Capitolul III.

Dintr-o mică tribună, Anca urmăreşte, cu emoţie, partida de tenis, în care Doru este unul dintre jucători. Este o miză importantă: cine câştigă acest meci se califică în finala pe Bucureşti.

Reuşise s-o convingă şi pe verişoara ei, pe Mihaela, să vină. Acum, aceasta, mai puţin prinsă de jocul de pe teren, o priveşte cu coada ochiului pe Anca.

Doru execută, în acest timp, o lovitură spectaculoasă, care stârneşte entuziasmul publicului. Anca se ridică şi bate din palme.

— E grozav, nu-i aşa? o întreabă ea pe Mihaela, aşezându-se.

— Nu mă pricep, da-mi place! răspunde studenta, amuzată.

Jocul se reia. Publicul priveşte cu încordare desfăşurarea ultimelor momente ale partidei. Doru câştigă, în urma unor lovituri la fel de spectaculoase, întinde, peste fileu, mâna adversarului şi se-ndreaptă, bucuros, spre Anca şi spre Mihaela.

— Eşti mare, Dorule! Te felicit! îi spune Mihaela, în timp ce Anca îl sărută. Din cauza ta am pierdut seminarul la criminalistică. Da' nu-i nimic! Succes mai departe! La amândoi! adaugă Mihaela, cu o anume semnificaţie. V-am pupat şi m-am dus… Într-adevăr, îi sărută în fugă şi pleacă.

— Stai! Stai! Unde pleci? Şi cu îngheţata ce facem? Am promis că fac cinste, dacă o să câştig! Mă ţin de cuvânt!

— Altă dată! răspunde Mihaela, făcându-le cu mâna. Mănâncă Anca şi porţia mea. Dar vezi, ai grijă să n-o doară gâtul!. Râde, în timp ce se îndepărtează de ei şi de teren, pornind-o în fugă pe-o alee din apropiere.

— Drăguţă – verişoara asta a ta! remarcă Doru.

— Bineînţeles! e de acord Anca. Toate fetele din familiile noastre sunt frumoase!

— Iar tu eşti cea mai… dintre ele! spune băiatul, apropiind-o de pieptul lui şi sărutându-i părul ca razele de soare…

La ora aceasta, Cişmigiul începe să respire din ce în ce mai liniştit. Forfota de pe alei a obosit parcă dintr-o dată, iar băncile, scaunele, acum în întregime aproape goale, rămân străjeri muţi în apărarea zonelor de verdeaţă şi flori.

0 boare de vânt şopteşte – nu se ştie ce – printre ramuri şi câte-o frunză mai naivă se încredinţează în mâinile ei, rupându-şi firul vieţii şi pornind-o în zbor…

Lângă debarcader, Doru întinde o mână Ancăi, ajutând-o să păşească în barcă. Anca e temătoare, barca se balansează şi amândoi sunt cât pe ce să se răstoarne. Băiatul potoleşte însă repede clătinarea. Apucă apoi lopeţile şi începe să vâslească, privind-o, în acest timp, cu tandreţe pe fată… Amurgul pune culori calde pe lac…

— Ce frumos vâsleşti tu! Când mă-nveţi şi pe mine? spune Anca.

— Păi, când să te-nvăţ, că tu tot timpul eşti cu toceala?!

— Repetitio mater studiorum est!”…

— Of, ce filosofie! Parc-ai fi fata lui Socrate!

— Dar ce ai tu cu el? întreabă, amuzată, Anca. Nu încapi în filosofia lui?

— Cred că nu prea mă are la inimă! Dacă-i plăcea tenisul, era altceva. Aveam dialog!

— Şi dialogul numai pe probleme de tenis se poate?

— Ştii, Anca, în viaţă nu poţi să alergi pe mai multe culoare deodată. Şi culoarul meu e tenisul!. Uite, când simţi racheta aici, în mână (îşi arată mâna, ca şi când ar purta în acele momente racheta), şi când ştii că, dintr-o simplă zvâcnire, din articulaţie, faci un voleu care ridică sala-n picioare…, află că atunci ai sentimentul că eşti şi tu un Socrate!.

Anca îl priveşte cu admiraţie… „Cine ştie, s-ar putea să nu mă fi înşelat…, îşi spune ea, în gând. Oricum, când crezi în ceva şi când te baţi cu tot ceea ce ai tu mai bun ca acel ceva să devină viaţa ta – stea menită să-ţi lumineze paşii devenirii, cu arcuri la tălpi – înseamnă că inspiri aer dintr-o sursă cu sorţi de izbândă, că orizontul, oricât de departe, îţi va ajunge, mai devreme sau mai târziu, sub degete!”…

Barca celor doi se loveşte de a altor tineri, trezindu-i din acel moment de visare şi de meditaţie:

— Noroc că obstacolul ce ne-a ieşit în cale m-a coborât de pe soclu, altfel riscam să devin, de pe-acum, nemuritor! zice Doru, în vreme ce îndepărtează barca de locul ciocnirii…

— Da, e bun câte un asemenea noroc, care ne trage, la timp, de mânecă, împiedicându-ne să devenim prea mari, în vremea necoacerii…, răspunde fata, cu gândul şi cu ochii dincolo de chipul ce-l avea în faţă…

De fapt, în preajma Ancăi, Doru se afla într-o permanentă stare de alertă. O iubea nespus de mult şi era, în acelaşi timp, mândru că Anca ţine la el. Dar înţelegea bine că fata e mult mai profundă, că avea o cultură incomparabil mai solidă, mai bine aşezată… „Cu Socrate toată ziua alături, ziua şi noaptea, nici nu se putea altcum!” – trăsese el, cândva, o concluzie. Pe care însă, repede, o amendase: „Nu, nu, e nedrept să gândesc aşa… Sigur, Socrate îşi are rolul său… Este de ajuns să-l vezi şi el să se uite la tine, ca să simţi că parcă te-ai golit de suflet, că ţi l-a luat în stăpânire… şi că poate să facă ce vrea cu tine…” El, Doru, „marele Doru”, aproape neînvinsul de pe terenul de tenis, avea emoţii chiar şi atunci când doar se întâlnea cu Socrate. Intra în această învolburare a lui şi efectul faptului că intuia, la profesor, o reacţie negativă faţă de el, care-l întrista mult. Şi-ar fi dorit ca Socrate să-l privească altfel – sigur, cu simpatie – sau, cel puţin, să fi stat de vorbă deschis, „ca-ntre bărbaţi”, şi să-i fi spus: „Ascultă, băiete, nu-mi placi şi gata! Nu te priveşte din ce motive, dar asta e, nu-mi placi! Aşa că, fa bine şi las-o pe Anca în pace!” „Şi dacă mi-ar fi spus aşa ceva? se pomeni băiatul întrebându-se. Aş fi lăsat-o, oare…, pe Anca?” „în nici un caz!” veni răspunsul lui categoric. „Păi, vezi?”… „Da, dar atunci am fi ştiut clar pe ce poziţii ne aflăm!” „Şi?”… „Şi poate că ne-am fi căutat alte mijloace de luptă!”… „Care „ne-am”?” „Eu, adică!”… „Hm!” zâmbi un gând al lui Doru, un gând năstruşnic care, de cele mai multe ori, îi dădea peste cap orice hotărâre, oricât de bine ticluită şi aşezată ar fi fost… Gândul acela… sau sentimentul acela, ori starea aceea, o anume stare – băiatul nu se străduise niciodată s-o califice precis, s-o aşeze în „cutiuţa” ei… după cerinţele încadrării ştiinţifice – odată se învârtejea prin el, din te miri ce, desprinzând un anume resort – mereu acelaşi – care-l determina pe el, Doru, să iasă în afară, în general, altfel decât şi-ar fi dorit, „altfel” acesta însemnând, de obicei, într-un chip brutal, sau cel puţin lipsit de menajamente, fără politeţe… Regreta, sigur, de fiecare dată, dar nici că făcea vreun gest, ceva, care să repare, cât de cât, ceea ce stricase…

În realitate, Doru era un timid – şi el ştia acest lucru foarte bine…

Se născuse cu un anume handicap… La un an după un frate al lui, trebuia să vină el… Sosise termenul… Mama, internată în spital, îl aştepta. Dar, nu se ştie precis din ce motive, el, Doru – cum aveau să-l numească – parcă se răzgândise, nu voia să părăsească fiinţa mamei… Şi-atunci… l-au forţat… Şi, forţându-l…

Abia pe la un an, când începuse să meargă „în picioare”, părinţii au observat că mâna lui dreaptă e puţin mai scurtă decât cealaltă şi că el, în general, se fereşte s-o folosească, în tot ceea ce făcea, se baza, cu deosebire, pe mâna stângă, pe cea dreaptă o ţinea pe lângă corp, aproape nemişcată.

„Te doare?” îl întrebau părinţii, forţându-l s-o mişte, s-o ducă la spate, s-o pună pe cap… El nu prea ştia ce să răspundă – nici mai târziu, după câţiva ani, când ajunsese să vorbească bine – încerca să execute mişcările ce i se solicitau, dar arareori reuşea. Era, undeva, ceva blocat şi copilul simţea că nu neapărat în regiunea mâinii, în ceea ce ţinea de ea. De aceea, de la o vreme, începuse să-l supere orice fel de îndemn care, indiferent de scopul urmărit, se concretiza, cel mai adesea, în porunca: „Dorule, cu dreapta! Cu dreapta, Dorule!” Acţionează, deci, cu dreapta!. Părinţii şi doctorii, pe la care a fost purtat, îi doreau, fără îndoială, binele… Dar pe el, lucrul acesta ajunsese, pe la vreo patru-cinci ani, când mergea de-acum la grădiniţă, să-l supere teribil.

Odată, în preajma unui An Nou – era atunci în clasa a treia – tatăl său, strungar la o mare uzină, le adusese, printre alte daruri, nişte popice şi două bile, cu care să le doboare…

Era într-o seară, o sâmbătă sau o duminică seara. Veniseră pe la ei nişte rude. Discutau, beau, mâncau în sufragerie. El, Doru, şi cu fratele său, Alexandru, se jucau, fie în camera lor, fie în holul apartamentului (aveau un hol mare, cât o cameră).

La un moment dat, Alexandru a instalat popicele în hol şi-a început să le doboare. De câteva ori a mai greşit…, apoi a căpătat îndemânare şi fiecare bilă trimisă dărâma totul…

Părinţii şi musafirii l-au observat, prin uşa deschisă a sufrageriei. Văzându-i performanţele, îl lăudau, care mai de care.

— Dorule, nu încerci şi tu? s-a auzit glasul strungarului.

De această solicitare se temea şi Doru. Stătuse cât stătuse şi privise la joaca fratelui său, care se uită spre el cu o anume superioritate, şi-apoi se retrăsese în camera lor, a copiilor, unde instala acum liniile unui trenuleţ electric.

— Nu, pe mine nu mă interesează popicele! a răspuns copilul.

— Minte! Se teme! a intervenit Alexandru. Cu ciunga lui n-o să nimerească niciodată!

Tatăl s-a apropiat de băiatul lui cel mare; acesta, văzându-l întunecat la faţă, a îngheţat.

— Repetă ce-ai spus! i-a ordonat el.

— Da, cu ciunga lui n-o să nimerească niciodată! a reluat Alexandru, cu o voce rea şi cu dispreţ pe faţă… Ce te miri, toţi copiii din bloc şi de la şcoală îi zic ciungu'!.

Tatăl i-a trăsnit o palmă, de i-a înflăcărat obrazul…

— Cu „ciunga” aceea am auzit că te apără el de toţi copiii, care te bat, ca pe un nătărău ce eşti! Piei de-aici, să nu te mai văd!

Alexandru, fără să plângă, s-a retras într-o altă cameră din cele patru, câte avea apartamentul.

Doru a închis uşa. Ascultând ceea ce spusese fratele său, a simţit cum i se urcă, parcă din stomac, un nod în gât, după care lacrimile au început să i se prelingă pe obraji… Într-adevăr, de câte ori Alexandru se lua la harţă cu copiii şi se afla în încurcătură, încercând să scape cu fuga – fiindcă era fricos – el, Doru, intervenea întotdeauna şi se bătea cu adversarii fratelui său „pe viaţă şi pe moarte!” Sigur că încasa şi el pumni destui, dar lovea cu disperare – aşa că aproape toţi copiii de vârsta lor şi chiar unii mai mari puţin începuseră să-i ştie de frică. În asemenea împrejurări, Doru îşi folosea mâna dreaptă din plin, uitând parcă s-o mai menajeze. Acum era de-ajuns să apară la vreo încăierare, că ceilalţi se şi potoleau… În schimb, Alexandru, care avea şi o fire duşmănoasă, făcea pe grozavul cu el, cu Doru, faţă de care îşi încerca deseori pumnii, Iovindu-1, fără cruţare, la cea mai mică neînţelegere ce se ivea între ei. Atunci, băiatul cel mic nu răspundea niciodată cu violenţă. Pe drept sau pe nedrept, se lăsa bătut. Auzind însă vorbele de adineaori, s-a jurat, în gând, că n-o să-l mai apere niciodată. „Şi să mai îndrăznească să mai dea în mine! murmură el. O să vadă ce-o să păţească! Ce dacă e mai mare?”…

A ieşit apoi în hol, a luat jocul cu popice şi l-a dus în cameră. A încuiat uşa. A instalat formele acelea de lemn şi s-a pregătit să trimită o bilă spre ele. Îi venea mult mai uşor să-şi folosească mâna stângă. Chiar a încercat astfel o primă lovitură. Rezultatul a fost destul de bun: mai mult de jumătate din popice au fost dărâmate. Problema era însă… în „ciunga”…, cu ea trebuia să acţioneze…

Făcu o încercare… Efect – zero! Mai întâi că nici n-avea aceeaşi forţă în ea ca în stânga. Apoi, constată că nu putea s-o ţină în aşa fel încât palma întreagă să fie spre faţă, adică spre direcţia popicelor. De aceea, bila aruncată se dusese în cu totul altă parte decât spre locul ales de copil.

Încercă să-şi îndrepte mâna. Atunci observă, încă o dată, ca în timpul exerciţiilor de gimnastică medicală pe care, zilnic, trebuia să le execute, că un muşchi, ce pornea de la umăr, nu-l ascultă. (Văzuse el că, de mai multe ori, doctorii care-l controlaseră se opreau în zona aceea şi-i cercetau mâna, dar nu băgase lucrul acesta în seamă…) Scrâşni din dinţi, luă, din nou, bila şi făcu un efort să-şi rotească mâna, cât mai mult, spre faţă. O durere puternică îi săgetă braţul, închise, pentru o clipă, ochii. Apoi, cu palma orientată spre popice, dădu, încet, drumul bilei. Aceasta îşi urmă traiectoria imprimată, ajungând drept în mijlocul cuibului lor şi retezându-le, parcă, la toate, picioarele… Băieţelului îi veni să strige de bucurie. Dar nu scoase nici cel mai mic sunet. Se temea să nu fie doar o întâmplare. Repetă, de zece-cincisprezece ori, mişcarea făcută. La început mai greşi, dar, de la o vreme, simţi că mâna e în stare să-l asculte, că poate deci să execute bine lovitura. Atunci izbucni în râs şi, trântindu-se pe canapea, îşi strânse genunchii lângă piept şi, aşa, ca un ghem, se rostogoli într-o parte şi alta, minute în şir…

— Alexandre – spuse Doru, deschizând uşa camerei în care fratele său meşterea ceva cu nişte sârme – vrei să facem un concurs? (Scosese, între timp, popicele în hol şi le aşezase în poziţia de joc, fără să fie observat de nimeni.)

— Ce fel de concurs? întrebă fratele mai mare, încă bosumflat.

— Cu popicele! răspunse Doru: cine doboară mai multe, dintr-o singură lovitură, câştigă!. Poţi să-ţi foloseşti oricare mână vrei, iar eu am să lovesc cu… ciunga!

— Săracul de tine, vrei să te faci de râs neapărat!

— După ce m-ai făcut tu, nu mai are nici o importanţă!.

— Doamne – îşi spuse mama care, trecând de la bucătărie spre camera cu musafiri, auzise schimbul de replici – copiii ăştia vorbesc ca nişte oameni mari…

— Ei, te prinzi sau nu? mai întrebă Doru.

— Bineînţeles! răspunse Alexandru.

— Vreau însă cu martori!

— Cu atât mai bine!

„Martorii” – părinţii şi rudele – erau prezenţi cu toţii.

Alexandru, cu zâmbetul lui dispreţuitor pe faţă, se pregătea să lovească. Bila a pornit, izbind în plin. Două popice, nu se ştie cum, au rămas totuşi în picioare. Băiatul şi-a muşcat buza de jos, aproape să-i ţâşnească sângele.

— Poftim, să vedem ce scofală faci! s-a auzit, după câteva clipe, glasul lui, în timp ce împingea bila cu piciorul, spre Doru. Acesta ridică, cu stânga, gogoloiul acela de metal, cântărindu-i parcă greutatea. II trecu apoi în mâna dreaptă…

Toţi ochii îl priveau ţintă. Obrajii lui Doru schimbaseră, pe loc, culoarea de jar cu aceea a frunzelor în prag de toamnă.

Mâna dreaptă se răsuci încet şi băiatul simţi că parcă a întors un arc în porţiunea aceea de muşchi încordaţi. Durerea străbătu locul respectiv ca un fir de foc, dar braţul nu tremură. Spre mirarea tuturor, pe buzele copilului se născu un zâmbet timid…

Străbătând o traiectorie foarte precisă, bila trimisă de Doru s-a repezit peste cuibul popicelor, hotărâtă să-l facă ţăndări. Şi l-a făcut; într-o secundă, toată „zidirea” era la pământ!.

Din primăvara acelui an, Doru a început să se învârtă în jurul unui vecin de apartament care, în fiecare după-amiază, mergea undeva, pe un teren, să joace tenis. Nenea Vlad – „arhitectul”, cum îl numeau oamenii (pentru că, într-adevăr, era arhitect) – i-a pus şi lui racheta în mână. () vreme a jucat cu el, apoi, încurajat de acesta, a devenit membru al unui club sportiv. Progresele erau evidente, de la lună la lună, iar mâna lui dreaptă, după asemenea exerciţii şi eforturi, a devenit, nu peste mult timp, normală.

Ruptura sufletească faţă de Alexandru, pornită atunci, s-a adâncit însă. Când a trebuit să intre la liceu, şi-a ales altul decât cel în care învăţa fratele său. Şi de părinţi s-a îndepărtat întrucâtva, când a înţeles că aceştia nu privesc cu ochi prea buni preocuparea sa pentru tenis.

„Sportul e bun aşa, pentru mână, de exemplu, spuneau ei, dar nu e o treabă serioasă. Uite, Alexandru o să intre la Electronică… Tu de ce nu vrei să faci o meserie serioasă?!” îl întrebau. Nici premiile şi nici medaliile câştigate nu-i clintiseră din convingerea lor „că-şi pierde timpul”. „Bine, dar am să urmez AEFS-ul, o să ajung profesor!” le răspundea el.

„Profesor de sport! Mare scofală!” „Dar voi ce „mare scofală” sunteţi? îi venea lui Doru să-i întrebe: unul lucrează la strung, celălalt (cealaltă, de fapt), la războiul de ţesut!”

Nu-i întreba însă, ştiind că i-ar jigni. Îşi iubeau meseriile, erau oameni serioşi, lucrau cu suflet… şi cu mare pricepere, din câte aflase… După capul lor, doreau ca ei, copiii, să fie mai bine, să urce pe o altă treaptă. Lucru firesc! Foarte bine! Nebinele începea, după părerea lui Doru, de la discriminări: adică – de ce electronica era mai mult decât tenisul? Tot astfel – extindea el judecata, orânduită pe asemenea coordonate – de ce filosofia, ori medicina? De ce? Şi, pentru că nu înţelegea, nu putea şi nici nu voia să înţeleagă, atunci se revolta.

La drept vorbind, nu dorea să se revolte – pentru că, de mult, înţelesese că nu merită, adică n-are, domnule, de ce… „Păi, bine, când eu?. Şi-atâta lume cască ochii la mine, şi mă aclamă, şi… De ce să socotesc că ei, d-alde Alexandru, Socrate sau chiar Anca… sunt mai… De ce?” Uite, şi de-aia, în diverse împrejurări, se dezbumba butonul acela de dinăuntru, şi-atunci, oglinda limpede, la care trudea, uneori, săptămâni şi luni întregi (adică: „să fii aşa, şi aşa, pentru că aşa se cuvine şi pentru că, la urma urmei, aşa simţi, aşa eşti…”) se făcea ţăndări! Era ca o explozie şi el nu mai vedea dâra aceea de lumină bună. Şi, nemaivăzând-o, parcă ce – gropile atâta aşteaptă: să calci în ele!

Anca râde cu poftă, în timp ce dansează cu Doru. Probabil că băiatul i-a relatat o întâmplare cu haz, de la şcoală, fiindcă fata întreabă, cu răsuflarea tăiată:

— Şi Isoscel ce-a zis?

— S-a făcut „echilaterală”! răspunse Doru…

După plimbarea pe lac, se îndreptaseră spre discotecă, pierzându-se şi ei în mulţimea tinerilor cuprinşi de armoniile muzicii şi ale dansului, de voia bună.

Printre perechi pot fi zăriţi Ioana şi Alexandru, foştii elevi ai lui Socrate, care veniseră, la începutul anului şcolar, la liceu, să-şi salute profesorul…

Dansul se termină. Cineva din orchestră anunţă că începe o nouă melodie, care ocupă primul loc în „topul tinereţii”. Anca şi Doru dansează mai departe. Băiatul are unele mişcări evident căutate – ridică braţele într-un anume fel, se răsuceşte, din când în când, mă rog, „acrobaţii”, cum ar spune Socrate.

— Tu fără „farafastâcuri” nu eşti în elementul tău, aşa-i? îi spune Anca, puţin deranjată.

— Ţin de „farmecul personal” – răspunde băiatul, râzând şi, după câteva clipe, mai face o piruetă, şi încă o piruetă, şi încă una…

Anca, obosită şi, în parte, nemulţumită, îi propune să se oprească. Doru acceptă, luând-o de mână şi, retrăgându-se într-o latură a sălii, puţin mai liniştită, se aşază pe-o bancă.

— Uitasem – spune Doru – mâine după-amiază mergem la box. E o gală – rupere de nori!

— Nu mergem la nici un box! ripostează, cu hotărâre, Anca.

— Mă rog… sensibilităţi de domnişoară… Dar un concert de muzică uşoară aţi putea suporta?

Fata, care are o clipă de ezitare, îi răspunde:

— Dorule, tu suporţi ceva foarte serios? îl întreabă ea, căutându-i privirea.

Băiatul o cercetează nedumerit.

— Te-ai gândit vreodată că-mi caut şi eu un culoar în viaţă?

— Caută, dragă, cine te opreşte?! răspunde el, zeflemitor. Simţea că resortul acela, de dinăuntru, mai greu de controlat, scapă iarăşi din poziţia de echilibru.

— Timpul! Nu-ţi dai seama că trebuie să şi-nvăţăm?

— Aha! Am înţeles! Domnul Socrate doreşte ca fiica domniei sale…

— Tata nu vrea nimic!

— Şi-atunci, cine, mă rog?

— Eu! spune Anca cu fermitate. Şi încă ceva: te rog să renunţi la aerele tale de „tip dur”. Ţi-a intrat în cap că eşti mai interesant dac-o faci pe grozavul!.

— Ascultă, Anca, tu chiar vorbeşti serios? întreabă Doru, supărat de-a binelea.

— Da! se aude glasul ferm al fetei.

— Şi ţi se pare că-ţi stau eu în cale?. Atunci…

— N-ai înţeles nimic! exclamă Anca, enervată. Eşti un superficial!

— Şi tu o tocilară şi o încuiată! Şi cu asta te-am salutat! răspunde băiatul, aproape fără să se gândească, în timp ce se ridică şi-i întoarce spatele, pornind-o spre ieşire.

— Dorule, stai! Ai înţeles anapoda! strigă Anca în urma lui, strecurându-se printre perechile de dansatori.

Ioana, dansând cu Alexandru, o vede pe Anca trecând agitată pe lângă ei.

— Nu e Anca lui Socrate? întreabă ea.

— Ba da! confirmă Alexandru, oprindu-se din dans şi pornind în urma fetei.

Între timp, Doru a ajuns la uşă. Anca vine lângă el şi-l ia de braţ, cu tandreţe.

— Ce mai vrei? întreabă el bosumflat, scuturând mâna cu un gest brutal.

— Am întârziat! Tu ştii cât e ora? spune ea, privindu-şi ceasul de la mână. Trebuie să plecăm imediat. Cred că tata e foc şi pară!

— Dacă e „foc şi pară” – îi răspunde Doru caustic – să cheme pompierii: telefon 981!

Ancăi îi vine să plângă, dar se stăpâneşte, muşcându-şi buzele.

— Alo, băiatu'! zice Alexandru, prinzându-l de guler. (Ajunsese lângă ei şi ascultase replica, grosolană, a acestuia.) Cum îţi permiţi? Poate confunzi! Nu ştii cu cine stai de vorbă! adaugă studentul, arătând spre Anca.

— Ce te bagi, dom'le?

— Ascultă, băieţică, scuze pe loc! E fata profesorului meu! zice Alexandru, în timp ce-l ţine, mai departe, de guler.

— Ia mâna de pe mine! ţipă Doru, smucindu-se în acelaşi timp.

— Alexandre, potoleşte-te! intervine Ioana, încercând să-i despartă.

Anca simte că s-a prăbuşit cerul peste ea. Izbucneşte în plâns. Se rupe, brusc, de lângă ei şi iese în stradă. Văzând-o, Ioana îi părăseşte pe cei doi şi începe să alerge după Anca.

Împingându-l pe Doru cât colo, cu un gest de total dispreţ, Alexandru porneşte imediat în urma celor două fete…

Ioana face semn unui şofer de „taxi”, care opreşte în dreptul ei şi al Ancăi. Venind în fugă, Alexandru se urcă şi el în maşină, aşezându-se pe fotoliul din dreapta şoferului. Pe bancheta din spate, Anca plânge în hohote, ascunzându-şi faţa în palme.

— Ei, hai acum, Anca! Potoleşte-te! Gata! De-ajuns! încearcă Ioana s-o liniştească, luându-i capul, ca unui copil necăjit, şi apropiindu-l de pieptul ei.

— Anca, da' cine-i flăcăul? întreabă Alexandru, cu ironie.

— Te rog, Alexandre! răspunde fata lui Socrate, ştergându-şi lacrimile. Prefer să nu discutăm…

Maşina opreşte în faţa unui bloc. Cele două fete coboară, urmate, la câteva clipe, de Alexandru, care rămăsese puţin în urmă, ca să plătească şoferului…

Anca s-a liniştit.

— Transmite-i profesorului, de la „bătrânii” lui liceeni, o „declaraţie de dragoste” – spune Ioana.

— Iar tu, dac-o să mai fie cazul, contează pe mine! adaugă Alexandru, în glumă, arătându-şi muşchii braţelor.

Anca zâmbeşte, îi sărută şi intră în bloc.

În ziua aceea Socrate sosise mai devreme acasă. Se apucase să scrie un articol pentru o revistă. Nici nu şi-a dat scama când a trecut timpul. Acum se înnoptase. Îngrijorat, îşi priveşte ceasul de la mână. Se ridică apoi şi face câţiva paşi prin cameră. Ajungând, din nou, lângă birou, îşi opreşte ochii pe fotografia mare, înrămată, a soţiei. Priveşte adânc în ochii „cei mai frumoşi de pe lume” şi simte cum în inimă i se face un gol din ce în ce mai mare…

Se aşază, iarăşi, la masa de lucru…

După câteva minute, uşa se întredeschide şi apare capul bătrânei:

— Mihai – spune ea – n-ar fi bine să dai un telefon la părinţii băiatului?

— Buno, ţi-am mai spus: fii liniştită! îi răspunde Socrate, puţin crispat. Nu s-a întâmplat nimic. Anca are capul pe umeri!

Bătrâna închide uşa şi pleacă bombănind spre bucătărie:

— Păi, da! Ce ştie el, cu filosofia lui!

Ajungând în bucătărie, începe să trebăluiască…

— Of, doamne! Dac-ar fi trăit biata maică-sa!. exclamă bătrâna, lăcrimând, ca de fiecare dată când îşi aduce aminte de fata ei, de Ileana… Da' aşa? Ce ştiu bărbaţii?.

Se aude uşa apartamentului deschizându-se. Privirea bunicii se înseninează dintr-o dată. Dă fuga în hol.

Socrate, care a auzit şi el zgomotul uşii deschise, aşteaptă, încordat, în camera sa.

— Nu te duce acuma la el, e ca un arici! îi spune bunica Ancăi. Mai, stai puţin, lasă-l să se potolească singur!

Dar Anca parcă n-ar fi auzit-o pe bătrână. Se apropie de ca şi o sărută pe obraz. Apoi, în faţa oglinzii din hol, îşi aranjează puţin părul, îşi controlează ţinuta şi intră, radioasă, în camera lui Socrate.

— Tată, a fost grozav! exclamă ea. M-am plimbat c barca, am dansat – adaugă, în timp ce se aşază pe spătari de la scaunul profesorului. Îi apropie apoi, puţin, capul d pieptul ei, cu un gest aproape matern, şi începe să-i mângâi părul, cu tandreţe.

Fără să spună o vorbă, Socrate îi arată ceasul…

— Ştiu… am întârziat!. Te rog să mă ierţi!. Dar fost aşa de bine!. În glasul ei însă a tremurat o notă de plâns… Ca să nu se dea de gol, Anca vorbeşte mai departe. M-am întâlnit cu Ioana şi cu Alexandru la discotecă: mi-a zis să te salut!

Profesorul îi întoarce capul şi-o priveşte drept în ochi:

— Tot aşa… orgă de lumini la discotecă? o întreabă el insinuant, înţelegând că fata a plâns.

— De ce? se miră Anca, în prima clipă neînţelegând.

— Ai ochii roşii!. spune el, încercând să zâmbească.. Sau era prea mult fum de ţigară?

Fata nu răspunde… Simte c-o apucă, din nou, plânsul.

— Acum du-te la culcare! o îndeamnă Socrate, ca să evite scena. Noapte bună!

— Noapte bună! răspunde Anca, sărutându-l pe obraz şi ieşind, apoi, din cameră…

Îmbrăcată aşa cum a fost la discotecă, Anca stă pe un fotoliu, privind în gol. Patul, făcut de dimineaţă, aşteaptă stingher şi parcă fără rost.

Bunica deschide încet uşa:

— Da' ce faci, maică, nu mai mănânci? întreabă ea îngrijorată.

— Nu, bunico! Noapte bună!

— Da' n-apucaşi decât să ciuguleşti, îi spune bătrâna privind la farfuriile de pe tavă.

— Am mâncat! Mi-e de-ajuns! Noapte bună!

— Atunci de ce nu te culci? Culcă-te!

— Bine, bine, mă culc! răspunde fata, iritată.

Bătrâna ia tava de pe masă şi se retrage, dând din cap:

— Of, maică, adaugă ea, înainte de a ieşi pe uşă, îmi faci zile fripte…

— Mă culc! Mă culc! aproape că ţipă Anca în urma ei…

Rămasă singură, se aşază, din nou, în fotoliu, pentru ca, după câteva clipe, să se ridice şi să se apropie de răţoiul mucalit, cu şepcuţă roşie pe cap:

— Îmi pare rău, „Cârlionţ”! îi şopteşte ea îndurerată, după i arc începe să se dezbrace.

În camera sa, Socrate se plimbă agitat. Deodată se decide, se apropie de telefon şi formează un număr:

— Alo, Mihaela? întreabă el.

— A, tu eşti, unchiule? se aude în receptor vocea Mihaelei.

— Te-am trezit?

— Dormeam un pic! răspunde fata, cu o nuanţă de răsfăţ în glas.

— Chiar dacă dormeai mai mult, tot te trezeam.

— Dar ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat… că nu te ţii de cuvânt!.

— Unchiule – spune Mihaela, trezită de-a binelea – te-ai înşelat; zău că am stat de vorbă. Dar de data asta, ea are dreptate! L-am cunoscut şi eu… Pe cuvânt că exagerezi!. Şi, dacă-i sportiv, ce e rău în asta?!.

Pe măsură ce-ascultă vorbele nepoatei sale, iritarea lui Socrate sporeşte.

— Am contat pe tine – izbucneşte el – dar văd că sunteţi o apă şi-un pământ! Somn uşor! mai adaugă şi închide, brusc, telefonul…

Face câţiva paşi prin cameră, gânditor, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră; vrea s-o deschidă, dar, în clipii aceea, se aude sunând telefonul.

— Alo! răspunde Socrate.

— Unchiule – se aude, din nou, vocea studentei – de ce crezi că tu trebuie să ai întotdeauna dreptate?!. Că numai voi, părinţii, aţi monopolizat adevărul? încheie ea, punând energic receptorul în furcă.

Socrate, rămas cu telefonul în mână, strigă: alo, alo…, se încruntă apoi puţin, după care figura i se destinde într-un zâmbet uşor.

Formaţia de muzică „Liceenii” repetă acelaşi „marş al bobocilor”. Socrate, în sala de festivităţi, dă îndrumări unei eleve, care tocmai terminase de recitat o poezie:

— Sunt mulţumit! spune el. Ai grijă la strofa a doua, acolo te-mpiedici puţin!.

Fata pleacă, iar profesorul se îndreaptă spre Luminiţa Cernea, care, undeva, în apropiere, notează, meticulos, ceva într-un carneţel. În jurul ei sunt câţiva elevi.

— Deci, copii – se aude vocea ei – rămâne aşa cum ne-am înţeles! Sunteţi liberi… Eu am terminat pentru astăzi – adaugă Luminiţa, adresându-se lui Socrate. Aş vrea să plec… Am o problemă…

— Vă pot reţine câteva clipe?

— Desigur.

În timp ce se îndreaptă spre ieşire, privirea lui Socrate se opreşte asupra lui Buzescu.

— Tu mă aştepţi puţin! îi spune profesorul.

Uşa sălii se deschide şi apare, ca o furtună, Isoscel:

— Popescu şi Ivancea sunt aici? întreabă ea, răstit… Mă scuzaţi, spune apoi, văzându-i pe Luminiţa şi pe Socrate… Am treabă cu ei!

La apariţia lui Isoscel, Buzescu se ascunde repede în spatele unui arlechin. Profesoara lui dirigintă îl observă, dar nu spune nimic. Ionică încremeneşte la baterie…

Între timp, cei doi elevi – Ivancea şi Popescu – se apropie de profesoară.

— Într-un sfert de oră îi aveţi înapoi! precizează Isoscel, plecând cu elevii. După ce trece de orchestră, Ionică punctează plecarea dirigintei cu două răpăituri de tobă… Isoscel se-ntoarce din uşă şi-l admonestează cu degetul. În urma ei, copiii, care au fost martori, izbucnesc în râs…

— Aş vrea să vă rog ceva…, spune Socrate, stânjenit. Nu ştiu cum să încep. Mi-a plăcut ca în viaţă albul să fie alb şi negrul – negru! N-aş vrea să rămâneţi cu impresia că amestec lucrurile. Dar ce să fac dacă s-a potrivit să fiţi diriginta fetiţei mele?!.

— Sper că nu e cazul să vă invit la orele de consultaţii cu părinţii – răspunde Luminiţa, zâmbind. (În acelaşi timp se gândea: „Ca să vezi, Socrate, marele Socrate – despre care auzise lucruri extrem de interesante: „profesor excepţional”,… „pedagog nemaipomenit”,… „om rar”, „OM” – iată-l în încurcătură, când e vorba de ai lui…”)

— Cred că Anca e îndrăgostită! preciză, în sfârşit… Şi nu cu sunt sigur că băiatul merită cu adevărat o investiţie sufletească…, mă rog, atât de mare, de… frumoasă! Sau poate mă înşel eu, în privinţa lui. Totuşi… v-aş ruga…

— Ştiu despre cine este vorba, răspunde Luminiţa. N-am avut încă timp să mă edific… Voi încerca însă…

— Vă mulţumesc!

— Dar este firesc, trebuie să colaborăm, nu?. Mai ales într-o asemenea situaţie… Acum eu plec, adaugă ea, luându-şi poşeta de pe o bancă. La revedere!.

Socrate o însoţeşte câtva timp cu privirea. Apoi îl strigă pe Buzescu. Băiatul se apropie cu o figură spăsită.

— De ce-ai ţinut morţiş să mă superi, Buzescule? De ce n-ai învăţat poezia? Eu am contat pe tine, te-am pus în program… N-am vrut să te fac de râs în faţa colegilor tăi; de azi înainte însă nu mai ai ce căuta la repetiţii. Gata, s-a terminat! La revedere!

Ochii copilului se umezesc. Vrea să plece, dar Socrate, dându-şi seama că se petrece ceva deosebit în sufletul lui, îl reţine:

— Buzescule!

Băiatul se întoarce şi, dintr-o dată, din ochi îi ţâşnesc lacrimi fierbinţi.

Socrate întinde mâna spre capul lui şi-l mângâie cu blândeţe:

— Ce e cu tine, măi băiatule? îl întreabă.

Elevul izbucneşte şi mai tare în plâns şi aproape că fuge spre ieşire.

Socrate rămâne pe gânduri, urmărindu-l până iese din sală.

Apropiindu-se apoi de o fereastră, observă cum Luminiţa se grăbeşte spre ieşirea din curtea liceului… După câteva clipe începe să plouă. Luminiţa îşi desface umbrela şi porneşte grăbită prin ploaie…

Se îndreaptă şi el, preocupat, pe coridor, către cancelarie. In apropierea acesteia, dă cu ochii de Tudor.

— Ţi-am adus – îi spune profesorul. Aşteaptă-mă în cabinet! Uite cheile…

Intrând în cancelarie, Socrate o vede pe Isoscel, care scrie ceva la masă.

— Doamnă profesoară – i se adresează – vă rog să mă scuzaţi…

— Spune, drăguţă! îi răspunde Isoscel, privindu-l pe deasupra ochelarilor.

— Despre Buzescu, elevul dumneavoastră…, ştiţi…

— Şi ce te interesează? se aprinde profesoara.

— Aşa… dacă se petrece, în plan sufletesc, ceva deosebit cu el…

— Ce-ai vrea? îl întrerupe ea, luându-i vorba. Să-ţi spun de bine despre el? Nu ţi-e de-ajuns că vrei să-l faci artist, fără să te intereseze ce note are în catalog? Dumneata ai ştiut – se înfierbântă şi mai tare Isoscel – că i-am interzis să vină la repetiţii?

— Nu, n-am ştiut!

— Vezi, uite aşa se strică elevii!

— N-am impresia că era de datoria mea să cunosc „interdicţiile” dumneavoastră…, îi răspunde tăios Socrate.

Păi, da, că de-aia nu ştim unii de alţii! Nu acţionăm unitar! Nu respectăm regulamentele! Punem mai presus popularitatea noastră decât pregătirea copiilor…

Socrate nu mai poate suporta şi, ca să n-o pună la punct, aşa cum ar fi meritat – mai ales pentru prăpăstiile pe care le spusese cu „popularitatea” şi cu „pregătirea elevilor” ia un catalog din dulap şi se-ndreaptă spre uşă, întorcându-i, de fapt, spatele.

— Iertaţi-mă că intervin – aude el, înainte de a ieşi, glasul Doinei Puşcariu, profesoară de fizică; se afla, la masă, lângă Isoscel şi asistase şi ea la discuţie… II am şi eu elev pe Buzescu; am impresia că într-adevăr e ceva cu băiatul acesta…

— Ce să fie, doamnă, o repede Isoscel, ce să fie? E un leneş şi-atât! I-am spus că, dacă nu se pune cu burta pe carte, o să rămână repetent!.

— Mda! Frumoasă promisiune! notează Doina Puşcariu.

— Frumoasă, nefrumoasă, ea reprezintă adevărul! El nu poate fi eludat!

— Adevărul” care ar trebui să ne intereseze pe noi cred că e altul, doamnă profesoară: acela despre care vorbea Mihai Gavrilescu – adică ce se întâmplă cu acest copil, de ce „e leneş”, cum spuneţi dumneavoastră, de ce e veşnic trist, apatic, aşa cum am constatat şi eu, şi Mihai… Asemenea aspecte nu sunt menţionate ca atare în regulamente, dar ele fac parte din miezul muncii noastre…

— Ştii ce, colega, eu de conferinţe sunt sătulă… Te rog să-ţi vezi de treburile dumitale… Şi să nu vă mai amestecaţi peste elevii clasei mele… Ne-am înţeles?

— Am impresia că dumneavoastră confundaţi uneori cancelaria cu sala de clasă. Mă rog, eu nici acolo nu procedez aşa, dar cu atât mai mult… Şi-apoi, nu-i spuneaţi, adineaori, lui Mihai că „nu ştim unii despre alţii”, că nu „colaborăm”?.

— Da, dar nu aşa!

— Într-adevăr, nu aşa! subliniază, cu altă semnificaţie, bineînţeles, Doina Puşcariu, punând punct discuţiei.

În Cabinetul de filosofie, Tudor îl aştepta. Când a intrat, băiatul s-a ridicat politicos.

— Ţi-am găsit ceva potrivit pentru ceea ce te interesează – îi spune Socrate, îndreptându-se spre birou şi scoţând de acolo o carte. Poftim! – i-o întinde el – dar să nu te prind că-ţi neglijezi lecţiile.

— Nici o grijă, domnule profesor – răspunde băiatul, făcând puţin pe grozavul: ca să iau „cinciul” la celelalte, nu-i un capăt de ţară.

— Uite ce e, Tudore, spune Socrate, privindu-l ţintă şi dând vorbelor sale o anume rezonanţă, mai gravă: vreau să-ţi reamintesc – şi aş dori să-ţi intre bine în cap acest lucru – că filosofia fără matematică, fără fizică, chimie,… fără viaţă, cu alte cuvinte… nu face o ceapă degerată!

Tudor are o figură voit chinuită:

— De ce nu puneţi la socoteală şi… educaţia fizică?!.

— Uite c-o pun… O pun, de ce să n-o pun, fiindcă „Mens sana în corpore sano”!

Isoscel umple tabla cu formule.

Din banca lui, Doru încearcă să prindă privirea Ancăi, dar fata, simţind, întoarce capul cu ostentaţie. Profesoara pune creta pe catedră şi-o porneşte printre bănci. Se opreşte când la un elev, când la altul.

Ajungând lângă Tudor, priveşte în caietul lui şi se încruntă:

— Şerbescule, nu vezi că n-ai aplicat bine formula? i se adresează ea, trăgându-i caietul spre marginea băncii şi corectându-i cu creionul roşu greşeala. Dar, când se uită mai bine, observă că, dedesubt, băiatul avea o carte… Tudor vrea s-o bage în bancă. Isoscel i-o ia însă din mână şi începe s-o răsfoiască. Se încruntă:

— Ce e asta, puişor? îl întreabă cu o voce de gheaţă. Cu filosofia te ocupi tu acum, în ora de matematică?

— Doamnă profesoară – ar vrea Tudor să explice – ştiţi, era pe bancă, n-am citit în oră!.

— Lasă, lasă, ne cunoaştem noi! Cartea rămâne la mine: vii şi ţi-o dau înapoi… la sfârşitul anului!

— Doamnă profesoară – sare Tudor, ca ars e o chestiune de onoare, vă rog să nu-mi luaţi cartea. Trebuie s-o dau înapoi! Nu-mi aparţine!

— De unde o ai?

— De la o… bibliotecă!

Isoscel îl priveşte neîncrezătoare:

— Şi-acum să continuăm – spune ea, trecând la catedră. Anca, poftim la tablă!

Anca se duce la tablă şi începe să rezolve un exerciţiu.

Tudor îşi frământă mâinile în bancă, privind crunt spre Isoscel, care nu-l bagă în seamă.

Deodată, un coleg din dreapta lui Doru îi „pasează” acestuia, pe furiş, un caiet. Doru admiră coperta, pe care sunt decupate şi lipite două siluete de îndrăgostiţi, dedesubtul cărora se află scris: „MOZAIC SENTIMENTAL”.

Doru începe să-l răsfoiască… Pe unele pagini sunt lipite fotografii de actori, de mari cântăreţi, iar pe altele se află întrebări, scrise cu diverse culori, şi urmate de răspunsuri ale elevilor… Băiatul se opreşte la o pagină cu întrebarea: Când te-ai sărutat prima oară? Şi cu cine?

Doru începe să scrie: „în ziua în care m-am născut, dar nu-mi aduc aminte bine dacă a fost cu… mama sau cu tata!”

Isoscel, pe care parcă o ardea privirea lui Tudor, nu mai suportă şi se uită spre banca acestuia. Îl zăreşte însă pe Doru care, preocupat de ceea ce scrie, nu observă că a fost „reperat”.

— Ce faci tu acolo, Dorule? îl întreabă, pe neaşteptate, Isoscel.

Băiatul tresare, ridicându-se instantaneu şi încercând să ascundă, la spate, caietul. Isoscel îl observă însă.

— Ia pofteşte mătăluţă-ncoace cu ceea ce ascunzi acolo. Hai, hai, repejor! Că n-am timp de pierdut.

Clasa întreagă a amuţit…

De voie, de nevoie, Doru se apropie cu caietul de catedră.

Anca, de lângă tablă, îl fulgeră cu privirea.

Isoscel ia caietul şi-l studiază, comentând:

— MOZAIC SENTIMENTAL”! exclamă ea. Frumos titlu, remarcă, în batjocură. Apoi, dând câteva pagini, privirea îi este reţinută de ceva:

— Ia ascultaţi – spune ea, cu ironie, fireşte: „Când ai avut prima întâlnire de dragoste?!” Hm! Interesant, nu?!

Elevii izbucnesc în râs.

Profesoara întoarce o altă pagină şi continuă să citească, în virtutea inerţiei:

— Care este profesorul tău preferat?”

Dar, deodată, figura i se întunecă, fiindcă răspunsul, repetat de câteva ori, în gând, fireşte, şi auzit şi de clasă, şoptit de cineva anume, este: „Socrate”!

Isoscel închide caietul brusc, după care declară sec:

— Se confiscă!

Întorcând apoi capul spre tablă şi văzând ce a lucrat Anca, îi spune „Mulţumesc!” şi o pofteşte la loc…

Luminiţa Cernea simte că se sufocă de enervare: Isoscel o muştruluieşte ca pe un copil:

— Poftim, spune aceasta, purtându-şi degetul acuzator peste rubricile cu note din dreptul lui Tudor Şerbescu: 5, 6, 6, 5… 4 – la matematică. Dar – 10, la filosofie!. A, uitasem: şi la română – are 8! Cum te preocupi dumneata, ca dirigintă, de elevi? De pregătirea lor generală, mai ales la disciplinele fundamentale? Poftim? Ce, astea sunt note? Numai cu lecturi filosofice îşi închipuie el c-o să treacă într-a XII-a?

Între timp, Socrate, care a intrat în cancelarie, pune catalogul în raft, fiind atent, totodată, la observaţiile pe care Isoscel i le face Luminiţei.

— Cartea i-am confiscat-o, să ştii! adaugă profesoara de matematică, arătându-i volumul luat de la Tudor, şi până la sfârşitul anului, n-o vede de la mine!.

— Mă iertaţi! spune Socrate, apropiindu-se şi smulgându-i-o din mână: cartea este a mea! Iar vina pentru această situaţie îmi aparţine!.

Luminiţa se ridică, ia catalogul şi părăseşte cancelaria… Peste câteva minute, singură în clasă, la catedră, izbucneşte în plâns. Pe obraji i se preling lacrimi mari, de ciudă. Deodată, de afară, se aude rumoarea copiilor. Venind de la sport, aceştia intră gălăgioşi în sală. Luminiţa îşi şterge în grabă lacrimile. Elevii sunt miraţi s-o găsească în clasă…

Singur, în sala de festivităţi, Socrate se plimbă, în acest timp, copleşit de gânduri… Sala este aproape gata pentru „balul bobocilor”. Absent, profesorul agaţă un ornament de o ghirlandă multicoloră cu care este împodobită sala… Apropiindu-se apoi de scenă, aude parcă un glas întristat recitând: „Faldurile gri, de ceaţă/Tremură pe străzi pustii/Peste ramuri fără viaţă, /Peste paşii mei târzii… /Norii stau gata să cadă/De pe poliţe de cer/Eu măsor aceeaşi stradă/Tot mai singur, mai stingher!” „Oare ce-o fi în sufletul acelui copil? Cum o fi viaţa lui?” se pomeni Socrate întrebându-se.

„Astăzi, acum, şi eu mă simt singur şi stingher, Buzescule!” gândi profesorul… Senzaţia aceasta, din păcate, o avea de multe ori, căci toate faptele cu care intra, într-un fel sau altul, în relaţie şi care purtau pe ele pecetea unei grosolănii sufleteşti îl întristau profund, însingurându-l parcă, obligându-l să se retragă adânc în sine… „Cu Isoscel s-a petrecut, fără îndoială, ceva – se gândeşte, mai departe, Socrate. Viaţa n-a fost prea generoasă cu ea… Dar, dincolo de asta, nu se poate, undeva, acolo, înlăuntrul ei, croiala s-a făcut ceva mai în fugă, n-a existat, probabil, răgazul necesar ca firele ţesăturii să se toarcă subţiri şi fără noduri… „

Când s-a sunat de recreaţie, Luminiţa l-a rugat pe Tudor Şerbescu să rămână în clasă. Elevul s-a apropiat, sfios, de catedră. Profesoara răsfoieşte catalogul, oprindu-se la padina cu numele băiatului:

— Tudore – i se adresează ea cu delicateţe te rog să-mi răspunzi, dar fără false orgolii: crezi că ai nevoie de ajutor la matematică?

Băiatul, după o clipă de ezitare, răspunde ferm:

— Vă mulţumesc! Mă descurc singur!

— Să vedem! spune Luminiţa. În orice caz, adaugă ea, te rog să ţii minte… un lucru elementar: dacă vrei să te respecţi pe tine, trebuie să-nveţi să respecţi pe ceilalţi!

Ajungând la poarta şcolii, Anca se opreşte. Elevii trec grupuri-grupuri pe lângă ea.

De pe trotuarul de vizavi, Andrei, fostul elev al lui Socrate, îşi întâmpină prietena – o colegă a Ancăi – cu un trandafir îmbobocit, pe care i-l oferă, sărutând-o.

Anca le zâmbeşte, bucurându-se pentru prietenia lor frumoasă, apoi faţa i se întunecă pe loc…

— Ce faci, Anca, nu vii? o întreabă colega de bancă, trecând pe lângă ea.

— Te-ajung din urmă! îi răspunde fata lui Socrate, eschivându-se.

Acum, din spatele ei, se aude vocea lui Doru:

— Am primit bileţelul. Văd că ne-nţelegem prin corespondenţă. Spune, care e problema? o întreabă el autoritar… Figura îi dezminte însă duritatea, voită, a glasului.

Anca scoate din geantă o carte:

— Poftim! în ea sunt scrisorile şi vederile pe care mi le-ai trimis astă-vară de la mare! Iar aici e „Cârlionţ”, adaugă fata, întinzându-i o sacoşă.

— Aha! Despărţire definitivă, ca-n romane! spune Doru, zâmbind.

— Tu ai vrut-o! exclamă, cu obidă, Anca.

— Eu?. Dar cine mă pisează toată ziua să fiu aşa…, să fiu pe dincolo, să-nvăţ, să ajung premiant…, să-mi fac bust de filosof?!. Spune, cine?!

— Eşti nebun de-a binelea! răspunde fata, cu glas înmuiat.

— Ce zici? Faci o plimbare cu „nebunul”? o întreabă Doru, prinzând-o, în acelaşi timp, de braţ.

Ca şi cum atât ar fi aşteptat, Anca porneşte bucuroasă alături de el. Doru îi dă înapoi cartea cu scrisorile şi sacoşa în care putea fi zărită şepcuţa roşie a lui „Cârlionţ”.

La volanul „Daciei” sale, Socrate încearcă să pornească motorul. Nu reuşeşte. Maşina cârâie, tuşeşte, se bâlbâie… Nervos, coboară şi deschide capota. Meştereşte ceva… Încearcă din nou, răsucind cheia în contact de mai multe ori, dar maşina tot nu porneşte. Închide portiera şi o ia pe jos…

Când să plătească ceva într-o „Alimentara”, Socrate dă, în buzunarul din care scoate banii, peste un bileţel cu o adresă. Îl priveşte o clipă, apoi plăteşte şi pleacă. În uşa magazinului, aruncă încă o privire pe bileţelul pe care îl păstrase în mână şi rămâne gânditor. După câteva clipe, porneşte pe trotuar…

Acum trece printr-un parc, purtând în mână sacoşa cu câteva cumpărături… Deodată îi vede, pe o altă alee, pe Anca şi pe Doru, plimbându-se de mână. Ar vrea să se ducă spre ei…, dar… se stăpâneşte. Îi lasă în pace…

Cei doi trec mai departe, pe aleea străjuită de flori, şi se opresc, aşezându-se pe trunchiul unei sălcii, încovoiat cam la vreo şaizeci de centimetri deasupra pământului, în apropierea lacului, pe care se văd fluturând pânzele unor bărci… Doru o strânge pe fată cu braţul drept pe după umeri, îi mângâie cu cealaltă părul şi-apoi o sărută, îndelung, pe ochi, pe obraji, pe buze… Anca se supune cu plăcere, zâmbind emoţionată…

Înainte, de a părăsi parcul, Socrate mai întoarce o dată capul spre ei. Îi vede îmbrăţişaţi… ^ Simte cum parcă o durere fizică îi cutreieră sufletul… Îşi dă seama că această stare a lui este nefirească… „Ce face Anca e normal, omule! strigă la el un gând cu „capul limpede”. A împlinit şaptesprezece ani! Toate fetele, la vârsta asta, fac la fel! Oho! Şi încă altele…” „Da, dar ea e fata mea!. E fata Ilenei… şi eu am promis că o să am grijă de ea!.” „Doamne – îi venea şi lui Socrate să spună, aşa cum o auzea, de atâtea ori, pe bunica Ancăi, ca şi pe biata lui mamă, ce se prăpădise cu doi ani în urmă – ce complicată e viaţa!.” Multe fiinţe de pe lume îl impresionau pe Socrate, cu deosebire copiii mici – băieţi şi fetiţe… Dar nimic altceva nu egala impresia – pe care nici măcar n-o putea defini clar – ce i-o produceau fetele în perioada în care, din copile, deveneau adolescente. Ce se petrece cu ele atunci, în acei ani, este un adevărat miracol al naturii, al vieţii. Viitorul profesor, copil fiind, îl observase la surorile lui mai mari – în special la Gabi, doctoriţa de mai târziu, mama Mihaelei, care era mai mare decât el cu un singur an şi de care fusese foarte apropiat, mai ales în perioada aceea a naşterii şi a desăvârşirii miracolului. Pe ei, fiind cei mai mici, părinţii îi culcau, de obicei, împreună, în acelaşi pat. Aşa se învăţaseră să nu se sfiască unul faţă de celălalt: se dezbrăcau şi se îmbrăcau în aceeaşi încăpere, făceau baie, ajutându-se să se spele – unul pe altul… Chiar mai târziu, când au devenit liceeni şi se întâlneau, mai ales, în vacanţe, Mihai şi Gabi păstraseră acelaşi fel de relaţii – băiatul privindu-şi şi admirându-şi sora ca pe o statuie vie ce se deschidea spre luminile miraculoase ale vieţii, rotunjindu-şi mugurii, chiar sub ochii săi. O cerceta uneori – şi Gabi se lăsa astfel cercetată poate şi dintr-o oarecare cochetărie, la urma urmei, normală – o cerceta deci cu cea mai nevinovată intenţie, cu un fel de religiozitate – s-ar fi putut spune – minunându-se de transformările ce se săvârşeau, în puritate şi lumină, în fiecare lună, în fiecare an…

Aşa o văzuse şi pe Anca, pe Anca lui, pe care o crescuse singur, de la şase ani şi jumătate şi căreia, de pildă, îi făcuse baie, el, Socrate, până ce fata împlinise şaisprezece ani. De la Gabi şi de la Anca – se gândea Socrate – rămăsese în fiinţa lui o tulburare înaltă şi pură pentru acest miracol ce se împlinea în întruchipările pe care, în chip banal, le numim adolescente. „Anii aceştia – îşi spunea de multe ori profesorul – dau pentru totdeauna vieţii o aură de nobleţe!. Şi, tocmai acum, la aceşti ani, în inconştienţa lor, multe fete, alergând înaintea vieţii ori neluptând ca noroaiele acesteia să nu le invadeze, se lasă prădate de o bogăţie ce nu are preţ şi care nu mai poate fi nicicând recuperată…” Cu asemenea sentimente în el, pornite din cele două izvoare, ce se numeau Gabi şi Anca, ar fi dorit Socrate să ocrotească şi să ferească de necazul batjocoririi pe oricare dintre fiinţele ce poartă în ele tulburătorul miracol…

— Anca, tot ai zis că-s nebun…, spune Doru, pe neaşteptate. Dar ştii tu cât de nebună-i pădurea acum la munte? Ce-ar fi să mergem s-o privim?

Fata e uimită.

— Cum s-o privim? Când?

— Simplu: dăm o fugă sâmbătă, după şcoală.

— Noi doi? întreabă, puţin speriată, Anca.

— Da! Am eu un unchi acolo, la o cabană. Ne întoarcem duminică seara!

— Dorule, tu chiar eşti nebun!

— Sunt! spune el şi o sărută, din nou.

Socrate, cu sacoşa în mână, merge absent pe trotuar. Deodată, o maşină opreşte lângă el şi Mihaela, aflată la volanul unui „Oltcit”, îi strigă, arătând spre sacoşă:

— Îmi place: „Primum vivere…” filosofia… după masă!

Socrate se opreşte surprins:

— Mihaela!

— În persoană şi-n delict de furt: dacă mă prinde tata că iar i-am luat maşina…

— Nu e rău pentru un viitor magistrat! se amuză el.

— Te pomeneşti că vrei să te depun la vreo întâlnire?! îl întreabă Mihaela, deschizându-i portiera din dreapta.

Socrate intră în „Oltcit” şi fata îl sărută.

— Anca ce face?

— Ce faci şi tu! Că tu i-ai dat nas!

— Ce să-i faci? Solidaritate feminină! O să te convingi că n-ai dreptate!.

Dându-şi seama că ar fi de prisos orice discuţie pe asemenea temă, profesorul scoate, din buzunar, bileţelul descoperit la „Alimentara” şi-o roagă pe Mihaela să-l ducă la adresa notată acolo.

— Dar cu „Dacia” ta ce s-a întâmplat? întreabă fata, cercetând biletul.

— Tuşeşte! Cred că e „gripată”!

Mihaela râde şi demarează.

— Ai tăi ce mai fac? întreabă Socrate.

— Meseria de bază, ca şi tine: mă dăscălesc, că sunt tot „mică”!

Printr-o fereastră deschisă, răzbate vocea unui bărbat care se ceartă cu o femeie…

Socrate se opreşte în poartă şi se uită peste gard, în curte. Mihaela îl adusese până în apropiere. Coborâse la o încrucişare şi-o luase pe strada Lămâiţei. Aici era numărul 23: Lămâiţei nr. 23 – aşa scria în catalogul lui Isoscel, în dreptul numelui lui Buzescu. Îşi notase această adresă cu gândul de a-i face băiatului o vizită. Voia să se lămurească, să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Plânsul copilului – băiat mare, flăcău în toată regula, pe deasupra şi poet, „şi-ncă nu prost”, îşi spuse şi acum Socrate – îl impresionase. Trebuie să fie ceva în neregulă! Poate, cine ştie?!.

— Te omor, să ştii, se auzi vocea groasă şi hârâită a bărbatului… Dacă-mi stai în cale şi mai spui ceva, te omor, îţi crăp capul cu toporul şi te-ngrop într-o noapte-n grădină…

Acum femeia plânge, se vaită şi amestecă vorbe chinuite, neclare, printre hohote de plâns…

Oprit în poartă, Socrate mai cercetează o dată adresa de pe bileţel: Lămâiţei nr. 23! Se uită pe tăbliţa de pe gard – şi strada, şi numărul corespundeau… Îi vine să se întoarcă: „Cine ştie peste ce mai dau?” îşi spuse el, dar, în aceeaşi clipă, în loc să plece, mâna apăsă pe clanţa de la poartă, aceasta se deschide şi profesorul pătrunde într-o curte, în parte năpădită de iarbă; ici-colo, câte o tufă de trandafiri, de lămâiţă, câteva crizanteme pe marginea unei alei cu dale din beton, printre care firele de iarbă, buruienile cresc în voie…

Mihai Gavrilescu înaintează cu oarecare strângere de inimă. Mai face câţiva paşi… Plânsul femeii se aude acum din ce în ce mai puternic, iar vorbele ei spun despre faptul că „nu mai poate suporta”, că „s-a săturat”, că „au ajuns să nu aibă ce mânca, fiindcă el, bărbatul, dă toţi banii pe băutură”…

Tocmai atunci uşa casei se deschide şi, în pragul ei, apare, cu un lighean în mână, o namilă de om, cu capul mare şi cu chipul parcă tumefiat…

Socrate salută, puţin încurcat, şi întreabă:

— Nu vă supăraţi, aici locuieşte familia Buzescu?

— Da! răspunde bărbatul. Eu sunt Buzescu. Dar dumneavoastră cine sunteţi?

— Profesorul fiului dumneavoastră, Gavrilescu!

— Şi ce doriţi? întreabă omul, cu glas duşmănos.

— Să stăm puţin de vorbă, dacă se poate! în legătură cu copilul…

— Ce vă interesează? Credeţi că eu nu ştiu că are note proaste? răspunde, agresiv, Buzescu. N-am pus bine reteveiul pe spinarea lui… Dar lasă…

— Nu-i vorba despre asta…, încearcă Socrate să-i explice… Am impresia că se petrece ceva cu el… Poate că aici, acasă, are unele probleme… Ştiţi, eu aş vrea să-l ajut…

— Da' cine eşti dumneata, dom'le, să te bagi în viaţa oamenilor?. se repede, cu vorbele, Buzescu şi, punând ligheanul plin cu apă jos, pare dispus să se răfuiască şi altfel cu profesorul… Du-te, dom'le, de aici şi vezi-ţi de treaba dumitale… Că vă ştiu eu… Toţi faceţi pe grozavii!. Auzi?. „Dacă are probleme?”… E leneş, asta e problema! Lasă, c-o să-i arăt eu…

În uşa rămasă întredeschisă, apare, pentru câteva clipe, capul elevului Adrian Buzescu. Văzându-l pe Socrate, bălăcărit de tatăl său, chipul îi este, pe loc, cuprins de spaimă. De ruşine, se retrage repede în cameră.

Profesorul, înţelegând că nu e cale de dialog normal cu un asemenea om, bâlbâie o scuză şi iese, dezamăgit, din curte. O porneşte, abătut, de-a lungul străzii. Pe chip i se citeşte o mare amărăciune…

— Cine e, mă, ăsta? îl întreabă tatăl pe Buzescu cel mic, scuturându-l de piept.

— Profesorul nostru de filosofie! răspunde băiatul, timorat.

— Parcă ziceai c-aveţi alt diriginte…

— Păi, nu-i dirigintele nostru…

— Şi-atunci ce s-amestecă, mă, unde nu-i fierbe oala? Ei, las' că mă duc eu să-l reclam. Îl învăţ eu minte!

Ochii băiatului se aprind:

— E cel mai bun profesor al nostru, tată! Să ştii că, dacă-l reclami, eu nu mă mai duc la şcoală.

— Îţi bag eu minţile în cap şi ţie – spune el, trăgându-i o palmă şi dându-l grămadă, peste pat…

Socrate se plimbă nervos prin cameră. Când sosise acasă, n-o găsise pe Anca. De-atunci trecuse încă o oră…

— Ţi-am spus să te ocupi mai mult de ea! S-o supraveghezi mai din scurt. Tu eşti bărbat, n-ai cum să-ţi dai seama ce se-ntâmplă cu fetele la vârsta asta… Cine ştie pe unde umblă!. se vaită bunica, din pragul camerei profesorului.

Socrate e pe punctul să izbucnească. Vorbele bătrânei vin să pună gaz peste vâlvătaia din el…

— Buno, te rog! N-am chef de discuţii! spune, stăpânindu-se…

Femeia iese bombănind…

De fapt, nu teama că Anca ar putea „să facă cine ştie ce” – cum aruncase bunica o vorbă, mai înainte – îl frământa. Avea încredere în ea, era un copil serios şi echilibrat. Şi-apoi o fată deşteaptă ca Anca putea să cumpănească singură lucrurile: adică – ce se cuvine şi ce nu, când, cum?!. Deşi, în viaţa lui, văzuse atâtea fete deştepte şi „cu cap” pierzându-şi-l la cea mai uşoară suflare de vânt şi încă la una plină de miasme, otrăvită…

Îl intriga însă faptul că Anca începuse să depăşească nişte limite… de timp, mai întâi… Pleca, de pildă, undeva şi nu mai respecta ora la care promisese că se întoarce… Venea, se scuza, sau nici măcar atâta nu făcea, şi gata! Hotăra apoi de una singură ce să facă şi cum să procedeze cu viaţa şi cu timpul ei… Sigur, era un reflex al spiritului în care Socrate însuşi o crescuse: să fie responsabilă pentru faptele săvârşite, să ştie că ceea ce este sau va deveni reprezintă întâi şi întâi expresia valorilor de dinăuntru ale fiinţei şi a concretizării acestora în forme – ale spiritului sau ale materiei – forme care să fie însă capabile să treacă dincolo de hotarul clipei, să rămână!.

Iată că ea se încăpăţâna, de data aceasta, să-i demonstreze că tânărul acela e altfel decât îl vede el, decât îl simte… Aproape că s-ar fi bucurat să fie înfrânt acum. Până una-alta însă, nimeni nu putea să-l convingă – prin fapte – că lucrurile, în ceea ce-l priveşte pe Doru, sunt pe de-a-ntregul în regulă… De ce să nu recunoască, se aduna în această judecată şi un element ce ţinea de orgoliul său – serios afectat: şi-ar fi dorit s-o vadă, s-o ştie pe Anca îndrăgostită de un altfel de tânăr (şi aici nici nu mai adăuga amănunte, pentru că tipul ce intra în tiparul dorinţelor sale presupunea neapărat: disponibilităţi intelectuale şi sufleteşti deosebite, preocupare pentru o profesie care să-ţi solicite valorificarea şi potenţarea permanentă a acestor capacităţi, imagine cel puţin agreabilă în afară, comportare tandră… etc… elc…). Sigur, recunoştea că era o croială dintr-un material ce reprezenta, într-un fel, idealul, dar asta era! De data aceasta plătea tribut ipostazei de tată. Nu putea suporta gândul că cel căruia Anca îi încredinţa miracolul – pe care el îl ocrotise ceas de ceas, zi şi noapte, în atâţia ani, ajutându-1, şi cu puterile lui fizice şi sufleteşti, să înflorească – e unul care învârte, toată ziua, o rachetă în mână, chiar dacă o învârte bine, asta recunoştea, şi care, în toate celelalte privinţe nu se ridică mai sus de „genunchiul broaştei”… Încă o dată: s-ar fi bucurat nespus ca el să greşească, iar realitatea să fie aceea pe care o susţine Anca… Speranţa în această privinţă însă nu prea îndrăznea să-şi înalţe capul…

Deodată sună telefonul. Socrate se repede şi ridică receptorul…

— Ce cămin? Nu e nici un cămin! Greşeală! aproape că strigă el şi închide nervos.

În acel moment, în casă intră Anca. Chipul lui Socrate se destinde pentru o clipă. Se aşază la birou şi se preface că citeşte ceva cu interes.

— Bună, tată! spune fata, băgând capul pe uşă.

— Ei, cum a fost? întreabă profesorul, uitând parcă de toate frământările sale de până atunci.

— Bine! M-am plimbat prin parc…, şi Anca se duce în camera ei.

Rămas singur, Socrate închide, cu un gest energic, cartea… Din camera fetei se aude muzică la casetofon…

După câteva clipe, Anca îşi face din nou apariţia. Intră în cameră, se apropie de tatăl său, îl sărută pe obraz, mângâindu-l, în acelaşi timp, pe cap, ca pe-un copil necăjit. Se aşază, apoi, într-un fel de scaun-balansoar, în care Socrate „se legăna” atunci când era foarte obosit şi voia să-şi limpezească gândurile. Mişcările acelea, cu înălţări şi coborâri domoale, îl ajutau parcă să-şi spele mai repede încordările…

Acum Anca se leagănă în balansoar, privind, pierdută, prin fereastra camerei.

Socrate se preface că n-o bagă în seamă.

— Tată – spune ea, după câteva minute de tăcere – ai văzut culorile de-afară?. E o nebunie de toamnă!. Îţi dai seama ce poate să fie acum la munte?.

Profesorul, muşcat de inimă, lasă cartea şi-o priveşte atent…

— Poate facem şi noi o plimbare cu maşina…, spune el. O luăm şi pe bunica.

Fata însă nu-l aude…

— Ştii ce mi-a spus o colegă? îşi continuă ea gândurile şi… strategia… Vrea să plece cu prietenul ei la munte. Are el un unchi acolo, la o cabană. Se-ntorc duminică seara, cu trenul! Trebuie să fie foarte frumos!. Nu-i aşa, tată? întreabă Anca, după ce debitase vorbele acelea aproape pe nerăsuflate, de teamă ca Socrate să n-o întrerupă cumva…

Acum aştepta speriată, fără să-l privească în ochi…

— Eu, dacă aş fi tatăl fetei aceleia – se auzi glasul profesorului, subliniind parcă fiecare cuvânt – nu i-aş da voie!.

Anca simte ceva răsucindu-se în ea… N-avea, bineînţeles, de gând să plece singură cu Doru la munte… Înţelegea şi dreptatea rostirii acelui răspuns din partea tatălui ei. Şi, totuşi, ceva o deranja cumplit… L-ar fi vrut pe el, Socrate, pe marele Socrate, care ştia atâtea despre fiinţa umană şi care a fost în stare de atâtea – în sens pozitiv, adică de înţelegere, de ajutor, de sacrificii – l-ar fi vrut acum, când era vorba despre ea, mai înţelegător, mai elastic! Ori el tocmai acum devenea scorţos, casabil! Şi asta însemna – pur şi simplu – că n-are încredere în ea! „Păi, aşa mă cunoaşte el pe mine?” se revoltă sufletul fetei…

— Da' de ce? întreabă fata, cu o anume vehemenţă, determinată de starea în care se afla.

— Fiindcă nu se cuvine ca o fată ca ea să plece singură cu un băiat la munte! răspunde Socrate clar şi apăsat.

— Astea sunt prejudecăţi! strigă Anca, ridicându-se din balansoar. Şi, dacă fata aceea sunt eu? mai spune ea, înfruntând privirile, mirate, ale tatălui.

Profesorul nu se mai poate stăpâni şi-i trage o palmă peste obraz. Apoi încremeneşte, dându-şi seama de gravitatea gestului…

Din ochii fetei ţâşnesc lacrimi… îndârjită, îndurerată, îi întoarce spatele şi iese trântind uşa. Socrate porneşte în urma ei, dar se opreşte. Se-ntoarce şi ridica, brusc, receptorul telefonului. Formează un număr:

— Alo, Mihaela? întreabă el.

— Da, unchiule! se aude în receptor vocea studentei, Ce s-a mai întâmplat?. Iar probleme? adaugă ea cu puţină ironie…

Socrate, tulburat, renunţă la ceea ce voia să-i comunice…

— Nu… Nimic! spune el… Iartă-mă că te-am deranjat!.

Într-o staţie de tramvai, din apropiere de liceu, Doru o aşteaptă pe Anca. Elevii trec grăbiţi spre şcoală, aproape fără să-l bage în seamă. Băiatul se bucură pentru că scapă de ironiile lor.

Când o vede pe Anca, îi iese înainte…

— Am cumpărat la accelerat două locuri. Astă-seară la optsprezece şi treizeci de minute. Nici în două ore – suntem la Predeal…

Anca nu spune, deocamdată, nimic…

Pe lângă ei, trece Isoscel. Cei doi o salută.

— Bună dimineaţa! răspunde profesoara, privindu-i cercetător.

Doru se uită amuzat în urma lui Isoscel, apoi îi zâmbeşte fetei.

Anca pare însă preocupată. Pornesc împreună spre intrarea în liceu…

În ziua aceea Socrate avea ore după-amiaza. Dimineaţa nu se întâlnise cu Anca, de fapt n-a ieşit din camera lui, când ea a plecat la şcoală. Lucrase toată noaptea. Nu putuse să închidă ochii nici măcar o oră…

Aşteptase cu inima în gât ca fata să-i deschidă uşa şi să-i spună „Bună dimineaţa!”… Dar ea n-o făcuse.

Bătrâna, neştiind ce se petrecuse aseară între ei, o privea cu mirare.

— Lucrează, e foarte ocupat, nu-l mai deranjez! spusese Anca şi plecase.

Acum, la prânz, se petrecuseră pe drum. Anca era în tramvai, cu Doru, iar Socrate pe trotuar. Păşea gânditor printre oameni, nevăzând pe nimeni în faţa sa.

Fata ar fi sărit din tramvai, dacă ar fi putut, şi-ar fi alergat la el…

— Nu e Socrate? a întrebat-o Doru, observând-o uitându-se după el.

— Ba da! a răspuns fata, cu răceală.

— I-ai spus? Ce-a zis? Sper că ţi-a dat binecuvântarea!

— Bineînţeles! Cu mâna dreaptă!

— Atunci e-n regulă! Cine ştie, poate, până la urmă, învaţă şi el să joace tenis!

— Da, săracu', mai învaţă şi el câte ceva! „Vai de părinţii care nu învaţă nimic de la copiii lor!”…

— Când vei intra în împărăţia de ozon, în seara aceasta, o să ţi se topească toţi ţepii, „domnişoară Socrate”, ai să vezi!.

— Da' unde pleci, maică, de-ţi faci bagajele? o întreabă, cu mirare, bătrâna, văzând-o îngrămădind, într-o geantă de voiaj, câteva lucruri, printre care o pijama, pastă şi periuţă de dinţi, săpun…

— Ştie tata! O să-ţi spună el! Sărut mâna, bunico! răspunde Anca, sărutând-o pe obraz şi îndreptându-se spre uşă.

— Şi când te întorci?

— Mâine seară!

— Mâine seară?! se miră bătrâna, cu disperare… Maică, aţi înnebunit cu toţii – şi tu şi taică-tău!. Dacă el te lasă… să te duci aşa, de capul tău…

— Pa, bunico! Şi fii liniştită! Nu mă mănâncă nimeni! Iar dacă încearcă cineva, moare, că sunt otrăvită! Hai, pa! Şi fii cuminte!.

— Maică, maică! a început să se vaite bătrâna, ştergându-şi lacrimile cu şorţul pe care-l purta aproape tot timpul în faţă… S-a întors lumea pe dos! Copiii nu mai ştiu nici de ruşine, nici de frică, de nimic! Iar părinţii stau cu mâinile-n sân! Ba nu, fac ceva: filosofie!.

În faţa Gării de Nord, Anca priveşte prin fereastră, înainte de a coborî din troleibuz. „O fi sosit?” se întreabă ea… Se înţeleseseră să se întâlnească în faţa biroului de voiaj de pe peron…

Intră în marele hol, cu acoperiş de sticlă, al gării… La megafon se anunţă plecarea unui tren. Pe chipul fetei se poate citi o anume nelinişte… Trece, mai departe, printre oameni, din ce în ce mai nesigură.

Deodată, se aude strigată. Întoarce capul şi chipul i se destinde: este Mihaela. Anca pare bucuroasă, pentru că, în această masă de oameni necunoscuţi, fiecare având drumul său însă, întâlneşte o figură familiară.

— Sper că laşi prostiile! Ce naiba, eşti fată mare, scumpa mea verişoară! îi spune Mihaela, prinzând-o de braţ.

— Dacă pentru asta ai venit – îi replică, tăios, Anca – poftim o mie şase sute de lei: metroul! Şi pentru întoarcere!

— Anca, am crezut că ne-am înţeles, insistă Mihaela.

— Şi eu am crezut că ai priceput: fac ce vreau!. Şi-acum – pa! Te rog să nu te ţii după mine! adaugă ea, pierzându-se în mulţimea de oameni.

N-o trimisese Socrate, nici măcar nu vorbise cu ea. Mihaela aflase nu ştiu cum, o sunase pe Anca „să-şi bage minţile-n cap”, dar degeaba. Alergase, atunci, la gară, sperând s-o oprească astfel. Însă nici aici…

Când a aflat că Anca a plecat la munte, Socrate a simţit că s-a rupt ceva în el, ceva ce ţinea părţile de dinăuntru la un loc şi care, acum, alerga, fiecare, în altă direcţie… Avea, aşadar, senzaţia de desfacere în bucăţi, de pulverizare… „Hm! îşi spuse profesorul: şi viaţă, şi moarte – la un loc! Hotar de umbră-ntre ele! Părere – şi albul e negru, iar negrul niciodată nu va mai căpăta puritate de nea!”… Ochii din fotografia de pe masă priveau senini, gânditori… În lumină!.

„Nu te temi?” a întrebat-o Socrate pe Ileana lui. Zâmbetul ei a rămas neschimbat. Doar un ecou, ca un abur, a ajuns, totuşi, până la el: „Să ai grijă de ea, Mihai! Ancuţa noastră e un copil bun!. Va avea multă nevoie de tine, mai ales când se va face mare! S-o ajuţi, Mihai! De-acum înainte, tu îi vei fi şi mamă, şi tată! Să nu uiţi, Mihai! îmi promiţi?”

Mâinile profesorului se strâng, neputincioase, între genunchi…

La un moment dat, Anca aude:

— Să ai grijă, mamă! în tren e curent, să nu răceşti! întoarce capul şi vede cum un băiat, cam de vârsta ei, îşi ia rămas-bun de la părinţi…

Acum e depăşită de trei soldaţi care merg în formaţie, având în frunte un ofiţer… „În acest copleşitor haos, se pare, totuşi, că fiecare rotiţă se învârte la locul ei, în marele angrenaj” – îi şopteşte parcă un gând… „Anca, tu ştii cât de nebună este pădurea acum la munte? Ce-ar fi…” „U-iu-iu!”… Îi venea să strige şi să se dea peste cap, să se rostogolească prin iarba încă verde, pe lângă brazii înalţi cu trupuri de „feţi-frumoşi” şi cu braţe încărcate de toate aromele şi de speranţele lumii!.

„U-iu-iu!”… Îi venea să strige…, dar Doru o urmărea şi ea alerga, cu părul, ca soarele, despletit, fluturând în boarea vântului parfumat, alerga şi râdea de răsunau munţii şi văile… şi inimile… Da, mai ales inimile lor gâlgâiau de râsul acela fericit, când s-au întâlnit şi Doru o strângea frumos la piept, sărutându-i, ca altă dată, părul, şi ochii, şi obrajii, şi buzele…, sorbindu-i parcă respiraţia, sufletul… „U-iu-iu…!” ţipă o locomotivă din apropiere, şi Anca tresări, tocmai atunci observându-l pe Doru, care o căuta cu ochii, privind pe deasupra oamenilor…

Când o zăreşte, îi face semn cu mâna, bucuros, alergând spre ea… Mirat, îşi priveşte însă pantofii, bascheţii de fapt, cu care este încălţat, şi care – nu se ştie ce-au păţit – de-l proiectează aşa, ca pe-o minge, purtându-l când spre un brad, când spre altul, mereu în contratimp cu mişcările pe care Anca le face, astfel că, deşi ar dori din toată inima, iată – nu se poate apropia de ea. Fata râde şi aleargă, în zigzag, spunându-i cu glasul ei, ca un clopoţel de argint: „Degeaba, nu mă prinzi! Hai, prinde-mă! Prinde-mă, dacă poţi!” Hotărât să facă ceva, Doru se opreşte, gândindu-se că ar fi mai bine să-şi scoată bascheţii din picioare: „La urma urmei, cred că ei poartă toată vina!” îşi spune băiatul. Dar, tocmai atunci, o gură de vânt mai puternic îl soarbe şi-l izbeşte de trunchiul unui brad imens…

— Cască ochii, măi băiatule, nu vezi pe unde mergi? îl apostrofează cineva, din apropiere, un bărbat masiv, de al cărui rucsac, purtat în spate, Doru se lovise, fără să vrea…

Anca îl întâmpină cu un zâmbet. Băiatul se apropie de ea şi-o sărută, în grabă, pe obraz.

— Hai, că-n cinci minute pleacă! Ai întârziat!

— Dorule, ştii ceva? îi spune fata… Nu mai mergem!.

— Cum „nu mai mergem”? Eşti nebună?

După un moment de descumpănire, băiatul o întreabă:

— Şi cu biletele ce facem?

— Le vindem! Hai, repede, poate mai sunt oameni la casă, care au nevoie de ele. Hai!.

Amândoi pornesc în fugă spre una din casele de bilete, aflate în apropiere…

În camera lui, Socrate stă în fotoliu, cu capul rezemat şi ochii închişi. Pare o statuie a durerii şi a neputinţei… În jur, totul parcă a încremenit…

În această tăcere desăvârşită, un zgomot nedefinit se aude. Socrate întredeschide ochii. Deodată, zgomotul capătă concreteţe, dovedindu-se a fi scârţâitul uşii de la intrarea în apartament. Profesorul ascultă şi nu-i vine să creadă. Dar, în această clipă, Anca ciocănea în uşa camerei şi, deschizând, îi spune, cu seninătate, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut:

Bună, tată!

Apoi închide uşa, retrăgându-se în camera ei, unde dă drumul la muzică.

Socrate rămâne nemişcat în fotoliu. Peste câteva clipe, îşi trece palma pe frunte, îndepărtând dintre cutele sufletului o mare povară…