capăt în fiecare lună.

Viaţa din Iagodnoe mucegăia monotonă şi somnoroasă. Conacul era pitulat într-o vale închisă, departe de drumurile mari; încă din toamnă, legăturile cu staniţa şi cu celelalte sate erau foarte anevoioase. Iarna, haite de lupi, care iernau în Pădurea Neagră, se adunau pe movila prelungită pe o creastă din nisip până-n livadă şi urlau, spăimântând caii. Tihon ieşea în grădină să tragă cu puşca de vânat a boierului; Lukeria îşi învelea cu pătura crupa lată cât o gură de cuptor şi, cu răsuflarea tăiată, aştepta împuşcătura, privind în beznă, cu ochii ei mici, înecaţi în osânza obrajilor ciupiţi de vărsat. În acele clipe i se părea că năucul şi chelbosul de Tihon e un erou nespus de falnic. Când se deschidea uşa cu vuiet, şi când intra Tihon, învăluit într-o suflare de aburi, Lukeria se ghemuia în pat şi, gângurind cu duioşie, îşi îmbrăţişa ibovnicul rebegit de frig.

Vara, la Iagodnoe, până seara târziu, răsunau glasurile argaţilor. Generalul însămânţa vreo patruzeci deseatine de grâne şi tocmea oameni la strâns. Şi tot vara, Evgheni venea uneori la moşie, umbla lela prin grădină şi prin livezi, plictisindu-se. Dimineaţa pornea cu undiţa spre malul iazului. Nu era înalt; dar avea pieptul larg şi uniforma de ofiţer părea turnată pe trup. Se pieptăna căzăceşte, cu moţul învălurat spre dreapta.

În cele dintâi zile, îndată după ce se tocmi cu Axinia la curte, Grigori îşi vedea ades stăpânul cel tânăr. Veniamin se ivea în odaia slugilor, înclina capul cu peria părului şi zâmbea:

— Grigori, du-te la conaş! Mi-a poruncit să te chem…

Grigori intra şi se oprea în prag. Evgheni Nikolaevici surâdea, dezvelindu-şi dinţii mari, şi-i arăta un scaun:

— Stai jos!

Grigori se aşeza pe margine.

— Ei, îţi plac caii noştri?

— Buni cai! Surul, mai ales, îi grozav…

— Înhamă-l mai des! Dar caută şi nu-l goni.

— Mi-a spus şi moş Saşka.

— Ce zici de Krepâş?

— Roibul? Cântăreşte aur. Da are o copită crăpată; trebuie potcovit.

O dată, conaşul îl sfredeli cu ochii cenuşii şi întrebă:

— Trebuie să pleci la tabără în luna mai?

— Da, blagorodnicia voastră.

— Am să vorbesc cu atamanul, să nu te duci.

— Vă mulţumesc, să trăiţi.

Tăcură un timp. Sotnicul îşi descheie gulerul uniformei şi îşi scărpină pieptul alb, ca de muiere.

— Şi, zi, nu ţi-e teamă că bărbatul Axiniei are să ţi-o ia înapoi?

— S-a lepădat de ea; n-o mai ia!

— Cine ţi-a spus?

— Apăi când am fost la staniţă să aduc nişte caiele, m-am văzut cu unul de la noi din sat. Mi-a spus că Stepan bea de zvântă pământul. „N-o iau pe Axiutka înapoi; zice, nici pentru o para chioară! Îmi găsesc alta, mai dihai.”

— Frumoasă femeie Axinia! rosti sotnicul pe gânduri, cu ochii ţintă peste capul lui Grigori şi cu un zâmbet plin de înţeles pe buze.

— Frumoasă, încuviinţă Grigori şi se încruntă. Concediul lui Evgheni se apropia de sfârşit. Nu-şi mai ţinea braţul în faşă; îl putea ridica, dar nu-l putea îndoi.

În zilele câte-i mai rămâneau, venea adesea în odaia lui Grigori, din magherniţele servitorilor. Axinia văruise încăperea, pe care vizitiul cel dinainte o lăsase murdară ca o cotineaţă; spălase pervazul ferestrelor şi frecase duşumeaua cu praf de cărămidă. Astfel, odăiţa curată împrăştia un aer de voioşie şi de tihnă; se simţea o mână de gospodină. Cuptorul era încins. Sotnicul arunca pe umeri o scurtă de postav albastru şi se ducea în odaia servitorilor. Alegea ceasul când Grigori trebăluia la cai. Intra mai întâi în bucătărie, glumea cu Lukeria, apoi pleca şi trecea în odaia lui Grigori. Aici se aşeza pe un scăunaş, lângă cuptor, încovoind spatele şi privind ţintă la Axinia, cu un zâmbet obraznic. Axinia se fâstâcea înaintea lui; andrelele cu care împletea la ciorap începeau să-i tremure între degete.

— Ei, ce mai faci, Axiniuşka? întreba el, umplând odăiţa cu un fum albastru de ţigară.

— Mulţumesc, bine.

Axinia înălţa ochii şi se îmbujora la faţă când întâlnea privirea străvezie a sotnicului, în care ardea o patimă tăcută. Nu-i făcea plăcere să se uite în ochii albaştri, neruşinaţi ai lui Evgheni Nikolaevici şi-i era ciudă că totuşi se uită. Răspundea într-aiurea la feluritele sale întrebări despre lucruri de nimic şi căuta să scape mai repede cu fuga.

— Mă duc. Trebuie să dau grăunţe la raţe…

— Mai stai, ai destul timp, zâmbea sotnicul, simţind că-i tremură picioarele strânse în pantalonii strâmţi de călărie.

Rămânea vreme îndelungată, punându-i tot soiul de întrebări despre trecutul ei; în glasul lui străbăteau din când în când învăluiri joase, ca acelea din glasul părintelui său, iar cu privirea limpede ca apa de izvor dezbrăca femeia îndrăzneţ şi neruşinat.

Isprăvindu-şi lucrul, Grigori intra în casă. Sotnicul îşi stingea flacăra din ochi, îi întindea o ţigară şi pleca.

— De ce-a stat aici? întreba Grigori cu glas înăbuşit, fără să se uite la Axinia.

— Ştiu eu?… râdea Axinia prefăcut, amintindu-şi privirea sotnicului. A venit, s-a aşezat colea, iaca aşa, Grişenka (şi arăta cum stătea sotnicul, încovoindu-şi întocmai spatele), şi a stat de mi-a venit şi greaţă… Şi are nişte genunchi ascuţiţi!… Prea ascuţiţi!

— Se vede că i-ai făcut cu ulcica? se încrunta Grigori cu răutate.

— N-am nevoie de el!

— Bagă de seamă! Că de nu, odată ţi-l arunc din cerdac!

Axinia se uita la Grigori zâmbind, fără să poată înţelege dacă glumeşte, ori vorbeşte serios.

Către a patra săptămână din postul mare, iarna se mai îmblânzi. Pe Don, gheaţa se topi la faţa apei; de-a lungul malurilor apăru o vârcă întunecoasă, la mijloc gheaţa scorţoasă se umflă şi deveni cenuşie. Seara, creasta răsuna de un vuiet surd; după spusele bătrânilor, acel vuiet trăgea din nou a ger; de fapt, se apropia dezgheţul. Dimineaţa, apele erau ferecate de o pojghiţă sticloasă; către amiază, pământul se dezmorţea şi mirosea a primăvară, a coajă de vişin degerat, a paie putrede.

Miron Grigorievici se pregătea pe îndelete de arat; mulţumit că se mărise ziua, îşi petrecea vremea robotind sub şopron, unde cioplea dinţii la grape şi, împreună cu Hetko, întocmea doi carâmbi noi pentru carele de povară. Moş Grişaka, urmând a se împărtăşi în a patra săptămână din postul mare, postea şi se ducea la denii. Venea de la biserică învineţit de frig şi se văieta nurorii:

— Am degerat din pricina popii! Nu-i bun de nimic! Slujeşte încet, cum merge un negustor cu căruţa cu ouă.

— Mai bine, tată, te-ai împărtăşi în săptămână mare! Are să fie ceva mai cald…

— Strig-o pe Nataşka! Vreau să-mi împletească ciorapi mai groşi; ăştia, fără călcâie, nu fac două parale! Un lup să-i încalţe şi tot ar degera…

Natalia trăia la părintele său „ca un hohol în trecere”; îi părea într-una că Grigori are să-i vină îndărăt, inima îl aştepta fără să asculte şoapta rece a minţii; îşi petrecea nopţile într-o durere mistuitoare; se frământa zdrobită de obida neaşteptată şi nedreaptă. La aceasta se mai adăuga încă ceva, care o ducea la deznădejde; se gândea cu groază, se zbuciuma noaptea în odăiţa ei de fată, ca un nagâţ rănit într-un stufiş de baltă. De când se întorsese la casa părintească, Mitka se uita la dânsa într-un chip ciudat; într-o zi, o prinsese în tindă şi o întrebase de-a dreptul:

— Ţi-e dor de Grişka?

— Da ţie ce-ţi pasă?

— Vreau să-ţi potolesc dorul…

Natalia îl privi în ochi şi inima i se cutremură de groază. Ghicise. Ochii lui Mitka, ca de pisică, jucau sclipind tăios în întunericul din tindă. Natalia trânti uşa şi fugi în odaia lui moş Grişaka, ascultându-şi mult timp bătăile spăimântate ale inimii. A doua zi, Mitka se apropie din nou de dânsa, în ogradă. Dădea vitelor fân; pe părul lui lins, pe căciula de miel, atârnau câteva fire de iarbă uscată. Natalia alunga câinii, care se învârteau pe lângă troaca porcilor.

— Nu mai face nazuri, Nataşka!

— Îl strig pe tătuca! ţipă Natalia, apărându-se cu mâinile.

— Ho, zărghito!

— Pleacă, diavole!

— Ce zbieri, ai?

— Pleacă, Mitka! Acu mă duc să te spun tătuchii! Cu ce ochi mă priveşti? Neruşinatule! Cum te mai ţine pământul?

— Uite că mă ţine! Şi nu se prăvale sub mine.

Şi, ca să-şi întărească spusele, Mitka izbi cu piciorul în pământ şi-şi puse mâinile-n şolduri.

— Nu te da la mine, Mitka!

— Acuma nici nu mă dau, dară la noapte las că vin eu la tine, zău aşa!

Natalia părăsi ograda, tremurând toată. Seara, aşternu patul pe ladă şi îşi culcă alături sora mai mică. Toată noaptea se zvârcoli, străpungând întunericul cu ochii înfriguraţi. Aştepta să audă un singur tropăit de paşi ca să trezească toată casa. Liniştea era însă întreruptă numai de sforăiturile lui moş Grişaka, care dormea dincolo de perete, şi de rarele suspine ale surioarei, culcată lângă ea.

Ghemul zilelor otrăvite de stăruitoarea durere de nevastă se desfăşura pe încetul.

Mitka, întunecat şi răutăcios, nu-şi revenise încă din ruşinea îndurată cu peţitul la Mohov. Seara pleca pe la şezători şi arar venea acasă devreme; mai întotdeauna, la revărsatul zorilor. Se înhăitase cu nevestele celor duşi la oaste, mergea să joace cărţi la Stepan. Miron Grigorievici îl lăsă în toanele lui o bucată de vreme fără să-i spună nimic, dar nu-l slăbea din ochi.

Cu vreo câteva zile înainte de paşti, Natalia îl întâlni pe Pantelei Prokofievici în faţa prăvăliei lui Mohov. El îi vorbi întâi.

— Stai oleacă, Nataşa!

Natalia se opri. O săgetă inima când se uită la faţa bătrânului, cu nasul coroiat, care-i amintea chipul lui Grigori.

— De ce nu mai dai şi tu pe la noi, ai? începu bătrânul, ocolindu-i privirea, parcă el era vinovat cu ceva. Bătrânei i-e dor de tine. Se tot frământă şi se întreabă ce şi cum… Ei, cum o mai duci?

Natalia se dezmetici din tulburare.

— Mulţumesc… şi limba i se împletici voia să-i zică „tătucă”. Isprăvi încurcată… Mulţumesc, Pantelei Prokofievici.

— De ce nu vii o dată pe la noi?

— Mă ţine gospodăria… Robotesc…

— Grişka al nostru… Eh! dădu bătrânul cu amărăciune din cap. Şi-a bătut joc de noi, ticălosul! Ne împăcam aşa de bine…

— Ce să-i faci, tătucă! răspunse Natalia, şi vocea ei se frânse într-un strigăt ascuţit. Se vede că… aşa a fost să fie.

Buzele-i tremurau; abia îşi ţinea plânsul.

Pantelei Prokofievici se frământa încurcat, uitându-se la ochii înlăcrimaţi ai Nataliei.

— Mergi cu bine, copila mea, şi nu-ţi pară rău după dânsul! Puiul ăsta de lele nu face nici cât o unghie de-a ta. Poate s-o întoarce! Aş vrea să dau ochii cu dânsul… Tot am să pun eu gabja pe el odată şi odată.

Cu capul încovoiat între umeri, Natalia se îndepărtă, zdrobită cu totul. Pantelei Prokofievici se învârti multă vreme în acelaşi loc, voind parcă să se avânte în trap. Natalia coti după colţ, se uită îndărăt; socrul şontâcăia pe medean, aplecându-se din greu în toiag.

Adunările de la Stockman se răriseră. Se apropia primăvara. Cazacii se pregăteau pentru muncile câmpului. Numai de la moară veneau, Valet, Davâdka şi mecanicul Ivan Alexeevici. În seara de joia mare, se strânseră în atelier. Stockman stătea la masa de lucru şi pilea un inel turnat dintr-o jumătate de rublă de argint. Un mănunchi din razele soarelui care asfinţea se prefira prin geam. Pe podea se aşternuse un pătrat prăfuit, de culoare roz-gălbuie. Ivan Alexeevici juca un cleşte între degete.

— Mai dăunăzi am fost la stăpân să-i vorbesc de piston. Trebuie dus la Millerovo. Numai acolo au să-l pună la punct. Ce putem face noi acilea? Uite ce crăpătură!… rosti Ivan Alexeevici ca pentru sine, arătând pe degetul mic lărgimea spărturii, măcar că nimeni nu se uita la dânsul.

— Pare-se că acolo e o uzină, nu? întrebă Stockman şi continuă să pilească, împrăştiind în jurul degetelor o pulbere fină de argint.

— Sunt cuptoare Martin. Am avut prilejul să le văd anul trecut.

— Mulţi muncitori?

— Puzderie. Pe puţin vreo patru sute.

— Şi cum o duc?

Stockman clătina din cap, lucrând şi întrebând; rostea cuvintele rar, ca un gângav.

— Apăi ăştia o duc bine, că nu-s proletari, ci, cum să-ţi spui… scârnă.

— Cum aşa? voi să se lămurească nedumerit Valet, stând lângă Stockman, cu degetele scurte şi butucănoase încrucişate sub genunchi.

Davâdka-morarul, cu părul nins de făină, se plimba prin atelier, împingea cu piciorul spuma foşnitoare a talaşului şi, cu un zâmbet pe buze, asculta uşoara şi dulcea lor tremurare; i se părea că merge printr-o vâlcea, acoperită cu frunze moarte, că acest frunziş ruginiu se afundă moale sub picioare şi lasă să se ghicească dedesubt reveneala pământului jilav.

— Iac-aşa, fiindcă-s cu toţii înstăriţi. Fiecare îşi are căsuţa lui, muierea lui şi tot ce-i pofteşte inima. Şi unde mai pui că jumătate dintr-înşii sunt şi baptişti. Patronul e predicator; o mână spală pe alta, şi amândouă îs murdare de nu le-ai putea răzălui cu sapa…

— Ivan Alexeevici, da ce-s şi baptiştii ăştia? se opri Davâdka, auzind un cuvânt necunoscut.

— Baptiştii? Oameni care cred în Dumnezeu într-un fel al lor. Un soi de staroveri.

— Fiecare trăsnit cu aiureala lui! adăugă Valet.

— Ei, şi precum vă spusei, mă duc la Serghei Platonovici, reluă povestirea Ivan Alexeevici. Era acolo Atepin – Ţaţa. „Aşteaptă în antreu”, îmi spune. M-am aşezat, am aşteptat; prin uşă auzeam ce vorbesc. Stăpânul îi spunea lui Atepin că în curând vor porni război împotriva nemţilor. Spunea că a citit într-o carte. Iar Ţaţa ştiţi ce spunea? „Fireşte, zice, nu sunt de aţeeasi părere cu dumneata, în ţe priveşte războiul”…

Ivan Alexeevici imită atât de straşnic ţâţâitul lui Atepin, încât Davâdka deschise gura şi pufni în râs; dar tăcu îndată la schima batjocoritoare a lui Valet.

— Nu poate fi niţi un război cu Rusia, deoareţe Ţermania se hrăneşte din pâinea noastră!”, urmă Ivan Alexeevici să istorisească aidoma cele ce auzise. Şi mai intră în vorbă încă unul; nu l-am cunoscut după voce, dară am aflat mai târziu că era ofiţerul, feciorul lui Listniţki. „Se va bate Germania cu Franţa, zicea ăsta, din pricina podgoriilor, da pe noi, nu ne priveşte”. Ce crezi, Iosif Davâdovici? întrebă mecanicul, cu ochii la Stockman.

— Nu ştiu să prezic viitorul… răspunse acesta vag, cercetând cu atenţie inelul pilit pe care-l ţinea în mână.

— Dacă se încaieră ăia, intrăm şi noi în horă! Vrem, nu vrem, nu scăpăm. Au să ne-nfigă degetele-n păr… îşi dădu cu părerea Valet.

— Iată cum stau lucrurile în povestea asta, băieţi! începu Stockman, luând încet cleştele din mâna lui Ivan Alexeevici.

Vorbea cu un glas adânc şi se vedea că are de gând să le lămurească toate temeinic. Valet îşi trase picioarele care bălăbăneau lângă masă; Davâdka ţuguie buzele şi lăsă să se vadă sclipirea umedă a celor două rânduri de dinţi. Cu limpezimea dintotdeauna, viu şi neşovăielnic, cu vorbe sigure, Stockman le înfăţişă lupta ţărilor capitaliste pentru pieţe de desfacere şi colonii. Când era pe isprăvite, Ivan Alexeevici îl întrerupse cu indignare

— Stai oleacă! Da noi ce amestec avem în toate astea?

— Pe tine şi pe toţi de-o seamă cu tine n-are să-i poftească nimeni la ospăţ; dar o să vă doară pe toţi capul, fiindcă au benchetuit bine alţii!… zâmbi Stockman.

— Nu fi copil! îl dojeni Valet pe Ivan Alexeevici. Cunoşti doar zicătoarea: „Boierii se încaieră, iar ţăranul rămâne cu părul smuls din cap!”

— Aha, aha! Aşa-i! mormăi Ivan Alexeevici şi se-ncruntă, rostogolind în cuget un bolovan greu de gânduri încâlcite.

— De ce i-o fi dând târcoale Listniţki ăsta lui Mohov? N-o fi vrând să-i facă pocinogul fie-si? întrebă Davâdka.

— I-a luat-o înainte odrasla lui Korşunov! rânji Valet.

— Auzi, Ivan Alexeevici? Ce vrea ofiţeraşul ăla?

Ivan Alexeevici tresări din gândurile sale, parcă l-ar fi plesnit cineva cu o biciuşcă peste fluierele picioarelor.

— Ce-ai spus?

— Ai adormit, vere! Vorbim de Listniţki…

— Se ducea la gară şi a dat în treacăt pe la Mohov. Stai, că uitam o noutate! Când ieşeam de la el, în cerdac, pe cine credeţi că l-am văzut? Pe Grişka Melehov. Era cu biciul în mână. Îl întreb „Ce-i cu tine acilea, Grigori?” „Îl duc pe conaşul Listniţki la gara Millerovo”.

— E vizitiu la dânşii! lămuri Davâdka.

— Mănâncă ciolanele de la masa boierului.

— Tu, Valet, eşti ca un câine în lanţ; zău aşa; latri la toată lumea.

Cisla amuţi o clipă. Ivan Alexeevici se ridică să plece.

— Nu care cumva te grăbeşti la vecernie? îl zgândări din nou Valet.

— Vecernii dintr-astea am în toate zilele.

Stockman îşi însoţi oaspeţii obişnuiţi până afară, închise atelierul şi intră în casă.

În noaptea Paştilor, cerul se acoperi cu nori negri; cernea de sus o ploaie măruntă. Un întuneric umed apăsa peste sat. În amurg, pe Don, zalele de gheaţă trosniră, gemând lung şi răsunător; primul sloi ieşi deasupra apei, împins de bucăţile de gheaţă care s-au urnit dintr-o dată pe o întindere de patru verste, până la prima cotitură de dincolo de Tatarski. Zăporul porni, în timp ce clopotul bisericii suna ritmic; sloiurile se ciocneau şi se fărâmau, cutremurând malurile. Acolo unde Donul face un cot spre stânga, se zidui un zăgaz. Vuietul şi tunetul sloiurilor, care se năpusteau unele peste altele, răzbăteau până în sat. Flăcăii se îngrămădeau în ograda bisericii, presărată cu ochiurile de apă din nămeţi topiţi. Cuvântul evangheliei se scurgea prin uşile larg deschise în pridvor, răsunând afară în ogradă; o lumină vioaie şi dulce, ca de sărbătoare, se răspândea prin ferestrele cu gratii; flăcăii se hârjoneau cu fetele în ogradă; le ciupeau şi le sărutau; ele ţipau înăbuşit; ei se apropiau de dânsele, spunându-le în şoaptă istorii deocheate.

Cazacii veniţi la slujba Învierii din satele mai de aproape, ca şi din cele depărtate, se îmbulziseră în casa paracliserului; unii dormeau pe laviţe, alţii la pământ şi pe pervazul ferestrelor, covârşiţi de oboseală şi de zăduful din odaie.

Câţiva stăteau pe trepte şi fumau, vorbind despre timp şi despre semănături.

— Când ies ai voştri la arat?

— Se vede treaba că-n săptămâna Tomii.

— Bine-i de voi. Aveţi o stepă nisipoasă…

— E amestecată cu nisip; dar dincolo de vale, sărătură…

— Acuma prinde pământul putere.

— Anul trecut, când am început să arăm, era ca piatra… Se întărise cremenea.

— Unde eşti, Dunka? strigă o voce subţire de undeva, de jos, din cerdacul paracliserului.

Lângă poartă, se auzi o voce aspră, bărbătească:

— N-aţi găsit alt loc să vă ţocăiţi? Marş d-acilea, păcătoşilor! Nu mai au răbdare!

— Ce, nu ţi-ai găsit pereche? Vin de pupă căţeaua noastră! răspunse vocea unui flăcău din întuneric.

— Căţea-a-aua? Îţi arăt eu acuşi!

Se auziră paşi înăbuşiţi în noroi, şi foşnet de fuste, care se depărtară-n grabă.

Picăturile cădeau de pe acoperiş, răsunând ca boabele de cleştar, şi aceeaşi voce domoală, tărăgănată ca noroiul cleios, urmă:

— M-am târguit deunăzi pentru un plug cu Prohor i-am dat douăşpe carboave, da' n-a vrut să lase nimic din preţ. Îi dintre cei care iau zece piei de pe-o oaie!…

Dinspre Don veneau un vuiet necurmat şi surd, foşnete, trosnete şi gâlgâiri, răsunetul sloiurilor şi clipocitul apei. Ai fi zis că dincolo de sat, în vale, trecea o femeie uriaşă, înaltă cât un plop, scuturându-şi fustele nespus de largi.

La miezul nopţii, când întunericul se îngroşă ca smoala, Mitka Korşunov se apropie de ograda bisericii, călare pe deşelatele. Coborî, anină dârlogii de coama calului înfierbântat şi-l bătu cu palma. Rămase locului o clipă, ascultând cum tropăie calul în noroi, apoi îşi potrivi cingătoarea şi intră în ogradă. În pridvor îşi scoase căciula, înclină capul tuns cu scări şi, dând din coate printre rândurile nevestelor, îşi croi drum până la altar. La stânga, cazacii se îngrămădeau ca o turmă de oi negre; la dreapta, erau femeile în straie colorate. Mitka îl căută cu privirea pe taică-său, care stătea în rândul întâi, şi se apropie de el. Apucă de cot braţul care se ridica să facă semnul crucii şi-i şopti în urechea plină de peri:

— Tătucă, ieşi o clipă…

Străbătând din nou perdeaua groasă de felurite miasme, nările lui Mitka începură să tremure. Mirosul de ceară topită, de trupuri de femei înfierbântate, duhoarea de criptă, de haine stătute (care erau scoase din fundul lăzilor numai de Crăciun şi de Paşti) se amesteca cu aburul care se ridica din încălţămintea udă, cu mirosul de naftalină şi cu efluviile ieşite din belşug din stomacul binecredincioşilor, după atâta amar de post.

În pridvor, Mitka îşi lipi pieptul de umărul bătrânului şi-i spuse:

— Natalia trage să moară!

În duminica floriilor, Grigori se înapoia de la gară, unde îşi dusese stăpânul cel tânăr. Căldura îi venise de hac zăpezii; în două zile, drumul se desfundase de-a binelea.

La Olhov-Rog, sat ucrainean, ca la vreo douăzeci şi cinci de verste departe de gară, caii erau cât pe ce să se înece când au dat să treacă printr-un vad de pârâu. Ajunse în sat pe înserate. Peste noapte, gheaţa plesnise; pârâul umflat de şuvoaiele tulburi ale nămeţilor topiţi ieşise din albie; valurile se apropiau spumegând de uliţele aşezării.

Hanul unde drumeţii poposeau îndeobşte să dea grăunţe cailor era pe celălalt mal. Cum peste noapte apele puteau să mai crească, Grigori se hotărî să răzbească de îndată dincolo.

În locul pe unde trecuse în ajun pe o podişcă de gheaţă, acum pârâul îşi vânzolea apele hleioase în albia lărgită; ici-colo, târa în vârtejuri un gard rupt sau o jumătate de roată. Pe nisipul ud se cunoşteau urme de sănii. Grigori opri caii, scăldaţi de spuma care se prelingea pe picioare, şi coborî să cerceteze urmele. Erau proaspete, întretăiate de ochiurile băltoacelor. Lângă mal, coteau spre stânga şi se pierdeau în apă. Grigori măsura depărtarea cu ochii până dincolo nu erau mai mult de douăzeci de stânjeni. Se apropie de cai să le întărească hamurile, în acea clipă, un ucrainean în vârstă, cu o cuşmă de vulpe, ieşi dintr-o ogradă vecină şi se alătură de dânsul.

— E chip să trec pe-acilea? întrebă Grigori, arătând cu hăţurile la şuvoiul cu spume lutoase.

— Se poate. Şi azi-dimineaţă au trecut unii…

— E adânc?

— Nu. Atât că sania are să ia apă la galoşi…

Grigori strânse hăţurile, pregăti biciul şi îndemnă caii, scurt şi poruncitor. Caii porniră în silă, sforăind şi adulmecând.

— Hi! plesni Grigori cu biciul şi se ridică în picioare.

Roibul cel cu crupe late smuci capul, parcă ar fi vrut să spună „Fie ce-o fi!” şi se opinti în ştreanguri. Grigori aruncă în jos o privire piezişă; apa clipocea pe fundul saniei, ajunse până la genunchi, apoi până la pântecul cailor. Grigori ar fi vrut să se-ntoarcă, dar caii nu mai păşeau pe fund; înotau, sforăind. Puhoiul răsuci sania şi abătu caii spre sforul apei. Valurile treceau peste crupe; sania se legăna, trasă înapoi cu putere.

— Vai, văleu! Mână mai iute! strigă ucraineanul, alergând pe ţărm şi vânzolind fără nici un rost căciula de vulpe.

Cu o îndârjire sălbatică, Grigori răcnea şi îndemna caii. Apele se-nvolburau în vârtejuri, cuprinzând sania care se afunda tot mai adânc; o izbiră apoi cu putere de un stâlp rămas de la podul luat de şuvoaie şi o răsturnară ca pe o coajă de nucă. Grigori gemu şi dispăru o clipă în apă, fără să lase hăţurile din mâini. Apele îl trăgeau viclean de pulpana hainei şi de picioare, îl târau încet la fund, smucindu-l năprasnic şi rostogolindu-l lângă sania care se ţinea la suprafaţă. Izbuti s-o apuce cu stânga de talpă, lăsă hăţurile şi încercă să prindă un capăt ferecat al caprei; dar, când să-şi încleşteze degetele, roibul, luptând împotriva curentului, îl izbi cu copita în genunchi. Ca să nu se ducă la fund, Grigori desfăcu braţele şi se agăţă de ştreanguri. Talazurile îl zvârliră în lături, departe de cai, şi cu o putere îndoită îi desfăceau degetele. Grigori, străpuns de frig, ca de nişte săgeţi de foc, pluti până lângă botul roibului; calul îşi înfipse în ochii holbaţi ai omului ochii săi înnebuniţi şi însângeraţi de spaima morţii.

Grigori scăpă de câteva ori hăţurile, care-i lunecau mereu din mâini; înota, le prindea, dar hăţurile îi fugeau din nou; apoi, le apucă cu nădejde şi, deodată, atinse fundul cu picioarele.

— Hiii! urlă el din răsputeri, sărind într-o ultimă încordare, şi căzu pe ţărm, în apa învălurată de spume, prăvălit de pieptul cailor.

După ce-l trântiră la pământ, caii smuciră sania din apă; istoviţi şi uzi leoarcă, cu crupele aburind şi tremurând, se opriră la câţiva paşi.

Fără să simtă vreo durere, Grigori sări în sus; frigul parcă îl înfăşase într-o foaie de aluat, nespus de fierbinte. Tremura mai amarnic decât caii, simţea că picioarele-i sunt mai slăbănoage decât ale unui copil sugaci. Când se dezmetici, întoarse sania cu tălpile pe pământ şi, ca să-ncălzească caii, o porni la galop. Ţâşni pe uliţa satului ca la atac; fără să micşoreze fuga, intră pe cea dintâi poartă deschisă-n drum.

Nimeri la un gospodar primitor de oaspeţi. Acesta îşi trimise feciorul să-ngrijească de cai, iar el îl ajută pe Grigori să lepede hainele şi porunci femeii, pe un glas care nu îngăduia nici o împotrivire:

— Aprinde focul!

Grigori se culcă pe cuptor, îmbrăcat în nădragii gazdei, în timp ce hainele-i erau puse la uscat, şi îşi mai reveni; mâncă apoi o ciorbă de varză gătită cu oloi şi se aşternu pe somn.

A doua zi, plecă înainte de a se crăpa de ziuă. Avea înaintea lui un drum lung de o sută treizeci şi cinci de verste şi nu voia să piardă nici o clipă. Drumul de primăvară, care străbătea stepa, era plin de primejdii; prin râpe şi hârtoape vuiau şuvoaiele nămeţilor topiţi.

Şleaul negru, clisos, fără de zăpadă, istovea caii. Dimineaţa, cât ţărâna mai era încă amorţită, se abătu într-un cătun ucrainean, la patru verste de drum, şi opri la o răscruce. Sudoarea cailor aburea în valuri; urme sclipitoare brăzdau pământul în urma saniei. Grigori lăsă sania în cătun, legă cozile cailor şi porni călare pe unul, ţinându-l pe celălalt de dârlogi. Dimineaţa, în duminica floriilor, ajunse astfel la Iagodnoe.

Boierul bătrân ascultă toate peripeţiile povestite pe îndelete şi ieşi să vadă caii. Saşka îi plimba prin curte, aruncând căutături mânioase la găvanele scobite adânc între coaste.

— Ei, ce-i cu caii? întrebă boierul.

— Ce să mai vorbim? Se vede! mormăi Saşka, fără să se oprească, scuturând din barba-i rotundă cu fire albe şi verzui.

— Nu sau îmbolnăvit?

— No-o. Roibul are grumazul sângerat din pricina hamului. Mai nimica…

— Du-te de te odihneşte! rosti generalul, cu un semn spre locul unde aştepta Grigori.

Grigori intră în casă, dar n-avu răgaz de odihnă decât o noapte. A doua zi, în zori, Veniamin, îmbrăcat într-o cămaşă nouă de satin albastru, cu obişnuitu-i zâmbet larg pe buzele grase, veni să-l cheme.

— Grigori! Du-te, te cheamă boierul! Dă fuga!

Generalul se plimba, târşindu-şi prin salon papucii de pâslă. Grigori tuşi o dată lângă uşă şi-şi lăsă greutatea trupului pe celălalt picior; când tuşi a doua oară, generalul înălţă pleoapele:

— Ce vrei?

— Mi-a spus Veniamin să viu la dumneavoastră.

— A, da! Pune şaua pe armăsar şi pe Krepâş. Să-i spui Lukeriei să lase câinii flămânzi. Mergem la vânătoare!

Grigori se întoarse, dând să plece. Dar boierul îi strigă:

— Ai auzit? Ai să mergi cu mine.

Axinia strecură o pâinişoară proaspătă în buzunarul lui Grigori şi bombăni:

— Nu lasă omul să înghită nici măcar o îmbucătură, caiafa! Se zbat dracii în el. Pune-ţi barem o legătoare la gât, Grişa.

Grigori aduse caii înşeuaţi lângă gard şi fluieră câinii. Boierul se ivi îmbrăcat într-o scurtă de postav albastru, încins cu o curea tivită cu plăci de argint. Pe umăr îi atârna un bidon de nichel îmbrăcat în plută; târa după el un harapnic lung, şerpuind ca o viperă.

Ţinând caii de dârlogi, Grigori se minună de sprinteneala cu care bătrânul îşi săltă trupul ciolănos în şa.

— Ia-o după mine! porunci scurt generalul, slobozind uşor frâul, cu mâna înmănuşată.

Armăsarul de patru ani, pe care călărea Grigori, sări şi porni pieziş, ţinând capul mândru ca un cocoş. Copitele de dinapoi nu erau potcovite; luneca pe gheaţa fărâmicioasă, se oprea şi se lăsa pe şolduri. Bătrânul, adus puţin de spate, stătea ţeapăn în şa şi se legăna pe spinarea lată a lui Krepâş.

— Unde mergem? întrebă Grigori, apropiindu-se.

— În văgăuna Olşanski! răspunse cu vocea joasă de contrabas boierul.

Caii se potriveau minunat în pas. Armăsarul trăgea de dârlogi, încovoindu-şi gâtul ca o lebădă, se uita pieziş cu un ochi holbat la călăreţ şi întindea botul să-l muşte de genunchi. Când urcară priporul, boierul îl porni pe Krepâş în trap întins. Câinii se ţineau după Grigori, în şir strâns. Căţeaua cea bătrână şi neagră alerga, atingând coada calului cu botul ei coroiat. Armăsarul se lăsa pe şolduri, se întărâta şi azvârlea cu picioarele dinapoi, cercând s-o lovească; dar căţeaua rămânea la timp în urmă, căutând cu privirea ei de bătrână îndurerată în ochii lui Grigori, care se-ntorcea mereu să vadă ce se întâmplă la spatele lui.

Într-o jumătate de ceas ajunseră în văgăuna Olşanski. Boierul o porni pe coasta bălţată cu pecingini de buruieni uscate. Grigori coborî până în fundul văii, cercetă ager pământul ros de ape şi ciuruit de gropi. Când şi când, se uita la stăpân; chipul bătrânului se zugrăvea pe şirul des de arini desfrunziţi; se apleca pe şa, se ridica în scări iar scurta albastră, strânsă în cureaua căzăcească, i se umfla la spate. Câinii goneau grămadă pe colina învălurată. Intrând într-o viroagă mai adâncă, Grigori se îndoi în şa.

„Să trag şi eu un fum de ţigară. Ia să las dârlogii şi să scot mahorca…”, gândi el, scoţând mănuşa şi foşnind în buzunar un petec de hârtie.

— Pe el! zbucni un strigăt dincolo de creastă, răsunând ca un f6c de armă.

Grigori înălţă fruntea: generalul răsări pe creastă o clipă şi, ridicând harapnicul, porni calul în galop.

— Pe el!

Un lup cafeniu, spălăcit, cu câte un smoc de păr cruţat de năpârleală pe şolduri, alerga întins şi abia atingând pământul, prin fundul mlăştinos al văii, acoperită de păpuriş şi de trestii. Din fugă, sări o groapă şi se opri locului; îndată apoi se întoarse şi văzu haita de câini gonind în formaţie de potcoavă şi tăindu-i calea spre pădurea care începea din capătul văii.

Zvâcnind ca din arcuri, lupul se avântă pe o moviliţă, un vechi muşuroi de hârciog, şi o porni iute spre pădure. Căţeaua bătrână sălta greoi aproape în dreptul lui, urmată de Iastreb, un ogar mare, alb cu pete cenuşii, câinele cel mai bun şi mai dârz din haită.

Lupul se opri o clipă. Părea că şovăie. Urcând din râpă şi conducând calul de-a curmezişul, Grigori îl pierdu din ochi un răstimp; când fu în vârful moviliţei, lupul abia se mai zărea departe. În câmp, în desişurile de buruieni uscate, haita neagră plutea, una cu pământul. Mai departe, croindu-l pe Krepâş cu harapnicul, bătrânul general ocolea la galop o creastă povârnită. Lupul se abătu spre o râpă învecinată; câinii îl încolţeau tot mai de aproape. Iastreb, ogarul cel alb cu pete cenuşii, era în frunte; de departe, îi părea lui Grigori ca o pasăre albă, gata să atingă smocurile de păr de pe şoldurile fiarei.

— Pe e-e-el! ajunse din nou strigătul la urechea lui Grigori.

Îşi repezi armăsarul într-o goană nebună; zadarnic încerca să vadă ce se petrecea înainte: lacrimile îl orbeau, vântul tăios îi vâjâia în urechi. Patima vânătorii îl prinse cu desăvârşire. Înclinat pe grumazul armăsarului, leoarcă de sudoare, se avântă într-un galop bezmetic. Când ajunse lângă râpă, nu mai era acolo nici lupul, nu mai erau nici câinii. Într-o clipită, sosi şi boierul. Oprindu-l pe Krepâş din galop, răcni:

— Încotro a apucat-o?

— Se vede treaba că-nspre râpă.

— Ocoleşte-l din stânga! Hai, galop!

Generalul împintenă calul care se ridică în două picioare şi o luă în galop la dreapta. Coborând în hârtoape, Grigori încordă dârlogii; chiui şi, dintr-un salt, urcă pe malul din faţă. O verstă şi jumătate goni şi biciui armăsarul înspumat. Pământul umed şi vâscos se prindea de copite şi-l împroşca în obraz. Lungă şi şerpuitoare, râpa care spinteca măgura cotea spre dreapta şi se împărţea în trei braţe. Grigori trecu un braţ ce-i tăia calea şi se avântă pe pripor; în depărtare zări şirul negru de câini, care urmăreau lupul pe câmp. De bună seamă că-l împiedicau sa pătrundă adânc în râpa cu pâlcuri de stejari şi de arini. În locul unde râpa se frângea în cele trei braţe sure şi cobora la vale, lupul ajunse-n câmp deschis. O luase acum cu vreo sută de stânjeni înainte şi cobora de zor într-o luncă împânzită cu scaieţi şi buruieni uscate.

Grigori se ridică în scări şi-l urmări cu privirea, ştergând cu mâneca lacrimile care îi împăienjeneau ochii sfârcuiţi de vânt. Din fugă, aruncă o căutătură în stânga şi cunoscu deodată că acolo e ogorul lui. Lotul, pe care-l arase toamna împreună cu Natalia, se întindea ca un pătrat negru de ţărână grasă. Grigori porni armăsarul de-a curmezişul ogorului său şi, în cele câteva clipe cât îl străbătu, poticnindu-se şi clătinându-se, simţea cum în inima lui patima vânătorii se stinge şi se preface în scrum. Îşi îndemnă acum nepăsător calul care gâfâia şi, trăgând cu coada ochiului la boier să vadă dacă nu se uită la el, trecu calul la trap.

Departe, lângă Krasnâi Log, zări un car gol. Mai încolo, înjugaţi la un plug, trei perechi de boi se opinteau în ţărâna proaspătă, cu luciri de catifea.

„Ai noştri, din Tatarski! Al cui să fie pământul? Pare-mi-se că al lui Anikuşka”, vorbi în sine Grigori, cu ochii întredeschişi, şi căută să recunoască boii şi omul plecat pe coarnele plugului.

— Aţine-te! Prinde-l!

Grigori văzu doi cazaci lăsând plugul şi pornind de-a dreptul prin ogor, tăindu-i calea lupului, care căuta să răzbată până la râpă. Cel mai înalt, pe cap cu o şapcă de cazac cu paspoal roşu şi cureluşa petrecută pe sub bărbie, ridicase resteul smuls de la jug. Lupul se opri deodată şi îşi lăsă spatele într-o brazdă adâncă. Iastreb, ogarul cu pete cenuşii, sosi în goană, sări peste el şi căzu, proptindu-se pe picioarele din faţă; căţeaua bătrână, vrând să se oprească din fugă, răvăşi ţărâna cu burta şi se lovi de lup. Fiara o păli cu botul şi o aruncă în lături. Câinii năpustiţi asupra lui se rostogoliră câţiva stânjeni pe ogor, ca un ghem negru şi uriaş. Grigori ajunse cu câteva clipe înaintea boierului, sări de pe cal şi îngenunche, ridicând mâna în care ţinea un cuţit de vânătoare.

— Iacătă-l! Dedesubt! Dă-i la beregată! strigă gâfâind un glas cunoscut, cel al cazacului venit cu resteul în mână.

Abia ţinându-şi răsuflarea, se prăvăli jos, alături de Grigori, şi trase de ceafă cu mâna un ogar care-şi înfipsese colţii în pântecul lupului, iar cu cealaltă apucă fiara de labe. Grigori căută beregata sub părul zbârlit şi aspru, care se mişca sub palma lui şi, dintr-o mişcare scurtă, o reteză cu cuţitul.

— Câinii! Alungă câinii!… urla stăpânul cu o voce răguşită, vânăt, ca lovit de dambla, coborând din şa pe arătura moale.

Grigori alungă anevoie câinii şi se întoarse spre stăpân.

Mai la o parte stătea Stepan Astahov, cu cureluşa strălucitoare sub bărbie. Învârtea în mână resteul de fier; îi tremurau sprâncenele şi falca de jos, ce se făcuse pământie.

— De unde eşti, voinice? îl întrebă boierul. Din care sat?

— Din Tatarski! răspunse Stepan, după câteva clipe, şi făcu un pas spre Grigori.

— Numele?

— Astahov.

— Uite ce, prietene, când te întorci acasă?

— Deseară.

— Să aduci dihania la conac.

Boierul arătă cu piciorul spre lupul care se zvârcolea în agonie, clănţănind din dinţi şi ridicând laba dinapoi, pe care lucea un smoc de păr cafeniu.

— Îţi plătesc cât se cuvine pentru osteneală, făgădui boierul, trecându-şi peste faţă fularul roşu; se dădu apoi la o parte, se aplecă şi scoase de pe umăr cureaua în care atârna bidonul cu votcă.

Grigori păşi spre armăsar. Puse piciorul în scară şi se răsuci. Cuprins de o înfiorare, Stepan se-ndreptă spre el, încordându-şi grumazul şi strângându-şi încleştat pumnii grei la piept.

În săptămâna patimilor, în noaptea de Vinerea Mare, femeile se strânseră la clacă la Pelagheia, vecina Korşunovilor. Gavrilă Maidannikov, soţul Pelagheiei, îi scrisese din Lodz, făgăduind că vine în concediu de sărbătorile Paştilor.

Pelagheia văruise pereţii şi dereticase casa încă de luni; de joi îl tot aştepta, ieşea în poartă, rămânea lângă zaplaz, cu părul despletit, slabă şi în obraz cu pete de femeie însărcinată. Punea mâna streaşină la ochi şi se uita în zare. Era însărcinată, dar cu cununie. Astă-vară, Gavrilă venise în concediu, îi adusese stambă poloneză, dar n-a stat mult; dormise cu nevastă-sa patru nopţi; a cincea zi se îmbătase, suduia leşeşte şi nemţeşte şi, plângând, cânta un vechi cântec căzăcesc despre Polonia, încă de prin 183113. Prietenii şi fraţii, veniţi să-l vadă la plecare, beau cu el votcă încă, dinainte de prânz şi-i ţineau isonul:

De Polonia se spune că ar fi ţară bogată, Dar în ea aflarăm numai sărăcie blestemată.

E o cârciumă acolo, cârciumioară cea crăiască, Cum nu cred să fie alta-n toată ţara lor leşească.

Trei voinici în cârciumioară la o masă veacu-şi fac.

E-un prusac, polon e altul, iar al treilea, cazac.

Bea prusacul votcă tare şi arginţi pe masă pune, Iară leahul bea şi dânsul, şi pe masă aur pune.

Bea cazacul şi pe masă nici un fel de ban nu pune.

El se plimbă prin odaie, mândru pintenii să-i sune, Apoi cheamă crâşmăriţa şi aşa, cântând, îi spune, „Haide, mândră crâşmăriţă, hai să mergi cu noi la Don, Ai să vezi ce bine este pe domolul nostru Don.

Nu se ară, nu se grapă ca la voi, nu se coseşte, Nu muncim ca voi aicea, dar mai bine se trăieşte.”

Gavrilă se ridicase de la masă, îşi îmbrăţişase rubedeniile şi plecase.

Din ziua aceea, Pelagheia îşi cerceta poala cămăşii.

Iar Nataliei Korşunova îi lămuri cam în următorul chip cum se întâmplase de a rămas plină

— Înainte de a veni Gavriuşa, am avut, maică, un vis. Se făcea că treceam pe-un izlaz; înaintea mea mergea vaca noastră a bătrână, pe care o vândusem anţărţ la sfârşitul verii; mergea pe drum şi lăsa din uger o dâră de lapte. „Doamne, mi-am zis, cum de am muls-o aşa, să-i mai rămână atâta lapte?” Pe urmă, veni baba Drozdiha după foi de hamei; după ce-i istorisesc ce am visat, zice ea de colo: „Ia o bucată de lumânare, du-te cu ceara în grajd la vaci şi îngroap-o într-o balegă proaspătă. Să ştii că mare pacoste te pândeşte.” Mă duc eu în grabă să caut o lumânare. Nu găsesc. Vede-se c-o şterpeliseră dracii de ploduri, să scoată păianjeni din borte… Taman atunci, iată-l şi pe Gavriuşka că vine! Asta a fost pacostea. De trei ani, fără greş, trebuia să-mi spăl cămeşile la soroc şi acum vezi şi tu! se căina Pelagheia, arătând cu degetul la pântecul ţâfă.

Aşteptând să-i vină bărbatul, Pelagheia se întristase şi, de singură ce se simţea, nu-şi mai găsea loc, pentru care fapt chemase vecinele, să petreacă la dânsa noaptea de Vinerea Mare. Veni şi Natalia, împletind un ciorap încă neisprăvit (se apropia primăvara, dar moş Grişaka era tot mai răbegit de frig). Se căznea, să se arate veselă şi râdea mai mult decât trebuia la orice glumă, ca să nu prindă de veste femeile că o chinuie dorul după bărbat. Pelagheia lăsase să-i spânzure de pe cuptor picioarele brăzdate de vinişoare albastre şi o sâcâia pe Frosia, o nevastă tânără şi hărţăgoasă.

— Ia spune, Froska, cum ţi-ai bătut cazacul?

— Da' tu ce, nu ştii cum?! L-am croit şi eu peste spinare, peste cap, unde am nimerit…

— Nu-i vorba de asta! Spune, cum fu pricina?

— Uite, aşa!… răspunse Frosia în silă.

— Adică tu, de ţi-ai fi prins omul la alta, ai fi tăcut din gură, ai? întrebă cu voce tărăgănată o femeie înaltă şi ciolănoasă, nora lui Matvei Kaşulin.

— Hai, dă-i drumul, Frosinia!

— Ia mai daţi-mi pace! N-aveţi altă treabă?…

— Nu face nazuri. Doar suntem între noi aici.

Frosia zâmbi, scuipă în palmă cojile seminţelor de floarea-soarelui:

— Eram eu cu ochii pe el mai demult; într-o zi, iaca numai că-mi spune cineva: „Bărbatu-tău e la moară, cu o târfă de dincolo de Don, şi macină de zor”. Dau fuga acolo şi-i găsesc lângă trior…

— Tu, Natalia, n-ai nici o veste de la omul tău? o întrerupse nora lui Kaşulin.

— E la Iagodnoe! răspunse încet Natalia.

— Ai de gând să mai trăieşti cu el, au ba?

— Ea poate că are, dar el nici habar! intră în vorbă gazda.

Natalia simţi un val de sânge cald năvălindu-i în obraji, şi o podidiră lacrimile. Coborî ochii la ciorap şi aruncă o căutătură furişă femeilor; toate privirile erau aţintite asupra ei şi, neştiind cum să-şi ascundă văpaia din obraji, lăsă dinadins să-i cadă de pe genunchi ghemul de lână. Şiretlicul fusese aşa de stângaci, încât nu scăpă celorlalte cumetre; ea se plecă şi bâjbâi duşumeaua rece cu degetele.

— Lasă-l diavolului, soro! Grumaz să fie, că juguri îs destule! o povăţui una din femei, înduioşată din toată inima.

Silnica voie bună a Nataliei se stinse ca o scânteie bătută de vânt. Cumetrele luară apoi la rând toate întâmplările mai proaspete şi toate gâlcevile din sat. Natalia lucra tăcut. Abia se stăpâni să rabde până la sfârşit. Iar la plecare, duse în suflet o hotărâre îndârjită. Ruşinea pentru starea ei nelămurită (tot nu-i venea să creadă că Grigori e dus pe veci; ea îl iertase şi-l aştepta) o împinsese să trimită în taină pe cineva la Iagodnoe, ca să afle de la Grigori dacă a lăsat-o pentru totdeauna, sau are de gând să se mai întoarcă. De la Pelagheia, ajunse acasă noaptea târziu. Moş Grişaka era în odăiţa lui şi citea evanghelia, cu scoarţele legate în piele, cu foile rupte şi pătate de ceară. Miron Grigorievici dregea în bucătărie un colţ de năvod şi-l asculta pe Mihei povestind despre un omor făptuit mai demult. După ce adormise copiii, mama Nataliei se culcase pe cuptor, întinzându-şi picioarele cu tălpile înnegrite. Natalia îşi scoase cojocelul şi făcu prin odăi un ocol fără rost. În odaia mare, într-un colţ cu o despărţitură de scândură între pereţi, se afla sămânţa de cânepă gata pentru semănat, de unde venea un chiţăit de şoareci.

Zăbovi o clipă în odăiţa bunicului. Rămase lângă poliţa din ungher şi se uită ţintă la vraful de ceasloave de sub icoane.

— Bunicule, n-ai cumva o coală de hârtie?

— Ce fel de hârtie? o privi încruntat moş Grişaka pe deasupra ochelarilor.

— Apăi d-aia de scris.

Moş Grişaka răsfoi psaltirea şi scoase o foaie boţită, mirosind a miere râncedă şi a tămâie.

— Ai şi un plaivaz?

— Cere de la taică-tău! Du-te, fata moşului, şi lasă-mă să cetesc.

Natalia căpătă un vârf de creion de la taică-său şi se aşeză la masă, în prada unor gânduri grele, de mult frământate, care-i strângeau inima într-un chin de neîndurat…

A doua zi dimineaţa, îl trimise pe Hetko cu scrisoarea la Iagodnoe, făgăduind să-l cinstească la întoarcere cu votcă.

„Grigori Panteleevici, Scrie-mi cum trebuie să trăiesc, şi dacă viaţa mea-i pierdută pentru totdeauna, au nu. Ai plecat de-acasă fără să-mi spui nici un cuvânt. Eu nu te-am supărat cu nimica; am aşteptat să-mi dezlegi mâinile şi să-mi spui dacă ai plecat cu totul; da' tu ai plecat din sat şi taci parcă ai fi mort.

Credeam că ai plecat într-un ceas de mânie şi tot aşteptam să te întorni, da n-am de gând să mă pun între voi. Mai bine să fiu numai eu călcată în picioare, decât să fie doi. Ai milă de mine pentru cea din urmă oară şi scrie-mi. Când voi şti ce-ai hotărât, am să ştiu ce să fac, da' acum stau la îndoială.

Pentru Dumnezeu, Grişa, nu fi supărat pe mine.

NATALIA”

Posomorât şi ursuz, simţind că se apropie toana sa de beţie, Hetko duse calul la arie pe furiş, ca să nu-l vadă Miron Grigorievici, îi puse căpăstrul şi plecă fără şa. Călărea neîndemânatic; se vedea cât de colo că nu-i cazac; coatele ieşite prin mânecile rupte se bălăbăneau şi săltau scuturate în trapul calului; îndată l-au petrecut chiotele de batjocură ale copiilor, care se jucau pe uliţă:

— Hohol! Hohol!

— Hohol! Hohol! Se dă de-a rostogol!…

— Bagă de seamă să nu cazi!

— Stă pe cal ca un câine pe gard! ţipau ştrengarii.

Spre seară, Hetko veni cu răspunsul scris pe un petic de hârtie albastră de învelit. Scoţându-l din sân, clipi din ochi către Natalia.

— Drumul îi grozav de prost, fată! L-o scuturat pe bietul Hetko, de i-au căzut bojocii!

Natalia citi răvaşul, şi o gălbeneală de moarte i se aşternu pe faţă. Patru cuvinte i se înfipseră în inimă şi i-o spintecară ca patru tăişuri de cuţit dinţat, patru cuvinte lepădate pe un petic de hârtie: „Trăieşte singură. Grigori Melehov.”

Simţind cu spaimă că o lasă puterile, Natalia intră degrabă în casă şi se trânti pe pat. Lukinişna aprindea cuptorul şi făcea pregătiri din vreme pentru cozonaci.

— Nataşka, ia vină să-mi ajuţi! o strigă ea.

— Mă doare capul, măicuţo. Aş vrea să mă culc oleacă.

Capul dezbrobodit al Lukinişnei se ivi prin crăpătura uşii.

— Poate ţi-ar face bine un pic de zeamă de castraveţi? Ai? Are să-ţi ia răul cu mâna…

Natalia îşi petrecu limba uscată printre buzele reci şi nu răspunse.

Rămase culcată în pat până către seară, învelită cu un şal gros de lână. Un tremur uşor îi scutura trupul ghemuit. Miron Grigorievici şi moş Grişaka se pregăteau să plece la biserică, când Natalia intră în bucătărie. Broboane de sudoare îi luceau pe tâmple; în ochii tulburi se frământă durerea.

Miron Grigorievici îşi încheia nasturii nădragilor şi-i aruncă o căutătură:

— Ai găsit şi tu când să boleşti! Hai, fată, la înviere!

— Duceţi-vă, că vin şi eu mai p-ormă…

— Când? Când are să se isprăvească slujba?

— Nu, acuşi mă îmbrac. Mă îmbrac şi vin îndată.

Bărbaţii plecară. Lukinişna rămase numai cu fata.

Natalia păşea împleticit prin odaie, trecând de la cuptor la pat şi înapoi; iar cu privirea pierdută în gol se uita la grămada de rochii răvăşite, muncită de gânduri şi mişcându-şi buzele, şoptind ceva fără şir. Lukinişna crezu că şovăie în alegerea rochiei şi o îndemnă cu o mărinimie de mamă:

— Îmbracă-te cu fusta mea cea albastră. Are să te prindă de minune.

Nimeni nu-i făcuse Nataliei o rochie nouă de paşti. Lukinişna îşi aduse aminte că, pe când era încă nemăritată, îi plăcea să se îmbrace de sărbători cu fusta ei albastră, strâmtă în poale; deci, se gândi să i-o dea, socotind că Natalia e supărată din această pricină.

— Nu vrei s-o pui? Uite c-o scot acuma…

— Nu. O îmbrac pe asta!

Natalia despături cu grijă fusta sa verde, dar îşi aminti îndată că se afla cu ea în ziua când Grigori venise la vedere şi când sub şopron îi îmbujorase obrajii cu întâiul sărut. Izbucni într-un hohot de plâns şi se lăsă să cadă într-o sfârşeală pe capacul ridicat al lăzii.

— Natalia! Ce ai? o întrebă maică-sa speriată, ridicând braţele în sus.

Natalia îşi înăbuşi bocetul şi îşi chinui buzele într-un jalnic râset silit.

— Nu ştiu ce mi-a venit aşa…

— Of, Nataşka, văd eu…

— Ce vezi, măicuţo? ţipă Natalia, cuprinsă deodată de o ură fără rost şi mototolind fusta între degete.

— N-ai să isprăveşti cu bine… Tu ai nevoie de bărbat.

— N-am nevoie! Am avut bărbat… Mi-a fost destul…

Natalia plecă să se îmbrace în odaie; după câteva clipe se întoarse, gătită şi subţire ca o fetişcană, cu obrazul pal din cale afară, pătat de un roz bolnav şi ofilit.

— Du-te singură. Eu n-am isprăvit încă toată treaba! spuse maică-sa.

Natalia vârî o batistă în mânecă şi ieşi în cerdac. Dinspre Don, vântul aducea vuietul gheţurilor care lunecau pe apă, mireasma vie şi reavănă a pământului dezgheţat. Ţinând poala fustei cu mâna şi ocolind băltoacele sidefate din cale, Natalia ajunse la biserică. Pe drum, încerca mereu să le macine toate în sine cu sânge rece; îşi petrecea prin minte sărbătoarea şi alte felurite gânduri haotice şi nehotărâte, dar cugetul încăpăţânat stăruia asupra peticului de hârtie albastră, ascunsă în sân, se oprea la Grigori, la cealaltă femeie, fericită, care acum îşi râdea de dânsa, dacă nu cumva chiar o plângea cu milă.

Intră în ograda bisericii. Flăcăii îi aţinură drumul. Când dădu să-i ocolească, auzi:

— Cine-i asta? O cunoşti?

— Păi e Nataşka Korşunova.

— Cică-i surpată de vătămătură. De aia a şi lăsat-o bărbatul…

— Gogoriţe… S-a încurcat cu socru-său, cu Pantelei Şchiopul.

— Va să zică, aşa a fost? De aceea şi-a luat Grişka lumea-n cap…

— Da tu ce-ai crezut? Ea şi acuma…

Poticnindu-se de bolovanii din drum, Natalia ajunse cu greu în pridvor. În urechi o lovi un cuvânt grosolan, murdar, zvârlit ca o piatră. Urmărită de râsul fetelor, ieşi pe cealaltă portiţă şi fugi acasă, pe două cărări, ca o femeie beată. Se opri să-şi tragă sufletul lângă poarta casei; apoi intră şi se împiedică în poala fustei, muşcându-şi până la sânge buzele umflate. În noaptea vânătă care hălăduia în ogradă, uşa magaziei îşi căsca gura neagră. Strângându-şi drojdia puterilor într-o încordare deznădăjduită, alergă spre uşă şi trecu repede pragul. Aerul uscat din magazie duhnea a piei de ham şi a paie stătute. Natalia dibui şi ajunse într-un colţ; nu se gândea la nimic, nu simţea nimic; era în prada unui chin negru, care îi sfâşia inima, cuprinsă de durere şi ruşine. Apucă o coasă, îi desprinse coada de lemn şi scoase fierul. Mişcările erau neşovăielnice, încete şi de o linişte înspăimântătoare. Răsturnându-şi capul pe spate, îşi reteză beregata cu setea unei hotărâri care o umplu de bucurie. Durerea arzătoare şi fără nume o rostogoli la pământ; dar îndată se sprijini în mâini şi se zgrepţănă în genunchi, dându-şi seama nelămurit că nu izbutise şi că încă nu isprăvise cu toate. Cutremurată de valul sângelui care-i gâlgâia pe piept, îşi descheie bluza cu degetele în tremur, smulgându-şi nasturii. Cu o mână feri la o parte sânul pietros; cu cealaltă, potrivi vârful ascuţit. Apoi, se târî în genunchi până la perete, sprijini coasa în bârne şi, ridicând braţele deasupra capului prăvălit pe ceafă, îşi opinti din toate puterile pieptul înainte, încă, încă, mereu… Auzi limpede, simţi înfierător scrâşnetul cărnii, precum cronţăie tăişul cuţitului în căpăţâna de varză. O durere fulgerătoare îi străbătu trupul, sute de ace i se înfipseră, zbârnâind, în urechi…

Uşa scârţâi din ţâţâni.

Lukinişna cobora scările cerdacului, pipăind treptele cu talpa prin întuneric. Dinspre turla bisericii se revărsa un dangăt lin de clopote. Pe Don, sloiurile trosneau cu vuiete uriaşe. Fluviul răsufla descătuşat, mânând bucuros spre Marea de Azov, în apele-i umflate, sfărâmăturile cătuşelor de robie din timpul iernii.

Stepan se apropie de Grigori, puse mâna pe scară şi se propti pe pântecul armăsarului, înspumat de sudoare.

— Noroc, Grigori!

— Deie Dumnezeu!

— Ce-ai de gând, ai?

— Ce să am?

— Mi-ai momit femeia de acasă şi… te bucuri de dânsa?

— Lasă scara!

— Nu-ţi fie teamă… N-am să te bat.

— Nu mi-e teamă. Să lăsăm asta! răspunse Grigori, cu pete stacojii în obraz şi cu glasul ridicat.

— Nu vreau să ne răfuim azi. Dar, Grişka, ţine minte vorba mea! Mai devreme ori mai târziu, tot de mâna mea ai să mori.

— Să vedem cum zic şi orbii.

— Ţine bine minte. M-ai făcut de ocară. M-ai jugănit, ca pe un porc. Priveşte aici! Şi Stepan întinse mâinile cu palmele negre în sus: Mă duc să ar, da nu ştiu pentru ce. La ce bun? Aş fi putut ierna şi fără să lucrez, da mi s-a urât, şi nu mai pot. M-ai batjocorit cumplit, Grigori!

— Nu mi te mai tângui, că tot nu te-nţeleg. Sătulul nu crede flămândului.

— Aşa-i! întări Stepan, privindu-l pe Grigori de jos în sus, cu un zâmbet de copil naiv. Creţuri subţiri îi tremurau în jurul ochilor. Îmi pare rău de una, frate, foarte rău îmi pare! Ţii minte cum ne-am bătut cu pumnii anţărţ, de lăsata-secului?

— Când asta?

— Când a fost omorât pâslarul. Burlacii se băteau cu oamenii însuraţi. Îţi aduci aminte? Ai uitat cum fugeai de mine? Erai slab ca un fir de iarbă crudă. Mi-a fost milă de tine; dacă te-aş fi izbit din fugă, te rupeam în două. Aveai trupul încordat, fugeai ca un ogar. Atunci să te fi pălit mai zdravăn în coastă, mureai pe loc!

— Nu-ţi pară rău! Avem să ne mai batem noi odată.

Stepan îşi trecu mâna pe frunte, cercând să-şi aducă aminte de ceva.

Cu calul de dârlogi, stăpânul îl strigă pe Grigori:

— Hai, dă-i drumul!

Stepan porni şi el, mergând lângă armăsar şi ţinând scara cu stânga; Grigori îi supraveghea mişcările. Vedea de sus mustaţa bălană şi pleoştită a lui Stepan şi barba nerasă de multă vreme. Cureluşa de lac a şepcii, scorojită pe alocuri, îi atârna sub bărbie. Faţa mânjită de noroi, cu dâre de sudoare, îi părea un chip necunoscut. Când se uita la dânsul, i se nălucea că stă pe un colnic, iar undeva departe, în vale, înaintea lui, se întinde stepa, dincolo de perdeaua străvezie a ploii. Chipul lui Stepan era stafidit, sleit şi pământiu de sfârşeală, de un gol adânc în suflet. Se opri, fără să-şi ia rămas bun; Grigori se ducea înainte, la pas.

— Stai o clipă… Cum… ce face Axiutka?

Grigori, lovind cu biciul un bulgăr de noroi lipit de talpă, răspunse:

— O duce şi ea…

Struni armăsarul şi se-ntoarse. Cu picioarele răşchirate, Stepan stătea locului, rupând un fir de iarbă între dinţii rânjiţi. Fără vrerea lui, Grigori avu un început de milă; dar gelozia învinse îndată simţămintele gingaşe; se răsuci în şaua care scârţâi şi-i strigă:

— Nu-i purta grijă, că nu moare după tine!

— Nu, zău?

Grigori şfichiui armăsarul între urechi şi se depărtă în galop, fără să mai rostească nici un cuvânt.

În a şasea lună, când nu mai putea ascunde sarcina, Axinia îi mărturisi totul lui Grigori. O tăinuise până atunci, de teama că el nu va crede că pruncul pe care-l purta în pântec e al său; uneori îngălbenea la faţă, frământată de gânduri şi nelinişte, mereu parcă aşteptând ceva.

Avea greţuri chiar din cele dintâi luni, de câte ori se afla carne la masă; Grigori nu vedea nimic şi, chiar dacă lua aminte, nu ghicea pricina, nu-i dădea nici o importanţă.

Totul se petrecu într-o seară. Cuprinsă de tulburare, Axinia îi spuse tot ce avea de spus şi-l ţintui cu privirea, căutând să citească pe faţa lui dacă s-a schimbat ceva. Dar Grigori se întoarse spre fereastră şi tuşi încruntat

— De ce n-ai spus nimic până acum?

— Mi-a fost frică, Grişa… c-ai să mă laşi.

Bătând toba cu degetele pe speteaza patului, Grigori întrebă:

— Pe când?

— La începutul toamnei, pare-mi-se.

— E al lui Stepan?

— E copilul tău.

— Oare?

— Gândeşte-te şi tu. E de când am fost în pădure…

— Nu minţi, Xiuşka! Chiar dacă ar fi al lui Stepan, nu mai e nimic de făcut. Te întreb, să spui cinstit.

Lacrimi amare o podidiră pe Axinia. Stătea pe laviţă şi şoptea înfrigurată:

— Am trăit atâţia ani cu el şi n-am rămas niciodată! Gândeşte-te şi tu. N-am fost o femeie bolnavă. E limpede că-i de la tine, şi nu de la el…

Grigori nu mai întrebă nimic. În legăturile lui cu Axinia se strecură din acea seară un amestec de înstrăinare şi de milă uşor batjocoritoare. La rândul său, Axinia era mai sfioasă şi nu-i mai cerea dezmierdările… Vara se cam urâţise, dar mijlocul zvelt nu se cunoştea mai de loc de pe urma sarcinii. Trupeşă, îşi ascundea bine pântecele plin; chipul slăbit era mai atrăgător, luminat de o privire adâncă şi frumoasă. Deretica uşurel prin bucătărie; în anul acesta se aflau mai puţini argaţi, nu era nevoie să gătească prea multă mâncare.

Moş Saşka o îndrăgise; îl apropia de ea un simţământ năzuros de om bătrân – poate fiindcă îl îngrijea ca o fiică, îi spăla rufele, îi cârpea cămăşile, îl răsfăţa la masă cu câte o bucăţică mai fragedă şi mai gustoasă. În schimb, moş Saşka, după ce isprăvea lucrul în grajd, aducea el apa, terciuia în bucătărie cartofii fierţi pentru porci, o ajuta în toate chipurile pe Axinia şi rânjea, ţopăind, dând din mâini şi arătându-şi gingiile ştirbe:

— Ţi-a fost milă de mine; nici eu n-am să rămân dator! Să ştii, Axiniuşka, că pentru tine sunt în stare să-mi scot şi inima din piept. Eram prăpădit fără o mână de femeie; mă mâncau păduchii. Cheamă-mă, de câte ori îi avea nevoie de ceva.

Prin stăruinţa lui Evgheni Listniţki, Grigori fusese scutit de instrucţie; cosea fân, îşi ducea uneori stăpânul la târg, iar alteori mergea cu el în stepă, la vânătoare de spurcaci şi de dropii. Traiul uşor şi mâncarea bună îl stricară pe încetul. Se lenevi şi se îngrăşă; părea mult mai în vârstă pentru anii lui. Îl stăpânea numai o grijă: trebuia să meargă la militărie. N-avea cal, n-avea nici echipament şi nu putea aştepta nimic de la taică-său. Făcea economii din simbria lui şi a Axiniei, lipsindu-se şi de tutun, în nădejdea să-şi cumpere un cal, fără să se mai milogească de bătrân. Boierul îi făgăduise ajutor. Bănuiala lui Grigori că de la bătrân n-are de aşteptat nimic se adeveri curând. La sfârşitul lui iunie, Petro veni la conac să-şi vadă fratele; cu acest prilej îi spuse că taică-său era tot aşa de mânios, şi că într-o zi se rostise că nu-i va cumpăra cal şi echipament, urmând să facă slujbă la detaşamentul teritorial.

— Ei, asta s-o creadă el! Am să merg cu calul meu. Grigori pronunţă mai apăsat ultimul cuvânt.

— De unde ai să-l iei? Ai să-l câştigi la belciuge? rânji Petro, morfolindu-şi mustaţa.

— Poate! Poate l-oi cerşi, ba poate l-oi şi fura.

— Brava!

— Am să-l cumpăr din simbria mea! îl lămuri Grigori, lăsând gluma la o parte.

Petro mai rămase un timp în cerdac. Îl întrebă de muncă, de hrană şi de plată, morfolindu-şi mustaţa roasă şi rostind câte un „îhî” de încuviinţare la fiecare răspuns. Când le află pe toate, îi spuse la plecare:

— Întoarnă-te mai bine acasă şi lasă fudulia. Crezi c-ai să te chiabureşti slugărind la alţii?

— Nici nu mă gândesc!

— Vrei să trăieşti cu dânsa? schimbă vorba Petro.

— Cu care?

— Cu asta.

— Deocamdată, da! Da' pentru ce întrebi?

— Aşa, ca să ştiu…

Grigori coborî, ca să-l petreacă. La despărţire, întrebă:

— Pe la noi, pe-acasă, ce mai este?

Petro dezleagă calul de parmaclâcul cerdacului şi zâmbi:

— Ai atâtea case, câte palate au iepurii!… Trăim şi noi ca tot omul. Mama îţi duce dorul. Fân avem destul. Am strâns trei stoguri mari.

Grigori se frământă, cu ochii ţintă la iapa cu urechile scurte.

— N-a fătat?

— Nu, frate! E stearpă. A fătat în schimb iapa roaibă, aia cumpărată de la Hristonea.

— Ce anume?

— Un mânz, frate. Ai să vezi ce armăsar are să fie. Fără preţ! Are picioarele lungi, chişiţe frumoase şi un piept grozav. Are să fie un cal pe cinste!

Grigori oftă.

— Duc dorul satului, măi Petro. Mi s-a urât aici. Nici tu Don, nici tu apă curgătoare. Urâte locuri!

— Vină în ospeţie! îl îmbie Petro, aburcându-se cu pântecul pe spinarea ciolănoasă a iepei şi ridicând piciorul drept.

— Poate că am să vin o dată.

— Rămâi cu bine!

— Drum bun!

Când ieşi din ogradă, Petro îşi aminti deodată că mai avea ceva de spus; îl strigă pe Grigori, rămas în cerdac:

— Am uitat să-ţi spui că Natalia… S-a întâmplat o nenorocire…

Dar vântul, care se învolbura deasupra ogrăzii ca un hultan de stepă, nu-i îngădui lui Grigori să audă totul. Petro se depărtă călare, învăluit într-un nor de praf. Grigori nu înţelese nimic, dădu din mână şi o luă spre grajd.

Vara a fost secetoasă, ploile puţine, iar grânele s-au copt devreme. Abia isprăviseră de secerat secara, când veni rândul orzului ce se culca îngălbenit la pământ, cu spicele ţepoase.

Grigori şi încă patru pălmaşi ieşiră la seceră.

Axinia isprăvise de gătit din vreme; îl rugă pe Grigori s-o ia şi pe dânsa la câmp.

— Stai mai bine acasă! Nu-i nevoie de tine la câmp… încercă s-o convingă Grigori, dar ea rămase neînduplecată şi, acoperindu-şi în grabă părul cu o basma, ieşi în fugă din ogradă ca să ajungă căruţa.

Astfel, ceea ce Axinia aştepta cu atâta înfrigurare, cu bucurie şi cu nerăbdare, ceea ce îi pricinuia lui Grigori atâtea nelămurite temeri se întâmplă la câmp, în timpul secerişului. Axinia tocmai grebla, când simţi ceva neobişnuit; aruncă grebla şi se culcă lângă căpiţă. Întâile dureri începură de îndată.

Muşcându-şi limba vânătă, Axinia zăcea pe spate. Argaţii, care treceau cu secerătoarea pe lângă ea, o ocoleau, îndemnându-şi caii. Un flăcău, cu nasul mâncat şi cu chipul galben şi încreţit, ca cioplit în lemn, îi strigă când trecu în dreptul ei:

— Ce, fă, te-a ars soarele acolo unde nu trebuie? Scoală-te, că ai să te topeşti…

După ce isprăvi lucrul la secerătoare, Grigori se apropie de dânsa.

— Ce-i cu tine?

Axinia îşi chinui buzele de durere şi răspunse cu glas răguşit:

— Mă apucă…

— Ţi-am spus eu să rămâi, împieliţato! Ei, ce ne facem acum?

— Nu mă certa, Grişa… Of, of! Înhamă calul, Grişa! Hai acasă! Cum o să nasc aici? Atâţia bărbaţi… gemu Axinia, strânsă de durere ca de un cerc de fier.

Grigori alergă să ia calul care păştea într-o vâlcea. Până să-l înhame şi să pornească, Axinia se târî în patru labe la o parte şi rămase aşa, cu capul înfundat într-un snop de orz prăfos, scuipând spicele ţepoase pe care le măcina de durere. Se uita la Grigori cu ochii umflaţi şi goi, fără să vadă şi să-nţeleagă nimic; apoi gemu şi-şi înfipse dinţii în şorţul mototolit, pentru ca argaţii să nu-i audă groaznicul strigăt de sălbăticiune.

Grigori o urcă în căruţă şi porni calul în goană spre conac.

— Văleu, mai încet! Au! Au! Mor, mă zdruncină! ţipa Axinia cu o voce străină, bălăbănindu-şi capul cu părul zbârlit pe fundul căruţei.

Grigori nu răspundea nimic şi biciuia calul, învârtind hăţurile deasupra capului, fără să privească îndărăt, de unde venea, crescând în valuri, răcnetul răguşit şi tremurător.

Strângând obrajii în mâini, holbând ochii înnebuniţi de durere, Axinia se zbătea în căruţa care sărea încolo şi încoace, pe un drum nebătătorit şi plin de hopuri. Calul alerga în galop, zarea se ridica şi se lăsa înaintea ochilor lui Grigori, acoperind un nor alb, orbitor, ca un cristal, care atârna din cer. Dintr-o dată ţipetele prelungite într-un singur urlet se întrerupseră. Roţile vuiau; capul Axiniei se izbea nevolnic de coşul căruţei. Grigori nu-şi dădu seama numaidecât de această tăcere; apoi, înţelese şi privi îndărăt cu faţa strâmbă, sluţită de durere, Axinia zăcea cu obrazul lipit de coşul căruţei, cu gura deschisă, ca un peşte aruncat pe ţărm. Sudoarea îi şiroia de pe frunte, înecându-i ochii adânciţi în orbite. Grigori îi ridică capul, şi-i puse dedesubt şapca boţită. Axinia îşi îndreptă privirea în lături şi rosti cu glas hotărât:

— Eu mor, Grişa… Iată!… Asta-i tot.

El tresări; un fior îi străbătu deodată trupul până la vârful degetelor asudate. Uluit, căuta în zadar vorbe de îmbărbătare şi de mângâiere; buzele lui, strâmbate de un spasm dureros, lepădară cuvinte de ocară:

— Minţi, toanto!

Apoi clătină din cap, se aplecă cât putu şi strânse cu mâna, stângaci, piciorul îndoit al Axiniei:

— Axiutka, porumbiţa mea!

Durerile facerii, care o lăsaseră o clipă, se întoarseră cu înzecită putere. Simţind că ceva i se rupe în pântecele căzut, întinsă ca un arc, Axinia sfâşia auzul lui Grigori cu un ţipăt din ce în ce mai deznădăjduit. Pierzându-şi cumpătul, Grigori biciui calul.

Prin vuietul roţilor, abia auzi ţipătul prelung:

— Gri-şa!…

Trase hăţurile şi întoarse capul. Axinia zăcea scăldată în sânge, cu braţele desfăcute; între picioare, sub fustă, un mic ghemuleţ viu se mişca scâncind. Uluit cu desăvârşire, Grigori sări din căruţă şi, împleticindu-se ca împiedicat, se apropie de femeie. Privi gura înfierbântată a Axiniei şi mai mult ghici decât auzi ce spunea ea:

— Rupe maţul buricului cu dinţii… Leagă-l cu un fir de aţă din cămaşa ta…

Cu degetele tremurătoare, Grigori smulse câteva fire de aţă din mânecă, reteză cu dinţii maţul, strângând pleoapele atât de tare, încât simţi o puternică durere în ochi, şi legă de nădejde capătul care sângera.

Conacul lui Listniţki, Iagodnoe, crescuse ca din pământ într-o vale adâncă. Vântul se schimba, bătând când de la miazăzi, când de la miazănoapte; ca un gălbenuş de ou, soarele plutea în albeaţa albăstrie a cerului; toamna se juca cu frunzişul sunător, călca pe trena verii, iarna năvălea cu gerurile şi cu zăpezile ei, iar Iagodnoe se închircea într-o veşnică plictiseală de moarte. Zilele treceau peste gardurile înalte care despărţeau moşia de restul lumii, semănând toate ca gemenii.

Aceleaşi raţe negre măcăitoare, cu cercuri roşii în jurul ochilor, se plimbau prin curte; bibilicile se revărsau prin ogradă ca o ploaie de mărgăritare; pe acoperişul grajdului, păunii, cu penele colorate ţipător, miorlăiau cu glasuri de pisici. Bătrânul general iubea toate păsările; avea şi un cocor invalid, care în noiembrie tulbura viorile inimilor cu strigătu-i de aramă, îndurerat, când auzea chemarea în zbor a tovarăşilor săi liberi. El însă nu putea zbura. Rănită, aripa îi atârna ca moartă; iar generalul, privind pe fereastră la cocorul care, cu capul plecat, se avânta şi încerca să se înalţe în văzduh, râdea, deschizând larg gura, străjuită de o mustaţă căruntă, şi râsul lui adânc răsuna, tremura, plutind în salonul gol, alb, ca un val de fum de ţigară.

Veniamin ţinea, ca şi mai înainte, capul ţeapăn, cu părul ca peria, făcând să-i tremure coapsele moi ca piftia, şi stătea zile întregi în antreu, pe un sipet, jucând popaprostul de unul singur, până la desăvârşita nălucire. Tihon continua să fie zuliar pe Saşka, pe argaţi, pe Grigori, pe general şi chiar pe cocorul asupra căruia Lukeria cea ciupită de vărsat îşi vărsa prisosul duioşiei ei de vădană. Moş Saşka se îmbăta din când în când, după datină, şi se ducea înaintea ferestrei boierului, să-i stoarcă cele douăzeci de copeici.

În tot răstimpul acesta, se petrecură numai două întâmplări care au tulburat viaţa mucegăită într-o toropeală tâmpă: născutul Axiniei şi pierderea unui gânsac de rasă. Se obişnuiră îndată cu fetiţa Axiniei; iar de la gânsac se găsiră numai câteva pene într-un şanţ din apropierea livezii (îi făcuse de petrecanie, pesemne, vreo vulpe) şi apoi se făcu din nou linişte.

Dimineaţa, când boierul se trezea, îl chema pe Veniamin.

— Ai văzut ceva în vis?

— Da, să trăiţi, am avut un vis minunat.

— Povesteşte! ordona scurt boierul, răsucind o ţigară.

Veniamin povestea. Dacă visul n-avea haz, sau era prea înspăimântător, boierul se supăra cumplit:

— Prostule! Dobitocule! Tâmpiţii au şi vise tâmpite!

Veniamin prinsese meşteşugul de a născoci visuri vesele şi atrăgătoare. Un singur lucru îl încurca: visurile trebuiau ticluite, aşa încât, cu câteva zile înainte, născocea visuri hazlii, aşezat pe o ladă, bătând cărţile grase şi tot aşa de slinoase ca şi obrajii jucătorului. Privea ţintă într-un singur punct şi, tot născocind, ajunsese să nu mai aibă nici un vis. Când se trezea din somn, îşi frământă capul să-şi amintească ce visase, dar îndărăt totul era negru şi neted, parcă peste minte i-ar fi trecut o rândea: nu vedea nici un chip de om, necum să aibă vreun vis.

Închipuirea lui Veniamin se sleia în scorneli grosolane, iar boierul se burzuluia când băga de seamă că se repetă prea des.

— Visul acesta despre cal mi l-ai povestit şi joia trecută, parşivule! Ce-i cu tine? Dracu să te ia!

— L-am visat din nou, Nikolai Alexeevici. Pe Dumnezeul meu că l-am avut iarăşi! minţea Veniamin, fără să se tulbure.

În decembrie, Grigori fu chemat printr-un vătăşel să se prezinte la cancelaria staniţei Vioşenskaia. Aici primi o sută de ruble ca să-şi cumpere un cal pentru militărie şi ordinul să se înfăţişeze, a doua zi de Crăciun, la centrul de încorporare din satul Mankovo.

Grigori se întoarse din staniţă năucit. Crăciunul e aproape, şi el nu are nimic gata. Cu banii primiţi de la ocârmuire şi cu economiile sale îşi cumpără un cal în satul Obrâvski, cu preţul de o sută patruzeci de ruble. Plecase împreună cu moş Saşka şi găsi un cal potrivit, de şase ani, roib, lat în şolduri. Avea un cusur, dar un cusur ascuns. Scărpinându-se în barbă, moş Saşka îi spuse:

— Nu găseşti altul mai ieftin! Ai mari nici n-au să bage de seamă, nu-i ajută capul…

Grigori se întoarse călare, încercându-şi calul şi la pas, şi la trap. O săptămână înainte de Crăciun, Pantelei Prokofievici îşi făcu apariţia la Iagodnoe. Priponi de gard iapa înhămată la sanie, fără să intre cu ea în ogradă, şi se îndreptă şchiopătând spre locuinţa servitorilor, trăgând ţurţurii din barba culcată pe gulerul copocului, ca o cărămidă neagră. Grigori se turbură când îşi zări părintele prin geam:

— Asta-i bună! Tătuca!

Axinia, fără să ştie de ce, se repezi spre leagăn şi înveli copilul.

Pantelei Prokofievici intră greoi în odaie, aducând un val de aer rece, îşi scoase cuşma şi se închină dinaintea icoanei, plimbând o privire domoală pe pereţi.

— Cum o duceţi?

— Bună ziua, tătucă! îl întâmpină Grigori, ridicându-se de pe laviţă; apoi, făcu un pas şi se opri în mijlocul odăii.

Pantelei Prokofievici întinse lui Grigori o mână rece, se aşeză pe marginea laviţei, încheind pulpanele cojocului, fără să se uite la Axinia, care încremenise lângă leagăn.

— Te pregăteşti pentru oaste?

— D-apăi cum altminterea!

Pantelei Prokofievici tăcu, privind îndelung şi iscoditor faţa lui Grigori.

— Scoate cojocul, tătucă, că-i fi îngheţat şi matale.

— Nu-i nimic. Cu gerul îs învăţat eu.

— Să punem samovarul.

— Mulţumesc!

Pantelei Prokofievici zgârie de pe cojoc, cu unghia, un strop de noroi uscat şi zise:

— Ţi-am adus iechipamentul: două mantale, şaua, nădragii. La-le. Toate îs acolo.

Grigori ieşi cu capul gol şi aduse doi saci din sanie.

— Când pleci? întrebă Pantelei Prokofievici, sculându-se.

— A doua zi de Crăciun, tătucă. Cum, şi pleci, tată?

— Mă grăbesc să fiu acasă mai devreme.

El îşi luă rămas bun de la Grigori şi tot aşa, fără să se uite la Axinia, păşi spre uşă. Era cu mâna pe clanţă, când săgetă cu privirea leagănul şi spuse:

— Maică-ta îţi trimite toate cele bune. Îi bolnavă de picioare. Tăcu o clipă şi, anevoie, parcă ar fi ridicat o povară grea, adause: Găteşte-te de drum! Am să te întovărăşesc până la Mankovo.

Ieşi, vârându-şi mâinile în mănuşile calde de lână. Palidă de umilirea prin care trecuse, Axinia tăcea. Grigori păşea prin odaie, aruncându-i din când în când câte o căutătură furişă şi căutând să calce pe o anume scândură a duşumelei care scârţâia.

În ziua întâi de Crăciun, Grigori îl duse pe Listniţki la Vioşenskaia.

Boierul stătu la liturghie, prânzi la vară-sa, moşiereasa, şi porunci să-nhame caii.

Grigori nici n-apucă să termine strachina de ciorbă grasă, cu carne de porc, şi se sculă să se ducă-n grajd. Veniseră cu o sanie uşoară şi cu un trăpaş de rasă Orlov, Şibai, cenuşiu-rotat. Ţinându-l de căpăstru, Grigori îl scoase din grajd şi-l înhămă în grabă.

Crivăţul spulbera o zăpadă zgrunţuroasă, care înţepa obrajii ca vârfurile de ac; prin ogradă se tălăzuiau valuri de argint. În grădină, pe crengi, horbota de promoroacă se scutura la suflarea vântului şi, căzând, se risipea în bătaia soarelui cu mii de sclipiri, în mii de culori, ca în basme. Pe acoperiş, lângă hogeagul negru din care se răsucea fumul în spirală, croncăneau ciorile rebegite. Speriate de paşii scârţâind prin zăpadă, bătură din aripi, se rotiră în văzduh deasupra casei, ca nişte zdrenţe cenuşii, şi zburară spre apus, către biserică, profilându-se pe cerul violet al dimineţii.

— Spune-i stăpânului că sania îi la scară! strigă Grigori către o fată care ieşise în cerdac.

Boierul ieşi, cu mustaţa ascunsă în gulerul şubei de raton. Grigori îi înfăşură picioarele şi le acoperi cu o blană de lup, tivită la margini cu catifea.

— Ia înfierbântă-l oleacă! spuse boierul, arătând din ochi trăpaşul.

Răsturnat pe capră, abia stăpânind hăţurile, care-i tremurau în mâini, Grigori cerceta cu grijă hopurile; îşi amintea cum la primul drum de iarnă boierul îi cărase câţiva pumni în ceafă, tinereşte, pentru că-l zdruncinase din cale-afară. Coborâră spre pod, şi aici, pe Don, Grigori slăbi hăţurile, frecând cu mănuşa obrajii arşi de vânt.

Două ceasuri zburară până la Iagodnoe. Generalul tăcu cât ţinu drumul; cu degetul strâns îl lovea din când în când pe spinare, poruncind să oprească, pentru ca să-şi poată răsuci ţigara, cu spatele întors spre vânt. Când coborau priporul, aproape de conac, îl întrebă:

— Pleci mâine de dimineaţă?

Grigori se întoarse, abia deschizând buzele bocnă:

— Mâine, devleme! zise el, în loc să zică „devreme”; limba înţepenită de ger parcă se umflase; se împiedica de dinţi, în chip de potcoavă, şi rostea cuvintele ciumpav.

— Ai primit toţi banii?

— Da, să trăiţi, i-am primit.

— De femeie să n-ai grijă. Are să stea aici. Serveşte cu credinţă. Bunicul tău a fost un cazac de ispravă. Şi tu… glasul răsună mai încet; boierul îşi ascunse faţa în guler. Şi tu trebuie să fii destoinic, precum au fost şi bunicul, şi taică-tău. N-a fost taică-tău cel care a luat premiul întâi la o inspecţie imperială pentru călărie de înaltă şcoală?

— Da, să trăiţi, tata a fost!

— Ei vezi? termină boierul cu asprime, parcă-l ameninţa, şi-şi ascunse cu totul faţa în gulerul şubei.

Grigori dădu trăpaşul în seama lui moş Saşka şi intră în încăperile servitorilor.

— A venit taică-tău! strigă Saşka după el, aruncând pe cal o pătură.

Pantelei Prokofievici era la masă şi mânca o răcitură. „E cam băut!”, se gândi Grigori, privind faţa îmblânzită a bătrânului.

— Ai venit, oşteanule?

— Îs îngheţat bocnă! răspunse Grigori, plesnind din mâini şi adresându-se Axiniei: Dezleagă tu gluga; mi-s sloi mâinile.

— S-a brodit să bată vântul taman în faţă! mormăi unchiaşul cu gura plină, jucând urechile şi barba.

Era mult mai prietenos de astă dată. Îi porunci Axiniei scurt, ca un stăpân:

— Mai taie-mi oleacă de pâine, nu fi zgârcită!

Ridicându-se de la masă, împinse leagănul de vreo două ori, parcă fără să vrea; apoi îşi vârî barba sub perdea şi întrebă:

— E cazac?

— E fetiţă! răspunse Axinia pentru Grigori şi, luând aminte la nemulţumirea care se ivise pe faţa bătrânului şi i se rătăcise în barbă, adăugă repede: Frumoasă coz, leită Grişa.

Pantelei Prokofievici cercetă cu încordare căpşorul oacheş, care ieşea dintr-un maldăr de scutece, şi întări, nu fără mândrie:

— Sămânţa noastră! Hm-hm… De!

— Cum ai venit, tătucă? întrebă Grigori.

— Cu sania, cu iapa şi cu calul lui Petro.

— De veneai numai cu unul, l-am fi înhămat pe al meu.

— Nu trebuie! Lasă-l să meargă slobod… E un cal bun!

— L-ai văzut?

— M-am uitat o ţâră la el.

Vorbiră despre multe lucruri neînsemnate, care-i frământau pe amândoi. Axinia nu se amesteca în vorbă şi stătea pe pat, ca înecată-n apă. Sânii tari ca piatra, umflaţi, abia încăpeau în strânsoarea bluzei. După naştere, se îngrăşase şi căpătase o nouă înfăţişare, fericită şi încrezută în propriile-i puteri.

Se culcară târziu. Lipindu-se de Grigori, Axinia îi muia cămaşa cu lacrimi şi cu laptele care-i curgea din sânii plini.

— Am să mor de dor. Ce mă fac fără tine?

— Nu-i nimic! răspunse Grigori în şoaptă.

— Nopţile îs lungi… copilul nu doarme… am să mă usuc de dorul tău. Gândeşte-te, Grişca, patru ani.

— Se zice că, pe vremuri, cazacii făceau slujbă câte douăşcinci de ani.

— Ce-mi pasă mie ce-a fost pe vremuri…

— Ei hai, potoleşte-te!

— Blestemată să fie milităria asta care ne desparte!

— Am să vin în permisie…

— În permisie! îngână Axinia, ca un ecou, suspinând şi suflându-şi nasul în cămaşă. Până-i veni tu, multă apă are să mai curgă pe Don…

— Nu mai boci. Eşti ca ploaia de toamnă. O ţii una şi bună…

— De-ai fi în pielea mea!

Grigori adormi spre ziuă. Axinia alăptă fetiţa; se sprijini în coate şi privea, fără să clipească, trăsăturile abia desluşite de pe chipul lui Grigori; se despărţea în gând de el… Îşi amintea de o altă noapte când, în odaia ei, îl ruga să plece împreună în Kuban; luna strălucea pe cer, ca şi acum, inundând ograda cu şuvoaiele luminii ei palide.

Totul era la fel ca şi atunci; era acelaşi Grigori, numai că era schimbat. În urma lor se întindea un drum lung, pe care se aşternuseră multe zile…

Grigori se întoarse prin somn şi rosti desluşit:

— În satul Olşanski… şi tăcu.

Axinia încercă să doarmă, dar gândurile îi alungau somnul, aşa cum vântul împrăştie o căpiţă de fân. Până la revărsatul zorilor, se căzni să dezlege înţelesul acestei rostiri de nepriceput. Pantelei Prokofievici se trezi când întâile luciri ale zorilor se strecurară sfios prin fereastra încătuşată de promoroacă.

— Scoală, Grigori! Se crapă de ziuă!…

Axinia se ridică în genunchi, îşi puse fusta şi, oftând, căută multă vreme chibriturile.

Până ce să mănânce şi să strângă lucrurile, se lumină de-a binelea. Valuri de lumină azurie se strecoară în odaie. Gardul zimţat se profila limpede pe fondul alb al zăpezii; acoperişul grajdului se înălţa, astupând o parte din cerul palid, liliachiu.

Pantelei Prokofievici ieşi să-nhame caii. Grigori se smulse din braţele Axiniei, care îl săruta cu patimă; apoi se duse să-şi ia rămas bun de la moş Saşka şi de la ceilalţi.

Axinia înfăşă copilul şi ieşi să-l petreacă.

Grigori îşi lipi buzele de fruntea umedă a fetiţei şi se apropie de cal.

— Aşază-te în sanie! strigă bătrânul, pornind caii.

— Nu, am să merg călare.

Cu o încetineală voită, Grigori strânse chingile, încălecă şi desfăcu dârlogii. Axinia, atingându-i piciorul cu degetele, repeta mereu:

— Mai stai, Grişa… voiam să-ţi spui ceva!… se încrunta ea, încercând în zadar să-şi amintească acel ceva, pierdută şi tremurândă.

— Ei, rămâi cu bine! Ai grijă de copilă. Mă duc. Uite cât de departe e tătuca!

— Mai stai, dragule!

Axinia se prinse cu stânga de scara rece ca gheaţa, cu dreapta strângea la sân copilul şi privea la Grigori cu patimă; nu mai avea încă o mână ca să-şi şteargă lacrimile, care curgeau din ochii încremeniţi şi larg deschişi.

Veniamin ieşi în cerdac:

— Grigori, te cheamă boierul!

Grigori slobozi o sudalmă, ridicând biciuşca şi o porni la trap din ogradă. Axinia alergă în urma lui, cufundându-se în troienele de zăpadă care umpleau, curtea şi abia descleştându-şi picioarele încălţate cu pâslari.

Grigori îl ajunse pe bătrân în vârful dealului. Stăpânindu-se, se mai uită o dată în urmă. Axinia era lângă poartă, strângând la sân copilul înfăşurat în pulpana hainei, iar vântul îi flutura colţurile broboadei roşii.

Grigori ajunse în dreptul saniei care mergea la pas.

Pantelei Prokofievici se întoarse cu spatele la cai şi întrebă:

— Va să zică, n-ai de gând să mai trăieşti cu nevastă-ta?

— E o poveste veche… Nu mai avem ce vorbi…

— Nu vrei?

— Nu, nici pomeneală.

— N-ai auzit c-a încercat să-şi facă seama?

— Am auzit.

— De la cine?

— Când am fost cu boierul în staniţă, m-am întâlnit cu nişte oameni de la noi, din sat…

— Da' de urgia domnului nu ţi-e teamă?

— Ce să mai vorbim, tătucă? Ce-a căzut din căruţă, s-a pierdut şi pierdut rămâne…

— Las'te de braşoave!… Eu îţi vorbesc omeneşte! se răsti cu mânie Pantelei Prokofievici.

— Am şi un copil. Aşa că degeaba. Nu pot să mă întorc la ea.

— Bagă de seamă! Nu care cumva creşti copilul altuia?

Grigori îngălbeni: bătrânul atinsese o rană deschisă. Toată vremea, după naşterea fetiţei, o bănuială îi muncea inima; bănuială pe care o purta în suflet, cu chin, ascunzând-o şi Axiniei. Noaptea, când femeia dormea, se apropia adesea de leagăn, se uita cu luare-aminte, căutând trăsăturile sale pe chipul trandafiriu-smead al copilului, dar se îndepărta cu aceeaşi nedumerire. Stepan era şi el oacheş, aproape smolit; de unde să poată afla al cui este sângele pe care-l trimite inima prin vinele albastre ce se vedeau sub pielea copilului? Uneori i se părea că fetiţa seamănă cu el; altă dată i-l amintea leit pe Stepan. Nu simţea nimic pentru dânsa, afară de o uşoară înstrăinare, din pricina clipelor prin care trecuse atunci când o adusese în goană prin stepă pe Axinia, chinuită de durerile facerii, într-o zi (Axinia era cu treburile în bucătăre), luase fetiţa din leagăn şi, schimbându-i scutecul ud, simţi o durere înţepătoare. Se aplecă pe furiş şi-i strânse uşor, între dinţi, unul din degetele roşii de la picioare.

Bătrânul îl împunsese acum fără milă într-o rană dureroasă, şi Grigori, încrucişând mâinile pe oblânc, răspunse cu o voce surdă:

— Oricine i-ar fi tatăl, eu copilul nu-l las!…

Pantelei Prokofievici îndemnă caii cu biciul, fără să se întoarcă.

— Natalia s-a sluţit de atunci… Ţine capul într-o parte, parc-ar fi damblagie. Şi-a tăiat o vână din ăle mari, de aceea nu-i mai stă gâtul drept.

Bătrânul tăcu. Tălpile saniei scârţâiau, despicând zăpada; calul lui Grigori ţăcănea din potcoave, cosindu-se.

— Şi acuma, ce mai face? întrebă Grigori, scoţând cu o migală exagerată ciulinii încurcaţi în coama calului.

— E mai bine… Oricât… A zăcut şapte luni. De rusalii trăgea să moară. Popa Pankrati a şi împărtăşit-o. Apoi şi-a venit în fire: s-a sculat şi a început să umble. Îşi împlântase coasa în inimă, da se vede că mâna i-a tremurat, aşa că a trecut pe alături. Altmintrelea, ar fi murit pe dată.

— Hai, coborâm coasta! pocni din bici Grigori luând-o înainte, ridicându-se în scări, împroşcând sania cu bulgări de zăpadă zvârliţi de copitele calului, şi lăsând-o în urmă.

— Avem s-o luăm pe Natalia la noi! strigă Pantelei Prokofievici, ajungându-l din urmă. Nu mai vrea să stea la ai ei. Am văzut-o mai deunăzi, şi i-am spus să vină la noi.

Grigori nu răspunse. Merseră în goană, tăcuţi, până la cel mai apropiat sat; iar Pantelei Prokofievici nu mai aduse vorba despre Natalia.

În ziua întâi, făcură vreo şaptezeci de verste; a doua zi, pe seară, când se aprinseră primele opaiţe la case, ajunseră în satul Mankovo.

— Unde au tras ăi de la Vioşenskaia? întrebă Pantelei Prokofievici, pe cel dintâi om întâlnit în drum.

— Luaţi-o pe uliţa mare.

În casa unde au mas peste noapte, mai erau cinci recruţi, fiecare însoţit de tată.

— Din ce sate sunteţi, oameni buni? îi iscodi Pantelei Prokofievici, ducându-şi caii sub şopron.

— De la Cir! răspunse o voce groasă din şopron.

— Bine, da din ce sat?

— Din Karghin, din Napolovo, din Lihovidovo; dar voi, de unde?

— Din Cucui, râse Grigori, scoţând şaua de pe cal şi pipăind spinarea leoarcă de sudoare.

A doua zi dimineaţa, Dudariov, atamanul staniţei Vioşenskaia, îşi duse recruţii la comisia medicală. Grigori întâlni astfel mai mulţi flăcăi din Tatarski, toţi de o vârstă cu el. Mitka Korşunov, călare pe un cal mare, roib-deschis, cu o şa nou-nouţă, cu chingi subţiri de piele şi cu un căpăstru împodobit cu plăci de argint, pornise dimineaţă spre fântână şi, văzându-l pe Grigori care stătea lângă poarta casei, trecuse în galop, fără să-i dea bună ziua, ţinând cu o mână şapca lăsată ştrengăreşte pe o ureche.

Se dezbrăcau fiecare pe rând, într-o sală rece a cancelariei de plasă. Ajutorul comisarului şi furierii forfoteau pe lângă ei; aghiotantul atamanului de district trecu de mai multe ori, tropăind cu cizme scurte de lac; inelul împodobit cu o piatră neagră şi albul trandafiriu al ochilor săi negri, frumoşi şi umflaţi de oboseală, scoteau parcă în evidenţă albeaţa pielii şi a eghileţilor de la tunică.

Crâmpeie de vorbe şi observaţiile medicilor străbăteau prin uşa întredeschisă:

— Şaizeci şi nouă!

— Pavel Ivanovici, dă-mi creionul chimic! mormăia lângă uşă un glas răguşit de mahmureală.

— Perimetrul toracic…

— Da, da, ereditate pronunţată.

— Scrie: sifilis!

— Ce te acoperi cu mâna? Doară nu eşti fată mare.

— Uite-l cum arată!

— Satul lor e un focar de boală. Se impun măsuri speciale. Am şi raportat excelenţei sale.

— Pavel Ivanovici, ia uită-te la acest individ. Ce zici? Vezi cum e clădit?

— M-da-a…

Grigori se dezbrăcă lângă un flăcău roşcat şi înalt, din satul Giukarinski. Un furier ieşi pe uşă, potrivindu-şi cutele bluzei şi striga răspicat:

— Panfilov Sevastian! Melehov Grigori!

— Mai iute! şuşoti speriat vecinul lui Grigori, roşindu-se şi întorcând colţunul pe dos.

Grigori intră; mii de furnici îi umblau prin spate. Luciul smead al pielii se închisese parcă şi mai mult, cum e stejarul băiţuit. Îi era ruşine, văzându-şi picioarele acoperite cu păr negru şi des. Într-un colţ, un flăcău cam ciolănos era dezbrăcat şi stătea pe cântar. Un om, care părea a fi felcer, punea greutăţile şi spunea:

— Patru şi zece. Dă-te jos!

Procedura umilitoare la care-l supuneau medicii, adunaţi ca nişte geambaşi în jurul său, îl tulbura pe Grigori. Un doctor cărunt, îmbrăcat în alb, îl ascultă cu un stetoscop; altul, mai tânăr, îi întoarse pleoapele, îi examină ochii şi limba; un al treilea, cu ochelarii în ramă de baga, se învârtea pe la spate, frecându-şi mâinile. Mânecile îi erau suflecate până la cot.

— La cântar!

Grigori se urcă pe platforma rece şi crestată.

— Cinci, şase şi jumătate! rosti cel cu cântarul, ţăcănind greutăţile.

— Drace! Nu pare înalt… mormăi medicul cu părul cărunt, apucându-l de mână pe Grigori şi răsucindu-l.

— E-e-e uimitor! spuse cel mai tânăr, bâlbâindu-se.

— Cât? întrebă mirat unul din ofiţerii aşezaţi la masă.

— Cinci puduri, şase funturi şi jumătate! răspunse medicul bătrân, cu sprâncenele ridicate a cumplită mirare.

— N-ar fi bun pentru garda imperială? întrebă comisarul militar al ţinutului, plecând capul, cu părul negru şi lins, spre veninul său.

— Prea are mutră de bandit!… Cap de sălbatic.

— Mă, tu de colo! Ia întoarce-te!… Ce-ai pe spate? strigă ofiţerul cu epoleţi de colonel, ciocănind nerăbdător cu degetele în masă.

Bătrânul medic mormăi ceva nedesluşit, iar Grigori răspunse, întors cu spatele spre masă, abia stăpânindu-şi fiorii care-i treceau prin trup, făcându-i pielea de găină.

Când examinarea era pe sfârşite, ofiţerii aşezaţi în jurul mesei se sfătuiră şi hotărâră:

— Bun pentru regiment!

— Regimentul 12, Melehov! Auzi?

Şi Grigori fu lăsat să plece. Îndreptându-se spre uşă, auzi vorbe de scârbă rostite în şoaptă:

— E cu neputin-ţă-ă! Închipuiţi-vă ce-ar fi dacă maiestatea-sa i-ar vedea mutra. Ce-ar mai fi, doamne! Destul să-i vezi ochii…

— Corcitură! Un tip oriental, probabil.

— N-are trupul curat. Urme de furuncule…

Flăcăii din Tatarski, care-şi aşteptau rândul, îl înconjurară.

— Ei, Grişka, ce-ai făcut?

— Unde te-a dat?

— Te pomeneşti că la „Atamanski”, ai?

— Cât ai tras la cântar?

Sărind într-un picior, abia ţinându-şi cumpăna, Grigori îl vârî pe celălalt în nădragi şi răspunse printre dinţi:

— Ia lăsaţi-mă în pace! Ce dracu! Unde? La Regimentul 12!

— Korşunov Dmitri! Karghin Ivan! anunţă furierul, scoţând capul pe uşă.

Grigori îşi încheie nasturii din mers şi coborî în fugă din cerdac.

Dezgheţul se lăsa alene pe aripile unui vânt călduţ, drumul dezgolit pe alocuri de zăpadă aburea. Găinile treceau uliţa cârâind; nişte gâşte lipăiau într-o băltoacă încreţită de vânt. Labele lor roşii-portocalii erau trandafirii în apă, ca nişte frunze de toamnă îmbujorate de frig.

Peste o zi, începu examinarea cailor. Forfotă de ofiţeri în piaţă; medicul veterinar trecea cu poalele mantalei fluturând în vânt; în urma lui mergea felcerul cu hipometrul. Pe lângă gard erau înşiraţi cai de toate culorile. Atamanul staniţei Vioşenskaia, Dudariov, trecu în fugă, lunecând de la cântar spre masa din mijlocul pieţei, unde furierul însemna rezultatul examenului; după el veni comisarul militar, tropăind supărat şi explicând ceva unui tânăr sotnic.

Veni la rând şi calul lui Grigori. Avea numărul de ordine 108. Măsurară diferite laturi ale calului, îl cântăriră şi, cum coborî animalul de pe platformă, medicul veterinar îl apucă din nou de buza de sus cu autoritatea lui firească, îi cercetă dinţii; îi apăsă cu putere muşchii pieptului; apoi degetele, alergând ca un păianjen, coborâră de-a lungul picioarelor, pipăind, oprindu-se, iscodind.

Strângea încheieturile de la genunchi, bătea în tendoane, apăsa osul deasupra chişiţei.

Ascultă şi cercetă îndelung calul speriat şi plecă, cu halatul alb fluturând în vânt şi răspândind un miros înţepător de acid fenic.

Calul fu respins. Nădejdea lui moş Saşka nu se adeveri; medicul, om cu experienţă, avea destul nas ca să adulmece cusurul ascuns, despre care vorbise bătrânul grăjdar.

Tulburat de această hotărâre, Grigori se mai sfătui cu taică-său şi, după o jumătate de ceas, peste rând, aduse la cântar calul lui Petro. Medicul îl primi, aproape fără să-l cerceteze.

Grigori alese în apropiere un loc mai uscat, aşternu jos pătura şi întinse tot echipamentul. Pantelei Prokofievici ţinea calul lângă Grigori şi vorbea cu un alt bătrân, venit şi el să-şi însoţească feciorul.

Un general, înalt de statură, cu părul cărunt, îmbrăcat într-o manta de un cenuşiu-deschis, cu o cuşmă de caracul în vălurele de argint, trecu prin faţa lor. Şchiopăta puţin de stângul, legănând o mână înmănuşată în alb.

— Iată-l! Aista-i atamanul de district! şopti Pantelei Prokofievici, ghiontindu-l pe Grigori în spate.

— Trebuie să fie general!

— Generalul-maior Makeev. E amarnic, face pârjol pe unde trece…

După ataman, păşea un grup de ofiţeri veniţi de la regimente şi baterii. Un podesaul, larg în spate şi în şolduri, în uniformă de artilerist, povestea cu voce tare camaradului său, un ofiţer înalt şi chipeş, din Regimentul de gardă imperială „Atamanski”:

— Ce dracu! Un sat de estonieni; aproape toată lumea e cu părul bălai; fata asta, de un contrast izbitor, şi nu numai ea! Căutăm diferite explicaţii şi, în cele din urmă, aflăm că acum vreo douăzeci de ani…

Ofiţerii treceau, depărtându-se de locul unde Grigori îşi aşezase pe pătură echipamentul de cazac, şi, din pricina vântului, abia putu să audă sfârşitul povestirii podesaului din artilerie, acoperit de râsul ofiţerilor:

—… aflăm că în sat cantonase o sotnie din Regimentul vostru „Atamanski”!…

Furierul trecu în fugă, încheindu-şi nasturii vestonului, cu degete tremurătoare, pătate de cerneală violetă; ajutorul comisarului de district ţipa în urmă-i, aprins de mânie:

— Ţi-am spus: în trei exemplare! Las că te aranjez eu!

Grigori se uita curios la chipurile necunoscute ale ofiţerilor şi ale funcţionarilor. Un aghiotant, care trecu pe lângă el, fixă asupra lui ochii plictisiţi şi umezi, dar se întoarse când îi întâlni privirea stăruitoare; un sotnic bătrân fugea după el agitat, muşcându-şi buza de sus cu dinţii galbeni. Grigori observă cum deasupra sprâncenei lui roşcate tremura o vână, făcând să-i bată ochiul.

La picioarele lui Grigori, era întinsă o pătură nouă, pe care erau aşezate în ordine: o şa cu oblâncul bătut în fier vopsit verde, coburii dinainte şi dinapoi, două mantale, două perechi de pantaloni, un veston, două perechi de cizme, rufe, un funt jumătate de pesmeţi de campanie, o cutie de conserve, mei şi alte provizii în cantitatea prescrisă pentru un călăreţ.

În colburii deschişi, se vedeau patru potcoave, caielele învelite într-o cârpă îmbibată cu ulei, un săculeţ cu aţă, două ace şi un ştergar.

Grigori aruncă o ultimă privire asupra calabalâcului, se aşeză pe vine şi şterse cu mâneca catarămile curelelor. Comisiunea venea încet, din cealaltă parte a pieţei, trecând pe lângă şirul de cazaci, fiecare de strajă lângă pătura cu echipamentul pus peste ea. Ofiţerii şi atamanul examinau cu atenţie echipamentul cazacului, se lăsau pe vine, ridicând pulpanele mantalelor cenuşii; scotoceau prin coburi, prin săculeţe cu ace şi cu aţă; cântăreau în mâini pachetele cu pesmeţi.

— Vedeţi, măi fraţilor? Uite, ăla lungul… spunea un flăcău lângă Grigori, arătând cu degetul spre comisarul militar al districtului. Ăla se vâră ca un câine în gaură de dihor.

— Uite, afurisitul! întoarce coburul pe dos!

— O fi ceva… Altminteri n-ar scotoci atâta…

— Ce face? Parcă numără caielele?

— Mare câine.

Vorbele se stinseră încetul cu încetul; comisiunea se apropia; mai erau câţiva cazaci până la Grigori. Atamanul districtului ţinea în stânga o mănuşă, legănând dreapta, iară s-o îndoaie. Grigori făcu „drepţi”; bătrânul tuşea la spatele lui. Vântul împrăştia în piaţă un miros de urină de căi şi de zăpadă topită. Soarele privea de sus, mahmur, ca după chef.

Grupul de ofiţeri se opri lângă cazacul vecin cu Grigori şi apoi trecură, unul după altul, în faţa lui.

— Numele şi prenumele?

— Melehov Grigori.

Comisarul ridică mantaua de gaică, mirosi căptuşeala, şi-n fugă numără copcile; un ofiţer cu epoleţi de horunji frecă între degete postavul nădragilor; un al treilea se aplecă să cerceteze coburii, iar vântul îi aruncă pulpana mantalei peste cap. Comisarul atinse încet cu degetul cel mare şi cu degetul mic cârpa cu caiele, parcă ar fi atins nişte cărbuni aprinşi, şi le numără în şoaptă, mişcând din buze.

— Ce-i asta? De ce ai numai douăzeci şi trei de caiele? se răsti el, trăgând înciudat de un colţ al cârpei.

— Nu, blagorodnicia voastră, îs douăzeci şi patru.

— Cum? Adică ce, eu sunt orb?

Grigori ridică iute colţul cârpei, care acoperea a douăzeci şi patra caia, şi atinse uşor cu degetele butucănoase şi negre degetele albe, ca de zahăr, ale comisarului. Acesta trase mâna ca înţepat şi o şterse de pulpana mantalei cenuşii; făcu o mutră de dezgust şi-şi îndesă mănuşa.

Grigore le văzu pe toate; se îndreptă şi zâmbi cu răutate. Privirile lor se-ncrucişară; comisarul, cu pete roşii pe obraji, ridică vocea:

— Ce te uiţi aşa, cazacule?… Ce te uiţi?…

Obrazul tăiat de brici sub un ochi i se învineţise de tot.

— De ce cătărămile curelelor nu sunt în regulă? Ce înseamnă asta? Eşti cazac, sau opincar? Unde e taică-tău?

Pantelei Prokofievici trase calul de dârlogi, păşi înainte şi lipi călcâiele.

— Nu-ţi cunoşti datoria? se răsti comisarul, mânios încă de dimineaţă, fiindcă pierduse la preferans în ajun.

Atamanul de district se apropie, comisarul se potoli. Generalul izbi cu vârful cizmei în perna şeii, sughiţă şi trecu la celălalt recrut. Ofiţerul-delegat al regimentului unde fusese repartizat Grigori îi răvăşi politicos toate lucrurile, inclusiv săculeţul cu aţă şi cu ace, şi se îndepărtă ultimul, după ce-şi aprinse o ţigară în bătaia vântului.

A doua zi, trenul plecat din gara Certkovo trăgea o garnitură de vagoane vopsite-n roşu, încărcate cu cazaci, cu cai şi cu furaje, în direcţia Liski-Voronej.

Într-un vagon, Grigori stătea rezemat de o iesle. Prin faţa vagonului cu uşile deschise luneca un câmp necunoscut, şi un uşor, un azuriu tiv de pădure se pierdea în zare.

Caii ronţăiau fânul şi, simţind podeaua mişcătoare a vagonului, se lăsau când pe un picior, când pe altul.

În vagon se amesteca mireasma pelinului de stepă, a aburilor de primăvară, cu mirosul cailor asudaţi; departe, se legăna fâşia de pădure, apărând şi dispărând în zare, albastră, visătoare şi nepământeană, ca o palidă stea de seară.