Propoziţia XIII.

Obiectul ideii care constituie sufletul omenesc este corpul, adică un anumit mod al întinderii care există în act şi nimic altceva.

DEMONSTRAŢIE: într-adevăr, dacă corpul n-ar fi obiectul sufletului omenesc, ideile modificărilor corpului nu ar fi în Dumnezeu (dupâ cor. prop. IX de aici) întrucât constituie sufletul nostru, ci întrucât constituie sufletul altui corp; adică (dupâ cor. prop. XI, P. II) ideile modificărilor corpului n-ar fi în sufletul nostru. Dar (dupâ ax. W de aici) noi avem ideile modificărilor corpului. Deci obiectul ideii care constituie sufletul omenesc este corpul aşa cum (după prop. XI de aici) există în act Apoi, dacă în afară de corp ar mai exista un alt obiect al sufletului, întrucât (după prop. XXXVI, P.!) nu există nimic din care să nu rezulte vreun efect, ar trebui (dupâ prop. XI de aici) să existe cu necesitate în sufletul nostru ideea acestui efect; însă (după ax. V de aici) nu există nici o idee a acestuia. Deci obiectul sufletului nostru este corpul existent şi nimic altceva. C.e.d.d.

COROLAR De aici urmează că omul este alcătuit din suflet şi din corp şi că corpul omenesc există aşa cum îl simţim.

NOTĂ: Din cele dinainte, cunoaştem nu numai că sufletul omenesc este unit cu corpul, dar şi aceea ce trebuie să înţelegem prin unirea sufletului şi a corpului. Nimeni nu va putea înţelege adecvat sau distinct această unire dacă mai întâi nu cunoaşte adecvat natura corpului. Într-adevăr, ceea ce am arătat până acum este cu totul comun şi se aplică oamenilor nu mai mult decât celorlalţi indivizi1 care sunt cu toţii însufleţiţi, deşi în grade deosebite. Căci, despre orice lucru a cărui cauză este Dumnezeu, există în Dumnezeu cu necesitate o idee, tot aşa după cum există ideea corpului omenesc. Astfel, ceea ce am spus despre ideea corpului omenesc trebuie să spunem cu necesitate şi despre ideea oricărui lucru. Nu putem totuşi nega ca ideile se deosebesc între ele, ca şi obiectele însele şi că una este superioară alteia, conţinând mai multă realitate, după cum obiectul uneia este superior obiectului alteia şi conţine mai multă realitate.

De aceea, pentru a determina prin ce se deosebeşte sufletul omenesc de celelalte şi prin ce le întrece, este necesar să cunoaştem obiectul său, adică – aşa cum am spus – natura corpului omenesc. Dar nu pot să explic aceasta aici şi nici nu este necesar pentru ceea ce vreau să demonstrez. Spun totuşi, în general, următoarele: cu cât un corp este mai apt decât altele să fie activ şi pasiv în acelaşi timp în mai multe feluri, cu atât sufletul său este mai apt să perceapă în acelaşi timp mai multe lucruri; cu cât acţiunile unui corp depind numai de el însuşi şi cu cât alte corpuri contribuie mai puţin alături de el la acţiunea sa, cu atât este mai apt sufletul său să cunoască distinct. Din toate acestea putem cunoaşte superioritatea unui suflet faţă de altele; de asemenea, putem vedea de ce nu avem despre corpul nostru decât o cunoştinţă foarte confuză, precum şi multe alte lucruri, pe care le voi deduce din acestea în cele următoare.

1. A se vedea definiţia „individului” (def. După ax. II, dupâ Ierna III, de la prop. XIII, P. II).

De aceea am găsit că face să ne străduim a explica şi demonstra aceasta mai cu grijă; pentru aceasta, este necesar să spun ceva în prealabil despre natura corpurilor.

AXIOMA I: Toate corpurile sau se mişcă, sau sunt în repaus.

AXIOMA II: Fiecare corp se mişcă sau mai încet, sau mai repede.

LEMA11: Corpurile se deosebesc unele de altele prin mişcare sau prin repaus, prin repeziciune sau prin încetineala, nu prin substanţă.

DEMONSTRAŢIE: Socotesc că prima parte a acestei leme2 este de la sine înţeleasa. Cât despre faptul că corpurile nu se deosebesc prin substanţă, se vede limpede atât din prop. V, cât şi din prop. VII, P. I. Dar mai limpede se vede din cele spuse în nota prop. XV, P. I.3

LEMA II: Toate coipurile au ceva comun unele cu altele.

DEMONSTRAŢIE: Toate coipurile au comun faptul că includ noţiunea unuia şi aceluiaşi atribut (după def. I de aici); apoi, faptul că se pot mişca sau mai încet, sau mai repede, adică – vorbind în mod absolut – pot sau să se mişte, sau să fie în repaus.

LEMA III: Un corp în mişcare sau în repaus a trebuit să Se determinat la mişcare sau la repaus de un altul, iar acesta, din nou, de un altul şi tot aşa la infinit.

DEMONSll^AŢIE: Corpurile sunt (dupâ def. I de aici) lucruri particulare, care (dupâ Ierna I) se deosebesc unele de altele prin mişcare sau prin repaus şi de aceea fiecare a trebuit să fie cu necesitate determinat să se mişte sau să fie în repaus de un alt lucru particular (dupâ prop. XXVIII, P. I), adică (dupâ prop. VI de aici) de un alt corp, care (după ax. I), de asemenea, sau se mişcă, sau e în repaus. Dar şi acesta (pentru acelaşi temei) n-a putut nici să se mişte, nici să fie în repaus, dacă n-a fost determinat de un alt coip să se mişte sau să fie în repaus, iar acesta, la rândul lui (pentru acelaşi temei), de un altul şi aşa la infinit. C.e.d.d.

COROLAR De aici urmează că un corp în mişcare continuă să se mişte atâta timp cât alt corp determinat nu-l sileşte să stea în repaus; iar un corp în repaus continuă să fie în repaus atâta timp cât un alt coip nu-l sileşte să se mişte. Aceasta se înţelege şi de la sine. Căci, dacă presupunem că un coip, bunăoară A, este în repaus şi nu ţinem seamă de alte corpuri în mişcare, nu vom putea spune nimic despre coipul A, în afară de aceea că este în re paus. Dacă, mai târziu, coipul A se mişcă, desigur că aceasta nu se putea în-

1. Lemă, propoziţie ajutătoare într-o demonstraţie.

2. Adică afirmaţia că diferitele corpuri se deosebesc unele de altele prin mişcare sau repaus.

3. Sa arătat, în propoziţiile anterioare, că substanţa este unică şi indivizibilă, deci corpurile, fiind diferite înfăţişări, moduri ale substanţei, nu se deosebesc între ele din acest punct de vedere.

Tâmpla din faptul că el era în repaus; căci din acel fapt nu putea să urmeze decât ca acel corp să fie în repaus. Dacă, dimpotrivă, se presupune că A se mişcă, atâta timp cât ţinem seamă numai de A, nu se poate afirma despre el decât că se mişcă. Dacă, mai târziu, se întâmplă ca A să fie în repaus, desigur, nici aceasta nu s-a putut datora mişcării; căci din mişcare nu putea să urmeze decât ca A să se mişte. Aceasta s-a întâmplat deci datorită unui lucru care nu era în A, anume datorită unei cauze externe care l-a determinat să fie în repaus.

AXIOMA I: Toate felurile în care un corp este afectat de un altul decurg din natura corpului afectat şi, totodată, din natura corpului care afectează; aşa încât unul şi acelaşi corp este mişcat în mod diferit, după natura diferită a corpurilor care îl mişcă şi invers, corpuri diferite sunt mişcate de unul şi acelaşi corp în feluri diferite.

AXIOMA II: Când un corp în mişcare loveşte un corp în repaus, pe care nu-l poate mişca din loc, el se întoarce înapoi, spre a-şi continua mişcarea, iar unghiul format pe linia mişcării înapoi cu planul corpului în repaus lovit, va fi egal cu unghiul pe care îl face cu acelaşi plan linia de mişcare incidenţă (vezifig. 3).

Atât despre corpurile foarte simple, anume/acelea care se deosebesc unele de altele numai prin mişcare şi repaus, repeziciune şi încetineală. Trecem acum la cele compuse.

DEFINIŢIE: Dacă mai multe corpwi de mărime egală sau diferită sunt în aşa fel presate de alte corpuri încât să rămână legate unele de aîFig.3 tele, sau dacă, mişcându-se cu aceeaşi repeziciune sau cu o repeziciune diferită, îşi comunică mişcările într-un raport determinatspunem că acele corpuri sunt unite unele cu altele şi că alcătuiesc un singur corp sau un individ, care se deosebeşte de ceilalţi indivizi prin această unire de corpuri.

AXIOMA III: Cu cât părţile unui individ sau ale unui corp compus sunt legate între ele pe suprafeţe mai mari sau mai mici, cu atât mai greu sau mai uşor pot fi constrânse să-şi schimbe poziţiile şi, în consecinţă, cu atât mai uşor sau mai greu se poate ajunge ca individul însuşi sa ia altă înfăţişare. De aceea vom numi corpurile ale căror părţi sunt legate între ele pe suprafeţe mari, corpuri tari, iar pe cele legate pe suprafeţe mai mici, corpuri mor, în sfârşit, corpurile ale căror părţi se mişcă între ele le vom numi lichide.

LEMAIV: Dacă de la un coij) sau de la un individ care este compus din mai multe corpuri se separă câteva corpuri^, şi, în acelaşi timp, le iau

1. S-a arătat mai înainte că un coip (individ) poate fi alcătuit din mai multe corpuri (indivizi).

Locul tot atâtea altele de aceeaşi natură, individul îşi va păsu~a natura dinainte, fără nici o schimbare de formă.

DEMONSTRAŢIE: Corpurile (după Ierna I) nu se deosebesc prin substanţă. Forma1 unui individ constă însă în unirea corpurilor (după def. Prec). Dar această unire (prin ipoteza), deşi corpurile sunt supuse unei continue schimbări, se menţine. Deci individul va păstra natura sa dinainte, atât din punctul de vedere al substanţei, cât şi al modului. C.e.d.d.

LEMA V: Dacă părţile care compun un individ devin mai mari sau mai mici, dar în aceeaşi proporţie, aşa încât toate să continue a avea între ele acelaşi raport de mişcare şi de repaus, acel individ îşi va păstra natura dinainte, fără nici o schimbare de formă.

DEMONSTRAŢIE: Demonstraţia este aceeaşi ca la Ierna precedentă. LEMA VI: Individul îşi păstrează natura fără schimbarea formei sale şi în cazul când corpurile ce-l compun sunt constrânse să-şi îndrepte în altă parte mişcarea pe care o aveau înt-o parte, dar în aşa fel, încât ele să poată continua mişcările lor proprii şi să le comunice unele altora în acelaşi raport ca mai înainte.

DEMONSTRAŢIE: Se înţelege de la sine, căci se presupune că individul păstrează tot ceea ce am spus în definiţia2 lui că-l alcătuieşte forma.

LEMA VII: în sfârşit, individul astfel alcătuit îşi mai păstează natura, ie că se mişcă, Se că este în repaus ca întreg, Se că se mişcă într-o parte sau în alta, cu condiţia ca Secare parte să-şi păstreze mişcarea şi s-o comunice celorlalte ca mai înainte.

DEMONSTRAŢIE: Este evident din definiţia individului. A se vedea, mai sus, Ierna IV.

NOTĂ: Din cele de mai sus, vedem, aşadar, cum un individ compus poate fi afectat în multe chipuri, fără să-şi piardă natura. Până acum, am conceput un individ alcătuit numai din corpuri care se deosebesc între ele doar prin mişcare, prin repaus, prin repeziciune şi prin încetineală, adică numai din corpuri simple. Dacă concepem acum un alt individ, alcătuit din mai mulţi indivizi de natură diferită, vom descoperi de asemenea că el poate fi afectat în mai multe feluri, păstrându-şi întru totul natura. Căci fiecare parte, fiind alcătuită din mai multe corpuri, va putea (pohivitlemei prec) să se mişte când mai repede, când mai încet, şi, prin urmare, să comunice celorlalte părţi, mai repede sau mai încet, mişcările sale, fără nici o schimbare a naturii lor. Dacă concepem apoi un al treilea gen de indivizi, alcătuit din

1. Realitatea.

2. Vezi definiţia „individului” (def. După ax. U, după Ierna UI de la prop. XIII, P. II).

Indivizii de al doilea gen1, vom descoperi de asemenea că pot fi afectaţi în multe alte feluri, fără nici o schimbare a formei. Şi, dacă continuăm la infinit, vom concepe uşor că întreaga natură este un singur individ2, ale cănii pălii, adică toate corpurile, se schimbă în nesfârşite feluri, fără nici o schimbare a individului ca întreg3. Dacă aş fi avut de gând să tratez anume despre corp, ar fi trebuit să explic” şi să demonstrez acestea mai pe larg. Dar, cum am spus, eu urmăresc altceva şi expun această chestiune numai ca să pot să deduc mai uşor din acestea ceea ce am hotărât să demonstrez.

POSTULATE.

L Corpul omului este alcătuit din foarte mulţi indivizi4 (de natură deosebită), fiecare fiind foarte compus.

H. Dintre indivizii din care este alcătuit corpul omenesc, urnii sunt lichizi, alţii – moi, în sfârşit, alţii – solizi.

IIL Indivizii care alcătuiesc corpul omenesc, şi, prin urmare, însuşi corpul omenesc, sunt afectaţi de corpurile străine în numeroase feluri5.

IV. Corpul omenesc are nevoie, pentru a se menţine, de foarte multe alte corpuri, care aproape necontenit îl regenerează.

V. Când o parte lichidă a corpului omenesc este determinată de un corp extern să lovească deseori o parte moale, ea îi schimbă suprafaţa şi îi imprimă, oarecum, anumite urme ale corpului extern care a împins-o6.

VL Corpul omenesc poate să mişte corpurile externe în foarte multe feluri şi să le dispună tot în atâtea.

1. Din indivizii care, la rândul lor, sunt alcătuiţi din mai mulţi alţi indivizi de natură deosebită.

2. Principiul unităţii naturii în întregul ei.

3. Toate lucrurile din natură au o existenţă şi o esenţă proprie, individuală. Privite ca întreg, ele rămân aceleaşi, privite parţial, în timp şi spaţiu, ele se schimbă.

4. Adică părţi care sunt şi ele alcătuite din alte părţi cu o existenţă individuală.

5. A afecta, afecţiune, înseamnă la Spinoza „orice stare a acestei esenţe (a esenţei omului), fie că este înnăscută, fie că este dobândită, fie că este conceputa numai sub atributul gândirii, sau numai sub atributul întinderii, fie ca, în fine, se referă deodată la amândouă” (vezi def. I a efectelor, explicaţia la sfârşitul P. III). Afect, afecte înseamnă însă sentimente sau emoţii.

6. Explicarea percepţiilor şi imaginilor pe baza „urmelor”, deşi insuficientă, din cauza cunoştinţelor psihologice ştiinţifice reduse pe timpul lui Spinoza, constituie un progres faţă de explicările de până aici.

Etica; 3/