PARTEA ÎNTÂI

GOSPODĂRIA MELEHOVILOR SE AFLĂ CHIAR LA MARGINEA satului. Poarta de la ocolul de vite dă spre miazănoapte, pe malul Donului. Un pripor de opt stânjeni între stânci văroase, învârstate cu verdeaţă şi muşchi, şi, mai jos, ţărmul; o puzderie de scoici cu sclipiri de sidef; un tiv în zigzag, cenuşiu, cu pietricele sărutate de valuri, şi mai încolo, încreţită de vânt, fierbe coama vânătă a Donului. La răsărit, dincolo de ariile îngrădite cu sălcii, pe Şleaul Hatmanilor, tufe de pelin cu foi de argint, pătlagină castanie şi grasă, strivită de copitele cailor; la răscruce de drum, un paraclis; pe urmă, stepa şi zarea jucăuşă, ca apele în clocot… Spre miazăzi, se zăresc piscurile dealurilor de cretă. Către apus, uliţa satului taie medeanul şi apucă spre luncă.

Când cazacul Prokofi Melehov s-a întors din penultimul război cu turcii, adusese acasă din Ţara Turcească un pui de femeie mărunţică, înfăşurată într-un şal. Femeia îşi ferea obrazul şi nu-şi arăta decât arareori ochii mâhniţi şi sperioşi de sălbăticiune. Şalul ei de mătase împrăştia miresme necunoscute, din străine meleaguri; horbota aprins colorată stârnea pizma nevestelor. Turcoaica roabă nu-şi făcea cârd cu cimotiile lui Prokofi, pentru care faptă bătrânul Melehov se despărţi de fecior şi, neputându-şi uita obida, nu i-a mai călcat în casă până la sfârşitul vieţii.

Prokofi înjghebă de sârg altă gospodărie. Dulgherii i-au înălţat casa; el îngrădi cu mâna lui ocoalele pentru vite; către toamnă îşi aduse femeia străină şi firavă în noua-i aşezare. Când treceau prin sat, mutându-şi calabalâcul, mergeau împreună în urma harabalei. Toţi din sat, cu mic cu mare, dădeau buzna pe uliţă. Cazacii mijeau a râde în măturoaiele bărbilor; cumetrele chiţcăiau amarnic, ca picherile; cârduri de ţânci nespălaţi se ţineau cioatcă, lărmuind în spatele lui Prokofi. El, cu fruntea sus şi cu straiul descheiat, păşea arar, ca pe o brazdă reavănă, fără să-i bage în seamă, strângând în palma-i neagră mâna moale a femeii. Numai fălcile i se umflau şi scrâşneau, iar din sprâncenele aspru încruntate şuroiau broboane de sudoare.

Prin sat se arăta tot mai rar. Nu mai venea nici pe medean. Vieţuia singuratic în căsuţa de pe malul apei. Oamenii prinseră a vorbi despre dânsul lucruri ciudate. Copiii, care păşteau viţeii în stepă, povesteau că în amurg, când lumina se stinge pălind, l-ar fi văzut cum îşi ducea nevasta în braţe, taman până la Gorganul Tătarului. Acolo, o aşeza pe creştetul movilei, cu spatele rezemat de stânca năruită şi măcinată de vremuri, apoi se chincea şi el alături, şi stăteau aşa îndelung, cu ochii pironiţi în zare. Priveau, până ce-i cuprindea întunericul. Prokofi o înfăşura, pe urmă, în suman şi o purta acasă, tot în braţe. Bărbaţii îşi frământau mintea în fel şi chip, întru a afla o tălmăcire acestor năstruşnice purtări; cât despre muieri, nici nu mai aveau răgaz să se păducheze de atâta sporovăială. Spusele lor despre nevasta lui Prokofi se băteau cap în cap. Unele ţineau sus şi tare că-i frumoasă cum nu s-a mai văzut a doua pe lume; altele, dimpotrivă. Toate s-au lămurit numai când Mavra, cea mai iscoditoare dintre cumetre, cu bărbatul la oştire, îşi făcu drum la casa lor – chip să ceară murături proaspete. Vreme ce Prokofi coborâse în zemnic, Mavra cercetă cu luare-aminte turcoaica şi se încredinţă de îndată că nici măcar n-aduce a femeie…

După care iscodeală, cu faţa îmbujorată şi cu tulpanul hâit pe ochi, Mavra prinse a cleveti pe uliţă în mijlocul altor muieri.

— Ce-o fi găsit la dânsa, dragele mele?… Barem de-ar fi femeie!… Dar de unde!… Pântec n-are, şolduri n-are!… Te apucă râsul, nu alta… Apăi, fetele noastre îs mai trupeşe… Mijlocul ei, ca la viespe – să-l rupi în două… Şi are nişte ochi mari şi tăciunii, de te taie, când se holbează la tine – ca un diavol, doamne iartă-mă!… Mi se pare că-i şi grea, zău! Mare lucru să n-aştepte un plod…

— E îngreunată?… se minunau cuscrele.

— Dacă vă spun! La atâta m-oi pricepe eu, că doar am crescut trei ţânci.

— Şi la faţă, la faţă cum arată?

— La faţă?… Turtă de ceară, aşa arată… Ochii mocniţi – se cunoaşte că nu-i dulce viaţa printre străini… Văleu, suratelor, şi uitam să vă spun!… Era îmbrăcată cu nădragii lui Prokofi…

— Nu mai vorbi, soro! glăsuiau toate în cor, speriate.

— Iaca aşa! Am văzut-o cu ochii mei. Nădragii lui Prokofi, numai că fără lampas… Pesemne că îmbrăcase o pereche de lucru, nu de zile mari… Avea un cămeşoi lung şi şalvarii lui Prokofi vârâţi în colţuni de lână. Când am mai văzut-o şi pe asta, să mă apuce ameţeala!…

Se mai scornise apoi în sat povestea că femeia lui Prokofi ar mai fi fiind şi vrăjitoare. Nora lui Astahov, care sălăşluia în partea din margine, lângă Prokofi, jura crucindu-se că a zărit-o a doua zi după rusalii ¹ , în zori, desculţă, cu părul despletit, mulgând o vacă din ocol. Iar din acea zi, ugerul vacii se sfrijise, se închircise cât pumnul unui plod; nu mai dădea lapte şi, după ce a ajuns stearpă, a pierit peste o bucată de vreme.

Ca niciodată, în acel an se întâmplă să pice multe vite. Pe malul Donului, acolo unde hălăduiau cirezile îndeobşte, limba de nisip se tărca în fiecare zi cu alte şi alte stârvuri de vaci şi viţei. Pe urmă, molima se întinse şi la cai. Hergheliile care rătăceau pe izlaz se împuţinară la număr, şi de îndată un zvon spăimos a prins să cutreiere uliţele satului.

După ce-au ţinut mare adunare şi sfat, cazacii porniră în păr la Prokofi. Stăpânul casei ieşi să-i întâmpine în prag:

— Ce vânt bun v-aduce, cinstiţi fruntaşi?

Mulţimea încruntată şi tăcută se apropie de prispă, fără să răspundă.

Un bătrân cam băut strigă cel dintâi.

— Scoate vrăjitoarea! Avem s-o judecăm.

Prokofi se năpusti înlăuntru, dar cazacii se repeziră după el în tindă şi-l înşfăcară. Un tunar, un munte de om, poreclit Liuşnea, îl izbi cu tidva de perete, răcnind.

— Nu te mai vârcoli, că degeaba-i!… N-avem nimica cu tine. Pe muiere vrem s-o răfuim. Mai bine să-i facem de petrecanie, decât să rămână satul fără vite… Nu striga, că dărâm peretele cu căpăţâna ta!…

— Ad-o încoace, căţeaua!… mugeau cei de lângă prispă.

Un fost tovarăş de oaste al lui Prokofi apucase turcoaica de păr cu o mână şi-i astupase gura cu cealaltă; ea striga din răsputeri. El o târî din fugă prin tindă şi o zvârli la picioarele gloatei. Un ţipăt subţire acoperi glasurile tuturor.

Prokofi răbufni cei şase cazaci care se opinteau să-l proptească locului, năvăli în casă şi smulse sabia din perete. Într-o cumplită învălmăşeală, toţi se prăvăliră afară din tindă. Prokofi ţâşni de pe scară, învârti deasupra capului sabia care şuiera, cu sclipiri de oţel. Cuprinsă de spaimă, mulţimea se împrăştie în ogradă. Lângă hambar, Prokofi îl ajunse pe Liuşnea care lipăia greoi şi îl spintecă pieziş pe la spate, de la umăr până la brâu. Cazacii lepădară parii smulşi din gard şi o rupseră la fugă, pe arie, spre stepă.

Abia peste o jumătate de ceas au prins iar curaj, şi iar s-au apropiat de casă. Doi cazaci, trimişi să iscodească ce se întâmplă, intrară tiptil în tindă.

În prag, lângă bucătărie, femeia lui Prokofi zăcea la pământ, scăldată în sânge, cu capul răsucit într-o parte; între dinţii încleştaţi de durere i se zărea limba vânătă şi muşcată de câteva ori. Prokofi, tremurând din cap, cu privirea năucă, învelea, într-un cojoc de oaie, un prunc lepădat înainte de soroc: un ghemuleţ de carne roşiatic şi bălos, care scâncea subţirel.

Femeia îşi dădu sufletul către seară. Pe copil l-a luat mama lui Prokofi, înduioşată de soarta orfanului.

Îl înfăşură în tărâţe opărite, îl hrăni cu lapte de iapă şi peste o lună, când s-au încredinţat că plodul, negru ca un turc, are de gând să trăiască, l-au dus la biserică întru taina botezului. În amintirea lui bunicu-său, i-au pus numele Pantelei. Prokofi s-a întors de la ocnă după doisprezece ani. Îmbrăcat în straie târgoveţe, cu smicele cărunte în caierele bărbii rotunjite acum, nu mai aducea a cazac. Părea un străin din aiurea locuri. Luându-şi feciorul la dânsul, îşi căută de vechea gospodărie.

Pantelei creştea negru la faţă şi focos la sânge. Semăna cu maică-sa la făptură: ca dânsa era de subţire şi mlădios la trup.

Prokofi îl însură cu fata unui cazac din vecini.

De atunci, sângele turcesc se amestecă cu sânge căzăcesc. Şi aşa se iscară în sat cazacii neamului Melehov, cu nasul coroiat şi de-o sălbatică frumuseţe, porecliţi „turci”.

După moartea bătrânului, Pantelei se aşternu pe gospodărie temeinică. Dură alt înveliş casei, desţeleni lângă gospodărie o jumătate de deseatină de pământ, ridică alte acareturi şi un hambar, învelindu-le pe toate cu tinichea. La dorinţa stăpânului, meşterul tăie din resturi de tablă o pereche de cocoşi şi-i ţintui pe coama hambarului. Cu înfăţişarea lor voioasă, împodobeau gospodăria lui Melehov, dându-i ceva de curte îmbelşugată şi ferice.

Sub povara anilor, Pantelei Prokofievici se îngreuie la trup, se lăţi în spate, se încovoie de umeri. Păstra însă chipul de unchiaş bine zidit. Cu mădularele mici, şchiopăta uşor de stângul, căci îşi betegise piciorul în tinereţe, într-o cursă de cai, la o inspecţie împărătească. În urechea stângă purta un cercel de argint arcuit în semilună. Nici un fir de păr alb nu i-a pestriţat, până la o vârstă foarte adâncă, barba şi părul negru ca pana corbului. Iute la mânie, îşi pierdea repede cumpătul: poate de aceea îşi îmbătrânise prea de timpuriu nevasta, o femeie voinică şi atât de frumoasă odinioară, iar acum, cu obrazul atât de păienjenit de creţuri mărunte.

Petro, feciorul cel mai mare şi însurat, semăna cu maică-sa. Scund la stat, avea ochi căprui, nasul cârn şi părul vâlvoi, de culoarea spicului de grâu. Feciorul cel mic, Grigori, era leit Pantelei. Îşi întrecea fratele cu jumătate de cap, măcar că număra şase ani mai puţin. Nasul, de erete, bucăţică ruptă taică-său. Ochii aprinşi, ca două migdale, albăstrui la margine; umerii obrajilor teşiţi; pielea întinsă, castanie, uşor rumenită. Adus puţintel de spinare, Grigori zâmbea arar şi la fel de sălbatic ca bătrânul.

Duniaşka era o codană ochioasă şi cu mâinile lungi; pe dânsa o iubea Pantelei mai mult decât pe celelalte odrasle. Cu Daria, nevasta lui Petro, şi cu pruncul lor se încheia astfel toată familia Melehov.

Stelele licăreau răzleţe pe bolta cenuşie dinaintea zorilor. Vântul sufla, măturând norii. Se înălţa ceaţa plutind peste apele Donului, prelingându-se pe povârnişul râpelor de cretă, strecurându-se printre crăpături, ca un şarpe vânăt, fără cap. Malul stâng al văii, nisipul, ochiurile de apă, papura şi stuful, pădurea jilavă de rouă aveau reflexe de purpură, ca într-o privelişte plină de vrajă. Căznindu-se să răsară, soarele se perpelea în culcuşu-i de dincolo de zare.

În casa Melehovilor, Pantelei Prokofievici se trezi înaintea tuturora şi ieşi pe prispă, încheindu-şi gulerul cămăşii brodat în cruciuliţe. Ograda năpădită de iarbă era acoperită cu rouă de argint. Slobozi vitele din grajd să zburde în voie. Daria, îmbrăcată numai într-o cămaşă subţire, alergă să mulgă vacile. Picioarele goale şi albe ca laptele se înfiorau stropite de rouă; o urmă ca de fum se încolăci prin iarba strivită.

Pantelei Prokofievici se uită un timp cum se ridica iarba culcată de picioarele Dariei, apoi se întoarse în casă.

Pe prichiciul ferestrei deschise, petalele vişinilor, ce dădeau să se scuture, luceau de un roşu-palid. Grigori dormea cu faţa în jos şi cu o mână întinsă într-o parte.

— Grişka, nu mergi la pescuit?

— Ce-i? Ce vrei?… Întrebă Grigori buimac, ridicându-se şi lăsând picioarele să-i spânzure pe marginea patului.

— Mergem la peşte… Până nu răsare soarele…

Grigori gâfâi, îşi strânse baierele nădragilor şi îşi trase ciorapii albi de lână; pe urmă, se căzni să-şi încalţe cipicii, scoţând pielea strâmb răsucită înăuntru.

— Da' mama o fi pregătit momeala? întrebă el cu un glas răguşit, ieşind în tindă după bătrân.

— A pregătit, n-avea grijă!… Coboară la lotcă, te-ajung din urmă…

Bătrânul răsturnă în poala cămăşii secara fiartă şi aromată, culese în palmă, cu osârdie de gospodar, boabele risipite, apoi se îndreptă spre mal, şchiopătând de piciorul stâng. Grigori îl aştepta posomorât în lotcă.

— Încotro să vâslesc?

— Spre Râpa Neagră!… Încercăm acolo, lângă buturugă, unde am fost mai deunăzi.

Luntrea hârşcâi prundişul, se lăsă pe apă şi se depărtă de ţărm. Târâtă de firul apei, prinse a se legăna, clătinată de valurile ce încercau s-o întoarcă pe o rână. Grigori o cârmui, fără să vâslească.

— Hai! Trage la vâsle!…

— Să ajungem mai pe la mijloc…

Lotca, spintecând puhoiul repede, se îndreptă spre celălalt mal. Din sat, străbătu cântecul cocoşilor, răsunând pe apă. Luntrea se trase într-o scobitură, zgâriind cu latura malul negru, pietros, înălţat ca o treaptă deasupra apei. La cinci stânjeni se desluşea în adânc un ulm prăbuşit, cu crengile răsfirate. Alăturea, un vârtej frământa bulbucii roşcaţi de spumă.

— Pregăteşte undiţele. Eu am să pun momeala, glăsui încet bătrânul către Grigori, băgând palma în oala cu gâtul îngust, aburit.

Secara clipoci sunător pe apă, parcă cineva spusese în şoaptă „Şih!” Grigori înşiră pe cârlig boabele umflate şi zâmbi.

— Vino, vino să te prind, peşte mare, peşte mic!…

Sfoara căzu roată-n apă, se-ntinse ca o strună, apoi se lăsă din nou, de-ndată ce plumbul atinse fundul. Grigori apăsă cu piciorul pe varga undiţei, cu băgare de seamă, să nu lunece în valuri şi întinse mâna să ia punga cu tutun.

— N-om face mare lucru, taică!… Luna-i în scădere.

— Ai luat chibriturile?

— Da.

— Dă-mi un foc.

Bătrânul aprinse o ţigară, aruncă ochii spre locul unde se împotmolise soarele, dincolo de buturugă.

— Crapul nu se prinde totdeauna la fel. Cade mai mult când e lună nouă…

— Pare-mi-se că plevuşca a început să ciupească momeala! spuse Grigori şi oftă.

Valuri mărunte loveau pântecul luntrii, apoi se depărtau unduind; un crap mare, lung de doi arşini, ca turnat în bronz roşcat, sări în sus cu un sunet surd, pălind de două ori cu coada în unde. Împroşcă lotca cu picături cât grindina.

— Stai că acuşi pică! rosti Pantelei Prokofievici, ştergându-şi cu mâneca barba stropită.

Dincolo de ulmul prăvălit, în aceeaşi clipă, între ramurile desfrunzite, răsfirate ca nişte braţe, mai săriră încă doi crapi; al treilea, mai mic, ţâşni în aer, plescăind de câteva ori deasupra apei, lângă mal.

Grigori mozoli nerăbdător ţigara udă. Soarele palid se ridicase cam la înălţimea unui gorun tinerel. Pantelei Prokofievici aruncă toată nada şi posomorât, cu buzele strânse, cătă nătâng la undiţa nemişcată.

Grigori scuipă mucul de ţigară şi-i urmări cu ură zborul sfârâit. Îşi înjură părintele în gând că-l trezise cu noaptea-n cap şi nu-l lăsase să mai doarmă. Fumatul pe inima goală îi lăsase-n gură o duhoare de păr ars. Se aplecă să ia apă în palmă; în clipa aceea, vârful vergii, care spânzura la o jumătate de arşin deasupra apei, se legănă uşor şi lunecă încet în jos.

— Trage-l! strigă unchiaşul.

Grigori se opinti, trase varga, dar vârful se înfundă cu iuţeală în apă, apoi se îndoi ca un arc. O putere uriaşă, asemenea unui vârtej, încorda varga de răchită roşcată.

— Ţine zdravăn!… gemu bătrânul, depărtând lotca de mal.

Grigori încercă să ridice varga, dar nu izbuti. Sfoara groasă plescăi surd şi se rupse. Flăcăul se clătină şi-şi pierdu cumpăna.

— Aista nu-i crap! Aista-i un taur! mormăi Pantelei Prokofievici, moşmolind să pună momeală în vârful altui cârlig.

Grigori râse în neştire, legă altă sfoară şi o aruncă în adânc. Cum dădu plumbul la fund, vârful şi fu înghiţit deodată.

— Aha! Diavole… mârâi Grigori pe nas, abia ridicând din adânc peştele, care se roti la suprafaţă.

Sfoara zbârnâi subţire şi lăsă o dâră: apa se ridică, ca o bucată de pânză verde. Pantelei Prokofievici apucă cu degetele butucănoase mânerul căuşului.

— Suceşte-l în apă! Ţine-l, că taie ca ferăstrăul…

— De bună seama că-l ţin!…

Un crap mare, gălbui-roşiatic, săltă deasupra, făcu apa spumă, întoarse capul teşit şi rotund, şi se lăsă din nou în adânc.

— Trage!… Mi-a şi-nţepenit mâna… Nu, stai niţel!

— Ţine, Grişka!

— Las pe mine!

— Bagă de seamă, nu-l scăpa sub lotcă!… Bagă de seamă!

Grigori îşi trase răsuflarea şi smuci spre luntre crapul culcat pe o coastă. Bătrânul vârî căuşul în apă, dar peştele, încordându-şi cele din urmă puteri, zvâcni din nou în adânc.

— Saltă-i capul afară! Lasă-l să înghită un tain de aer, că se moaie, căpăţânosul!…

Grigori ridică undiţa şi aduse crapul istovit aproape de lotcă. Căscând larg gura, peştele vârî botul în coasta scorojită a luntrii şi se propti, abia mai mişcând şi sclipind portocaliu din aripi.

— S-a zis cu tine!. mormăi Pantelei Prokofievici, răsturnându-l cu căuşul.

Mai stătură apoi încă vreo jumătate de ceas. Bătaia crapilor se domoli.

— Hai, strânge, Grişka! Se vede că l-am prins pe ăl din urmă. Nu mai avem ce aştepta.

Se pregătiră de plecare. Grigori se depărtă de mal. Străbătură jumătate de drum. Grigori oblici pe chipul bătrânului că vrea să-i spună ceva; dar unchiaşul tăcea, privind la gospodăriile împrăştiate sub poalele colinei.

— Uite ce-i, Grigori… începu el cu glas îndoielnic, jucându-se cu sfoara de la sacul aşternut sub picioarele lui. Văd că-i dai târcoale Axiniei Astahova…

Sângele năvăli în obrajii lui Grigori, şi el întoarse capul. Gulerul bluzei, strângându-i grumazul vânos şi ars de soare, lăsă o dâră albă.

— Bagă de seamă, băiete! urmă bătrânul, de astă dată cu răutate şi asprime. Avem să vorbim altfel. Stepan e vecinul nostru, şi nu-ţi îngădui să te zbenguieşti cu muierea lui. Joaca te poate duce la păcat; să ştii de pe acuma că dac-oi prinde ceva de veste, te omor în bătaie!

Pantelei Prokofievici strânse degetele pumnului noduros, subţie ochii bulbucaţi şi se uită cum se revarsă sângele în obrazul lui fecioru-său.

— E o scorneală! izbucni Grigori, surd, parcă de sub apă, şi-l privi pe bătrân drept în locul acela vânăt, unde i se împreunau sprâncenele.

— Mai bine taci!

— Dacă te-ai potrivi la câte minciuni mai născocesc oamenii…

— Gura, pui de lele!

Grigori se lăsă pe vâslă. Lotca lunecă în salturi. Apa juca, rotind şi sclipind sub cârmă.

Nu şi-au mai spus nimic până la podeţ. Când erau aproape de mal, bătrânul adause:

— Caută şi nu uita! Chiar de azi, pune capăt smintelii. Să nu faci un pas afară din ogradă. Asta-i!…

Grigori nu răspunse. Trăgând lotca la mal, întrebă:

— Să dau peştele muierilor?

— Du-l şi vinde-l negustorului, grăi bătrânul cu glas mai blând. Să ai bani de mahorcă…

Grigori păşea după Pantelei Prokofievici, muşcându-şi buzele.

„Taie-mă, taică, dacă vrei, dar chiar de m-ai lega cu picioarele de butuc, tot m-oi duce astăzi la şezătoare!”, îşi zise el, privind cu ură la ceafa teşită a unchiaşului.

Acasă, Grigori spălă cu grijă nisipul uscat de pe solzii crapului şi-i petrecu o joardă prin urechi. Lângă poartă se-ntâlni cu Mitka Korşunov, vechi prieten, de-o vârstă cu el. Mergea, jucându-se cu un capăt al chimirului bătut în ţinte. În două hrube mici, luceau doi ochi umezi-gălbui şi neruşinaţi. Avea pupilele ca de pisică, aşezate vertical; de aceea, nu-i puteai prinde căutătura, care luneca mereu.

— Unde te duci cu peştele ăsta?

— Acuma l-am prins. Mă duc să-l vând la negustor…

— Lui Mohov, poate?

— Taman…

Mitka măsură cu privirea crapul.

— Să tot aibă vreo cincisprezece funturi?

— Şi jumătate. L-am cântărit…

— Ia-mă şi pe mine. Ştii că-s tare la tocmeală!…

— Bine. Hai…

— Şi zi, faci cinste?

— Las că ne înţelegem noi! Nu-ţi mai strica gura de pomană…

Oamenii ieşiseră de la biserică; lumea se revărsa pe uliţe. Pe drum mergeau alături cei trei fraţi, porecliţi Şamilii.

Cel mai mare, Alexei, cu o mână ciungă, păşea la mijloc. Gulerul strâmt îl făcea să-şi ţină ţeapăn grumazul vânos; barba rară, ca o pană creaţă, se sumeţea hărţăgos, ochiul stâng clipea necurmat. Mai demult, în poligon, arma i se descărcase în mână, şi o bucată de închizător îi ciuntise obrazul. De atunci, ochiul lui clipea tam-nesam; o cicatrice albăstrie îi brăzda faţa şi se-nfunda în chică. Braţul stâng era rupt din cot; dar Alexei răsucea ţigara numai cu o mână, frumos şi fără greş strângea punga la pieptul bombat, rupea cu dinţii hârtia, o îndoia în chip de jgheab, lua tutun şi mişca degetele repede, sucind. Nici nu prindea bine de veste omul de alături, că Alexei clipea, mozolind ţigara şi cerând foc.

Măcar că avea numai o mână, pumnul lui era cel mai grozav din tot satul. La întâia vedere, pumnul acela n-avea nimic deosebit; părea cât o tărtăcuţă. Într-o zi însă s-a înfuriat la câmp, fiindcă îşi pierduse biciul; lovi cu pumnul în boul care se lăsă pe brazdă, de-i năpădi sângele pe urechi, şi abia se mai dezmetici cu mare greu. Ceilalţi fraţi, Martin şi Prohor, îi semănau leit lui Alexei. Erau tot aşa de scunzi la stat, largi în umeri cât stejarii, numai că aveau amândouă mâinile.

Grigori dădu bineţe fraţilor Şamil; Mitka însă trecu şi întoarse cu ciudă capul.

În ziua de lăsata-secului, pe când se băteau cu pumnii, după datină, Alioşka Şamil nu se sinchisise de măselele tinere ale lui Mitka, repezise o mână întoarsă, şi Mitka scuipase două măsele jos, pe gheaţa cenuşie, scobită de potcoavele cizmelor.

Mergând alături, Alexei clipi de vreo cinci ori la rând şi întrebă:

— De vânzare-i crapul?

— Hai, cumpără-l!

— Cât ceri pe el?

— O pereche de boi şi nevasta pe deasupra.

Alexei clipi şi clătină braţul ciung.

— Caraghiosule! Ha-ha! Ce caraghios mai eşti! Femeia?… Iei şi plodul?

— Ţi-l las de prăsilă, altfel se stinge neamul Şamililor! rânji Grigori.

Lumea se îngrămădise în medean, lângă ograda bisericii. Epitropul ridică un gânsac deasupra capului şi strigă:

— Cincizeci de copeici… Haide! L-am dat! Cine dă mai mult?

Gânsacul întorcea capul şi închidea ochii de peruzea, cu o mare scârbire de alaiul dimprejur.

Alături, un unchiaş cu părul cărunt şi cu pieptul plin de decoraţii grăia dând din mâini.

— Moş Grişaka al nostru îndrugă iar verzi şi uscate din războiul cu turcii! arătă Mitka spre el cu ochii. Mergem să auzim şi noi?

— Cât l-om asculta, crapul se umflă şi începe să duhnească!…

— Dacă se umflă, are să fie mai greu. Luăm mai mult pe el.

În medean, după şoproanele pojărniciei, unde sacalele pompierilor crapă de uscăciune, cu hulubele rupte, se vede acoperişul verde al casei lui Mohov. Trecând pe lângă şopron, Grigori scuipă şi-şi astupă nasul. De după un butoi, un moşneag ieşi încheindu-şi nădragii şi ţinând cureaua între dinţi.

— Te-a prididit? întrebă Mitka cu răutate.

Bătrânul îşi încheie ultimul nasture şi scoase cureaua din gură:

— Ce vrei?

— Ar trebui să-ţi vâre cineva nasul în grămadă! Şi barba! Să nu te poată spăla baba o săptămână-ntreagă…

— Am să te vâr eu pe tine, putoare! se oţărî bătrânul.

Mitka se opri, subţiindu-şi ochii de motan, ca şi cum ar fi avut soarele în faţă.

— Ia uită-te, ce mare boier mai arată!… Piei, câine ce eşti! Te-ai câinit, pui de lele! Acuşi îţi croiesc câteva curele!

Chicotind, Grigori se apropie de cerdacul casei lui Mohov. Parmaclâcul era îmbrăcat într-un desiş de viţă sălbatică. Pe cerdac, se mişcau alene câteva pete de umbră.

— Vezi, Mitri, cum trăiesc oamenii?…

— Până şi mânerul e aurit! rosti Mitka, deschizând uşa care dădea pe terasă şi mormăind. Pe ghiujul acela să-l trimitem aici!

— Cine-i? întrebă cineva de pe terasă.

Grigori, cam sfios, păşi cel dintâi. Mătura cu coada crapului duşumeaua vopsită.

— Pe cine căutaţi?

O fată stătea într-un jilţ de nuiele împletite. Ţinea în mână o farfurie cu căpşuni.

Grigori tăcea şi se uita la buzele groase, în formă de inimă trandafirie, care striveau o căpşună. Fata înclină capul şi se uită la cei care intraseră.

Mitka sări în ajutorul lui Grigori. Tuşi, întrebând.

— Nu cumpăraţi un peşte?

— Peşte? Mă duc îndată să spun…

Fata împinse jilţul, se ridică şi se depărtă lipăind cu pantofii brodaţi, în care umbla cu picioarele goale. Razele soarelui treceau prin rochia albă; Mitka zări conturul vag al picioarelor plinuţe, dantela fustei care se rostea, învălurată. Privi uimit la albul de argint al pulpelor goale; numai călcâiul rotund era puţin gălbui şi lăptos.

Mitka îl împinse cu cotul pe Grigori.

— Ia uite, ce fustă, măi Grişka, măi!… Se vede totul, ca prin geam.

Fata intră înapoi pe uşa care dădea din coridor şi se aşeză alene în jilţ.

— Duceţi-vă la bucătărie…

Grigori păşi în vârful picioarelor şi pătrunse în casă. Mitka se lăsă pe celălalt picior şi se uită la cărarea albă care despărţea părul fetei în două semicercuri de aur. Ea îi privi cu ochii neliniştiţi, poznaşi.

— Dumneata eşti de-aici, din sat?

— De-acilea.

— Al cui eşti?

— Al lui Korşunov.

— Şi cum te cheamă?

— Dmitri.

Fata îşi cercetă cu prefăcută luare-aminte unghiile, ca nişte solzi trandafirii, mişcă picioarele şi le strânse repede.

— Care din voi prinde peşte?

— Prietenul meu, Grigori.

— Dumneata nu pescuieşti?…

— Când am poftă, pescuiesc şi eu.

— Cu undiţa?

— Pescuiesc şi cu undiţa… cu cârligul, cum spunem noi.

— Şi eu aş vrea să pescuiesc, rosti ea, după un timp de tăcere.

— Dacă vrei, hai să mergem!…

— Cum am putea face?… Vorbeşti serios?

— Mai întâi şi-ntâi trebuie să te scoli în zori.

— Mă scol, numai că e nevoie să mă trezească cineva.

— De trezit, te pot trezi eu… Dar tatăl dumitale?

— Ce-i cu tata?

Mitka râse.

— Să nu creadă că e un hoţ. Şi să nu sloboadă câinii după mine.

— Prostii! Eu dorm singură, în odaia din colţ… Asta e fereastra! şi arătă cu degetul. Dacă vii să mă iei, bate uşor în geam; am să mă scol.

Glasuri răsunau în bucătărie; al lui Grigori, sfios, al bucătăresei, gros şi curgător.

Mitka tăcea, trecând printre degete argintul cenuşiu al chimirului căzăcesc.

— Dumneata eşti însurat? întrebă fata, schiţând un zâmbet nelămurit.

— De ce mă întrebi?

— Aşa! Voiam să ştiu…

— Nu! Sunt flăcău.

Mitka se îmbujoră deodată. Ea îl întrebă, înflorind un zâmbet şi jucându-se cu crenguţa unei căpşuni de seră, căzută pe podea.

— Da fetele te iubesc. Mitea?

— Unele mă iubesc, altele ba.

— Nu mai spune!… Da de ce ai ochi de pisică?

— De pisică?… se minună Mitka.

— Chiar de pisică…

— Se vede că e o moştenire de la mama… N-am nici o vină.

— De ce nu te-nsoară părinţii, Mitea?

Mitka îşi veni în fire; simţind o uşoară ironie în cuvintele ei, ochii lui verzi sclipiră.

— Nu s-a născut încă aceea care să-mi fie ursită.

Fata încreţi sprâncenele, uimită de sumeţirea lui, se îmbujoră la obraz şi se sculă.

Paşi răsunară în uliţă, apoi pe cerdac.

Surâsul fetei, abia schiţat, care tăinuia o ironie, îl urzică pe Mitka. Stăpânul, Serghei Platonovici Mohov, călcând uşor cu ghetele largi de şevro, îşi purtă trupul plin, cu demnitate, pe lângă Mitka, care se dădu la o parte.

— Ai venit la mine? întrebă el, trecând fără să-ntoarcă capul.

— A adus peşte, tată!

Grigori veni din bucătărie fără crap.

Grigori se întoarse acasă de la şezătoare, după întâiul cântat al cocoşilor. În tindă, îl întâmpină mireasma crengilor de hamei dospit şi un miros plăcut de cimbru.

Păşi până-n odaie în vârful picioarelor, se dezbrăcă şi îşi atârnă pantalonii de zile mari cu lampas; apoi îşi făcu cruce şi se culcă. Pe podea era o lumină de lună ca un vis de aur, înrămată în pervazul ferestrei. În ungher, sub ştergare brodate, icoanele ferecate în argint luceau întunecat deasupra patului. Pe un cuier se iscă zumzet de muşte.

Tocmai când aţipise, copilul lui frate-său începu să scâncească în bucătărie.

Leagănul scârţâi, ca un car cu roatele neunse. Daria murmură cu glasul somnoros:

— Taci, plod rău! Nu dormi? N-am parte nici de somn, nici de linişte din pricina ta… Şi cântă încetişor:

Fluier fermecat, Unde mi-ai umblat?

Caii i-am păzit.

Dijmă, ce-ai primit?

Un cal şi o şa, Cu aur pe ea…

Muncindu-se să aţipească în scârţâitul ritmic al leagănului, Grigori îşi aduse aminte „Mâine, Petro pleacă la instrucţie, în tabără. Rămâne Daşka cu copilul… Avem să mergem singuri la cosit.”

Îşi înfundă capul în perna fierbinte; dar în urechi îi stăruia plicticos:

Calul unde l-ai lăsat?

La poartă, legat.

Poarta unde e?

Au luat-o apele…

Se auzi un nechezat voios de cal, şi Grigori tresări. Îl cunoscu după glas că era calul de şa al lui Petro.

Cu degetele amorţite de toropeală, îşi încheie cămaşa; apoi iar aţipi, în ritmul unduitor al cântecului:

Unde-s gâştele?

În stuf au intrat.

Stuful unde e?

Fetele din sat Stuful l-au tăiat.

Unde-s fetele?

S-au tot măritat.

Dar ai lor bărbaţi?

La luptă-s plecaţi!…

Înainte de zori, Grigori, moleşit de somn, se duse în grajd şi scoase calul în hudiţă. Un fir de păianjen îi atinse faţa, gâdilându-l, şi somnul se risipi deodată.

Pe apele Donului, se-ntindea pieziş un drum învălurat de lună, pe care nu trecuse încă nimeni. Era ceaţă deasupra apei; sus, pe cer, puzderie de stele. În urma lui, calul păşea cu grijă. O coastă povârnită cobora pe malul apei. Dincolo, se auzi măcăit de raţe; aproape de mal, un somn se răsuci şi plescăi cu pântecul lat în apă, în goană după plevuşcă.

Grigori rămase mult timp la ţărm. Malul mirosea a mucegai proaspăt, îmbibat de umezeală. Stropi de apă picurau din botul calului. Grigori simţea în suflet un gol uşor şi plăcut. Era fără grijă şi nu se gândea la nimic.

La întoarcere, aruncă o privire spre răsărit, unde întunericul albăstrui se-mprăştiase.

Lângă grajd, se-ntâlni cu maică-sa.

— Tu eşti, Grişka?

— Cine vrei să fie?

— Ai adăpat calul?

— L-am adăpat… răspunse Grigori în silă.

Bătrâna, aplecată de şale, căra în pestelcă nişte tizic pentru foc; îşi târâia picioarele goale şi slăbănoage. Din mers, adause.

— Du-te şi-i scoală pe Astahovi! Ştiu că Stepan se pregătea să plece cu Petro al nostru.

Răcoarea dimineţii deodată puse-n trupul lui Grigori un arc întins, care tremură. Parcă l-au înţepat furnicile. Se năpusti în fugă la a treia casă, până la Astahov, şi se sui în cerdac. Uşa era deschisă. În bucătărie, Stepan dormea pe o velinţă întinsă pe jos cu capul femeii sub braţ.

Prin întunericul care se destrăma, Grigori văzu cămaşa Axiniei, ridicată mai sus de genunchi, şi picioarele albe, ca de mesteacăn, desfăcute aţâţător. Privi o clipă şi-şi simţi gura iască; în cap, un zvon metalic, ameţitor.

Roti privirile, ca un hoţ. Şi cu glas răguşit, parcă nu al său, strigă:

— Hei, e careva aici? Hai, sculaţi-vă!

— A-a?… Cine-i acolo? scoase Axinia ca un sughiţ de plâns, buimacă de somn.

Braţul gol al nevestei se lăsă grăbit, se mişcă între picioare, trăgând cămaşa în jos. Rămăsese pe pernă o pată de stupit, prelins peste noapte. Dimineaţa, somnul femeii e adânc.

— Eu sunt. M-a trimis mama, să vă scol…

— Îndată… Îndată! Mai mare ruşinea cum ne-ai găsit… Din pricina puricilor, dormim jos. Stepane, scoală-te! N-auzi?…

Grigori înţelese după vorbă că se ruşinează şi se grăbi să plece.

Vreo treizeci de cazaci din sat plecau în tabără pe luna mai. Locul de adunare era în medean. Pe la ceasurile şapte, se iviră căruţele cu coviltire, cazacii călări, alţii mergând pe jos, echipaţi şi îmbrăcaţi în bluze de dril.

Petro dregea pe cerdac, de zor, o curea ruptă. Pantelei Prokofievici se învârtea pe lângă calul lui Petro; vărsa ovăz în albie şi striga din când în când:

— Duniaşka, pesmeţi ai pregătit? Ai sărat slănina?

Duniaşka, roşie ca o floare, zbura din bucătărie până-n odaie, cu sprinteneală de rândunică, râzând şi apărându-se la chemările tătâne-său.

— Matale, taică, vezi-ţi de treabă! Buclucurile frăţiorului le înţinăm noi. Să nu se clintească până la Cerkaskoe.

— Încă n-a mai isprăvit de mâncat?… întrebă Petro, udând aţa în gură şi arătând cu capul spre cal.

— Mestecă, răspunse bătrânul, fără grabă, cercetând cu mâna lui aspră teltia. Un lucru de nimic, numai o firimitură, dacă se lipeşte de teltie, îi vatămă spinarea până la sânge.

— Când o isprăvi Roibul de ronţăit, du-l la apă, rogu-te, tată…

— Să-l ducă Grişka, la Don. Hei, Grigori, la treabă!

Trăpaşul de Don, înalt, subţire, cu o pată albă ca o stea în frunte, porni, zburând. Grigori îl scoase afară pe poartă; abia-i atinse coama cu stânga, îl încălecă şi calul o-ntinse la trap larg. Voi să încetineze mersul pe povârniş; calul însă se-mpletici, înteţi pasul, apoi galopă pe mal. Grigori se lăsă pe spate, aproape se prăvăli pe spinarea Roibului şi zări o femeie care cobora pe mal, cu cobiliţa pe umăr. Întoarse frâul, stârni un vârtej de praf în urma lui şi se repezi în apă.

Axinia cobora, legănându-se pe pantă; de departe, strigă cât o ţinea gura:

— Eşti nebun?… Cât pe-aci să mă striveşti sub copitele calului! I-oi spune eu lui taică-tău, cum bagi oamenii în boale!

— Ei hai, hai, vecino, nu te mai burzului! Omul tău se duce la instrucţie, aşa că poate ţi-oi fi de trebuinţă în gospodărie.

— S-o crezi tu! Am nevoie de tine ca de dracu!

— Ai să mă rogi să vin la coasă! se hlizi Grigori.

Pe podeţ, Axinia agăţă în grabă căldarea plină pe cobiliţă şi, strângând între genunchi fusta umflată de vânt, se uită la Grigori.

— Stepan e gata de plecare? întrebă el.

— Ţie ce-ţi pasă?

— Anapoda femeie mai eşti! Adică nici nu se poate să te întreb o vorbă?

— Ei, gata! Ce mai pofteşti?

— Rămâi singură?

— Da! Ei şi?…

Calul ridică botul; se auzea cum mestecă, lăsând să-i curgă apa din gură; privi dincolo, pe malul celălalt al Donului, şi lovi cu copita dinainte. Axinia umplu şi cealaltă căldare; săltă cobiliţa pe umăr şi urcă la deal, legănându-se încet. Grigori porni cu calul după dânsa. Vântul se juca cu fusta Axiniei şi zbârlea măruntele ineluşe de păr ale grumazului. Pe împletitura groasă a cosiţelor, ardea parcă o căciuliţă brodată cu fir de mătase colorată; o cămaşă trandafirie, vârâtă într-o fustă netedă, îi învelea umerii plini şi spatele pietros. Urcând dealul, Axinia se apleca mereu: sub cămaşă se zărea un şănţuleţ săpat pe şira spinării. Ochii lui Grigori erau pironiţi la cercurile roşcate ale cămăşii, decolorată la subsuori, urmărindu-i toate mişcările. Şi iar voi să intre în vorbă.

— Ai să-i duci dorul bărbatului, nu?

Axinia întoarse capul din mers şi zâmbi.

— Ba bine că nu… Însoară-te! spuse, oprindu-se din urcuş şi gâfâind. Însoară-te, şi ai să ştii atunci ce-i dorul…

Îndemnând calul şi mergând alături, Grigori se uita în ochii Axiniei.

— Sunt femei care se bucură când le pleacă bărbaţii. Daria a lui Petro al nostru se-ngraşă, când el e lipsă…

Axinia gâfâia, nările-i jucau; îşi îndreptă părul şi zise:

— Bărbatul nu-i o lipitoare, dar te saturi câteodată! Da' la nunta ta când om juca?

— Nu ştiu. Când o vrea tătuca… Poate când m-oi întoarce de la oaste.

— Eşti tânăr, nu te-nsura încă.

— De ce?

— Nu-i întotdeauna bună treabă.

Ea se uită cu coada ochiului şi zâmbi uşor, cu buzele strânse. Grigori luă aminte pentru întâia oară că avea buzele neruşinat de lacome, puţintel răsfrânte.

Desfăcând coama calului în vălurele, şopti ca o taină:

— N-am nici o poftă să mă-nsor. Tot are să mă iubească o femeie.

— Ai şi pus ochiul?

— Ce să pun ochiul?… Uite, tu de pildă… tot pleacă Stepan…

— Nu-ţi fă de lucru cu mine!

— Adică, ai sări cu unghiile?

— Numai un cuvânt să-i spun lui Stepan, şi ai să vezi…

— Am să-i arăt eu lui Stepan al tău!

— Bagă de seamă, să nu plângi p-ormă.

— Nu mă speria, Axinia!

— Nu te sperii. Tu ţine-te de fete! Lasă să-ţi facă batiste; nu te uita la mine…

— Ba am să mă uit!

— Uită-te, dacă vrei…

Axinia zâmbi împăciuitor şi se feri din drum, vrând să ocolească roibul. Grigori îl întoarse de-a curmezişul şi-i aţinu calea.

— Lasă-mă, Grişka!

— Nu te las!

— Lasă şaga! Trebuie să mă duc, să-mi gătesc omul de drum…

Grigori zâmbea; calul zburda, juca şi o împingea pe Axinia spre ţărm.

— Lasă-mă, diavole! Au să ne vadă oamenii, şi ce-or să zică?

Aruncă o privire cu grijă împrejur şi trecu înainte, încruntată, fără a mai întoarce capul.

În cerdac, Petro îşi lua rămas bun de la cei ai casei. Grigori înşeuă calul. Petro, ţinând sabia în mână, coborî în grabă treptele şi luă frâul din mâinile lui Grigori.

Roibul, simţind că-l aşteaptă un drum lung, călca neliniştit, făcea spume şi mesteca zăbala. Petro, cu piciorul pe scară, se ţinea de oblânc şi spunea bătrânului:

— Nu trudi boii, tătucă! Avem să-i vindem la toamnă. Grigori pleacă la oaste, aşa că trebuie să-i cumpărăm un cal de şa. Nu vinde fânul. Ştii singur că mare ispravă nu vom avea anul ăsta în luncă.

— Du-te cu Dumnezeu! Cu bine! rosti bătrânul, făcându-şi cruce.

Petro, săltând ca de obicei, îşi aruncă trupul îndesat în şa şi îşi potrivi cutele bluzei, strânse-n brâu. Calul se-ndreptă spre poartă. Mânerul sabiei sclipi mai în soare, clătinându-se în ritmul paşilor.

Daria îl urma cu copilul în braţe. Stând în mijlocul ogrăzii, bătrâna îşi ştergea cu mâneca ochii, iar nasul roşu cu colţul broboadei.

— Plăcintele, neică! Ai uitat plăcintele! Plăcintele cu cartofi…

Duniaşka fugea, sărind ca o căprioară.

— De ce zbieri, toanto?! se răsti Grigori, mânios.

— A uitat plăcintele! gemu Duniaşka, sprijinită de poartă; pe obrajii lucioşi, înfierbântaţi, îi curgeau lacrimi şi-i picurau pe cămaşă.

Cu palma făcută streaşină la ochi, Daria urmărea bluza albă a bărbatului, învăluită în praf. Pantelei Prokofievici clătină bulumacul putred din poartă şi se uită la Grigori.

— Apucă-te şi drege poarta. Să întăreşti şi un stâlp în colţ.

Apoi, după ce se gândi o clipă, adăugă, de parcă ar fi spus cine ştie ce noutate:

— A plecat Petro.

Grigori urmărea peste gard pregătirile de ducă ale lui Stepan. Gătită cu o fustă verde de postav, Axinia îi aduse calul. Stepan îi grăia, zâmbind. Ca un stăpân care nu se grăbeşte, îşi sărută femeia şi rămase mult timp cu palmele pe umerii ei. Mâna bronzată de arşiţă şi de trudă părea neagră, neagră ca un tăciune pe bluza albă a Axiniei. Stepan stătea cu spatele spre Grigori; i se vedea grumazul îndesat bărbierit frumos, umerii largi, lăsaţi puţin în jos; când se aplecă spre nevastă-sa, se zări mustaţa blondă, cu vârful răsucit.

Axinia râdea de ceva şi clătina capul în semn de tăgadă. Când călăreţul se urcă în şa, calul corbiu şi înalt se clătină. Stepan, ţanţoş în şa, ieşi pe poartă grăbit; Axinia mergea alături, ţinându-se de scară, şi, ca un câine, se uita de jos în ochii lui, cu dragoste şi patimă.

Trecură aşa pe lângă casa vecinilor şi cotiră după colţ.

Grigori îi petrecu îndelung cu privirea, fără să clipească.

Se vestea furtună către seară. Deasupra satului, cerul se acoperi de nori roşiatici. Donul, învolburat de vânt, zvârlea în mal valuri mari, unul după altul. Dincolo de livezi, cerul era săgetat de fulgere, tunetul se rostogolea rar, răbufnind în pământ. Un erete îşi rotea sus, sub nori, aripile desfăcute; ciorile croncăneau şi se ţineau după dânsul. De la apus, înainta un nor, împrăştiind o boare răcoroasă deasupra Donului. Un cer ameninţător, negru ca smoala, se vedea dincolo de luncă. Stepa aştepta tăcută, încordată. Pe uliţi se auzeau închizându-se obloanele, bătrânele păşeau grăbite spre casă, venind de la vecernie, şi-şi făceau cruce; în medean, se legăna un vârtej cenuşiu de colb; primii stropi de ploaie căzură pe pământul zbicit de arşiţa primăverii.

Duniaşka, legănându-şi cosiţele, trecu vijelios prin curte, închise uşa coteţului şi se opri, umflându-şi nările, ca un cal în faţa unui obstacol. Ţâncii alergau pe uliţă. Mişka, fiul vecinului, un băieţaş de opt ani, se învârtea şi sălta într-un picior; şapca mare a lui tătâne-său i se răsucea pe cap, acoperindu-i ochii. Cânta cu voce piţigăiată:

Ploaie, ploaie, vino deasă, C-om intra cu toţii în casă, Domnului ne vom ruga, Lui Hristos ne-om închina.

Duniaşka se uita cu jind la picioarele lui goale, acoperite cu pistrui, care băteau pământul de zor. Voia şi ea să joace-n ploaie, să-şi ude capul, pentru ca părul să-i crească des şi unduios. Ar fi vrut să meargă în mâini ca şi prietenii lui Mişka, cu picioarele în sus, chiar de-ar fi să se prăvale în mărăcini, dar maică-sa o privea pe geam şi plescăia cu ciudă din buze. Duniaşka oftă şi intră în casă. Ploaia răpăi des, cu putere. Un tunet se sparse deasupra casei, iar vuietul se rostogoli dincolo de Don.

În tindă, Grişka şi Pantelei Prokofievici, şuroind de sudoare, scoteau din cămară năvodul.

— Adu aţă groasă şi igliţa, repede! strigă Grigori către Duniaşka.

Aprinseră o lampă în bucătărie. Daria se apucă să dreagă plasa. Bătrâna bombănea, legănând copilul.

— Moşnege, toată vremea născoceşti la bazaconii! Mai bine culcaţi-vă. Gazul e tot mai scump, şi-l ardeţi de pomană. Ce să pescuiţi pe vremea asta? Unde dracu vă duceţi? Pe toţi are să vă înghită apa… Nu vedeţi că afară e urgia lui Dumnezeu? Uite cum fulgeră! Doamne, Isuse Hristoase! Maica domnului…

O flacără albastră, orbitoare, lumină o clipă bucătăria. Apoi, se făcu linişte: se auzi cum vâjâie ploaia, lovind în geamuri. Un tunet bubui năprasnic. Duniaşka scoase un ţipăt subţirel şi căzu cu capul în plasă. Daria făcea cruci repezi, uitându-se la uşă şi la ferestre.

Bătrâna luă cu groază aminte la pisica care se freca de picioarele sale.

— Dunka! Goneşte-o de aici pe afuri… Sfântă fecioară, iartă-mi mie, păcătoasa. Dunka, aruncă pisica afară. Piei de aici, duh necurat! Lua-te-ar…

Grigori, scuturat de un râs înfundat, scăpă năvodul.

— Ei, ce v-a apucat deodată? Gura! strigă Pantelei Prokofievici. Hai, lucraţi mai repede, muieri! De ieri v-am spus să vedeţi de năvod!…

— Unde o să găseşti peşte pe vremea asta? încercă să se împotrivească bătrâna.

— Dacă nu te pricepi, mai bine taci! Prindem cegă pe nisip. Peştelui i-e teamă de furtună, şi vine la mal. Te pomeneşti că apa tulbure a şi tălăzuit la vale. Hai, Duniaşka, du-te fuga de ascultă dacă vuiesc apele.

Duniaşka se codi, apoi se îndreptă pieziş spre uşă.

— Dar cine are să tragă de năvod? Daria nu trebuie să meargă, poate să-i răcească sânul! nu se dădu bătută bătrâna.

— O să-l tragem amândoi, cu Grişka. Pentru celălalt năvod, mai luăm o femeie şi pe Axinia Astahova.

Duniaşka intră gâfâind. Câteva picături de ploaie şi tremurau în vârful genelor. În jurul ei se împrăştia o reveneală de pământ negru şi gras.

— Grozav mai huieşte iazul!

— Mergi cu noi, să tragem năvodul?

— Mai vine cineva?

— Chemăm vreo câteva muieri.

— Bine, merg şi eu.

— Ei, pune-ţi sumanul pe tine şi du-te fuga la Axinia! Dacă vrea să vină, spune-i s-o ia şi pe Malaşka Frolova…

— Malaşka n-o să simtă frigul! spuse Grigori şi zâmbi. A prins osânză cât o scroafă de soi.

— Tu, Grişunka, ar trebui să iei oleacă de fân şi să-l pui pe inimă, ca să nu-ţi răcească măruntaiele, îl sfătui maică-sa.

— Du-te după fân, Grigori. Că bine a zis bătrâna.

Duniaşka se întoarse repede, împreună cu cele două femei. Axinia, îmbrăcată într-o bluză ruptă, încinsă cu o sfoară şi pe dedesubt cu o rochie albastră, părea mai scundă şi mai slabă. Glumind cu Daria, îşi dezlegă basmaua şi-şi adună cosiţele mai strâns; apoi, o legă din nou, clătinând din cap şi aruncându-i lui Grigori o căutătură ca de gheaţă. Bondoaca de Malaşka îşi lega ciorapii, lângă uşă; vorbi pe urmă, cu o voce răguşită:

— Sacii i-aţi luat? Azi prindem peşte, nu glumă, zău!

Ieşiră în ogradă. O ploaie deasă cădea pe ţărâna muiată, apa se băşica prin băltoace şi curgea gârlă spre Don.

Grigori mergea înaintea tuturora. Îl năpădi o veselie din senin.

— Ia seama, tătucă! E un şanţ aici!

— Ah, ce beznă afurisită!…

— Ţin-te de mine, Axinia! Avem să fim amândouă, chiar şi la puşcărie, râdea Malaşka cu glasul răguşit.

— Cată bine, Grigori, nu cumva e podeţul Maidannikovilor?

— Chiar el e.

— Pornim de-aici, strigă Pantelei Prokofievici, înfruntând urletul furtunii.

— Nu se aude, bădie!… răspunse cu glas răguşit Malaşka.

— Intraţi în apă. Hai, cu Dumnezeu înainte!… Am să merg pe unde-i mai adânc. Pe unde-i mai adânc, am spus! Malaşka, surda dracului, unde tragi?… Mă duc mai la mijloc… Grigori!… Grişka!… Axinia să meargă lângă mal!

Donul urla şi gemea. Vântul sfâşia pânza deasă a ploii.

Grigori păşeşte cu băgare de seamă pe fundul apei şi intră până la brâu. Un frig cleios îi străpunge pieptul şi-i strânge inima ca un cerc. Stropii, valurile îl plesnesc peste faţă, peste pleoapele strânse cu putere, ca nişte şfichiuri de bice. Năvodul se umflă ca un balon, târându-l în adânc. Picioarele lui, încălţate în ciorapi de lână, lunecă pe fundul nisipos. Frânghia cată să-i scape din mâini… E tot mai adânc. O groapă. Îi fug picioarele. Îl ia curentul şi-l duce în adânc. Grigori înoată cu dreapta şi se întoarce: spre ţărm. Adâncul negru rotitor îl înspăimântă ca niciodată. Cu uşurare, păşeşte iar pe fundul mişcător. Un peşte îl loveşte peste genunchi.

— Du-te mai în adânc! se aude prin întuneric glasul bătrânului.

Aplecat, năvodul se lasă iar în apă; puhoiul îi ia din nou pământul de sub picioare. Grigori ridică fruntea şi scuipă, înotând.

— Axinio, mai trăieşti?

— Sunt în viaţă încă.

— Stă ploaia, au ba?

— Când o conteni ploaia cea măruntă, începe aia mare!

— Nu striga aşa de tare. Are să te audă tata şi are să ne certe.

— Hei, ce mai frică ai de taică-tău!

Trag năvodul. O clipă de tăcere. Apa e ca o pastă lipicioasă, împiedică mişcarea.

— Grişa, pare-mi-se că vine o buturugă lângă mal! Trebuie s-o ocolim.

O izbitură grozavă îl zvârle pe Grigori în larg. Apa ţâşneşte cu zgomot, parcă s-ar fi prăbuşit o stană uriaşă.

— A-a-a-a! se văietă Axinia, undeva, înspre ţărm.

Grigori iese la suprafaţă şi înoată înspăimântat în partea de unde vin strigătele.

— Axinia!

Vântul suflă, vuietul apei astupă glasurile.

— Axinia! strigă din nou Grigori, înlemnit de groază.

— E-hei! Gri-go-ri! abia se aude glasul bătrânului.

Grigori înoată mereu. Simte ceva care i se răsuceşte sub picioare. Pune mâna şi apucă e năvodul.

— Grişa, unde eşti?… scânceşte vocea plângătoare a Axiniei.

— De ce nu răspundeai?!… zbiară mânios Grigori, căţărându-se pe mal în patru labe.

Stând pe vine şi tremurând de frig, descurcă împreună năvodul încâlcit. Luna iese din dosul unui nor sfâşiat, ca un pui din găoace. Tunetul se aude mai încet, dincolo de luncă. Pământul umed străluceşte de apă. Cerul, spălat de ploaie, e senin şi glacial.

Descurcând năvodul, Grigori se uită cu încordare la Axinia. Chipul îi este alb ca varul, dar pe buzele roşii, uşor răsfrânte, înfloreşte un zâmbet.

— M-a aruncat pe mal!… spune ea, abia ţinându-şi răsuflarea. M-am zăpăcit de-a binelea! Măiculiţă doamne, ce spaimă am tras! Mi s-a părut că te-ai înecat…

Mâinile lor se ating. Axinia încearcă să-şi vâre braţul în mâneca cămăşii lui Grigori.

— Ce cald e aici! rosteşte ea cu glas tânguitor. Am îngheţat. Mă-nţeapă frigul, parcă m-ar împunge cu ace.

— Uite pe unde a trecut somnul ăla afurisit!

Grigori descoperă în mijlocul năvodului o spărtură largă de un arşin şi jumătate în curmeziş.

Cineva vine în goană dinspre limba de nisip. Grigori o recunoaşte pe Duniaşka şi o strigă, cu toate că este încă departe:

— Ai la tine aţă?

— Da, am!

Duniaşka aleargă gâfâind.

— De ce staţi aici?… M-a trimis tătuca. Zice să vă duceţi la limba de nisip. Am prins la cegă! Un sac am umplut!… strigă cu glas de mare biruinţă.

Axinia, clănţănind din dinţi, drege năvodul. Apoi, se îndreaptă tustrei spre limba de nisip. Ca să se încălzească, o iau la fugă.

Pantelei Prokofievici răsuceşte o ţigară cu degetele zbârcite şi umflate, ca de înecat. Ţopăind de frig, zice:

— Când am aruncat întâia dată, am prins opt bucăţi; la a doua aruncătură…

Aici se opreşte, trage un fum şi arată cu piciorul spre sacul plin, fără să mai spună ceva. Axinia aruncă o căutătură curioasă. Cega se zvârcoleşte în sac cu un zgomot hârşâitor.

— De ce aţi rămas în urmă?

— Un somn a rupt năvodul.

— L-aţi dres?

— Nu peste tot; am prins numai ochiurile…

— Bine; hai până la cotul apei, şi apoi plecăm acasă. Hai, intră! De ce şovăi, Grişka?…

Grigori abia îşi mişcă picioarele înţepenite. Axinia tremură aşa de tare, că el o simte la celălalt capăt al năvodului.

— Ia nu mai dârdâi!

— Nu vreau să tremur, dar nu pot să-mi vin în fire!

— Ascultă, hai să isprăvim… să ieşim din apă. Lasă-l dracului de peşte!…

Un crap mare saltă şi se zbate în plasă. Grigori iuţeşte paşii, trăgând năvodul după el. Aplecată puţin înainte, Axinia iese pe mal. Apa se scurge înapoi pe nisip; peştele saltă în apă.

— Mergem de-a dreptul prin ţarină?

— E mai aproape prin pădure. Hei, aţi isprăvit?

— Plecaţi! Vă ajungem noi, după ce-om spăla năvodul.

Încruntată, Axinia îşi stoarse fusta, puse sacul cu peşte pe umăr şi o porni de-a lungul limanului aproape-n fugă. Grigori aducea năvodul. După vreo sută de stânjeni, Axinia începu să se vaiete:

— Nu mai pot!… Nu mă mai ţin picioarele!…

— Uite o căpiţă rămasă de anţărţ! Vrei să te încălzeşti oleacă?

— Da… Până s-ajung acasă, îmi dau sufletul!…

Grigori desfăcu vârful căpiţei şi făcu un cuib.

Un miros cald, de fân stătut, le izbi nările.

— Intră înăuntru! Parcă-i cuptor…

Axinia aruncă sacul şi se vârî-n fân până la umeri.

— Ce bine-i la căldurică!.

Tremurând de frig, Grigori se aşeză alături. Părul ud al Axiniei răspândea un miros tulburător şi plăcut. Era întinsă, cu capul răsturnat pe spate; răsufla regulat, cu gura uşor întredeschisă.

— Părul tău miroase de mă ameţeşte… şopti Grigori, aplecându-se spre ea. Leit o floare…

Axinia nu răspunse. Avea privirea neguroasă, pironită pe secera dinţată a lunii.

Grigori scoase mâna din buzunar şi-i trase capul spre dânsul. Ea se desfăcu smucit şi se ridică.

— Lasă-mă!

— Taci!

— Lasă-mă, că ţip!

— Stai niţel, Axinia!

— Moş Pantelei!… Moş Pantelei!…

— Te-ai rătăcit? dădu glas Pantelei Prokofievici, dintr-un desiş de păducel apropiat.

Grigori scrâşni din dinţi şi sări din căpiţă.

— De ce strigi? Te-ai rătăcit? întrebă din nou bătrânul, apropiindu-se.

Axinia stătea în picioare lângă căpiţă şi-şi potrivea basmaua. Deasupra capului, se-nălţa un val de aburi.

— Nu m-am rătăcit. Am îngheţat…

— Hei, femeia tot femeie!… Nu vezi căpiţa? Puteai să te tot încălzeşti!…

Axinia zâmbi şi se aplecă să ridice sacul.

Până la satul Setrakov, locul de adunare al taberei, erau şaizeci de verste. Petro Melehov şi Stepan Astahov mergeau în aceaşi căruţă.

Cu dânşii se mai aflau alţi trei cazaci din acelaşi sat: Fedot Bodovskov, un cazac tinerel cu înfăţişare de calmuc, ciupit de vărsat, Hrisanf Tokin, poreclit Hristonea, din seria a doua, din Regimentul de gardă imperială „Atamanski”, şi tunarul Ivan Tomilin, care mergea la Persianovka. După întâiul popas, înhămară calul voinic al lui Hristonea şi corbiul lui Stepan Astahov. Încă trei cai înşeuaţi veneau în urma căruţei. Hristonea, înalt şi puternic, dar cam zurliu, ca mai toţi cazacii din Regimentul de gardă, mâna caii. Stătea pe capră, încovoiat de spinare, astupând deschizătura coviltirului, şi îndemna telegarii cu voce răsunătoare de contrabas. În căruţă, sub coviltirul nou-nouţ, Petro Melehov, Stepan şi tunarul Tomilin fumau tolăniţi pe-o rână. Fedot Bodovskov venea în urmă; se vedea că nu-i era greu să calce cu picioarele lui strâmbe de calmuc pe şleaul căptuşit de colb.

Căruţa lui Hristonea ţinea fruntea convoiului, urmată de un şir de alte şapte sau opt căruţe cu cai înşeuaţi şi cai fără şa, legaţi pe de lături.

Râsetele, strigătele şi cântecele izbucneau pe drum şi se amestecau cu sforăitul şi cu zornăitul scărilor.

Petro, întins cu capul pe traista cu pesmeţi, îşi răsuceşte mustaţa lungă, de culoarea spicului.

— Stepan!

— Ce-i?

— Hai să dăm drumul la una, ostăşească.

— E cald. Şi mi-i gura iască…

— Nu te-aştepta la cârciumi, prin satele pe unde trecem!

— Atunci, hai, începe… Dar tu nu eşti tare. Frumos cântă Grişka al vostru. Când îi trage el, ai zice că nu-i glas de om – strună de argint. He-hei, cât am mai cântat noi împreună, la şezători.

Stepan lasă capul pe spate, îşi drege glasul şi purcede cu vocea gravă şi sonoră:

Eh, voi zori, voi zori de purpur, Prea devreme-aţi răsărit…

Tomilin îşi culcă obrazul în podul palmei, aşa cum fac femeile, şi cântă cu glas subţire şi duios. Petro, mestecând un capăt de mustaţă-n gură, surâde şi se uită la vinele care se umflă sub tâmplele tunarului cu pieptul lat.

Cam târziu ea, femeiuşcă, Să ia apă s-a pornit…

Stepan, lungit cu capul spre Hristonea, se-ntoarce sprijinindu-şi cu braţul grumazul roşu şi frumos.

— Hristonea! Ajută-ne!

Iar voinicul înţelese, Calu-n grabă-şi pregăti…

Zâmbind, Stepan răsuceşte ochii holbaţi către Petro; acesta îşi scoate mustaţa pe care o mozolea între dinţi şi-şi amestecă glasul cu celelalte.

Hristonea deschide gura uriaşă, astupată de barba-i deasă, şi urlă de se cutremură coviltirul căruţei:

Şi cu roibul său în goană După mândră o porni…

Apoi, pune pe margine piciorul desculţ, enorm, şi-l aşteaptă pe Stepan să urmeze. Cu pleoapele lăsate, cu chipul asudat şi învăluit în umbră, Astahov cântă cu glasul lui plăcut, când coborât, ca un murmur slab, când ridicat, metalic şi sonor:

Lasă-mă tu, mândruliţo, În râu calul să-mi adap…

Şi glasul lui Hristonea înăbuşe din nou celelalte voci, ca o litanie de clopot. De la căruţele vecine se adaugă şi alte glasuri în cor. Scrâşnesc roţile cu şine de fier, caii strănută din pricina prafului, iar cântecul tărăgănat şi puternic curge pe drum, ca o apă, când se topeşte neaua. Un nagâţ cu aripile albe ţâşneşte în zbor din păpurişul ruginiu al unui iezer de stepă, aproape uscat. Zboară, ţipând, spre vâlcele, întoarce capul şi priveşte, cu ochiul de smarald, spre lanţul de căruţe acoperite cu covercile albe, la caii care învolburează nori de pulbere sub copite, la oamenii în bluzele de dril prăfuite, ce merg pe de lături. Nagâţul se lasă-n vâlcea, lovind cu pieptul iarba ce se usucă, bătătorită de copitele vitelor, fără să mai vadă ce se petrece pe drum. Căruţele dezlănţuite acelaşi vuiet, urmate de cai care calcă în silă, cu spatele asudat sub şei; numai cazacii cu bluze cenuşii aleargă spre căruţa din faţă, se-nghesuie în juru-i şi râd gălăgios.

Stepan, în picioare, înalt, se propteşte cu mâna pe marginea coviltirului; cealaltă o vântură scurt în văzduh, şi un talaz de cuvinte îi ţâşneşte cu detunet din gură:

Nu te-aşeza lângă mine, Nu te-aşeza lângă mine!

Are să zică lumea că mă iubeşti Că mă iubeşti, Că vii la mine!

Că mă iubeşti, Că vii la mine, Iar eu mă trag din neam ales…

Câteva duzini de voci aspre prind din zbor melodia, care răsună şi pluteşte deasupra drumului acoperit de praf:

Eu mă trag din neam ales, Din neam ales -

Chiar din neam hoţesc, Chiar din neam hoţesc, Sunt din neam ales, Un fecior de prinţ iubesc.

Fedot Bodovskov fluieră, caii se opintesc şi saltă între ştreanguri. Petro scoate capul de sub coviltir şi râde, fluturând şapca. Stepan rânjeşte, lăsând să se vadă albul orbitor al dinţilor. Pe drum colbul se ridică valvârtej: Hristonea, îmbrăcat într-o cămaşă lungă, descheiat şi fără centură, leoarcă de sudoare, joacă o căzăcească, învârtindu-se ca o roată, urlă şi se încruntă, lăsând în pulberea de mătase cenuşie pecetea uriaşă a tălpilor goale.

Cazacii poposiseră peste noapte lângă un gorgan rotund, cu vârful pleşuv, învăluit în nisip galben.

Un nor venea dinspre asfinţit şi cernea ploaia din aripa-i neagră. Adăpară caii la un eleşteu. Vântul îndoia sălciile plângătoare deasupra stăvilarului. Fulgere se-nfundau şi se răsfrângeau în apa încreţită de solzii vălurelelor şi acoperită cu ierburi de baltă. Vântul semăna cu zgârcenie picăturile de ploaie, parcă le-ar fi aruncat de pomană în palmele negre ale pământului.

Cazacii puseră piedici cailor şi-i lăsară la iarbă, după ce rânduiră trei oameni de strajă. Ceilalţi aprinseră focuri şi atârnară cazanele de oiştile căruţelor.

Hristonea făcea pe bucătarul. Mestecând cu linguroiul în cazan, povestea cazacilor strânşi roată împrejurul său:

— Şi, precum vă spusei, gorganul era înalt, aproape cât ăsta. I-am spus lui tată-meu, răposatul „Crezi, oare, că atamanul ² n-are să ne înşface, dacă o să scurmăm gorganul, aşa, fără voia nimănui?…”

— Ce minciuni mai îndrugă şi ăsta aici?… întrebă Stepan, care se-ntorsese de la cai.

— Povestesc cum am căutat o comoară cu bătrânul, răposatul taică-meu, Dumnezeu să-l ierte…

— Unde aţi căutat-o?

— Era, frate dragă, îndărătul Râpei Fetisova. Tu o ştii. Gorganul lui Merkulov…

— Da… s-auzim…

Stepan se lăsă pe călcâie şi luă un tăciune în palmă. Apoi plescăi îndelung din buze, rostogoli tăciunele în palmă şi îşi aprinse ţigara.

— Şi uite aşa a fost! urmă Hristonea. Aşadar, tata mi-a zis: „Hai, Hristane, să săpăm gorganul lui Merkulov”. Auzise de la bunic că acolo era îngropată o comoară. Da comoara, vorba ceea, nu se lasă în mâna oricui. Şi tata făcea mereu legăminte cu Dumnezeu „De-mi dai comoara, am să-ţi înalţ o biserică frumoasă!” Ne-am hotărât, şi am plecat. Pământul era în stăpânirea staniţei; numai atamanul ne-ar fi putut opri. Ajungem noi spre seară. Aşteptăm să se-ntunece de-a binelea şi, după ce împiedicăm iapa, ne suim cu cazmalele în vârful movilei. Începem s-o scormonim drept în creştet. Săpăm noi o groapă de vreo doi arşini – pământul tare ca piatra; se întărise de bătrâneţe. Asudasem leoarcă. Tata murmura rugăciune după rugăciune; pe mine mă durea burta cumplit. Credeţi-mă, fraţilor, dacă vreţi; vara, ştiţi şi voi ce se mănâncă, lapte covăsit şi cvas. Mă ardea la lingurică, de vedeam moartea cu ochii, nu altceva! Răposatul, Dumnezeu să-l ierte, zice: „Ptiu Hristane, că păcătos mai eşti! Eu înalţ o rugă ălui de sus, iar tu nu poţi să rabzi o ţâră… Te trăsneşte putoarea, zău aşa… Cară-te d-acilea! Ia-ţi tălpăşiţa de pe gorgan, mama ta de… că de nu îţi zbor ţeasta cu cazmaua! Din pricina ta, netrebnicule, comoara are să se ascundă sub pământ!” Eu mă culcai jos, lângă movilă; mă durea, mă zvârcoleam, mă tăiau măruntaiele. Tata săpa singur. Avea putere, diavolul! Sapă el ce sapă, până ce dă de-o lespede de piatră. Aud că mă strigă. M-am sculat şi-am ridicat piatra cu un drug de fier… Hei, fraţilor, era o noapte albă cu lună, iar sub piatră a sclipit deodată…

— Ia nu mai înşira gogoşi, Hristonea! rosti Petro, pierzându-şi răbdarea, zâmbind şi smucindu-şi mustaţa.

— Care gogoşi, bă?!… Du-te la toţi dracii! Hristonea îşi trase în sus nădragii largi şi-şi roti privirea asupra ascultătorilor. Nu, zău că nu mint! Să mă bată Dumnezeu, dacă nu-i adevărat!

— Hai, isprăveşte odată!

— Am spus că sclipea, fraţilor! Mă uit mai de aproape, şi ce crezi că văd?… Cărbune ars! Pe puţin patruzeci de baniţe. Şi tata zice „Bagă-te, Hristane, şi scoate-l afară”. Cobor. Trudesc să scot parşivenia până-n zori. Când se crapă de ziuă, iată-l că vine…

— Cine? vru să afle Tomilin, de pe pătura unde se lungise.

— Atamanul! Cine altul?… Venea cu brişca. „Cine v-a dat voie, aşa şi pe dincolo?” Noi tăceam chitic. El ne ia pe sus şi ne duce la staniţă. Acum doi ani, l-au chemat pe tata la judecată, la Kamenskaia; dar el parcă presimţise, că şi-a luat de o grijă să moară mai înainte. Au dat de veste acolo, printr-o ţidulă, că-i mort.

Hristonea ridică ceaunul cu caşă aburindă şi porni să aducă linguri de la căruţă.

— Ei, şi ce-a făcut taică-tău?… Cum a rămas cu făgăduiala să clădească o biserică? întrebă Stepan, după ce s-a întors Hristonea cu lingurile.

— Prost mai eşti, Steopa! Ce, voiai să clădească biserica pentru nişte cărbuni?

— De vreme ce-a făgăduit, trebuia să se ţină de cuvânt!

— Păi nu făcuse nici un legământ pentru cărbuni, iar comoară…

Flacăra prinse a tremura de hohotul râsetelor. Hristonea ridică mutra lui de om naiv deasupra cazanului şi, fără să priceapă de ce râdeau, hâhâi şi el, acoperind glasul tuturora.

Axinia se cununase cu Stepan la vârsta de şaptesprezece ani. Stepan o luase din Dubrovka, de pe malul celălalt, nisipos, al Donului.

Cu un an înainte de măritiş, în toamnă, pe când se afla la câmp, la vreo opt verste departe de stat, taică-său, bătrân ca la cincizeci de ani, îi legase noaptea mâinile cu piedica de la cal şi o necinstise.

— Te omor, dacă sufli o vorbă!… Dacă-ţi ţii gura, am să-ţi cumpăr o bluză de pluş, botine şi galoşi… Ţine minte, numai un cuvânt, şi te omor!… o ameninţase bătrânul.

Axinia, cu fusta sfâşiată, alergă acasă chiar în acea noapte. Căzu la picioarele maică-şi şi-i povesti tot, scuturată de plânsete. Mama şi fratele mai mare, proaspăt venit de la Regimentul „Atamanski”, înhămară cai la căruţă şi plecară la ţarină, împreună cu Axinia. Frate-său goni caii opt verste, atât de amarnic, încât mai-mai să crape. L-au găsit pe netrebnic lângă colibă. Era beat, întins pe un suman la pământ. Lângă el, un clondir de votcă deşert. În faţa ei, fratele Axiniei desprinse o leucă de la căruţă, îl sculă din somn cu o lovitură de picior, îi puse o întrebare răstită şi-l izbi cu capătul de fier, drept în frunte. Apoi, el şi cu mă-sa, îl pisară o oră şi jumătate. Bătrâna, de obicei femeie moale şi liniştită, îi smulgea părul bărbatului spetit în bătaie, în vreme ce feciorul îl zdrobea cu picioarele. Axinia, pitită sub căruţă, tremura cu capul ascuns într-o cergă.

Spre ziuă, l-au cărat acasă. Mugea jalnic şi o căuta din ochi pe Axinia, care se ascunsese. Din urechea ruptă se prelingea pe pernă sânge şi o zeamă alburie. Îşi dădu sufletul către seară. Spuseră oamenilor că a pierit, căzând beat din căruţă.

După un an, au venit peţitori într-o brişcă împodobită sărbătoreşte. Stepan, bărbat înalt, voinic şi bine legat, îi plăcu Axiniei. Au hotărât nunta spre toamnă, înainte de postul mare de crăciun. Şi nunta avu loc într-o zi răcoroasă, senină şi plăcută din pragul iernii; de atunci, Axinia intrase tânără gospodină în casa Astahovilor.

Soacra, o bătrână înaltă, cocârjată de-o aprigă boală femeiască, chiar a doua zi după nuntă trezi mireasa cu noaptea-n cap, o duse în bucătărie şi, mutând vătraiele de colo până colo, fără nici un rost, începu s-o dăscălească:

— Uite ce-i, noră dragă. Noi nu te-am luat aici nici pentru drăgosteală, nici pentru lenevie… Du-te şi mulge vacile. Vină pe urmă la plită şi găteşte de-ale gurii. Eu îs bătrână, nu mai pot trudi, şi-s bolnavă. Ia gospodăria în mână, că a ta are să fie de acuma încolo…

În aceeaşi zi, Stepan îşi bătu nevasta în hambar, cu sânge rece şi cu sălbăticie. O izbea în pântec, pe spate şi în piept; o lovea cu socoteală, având grijă să nu-i lase urme. De atunci, nu mai stătea pe acasă, umbla după muieri singuratice; pleca aproape în fiecare seară, după ce o încuia pe Axinia în hambar sau în odaia de dormit.

Vreme de un an şi jumătate nu-i iertă ocara, până ce li se născu copilul. După asta se potoli, dar tot zgârcit în dezmierdări rămase şi, ca mai înainte, numai arar dormea acasă.

Gospodăria îmbelşugată, vitele multe la număr o covârşiră pe Axinia cu zorul. Stepan se lenevea la muncă; îşi pieptăna moţul şi pleca să pufăiască ţigări cu prietenii, să joace cărţi, să mai bârfească despre cele întâmplări din sat, pe când Axinia rămânea ca să-ngrijească de vite şi să cârmuie gospodăria. Totul cădea pe umerii ei. Din partea soacrei, nici pomeneală de ajutor. Dacă trebăluia ceva mai mult, se trântea pe pat, îşi strângea buzele gălbui, pironea în tavan ochii sălbăticiţi de durere, gemea şi se covrigea ghem… În acele clipe de chinuri, se iveau late broboane de sudoare pe obrazul sluţit de negi mari şi negri. Din ochi îi picurau şiroaie de lacrimi. Axinia lăsa lucrul şi, ghemuită într-un ungher, se uita cu milă şi groază la chipul soacrei.

După un an şi jumătate, trecu din viaţă. În aceeaşi dimineaţă, chinurile facerii o apucară pe Axinia; la amiază, cu un ceas înainte de a se naşte copilul, soacra muri lângă uşa grajdului. Când moaşa ieşise din casă şi fugea să-l vestească pe Stepan, care era beat, să nu intre în odaia lehuzei, o văzu pe bătrână culcată, cu picioarele strânse sub pântece.

După naştere, Axinia se lipi de bărbat. Nu avea însă nici un simţământ de dragoste pentru el; o făcea dintr-o milă amară, femeiască, şi din obişnuinţă. Copilul muri, înainte de a împlini anul. Viaţa îşi înnodă firul rupt. Şi, când Grişka Melehov îi ieşi în cale şi începu să-i dea târcoale, înţelese, cu spaimă în suflet, că o atrage flăcăul acesta oacheş şi dezmierdător. Se învârtea în jurul ei tot timpul, cu o încăpăţânare de taur. Şi această încăpăţânare o înspăimântă. Vedea că lui Grigori nu-i e teamă de Stepan; un glas lăuntric îi spunea că n-are să se lase cu una cu două; mintea-i se împotrivea din răsputeri să-l primească; dar îşi dădu seama că se îmbrăca tot mai îngrijit, fie duminica, fie şi în celelalte zile; iar oricât căta să se înşele pe sine, nu scăpa prilejul să dea cât mai des ochii cu dânsul. Un val de căldură plăcută o năpădea, când ochii mângâietori şi negri ai lui Grişka o cercetau lacom. Când se scula în zori să mulgă vacile, zâmbea, fără să ştie de ce, zicându-şi în gând „Azi mă aşteaptă o bucurie! Dar ce fel? Grigori… Grişa…” O înspăimântă acest simţământ necunoscut care năvălise – şi în mintea ei Axinia dibuia cu grijă, ca în mers pe gheaţa poroasă în martie, când treci Donul.

La plecarea lui Stepan în tabără, hotărî să-l vadă pe Grişa cât mai rar. După pescuitul cu năvodul, asemenea hotărâre i se întări şi mai mult.

Două zile înainte de rusalii, gospodarii împărţiră imaşul obştesc. Pantelei Prokofievici luase şi el parte. Se întoarse pe la amiază, se descălţă oftând şi, scărpinându-şi cu plăcere picioarele trudite de umblet, rosti:

— Am căpătat o delniţă aproape de Râpa Roşie… Iarba nu-i prea grozavă. Capătul de sus vine până-n marginea pădurii; pe ici, pe colo, destule rotocoale fără fân. Cu pir, pe alocuri.

— Când mergem la cosit? întrebă Grigori.

— După sărbători.

— O luaţi şi pe Daria? întrebă bătrâna, bosumflată.

Pantelei Prokofievici făcu un semn cu mâna, parcă i-ar fi cerut să-l lase în pace.

— Dacă s-a arăta nevoie, om lua-o!… Pune masa!… Ce dai din mâini?

Bătrâna trase zgomotos uşiţa cuptorului şi scoase ciorba de la cald. La masă, Pantelei Prokofievici istorisi multe şi mărunte despre tragerea la sorţi şi despre apucăturile vicleanului ataman, care era cât pe ce să tragă pe sfoară toată adunarea.

— Apoi, şi anul trecut a vrut s-o învârtă! îşi aminti Daria. Când se împărţeau tarlalele, n-a cerut el să tragă la sorţi Malaşka Frolova?

— E o caiafă bătrână!… întări Pantelei Prokofievici, mestecând.

— Tătucă, da cine o să grebleze şi o să-ntoarcă fânul? întrebă cu sfială Duniaşka.

— Da' tu ce treabă ai?

— N-am să pot prididi singură…

— O chemăm şi pe Axiutka Astahova. Stepan ne-a rugat să-i cosim şi delniţa lui. Trebuie să-i dăm o mână de ajutor.

A doua zi dimineaţa, Mitka Korşunov se ivi călare pe un armăsar pintenog în curtea Melehovilor. Cernea o ploaie măruntă. Un văl de ceaţă stăruia deasupra satului. Mitka se aplecă pe şa, deschise portiţa şi intră în ogradă.

Bătrâna Melehov strigă la el din cerdac cu vădită vrăjmăşie, căci nu-i plăcea acest soi rău de bătăuş şi zurbagiu:

— Ce vânt te-aduce, haimana?

— Dar cu ce ţi-am greşit, Ilinişna, de te superi? se miră Mitka, priponind armăsarul de parmaclâc. Pe Grişa îl caut. E-acasă?

— Doarme în şopron; iar pe tine te-a pălit damblaua, de nu mai poţi merge pe jos?

— Alelei, maică-maică, împungi mai rău ca o viespe! mogorogi Mitka.

Vânturând biciuşca şi plesnind carâmbii cizmelor, se îndreptă legănat spre şopron. Grigori trăgea aghioase într-un car scos de pe roate. Mitka închise ochiul stâng, ca şi cum s-ar fi pregătit să tragă la ţintă, apoi îl croi pe Grigori cu sfârcul biciuştii.

— Scoal' mujicule!

Vorba „mujic” înseamnă pentru el ocara cea mai cumplită. Grigori sări ars, ca din praştie.

— Ce dai, măi? Ce vrei?

— Îţi ajunge cât ai dormit, călifarule!

— Lasă prostiile, că-mi ies din sărite, Mitka…

— Scoală!… Avem de lucru.

— Dă-l naibii de lucru… Ce lucru?

Mitka se aşeză pe marginea carului şi, curăţind cu biciuşca glodul de pe cizmă, se destăinui:

— Îs amărât din cale-afară, Grişa!

— Tu şi amărât?

— Cum să nu fiu?!… oftă Mitka, slobozind o sudalmă înfricoşată. De ce mi-l face mie pe grozavul păcătosul cela de sotnic3?

Clocotind de mânie, abia deschidea gura bâlbâindu-se. Grigori se înălţă într-un cot.

— Care sotnic?

Mitka îl prinse de mânecă şi începu să-i înşire păsul, de astă dată ceva mai domol.

— Pune şaua pe cal şi hai la izlaz. Am să-i arăt eu lui!… I-am spus-o fără ocol „Hai să-ncercăm, blagorodnicia voastră!” El, de colo „Hai! Cheamă-ţi prietenii, şi am să v-o iau înainte la toţi. Iapa mea se trage dintr-o mamă care a câştigat premii la alergările ofiţereşti de la Petersburg.” Din partea mea, şi iapa lui şi mama iepei lui – ducă-se dracului!… Nu-l lăs nici mort să-i ia înainte armăsarului meu!

Grigori se îmbrăcă de zor; Mitka se ţinea de coada lui, urmând a istorisi din ce în ce mai gângav, de aţâţare.

— Acest jupân sotnic e musafirul Mohovilor!… Stai… Listniţki parcă-i zice… Înalt, gros, spătos, îl face pe grozavul… Mai poartă şi ochelari… Dar las pe mine!… I-o fi stând lui bine cu ochelarii pe nas; pe-armăsarul meu însă n-are să-l întreacă el, cu toţi ochelarii lui!

Zâmbind, Grigori înşeuă o iapă bătrână, lăsată de prăsilă, ieşi pe poarta din dos, ca să nu-l simtă bătrânul, şi o tuliră spre câmp. Se îndreptau spre izlaz, la poalele dealului. Copitele cailor clefăiau, fleşcăind în noroi. Călăreţii ceilalţi îi aşteptau lângă un plop uscat. Se afla acolo şi Listniţki, pe o iapă zveltă şi frumoasă, precum şi şapte băietani călări, din sat.

— De unde pornim?… îl întrebă sotnicul pe Mitka, potrivindu-şi ochelarii pe nas şi cercetând cu admiraţie pieptul musculos şi puternic al armăsarului lui Korşunov.

— De la plop şi până la Eleşteul împărătesc.

— Unde-i Eleşteul împărătesc? voi să afle sotnicul, căutând spre depărtări cu ochii săi de miop.

— Colo, în marginea pădurii, blagorodnicia voastră!

Înşirară caii. Sotnicul înălţă biciuşca deasupra capului, făcând să i se ridice în sus epoletul de pe umăr.

— Când voi spune „trei”, îi dăm drumul. Gata? Unu… doi… trei!…

Sotnicul ţâşni cel dintâi, înclinat pe oblânc, cu mâna la şapcă. Într-o clipită, trecu înaintea tuturora.

Mitka, cu obrazul galben ca de mort, se înfipse în scări; lui Grigori i se păru că lăsa să cadă biciuşca pe crupa calului cu o încetineală îngrozitoare.

Între plop şi Eleşteul împărătesc, depărtarea era de vreo trei verste. La jumătate de cale, armăsarul lui Mitka, întins ca o săgeată, ajunse iapa sotnicului. Grigori galopa în silă. Rămasă de la început în urmă, iapa lui alerga în galop scurt, şi el urmărea cu înfrigurare şirul călăreţilor gonind acum în pâlcuri.

Lângă Eleşteul împărătesc, se afla o colină de nisip, ridicată de apele primăverii. Pe cocoaşa-i galbenă, ca de cămilă, crescuse firav iarba-şerpilor. Grigori zări cum sotnicul şi Mitka apărură pentru o clipă pe culme şi îndată lunecară dincolo; după ei se năpustiră şi ceilalţi călăreţi. Când se apropie de eleşteu, caii în spumă se buluciseră grămadă, iar băieţii descălecaseră şi se îndesau de zor în jurul sotnicului. Mitka era cuprins de o bucurie abia stăpânită. Biruinţa ţâşnea din toate mişcările-i semeţe.

Împotriva aşteptărilor, lui Grigori i se păru că sotnicul nu-i de loc stânjenit. Rezemat cu spatele de un copac şi trăgând din ţigară, lămuri, arătând cu degetul spre iapa scăldată în spumă.

— Am călărit pe ea o sută cincizeci de verste. Abia ieri am sosit de la gară. Dacă iapa era odihnită, nu m-ai îi întrecut pentru nimic în lume, Korşunov.

— Tot ce se poate, încuviinţă cu mărinimie Mitka.

— Un cal mai aprig ca armăsarul lui nici nu găseşti în tot ţinutul! zise cu o drojdie de invidie un flăcăiandru cu chipul pistruiat, care sosise cel din urmă.

— E un cal bun! întări Mitka, tremurând, scuturat încă de emoţie, şi mângâind cu palma grumazul armăsarului.

Un zâmbet îi încremenise pe buze, şi el se uită la Grigori.

Amândoi se depărtară de ceată şi o porniră nu pe uliţă, ci pe drumul de sub coastă. Sotnicul îi salută cam cu răceală, ducând două degete la vizieră, şi le întoarse spatele.

Când se apropiau de casă, Grigori, o zări pe Axinia care venea pe uliţă, înaintea lor. Mergea, cojind o joardă; dând cu ochii de Grişka, îşi lăsă capul în jos.

— De ce te-ai ruşinat? Doar nu suntem în pielea goală! strigă Mitka, clipind pehlivan din coada ochiului. O, floare dragă şi amară!

Grigori se uita ţintă înainte; aproape trecuse de Axinia când, deodată, şfichiui cu biciul iapa care păşea liniştită. Animalul se ridică în două picioare şi o împroşcă pe Axinia cu noroi.

— Ha, diavol zărghit!

Întorcând pe loc asupra nevestei iapa înfierbântată, Grigori întrebă:

— Da' de ce nu ne dai bună ziua?

— Prea multe vrei!

— De asta te-am şi împroşcat cu noroi. Ca să nu mai fi fudulă altădată!…

— Lasă-mă! ţipă Axinia, dând din mâini sub botul calului. Vrei să treci cu calul peste mine?

— E iapă, nu-i cal.

— Totuna-i… Lasă-mă, îţi zic!

— De ce eşti supărată, Axiutka? Poate, din pricina celor de alaltăieri, la fâneaţă?

Grigori o privi în ochi. Axinia voi să-i spună ceva, dar deodată, într-un colţ al ochiului negru, se ivi o lacrimă; un tremur amar îi zvâcni pe buze. Un nod îi strânse gâtlejul, şi femeia murmură:

— Lasă-mă, Grigori! Nu sunt supărată… Eu… Eu… îngăimă şi plecă în grabă.

Grigori o privi din urmă, buimăcit. Pe Mitka îl ajunse lângă poartă.

— Vii astă-seară la şezătoare? îl întrebă Mitka.

— Nu.

— De ce? Te-o fi chemat să dormi la dânsa?

Grigori îşi frecă fruntea cu palma şi nu răspunse nimic.

De la rusalii, rămăsese prin ogrăzile din sat numai cimbru uscat, împrăştiat pe pardoselile caselor, frunza strivită şi prefăcută în pulbere, verdeaţa zbârcită şi ofilită a ramurilor de stejar şi de frasin, aninate pe la porţi şi cerdacuri.

Cositul fânului începu de îndată. Din zorii zilei, fâneaţa se smălţui cu fuste de sărbătoare, cu şorţuri brodate, cu basmale în culori vii. Satul întreg ieşea la cosit de-a valma. Cosaşii şi greblaşele se îmbrăcau ca de zi mare, după datina moştenită din bătrâni. De la apele Donului şi mult mai departe, până la tufele de arini, lunca unduia şi palpita sub rotirile de coasă.

Melehovii cam întârziară. Plecaseră de acasă când pe câmp se afla aproape o jumătate de sat.

— Cam târziu te-ai sculat, Pantelei Prokofievici! strigară cosaşii, leoarcă de sudoare.

— Muierile îs de vină! răspunse bătrânul, zâmbind şi îndemnând boii cu un bici împletit din curele crude.

— Sănătate bună, vecine! Hei, e târziu, frăţioare, e cam târziu! răcni şi clătină din cap un cazac înalt, cu pălărie de paie, dregându-şi coasa la marginea drumului.

— Te pomeneşti că s-o usca iarba, ai?

— De-o iei la trap, ai să ajungi la vreme… Altminteri, mă tem că se usucă. Unde ţi-e delniţa?

— Apăi, lângă Râpa Roşie.

— Hai, grăbeşte boulenii, dacă vrei să ajungi pân' diseară.

La spatele bătrânului, în căruţă, stătea Axinia cu obrazul acoperit cu o basma ca să-l ferească de soare. Prin deschizătura îngustă lăsată pentru ochi, se uita rece şi încruntată la Grigori, aşezat în faţa ei. Daria, îmbrobodită şi gătită şi ea, cu picioarele spânzurând afară din căruţă, alăpta din sânul mare şi vânos copilul care-i moţăia în braţe. Duniaşka ţopăia în căruţă, cuprinzând, cu ochii fericiţi, câmpul şi toată omenirea întâlnită în cale. Faţa ei veselă, bronzată de arşiţă, cu pistrui pe lângă nas, părea că spune: „Mă simt bine şi sunt bucuroasă, fiindcă ziua e albastră, cu cerul fără nori; e veselă şi frumoasă, fiindcă în inima mea e aceeaşi linişte senină şi curată; sunt fericită şi nu doresc mai mult!” Pantelei Prokofievici întindea mâneca cămăşii strânsă-n pumn şi îşi ştergea sudoarea prelinsă sub cozorocul şepcii. Pe cămaşa întinsă pe spatele încovoiat se iviră pete umede. Soarele străpungea un nor cărunt şi-nvălurat, deschizând departe, pe colinele argintii de lângă Don, pe luncă, pe stepă şi pe sat o pâlnie de raze frânte şi subţiri.

Ziua se mistuia în arşiţă. Norii legănaţi de vânt pluteau alene, cum alene lunecau pe drum boii lui Pantelei Prokofievici. El abia ridica biciul, îl învârtea, întrebându-se dacă trebuie să lovească ori nu şoldul lor colţuros. Boii parcă înţelegeau şovăiala, mişcau din coadă şi păşeau tot aşa de încet, ca şi cum ar fi pipăit drumul cu copitele. Deasupra, se roteau tăunii, ca o pulbere de aur, cu sclipiri portocalii.

Pete de un verde-palid se vedeau pe stepa dezgolită, lângă ariile obştii; prin iarba necosită încă, vântul se furişa prin mătasea verde, în valuri cenuşii.

— Asta e delniţa noastră! rosti Pantelei Prokofievici, arătând cu biciul.

— Începem dinspre pădure? întrebă Grigori.

— Putem începe şi din capătul celălalt. Am făcut acilea un semn cu cazmaua.

Grigori dejugă boii istoviţi. Bătrânul se depărtă să caute semnul făcut cu cazmaua. Cercelul îi scânteia în ureche.

— Adă coasele! strigă el, făcând semn cu mâna.

Grigori porni, călcând prin fâneaţă. O urmă unduitoare se prelingea prin iarbă după dânsul. Pantelei Prokofievici se întoarse spre pata albă a clopotniţei îndepărtate, se închină şi apucă vârtos coasa. Nasul coroiat îi strălucea ca şi când ar fi fost proaspăt dat cu lac; în găvanele obrajilor arşi de soare, îi brobonea sudoarea. Zâmbi, şi în barba neagră sclipi un şirag de dinţi albi şi deşi; ridică coasa, întorcând la dreapta grumazul zbârcit. O pală de iarbă cosită, largă de un stânjen, se aşternu la picioarele sale.

Grigori păşea în urmă-i, cu pleoapele lăsate; coasa lui culca alte pale de fân. Şorţurile femeilor înfloreau ca nişte cioburi de curcubeu. Privirea lui căuta însă numai un anume şorţ alb, cu dungile brodate; din când în când, arunca câte o privire Axiniei, cosind în pas cu bătrânul.

Chipul Axiniei îi stăruia în minte. Cu ochii întredeschişi, o săruta ca-n vis şi rostea suav cuvinte calde şi mângâioase care-i veneau pe limbă; apoi se dezmeticea, păşind cadenţat unu, doi, trei. În trupul lui se strecurau frânturi de amintiri: „Stăteam sub o căpiţă umedă… un piţigoi fluiera în luncă… luna era deasupra pajiştii… şi prin tufiş, în luncă, rar, cădeau picături unu, doi, trei… Ah, ce bine mai era, ce bine!”

Lângă căruţă răsunară hohote de râs. Grigori roti privirea: aplecată, Axinia spunea ceva Dariei, întinsă sub car; Daria dădu din mâini şi amândouă începură iar a chicoti. Duniaşka, aşezată pe oişte cânta cu glas subţirel.

„Când voi ajunge lângă tufa de colo, am să dreg coasa!”, îşi zise Grigori şi simţi că tăişul trecu prin ceva vâscos. Se aplecă să vadă ce este. Lângă picioarele lui, un pui de raţă sălbatică se rostogoli în iarbă cu un ţipăt subţire; altul, tăiat în două, zăcea lângă scurmătura unde fusese cuibul; ceilalţi se împrăştiară prin iarbă, piuind. Grigori luă puiul de raţă şi-l puse în palmă. Ieşit de câteva zile din găoace, trupşorul gălbui-închis era încă viu şi cald. Pe pliscul mic, căscat, avea o băşică de sânge trandafiriu; bobiţa neagră a ochiului se stingea sleită, un fior încă îi mai tremura picioarele.

Grigori, năpădit de un simţământ viu de durere, privea la ghemuleţul acesta fără viaţă, din palmă.

— Ce-ai găsit, Grişunka?…

Duniaşka, sărind, năvăli în fugă printre brazdele de iarbă cosită. Cosiţele împletite mărunt îi săltau pe piept. Grigori se-ncruntă, lăsă să cadă puiul din palmă şi repezi coasa, înciudat.

Îmbucară câte ceva în mare grabă. Slănină şi obişnuita urdă acră, mâncarea căzăcească de totdeauna, adusă într-un sac de merinde.

— Nu face să ne întoarcem acasă!… hotărî Pantelei Prokofievici în vremea prânzului. Lăsăm boii să pască în pădure şi isprăvim de cosit mâine, după ce soarele o zvânta roua.

După mâncare, femeile trecură la greblat. Iarba cosită se ofilea şi se sfarogea, răspândind un miros tare şi îmbătător.

Când se lăsă amurgul, se opriră din lucru. Axinia greblă ultimele brazde şi se duse lângă căruţă, să pună caşa la foc. Toată ziua îl fiersese pe Grigori, aruncându-i priviri pline de ură, parcă ar fi vrut să răzbune o ocară mare, pe care n-o putea uita. Grigori, mohorât şi abătut, mână boii la Don să-i adape. Bătrânul nu-i slăbise din ochi toată vremea. Aruncându-i o căutătură aspră, rosti:

— După cină, ai să te duci să păzeşti boii. Ai grijă să nu-i laşi în iarbă. Iei zăbunul meu.

Daria îşi culcă plodul sub car şi porni în pădure cu Duniaşka, după vreascuri.

Sus, pe cerul negru, străin de cele pământeşti, secera lunii plutea ţanţoş deasupra fâneţelor. Fluturii de noapte fâlfâiau deasupra focului, ca într-un viscol. Se aşezară la cină pe o pânză întinsă lângă foc. Caşa clocotea într-un cazan înnegrit de fum. Daria şterse lingurile cu poala fustei şi strigă spre Grigori

— Hai la mâncare!

Cu zăbunul pe umăr, Grigori se ivi din întuneric şi se apropie de foc.

— De ce-i fi aşa de posomorât? întrebă Daria, zâmbind.

— Mă cam dor şalele; mă tem că-i a ploaie!… încercă Grigori să scape cu o glumă.

— Nu i-i a păzi boii!… Asta-i! spuse Duniaşka, zâmbind şi aşezându-se lângă frate-său.

Începu să-i grăiască, dar cisla nu se lega.

Pantelei Prokofievici înfuleca de zor caşa; boabele de mei nefierte îi crănţăneau în dinţi. Axinia mânca cu pleoapele lăsate, surâzând în silă la glumele Dariei. Un bujor aprins îi ardea în obraji.

Grigori se sculă înaintea celorlalţi şi o porni spre boi.

— Ia seama, să nu calce boii în iarba vecinilor! strigă bătrânul în urma lui, înecându-se cu caşa, ceea ce-l făcu să tuşească multă vreme.

Un râs înfundat umfla obrajii Duniaşkăi. Focul se mistuia. Vreascurile, pâlpâind, îi învăluiră pe toţi într-o mireasmă de miere şi de frunziş ars.

La miezul nopţii, Grigori se strecură pe furiş şi se opri la zece paşi de car. Pantelei Prokofievici sforăia năprasnic. Sub spuză, jăraticul încă nestins mijea ca un ochi de aur.

O umbră cenuşie, încotoşmănată, se desprinse de lângă car şi veni împleticit spre Grigori. Se opri la vreo doi-trei paşi. Era ea Axinia! Inima lui Grigori zvâcni cu putere. Se aplecă şi făcu un pas înainte; dădu apoi pulpana zăbunului la o parte şi strânse în braţe femeia supusă, care ardea ca o flacără. Genunchii Axiniei se îndoiau; tremura, şi dinţii îi clănţăneau în gură.

Cu o smucitură, Grigori o cuprinse în braţe şi o ridică, fugind ca un lup care înşfacă mioara răpusă. Gâfâia, abia răsuflând şi împiedicându-se în pulpanele zăbunului.

— Vai, Gri-şa! Gri-şen-ka!… Ne-aude tătâne-tău!

— Taci!

Zbătându-se, înăbuşită de mirosul acru al zăbunului şi sugrumată de o amară mustare, Axinia gemu cu glas stins, aproape strigând:

— Lasă-mă!… Totuna-i acuma… Merg eu singură…

Dragostea târzie a femeii nu înfloreşte ca blânda floare azurie4 ci ca o măselariţă, o iarbă veninoasă din marginea drumului, care-ţi rătăceşte minţile.

După cositul fânului, Axinia se simţea ca a doua oară născută. Parcă îi făcuse cineva un semn în obraz; îi aşternuse parcă o pecete pe frunte. Femeile rânjeau cu răutate şi clătinau din cap osândind-o, când o întâlneau pe drum; fetele o pizmuiau; ea însă ţinea fruntea sus, mândră, fericită, deşi ajunsă de ocara lumii.

În scurtă vreme, toţi au aflat despre dragostea ei cu Grişka. Mai întâi cleveteau în şoaptă: unii credeau, alţii ziceau că-s numai prepusuri. Dar după ce, într-o noapte, ciobanul satului, Kuzka Cârnul, îi zărise aproape de moara de vânt, culcaţi într-un lan de grâu, sub licărul lunii spre zori, zvonul se lăţi asemenea unui şuvoi năvalnic şi mocirlos.

Iar într-acest chip, ajunse şi până la urechile lui Pantelei Prokofievici. Într-o duminică, o pornise la prăvălia lui Mohov. De atâta lume, abia se putea pătrunde în dugheană. Când păşi pragul, câţiva se dădură în lături cu zâmbete pline de înţeles. Se apropie de tejgheaua pânzeturilor.

Jupânul Serghei Platonovici ţinu să-l servească chiar el.

— Cam de multişor n-ai mai dat pe la noi, Prokofici!…

— N-am prea avut vreme. Tot cu necazurile gospodăriei…

— Cum asta? Necazuri, când ai coşcogea flăcăi mari?

— Flăcăi!… Petro îi la tabără… Toată munca pe seama a doi bărbaţi: eu şi Grişka.

Serghei Platonovici îşi desfăcu în două barba aspră şi roşcovană, aruncând o privire cu tâlc cazacilor îmbulziţi în prăvălie.

— Şi altceva, nu mai ai nimic de spus, drăguţă?

— Ce să spun?

— Cum adică, ce?… Eşti pe cale să-ţi însori feciorul şi taci chitic?

— Care fecior?

— D-apoi Grigori! Încă e holteiaş.

— Până acum, nu m-am gândit să-l însor.

— Eu auzisem că eşti gata să-ţi iei noră… Pe Axinia lui Stepan Astahov.

— Eu?! Păi asta-i femeie cu bărbat în viaţă!… Mi se pare că-ţi cam baţi joc de mine, Platonici!

— Nu-mi bat joc defel. Am auzit vorbindu-se. Aşa am cumpărat-o, aşa o vând!

Pantelei Prokofievici trecu mâna peste bucata de postav desfăcut pe tejghea, se întoarse pe loc şi o porni spre uşă, şchiopătând. Se îndreptă glonţ către casă. Păşea cu capul aplecat, ca un taur, strângea degetele vânoase-n pumni şi călca mai apăsat cu piciorul beteag. Trecând pe lângă ograda lui Astahov, zvârli o privire peste zăplaz şi o văzu pe Axinia, gătită şi întinerită; ducea în casă o căldare goală şi se legăna din şolduri.

— Hei, ia stai o clipă!…

Pantelei Prokofievici răsări în poartă, ca un diavol negru. Axinia se opri. Îl aşteptă. Apoi, intrară în casă.

Pe jos, pământul era bine măturat şi presărat cu nisip roşiatic; într-un colţ, pe o laviţă, se răcoreau plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Un iz de haine închise şi o aromă de mere creţeşti se răsfirau prin odaie.

Un motan tărcat, cu capul mare, veni să se frece de picioarele lui Pantelei Prokofievici. Îi atinse cizma, prietenos, cu botul, arcuindu-şi spinarea. Moşneagul îl izbi însă de laviţă şi răcni, ţintuind-o pe Axinia în ochi:

— Ce te-a apucat? Nu ţi-e ruşine?… Nici nu s-a răcit patul de unde ţi-a plecat bărbatul şi ai şi început a da din şale?!… Pe Grişka am să-l stâlcesc, şi i-oi scrie eu lui Stepan! Să ştie şi el!… Târfă! N-ai fost ciomăgită destul! De azi înainte, să nu care cumva să-ţi mai calce piciorul în casa mea. Te întinzi cu fecioru-meu şi, când s-o întoarce Stepan, eu am să dau seamă, hai?…

Axinia îl asculta cu pleoapele strânse. Deodată, îşi ridică poalele cu neruşinare şi le vântură sub nasul lui Pantelei Prokofievici, izbindu-i nările cu izul de fuste; apoi păşi spre el, cu ţâţele înainte, rânjindu-şi dinţii şi schimonosindu-l:

— Şi tu, cu ce drept îmi ţii predici? Îmi eşti socru, ai? Du-te şi toacă-ţi baba, că are şezutul mare! La tine acasă să porunceşti… Piei din ochii mei, scaraoţchi şchiop!… Şterge-o de aici Şi nu te mai umfla ca un broscoi, că nu mă sperii…

— Ho! Mai domol, toanto!

— Ce „domol”? Nu te-am văzut destul? Cară-te de unde ai venit! Cât despre Grişka al tău, dacă mi-o fi pofta, am să-l dumic cu ciolane cu tot şi n-am să dau socoteală nimănui. Na! Sâc!… Mi-e drag Grişka, şi pace! Ce poţi să-mi faci? Să mă baţi? Să-i scrii lui bărbatu-meu?… Din partea mea, scrie-i şi marelui ataman, dacă vrei. Grişka i-al meu, al meu, al meu!… Al meu e şi al meu are să fie!

Pantelei Prokofievici era năucit de-a binelea, Axinia îl împingea cu sânii care se zbăteau ca două prepeliţe în laţ; văpaia ochilor ei negri îl ardea. Femeia îi zvârlea în obraz cuvintele, unele mai groaznice şi mai deşănţate decât altele. Cu sprâncenele înălţate de uimire, Pantelei Prokofievici bătu în retragere spre prag, îşi luă bâjbâind cârja proptită într-un ungher şi împinse uşa cu spatele. Axinia îl izgoni şi din tindă, gâfâind şi urlând ca o turbată.

— Am să-l iubesc, ca să răscumpăr tot amarul vieţii mele! Pe urmă, n-aveţi decât să mă ucideţi, dacă vreţi… Grişka i-al meu! Al meu!

Şchiopătând şi bodogănind în barbă, Pantelei Prokofievici iuţi pasul spre casă…

Îl găsi pe Grişka în odaie. Fără nici o vorbă, îl croi cu cârja pe spinare. Grigori se răsuci şi apucă braţul lui taică-său.

— De ce dai, tată?

— Ştii tu de ce, pui de lele!…

— De ce?

— Să nu-ţi baţi joc de vecin! Să nu mă faci de ocară!… Cum îţi vine să te înhăitezi cu nevastă-sa, javră? gâfâia Pantelei Prokofievici, trăgându-l prin odaie pe Grigori, ca să-i smulgă cârja.

— Nu-ţi dau voie să m-atingi! scrâşni Grigori cu fălcile încleştate, smulgându-i cârja şi trosnind-o pe genunchi.

Pantelei Prokofievici îi mai pocni câţiva dupaci în ceafă.

— Am să te bat faţă de obştea satului! Ah, pui de diavol! Blestemată sămânţă! răcnea, şontâcăind din piciorul şchiop şi cercând să-l mai lovească o dată. Am să te-nsor cu Marfuşka, toanta satului! Am să te jugănesc! Auzi… afurisitul…

Mama lui Grişka intră în odaie la auzul gălăgiei.

— Prokofici, Prokofici! Potoleşte-te! Opreşte-te, omule!…

Dar bătrânul se mâniase, nu glumă; dădu un pumn femeii, răsturnă maşina de cusut şi, vărsându-şi năduful, se năpusti afară. Grigori nici n-apucase să scoată cămaşa, cu mâneca ruptă în timpul păruielii, când uşa se izbi din nou de perete şi Pantelei Prokofievici se propti în prag, ca un nor care sloboade fulgere şi trăsnete.

— Te însor, pui de lele! îl ameninţă, bătând din picior ca un cal şi privind ţintă la spatele musculos al lui Grigori. Te însor! Chiar de mâine o pornesc în peţit! Am ajuns de ocara lumii, din pricina lui fiu-meu!…

— Lasă-mă întâi să-mi pun o cămaşă, şi după aceea poţi să mă însori.

— Te-nsor! Cu toanta satului te-nsor!

Trânti uşa. Păşi în cerdac, apoi tropăitul se stinse, coborând pe scări.

În stepă, lângă satul Setrakov, s-au orânduit şiruri de căruţe, acoperite cu coviltire de pânză. Ca din pământ, răsărise un târguşor curat, cu acoperişuri albe, cu uliţi drepte şi cu un mic platou în mijloc, unde o santinelă se plimba agale.

Viaţa de tabără începu obişnuit şi monoton, ca în fiecare an, în luna mai. În toate dimineţile, o echipă de cazaci care păzeau caii la păscut îi mânau spre tabără în goană. Zoreau să-i ţesale şi să le pună şaua; apoi venea apelul şi instrucţia. Gălăgiosul voiskovoi starşina Popov, comandantul taberelor, mugea cu o voce răsunătoare; uriadnicii urlau, muştruluind pe cazacii cei tineri. Dincolo de movilă, se încingeau aprige şarje de cavalerie; cazacii împresurau „inamicul”, învăluindu-l cu dibăcie. Făceau trageri cu încărcături reduse, de alice. Recruţii se îmbulzeau cu neastâmpăr să-ncrucişeze săbiile; leţii cei mai vechi căutau să scape de instrucţie.

Oamenii erau răguşiţi de căldură şi de votcă. O adiere tulburătoare şi miresmată sufla peste lungile şiruri de care acoperite; ţiştarii şuierau în depărtare; stepa îi chema pe toţi spre zări, cât mai departe de fumul căsuţelor albe.

Cu o săptămână înainte de întoarcerea din tabără, veni nevasta lui Andrei Tomilin, fratele tunarului Ivan Tomilin. Îi aduse colaci dulci de casă, alte merinde şi multe noutăţi din sat.

A doua zi plecă, o dată cu răsăritul soarelui. Ducea îndărăt, de la cazaci, porunci şi urări de bine pentru rubedenii şi prieteni. Numai Stepan Astahov nu-i încredinţase nimic. Căzuse bolnav în ajun şi nu se căuta decât cu votcă; îi era lehamite şi de nevasta lui Tomilin, şi de viaţă. Nu ieşi la instrucţie; felcerul îi luase sânge, punându-i o duzină de lipitori pe piept. Stepan, numai în cămaşă, şedea lângă carul său. Catranul de la roată picura pe fundul alb al şepcii. Cu buzele strânse, bolnavul privea la lipitorile înfipte-n pieptul musculos şi rotund, care se umflau de sângele negru şi creşteau să plesnească.

Alături de dânsul, felcerul regimentului trăgea din ţigară, strecurând şuviţe de fum printre dinţii rari.

— Ţi-i mai bine?

— Mi-a mai uşurat pieptul. Inima parcă-i mai slobodă…

— Tot lipitorile-s leacul cel mai bun!

Tomilin se apropie de dânşii şi-i făcu semn cu ochiul.

— Stepan, aş vrea să-ţi spun o vorbă…

— Zi!

— Hai cu mine o clipă.

Stepan oftă, se sculă şi se depărtă cu Tomilin.

— Ei!… Dă-i drumul!

— Nevastă-mea a fost aici. A plecat în zori.

— Da, şi?

— În sat se vorbeşte de muierea ta…

— Ce anume?

— Nu se vorbeşte de bine.

— Adică?

— S-a înhăitat cu Grişka Melehov. Pe faţă…

Stepan îngălbeni, smulse lipitorile de pe piept şi le strivi cu piciorul. După ce o turti pe cea din urmă, îşi încheie gulerul cămăşii, apoi, ca spăimântat de ceva, îl desfăcu din nou. Albe, parcă ar fi mâncat cretă, buzele lui n-aveau astâmpăr, tremurau, lăţindu-se într-o schimonoseală caraghioasă, se zvârcoleau şi se strângeau, ca un ghem vânăt. Lui Tomilin i se păru că Astahov mesteca ceva tare, care nu se lăsa fărâmat cu dinţii. Treptat, roşeaţa îi năvăli iarăşi în obraz, buzele înţepeniră, încleştate cu dinţii. Stepan îşi scoase şapca, întinse şi mai mult cu mâneca pata de catran pe albul pânzei şi rosti cu glas limpede:

— Mulţumesc pentru noutăţi!

— Voiam să afli din vreme. Iartă-mă, dacă… Să ştii că acasă e aşa şi pe dincolo…

Tomilin se plesni a părere de rău cu palma peste şold şi se îndreptă spre calul înşeuat. O larmă de glasuri învălui tabăra. Cazacii se întorceau de la exerciţii. Stepan rămase un timp, uitându-se în neştire la pata neagră de pe şapcă. Pe cizmă se urca târâş o lipitoare cu trupul pe jumătate stâlcit.

Mai rămăseseră zece zile până la înapoierea cazacilor din tabără.

Axinia se lăsa cuprinsă cu toată fiinţa de vârtejul dragostei sale amare şi târzii. În pofida ameninţărilor bătrânului, Grigori pleca pe furiş la dânsa, o dată cu noaptea, şi se întorcea o dată cu zorile.

În două săptămâni, se jigărise ca un cal care trage la un drum peste puterile lui.

Din pricina nopţilor de nesomn, pielea arămie de pe chipul osos se înălbăstrise; ochii negri şi cufundaţi în găvane priveau într-un fel de sleire.

Axinia nu-şi ascundea obrazul sub tulpan. Cearcănele ochilor se adânceau tot mai vinete; buzele cărnoase, umflate şi uşor răsfrânte, aveau un surâs tulbure şi aţâţător.

Dragostea lor era atât de vădită şi atât de ca ne-alta, îi mistuia pe amândoi o văpaie atât de arzătoare şi deşănţată, fără să le pese de nimeni, încât vecinii se ruşinau să se uite făţiş la chipurile lor dogorâte de patimă.

Prietenii lui Grigori, care altă dată îl luaseră în derâdere din pricina legăturii cu Axinia, nu mai ziceau nici care când îl întâlneau acum şi se simţeau stânjeniţi înainte-i. Femeile, pizmuind-o în taină pe Axinia, o judecau, aşteptând cu o nerăbdare răutăcioasă întoarcerea lui Stepan şi bucurându-se cu o însetare sălbatică de răfuiala cea mare. Tot soiul de prepusuri se urzeau în jurul deznodământului.

Dacă Grigori s-ar fi dus tiptil la Axinia, ca la nevasta oricărui alt cazac plecat la oaste, prefăcându-se a se feri de ochii lumii, şi dacă Axinia ar fi trăit cu el păstrând oarecare taină, fără ca altora să le închidă uşa în nas, nimeni n-ar mai fi avut nimic de zis. Şi nimic n-ar fi bătut la ochi. Satul ar fi clevetit o bucată de vreme şi s-ar fi potolit. Se iubeau însă aproape în văzul tuturor: îi lega ceva mai puternic decât o dorinţă trecătoare – de aceea fapta lor părea mai nelegiuită şi mai fără iertare. Satul se închircise şi mocnea într-o aşteptare răutăcioasă „Las' că vine el, Stepan, să dezlege nodul”.

În odaie, deasupra patului, se află întinsă o sfoară. Pe ea sunt înşirate mosorele goale, albe şi negre, în chip de podoabe. Acolo noaptea dorm muştele. Iar de acolo până sus, se clatină o pânză de păianjen. Grigori, culcat pe braţul dezvelit şi rece al Axiniei, priveşte spre tavan, la lanţul cu mosorele. Cu degetele bătătorite de muncă ale celeilalte mâini, Axinia dezmiardă părul ibovnicului, creţ şi aspru, ca o coamă de cal. Degetele îi miros a spuma laptelui cald de vacă. Când Grigori întoarce capul, cu obrazul în subsuoara ei, un răsuflu dulceag de sudoare femeiască îi gâdilă nările ca o mireasmă ameţitoare.

În încăpere, osebit de patul de lemn văpsit, cu scăfârlii rotunde în cele patru colţuri, lângă uşă se mai află un sipet uriaş, ferecat, cu straiele şi zestrea Axiniei. Mai în faţă, într-un ungher, masa învelită cu o muşama pe care se vede zugrăvit generalul Skobelev călare, gonind la galop, drept peste nişte steaguri desfăşurate, plecate înaintea lui, două scaune şi câteva icoane încununate cu hârtie ieftină în culori strigătoare. Alături, pe perete, mai multe fotografii pătate de muşte. O ceată de cazaci cu moţuri de păr învălurate, cu pieptul semeţ în afară, cu lanţuri de ceas şi săbiile scoase din teacă e Stepan, cu tovarăşii săi de oaste. Uniforma lui Stepan îl aşteaptă, atârnată în cuier. Luna aruncă ocheade printr-o crăpătură a ferestrei, pipăind cu şovăială cele două galoane albe de uriadnic, de pe epoleţi.

Suspinând, Axinia îl sărută pe Grigori la rădăcina nasului, între sprâncene

— Grişa… spicuşorul meu.

— Ce-ţi doreşte inima?

— Mai sunt nouă zile…

— Destule.

— Ce-o să mă fac, Grişa?

— Ştiu eu?

Axinia îşi înăbuşă un oftat şi iarăşi îi mângâie şi-i netezeşte moţul încâlcit.

— Stepan are să mă omoare… rosteşte cu glasul pe jumătate hotărât pe jumătate întrebător.

Grigori tace. Ar vrea să doarmă. Ridică alene pleoapele care se închid; în ochii lui se oglindesc ochii negri şi sclipitori ai Axiniei.

— Ai să mă laşi când are să-mi vină bărbatul? Ai?… Are să-ţi fie teamă?…

— Mie? De ce să-mi fie teamă? Tu eşti nevasta lui, ţie are de ce să-ţi fie teamă…

— Când sunt cu tine, nu mi-e frică… Ziua însă când încep a mă gândi, mă cutremur…

Grigori cască, îşi trage capul la o parte şi spune:

— Că vine Stepan, nu-i mare grozăvenie. Da' tătuca şi-a pus în gând să mă-nsoare.

Zâmbeşte; ar fi vrut să mai spună ceva, dar simte că braţul Axiniei parcă se lasă şi se-nmoaie, se-nfundă-n pernă şi, zvâcnind, se întăreşte iar, după o clipă, aşa cum fusese mai înainte.

— Pe cine au peţit? întreabă femeia, într-o şopotire surdă.

— Deocamdată, abia se pregătesc să se ducă-n peţit. Mama vorbea parcă de Korşunovi, de fata lor, Natalia.

— Natalia? Natalia e frumoasă fată, chiar foarte frumoasă… Deh, însoară-te. Mai deunăzi, am văzut-o la biserică. Tare gătită mai era.

Axinia vorbeşte repede, dar cuvintele-i searbăde şi fără viaţă se sting fără să ajungă la urechea lui Grişka.

— N-am ce face cu frumuseţea ei! Pe tine, numai pe tine te-aş lua.

Axinia îşi smulge într-un zvâc mâna de sub ceafa lui şi se uită pe geam, cu o privire pierdută. Afară, în noapte, luna revarsă o lumină gălbuie şi rece. Lângă hambar se întinde o umbră nepătrunsă. Străbate ţârâit de greieri. Spre Don se aude chemarea buhaiului-de-baltă. Sunete adânci şi triste se strecoară prin fereastră, în odaie.

— Grişa!

— Ţi-a venit vreun gând?

Axinia apucă mâinile lui Grişka, îndărătnice şi aspre la mângâieri, le strânge la piept, le lipeşte de obrazul ei rece ca de mort şi geme blestemând:

— De ce te-ai legat de mine, afurisitule? Acum, ce-am să mă fac? Gri-ii-şka! Mi-ai hrăpit inima… M-ai împins la pierzare… Ce-am să-i spun lui Stepan, când o veni? Cine are să-mi sară într-ajutor?

Grigori nu răspunde. Axinia se uită cu deznădejde la nasul lui vulturesc şi frumos, la ochii lui adumbriţi, la buzele lui neclintite. Şi deodată, zăgazul simţurilor stăpânite se prăbuşeşte, rupt de un puhoi lăuntric. Cu patimă, îl sărută lacom pe obraz, pe gât, pe mâini, îi sărută părul de pe piept, creţ şi aspru.

Din când în când, şopteşte, înecându-se, şi Grigori o simte cum tremură.

— Grişa, iubitule, scumpule, hai să plecăm! Dragul meu… Să părăsim satul şi să plecăm! Las şi bărbat, pe toate le las, numai tu să-mi rămâi… Plecăm departe, într-o mină de cărbuni. Am să te iubesc, am să te-ngrijesc… Am un unchi, paznic la minele lui Paramonov. El are să ne ajute… Grişa! Spune şi tu un cuvânt măcar!

Grigori înalţă sprânceana stângă în unghi ascuţit, stă pe gânduri şi deodată deschide nişte ochi vii de turc. Ochi arzători, în care sclipeşte un licăr de batjocură.

— Of, că proastă mai eşti, Axinia! Năroadă de tot. Vorbeşti fără nici un rost. Cum să las gospodăria şi să plec? Şi unde mai pui că anul ăsta îmi vine rândul să mă duc la oştire. Nu, asta nu-i o dezlegare!… Nu mă despart de pământ. Aici e stepa şi zarea cea fără de hotar. Ai unde răsufla… Dar acolo? Iarna trecută, am fost cu tătuca la gară, şi am crezut că mor, că-mi pierd minţile. Maşinile urlau, cerul – îmbâcsit de fum, de cărbuni arşi. Nu pricep cum trăieşte lumea acolo; nu ştiu, poate-s deprinşi cu fumul…

Grigori scuipă şi mai rosteşte o dată:

— Nu! N-am să-mi las satul.

Noaptea de afară se întunecă mai adânc. Un nor acoperă luna. Răcoarea tulbure a pâclei cuprinde toată ograda. Umbrele contopite nu mai îngăduie ochiului să desluşească grămada de vreascuri de anul trecut, maldărul de buruieni uscate, proptite în gardul împletit.

Întunericul s-a lăţit şi în încăpere; galoanele de uriadnic de la uniforma lui Stepan nu se mai văd; iar în această pâclă deasă, de smoală, Grigori nu zăreşte cum zvâcnesc într-un tremur mărunt umerii Axiniei, cum îi tresare pe pernă capul strâns în palme.

Din ziua când nevasta lui Tomilin trecuse pe la tabără, chipul lui Stepan se încrâncenase. Sprâncenele îi erau veşnic încruntate, o cută aspră şi adâncă îi şănţuia fruntea; rar mai vorbea cu tovarăşii. Toate nimicurile îl scoteau din sărite, şi mereu era pus pe arţag. Cu vagmistrul Pleşakov se sfădi fără nici o pricină; aproape nici nu se mai uita la Petro Melehov. Prietenia care-i legase altădată se destrămă. Clocotul mâniei din el îl purta pe Stepan ca pe un cal care a rupt-o de goană la vale, fără să mai asculte de călăreţ. Când a venit ceasul întoarcerii acasă, păreau duşmani în lege.

Soarta a ţinut să mai adauge o întâmplare, care grăbi deznodământul stărilor tulburi şi încordate dintre dânşii în vremea din urmă. Porniseră din tabără toţi cinci, ca de obicei. Au înhămat la căruţă calul lui Petro şi al lui Stepan. Hristonea călărea pe telegarul său. Andrei Tomilin, scuturat de friguri, zăcea sub coviltir, acoperit cu mantaua. Lui Fedot Bodovskov îi era lene să mâne caii, şi de aceea îl lăsase pe Petro. Stepan călca pe lângă căruţă şi reteza cu biciul moţurile purpurii ale scailor din marginea drumului.

Ploua. Cernoziomul, vâscos ca smoala, se lipea, învârtindu-se o dată cu roata. Cerul sur ca de toamnă era înfăşat în scutecele norilor. Se înnoptase. Oricât ar fi încordat ochii, nu se zăreau luminiţele vreunui sălaş omenesc. Petro plesnea necurmat cu biciul în cai. Şi deodată, răbufni glasul lui Stepan în beznă

— Ce faci, bă? Îţi cruţi numai gloaba ta, şi tot în calul meu pocneşti cu biciul?

— Uită-te bine! Îl lovesc pe ăl care nu trage.

— Vezi să nu te înham acuşi pe tine! Turcii îs numai bune gloabe de ham.

Petro zvârli cât colo hăţurile.

— Ce pofteşti, mă?

— Vezi-ţi de treabă!

— Aia-i! Ai face mai bine să-ţi păzeşti gura.

— Ce-ai cu el? tună Hristonea, apropiindu-se de Stepan.

Acesta nu răspunse. Nu i se vedea faţa prin întuneric. Merseră în tăcere vreo jumătate de ceas. Noroiul plescăia sub roţi. O ploaie somnoroasă se cernea ca prin sită peste coviltirul de pânză. Petro lepădă hăţurile şi aprinse o ţigară. În gând, îşi pitrocea toată ocara pe care avea să i-o arunce lui Stepan, la o nouă ciocnire. Clocotea de mânie. Ar fi vrut să-l umilească pe acest ticălos de Stepan, să-l facă de râsul tuturora.

— Dă-te la o parte! Fă-mi loc să intru sub coviltir… mormăi Stepan.

Îl împinse uşor pe Petro şi puse piciorul pe scară.

Şi tocmai în acea clipă, căruţa fu smucită pe neaşteptate şi se opri. Caii tropăiră, lunecând în noroi; potcoavele scăpărară scântei. Oiştea scârţâi.

— Ho! Opreşte! strigă Petro, sărind din căruţă.

— Ce s-a întâmplat?… întrebă Stepan, îngrijorat.

Hristonea se apropie în galop.

— Aţi fărâmat ceva, zevzecilor!

— Aprinde!

— Are careva chibrituri?

— Stepan, aruncă-mi chibriturile!

Un cal se zbătea în faţa căruţei, horcăind. Cineva aprinse un chibrit. Un cerculeţ portocaliu de lumină pâlpâi şi se stinse îndată. Petro pipăi cu mâinile în tremur spinarea calului căzut. Trase de frâu.

— Hii! Dii, haramule!

Calul sforăi şi căzu pe o rână, oiştea trosni. Stepan veni în fugă şi aprinse mai multe chibrituri deodată. Calul lui zăcea la pământ, cu capul ridicat. Un picior dinainte era cufundat până la genunchi într-o gaură de hârciog.

Hristonea desprinse ştreangurile în grabă.

— Scoate-i piciorul!

— Deshamă calul lui Petro. Hai, iute!

— Stai, satano! Ho!

— Dă-te la o parte, că azvârle, diavolul!

Ridicară cu greutate calul lui Stepan. Petro, mânjit de glod, îl ţinea de hăţuri, Hristonea, în genunchi, se târa prin băltoace şi pipăia piciorul înţepenit.

— Cred că-i frânt… rosti cu vocea lui de bas.

Fedot Bodovskov lovi cu palma spinarea tremurătoare a animalului.

— Hai, poartă-l oleacă! Poate că are să meargă…

Petro trase de hăţuri. Calul săltă, fără să calce pe stângul dinainte, şi necheză. Tomilin îşi puse mantaua şi se frământă îndurerat lângă el.

— Ah! Ceasul cel rău! Aţi prăpădit calul!…

Stepan, care tăcuse toată vremea, parcă numai asta ar fi aşteptat, îl îmbrânci pe Hristonea şi se năpusti la Petro, îl ţinti la cap, dar nu nimeri şi-l lovi în umăr. Se-ncăierară. Căzură în smârcuri. O cămaşă plesni pe spatele unuia. Dovedindu-l pe Petro, Stepan îi apăsă capul sub genunchi şi prinse a-l ciocăni cu pumnii. Hristonea îi despărţi cu mare greu, suduind de mamă.

— De ce dai? strigă Petro, scuipând sânge.

— Aşa se mână caii, năpârcă? Mână-i pe drum!

Petro încercă să se smulgă din braţele lui Hristonea.

— Hai, hai, nu te aprinde! bombănea Hristonea, trăgându-l spre căruţă.

Alături de calul lui Petro, înhămară calul mic, dar vrednic al lui Fedot Bodovskov.

— Încalecă pe-al meu, porunci Hristonea lui Stepan şi se sui sub coviltir, lângă Petro.

La miezul nopţii, ajunseră în satul Ghilovskoi. Se opriră la cea dintâi gospodărie. Hristonea intră să ceară adăpost pentru o noapte. Fără să ia în seamă zăvodul care îl apucă de pulpana mantalei, merse clefăind prin glod până la fereastră, deschise oblonul şi bătu uşor cu degetul în geam.

— Hei, gospodarule!

Se auzi numai plescăitul ploii şi lătratul furios al câinelui.

— Gospodarule! Hei, oameni buni! Pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi-ne să mânem la voi peste noapte!… Cum?… Suntem oşteni, ne întoarcem din tabără… Câţi?… Cinci! Da, bine! Hristos să vă răsplătească.

Apoi strigă, întorcându-se spre poartă:

— Intraţi!

Fedot băgă caii în bătătură, se împiedică într-o troacă de porci, răsturnată în mijlocul ogrăzii, şi sudui amarnic. Lăsară caii sub şopron. Tomilin, clănţănind din dinţi, se târî în casă. Petro şi Hristonea rămaseră sub coviltir.

În zori, erau gata de plecare. Stepan ieşi din casă; o băbuţă cocoşată şi grozav de bătrână lipăia după el. Pe Hristonea, care înhăma caii, îl cuprinse mila.

— Hehei, băbuţo, da' cocoşată mai eşti! Să ştii că uşor ţi-i a face mătănii în biserică. N-ai nevoie să te pleci decât numai o ţâră, că ai şi dat de podea.

— Ehe, cazacule, şoimuleţul meu! Eu îs cocoşată să bat mătănii; tu eşti ţapăn ca un stâlp, să spânzure câinii de tine! Fiecare cu ce-i e dat…

Bătrâna zâmbea oţărât, arătând întru minunarea lui Hristonea un şir de dinţişori deşi şi neaşteptat de albi.

— Mă, da' are dinţi ca de ştiucă, zău aşa! Barem de mi-ai da şi mie colea vreo zece, că tare-s prăpădit. Deh, oi fi eu tânăr, da n-am cu ce roade o coajă de pâine!

— Şi mie ce să-mi rămână, fătul meu?

— Ţie, băbuţo, avem să-ţi punem dinţi de cal! Tot n-o mai duci mult, iar pe cea lume nimeni n-are să se uite la dinţii tăi. Sfinţii nu-s ţigani, să te caute în gură…

— Nu-ţi mai tace fleanca!… zâmbi Tomilin, suindu-se în căruţă.

Bătrâna intră cu Stepan sub şopron.

— Care-i?

— Corbiul! îl arătă Stepan, oftând.

Bătrâna lăsă cârja jos şi, cu o mişcare bărbătească, sigură şi puternică, ridică piciorul beteag al calului. Pipăi îndelung, cu degetele subţiri şi încovoiate, nodul genunchiului. Calul pleoştea urechile, îşi arăta un şirag de dinţi cenuşii şi se lăsa, de durere, pe picioarele de dinapoi.

— Nu-i frânt osul, căzăcelule, nu! Lasă-l, că ţi-l tămăduiesc eu.

— O fi vreo nădejde, maică?

— Dinainte nu ştie nimeni, drăguţă!… Trag nădejde că se vindecă.

Stepan încuviinţă, făcând un semn cu mâna şi se îndreptă spre căruţă.

— Laşi calul au ba? strigă bătrâna, mijindu-şi ochii după dânsul.

— Poate să rămână.

— Straşnic are să ţi-l lecuiască! L-ai lăsat cu trei picioare şi ai să-l iei fără niciunul! Ai mai văzut tu vitirinar cu gheb?… întrebă Hristonea, izbucnind în hohote.

— Mi-e dor de el, băbuţo dragă! Mă usuc văzând cu ochii. N-apuc să-mi strâmtez fusta, şi a doua zi mi-i largă din nou… Când trece pe lângă casă, mi se aprinde inima… M-aş arunca la pământ, i-aş săruta urmele… Poate mi-a făcut farmece? Ajută-mă, băbuţo! Au de gând să-l însoare. Ajută-mă, băbuţo dragă! Am să dau cât ceri. Dau şi cămaşa de pe mine, numai să mă ajuţi!…

Ascultând povestea ei amară, baba Drozdiha se uită la Axinia cu ochii săi albaştri, încercuiţi de creţuri mărunte ca o horbotă, şi clatină din cap.

— Al cui e flăcăul?

— E feciorul lui Pantelei Melehov.

— Al cui? Al turcului?

— Chiar al lui…

Bătrâna molfăie din buze, parcă ar mesteca ceva, şi nu se grăbeşte cu răspunsul.

— Să vii mâine, drăguţă, cât mai de dimineaţă. Vină cam pe la revărsatul zorilor. Avem să mergem amândouă la Don după apă. Şi avem să înecăm necazul. Ia şi puţină sare de-acasă! Asta-i…

Axinia îşi înfăşoară obrazul într-un şal galben şi iese din ogradă aplecându-se. Umbra ei neagră se topeşte în beznă. Un lipăit surd de cipici, şi totul amuţeşte. Undeva, la marginea satului, unii urlă cântece, alţii se hârjonesc.

La revărsatul zorilor, Axinia bate la geamul babei Drozdiha. N-a închis ochii toată noaptea.

— Băbuţo!

— Cine-i?

— Eu sunt, băbuţo! Scoală-te!

— Acuşica mă-mbrac.

Coboară pe ulicioară, spre Don. La vad, lângă punte, capra şi roţile unei căruţe zac în apă. Pe mal, nisipul înţeapă ca gheaţa. Dinspre Don se revarsă valuri de ceaţă umedă. Cu mâna ei osoasă, Drozdiha apucă mâna Axiniei şi o trage spre apă.

— Sare ai adus? Dă-o-ncoace… Întoarce-te spre răsărit şi închină-te.

Axinia îşi face semnul crucii. Priveşte cu ură mocnită la cerul voios şi purpuriu al dimineţii.

— Ia un pumn de apă. Bea! îi porunceşte Drozdiha.

Axinia soarbe. Mânecile bluzei s-au udat până la cot.

Baba se lasă pe vine deasupra undelor leneşe, ca un păianjen negru, apoi începe să şoptească:

— Reci izvoare, care veniţi din adânc… Sânge fierbinte… sălbăticiune în inimă… Dor ca frigurile… Şi cu sfânta cruce… preasfântă, preacurată… Robul lui Dumnezeu Grigori…

Cuvintele străbat tulburi în urechile Axiniei.

Drozdiha presară sare pe malul nisipos şi jilav de sub picioare, mai aruncă şi-n apă, şi rămăşiţa o varsă în sânul nevestei.

— Zvârle oleacă de apă peste umăr. Iute!

Axinia se supune. Se uită cu mâhnire şi nelinişte la obrazul veşted al babei vrăjitoare.

— Gata-i?

— Gata, maică! Du-te de te culcă un picuşor…

Acasă, Axinia ajunse gâfâind. Vacile mugeau în curte.

Daria Melehova, rumenă şi somnoroasă, ridicând sprâncenele frumos arcuite, mâna vacile spre cireadă. Se uită zâmbind la Axinia, care trecu în fugă pe lângă dânsa.

— Cum ai dormit, vecină?

— Mulţumesc, slavă domnului!

— Pe unde-ai umblat aşa de dimineaţă?

— După treburi, pe-aproape…

Băteau clopotele de utrenie. Loviturile de aramă picurau sonor şi prelung. Un ciobănaş ieşise în uliţă şi pocnea din bici.

Axinia goni vacile repede, se duse apoi în tindă să strecoare laptele; cu şorţul îşi şterse mâinile goale până la cot şi, cu gândul aiurea, turnă încet în strecurătoare laptele spumos.

Un scârţâit de roţi şi un nechezat de cai străbătură din uliţă. Axinia lăsă cofiţa jos şi se repezi la geam.

Stepan păşea pe portiţă, sprijinindu-şi sabia cu mâna. Cazacii galopau spre vatra satului. Unii o luau înaintea altora. Axinia strânse şorţul între degete şi se aşeză pe laviţă. Paşii răsunară pe cerdac… în tindă… răsunară apoi în dreptul uşii…

Stepan, cu faţa suptă, stătea în prag, ca un străin.

— Cum îi?…

Axinia sări înainte-i cu tot trupul ei mare şi plin.

— Bate-mă! îngăimă tărăgănat şi se opri, cu umărul gata să primească loviturile.

— Cum îi, Axinia…

— Nu tăgăduiesc. Am păcătuit. Loveşte, Stepane!

Cu capul strâns între umeri, ghemuită, apărându-şi pântecele cu mâinile, stătea cu faţa întoarsă spre el. Între cearcănele mari, ochii priveau fără să clipească, cu chipul schimonosit şi îndobitocit de frică. Stepan se clătină şi trecu pe lângă ea. Duhnea a sudoare de bărbat, şi cămaşa lui nespălată mirosea a pelin amar. Fără să-şi scoată şapca, se tolăni pe pat. Rămase aşa o vreme, smuci din umăr, făcând să-i lunece cureaua de la sabie. Mustăţile bălane, atât de ţanţoş răsucite altădată, spânzurau acum pleoştite. Axinia îl pândea pieziş, fără să întoarcă capul. Tresărea din când în când. Stepan ridică picioarele pe tăblia patului. O dâră de noroi cleios se prelingea de pe cizme. Cu ochii ţintă în tavan, cazacul zgândărea dragonul de piele al sabiei.

— N-ai gătit nimic?

— Încă nu…

— Dă-mi să-mbuc ceva!…

Bău lapte dintr-o strachină, apoi îşi supse mustaţa. Mestecă pâinea încet; muşchii rotunzi ai fălcilor se mişcau sub pielea rumenă. Axinia nu se clintea de lângă cuptor. Privea cu groază la urechile mici şi uscate ale bărbatului, cum tresăltau în sus şi în jos.

Stepan se ridică, încheind masa cu semnul crucii.

— Ei, puiculeano, acum. Povesteşte! mormăi scurt.

Cu fruntea plecată, Axinia strângea blidele, fără să răspundă.

— Hai, spune! Cum ţi-ai aşteptat bărbatul şi cum i-ai păzit cinstea? Zi!

Şi cu o lovitură cruntă în cap, făcu să-i lunece pământul de sub picioare, rostogolind-o tocmai lângă uşă. Femeia se izbi cu spatele de prag şi gemu înăbuşit.

Stepan era în stare să răstoarne dintr-o singură izbitură la mir pe cei mai voinici şi mai dârji cazaci din garda imperială, darămite o muiere puhavă şi fără putere. Totuşi Axinia îşi veni în fire, poate de cutremurul groazei, poate de plinătatea vieţii din ea. Se zgrepţănă încet, în patru labe.

Stepan îşi aprindea ţigara în mijlocul odăii, încât n-a prins de veste cum se înălţase femeia. Când îşi aruncă punga de mahorcă pe masă, Axinia o şi tulise, trântind uşa în ţâţâni. Se luă după dânsa.

Axinia, scăldată în sânge, gonea ca vântul spre împrejmuirea care despărţea gospodăria lor de a Melehovilor. O ajunse lângă gard. Mâna lui neagră îi căzu în cap, ca o gheară de uliu. Degetele i se încleştară în şuviţele de păr. O smuci vrăjmaş şi o trânti la pământ, peste grămada de cenuşă pe care Axinia o arunca în fiecare zi lângă zaplaz, după ce făcea focul.

Nu era ceva în afară de obşteasca rânduială ca un bărbat să-şi frământe nevasta legiuită, cu cizmele, ţinând mâinile la spate. Alioşka Şamil, ciungul, care trecea pe drum, se uită, clipi din ochi, îşi ţesălă barba încâlcită, rânjind răutăcios; pentru el era limpede ca lumina zilei din ce pricină Stepan îi face de petrecanie nevesti-si.

S-ar fi oprit locului, să vadă dacă o ucide sau ba (oricum, merita s-o ştie), dar cugetul nu-i îngăduia. Doar nu era muiere, să nu-şi poată stăpâni viermele curiozităţii!

Cine l-ar fi zărit de departe pe Stepan, ar fi zis că omul joacă o căzăcească. La fel gândi şi Grigori, când îl văzu pe fereastră cum ţopăie. Când însă se lămuri, năpădi buzna din casă. Alerga în vârful picioarelor, cu pumnii încleştaţi la piept. După el gonea Petro, tropăind din ciubote.

Grigori sări gardul, ca o gaie, şi-i trânti din fugă un pumn lui Stepan, care nu se aştepta la asta. Astahov se clătină, se întoarse şi porni spre Grigori ca un urs.

Fraţii Melehov luptau cu deznădejde. Îl ciocăneau ca nişte păsări de pradă. Grişka se prăvăli de câteva ori la pământ, doborât de pumnul de fier al lui Stepan. Era prea subţirel ca să se măsoare cu multîncercatul Stepan; în schimb Petro, scund şi ager ca un ţipar, se apleca sub lovituri ca o trestie legănată de vânt, dar se ţinea zdravăn pe picioare.

Stepan se trăgea treptat spre cerdac; îi scânteia ochiul stâng (celălalt dispăruse sub o vânătaie, ca o prună încă necoaptă bine).

I-a despărţit Hristonea, care venise la Petro după un căpăstru.

— Ajunge! Hai! Pieriţi de-aici! răcni el, dând din mâinile noduroase. Sfârşiţi, că acuşi vă duc la ataman!

Petro stupi în palmă cheaguri de sânge şi un dinte rupt, mârâind răguşit

— Haide, Grişka! Las că-l mai prindem noi o dată…

— Bine, bine! Am să vă arăt eu vouă!… îi ameninţa Stepan din uşă, cu faţa plină de vânătăi.

— Nu-i nimic! Lasă!…

— Şi fără „nimicul” ăsta, am să-ţi scot sufletul cu maţe cu tot!

— Şuguieşti, au vorbeşti serios?

Stepan coborî repede din cerdac. Grişka se năpusti din nou spre el, dar Hristonea îl îmbrânci spre portiţă şi-i făgădui:

— Numai să-ncerci! Am să te cotonogesc ca pe un ţânc! Din ziua aceea, se legă un nod de ură între familia Melehovilor şi Stepan Astahov.

I-a fost scris lui Grigori Melehov să-l dezlege, după doi ani, în Prusia Orientală, lângă oraşul Stallupönen.

— Spune-i lui Petro să-şi înhame calul şi iapa!

Grigori ieşi în curte. Petro trăgea brişca din grajd.

— Tata zice să pui la brişcă iapa şi calul tău.

— Ştiu şi fără să mă dăscălească el. Ia mai dă-l încolo!… mogorogi Petro, potrivind oiştea.

Pantelei Prokofievici, solemn ca un epitrop la liturghie, golea ciorba din strachină, înfierbântat şi scăldat în sudoare.

Duniaşka se uită drăcos la Grigori, ascunzând în umbra pleoapelor arcuite un zâmbet nevinovat şi fugar de codană. Ilinişna, gravă şi bondoacă, înfăşurată într-un şal de sărbătoare de culoarea paiului, aruncă lui Grigori o privire maternă şi neliniştită, glăsuind către bărbatu-său:

— Hai, nu te mai îndopa, Prokofievici! Parcă n-ai mâncat de un veac.

— Nici nu te lasă să înghiţi, tartoriţa asta!

Mustaţa lui Petro, lungă şi galbenă ca spicul grâului, se ivi în uşă.

— Poftiţi, boieri mari! Caleaşca-i la scară!

Duniaşka izbucni în râs, cu mâneca bluzei la gură.

Daria trecu prin bucătărie, mişcând sprâncenele subţiri şi privind cercetător la logodnic.

Mergea pentru împeţit cumătra Vasilisa, o muiere văduvă şi dibace, vara Ilinişnei. Ea se aşeză cea dintâi în brişcă, întoarse capul rotund în toate părţile, ca un bolovan rostogolit de apă, şi zâmbi, arătându-şi de sub buzele încreţite ca o armonică dinţii negri şi strâmbi.

— Tu, Vasionka, să flecăreşti acolo mai puţin! o povăţui Pantelei Prokofievici. Cu limba ta spurcată, ai să le faci de oaie. Dinţii tăi se clatină în gură ca nişte beţivi: unul se bâţâie la dreapta, altul la stânga…

— Hei cumetre, doar nu mă peţiţi pe mine! Nu-s eu de măritat…

— Da, asta aşa-i! Da tot îi mai bine să te hlizeşti mai puţin; nu-ţi arăta măselele. Îs aşa de scorburoase şi de drăgălaşe, că ţi se-ntorc maţele pe dos când le vezi…

Vasilisa tăcu, îmbufnată. Petro deschise larg poarta. Grigori apucă hăţurile, care miroseau a curea nouă, şi se sui pe capră. Pantelei Prokofievici şi Ilinişna se aşezară la spate, cot la cot, ţanţoşi ca nişte însurăţei.

— Dă-i bici! strigă Petro, lăsând căpăstrul din mână.

— Dii, boală!

Grişka îşi muşcă buza şi plesni cu biciul în calul care pleoştea urechile.

Caii întinseră ştreangurile şi porniră deodată.

— Ia seama! Iei poarta înainte! ţipă Daria.

Dar trăsura coti scurt şi zvâcni, hurducându-se în gropile de pe uliţă.

Aplecându-se, Grigori mai lovi o dată cu şfichiul în calul de călărie al lui Petro, care se frământa mereu în ham. Pantelei Prokofievici îşi ţinea barba în palmă, de parcă s-ar fi temut să nu i-o smulgă şi să nu i-o fure vântul.

— Arde iapa! mormăia răguşit, rotind ochii în toate părţile şi înclinându-se către spatele lui Grigori.

Cu mâneca dantelată, Ilinişna îşi ştergea lacrimile stârnite de vânt şi se uita, clipind, la spinarea lui Grigori, a cărui cămaşă de satin albastru o umfla vântul. Cazacii se dădeau la o parte din drum, urmărindu-i îndelung cu ochii. Câinii zvâcneau din toate ogrăzile şi se năpusteau la picioarele cailor. Dar lătratul lor nu se auzea; era acoperit de huruitul roţilor cu şine noi.

Grigori nu cruţa nici biciul, nici caii; după zece minute, satul rămase pitulat în urmă; grădinile gospodarilor de la margine se scufundau înecate-n verdeaţă. Iată şi casa lui Korşunov, mare, împrejmuită cu un falnic gard de scânduri. Grigori smuci hăţurile, iar brişcă îşi curmă huruitul de fier, oprindu-se în faţa porţii zugrăvite şi crestate mărunt.

Grigori rămase lângă cai; Pantelei Prokofievici se îndreptă şchiopătând spre cerdac. După el, porniră în foşnet de fuste Ilinişna, cu faţa îmbujorată, şi Vasilisa, care îşi strângea amarnic buzele. Bătrânul păşea grăbit, de teamă să nu-şi piardă curajul aţâţat pe drum. Se împiedică de pragul înalt cu piciorul şchiop, dar, strâmbându-se de durere, tropăi hotărât pe treptele proaspăt spălate.

Intră în casă, aproape o dată cu Ilinişna. Ţinea să nu se afle alături de dânsa cot la cot, fiindcă era mai înaltă cu un cap decât el; de aceea făcu un pas înainte, îndoi ca un cocoş piciorul, şi, scoţând şapca, se închină în faţa unei icoane zugrăvite într-o culoare tulbure şi întunecată.

— Bună ziua! Cum o mai duceţi?…

— Slavă domnului, bine! răspunse stăpânul, cazac bătrân şi scund, cu faţa ciupită de vărsat, ridicându-se de pe laviţă.

— Bucuroşi de oaspeţi, Miron Grigorievici?

— Bucuroşi întotdeauna! Maria, adă scaune, să stea oamenii jos.

Stăpâna, o femeie trecută şi cu pieptul lăsat, şterse din obişnuinţă scăunelele şi le împinse spre musafiri. Pantelei Prokofievici se aşeză pe marginea unuia, zvântându-şi cu batista fruntea leoarcă de sudoare.

— Am venit la dumneavoastră cu o anume treabă! începu el, fără ocol.

Când rosti aceste cuvinte, Ilinişna şi Vasilisa îşi potriviră fustele şi se aşezară şi ele.

— Hai zi, ce te doare? zâmbi Korşunov.

Grigori intră. Roti o privire de jur împrejur.

— Aţi dormit bine?

— Bine, slavă domnului! răspunse stăpâna tărăgănat.

— Bine, slavă domnului! întări şi Miron Grigorievici.

Chipul lui pistruiat deveni cărămiziu. Abia acum pricepu pentru ce anume au picat oaspeţii.

— Spune să tragă caii în ogradă şi să le dea fân! porunci nevestei.

Femeia ieşi.

— Deci, ne-a adus un anume gând la dumneavoastră! urmă Pantelei Prokofievici, ţesălându-şi barba neagră şi stufoasă şi ciugulindu-şi cu neastâmpăr cercelul din ureche. Aveţi o fată de măritat, iar noi, un flăcău. Nu s-ar putea să ne înţelegem într-un fel? Am vrea să ştim dacă aveţi de gând s-o măritaţi acum, ori nu? Poate că ne-om încuscri cumva.

— Ştiu eu? rosti Korşunov, scărpinându-se în tidva aproape pleşuvă. Să vă spun drept, nu ne era în gând s-o mărităm în toamna asta. Avem de lucru până peste cap, şi apoi, nici nu are cine ştie câţi ani… Abia a împlinit optsprezece primăveri. Aşa e, Maria?

— Aşa-i!

— Păi, acum e ca floarea! Ce să mai aştepte? Crezi cumva că nu sunt destule fete trecute şi amărâte? luă cuvântul Vasilisa, răsucindu-se pe scăunel, căci o înţepa mătura, pe care o furase din tindă şi o băgase sub jachetă, după obiceiul peţitoarelor, ca să nu păţească ruşinea refuzului.

— Pe fata noastră au mai peţit-o şi alţii, încă de astă-primăvară! Nu, n-are s-aştepte prea mult. Fata – ar fi păcat să-l mâniem pe Cel de sus – e pricepută la toate. Şi la câmp, şi într-ale gospodăriei…

— Dacă s-o nimeri un om de ispravă, de ce să n-o daţi? se amestecă Pantelei Prokofievici în vorbirea gălăgioasă a muierilor.

— De dat, o dăm noi când om vrea! spuse Korşunov, scărpinându-se întruna.

Pantelei Prokofievici crezu că sunt trimişi la plimbare şi începu să-şi piardă cumpătul.

— Vă priveşte… Treaba dumneavoastră! Un flăcău e ca un stareţ de mănăstire; cere peste tot. Dacă dumneavoastră căutaţi poate un ginere negustor, ori din altă tagmă mai aleasă, să ne fie cu iertare! Atunci, ce să mai vorbim?…

Povestea s-ar fi oprit aici; Pantelei Prokofievici gâfâia, sângele i se urcase-n obraji; mama fetei cotcodăcea ca o cloşcă care zăreşte umbra unui erete în zbor, dar Vasilisa îşi dovedi iscusinţa la momentul potrivit. Presără uşor vorbe mărunte, cum ai presăra sarea pe o arsură, şi înnodă firele rupte.

— Ce să mai vorbim, dragii mei? Dacă e vorba să facem o treabă, s-o facem până la capăt, ca să fie copila fericită! Să ne oprim la Natalia: fată cum nu găseşti în toată lumea! Lucrul fierbe în mâinile ei. Ştie să coasă, e gospodină! Şi la făptură, oameni buni, o vedeţi şi dumneavoastră, continuă ea, adresându-se lui Pantelei Prokofievici şi îmbufnatei Ilinişna, desfăcând mâinile într-un arc frumos. Nici flăcăul nu-i de lepădat! Când îl văd, mă taie până-n măruntaie leit răposatul meu Doniuşka… Şi tot neamul lor, numai oameni harnici. Ia-l, de-o pildă, pe Prokofievici! Om ca el nu mai găseşti îl ştie toată lumea ce inimă are. Eu zic una şi bună ce, au suntem noi duşmanii copiilor noştri?

În urechea lui Pantelei Prokofievici răsuna dulce susurul de vorbe al Vasilisei. Ascultând-o, bătrânul îşi spunea, minunându-se „A dracului, limbută muiere! Parcă ar împleti ciorapi… Aşa le înnoadă! Cearcă şi înţelege-o, ce şi cum! Aşa muiere ţi-l dă gata pe cazac cu clanţa ei. Bate întruna, ca o ciocănitoare. E o molie în fustă, zău aşa!” Privea cu gura căscată la peţitoarea care începuse să laude şi fata, şi rudele ei, până la a cincea spiţă.

— Mai încape vorbă! Fiştecare vrea binele copilului său.

— D-apăi ăsta-i baiul, că nu-i încă de măritat, lămuri Korşunov împăciuitor, cu un zâmbet larg.

— Ba e! Zău că e! încercă să-l înduplece Pantelei Prokofievici.

— Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să ne despărţim de dânsa, suspină stăpâna casei, cu un amestec de sinceritate şi de prefăcătorie.

— Cheamă fata, Miron Grigorievici, s-o vedem şi noi.

— Natalia.

Fata răsări, sfioasă, lângă uşă, răsucind între degetele arămii horbota şorţului.

— Vină, hai! Nu te ruşina! o îndemnă maică-sa, zâmbind prin perdeaua tulbure de lacrimi.

Grigori, care şedea lângă un lădoi cu flori zugrăvite într-un albastru-spălăcit, se uită la fată.

Sub vălul de dantelă neagră, luceau doi ochi cenuşii şi hotărâţi. Pe obrazul neted tremura o gropiţă trandafirie, în zâmbetul stăpânit şi sfielnic… Grigori întoarse apoi privirea la mâinile ei: erau nişte mâini mari şi bătătorite de muncă. Sub bluza verde, care-i strângea corpul voinic şi mlădios, se arătau nevinovat şi înduioşător, ridicându-se şi coborând, doi sâni de fecioară, mici, de piatră, cu sfârcurile ascuţite, ca doi nasturi ieşiţi în afară.

Într-o singură clipă, ochii lui Grigori o cercetă toată: capul, trupul, picioarele zvelte şi frumoase. O drămălui ca un geambaş care cercetează o iapă înainte de a face trampa şi se gândi: „E bună!” Apoi, privirea lui întâlni ochii care-l priveau ţintă. Dreaptă, puţin stânjenită, privirea cinstită parcă spunea „Iată-mă toată, aşa cum sunt. Acuma, judecă-mă cum vrei.” „Eşti minunată!”, răspunseră ochiul şi zâmbetul lui Grigori.

— Hai, du-te, porunci Korşunov, făcând un semn cu mâna.

Natalia, închizând uşa, îl mai privi o dată pe Grigori, fără să mai ascundă zâmbetul şi curiozitatea.

— Iată ce e, Pantelei Prokofievici, rosti Korşunov, după ce schimbă o uitătură cu nevastă-sa. Aveţi să vă sfătuiţi voi, avem să ne sfătuim şi noi între noi. Apoi ne-om hotărî de ne încuscrim au ba.

Coborând din cerdac, Pantelei Prokofievici făgădui:

— O să mai trecem peste două săptămâni.

Stăpânul, care-i petrecu până la poartă, nu răspunse dinadins nici într-un fel, parcă n-ar fi auzit nimic.

Numai după ce a aflat de la Tomilin păcatul Axiniei, cu sufletul încărcat de venin şi obidă, Stepan înţelese că, oricât de rău trăise cu dânsa şi oricât păcătuise ea în trecut, o iubea cu o dragoste adâncită de ură.

În nopţile acelea, în tabără, culcat în căruţă, învelit în mantaua ostăşească, cu mâinile încleştate sub cap, gândindu-se cum se va întoarce acasă şi cum îl va întâmpina nevasta, parcă simţea zbătându-i-se în piept un păianjen veninos în locul inimii. Cu pleoapele vinete astupându-i lumina ochilor, prefira în cuget mii şi mii de născociri în legătură cu răzbunarea, pe care o voia cât mai neîndurată, scrâşnindu-şi ura în măsele, ca boabele de nisip. Încăierarea cu Petro îi răcorise mânia pe jumătate. Ajunsese acasă vlăguit, de aceea Axinia a scăpat aşa de uşor.

Iar din acea zi, un mort nevăzut îşi făcuse cuib în casa lui Astahov. Axinia călca în vârful picioarelor, vorbea în şoaptă; dar în ochi mocnea pe ascuns, sub cenuşa de groază, cărbunele rămas din vâlvătaia încinsă de Grigori.

Când se uita la dânsa, Stepan nu vedea lucrul acesta. Mai mult îl simţea – şi simţirea aceasta îl chinuia. Noaptea, după ce se ogoia roiul de muşte pe tavanul din bucătărie, când Axinia aşternea patul cu buzele tremurând, el îi astupa gura cu palma neagră şi aspră, bătând-o şi cerându-i să mărturisească amănunte neruşinate despre chipul cum se culca cu Grişka. Axinia răsufla din greu şi se zvârcolea în patul tare cu mirosul blănilor de oaie. Stepan, ostenit să mai canonească trupul moale ca un aluat frământat, căuta cu palma dâra lacrimilor de pe obraz. Dar obrazul ei ardea uscat, şi fălcile se încordau sub degetele bărbatului.

— N-ai să spui?

— Nu!

— Te omor!

— Omoară-mă! Pentru Dumnezeu, ucide-mă, să se mântuie odată! M-ai chinuit destul. Asta nu-i viaţă!…

Cu gura încleştată, Stepan răsucea pielea gingaşă de pe sânul rece de sudoare al femeii.

Axinia tresărea şi gemea.

— Ce? Te doare? se bucura Stepan.

— Mă doare!

— Da pe mine crezi că nu m-a durut?

El adormea târziu. Prin somn deschidea şi strângea degetele negre, umflate la încheieturi. Axinia se sprijinea într-un cot şi privea îndelung la faţa chipeşă a bărbatului, schimbată de somn. Lăsa apoi capul pe pernă şi murmura cuvinte fără şir.

Pe Grişka nu-l mai văzuse aproape de loc. Îl întâlni o dată pe mal, la Don. Grigori dusese boii la adăpat şi urca priporul cu ochii în pământ, învârtind în mână o nuia roşie. Axinia venea către dânsul. Când îl văzu, simţi cum cobiliţa se face rece ca gheaţa între degete, iar sângele îi sfârâi jăratic în tâmple.

Mai târziu, când îşi aducea aminte de această întâlnire, multă tărie de cuget îi trebuia Axiniei pentru a se încredinţa că n-a fost un vis. Grigori prinsese de veste numai când a ajuns în dreptul ei. La scârţâitul stăruitor al căldărilor, ridică fruntea, sprâncenele îi zvâcniră şi zâmbi prosteşte. Axinia mergea privind peste capul lui Donul, care îşi unduia valurile verzi, şi mai departe, o creastă de nisip de pe celălalt ţărm. În ochi îi podidiră lacrimile.

— Xiuşa!…

Axinia mai făcu câţiva paşi şi se opri, înclinând capul. Parcă aştepta o lovitură. Grigori plesni mânios cu nuiaua un bou plăvan, rămas în urmă, şi întrebă fără să-ntoarcă faţa:

— Când se duce Stepan la seceră?

— Acuma! Înhamă caii…

— După ce pleacă, vino la locul nostru cu floarea-soarelui. Am să vin şi eu.

Axinia coborî spre Don, cu doniţele scârţâind. Lângă mal, spuma şerpuia ca o horbotă bogată, pe tivurile verzi ale undelor. Pescăruşi albi ţipau, rotindu-se deasupra Donului.

Pe luciul apei, peştele mărunt sărea, sclipind ca o ploaie de argint. Dincolo de albul unei limbi de nisip, pe celălalt ţărm, câţiva plopi bătrâni îşi înălţau în vânt vârfurile cărunte, severe şi falnice. Umplându-şi găleţile, Axinia scăpă una în apă. Ridică fusta cu mâna stângă şi se afundă după ea până la genunchi. Apa îi gâdilă pulpele roase de calţavete, şi Axinia râse încetişor şi cu şovăială – pentru întâia dată de la întoarcerea lui Stepan. Se uită spre Grişka: el vântura tot înainte cu nuiaua, ca şi cum ar fi împrăştiat nişte gângănii; apoi urcă agale priporul.

Axinia dezmierda cu privirea înceţoşată de lacrimi picioarele lui vânjoase, care călcau apăsat pe pământ. Nădragii largi, cu lampas roşu, erau vârâţi în ciorapi albi de lână. Pe spate, lângă umăr, un petic de cămaşă murdară şi hrentuită de curând flutura în bătaia vântului; se vedea un triunghi arămiu din trupul gol. Axinia săruta în gând partea aceasta din trupul iubit, care fusese al ei altădată; lacrimile îi picurau pe buzele pale, cu palid surâs. Puse căldările pe mal şi, pe când le prindea de ghearele cobiliţei, zări în nisip urma lăsată de cipicul ţuguiat al lui Grişka. Aruncă o căutătură hoţească: nu era nimeni; numai departe, la punte, se scăldau câţiva copii. Îngenunche şi acoperi urma cu palma; apoi ridică cobiliţa pe umăr şi, zâmbindu-şi, porni în grabă spre casă.

Soarele se ridica deasupra satului, învăluit în negură mătăsoasă. Mai încolo, sub o ciurdă de nori albi şi învăluraţi, scânteia azurul adânc al pajiştilor, iar deasupra satului, deasupra acoperişurilor încinse, de tablă, deasupra uliţelor goale, şi prăfuite, deasupra ogrăzilor cu ierburi galbene, uscate şi arse, se învâlvora o arşică de moarte.

Axinia, legănându-se şi vărsând stropi de apă pe pământul crăpat, se apropie de cerdac. Stepan, cu o pălărie lată de paie, înhăma caii la secerătoare. Potrivind chingile iepei adormite în ham, se uită la Axinia.

— Toarnă apă în butoiaş.

Axinia turnă o căldare în balercă; îşi fripse mâinile de cercurile de fier încinse la soare.

— Ar trebui să pui şi gheaţă. Altminteri se încălzeşte apa, zise ea, privind spatele asudat al bărbatului.

— Du-te şi ia de la Melehovi. Ba nu! Stai! strigă Stepan, când îşi luă seama.

Axinia se depărtă să închidă portiţa deschisă vraişte. Stepan, încruntând pleoapele, luă biciul în mână.

— Încotro?…

— Să închid portiţa.

— Înapoi! Târfă, scârnăvie! Am spus! Nu te duce!

Ea se apropie în grabă de cerdac, voi să pună cobiliţa la loc, dar mâinile-i tremurau fără să se supună; cobiliţa căzu de-a dura pe trepte.

Stepan zvârli mantaua de ploaie pe capră, se urcă şi desfăcu hăţurile.

— Deschide poarta!

După ce o deschise, Axinia îndrăzni să-l întrebe:

— Când te întorci?

— Spre seară… M-am înţeles cu Anikuşka să cosim împreună. Să-i duci merindele când are să vină de la fierărie, ca să meargă la câmp…

Micile roţi ale secerătoarei ieşiră scârţâind pe poartă şi se afundară în preşul de colb cenuşiu. Axinia intră în casă, stătu câteva clipe, cu palmele apăsate pe inimă, aruncă pe ea un şal şi alergă în grabă spre Don.

„Dacă s-o întoarce numaidecât? Ce are să mai fie, doamne?”, o străfulgeră un gând.

Se opri, parcă i s-ar fi căscat o prăpastie sub picioare; privi înapoi şi o luă aproape în fugă de-a lungul Donului, spre locul cu floarea-soarelui.

Garduri de nuiele şi grădini. Floarea-soarelui, ca o mare aurie, se uita la soare cu mii de ochi. Flori spălăcite de cartofi, între frunze verzi. Femeile fraţilor Şamil, cu trupurile încovoiate şi îmbrăcate cu cămăşi trandafirii, prăşeau cam târziu câmpul de cartofi, ridicând şi înfigând sapele în pământul grunjos. Axinia ajunse la grădina Melehovilor cu sufletul la gură. După ce se uită în toate părţile, scoase laţul de mlajă şi deschise portiţa; merse pe o potecă bătută, până la zidul tulpinilor verzi de floarea-soarelui. Se aplecă, intră în desiş, fără să ia aminte la pulberea de aur a florilor, care-i spoia obrazul; îşi potrivi fusta şi se aşeză pe pământul acoperit de volbură.

Ascultă cu încordare. Liniştea ţârâia-n urechi; numai undeva, sus, bâzâia un bondar; tulpinile găunoase de floarea-soarelui, ca nişte ţevi verzi păroase, sugeau în tăcere hrana din pământ.

Axinia stătu aşa cam o jumătate de ceas, chinuită de îndoială: are să vină, n-are să vină? Era cât pe ce să plece; se ridicase şi-şi potrivi părul sub năframă. Portiţa scârţâi deodată. Cineva intră în grădină.

— Axiutka!

— Aici sunt…

— Aha! ai venit.

Grigori se apropie de dânsa, desfăcând frunzele care foşneau şi se aşeză alături. Câteva clipe tăcură.

— Ce ai pe obraz?

Axinia şterse cu mâneca pulberea galbenă şi miresmată.

— O fi de la floarea-soarelui…

— Uite mai ai şi aci, lângă ochi.

Ea se şterse din nou. Privirile lor se întâlniră şi, drept răspuns la întrebarea mută a lui Grişa, Axinia izbucni în plânset.

— Nu mai pot! S-a zis cu mine, Grişa!

— Şi el? El ce-ţi face?

Mânioasă, Axinia smuci gulerul bluzei. Pe sânii trandafirii, tari, ca de fată mare, se arătară pete roşii şi vinete.

— Nu ştii ce face? Mă bate în fiecare zi. Îmi seacă sângele. Şi tu? Las că şi tu mi-eşti o poamă… Ţi-ai lăsat murdăria, ca un câine, şi acuma fugi. Toţi sunteţi nişte…

Degetele-i tremurau încheindu-şi bluza, şi ea se uita cu spaimă la Grigori, care-i întoarse spatele; nu se supărase oare?

— Cauţi un vinovat, hai? vorbi el tărăgănat, rupând între dinţi un fir de iarbă uscată.

Vocea lui liniştită o scoase din sărite.

— Adică, nu eşti vinovat? strigă ea mânioasă.

— Dacă nu vrea căţeaua, nici câinele nu poate…

Axinia îşi acoperi faţa cu palmele. Ocara o izbise peste măsură.

Grigori o privi pieziş, încruntându-se. O lacrimă se prelingea între arătător şi degetul mijlociu. O rază de soare în zigzag, jucând prăfuită în desişul verde, făcea să sclipească picătura de cristal şi usca urma umedă dintre degete.

Grigori nu putea suferi lacrimile. Se răsuci locului cu îndârjire, zvârli de pe nădragi o furnică roşie cu un bobârnac furios şi cătă din nou pieziş la Axinia. Ea rămase neclintită; numai că pe dosul palmei i se prelingeau acuma trei boabe de lacrimi, în loc de una.

— De ce plângi? Te-am supărat? Xiuşa! Stai un pic, vreau să-ţi spun ceva.

Axinia îşi trase palma de pe obrazul scăldat în lacrimi.

— Am venit să-mi dai un sfat, şi tu… Mi-e greu… Iar tu… „Am lovit un om căzut”, îşi spuse Grigori, roşindu-se la faţă.

— Xiuşa… am vorbit într-aiurea… Nu te supăra…

— N-am venit să-ţi sar de gât. Nu-ţi fie teamă!

În clipa aceea, şi ea credea că nu venise să se agate de Grigori; dar când alerga pe mal, spre grădină, se gândea fără să-şi dea seama: „Am să-l înduplec să nu se însoare! Altminteri, de cine să-mi leg viaţa?” Şi îndată, îşi aduse aminte de Stepan, dar gonise acest gând nelalocul său, cu o clătinare îndărătnică a capului.

— Va să zică am isprăvit-o cu dragostea? întrebă Grigori şi se întinse pe pântec, sprijinindu-se în coate şi scuipând petalele trandafirii ale unei volburi, mestecate în timpul vorbirii.

— Cum adică, s-a isprăvit? se sperie Axinia. Cum? repetă ea, căutând să-l sfredelească drept în ochi.

Dar Grigori rotea albul-albăstrui al ochilor bulbucaţi şi întorcea privirile în lături.

Pământul uscat de vânt şi vlăguit de soare mirosea a colb. Vântul foşnea, jucându-se cu foile verzi de floarea-soarelui. Un nor trecător astupă pentru o clipă soarele, lăsând să se aştearnă şi să plutească o umbră ceţoasă, învălurată, peste stepă, peste sat, peste capul plecat al Axiniei şi peste pâlnia trandafirie a volburii.

Grigori oftă – un oftat răguşit de cal – şi se răsturnă pe spate, lipindu-şi grumazul de pământul fierbinte.

— Uite ce-i, Axinia! rosti el încet, răspicându-şi cuvintele. Mi-e urât şi parcă mă suge ceva în piept. Mi-am zis că…

Din latura grădinii, răsună un scârţâit cumplit de haraba.

— Hăis, boulene! Haide, cea!

Axiniei i se păru că strigătul e atât de puternic şi atât de aproape, încât, cuprinsă de spaimă, se prăvăli cu faţa la pământ. Grigori ridică uşurel capul, şoptindu-i:

— Scoate basmaua. E albă. Se vede de-o poştă…

Axinia scoase basmaua. Vântul cald, şerpuind printre tulpinile de floarea-soarelui, îi flutură firişoarele părului auriu de pe ceafă. Huruitul harabalei se pierdu în depărtare.

— Iată ce mi-am zis, urmă Grigori, înviorându-se. Ce-a fost s-a dus, nu se mai întoarce! N-are nici un rost să căutăm un vinovat. Trebuie să ne trăim traiul şi de acum încolo…

Axinia îl asculta cu încordare. Asculta, aştepta şi sfărâma între degete firicelul de iarbă uscată, luat de la o furnică.

Privi în ochii lui Grigori şi nu-i scăpă sclipirea lor aspră şi tulbure.

— Mi-am zis: hai să isprăvim…

Axinia se clătină. Degetele îi înţepeniră pe firul noduros de volbură. Cu nările lărgite, îl aştepta să isprăvească. Focul spaimei şi nerăbdarea îi mistuiau faţa şi-i uscau stupitul din gură. Aştepta să-l audă pe Grigori spunând: „… să isprăvim cu Stepan”… Dar el îşi linse înciudat buzele arse, care abia se mişcau, şi încheie:

—… să isprăvim povestea asta! Ce zici?

Axinia se sculă şi se îndreptă spre portiţă, lovită în piept de talerele aurii de floarea-soarelui, care se legănau în urma ei.

— Axinia! strigă Grigori, răguşit.

Şi, drept răspuns, portiţa scârţâi prelung.

După secerişul secarei, pe care nici n-au avut timp s-o care toată de pe mirişte, veni rândul grâului. Frunzele veştede se îngălbeneau şi se zbârceau pe locurile lutoase, firele coapte se uscau.

— Pâine din belşug, spuneau oamenii. Spicul greu, bobul plin!

Pantelei Prokofievici, după ce se sfătui cu Ilinişna, hotărî să amâne nunta până după ispas, dacă va fi să-şi ia de noră fata Korşunovilor.

N-au avut însă timp când să meargă după răspuns; venise secerişul, şi-apoi aşteptau o sărbătoare.

Plecară la câmp vineri. La secerătoare au înhămat trei cai. Pantelei Prokofievici rămăsese acasă să dreagă leuca harabalei, ca să fie gata pentru căratul grânelor. Grigori şi Petro au pornit singuri.

Grigori mergea alături, ţinându-se de scaunul din faţă pe care şedea Petro. Era posomorât; dinspre falca de jos, spre umerii obrajilor, îi tremurau şi-i jucau muşchii. Petro ştia că acesta era un semn neîndoielnic de mânie, că Grigori fierbe şi că e gata la orice faptă nesocotită; totuşi, continua să râdă sub mustaţa lui alămie şi să-l necăjească:

— Zău, ea mi-a povestit-o!…

— Ei, şi! Dă-o-ncolo! mormăi Grigori, muşcând din firele pufoase ale mustăţii.

— Mă-ntorc din grădină, zice, şi aud glasuri în floarea-soarelui, la Melehovi…”

— Ajunge, Petro!

— Da-a… nişte glasuri. M-am uitat, zice, peste gard”…

Grigori clipi repede din ochi.

— Ai să isprăveşti odată, ori nu?

— Mă, da caraghios mai eşti! Lasă-mă să spun tot!

— Vezi, Petro, nu care cumva să ne păruim! îl ameninţă Grigori şi rămase-n urmă.

Petro ridică sprâncenele şi se întoarse cu spatele la cai, adresându-se lui Grigori, care păşea în urma secerătoarei.

— M-am uitat, zice, peste gard, şi i-am văzut pe cei doi drăguţi culcaţi şi îmbrăţişaţi”. „Pe cine?”, am întrebat-o eu. Ea de colo „Pe Axiutka lui Stepan, cu frate-tău.” I-am spus…

Grigori apucă o furcă cu coada scurtă, înfiptă înapoia secerătoarei, şi se repezi la Petro; celălalt aruncă hăţurile, sări de pe scaun şi se puse la adăpost în dosul cailor.

— Ho, blestematule! Ai turbat? Ho, ho! Ia uită-te la el…

Rânjind ca un lup, Grigori zvârli furca după el. Petro se lăsă pe mâini, şi furca, zburând deasupra, se înfipse de câteva degete, zbârnâind, în pământul uscat şi pietros.

Negru la faţă Petro ţinea dârlogii cailor spăimântaţi de strigăte şi înjura de zor:

— Puteai să mă omori, tâlharule!

— Şi ce dacă te omoram?!

— Nărodule! Diavol turbat! Curat cerchez, ca tot neamul taichii!

Grigori smulse furca din pământ şi porni din nou înapoia secerătoarei.

Petro îi făcu semn cu mâna.

— Vino-ncoace! Adă furca!…

Trecu hăţurile în mâna stângă şi apucă furca de un dinte lucios. Apoi, pe neaşteptate, îl lovi pe Grigori cu coada, peste spate.

— Trebuia mai zdravăn! rosti cu părere de rău, uitându-se la Grigori, care sărise la o parte, ca ars.

După un răstimp, aprinseră câte o ţigară, se priviră în ochi şi izbucniră în râs.

Nevasta lui Hristonea, care trecea cu carul pe alt drum, îl zărise pe Grişka zvârlind cu furca în frate-său. Se ridicase ea în căruţă, dar nu izbutise să desluşească bine ce se petrece între fraţii Melehov; nu-i vedea din cauza secerătoarei şi a cailor.

Cum a intrat în sat, pe uliţă, a şi dat de veste vecinei:

— Klimovna! Trage o fugă la Pantelei-turcu şi spune-i că băieţii lui s-au bătut cu furcile lângă Gorganul Tătarului! S-au luat la harţă, şi Grişka – văleu, că zărghit mai e! – l-a împuns pe Petro cu furca în coaste. Petro n-a stat nici el cu mâinile în sân. Ce mai sânge a curs, măiculiţă doamne!

Petro răguşise tot îndemnând caii care mergeau în silă, şi acum fluiera din răsputeri. Grigori, cu piciorul tuciuriu şi acoperit de praf, proptit de stinghie, răsturna cu o furcă valurile de grâu aduse de aripile secerătoarei. Caii, pişcaţi până la sânge de tăuni, dădeau din coadă şi nu trăgeau amândoi deopotrivă în ham.

Oamenii mişunau pretutindeni pe câmp, până la şuviţa albăstrie a zării; cuţitele secerătoarelor scârţâiau şi zăngăneau stepa se împânzea cu talazuri de grâu secerat. Hârciogii ţiuiau pe moviliţele lor, îngânând fluieratul celor care mânau caii.

— Încă două ocoluri şi răsucim câte-o ţigară! vorbi Petro, întorcându-se şi răcnind ca să acopere şuierăturile aripilor şi vuietul maşinii.

Grigori încuviinţă din cap. Nu-i venea să-şi dezlipească buzele uscate, arse de vânt. Apucă furca de mijloc, să-i fie mai uşor la zvârlitul clăilor mari de grâu secerat. Gâfâia, pieptul asudat îl pişcă, de sub pălărie şuroiau picături de sudoare; când nimereau în ochi, îl înţepau ca săpunul. Opriră în sfârşit caii, băură apă şi aprinseră ţigările cu pricina.

— Ia te uită! Vine cineva călare în goană, pe drum! spuse Petro, cu mâna streaşină la ochi.

Grigori se uită încordat şi ridică sprâncenele a mirare:

— Parc-ar fi tătuca!

— Ai căpiat? Toţi caii sunt aici, la secerătoare. Pe ce cal să încalece?

— El el…

— Ai nălucă, Grişka!…

— Zău că-i el!

După câteva clipe, se puteau desluşi limpede şi calul ce zbura în galop, şi călăreţul.

— Tătuca e! recunoscu Petro şi începu a se frământa, îngrijorat şi mirat.

— S-o fi întâmplat ceva acasă! rosti Grigori gândul care-i cuprinsese pe amândoi.

La depărtare de vreo sută de stânjeni, Pantelei Prokofievici struni calul şi-l ţinu în trap.

— Am să vă omor în bătaie, leprelor! urlă el de departe, vânturând deasupra capului un harapnic împletit din curele.

— Ce l-o fi apucat? întrebă Petro, năucit cu totul şi băgând în gură jumătate din mustaţa gălbuie.

— Ascunde-te după secerătoare! Zău c-are să ne ardă cu biciul. Până ne-om lămuri, ne rupe în bătaie! spuse Grigori, râzând şi trecând prevăzător în dosul secerătoarei.

Calul plin de spumă sălta la trap; Pantelei Prokofievici îşi legăna picioarele (călărea pe deşelate) şi tot şuiera din bici.

— Ce faceţi aici, neam de diavoli?

— Secerăm! răspunse Petro, desfăcând braţele şi uitându-se cu teamă la harapnic.

— Care pe care l-a spintecat cu furca? Pentru ce v-aţi încăierat?

Întors cu spatele spre taică-său, Grigori număra în şoaptă norii purtaţi de vânt.

— Ce spui? Care furcă? Cine s-a încăierat?

Petro, clipind, se uita la bătrân de jos în sus şi se lăsa când pe un picior, când pe celălalt.

— Păi, vine în fugă aia, mama ei de muiere, şi urlă: „Băieţii voştri s-au spintecat cu furcile!” Auzi? Ce e asta?! Pantelei Prokofievici scutură furios din cap, lepădă dârlogii şi sări jos de pe calul care abia mai răsufla. Am luat calul lui Fedka Semişkin şi am pornit-o-n goană. Ce a fost?

— Cine ţi-a spus?

— Muierea ceea!

— Minte, tătucă, minte de stinge! O fi adormit în căruţă, afurisita, i s-o fi năzărit prin somn!

— Ah, muierea dracului! ţipă cu glas ascuţit Pantelei Prokofievici, vârându-şi degetele în barbă. Curva de Klimovna! Ah, doamne, Dumnezeule! O stâlcesc în bătaie, căţeaua!

Bătea pământul, şchiopătând şi lăsându-se pe stângul.

Grigori se vârcolea, stăpânindu-şi râsul, şi se uita în jos. Petro se uita ţintă la bătrân şi-şi netezea părul asudat.

Pantelei Prokofievici se sătură de tropăit şi se potoli. Se urcă pe secerătoare, dădu ocol de două ori, aduse alte clăi la grâul secerat şi, drăcuind, încălecă iarăşi pe calul de împrumut. Ieşi în drum, lăsă în urmă două care cu grâu şi intră galopând, colbăit, în sat. Pe brazdă rămăsese uitat harapnicul, frumos şi cu îngrijire împletit din curele subţiri. Petro îl ridică, îl cercetă clătinând din cap şi rosti către Grişka:

— Să ştii că am fi avut ce primi în spinare, nu glumă, băiete! Ian te uită!… Harapnic e ăsta? Te schilodeşte, măi frate! Îţi zboară scăfârlia!

Korşunovilor le mersese vestea că ar fi oamenii cei mai avuţi din satul Tatarski. Aveau paisprezece perechi de boi, o herghelie de cai, iepe de soi aduse de la hergheliile Proval, vreo cincisprezece vaci, nenumărate alte vite, o stână cu câteva sute de oi. Dar, şi fără acestea, tot ai fi avut la ce să te uiţi; casa cu şase odăi, acoperită cu tablă şi pardosită cu scânduri, nu era cu nimic mai prejos de a lui Mohov. Acareturile erau acoperite cu ţiglă nouă şi frumoasă; grădina cu livadă măsura vreo deseatină şi jumătate. Ce să-i mai trebuiască omului?

De aceea, Pantelei Prokofievici plecase în peţit pentru întâia oară cu sfială şi fără tragere de inimă. Korşunovii puteau găsi pentru fata lor un bărbat mai dihai ca Grigori. Pantelei Prokofievici îşi dădea prea bine seama de lucrul ăsta, se temea de refuz, nu voia să se ploconească în faţa trufaşului Korşunov; dar Ilinişna îl rodea, cum rugina roade fierul, şi isprăvi prin a înfrânge încăpăţânarea bătrânului. Blestemând pe Grişka, pe Ilinişna şi pe toată lumea, consimţi să se mai ducă o dată, după răspuns.

Aşteptau ziua de duminică. Între timp, în casa cu acoperişul de tablă vopsită verde ardea o vrajbă surdă. După plecarea peţitorilor, fata, la o întrebare a maică-şi, răspunse

— Mi-e drag de Grişka! Nu mă duc după altul!

— Halal mire ţi-ai găsit, toanto! o ocărî taică-său. E negru ca un ţigan şi nimic alta! Am să-ţi găsesc eu, fetiţa tatii, un mire mai straşnic!

— N-am nevoie de alţii, tată! strigă Natalia, îmbujorându-se şi plângând. Nu mă mărit, să nu vină nimeni să mă ceară. De nu, mai bine duceţi-mă la mănăstirea Ust-Medvediţki…

— E un curvar, un muieratic! Se ţine numai de muierile stricate! Povestea a ocolit tot satul.

— Nu-mi pasă!

— Dacă nu-ţi pasă ţie, mie nici atât. Aşa, am scăpat şi eu de grijă.

Natalia era fata cea mai mare şi cea mai iubită de tătâne-său, de aceea o lăsa să-şi aleagă mire singură. Încă în câşlegile din toamna trecută veniseră peţitori de departe, tocmai de pe malul râului Ţuţkan, nişte cazaci staroveri5 putrezi de bogaţi, veniseră şi de la Hopior şi de la Cir6, dar flăcăii n-au fost pe gustul Nataliei, şi toată pâinea şi sarea peţitorilor se prăpădise în darn.

În adâncul sufletului, lui Miron Grigorievici îi plăcea Grişka pentru cutezanţa sa de adevărat cazac, pentru dragostea lui de gospodărie şi de muncă. Bătrânul îl ochise din gloata de tineri cazaci, încă de atunci când Grişka câştigase premiul întâi pentru călărie de înaltă şcoală; dar îi părea oarecum supărător să-şi dea fata după un flăcău prea puţintel înstărit şi care mai avea pe deasupra şi o faimă proastă.

— E un flăcău harnic şi chipeş! îi şoptea nevasta noaptea, mângâindu-i mâna năpădită de pistrui şi de peri gălbui. Iar Natalia se usucă după el. I-a căzut cu tronc la inimă…

Miron Grigorievici întorcea spatele spre pieptul rece şi uscat al femeii, bombănind supărat.

— Lasă-mă! Parcă ai fi un scai! Mărit-o dacă vrei şi cu Paşka, nebunul, mi-e totuna. Cap de muiere! „E chipeş!”… o îngână el. Da ce crezi, c-ai să seceri bucate de pe mutra lui chipeşă?

— Ei, asta-i! Să secer…

— Se-nţelege: ce-ai să faci cu mutra lui? Om să fie! Mie, drept să-ţi spun, îmi e şi cam ruşine să-mi dau fata după turci. Măcar de-ar fi oameni ca toţi oamenii!… mărturisea cu îngâmfare Miron Grigorievici, zvârcolindu-se în pat.

— Îs oameni harnici şi au tot ce le trebuie, îi susură în ureche femeia, apropiindu-se de spatele lui vânjos şi netezindu-i împăciuitor braţul.

— Ei, drăcie, ia dă-te mai încolo! Ce, n-ai loc în pat? Ce mă tot alinţi de parc-aş fi o vacă gata să fete? Cu Natalia, fă ce ştii… Dă-o şi după un ţap râios!

— Trebuie să purtăm grijă de fericirea copilei noastre. Las-o-ncolo de bogăţie! – şuşotea înainte Lukinişna la urechea păroasă a bărbatului.

Bătrânul mişca picioarele, se ghemuia în perete şi sforăia, prefăcându-se că doarme.

Sosirea peţitorilor îi găsi nepregătiţi. După liturghie, brişcă se opri în faţa porţii. Ilinişna, punând piciorul pe scara briştii, era cât pe-aci s-o răstoarne. Pantelei Prokofievici sări ca un cocoş; măcar că avea picioarele înţepenite, îşi birui amorţeala şi, păşind sprinten, se îndreptă spre casă.

— Iată-i! Numai dracul i-a adus! oftă Miron Grigorievici, uitându-se pe geam.

— Vai, vai! Păcatele mele! se căina stăpâna casei. M-am luat cu lucrul şi nici nu mi-am pus rochia de duminică.

— Îţi stă bine şi aşa! Nu te peţeşte nimeni! Nimeni n-are nevoie de tine, jigodie bătrână!

— Neam de bădăran eşti de când te ştiu, da acum te-ai hodorogit de tot…

— Ia lasă gura!

— Îmbracă barem o cămaşă curată! Nu ţi-e ruşine? Se vede tot jegul pe spinare! Jărchinosule!… îl ocărî nevasta, uitându-se încruntat la dânsul, în vreme ce peţitorii străbăteau curtea.

— N-ai grijă, mă îndrăgesc ei şi aşa! Chiar de-aş pune şi o rogojină pe mine, tot n-au să se care!

— Multă sănătate! strigă cu glas detunat Pantelei Prokofievici, se împiedică în prag, se fâstâci din pricina glasului său puternic şi adause o cruce peste număr în faţa icoanelor.

— Sănătate! răspunse Korşunov, uitându-se cu duşmănie la peţitori.

— A dat Dumnezeu să avem vreme bună…

— Slavă domnului, straşnică vreme…

— O să-şi facă bieţii oameni rost măcar de cele mai de trebuinţă…

— Aşa e.

— Da-a…

— Hm…

— Iată-ne, Miron Grigorievici! Am venit, care va să zică, să aflăm cum aţi hotărât între dumneavoastră ne-om încuscri au ba?

— Poftiţi, poftiţi în odaie! Şedeţi, rogu-vă! îi îndemna stăpâna casei, făcând plecăciuni şi măturând cu fusta ei lungă şi creaţă podeaua de scândură, frecată cu praf de cărămidă.

— Nu vă tulburaţi de la treburi, rogu-vă!

Ilinişna se aşeză, îndoindu-şi cu foşnet fusta de poplin. Miron Grigorievici se rezemă în coate pe masa împodobită cu muşama nouă şi rămase tăcut. Muşamaua mirosea greu, a cauciuc umed şi cine ştie a mai ce, iar chipurile ţarilor răposaţi şi ale ţarinelor înfăţişate pe ea priveau grav din cele patru colţuri; tabloul din mijloc înfăţişa augustele odrasle, marile ducese cu pălării albe şi pe împăratul Nicolae Alexandrovici, pătat de muşte.

Miron Grigorievici rupse tăcerea:

— Deh… Am hotărât să mărităm fata şi să ne încuscrim, dac-om cădea la-nvoială…

În clipita când auzi aceste vorbe, Ilinişna scoase o pâine albă, mare, de undeva, din adâncurile necunoscute ale jachetei de lustrin cu mânecile umflate; o dădu la iveală parcă de la spate, şi o trânti pe masă.

Pantelei Prokofievici porni să facă iarăşi o cruce; dar degetele bătătorite şi împreunate întru semnul acesta smerit urmară drumul numai până la jumătate şi apucară altă cale degetul mare, cu unghia neagră, lunecă, împotriva voinţei stăpânului, între cel mijlociu şi cel arătător, iar acest nod neruşinat şi strecură pe furiş spre buzunarul de sub poala straiului albastru şi scoase de gât o sticlă cu gura pecetluită cu ceară roşie.

— Şi acum, dragii mei cuscri, hai să ne rugăm lui Dumnezeu, să tragem o duşcă, să vorbim despre copiii noştri şi să ne învoim în toate cele!

Pantelei Prokofievici clipea din ochi cu înduioşare, privea faţa cuscrului, presărată cu pistrui cenuşii, şi, ca să scoată dopul, lovea în fundul sticlei cu palma lată cât o copită de cal.

Un ceas mai târziu, cei doi socri stăteau aşa de aproape, că fuioarele de catran din barba lui Melehov parcă se încâlceau cu smocurile din barba roşcată a lui Korşunov. Pantelei Prokofievici, răspândind un miros dulceag de castravete murat, căuta să-l înduplece.

— Dragă cuscre! începu printr-un şopotit bâzâitor. Scumpe cuscre! Şi deodată ridică glasul, ca un strigăt: Cuscre! urlă el, arătând dinţii tociţi şi negri. Ceea ce-mi ceri e foarte prea de tot peste puterile mele! Gândeşte-te numai, dragă cuscre, şi vezi singur cum vrei să mă potcoveşti! O pereche de ghetre cu galoşi, una; o şubă de blană, două; mai pune două rochii de postav, trei; un şal de mătase, patru… Apoi, cu aşa daruri de nuntă mă scoţi la covrigi!

Pantelei Prokofievici desfăcea larg braţele, încheieturile mundirului căzăcesc de gardă imperială trosneau, slobozind nouraşi de praf. Miron Grigorievici, cu capul plecat, privea muşamaua udată cu votcă şi zeamă de castraveţi. Sloveni inscripţia cu litere meşteşugite: „Stăpânitori ai întregii Rusii”. Lăsă apoi privirea mai la vale şi citi „Maiestatea-sa imperială, domnitorul-împărat Nicolae”… Restul se ascundea sub o coajă de cartof copt. Cercetă portretele cu luare-aminte: faţa împăratului nu se zărea; era acoperită cu o sticlă goală de votcă. Miron Grigorievici, clipind din ochi cu evlavie, încercă să examineze uniforma strălucitoare, încinsă cu un cordon de fireturi de argint, dar o astupau seminţele moi de castraveţi, scuipate pe masă. Împărăteasa, de sub o pălărie enormă, privea cu măreţie din mijlocul fetelor sale, una mai ştearsă decât cealaltă. Pe Miron Grigorievici îl podidiră lacrimi de obidă. Gândi: „Te ţii fudulă, ca o gâscă-n cuibar: să te văd însă când o veni vremea să-ţi măriţi fetele. Atunci să te ţii!”

Pantelei Prokofievici îi bâzâia la ureche, ca un bondar mare şi negru.

Korşunov ridică ochii tulburi şi-l ascultă cu luare-aminte.

— Ca să fac tot ce-mi ceri pentru fiica ta, care acum e şi a mea, va să zică, pentru fiica mea şi a ta… ca să-i fac nişte ghetre cu galoşi, o şubă de blană, ar trebui să-mi vând vitele din ogradă!

— Aha! Mi-eşti zgârie-brânză, adicătelea?! strigă Miron Grigorievici, izbind cu pumnul în masă.

— Nu c-aş fi, dară…

— Zi eşti au ba?

— Un bob zăbavă, cuscre…

— Ei, dacă-mi eşti dintr-ăştia, uite, na!

Miron Grigorievici ridică mâna asudată, cu degetele răşchirate, şi mătură paharele de pe masă.

— Fiică-ta să trăiască, că o să tot strângă!

— Bun! Da să faci cum cere datina; numai aşa ai să-mi fii cuscru…

— Va să zică, să-mi vând toate vitele din ogradă? se căina Pantelei Prokofievici, clătinând din cap amarnic; cercelul îi tremura în ureche cu o lucire stinsă.

— Totul trebuie să fie după datină! Fata are destule lăzi de zestre pline cu straie. Dar trebuie să faci după vrerea mea, dacă fata îi pe placul vostru. Aşa e datina noastră căzăcească. Aşa au făcut moşii şi strămoşii noştri şi noi trebuie să facem după cum cere datina…

— Fac!

— Fă!

— Fac!

— Cât despre avere, s-o agonisească ei, tinerii. Noi am agonisit şi suntem în rând cu lumea. Mama lor! Să se chivernisească singuri!

Bărbile cuscrilor se amestecară ca într-o împletitură pestriţă, neagră şi roşie.

Pantelei Prokofievici îmbucă încă un castravete moale şi fără zeamă; apoi, copleşit de vălmăşagul atâtor simţăminte, începu să plângă.

Cuscrele şedeau îmbrăţişate pe un sipet şi se asurzeau una pe alta cu glasurile lor ascuţite. Ilinişna avea obrajii de culoarea cireşei, iar cuscra ei se înverzea la chip din pricina rachiului, ca o pară pădureaţă pălită de ger.

— O copilă ca dânsa nici că se mai află pe lume. Are să fie grijulie şi ascultătoare! Din vorba ta n-are să iasă. I-e frică să spună un cuvânt de împotrivire…

— Of, of, dragă! o întrerupse Ilinişna, cu obrazul sprijinit în palma stângă şi cu cotul în palma dreaptă. De câte ori nu i-am spus afurisitului ăluia! Uite, duminica trecută se pregătea să plece, îşi umpluse punga cu tutun, iar eu i-am zis „Când o laşi, lepădătură afurisită?! Până când ai să mă faci de ocară acuma, la bătrâneţe? Ai să vezi cum are să-ţi rupă gâtul Stepan.”

Mitka se uita din bucătărie, în odaie, prin crăpătura uşii; cele două surori mai mici ale Nataliei tăinuiau în şoaptă.

Natalia şedea pe o laviţă în încăperea cea mai îndepărtată şi-şi ştergea lacrimile cu mâneca strâmtă a bluzei. O spăimânta viaţa cea nouă, care o aştepta în prag; îndoiala îi strângea inima.

Cuscrii deşertau al treilea clondir de votcă, când au hotărât ca mireasa şi mirele să se întâlnească la vedere în ziua de ispas.

Toată casa Korşunovilor era în dârdora pregătirilor de nuntă. Femeile isprăveau de zor zestrea miresei. Natalia veghea în fiecare seară şi împletea pentru mire legătoarea de datină şi o pereche de mănuşi din lână fumurie de capră, moale şi subţire ca mătasea.

Lukinişna, mama Nataliei, se gheboşa deasupra maşinii de cusut până noaptea târziu, ajutând croitoreasa adusă din staniţă.

Mitka se întorcea de la câmp o dată cu taică-său şi cu argaţii; nu se spăla, nu lepăda bocancii grei de lucru din picioarele bătătorite; se ducea direct în odaia Nataliei şi se aşeza lângă ea. Avea cea mai mare plăcere s-o scoată din sărite.

— Şi zi, împleteşti? o întreba scurt şi clipea din ochi, arătând spre ciucurii pufoşi ai legătoarei de gât.

— Da, împletesc! Şi ce vrei?

— Împleteşte, împleteşte, năroadă! În loc de mulţumire, o să te bată măr.

— De ce?

— Uite aşa! Îl cunosc eu pe Grişka! Suntem doar prieteni. E un câine; muşcă, şi nici nu spune pentru ce.

— Nu minţi! Că doar îl ştiu şi eu!

— Eu îl ştiu şi mai bine: am învăţat la şcoală împreună.

Mitka se prefăcea că oftează adânc, cercetându-şi palmele bătătorite de coada furcii şi zgâriate; apoi, îşi încovoia spatele înalt.

— Ai să te prăpădeşti, Nataşka! Mai bine nu te mărita! Ce-ai găsit bun la el? Hai, spune! E urât foc. Şi caii se sperie de el; e sărit şi smintit! Numai să te uiţi la dânsul spaima ciorilor!

Natalia se supăra şi îşi înghiţea lacrimile, aplecând deasupra fularului faţa chinuită de durere.

— Şi unde mai pui că mai are şi o ibovnică… o sâcâia Mitka, fără milă. Ce tot boceşti? Eşti proastă, Nataşka. Lasă-l! Pun şaua pe cal chiar acum şi mă duc să le spun: nu vă mai osteniţi degeaba…

Pe Natalia o scăpa de la aceste canonuri bunicu-său, moş Grişaka. Intra în odaie, pipăia podeaua cu cârja noduroasă, îşi netezea barba gălbuie şi încâlcită ca fuiorul de cânepă, îl împungea pe Mitka cu cârja şi-ntreba:

— Ce cauţi aici, câinerule? Hai?

— Am venit s-o văd, bunicule! se apăra Mitka.

— S-o vezi? Aşa? Îţi poruncesc să pleci de-aici, câinerule! Înainte – marş!

Moşneagul se apropia de Mitka, înălţând cârja şi abia mişcând picioarele ţapene.

Moş Grişaka făcea umbră pământului de şaizeci şi nouă de ani. Luase parte la războiul cu turcii în 1377 şi fusese ordonanţa generalului Gurko, pe care-l supărase, de l-a trimis înapoi la regiment. Pentru faptele sale vitejeşti de la Plevna şi de la Roşici, căpătase două cruci „Sfântul Gheorghe” şi o medalie, şi acuma trăia la fecioru-său, respectat de toţi gospodarii din sat pentru judecata lui limpede şi la bătrâneţe, pentru cinstea şi pentru omenia lui. Îşi trăia cele din urmă zile, povestindu-şi amintirile.

Vara, de dimineaţă până seara, stătea pe prispă; zgâria pe pământ felurite semne cu cârja şi, cu capul plecat, gândea în imagini trunchiate; avea gânduri răzleţe, crâmpeie de vagi amintiri răsărite din negura uitării.

Cozorocul scorojit al şepcii sale de cazac, ieşită la soare, arunca o umbră neagră peste pleoapele cenuşii şi peste ochii închişi; din pricina umbrei, zbârciturile obrajilor păreau mai adânci, iar barba căruntă avea luciri vinete; sângele negru ca cernoziomul curgea anevoie prin vinele groase ale mâinilor încrucişate pe cârjă.

Sângele i se răcea din ce în ce. Moş Grişaka se plângea nepoatei sale Natalia, la care ţinea cu osebire:

— Am eu ciorapi de lână, da nu-mi ţin de cald la picioare. Împleteşte-mi altă pereche cu igliţa, copiliţa moşului.

— Ce spui, bunicuţule? Doar suntem în toiul verii! râdea Natalia şi, aşezându-se pe prispă, alături, se uita la urechea lui mare, galbenă şi zbârcită.

— Ce să fac, fetiţa moşului? O fi ea vară, dar sângele meu îi rece ca pământul în adânc.

Natalia nu-şi desprindea ochii de la vinele ca o plasă de pe mâna unchiaşului şi îşi aducea aminte de pe când era o copiliţă şi când a fost săpată fântâna din ogradă: ea scotea cu căldarea lutul ud şi făcea păpuşi grele şi vaci cu coarne, care se fărâmau. Amintindu-şi-le acestea, mai trăia simţământul de atunci, când atingea lutul rece ca gheaţa, de la o adâncime de cinci stânjeni. Se uita acum cu spaimă la mâinile bunicului, mâini de bătrân, pistruiate, de culoarea humei.

I se părea că în vinele bunicului nu mai curge sânge viu şi roşu, ci pământ lutos, vânăt, ruginiu.

— Te temi de moarte, bunicuţule? întrebă ea.

Moş Grişaka deşurubă gâtul slab, uscăţiv, parcă ar fi vrut să-l scoată din gulerul vechi şi ţeapăn al uniformei; îşi clătină mustaţa verzuie şi sură.

— Aştept moartea ca pe un oaspe drag! Mi-a venit vremea… Am trăit destul, i-am slujit pe ţari, am băut destulă votcă în viaţa mea… adăugă el, zâmbind şi arătându-şi dinţii albi, iar zbârciturile din jurul ochilor tremurau.

Natalia îi mângâie mâinile şi se depărtă. Zgâriind pământul cu cârja, moşneagul rămase încovoiat, în uniforma cenuşie ţesută pe alocuri; numai petliţele roşii ardeau ca jăraticul pe gulerul ţeapăn.

Vestea că Natalia se logodeşte o primi cu o linişte prefăcută; dar, în adâncul sufletului, era mâhnit şi chiar supărat. La masă, Natalia îi punea înainte cea mai bună bucată; ea îi spăla şi-i cârpea rufele, ea îi împletea ciorapi şi-i ţesea nădragii şi cămăşile. De aceea, când moş Grişaka află vestea, o privi vreo două zile posomorât, cu asprime.

— Melehovii îs nişte cazaci pe cinste! Am fost în acelaşi regiment cu răposatul Prokofi. Viteaz cazac! Dar nepoţii? Ai?

— Nici nepoţii nu-s de lepădat! răspunse în doi peri Miron Grigorievici.

— Grişka nu prea ştie ce-i cuviinţa, hoţomanul! Alaltăieri veneam de la biserică; m-a întâlnit şi nici nu mi-a dat bineţe. Nu prea se află în cinste bătrânii acuma.

— E un băiat de inimă! rosti Lukinişna, apărându-şi viitorul ginere.

— Cum ai zis, ai? De inimă? Hei, să dea Dumnezeu! Numai să-i fie pe plac Nataşkăi…

Moş Grişaka aproape n-a luat parte la logodnă; se ivi pentru o clipă din odăiţa lui, abia dădu pe gât un păhărel de votcă, se încălzi de îndată şi plecă, simţind că l-a prins ameţeala.

Două zile, privi tăcut la Natalia, tulburată şi fericită; strângea fălcile, parcă ar fi mestecat ceva, mozolea mustaţa alb-verzuie; în cele din urmă se potoli.

— Nataşka! o chemă el.

Natalia se apropie.

— Ei, nepoată, eşti mulţumită?

— Nici eu nu ştiu, bunicuţule!… mărturisi Natalia.

— Aşa? Nu ştii? Fie! Hristos să te aibă în pază, să dea Dumnezeu! Şi o dojeni cu amărăciune şi necaz: N-ai aşteptat, urâto, să mor şi apoi să te măriţi! Hai? Fără tine, amară are să-mi fie viaţa!…

Mitka ascultase din bucătărie şi hop de colo:

— Ehe, bunicule, dac-ar fi să trăieşti încă un veac, un veac vrei să aştepte? Mare poznaş mai eşti!…

Moş Grişaka se învineţi de mânie. Înecându-se, tropăind şi lovind cu cârja în pământ, răcni:

— Gura! Ticălosule, câinerule! Ieşi afară! Ieşi, afurisitule! Asculţi pe la uşi, diavole!

Mitka o zbughi în ogradă, râzând. Moş Grişaka mai bodogăni, înjurând mânios un timp; picioarele încălţate în ciorapii scurţi de lână se bâţâiau din încheieturi.

Cele două surori mai mici ale Nataliei, Marişka, fată de vreo doisprezece ani, şi Gripka, o gâgâlice şireată şi răsfăţată de opt ani, aşteptau cu nerăbdare ziua nunţii.

O bucurie abia stăpânită se vedea şi la argaţii care trăiau pe lângă casa lui Korşunov. Se aşteptau la un ospăţ îmbelşugat şi nădăjduiau să fie liberi cele două-trei zile, cât va ţine nunta. Unul dintre ei, înalt cât o cumpănă de fântână, un ucrainean de la Bogucear, cu numele ciudat de Het-Baba7 se îmbăta criţă de două ori pe an. Bea toţi banii agonisiţi şi, după ce-i isprăvea, mai bea şi tot ce avea pe el. Îl încerca mai de mult binecunoscuta secăciune la inimă, dar se stăpânea, amânând, să înceapă chiolhanul o dată cu nunta.

Al doilea argat se numea Mihei. Era un cazac slăbuţ şi negricios, venit din staniţa Migulinskaia; nu slujea de mult la Korşunovi; sărăcit de un incendiu, se tocmise cu simbrie şi se împrietenise cu Hetko (astfel era poreclit Het-Baba), aşa că se îndulcea şi el la pahar din când în când. Era un pătimaş îndrăgostit de cai. Când se îmbăta, plângea şi, ştergându-şi faţa colţuroasă, fără sprâncene, se ţinea de coada lui Miron Grigorievici.

— Stăpâne! Dragul meu stăpân! Când ţi-i mărita fata, lasă-l pe Miheika în fruntea alaiului. Are să vadă lumea ce pot eu! Am să trec prin mijlocul flăcărilor, fără să se pârlească un fir din părul cailor. Şi eu am avut cai… Ehe!…

Het-Baba, de obicei ursuz şi morocănos, se lega de Mihei şi-l necăjea întotdeauna cu o singură glumă:

— Mihei, n-auzi? De unde eşti? După care răspundea singur, schimbându-şi glasul „Din Migulinskaia!” Îşi freca mâinile nemaipomenit de lungi, care ajungeau până la genunchi. „Da de ce eşti atât de prăpădit?” „Păi tot neamul nostru-i la fel.”

Râdea cu glas răguşit, repetând a suta oară aceeaşi nerozie, se lovea zgomotos cu palma peste coapsele lungi şi sfrijite, în timp ce Mihei se holba cu ură la obrazul spân al lui Hetko şi la nodul din gâtlej, făcându-l huhurez şi lepră.

Nunta fu hotărâtă pentru câşlegile de toamnă. Mai rămăseseră trei săptămâni. Grigori veni în ziua adormirii maicii domnului să-şi vadă logodnica. Stătu în odaie în jurul unei mese rotunde, ronţăind nuci şi seminţe, împreună cu fetele, prietenele logodnicei; apoi plecă. Natalia îl însoţi până la poartă. Sub şopron, unde calul lui Grişka, cu o şa nouă, frumos împodobită, mânca dintr-o iesle, că, roşind şi uitându-se la Grigori cu ochii galeşi, scoase o pungă moale de la sânul cald de fecioară şi o puse în mâinile lui.

Privind darul, Grigori întrebă, orbind-o cu sclipirea dinţilor albi, de lup

— Ce-i asta?

— Ai să vezi… o pungă… Eu am brodat-o…

Grigori răsuci fata cu sfială spre el, voi s-o sărute, dar ea îşi propti cu putere amândouă mâinile în pieptul lui, se încovoie mlădioasă pe spate şi cătă cu teamă spre fereastră.

— Dacă ne vede cineva?

— Ei şi?

— Mi-e ruşine…

— Aşa-i la început! o lămuri Grigori.

Ea ţinea calul de dârlogi; Grigori, prinzând a zâmbi, încerca să prindă scara cu piciorul. Se aşeză apoi adânc în şa şi dădu pinteni. Natalia îi deschise poarta; se uită după el cu mâna streaşină ochilor. Grigori călărea ca un calmuc, puţintel aplecat pe stânga, fluturând semeţ biciuşca.

„Mai sunt unsprezece zile!”, numără Natalia în gând, suspină şi apoi începu să râdă.

Când răsare colţul grâului din brazdă, mai întâi firul fraged şi ascuţit abia mijeşte. Treptat, se înfiripă, se înalţă şi, după o lună jumătate, stăncuţa nici nu se mai zăreşte din lanul verde. Grâul îşi suge seva din pământ, dă spic, bobul se umple de lapte aromitor şi dulce; apoi înfloreşte, şi o pulbere de aur învăluie spicul. Iese plugarul la câmp şi nu se mai satură privind. Deodată, o turmă de bivoli se năpusteşte prin grâişte, calcă, striveşte de-a valma şi amestecă spicele cu ţărâna. Iar pe unde a trecut tamazlâcul, grâul e culcat palancă – şi ce jalnic şi pustiu pare câmpul!

La fel se întâmplase şi cu Axinia. Bocancul greu, de toval, al lui Grişka strivise simţămintele înflorite în mijlocul unui lan de aur, nimicise şi pângărise totul; şi apoi, se depărtase aiurea.

Sufletul Axiniei rămase pustiu şi sălbăticit, ca un ogor în paragină, năpădit de buruieni şi lobodă, de când s-a întors din grădina de floarea-soarelui a Melehovilor.

Mersese muşcând colţurile năframei şi înăbuşind un geamăt. Intrase în tindă, se prăbuşise la pământ şi izbucnise în lacrimi, sfâşiată de durere, chinuită de golul negru în care se năruiau toate visele ei. Pe urmă, toate au trecut. Dar undeva, într-o tainiţă a inimii, se ascunsese o durere care o chinuia fără curmare.

Grâul călcat de copite mai învie. Soarele şi roua ajută tulpinile călcate să se ridice; întâi se îndoaie, ca un om încovoiat de o povară: prea mare, apoi se îndreaptă, înalţă fruntea, scăldat din nou de lumină şi legănat de adierile molatice.

Noaptea, dezmierdându-şi soţul cu patimă de foc, Axinia se gândea la celălalt, împletind în suflet ura cu un dor nepotolit. Păcătuia din nou cu gândul şi se întorcea la altă neruşinată fărădelege să-l smulgă pe Grişka de la preafericea Natalia Korşunova, care nu cunoscuse încă nici durerea, nici bucuria iubirii. Noaptea, copleşită de mii de gânduri, clipea în întuneric cu pleoapele uscate. Capul greu şi frumos al lui Stepan, cu moţul de păr lung şi cârlionţat, odihnea adânc pe braţul drept al femeii. Răsufla cu gura pe jumătate deschisă; mâna tuciurie, uitată pe sânul ei, mişca degetele de fier cu pielea crăpată de munci. Iar Axinia se gândea, chibzuia şi socotea. Hotărî una cu tărie să-l smulgă tuturor pe Grişka, să-l copleşească cu dragostea şi să-l stăpânească la fel ca mai înainte.

Durerea adâncă, ascunsă undeva, în suflet, o pătrundea stăruitor, ca înţepătura unui ac de albină.

Aşa era noaptea; ziua, Axinia îşi îneca gândurile în grijile gospodăriei. Uneori îl întâlnea pe Grişka, se îngălbenea şi trecea legănându-şi trupul frumos şi chinuit de patimă, de dorul lui, aruncându-i cu neobrăzare priviri aţâţătoare, care se înfigeau ca o chemare în negrul ochilor lui sălbatici.

După fiecare asemenea întâlnire, îl rodea şi pe Grişka o durere amară. Se mânia din senin, îşi vărsa necazul pe maică-sa şi pe Duniaşka, dar de cele mai multe ori lua sabia, se ducea în spatele casei şi scăldat în soare, cu fălcile încleştate, reteza smocuri de nuiele groase, înfipte în pământ. Într-o săptămână, tocase o întreagă grămadă. Pantelei Prokofievici îl ocăra, bolovănindu-şi albul ochilor de turc, care sclipea ca luciul cercelului din ureche.

— De ce-ai hăcuit atâtea nuiele, diavole parşiv? Ar fi ajuns pentru două garduri! A dracului vitejie, mama ta de clapon!… Du-te în pădure, şi fă-l acolo pe viteazul… Puţină răbdare, băiete! Ai să te duci la oaste şi ai să te saturi de tăiat. Acolo, spârci de-alde tine se astâmpără repede!

Patru brişti cu câte doi cai aşteptau gata de plecare, pentru a lua mireasa. Lumea, în straie de sărbătoare, se înghesuia lângă ele în curtea lui Melehov. Petro, ca întâiul vornicel de nuntă, îmbrăcase o haină neagră şi pantaloni albaştri cu lampas, iar pe braţul stâng purta înnodate două batiste albe. Sub mustăţile-i ca spicul grâului, acelaşi surâs calm. Se apropie de mire:

— Mă, Grişka, fii mai ţanţoş! Ţine capul cocoşeşte! De ce te-ai încruntat?

Lângă brişti, înghesuiala şi zarva creşteau.

— Dar unde-i vornicelul? E vremea să plecăm.

— Cumetre!

— Ce-i?

— Cumetre, matale mergi cu cealaltă trăsură… Auzi?

— Aţi pus leagănul la brişcă?

— Nu-ţi fie teamă, n-ai să te fărâmi fără leagăn. Eşti destul de grăsană!

Daria, zveltă, subţire ca o nuia în fusta sa vişinie, îi dădea zor lui Petro şi ridica sprâncenele frumos arcuite şi încondeiate cu negru.

— Spune tatei că trebuie să plecăm! Şi-or fi pierdut răbdarea ăi de ne-aşteaptă!

Petro, după ce-i împărtăşi ceva în şoaptă lui Pantelei Prokofievici, care venea şchiopătând, porunci:

— Urcaţi-vă! În brişcă mea să ia loc mirele şi încă cinci. Anikei, tu ai să fii surugiul!

Se aşezară. Ilinişna, solemnă şi roşie la faţă, deschise poarta. Cele patru brişti porniră în goană, luându-se la întrecere pe uliţa satului.

Petro şedea alături de Grigori. În faţa lor era Daria, care flutura o năframă cu dantelă. Câteva glasuri înălţară un cântec, dar hopurile şi hârtoapele zguduiau roţile cu vuiet, biruind corul. Şepcile de cazaci, roşii pe margini, uniformele şi surtucele albastre şi negre, batistele albe din jurul braţelor, basmalele şi fustele colorate – păreau cioburile unui curcubeu risipit. După fiecare trăsură, se învolburau nori de colb. Şi alaiul trecea în goană.

Anikei, vecin şi văr de-al doilea al Melehovilor, mâna caii, se apleca înainte, mai-mai să se prăvale de pe capră, plesnea din bici şi chiuia. Caii, în spumă, goneau ca vântul, trăgeau ştreangurile, să le rupă.

— Arde-i! Arde-i! urla Petro.

Anikei, cu mutra lui spână de scapet, îi făcea, hâtru, cu ochiul lui Grigori; râsul îi boţea obrazul de muiere; chiuia şi biciuia caii mai amarnic.

— La o parte! tună, luând-o înainte, Ilia Ojoghin, unchiul mirelui după mamă.

Grigori zări la spatele lui chipul fericit al Duniaşkăi, cu obrajii tremurători, dogoriţi de soare.

— Stai că-ţi arăt eu! răcni Anikei, ridicându-se-n picioare şi fluierând haiduceşte.

Caii se întinseră într-un galop nebun.

— Ai să ca-a-zi! ţipă Daria, scuturată la fiecare hop şi cuprinzând cu braţele cizmele lui Anikei, lustruite oglindă.

— Ţine-te bine! răcnea alături moş Ilia.

Vocea lui se pierdea în huruitul asurzitor al roţilor.

Celelalte două brişti, încărcate peste măsură cu nuntaşii care urlau în straiele lor pestriţe, goneau alături, pe şleau. Caii, împodobiţi cu flori de hârtie şi cordele împletite în coamă şi pe frunte, zburau în clinchet de zurgălăi pe drumul plin de hopuri, scuturându-şi clăbucii de spumă; iar bucăţile de pânză roşii, albastre şi trandafirii fâlfâiau, plescăind în bătaia vântului, pe spinările lor ude de sudoare.

Un cârd de copii aştepta alaiul lângă poarta lui Korşunov. Cum zăriră colbul pe drum, se şi repeziră în curte.

— Vin!

— Vin la galop!

— Uite-i, se văd! ţipau, înconjurându-l pe Hetko.

— Ce vă înghesuiţi? Marş, spurcăciunilor! Faceţi atâta zarvă că nu se mai aude nimic!

— Măi, hohol, dă-te rostogol! chicoteau copiii, ţupăind în jurul şalvarilor de pânză groasă ai lui Hetko. Hohol Hohol! Dohotarule8!

Hetko se uita la plozii care horeau drăcos. Stătea e capul plecat, parcă ar fi privit într-un puţ adânc, scărpinându-şi burta mare şi rotundă şi zâmbind blajin la nebuniile lor.

Briştile intrară cu vuiet în ogradă. Petro îl întovărăşi pe Grigori în cerdac, alaiul le călcă pe urme…

Uşa bucătăriei era închisă. Petro bătu.

— Doamne Isuse Hristoase, mântuieşte-ne pre noi!

— Amin! răspunse un glas de după uşă.

Petro mai bătu o dată în uşă, rosti încă de două ori aceleaşi cuvinte şi primi acelaşi răspuns.

— Ne îngăduiţi să intrăm?

— Bucuroşi de oaspeţi!

Uşa se deschise îndată. O văduvă frumoasă, naşa Nataliei, îl întâmpină pe Petro cu o plecăciune şi cu un zâmbet care flutura uşurel pe buzele ca zmeura.

— Poftim, cumetre, bea! Să fie într-un ceas bun!

Îi întinse un pahar cu cvas tulbure, nedospit. Petro îşi netezi mustaţa, bău şi sughiţă cu scârbă, spre bucuria tuturor care abia îşi stăpâneau râsul.

— Bine, cumătră, frumos m-ai cinstit! Stai niţel puiculiţo, să vezi cum am să te cinstesc eu, ca să-ţi treacă pofta!

— Să ne fie cu iertăciune! răspunse cumătră, plecându-se şi zâmbind viclean.

În timp ce vornicelul şi cumătră se întreceau în vorbe şăgalnice, rudele mirelui cinsteau câte trei păhărele de votcă, după datină.

Natalia, în rochia de nuntă, cu văl de mireasă, era păzită cu străşnicie lângă masă. Marişka ţinea în mâna întinsă un făcăleţ; Gripka clătina un ciur.

Petro, năduşit de votcă şi de căldură, făcu o plecăciune şi lepădă câte o jumătate de rublă în păhărele. Cumătra clipi din coada ochiului către Marişka, iar fetişcana lovi cu făcăleţul peste masă.

— Prea puţin! Nu vindem mireasa!

Petro le întinse alt pumn cu bănuţi de argint, care clinchetiră în pahar.

— Nu, n-o dăm! se încăpăţânau surorile, împingând-o cu cotul pe Natalia, care stătea cu ochii în jos.

— Destul! Am plătit mai mult decât face!…

— Daţi-i drumul, fetelor! porunci Miron Grigorievici, zâmbind şi aşezându-se la masă.

Părul lui roşcat, dat cu unt topit, răspândea un miros rânced de sudoare şi de balegă arsă.

Rudele şi prietenii miresei se sculară ca să facă loc mirelui.

Petro îi întinse lui Grigori un colţ de batistă, sări pe o laviţă şi-l mână în jurul mesei lângă mireasă, care şedea sub icoane. Natalia luă celălalt colţ al batistei, cu degetele năduşite de tulburare.

Toţi înfulecau, clefăind, sfâşiind cu ghearele găinile fierte şi ştergându-şi degetele în păr. Anikei lupta cu un copan gras de găină; grăsimea gălbuie i se prelingea pe bărbia spână şi picura pe guler.

Grigori se uita cu jind când la lingura lui legată cu o batistă de lingura Nataliei, când la strachina plină de tăiţei care abureau. Ar fi vrut să înfulece şi el; simţea în burtă chiorăieli neplăcute şi surde.

Daria mânca stând alături de unchiul Ilia. Acesta rupea cu dinţii tari carnea de pe o coastă de berbec şi-i îndruga, pesemne, glume deocheate, la ureche, căci femeia cobora ruşinată pleoapele, ridica sprâncenele, se înroşea şi chicotea.

Mâncară pe îndelete şi cu temei. Un miros tare de sudoare bărbătească se amesteca cu mirosul de sudoare al femeilor, înţepător şi iute. Straiele de sărbătoare – rochii, surtuce, şaluri – răspândeau şi ele un iz ciudat, un amestec de naftalină cu ceva dulceag şi greu, ca un miros de ceaslov bătrânesc, tocit şi soios.

Grigori o fura pe Natalia cu coada ochiului. Acum lua aminte, pentru întâia dată, că avea buza de sus groasă, uşor răsfrântă deasupra celei de jos. Şi mai băgă de seamă că avea pe obrazul drept o aluniţă negricioasă, cu două firişoare de păr auriu – şi simţi ceva neplăcut, fără să ştie de ce. Îşi aduse aminte de gâtul mlădios al Axiniei, cu puful mătăsos de cârlionţi, şi deodată un fior îi străbătu tot trupul, ca şi cum i-ar fi vârât cineva sub guler, pe spinarea asudată, un pumn de spice ţepoase. Se înfioră şi privi cu ciudă înăbuşită la toţi cei care înfulecau, ronţăiau şi clefăiau gălăgios.

Când se ridicară de la masă, unul din nuntaşi, care duhnea a fiertură de vişini uscate şi a pâine de grâu, se plecă şi-i deşertă un pumn de boabe de mei în carâmbul cizmei, ca să-l apere de deochi. În drum spre casă, grăunţele îl rodeau în talpă; gulerul strâmt al cămăşii îi strângea gâtlejul şi Grigori, istovit de atâtea datini de nuntă, înjura în gând, cuprins de o rece şi tulbure deznădejde.

Caii, odihniţi la Korşunovi, goneau de mâncau pământul şi, până să ajungă la Melehov, abia-şi mai trăgeau sufletul. Clăbuci de spumă se scurgeau pe ştreanguri.

Vizitiii, afumaţi, îi biciuiau fără milă.

Bătrânii ieşiseră întru întâmpinarea alaiului. Pantelei Prokofievici, în a cărui barbă neagră străluceau firele argintii, îi aştepta cu o icoană în mână; Ilinişna stătea lângă el, cu buzele subţiri încremenite.

Grigori şi Natalia se apropiară să primească binecuvântarea. Cei dimprejur aruncară asupră-le o ploaie de hamei şi boabe de grâu. Binecuvântându-i, Pantelei Prokofievici scăpă o lacrimă şi se încruntă ruşinat; nu-i era îndemână că a avut martori la o asemenea slăbiciune.

Mirii intrară în casă. Îmbujorată de băutură, de drum şi de soare, Daria sări în cerdac şi se răsti la Duniaşka, care ieşea în fugă din bucătărie.

— Unde-i Petro?

— Nu l-am văzut.

— Trebuie să dăm o fugă la popă; iar el a pierit, blestematul!

Petro, care se întrecuse cu votca peste măsură, zăcea şi gemea într-o căruţă cu roţile din faţă scoase. Daria se repezi la el ca un uliu:

— Te-ai îmbătat, porcule! Trebuie să mergi iute la popă. Scoală-te!

— Dă-te… Nu te cunosc! Nu eşti tu mai-mare aici! mormăi Petro, bâjbâind cu degetele în ţărână şi strângând în pumn găinaţ de păsări şi fire de paie.

Scuturată de sughiţurile plânsului, de ciudă, Daria îi vârî două degete în gură, îi apăsă limba care trăncănea şi-l ajută să se uşureze. Apoi, îi turnă pe cap o căldare de apă, îl şterse bine cu o cergă uscată şi îl duse până la popă, încă buimac de cele întâmplate.

După un ceas, Grigori stătea în biserică alături de Natalia, care părea acum mai frumoasă la flacăra luminărilor. Strivind între degete ceara luminării, el îşi purta privirile uimite deasupra mulţimii, care vorbea în şoaptă, şi repeta în sine un singur gând stăruitor „S-a isprăvit cu viaţa de holtei!”… Petro, cu faţa umflată, tuşea în spatele lui; ochii Duniaşkăi năluceau din când în când în mulţime, printre nenumărate chipuri cunoscute şi străine. Grigori auzea ca prin vis glasurile coriştilor şi răspunsurile tărăgănate ale diaconului. Îl cuprinse o nepăsare fără margini. Făcu ocolul pristolului, călcând cizmele scâlciate ale părintelui Visarion, şi se opri când Petro îl trase, pe furiş, de pulpana surtucului; se uita în neştire la limbile de lumini care pâlpâiau în aer şi abia lupta cu toropeala ce pusese stăpânire pe dânsul.

— Schimbaţi inelele! rosti părintele Visarion, privind în ochii lui Grigori.

Mirele şi mireasa schimbară inelele.

„Mai e mult?”, întrebă Grigori din ochi, întâlnind privirea lui Petro. Acesta-i răspunse, abia mişcând din buze şi stăpânindu-şi un zâmbet „îndată”… Apoi Grigori sărută de trei ori buzele soţiei, umede şi fără gust; biserica se umplu de un miros greu de luminări stinse, şi lumea se îndreptă, tropăind, spre pridvor. Ţinând mâna Nataliei, mare şi aspră, Grigori păşi afară din biserică. Cineva îi aşeză şapca pe cap. Un vânt cald adia dinspre miazăzi, aducând miros de pelin. Dinspre câmp sufla o răcoare umedă. Undeva, departe, dincolo de Don, şerpuia un fulger albastru. Se apropia ploaia, iar dincolo de zidul alb al ogrăzii bisericii, caii ropoteau nerăbdători; zurgălăii clincheteau lin, ca o chemare.

Korşunovii au sosit abia după ce mirele şi mireasa plecaseră la biserică. Pantelei Prokofievici ieşi de mai multe ori pe poartă, se uită de-a lungul uliţei, dar drumul cenuşiu, tivit de două şiruri de buruieni ţepoase, era gol, lins, fără oameni. Aruncă atunci privirea dincolo de Don. Pădurea se vedea arămie; stufărişul copt, cu creştete albe, se apleca, obosit, pe malul unui iaz, printre tulpinile de rogoz.

O pâclă viorie şi mohorâtă, vestitoare de toamnă, se topea-n amurg, învăluind satul, Donul, colinele de cretă, stepa şi pădurile de pe ţărmul celălalt, care se pierdeau într-un abur vineţiu. La o cotitură de drum, aproape de răscruce, se profila silueta subţire a paraclisului, cu vârful ascuţit.

La urechea lui Pantelei Prokofievici răzbi un huruit de roţi abia simţit şi un lătrat de câini. Două brişti se iviră deodată pe uliţă, apropiindu-se în goană dinspre piaţa satului. În cea dintâi, Miron Grigorievici, legănându-se, şedea lângă Lukinişna. Moş Grişaka în ţinută de sărbătoare, cu crucile „Sfântul Gheorghe” şi medaliile sale, stătea în faţa lor. Mitka mâna; înfipt pe capră, fără să se sinchisească, nici nu-şi arăta biciul lăsat sub leagăn corbilor bine hrăniţi, care alergau într-un galop sălbatic. În a doua brişcă, Mihei se înclina pe spate, smucind hăţurile şi silindu-se să domolească goana cailor, ca s-o dea în trap. Chipul lui Mihei, lungăreţ şi fără sprâncene, era stacojiu; de sub cozorocul crăpat şuroiau pâraie de sudoare.

Pantelei Prokofievici deschise poarta, şi briştile intrară, pe rând, în ogradă.

Ilinişna coborî măreaţă din cerdac, măturând cu rochia-i lungă gunoiul împrăştiat pe scări.

— Bine-aţi venit, dragi cuscri! Faceţi cinste casei noastre sărmane! zise ea, îndoindu-şi trupul plin.

Pantelei Prokofievici deschise braţele larg, cu adânci plecăciuni.

— Poftiţi, rogu-vă, dragii mei! Treceţi înainte!

Porunci să fie deshămaţi caii şi păşi în întâmpinarea lui Miron Grigorievici. Cuscrul îşi scutura colbul de pe nădragi şi-i tipărea cu palma. Îşi strânseră mâinile şi se îndreptară spre cerdac. Grişaka, unchiaşul, buimăcit de această goană a cărei obişnuinţă o pierduse, se împleticea mai în urmă.

— Poftim, cuscre dragă! Treci matale înainte! îl îmbia Ilinişna.

— Bine, bine! Mulţumim! Intru acuşi…

— De când vă tot aşteptăm! Poftiţi în casă! Aduc eu o măturică să-ţi scuturi mundirul, cuscre! E atâta colbărie azi că nici nu mai poţi răsufla.

— Drept spui! Grozavă secetă… D-aia nici nu mai răzbeşti de colb. Nu te osteni, cumătră, vin numaidecât…

Moş Grişaka, tot făcând temenele în faţa cuscrei, prea grijulii, se trăgea spre şopron şi se mistui după o vânturătoare.

— Lasă moşneagul în pace, năuco! se răsti Pantelei Prokofievici, întâlnind-o pe Ilinişna lângă cerdac. Bietul om, ca un bătrân ce este, s-a dus şi el pentru trebuinţele lui, iar tu… Of, doamne, că proastă mai eşti!…

— De unde puteam să ştiu? se dezvinovăţi Ilinişna, ruşinată.

— Trebuia să-ţi dai seama! Hai, nu mai chirăi. Du-te şi ai grijă de cuscră.

Un zvon de glasuri venea de la mesele întinse, unde oaspeţii erau ameţiţi de băutură. Cuscrii fură aşezaţi în odaia mare, la loc de cinste. Nu după mult, se întoarseră şi mirii de la biserică. Pantelei Prokofievici turnă votcă în pahare dintr-o sticlă mare cât o damigeană şi vorbi, cu ochii înlăcrimaţi:

— Hei, scumpii mei, să bem în sănătatea copiilor noştri. Să aibă parte numai de bine, ca şi noi… şi să-şi ducă traiul în sănătate şi fericire.

Îi umplură şi lui moş Grişaka un pahar pântecos cu votcă, din care jumătate l-a turnat în gură, prin tufişul bărbii lui cărunte şi verzui, iar cealaltă jumătate o vărsă pe gulerul ţeapăn al mundirului. Au băut, ciocnind paharele. Se îndopa fiecare după plac, într-o larmă de bâlci. Aşezat într-un colţ al mesei, o rudă depărtată a Korşunovilor, bătrânul Nikifor Koloveidin, care pe vremuri slujise în Regimentul de gardă „Atamanski”, ridică mâna cu degetele răşchirate şi răcni:

— Amar9!

— Ama-a-ar! încuviinţară nuntaşii în cor.

— Hei, amar! răspunse ca un ecou bucătăria ticsită de lume.

Încruntat, Grigori sărută buzele fără gust ale soţiei şi plimbă în toate părţile o privire de fiară încolţită.

Chipuri îmbujorate, ochi pâcloşi de băutură, priviri şi zâmbete neruşinate. Gurile mestecând de zor, lăsau să curgă stupitul pe feţele de masă brodate. Cheful era în toi.

Nikifor Koloveidin căsca gura ştirbă, cât era de mare, şi mereu ridica mâna, zbierând:

— Amar!

Trei colţuri de aur străluceau pe mâneca uniformei albastre, semn că slujise-n oştire ca reangajat.

— Ama-a-ar!

Grigori privea cu ură gura ştirbă a lui Koloveidin. Când moşneagul striga „amar”, prin scocul dinţilor lipsă se zvârcolea o limbă umedă şi învineţită, ca o ţeavă de gumă.

— Sărutaţi-vă, neghiobilor! şuiera Petro, netezindu-şi firele mustăţii botezate în votcă.

În bucătărie, Daria, îmbujorată de băutură, începu un cântec. Îl prinseră şi alte voci, iar cântecul trecu în odaia mare:

Uite râul uite puntea, Treci încoace, ţucu-ţi fruntea…

Glasurile se amestecau; vocea lui Hristonea tuna, înălţându-se deasupra tuturor şi făcând să tremure geamurile:

Când o să ne chemi la voi, Vom da cepul la butoi…

Din odaia de dormit, străbăteau alte glasuri, subţiri, ale femeilor:

Mi-am pierdut, oh, mi-am pierdut, Glasul că mi l-am pierdut!… la care se adăugă o voce de bărbat, bătrână şi dogită, ca din butoi:

Mi-am pierdut, oh, mi-am pierdut, Glasul că mi l-am pierdut!

Când haihui prin lumea mare Ciuguleam mure amare…

— Să ne veselim, fraţilor!

— Ia gustă din berbecul ăsta!

— Ia-ţi laba! Se uită bărbatu-meu la noi!

— Ama-a-ar!

— Halal vornicel! Numai priveşte cum ţi-o ia la rost pe cuscră…

— Nu-u, nu ne îndopa cu berbec! Am poftă de cegă, şi cegă am să mănânc. Ehe, da grasă mai e!

— Cumetre Proşka! Hai să ciocnim!

— Oh, ce votcă! Ce votcă, măi tată! Curge ca jăraticul prin vine…

— Semion Gordeevici!

— Ai?

— Semion Gordeevici!

— Du-te naibii!…

Podeaua din bucătărie prinse a se clătina şi a se încovoia sub tropăitul tocurilor de la cizme, un pahar lunecă jos, dar zăngănitul se pierdu în larma cumplită. Grigori se uita peste capetele mesenilor; în bucătărie, femeile jucau roată, chiuind cu glasuri piţigăiate şi bâţâind bucile grase; niciuna nu era slabă, fiecare turnase măcar câte cinci, ori şapte fuste pe dânsa. În joc dădeau din mâini, fluturând batistele cu horbotă.

Armonistul începu o căzăcească, cu învăluiri de bas:

— Faceţi loc! Faceţi loc!

— Mai strângeţi-vă oleacă, oaspeţi dragi! îi ruga Petro, împingând burţile muierilor încinse la joc.

Grigori se învioră şi făcu Nataliei un semn cu ochiul:

— Petro are să-i tragă acuşi o căzăcească pe cinste.

— Cu cine?

— Nu vezi? Cu maică-ta!

Lukinişna puse palmele pe şolduri, ţinând cu mâna stângă o batistă.

— Hai, porneşte! Zi-i o dată cu mine!

Petro se apropie de ea cu paşi mărunţi, făcu o săritură de toată frumuseţea şi se răsuci la loc. Lukinişna ridică fusta un pic, parcă voind să treacă o băltoacă, bătu ritmic cu vârful piciorului şi se avântă, păşind bărbăteşte, în aplauzele tuturor.

Pe clapele de bas, armonica risipi un tremur mărunt; şi tremurul îl smuci pe Petro din loc; chiui, sări, se lăsă pe vine, lovi cu palmele peste cizme, muşcându-şi mustaţa. Picioarele lui se vânzoleau, un smoc de păr sălta pe fruntea asudată.

Grigori nu vedea nimic, din pricina privitorilor înghesuiţi. Auzea numai bătaia călcâielor şi a potcoavelor de fier, duduitul duşumelei, îndemnurile musafirilor chercheliţi.

La sfârşit, jucă şi Miron Grigorievici cu Ilinişna, stăpânit şi grav, aşa cum era în toate împrejurările.

Pantelei Prokofievici stătea pe un scăunel, bâţâind din piciorul şchiop şi plescăind din limbă. Cercelul şi buzele îi jucau pline de neastâmpăr, măcar că nu-l ajutau picioarele.

Apoi, pe lângă cei care dănţuiau în lege, mai intrară în joc şi cei care abia izbuteau să-şi îndoaie genunchii.

Tuturora li se striga:

— Nu te lăsa!

— Zi-i mai iute! Zi-i!

— Are piciorul sprinten, dar nu-l lasă bucile!

— Dă-i, dă-i!

— Ai noştri i-au lăsat de căruţă!…

— Dă-mi niţică fiertură de vişini, că…

— Te-ai muiat, blegule! Zi-i, că dau cu sticla-n tine!

Moş Grişaka, cam cherchelit şi el, cuprinse umerii laţi ai vecinului de pe laviţă şi-i bâzâi ca un ţânţar la ureche:

— Ce leat eşti?

Vecinul, un bărbat scund de statură, dar vânjos ca un stejar bătrân, răspunse cu o voce de bas, împingându-l cu mâna

— Născut în treizeci şi nouă, fiule!

— Cum ai spus?… Hai?…

Moş Grişaka ţinea mâna pâlnie la ureche.

— Am spus: în treizeci şi nouă!…

— Şi cum îţi zice? Cum te cheamă?

— Maxim Bogatâriov, vagmistru în Regimentul lui Baklanov! Îs de felul meu… din satul Krasnâi Iar.

— Eşti neam cu Melehov?

— Cum?

— Eşti neam cu dânşii?

— Da. Sunt neam cu bunicul lor.

— Cum ai spus? Din Regimentul lui Baklanov?

Bătrânul se uită la moş Grişaka cu ochii stinşi, molfăind fără spor o îmbucătură în gura ştirbă, şi dădu din cap.

— Care va să zică, ai făcut campania din Caucaz?

— Cu răposatul Baklanov, Dumnezeu să-l odihnească! Cu el am cucerit Caucazul. În regimentul nostru erau numai cazaci aleşi pe sprânceană, înalţi cât cei din garda imperială… Puteau fi ei şi niţel mai aduşi de spate, dar trebuiau să aibă braţe lungi şi umeri laţi; un cazac din cei de azi ar fi încăput, numai bine, lungit între umerii lor. Iată, fiule, ce oameni erau pe atunci. Escelenţa-sa răposatul ghinărar m-a croit o dată cu biciuşca, în aulul Celendji…

— Şi eu am făcut campania împotriva turcilor. Auzi? Am fost, da! spuse moş Grişaka, sumeţindu-şi pieptul costeliv, pe care sunară decoraţiile sale.

— Cucerim noi aulul în zori, iar la amiază ne şi pomenim cu goarna, sunând alarma…

— Am avut şi noi prilejul să-l slujim pe măria-sa pravoslavnicul ţar! În bătălia de lângă Roşici. Regimentul 12 de cazaci de la Don s-a luptat cu ienicerii lor…

— Care va să zică, gornistul sună alarma, continuă veteranul lui Baklanov, fără să-l asculte pe moş Grişaka.

— Ienicerii lor îs un soi de gardă împărătească de-a noastră. Cum îţi spun! Aşa-i!

Moş Grişaka se înfierbântă şi dă din mâini cu îndârjire:

— Îşi slujesc adicătelea ţarul lor şi poartă pe cap nişte ştergare albe. Auzi? Nişte ştergare de pânză albă…

— Îi zic atunci unui leat: „Să ştii, Timoşa, că avem să ne retragem din aul. Ia covorul din perete, să-l legăm de ciochină.”

— Am primit două cruci „Sfântul Gheorghe”! M-au decorat pentru vitejie în luptă! Am luat plean un maior turc!

Moş Grişaka lăcrimează şi loveşte cu pumnul mic şi uscat în spatele oşteanului lui Baklanov, larg, ca de urs, şi care răsună; celălalt înmoaie o bucată de găină în compotul de vişine, în loc s-o tăvălească în sucul de hrean, privind cu un ochi lipsit de viaţă la faţa de masă, pătată cu zeamă de tăiţei, şi mormăie cu gura ştirbă:

— Vezi, taică, până unde ne-a împins necuratul? Ochii morţi ai veteranului privesc îndărătnic la cutele albe de pe masă, parcă n-ar vedea o pânză pătată de votcă şi de tăiţei, ci ar privi culmile strălucind de zăpadă, orbitoare, ale Caucazului. Până atunci, nu luasem în viaţa mea un lucru care nu era al meu. Se întâmpla să cucerim un aul cerchez, cu tot avutul rămas prin case, dar nici nu mă uitam la boarfele lor. Bunul altuia e sfânt!… Şi totuşi, necuratul te-mpinge să pofteşti la lucrul acela, al altuia. Nu-mi puteam lua ochii de la un covor cu ciucuri… Stăteam şi-mi ziceam bună pătură pentru cal!

— Şi noi am văzut multe; şi noi am umblat prin ţări străine!

Moş Grişaka încearcă să se uite în ochii vecinului, dar găvanele nu se mai văd în desişul stufos şi cărunt al bărbii şi al sprâncenelor crescute ca nişte buruieni sălbatice în jurul unei râpe; privirile lui Grişaka se dovedesc neputincioase să străbată această pădure de nepătruns a părului.

Atunci se chiteşte cu viclenie să deştepte luarea aminte a vecinului asupra părţii celei mai zguduitoare din povestirea sa şi, fără nici o pregătire, trece de-a dreptul la peripeţiile acestea:

— Şi numai ce dă comanda esaulul Tersinţev: „În coloane de plutoane, galop – marş!…

Bătrânul oştean al lui Baklanov îşi îndreaptă capul, ca un cal cazon la auzul goarnei, izbeşte cu pumnul noduros în masă şi mormăie:

— Lăncile în cumpănire! Sabia afară! Regiment Baklanov!

Deodată, vocea lui prinde putere, ochii stinşi se aprind şi revarsă flacăra de odinioară, înăbuşită sub cenuşa anilor.

— Vitejii lui Baklanov! urlă el, deschizând larg gura ştirbă, cu gingiile galbene: La atac – marş!…

Şi se uită la moş Grişaka, cu o privire tinerească şi plină de-nţeles; şi nu-şi mai şterge cu mâneca hainei lacrimile care i se preling şi-l gâdilă în barbă.

Moş Grişaka se însufleţeşte şi el.

— Dă care va să zică comanda şi flutură sabia! Am pornit în galop; ienicerii se aşezară uite-aşa – degetul lui zugrăveşte pe faţa de masă un patrulater cu laturile inegale – şi trăgeau în noi. I-am atacat de două ori, şi de două ori am fost daţi peste cap. Deodată, apare din flanc, dintr-o pădurice, călărimea lor. Comandantul sotniei noastre dă comanda. Am întors aripa dreaptă, ne-am strâns rândurile şi – pe ei! I-am izbit. I-am strivit! Unde găseşti pe lume călărime care să poată ţine piept cazacilor?… Aia-i, omule! Apoi se reped spre pădure, urlând. Văd un ofiţer turc cum goneşte în faţa mea, călare pe un murg: om voinic, cu o mustaţă neagră, lăsată-n jos. Se tot întorcea către mine şi tot dădea să scoată revolverul. Tocul era prins de şa. Trage-n mine, da' nu mă nimereşte… Dau pinteni calului şi-l ajung. Vroiam să-l despic cu sabia, însă m-am răzgândit: om e şi el!… Îl apuc strâns cu mâna dreaptă; el sare din şa în zborul calului. M-a muşcat de mână, dar tot l-am prins…

Moş Grişaka aruncă o privire triumfătoare vecinului; însă acesta adormise în toiul petrecerii, cu capul său mare şi colţuros proptit în piept, sforăind uşurel.