Propoziţia XXVIII.

Orice lucru particular sau orice lucru care este finit şi are o existenţă determinată nu poate să existe, nici să Se determinat să facă ceva, dacă nu este determinat să existe şi să facă ceva de către o altă cauză, care de asemenea este finită şi are o existenţă determinată; la rândul ei, această cauză nu poate nici să existe, nici să fie determinată să facă ceva decât dacă este determinată să existe şi să facă ceva de către o alta, care de asemenea este finită şi are o existenţă determinată şi tot aşa la infinit1.

DEMONSTRAŢIE: Tot ce este determinat să existe şi să acţioneze este determinat astfel de către Dumnezeu (după prop. XXM şi cor. prop. XXIV). Însă ceea ce este finit şi are o existenţă determinată n-a putut să fie produs de către natura absolută a vreunui atribut al lui Dumnezeu: căci orice rezulta din natura absolută a vreunui atribut al lui Dumnezeu este infinit şi veşnic (după prop. XXL). Acest lucru a trebuit deci să rezulte din Dumnezeu sau din vreunul din atributele sale întrucât este considerat ca afectat de un mod; căci în afară de substanţă şi moduri nu exista nimic {după ax. Îşi def. Îşi III) ’, iar modurile (după cor. prop. XXV) nu sunt decât modificările atributelor lui Dumnezeu. Dar acest lucru n-a putut să rezulte din Dumnezeu sau dintr-un atribut al lui, întrucât el este afectat de o modificare care este eternă şi infinită (după prop. XXH). Aşadar, el a trebuit să rezulte din Dumnezeu sau să fie determinat să existe şi să lucreze de către Dumnezeu sau de către un atri-

1. Din aceasta propoziţie reiese clar că Spinoza apreciază just importanţa metodei experimentale în ştiinţele care studiază natura. Poziţia lui este aci identică cu aceea a lui Bacon, de la care împrumută chiar şi unele expresii (de ex. „mijloace ajutătoare”): „înainte de a porni la cunoaşterea lucrurilor particulare – spune Spinoza – va trebui să ne ocupăm de mijloacele ajutătoare care, toate, tind să ne înveţe cum să ne folosim de simţurile noastre şi să tăcem experienţe după reguli sigure şi metodic, experienţe care să fie suficiente pentru a determina lucrul pe care îl studiem” [vezi Benedicti de Spinoza, Tratatul despre îndreptarea intelectului, în Opera quae supersunt omnia (Opere complete), voi. II, Lipsea, 1844, p. 39] (sublinierile noastre) but al lui, întrucât el este afectat de o modificare care este finită şi care are o existenţă determinată1. Ceea ce era primul punct.

Apoi, această cauză la rândul ei sau acest mod (pe acelaşi temei pe care am dovedit prima parte a aceleiaşi propoziţii) a trebuit de asemenea să fie determinată de către o alta, care este de asemenea finită şi are existenţă determinată, şi, la rândui, aceasta din urma (pe acelaşi temei) de către alta şi astfel mereu (pe acelaşi temei) la infinit. C.e.d.d.

NOTĂ: Deoarece unele lucruri au trebuit să fie produse nemijlocit de către Dumnezeu, anume acele care rezultă în chip necesar din natura lui absolută, pe când lucrurile care totuşi nu pot să existe, nici să fie concepute fără Dumnezeu trebuie să rezulte dintr-însul prin mijlocirea celor dintâi; de aici rezultă: I) că Dumnezeu este cauza absolut cea mai apropiată a lucrurilor produse de el în mod nemijlocit; dar nu cauza lor generică, cum se spune. Căci efectele lui Dumnezeu nu pot nici să existe, nici să fie concepute fără cauza lor (după prop. XVşi cor. prop. XXIV). Rezultă: II) că Dumnezeu nu poate fi numit propriu-zis cauza îndepărtată a lucrurilor particulare, decât numai, poate, pentru a stabili o deosebire între ele şi lucrurile pe care le-a produs nemijlocit, adică, mai exact, cele care rezultă din natura sa absolută. Căci prin cauză îndepărtată înţelegem pe aceea care nu este legată în nici un chip cu efectul. Însă toate câte există sunt în Dumnezeu şi într-atât depind de Dumnezeu, încât fără el nici nu pot exista, nici nu pot fi concepute.