Propoziţia XVII.

Dumnezeu lucrează numai după legile naturii sale şi neconstrâns de nimeni.

1. Cauză „primă” este identic cu „cauza de sine” (vezi def. I şi nota I din P. I).

DEMONSTRAŢIE: Din nimic altceva decât din necesitatea naturii lui Dumnezeu sau (ceea ce este acelaşi lucru) numai din legile naturii sale rezultă o absolută; infinitate de lucruri, cum am arătat în prop. XVI; în prop. XV am dovedit că nimic nu există, nici nu poate fi conceput fără Dumnezeu, ci toate există în Dumnezeu; deci nimic nu poate să existe în afara lui de care să fie determinat sau constrâns să acţioneze şi astfel Dumnezeu lucrează numai după legile naturii sale şi neconstrâns de nimeni. C.e.d.d.

COROLARUL I: De aici rezultă: I) că nu există nici o cauză, în afară de perfecţiunea naturii sale, care din exterior sau din interior să-l împingă pe Dumnezeu să acţioneze1.

COROLARUL II: Mai rezultă: H) că numai Dumnezeu este cauză liberă2. Căci numai Dumnezeu există numai prin necesitatea naturii sale (după prop. XIşi cor. Ialprop. XTV) şi lucrează numai din necesitatea naturii sale (după prop. Prea). Deci (după def. VII) numai el este cauză liberă. C.e.d.d.

NOTĂ Unii cred că Dumnezeu este cauză liberă pentru că el poate, socot ei, să facă îri aşa fel ca lucrurile care am spus că rezultă din natura sa, adică lucrurile rare stau în puterea sa, să nu se producă sau să nu fie produse de către el însă aceasta este ca şi cum ei ar spune că Dumnezeu poate să facă în aşa fel ca din natura triunghiului să nu rezulte că cele trei unghiuri ale sale sunt egale cu două unghiuri drepte; sau ca dintr-o cauză dată să nu urmeze un efect – ceea ce este absurd. Însă voi arăta mai departe’ şi fără ajutorul propoziţiei acesteia că nici intelectul, nici voinţa nu aparţin naturii lui Dumnezeu.

Ştim bine cei sunt mulţi care socot că pot dovedi că naturii divine îi aparţine cel mai înalt intelect şi o voinţă liberă; căci ei spun că nu cunosc nici un lucru mai desăvârşit, pe care să-l poată atribui lui Dumnezeu, decât ceea ce constituie în noi cea mai mare desăvârşire. Apoi, deşi ei îl concep pe Dumnezeu ca fiind actual supremul intelect, totuşi ei nu cred că el poate face să existe toate acele lucruri pe care le cunoaşte actual, căci ei cred că în chipul acesta se distruge puterea lui Dumnezeu. Dacă – spun ei – Dumnezeu le-ar fi creat pe toate câte există în intelectul său, alunei el n-ar fi putut crea nimic de aici încolo, ceea ce ei cred că nu se împacă cu atotputernicia lui Dumnezeu; astfel, ei au preferat să admită un Dumnezeu nepăsător1 la toate

1. Materia lucrară exclusiv după legile sale şi nu există nici o altă cauză, străină de materie (Dumnezeul religiei), care s-o determine în schimbările ei.

2. A se vedea nota de la def. VII, P. 1.

3. În această notă.

4. Noţiunea de „dumnezeu nepăsător” este explicată la sfârşitul notei II de la prop. XXXIII, P. I.

Şi care nu creează nimic altceva decât ceea ce el a hotărât să creeze printr-o anumită voinţă absolută.

Dar eu cred că am arătat îndeajuns de limpede (veziprop. XVI) că din puterea supremă a lui Dumnezeu sau din natura sa infinită au decurs sau decurg în chip necesar, totdeauna cu aceeaşi necesitate, infinite lucruri într-o infinitate de moduri1: în acelaşi chip în care din natura triunghiului rezultă din veşnicie şi pentru veşnicie că cele trei unghiuri ale sale sunt egale cu două unghiuri drepte. Iată de ce atotputernicia lui Dumnezeu a existat actual din veşnicie şi va rămâne în veşnicie în aceeaşi actualitate. Şi în chipul acesta atotputernicia lui Dumnezeu este, cel puţin după părerea mea, statornicită cu mult mai desăvârşit.

Mai mult, adversarii mei par (dacă îmi este îngăduit să vorbesc deschis) că tăgăduiesc atotputernicia lui Dumnezeu. Căci ei sunt constrânşi să spună că Dumnezeu gândeşte o infinitate de lucruri creabile, pe care însă nu le poate crea niciodată. Pentru că altfel, după ei, dacă el le-ar crea pe toate câte le gândeşte, el şi-ar consuma toată atotputernicia şi s-ar face pe! Sine nedesăvârşit. Pentru ca deci să stabilească perfecţiunea lui Dumnezeu, ei sunt siliţi să admită în acelaşi timp că el nu le poate face pe toate câte sunt în puterea sa; şi eu nu văd născocire mai absurdă sau care să se împace mai puţin cu atotputernicia lui Dumnezeu.

Apoi, ca să spun aici ceva şi despre intelectul şi despre voinţa pe care le atribuim deopotrivă lui Dumnezeu, dacă anume intelectul şi voinţa ţin de esenţa eternă a lui Dumnezeu, atunci trebuie înţeles, desigur, prin fiecare din aceste atribute altceva decât înţeleg oamenii în mod obişnuit Căci intelectul şi voinţa care ar constitui esenţa lui Dumnezeu ar trebui să difere cu totul de intelectul şi de voinţa noastră şi în afară de nume să aibă comun între ele tot atât cât au comun între ei câinele – constelaţia de pe cer – şi câinele – animal care latră. Ceea ce voi dovedi în felul următor. Dacă natura divină are intelect, el nu va putea fi, ca intelectul nostru, posterior prin natură (cum vor cei mai mulţi) sau simultan cu lucrurile pe care le cunoaşte, întrucât Dumnezeu este anterior tuturor lucrurilor, fiind cauza care le produce (după cor. Ialprop. XVI); ci, dimpotrivă, adevărul şi esenţa formală2a lucrurilor este de aceea aşa, pentru că ele aşa există obiectiv3 în intelectul lui Dumnezeu. De aceea intelectul lui Dumnezeu, întrucât este conceput ca esenţă a lui Dumnezeu, este realmente cauza lucrurilor, atât în ce priveşte esenţa, cât şi în ce priveşte existenţa; ceea ce pare că au înţeles cei ce au afirmat că intelectul, voinţa şi puterea lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

1. Adică tot ce a existat, există şi va exista.

2. Aici: în sensul de reală.

3. Aici: obiect reprezentat.

Întrucât, deci, intelectul lui Dumnezeu e cauza unică a lucrurilor, adică (cum am arătat) atât a esenţei, cât şi a existenţei lor, el trebuie cu necesitate să se deosebească de ele atât sub raportul esenţei, cât şi sub cel al existenţei. Căci efectul diferă de cauza sa tocmai prin aceea că atâmă de cauza sa. Bunăoară, un om este cauza existenţei, nu însă a esenţei altui om; căci esenţa aceasta este un adevăr veşnic; şi, prin urmare, ei pot, sub raportul esenţei, să se acorde pe deplin, însă sub raportul existenţei trebuie să se deosebească; şi de aceea, dacă existenţa unuia va pieri, nu va pieri deopotrivă şi a celuilalt; dacă însă esenţa unuia s-ar putea distruge şi falsifica, se va distruge şi esenţa celuilalt Din care motiv, un lucru care este cauza atât a esenţei, cât şi a existenţei unui anumit efect, trebuie să se deosebească de acest efect atât în ce priveşte esenţa, cât şi în ce priveşte existenţa. Insă intelectul lui Dumnezeu este cauză atât a esenţei, cât şi a existenţei intelectului nostru; deci intelectul lui Dumnezeu, într-atât cât îl concepem ca alcătuind esenţa divină, se deosebeşte de intelectul nostru atât sub raportul esenţei, cât şi sub cel al existenţei şi nu poate să se potrivească cu intelectul nostru în nici o privinţa în afară de nume – cum spuneam.

În ce priveşte voinţa, argumentarea se face în acelaşi chip – cum poate vedea oricine cu uşurinţă.