Propoziţia XXXI.

Intelectul actual, Se finit, fie infinit, ca şi voinţa, doiinţa, iubii ea şi altele trebuie ahibuite naturii naturate, nu celei naturante.

1. În terminologia timpului, la Spinoza, ca şi la Descartes, „obiect” şi „obiectiv” sunt proprietatea reprezentărilor sau ideilor de a se raporta la realitatea externă.

DEMONSTRAŢIE: într-adevăr, prin intelect (cum se înţelege de la sine) înţelegem nu gândirea absolută, ci numai un anumit mod de a gândi, care diferă de celelalte, ca dorinţa, iubirea etc şi deci (după def. V) trebuie să fie conceput prin gândirea absolută; anume (după prop. XV şi def. VI) acest mod al gândirii trebuie să fie conceput printr-un atribut al lui Dumnezeu care exprimă esenţa veşnică şi infinită a gândirii şi trebuie să fie conceput astfel, încât fără acest atribut să nu poată nici să existe, nici să fie conceput; şi de aceea (după nota prop. XXDQ el trebuie să fie atribuit naturii naturate şi nu celei naturante, ca şi celelalte moduri ale gândirii. C.e. dd.

NOTĂ: Motivul pentru care vorbesc aici despre intelectul care există actual nu este fiindcă admit că există un intelect potenţial; ci, pentru că doresc să înlătur orice confuzie, n-am vrut să vorbesc decât despre lucrul pe care îl percepem cel mai clar şi anume despre însăşi acţiunea de a înţelege, pe care noi o percepem cel mai clar. Căci noi nu putem înţelege nimic care să nu ne ducă la o mai desăvârşită cunoaştere a acţiunii de a înţelege1.