Propoziţia XXXIII.

Lucrurile n-au putut să Se produse de Dumnezeu nici în alt chip, nici în altă ordine, decât în aceea în care au fost produse.

DEMONSTRAŢIE: Toate lucrurile au urmat cu necesitate din natura dată a lui Dumnezeu (după prop. X) şi au fost determinate prin necesitatea naturii lui, ca să existe şi să lucreze într-un anumit chip (după prop. XXIX). Dacă deci lucrurile ar putea fi de o altă natură sau să fie determinate în alt chip să lucreze, aşa ca ordinea naturii să fie alta, de asemenea ar putea ca şi natura lui Dumnezeu să fie alta decât aceea care este şi deci (după prop. XI) aceasta, de asemenea, ar trebui să existe, şi, prin urmare, ar putea să existe doi sau mai mulţi Dumnezei, ceea ce (după cor. lai prop. XIV) este absurd. De aceea lucrurile n-au putut fi produse nici în alt chip, nici în altă ordine etc.1C. E.d.d.

NOTA I: După ce am dovedit mai clar ca lumina zilei di nu există absolut nimic în lucruri care să ne îndreptăţească să le numim contingente, vreau să explic acum în puţine cuvinte ce trebuie să înţelegem prin contingent; dar mai întâi ce trebuie să înţelegem prin necesar şi prin im] x>sibil. Se spune că un lucru oarecare este necesar fie pe temeiul esenţei sale, fie pe temeiul cauzei sale. Căci existenţa unui lucru rezultă în mod necesar fie din esenţa şi definiţia lui însuşi, fie dintr-o anumită cauză producătoare. Apoi, pentru aceleaşi motive se spune că un lucru este imposibil; anume, fie pentru că esenţa sau definiţia lui include o contradicţie, fie pentru că nu există nici o cauză externă dată care să fie determinată să producă un atare lucru. Insă nu există nici un motiv pentru care să se spună că un lucru este contingent, decât dintr-o lipsă a cunoaşterii noastre. Căci un lucru despre a cărui esenţă noi nu ştim că include vreo contradicţie sau despre care noi ştim sigur că nu include nici o contradicţie şi totuşi nu putem afirma nimic sigur despre existenţa lui, fiindcă ordinea cauzelor ne este ascunsă, un astfel de lucm nu va putea niciodată să ne pară nici necesar, nici imposibil, din care motiv îl numim fie contingent, fie? Posibil.

1. La sfârşitul demonstraţiilor, se repetă ideea din propoziţia principală.

NOTA II: Din cele de până acum rezultă cu claritate că lucrurile au fost produse de către Dumnezeu cu cea mai mare perfecţiune, deoarece ele au rezultat cu necesitate dintr-o natură dată, care este cea mai perfectă. Dar aceasta nu-l atribuie lui Dumnezeu nici o imperfecţiune, căci perfecţiunea lui însuşi ne constrânge să afirmăm aceasta. Mai mult, din afirmaţia contrară ar rezulta limpede (cum am arătat mai sus) că Dumnezeu nu este absolut perfect; pentru că, dacă lucrurile ar fi fost produse în alt chip, ar fi trebuit să-l atribuim lui Dumnezeu o altă natură, diferită de aceea pe care am fost constrânşi să i-o atribuim ţinând seama că este fiinţa absolut perfectă. Totuşi, nu mă îndoiesc că mulţi resping această părere ca absurdă, fără să vrea să-şi ostenească mintea pentru examinarea ei şi aceasta nu din altă pricină decât că sunt deprinşi să-l atribuie lui Dumnezeu o altă libertate, cu totul diferita de aceea pe care i-o atribuim noi (def. VII), anume voinţa absolută. Totuşi, nu mă îndoiesc că, dacă ei ar voi să reflecteze la acest lucru şi să cântărească cum se cuvine înlănţuirea demonstraţiilor noastre, ar respinge cu toiul acest fel de libertate pe care o atribuie lui Dumnezeu, nu numai ca pe ceva neserios, ci ea pe o mare piedică în calea ştiinţei.

Nu este nevoie să mai repet aici ce am spus în nota prop. XVII. Totuşi, în sprijinul celor susţinute voi mai arăta că, chiar dacă se acceptă că voinţa ţine de esenţa lui Dumnezeu, nu rezultă mai puţin din perfecţiunea lui că lucrurile n-au putut fi create de Dumnezeu nici în alt chip, nici în altă ordine. Aceasta va fi uşor de arătat, dacă vom avea în vedere mai întâi ceea ce acceptă ei înşişi, anume că depinde numai de hotărârea şi de voinţa lui Dumnezeu ca orice lucru să fie ceea ce este. Căci altfel Dumnezeu n-ar fi cauza tuturor lucrurilor. Apoi ei acceptă că toate hotărârile lui Dumnezeu au fost date din veşnicie de către el însuşi. Dacă ar fi altfel, atunci s-ar susţine că Dumnezeu este imperfect şi nestatornic. Însă, cum în veşnicie nu există nici cândva, nici înainte, nici după, rezultă de aici, adică numai din perfecţiunea lui, că Dumnezeu n-a putut niciodată, nici nu va putea vreodată să hotărască altfel; sau că Dumnezeu nu există înaintea hotărârilor sale, nici nu poate să existe fără ele.

Insă, susţin ei, chiar dacă s-ar presupune că Dumnezeu a creat o altă natură sau că el ar fi hotărât din veşnicie altceva cu privire la natură şi la ordinea ei, tot n-ar rezulta de aici o imperfecţiune în Dumnezeu. Dar, dacă ei spun aceasta, admit în acelaşi timp că Dumnezeu îşi poate schimba hotărârile. Căci dacă Dumnezeu ai” fi hotărât în privinţa naturii şi a ordinii acesteia altceva decât ceea ce a hotărât, cu alte cuvinte, dacă el ar fi voit şi ar fi conceput natura altfel, el ar fi avut cu necesitate un alt intelect decât are acum şi o altă voinţă decât o are acum. Lai” dacă este îngăduit a-l atribui lui Dumnezeu alt intelect şi o altă voinţă fără a schimba ceva din esenţa şi din perfecţiunea sa, atunci din ce cauză n-ar putea acum să-şi schimbe hotărâiile privitoare la lucrurile create, rămânând totuşi la fel de perfect? Căci, faţă de esenţa şi de perfecţiunea lui Dumnezeu, intelectul şi voinţa lui referitoare la lucrurile create şi la ordinea lor sunt totdeauna aceleaşi, oricum le-am concepe.

Pe de alta parte, toţi filosofii pe care-l cunosc admit că în Dumnezeu nu există potenţial un intelect, ci numai actual. Dar fiindcă, după cum admit de asemenea cu toţii, intelectul şi voinţa sa nu se deosebesc de esenţa sa, rezultă deci şi de aici că, dacă Dumnezeu ar avea actual un alt intelect şi o altă voinţa şi esenţa lui ar fi cu necesitate alta; şi deci (cum am conchis de la început) dacă lucrurile ar fi fost create de către Dumnezeu altfel decât sunt acum, intelectul şi voinţa lui Dumnezeu, adică (aşa cum se admite) esenţa lui, ar trebui să fie alta – ceea ce este absurd.

Fiindcă deci lucrurile n-au putut fi create de Dumnezeu iniei în alt fel, nici în altă ordine şi fiindcă acest adevăr rezultă din suprema perfecţiune a lui Dumnezeu, nu va exista, desigur, nici un argument temeinic care să ne poată convinge şi să ne facă să credem că Dumnezeu n-a voit să le creeze pe toate câte există în intelectul său cu aceeaşi perfecţiune cu care acesta le concepe. Dar ei vor mai spune că în lucruri nu există nici perfecţiune, nici imperfecţiune; ci ceea ce există într-însele şi face ca ele să fie perfect»; sau imperfecte şi să fie numite bune şi rele depinde numai de voinţa lui Dumnezeu1; şi de aici rezultă că, dacă Dumnezeu ar fi voit, el ar fi putut face ca ceea ce acum este perfecţiune să fie culmea imperfecţiunii şi invers. Dar ce înseamnă aceasta, decât a susţine pe faţă că Dumnezeu, care înţelege cu necesitate ceea ce vrea, ar putea, dacă ar vrea, să înţeleagă lucrurile altfel decât le înţelege? Ceea ce (cum am arătat adineauri) este o mare absurditate. De aceea pot să întorc argumentul, după cum urmează. Toate atârnă de voinţa lui Dumnezeu. Pentru ca deci lucrurile să fie altfel, ar trebui de asemenea cu necesitate ca voinţa lui Dumnezeu să fie alta; însă voinţa lui Dumnezeu nu poate fi alta (cum tocmai am arătat că rezultă foarte evident din perfecţiunea lui Dumnezeu). Deci nici lucrurile nu pot fi altfel. Mărturisesc că această părere care subordonează totul nu ştiu cărei voinţe nepăsătoare2 a lui Dumnezeu şi care susţine că toate atârnă de bunul lui plac se îndepărtează mai puţin de adevăr decât părerea acelora care susţin că Dumnezeu le face pe toate având în vedere binele. Căci aceştia parcă admit în afara lui Dumnezeu ceva care nu depinde de Dumnezeu şi la care Dumnezeu priveşte, în acţiunea lui, ca la un model, sau spre care năzuieşte ca spre un anumit scop. Aceasta, în realitate, nu este nimic altceva decât a-l supune pe Dumnezeu

1. Aluzie la Descartes, care a susţinut aceasta teză.

2. Vezi şi nota la cor. II, prop. XVII, P. I.

Destinului – şi nu se poate susţine ceva mai absurd despre Dumnezeu, care, aşa cum am arătat, este prima şi singura cauză liberă atât a esenţei, cât şi a existenţei tuturor lucrurilor. De aceea, este inutil să pierd timp ca să resping o atare absurditate.